A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

REDUCEREA LIMITELOR DE PEDEAPSĂ, CIRCUMSTANŢE ATENUANTE, DISPOZIŢIILE ART. 741 DIN CODUL PENAL

REDUCEREA LA JUMĂTATE A LIMITELOR DE PEDEAPSĂ, CIRCUMSTANŢE ATENUANTE, DISPOZIŢIILE ART. 741 DIN CODUL PENAL

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 741 din Codul penal, introdus prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conţinut:

– Art. 741 din Codul penal: “În cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.

Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Dispoziţiile prevăzute la alin. 1 şi 2 nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin dispoziţiile legale criticate, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h), legiuitorul a urmărit instituirea unor noi circumstanţe atenuante care să ducă la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, ajungând până la posibilitatea aplicării unei pedepse cu amendă penală ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ. De principiu, o astfel de măsură de clemenţă nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate, întrucât procesul penal nu vizează numai constatarea la timp şi în mod complet a infracţiunilor şi pedepsirea celor vinovaţi, ci contribuie şi la apărarea ordinii de drept şi a drepturilor persoanelor. Un astfel de drept proteguit îl constituie şi recuperarea prejudiciului cauzat, prejudiciu suferit de către persoanele vătămate care se constituie părţi civile în procesul penal.

Totuşi, din reglementarea dedusă controlului Curţii Constituţionale se desprind vicii de neconstituţionalitate, sens în care Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate formulată este întemeiată pentru următoarele considerente:

1. Prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii – art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, este incontestabil că acest principiu presupune eo ipso că la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic (a se vedea, spre exemplu Decizia nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).

Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 423/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007).

În cauza de faţă, tratamentul juridic de clemenţă opozabil învinuiţilor sau inculpaţilor care solicită reducerea pedepsei la jumătate, aplicarea unei pedepse cu amenda ori a unei sancţiuni cu caracter administrativ, nu este justificată de situaţia diferită în care s-ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluţionării cauzei. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, la situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu cereri diverse sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.

În ceea ce priveşte modul de acordare a beneficiului reglementat de art. 741 alin. 1 şi 2 din Codul penal, se observă existenţa unui tratament distinct aplicat învinuiţilor sau inculpaţilor cercetaţi pentru aceleaşi infracţiuni, care se încadrează în ipoteza normei şi care pot fi chiar coautori, în funcţie de pronunţarea sau nu de către instanţa de judecată pe fondul cauzei. Instituirea acestui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza în primă instanţă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Tratamentul juridic diferenţiat în funcţie de acest moment procesual afectează drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească pe fond, fiind discriminaţi în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală ori în faza de judecată în primă instanţă, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioadă.

De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002, prin Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, statuând că aceste prevederi sunt neconstituţionale, întrucât limitează aplicarea legii la pedepse, măsuri şi sancţiuni aplicate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive până la data intrării în vigoare a legii, excluzând pedepsele, măsurile şi sancţiunile aplicate ulterior pentru fapte săvârşite până la această dată. Totodată, a arătat că, “sub aspectul incidenţei actului de clemenţă colectivă, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data condamnării lor definitive neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi să beneficieze astfel de graţiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemenţă, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic”.

Pe cale de consecinţă, legiuitorul, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2003 ,  a pus de acord dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 543/2002 cu decizia mai sus menţionată, sens în care a instituit un criteriu unitar cu privire la aplicabilitatea beneficiului graţierii, ţinând seama nu de un anumit moment procesual, ci de data comiterii infracţiunii.

Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă privind aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă” (a se vedea, în special, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 11 iunie 2002, pronunţată în Cauza Willis împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Hotărârea din 22 februarie 2011, pronunţată în Cauza Soare împotriva României). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, şi nu unul restrictiv (a se vedea Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei şi Hotărârea din 10 martie 2011, pronunţată în Cauza Kiyutin împotriva Rusiei).

Mai mult decât atât, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, Curtea de la Strasbourg a statuat că “dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.

În plus, Curtea Constituţională constată că o reglementare cu un conţinut similar se regăseşte în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, potrivit căruia limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate numai dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Cu prilejul controlului de constituţionalitate exercitat, Curtea a statuat prin Decizia nr. 932/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, şi prin Decizia nr. 1.196/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, că textul legal criticat este constituţional, făcând totodată menţiunea că, de această dată, nu se creează premisele unei discriminări, întrucât beneficiul este aplicabil tuturor subiecţilor activi ai infracţiunii, primul termen de judecată putând fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creează premisele unei discriminări între cetăţeni, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ce priveşte dispoziţiile alin. 2 al art. 741 din Codul penal. În consecinţă, Curtea constată că prevederile art. 741 alin. 1 şi 2 din Codul penal sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Pe lângă cele expuse mai sus, Curtea mai constată următoarele:

Atât alineatul 1, cât şi alineatul 2 al art. 741 din Codul penal folosesc o terminologie ambiguă, imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma supusă controlului. Astfel, se arată că textul este aplicabil în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni din Codul penal expres şi limitativ enumerate, ori în cazul “unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale”.

Totodată, după ce în primul alineat se prevede că limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, în cel de-al doilea alineat, în teza întâi (atunci când prejudiciul este până la 100.000 euro) norma nu mai are aceeaşi forţă, lăsând judecătorului o posibilitate de a aplica pedeapsa cu amenda (redactarea folosită “se poate”), iar în teza a doua (când prejudiciul este mai mic, respectiv de 50.000 euro), facultatea se transformă din nou în dispoziţie, judecătorul fiind obligat să aplice o sancţiune cu caracter administrativ.

Astfel, analiza celor două alineate conduce la concluzia încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că legea trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Marii Britanii sau Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei). În acest sens, Curtea a remarcat că nu poate fi considerată “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita. Apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României). Or, prevederile de lege ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate nu întrunesc aceste exigenţe.

În primul rând, din cuprinsul alin. 1 al art. 741 din Codul penal rezultă că numai anumite fapte intră sub incidenţa textului, deşi codul prevede şi alte infracţiuni de prejudiciu. De exemplu, în partea specială, titlul III intitulat Infracţiuni contra patrimoniului, sunt incriminate furtul, furtul calificat, distrugerea, însuşirea bunului găsit etc. Totodată, este greu de desprins o justificare obiectivă şi rezonabilă care să fi determinat legiuitorul a micşora, de pildă la jumătate, pedeapsa cuprinsă între 5 şi 15 ani pentru fapta de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 2481 din Codul penal, iar în ce priveşte comiterea infracţiunii de însuşire a bunului găsit prevăzută de art. 216 din Codul penal a cărei pedeapsă este de la o lună la 3 luni sau amendă, să o excepteze de la beneficiul reducerii. Dacă raţiunea reglementării urmăreşte o eficientizare a recuperării prejudiciilor cauzate prin fapte penale, este cel puţin inechitabil ca pentru o faptă considerată socialmente mai puţin periculoasă autorul ei să nu poată beneficia de o clemenţă similară.

În al doilea rând, din redactarea aceluiaşi alineat nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care pot fi acele “unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale”, putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (cum ar fi, de pildă, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene ori infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie).

Prin urmare, textul de lege criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare atât cu alte prevederi similare din Codul penal, cât şi cu cele reglementate în legi speciale la care se face trimitere, ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestuia.

Acest viciu de redactare afectează garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, este de observat că acest drept este unul complex, care are mai multe componente şi în care se include lato sensu şi dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care există o incertitudine cu privire la aplicabilitatea într-o speţă sau alta a beneficiului reducerii la jumătate a pedepsei. Judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută de instanţă decât în mod arbitrar, aproximativ, în funcţie de aprecieri lipsite de obiectivitate, într-o situaţie putând aplica o pedeapsă cu amendă, iar în alta, nu, ori în altele fiind obligată să aplice o sancţiune cu caracter administrativ sau să reducă pedeapsa la jumătate, după cum pentru infracţiuni identice prejudiciul atinge sau nu o anumită valoare. De pildă, în cazul în care prejudiciul acoperit în condiţiile alin. 1 este cuprins între 50.000 de euro şi 100.000 de euro, se poate aplica fie pedeapsa cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunile respective, reduse la jumătate potrivit alin. 1 al art. 741 din Codul penal, fie pedeapsa amenzii potrivit alin. 2 teza întâi al aceluiaşi articol.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că, în ce priveşte texul legal criticat, în partea generală a Codului penal, titlul III, capitolul V, secţiunea II intitulată Circumstanţe atenuante şi agravante, legiuitorul s-a limitat la adăugarea acestui articol, fără a-i da o denumire marginală. Acest aspect este de natură a crea serioase controverse cu privire la natura juridică a instituţiei, putând fi circumstanţe atenuante; împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante; cauze de reducere a pedepsei; cauze de înlocuire a răspunderii penale ori cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale potrivit art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 181 din Codul penal.

De asemenea, o problemă deosebită o ridică situaţia în care există mai mulţi participanţi la săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile enumerate în acest text, iar prejudiciul este reparat doar de un singur participant. De vreme ce nu a fost definită în mod univoc natura juridică a texului legal criticat, nu este pe deplin clar dacă şi în ce măsură pot fi aplicabile dispoziţiile art. 28 din Codul penal referitoare la circumstanţele personale şi reale şi potrivit căruia termenul de “circumstanţe” are un înţeles larg, incluzând toate împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală (inclusiv cauzele de reducere a pedepselor sau cauzele de nepedepsire).

Curtea constată că reglementări similare se găsesc şi în alte legislaţii europene. Însă în acestea repararea pagubei produsă printr-o infracţiune reprezintă o circumstanţă atenuantă. În acest sens Curtea reţine cu titlu exemplificativ art. 46 paragraful 2 din Codul penal german (care are în vedere conduita făptuitorului după comiterea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuită, eforturile sale pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vătămată); art. 62 paragraful 6 din Codul penal italian (care priveşte pe oricare făptuitor judecat care a reparat prejudiciul prin despăgubire ori prin restituirea lucrului sau dacă, înainte de judecată, în mod voluntar şi spontan, a depus eforturi pentru înlăturarea sau atenuarea consecinţelor dăunătoare sau periculoase ale infracţiunii); art. 21 din Codul penal spaniol (care vizează eforturile făptuitorului pentru repararea prejudiciilor provocate sau pentru diminuarea consecinţelor faptei) sau art. 34 paragraful 1 pct. 14 din Codul penal austriac (care ţine seama de iniţiativa pe care a avut-o făptuitorul de a se abţine de la producerea unei pagube mari ori dacă a acoperit el însuşi sau o terţă persoană prejudiciul cauzat).

De asemenea, potrivit art. 21 alin. 2 din Codul penal, “tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani”. Ţinând seama de acest text, Curtea constată că legiuitorul nu a dispus nimic cu privire la situaţia tentativei în cazul infracţiunilor de prejudiciu ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 741 din Codul penal. Aceasta conduce la o situaţie inechitabilă în care un inculpat cercetat pentru o tentativă la infracţiunea de înşelăciune să primească aceeaşi pedeapsă ca şi un inculpat cercetat pentru aceeaşi infracţiune consumată, dar care a acoperit prejudiciul cauzat în condiţiile art. 741 alin. 1 din Codul penal.

Toate aceste circumstanţieri variate şi neunitare nu fac altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului de drept ce urmăreşte contracararea fenomenul infracţional şi să îngreuneze înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală.

Cât priveşte dispoziţiile art. 741 alin. 3 din Codul penal referitoare la măsura înlăturării beneficiului prevăzut în primele două alineate pentru inculpaţii care au mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen într-un interval de 5 ani şi care s-au mai bucurat anterior de reducerea de pedeapsă, Curtea constată că acestea constituie o normă de trimitere şi nu pot fi disociate de alin. 1 şi 2 ale art. 741 din Codul penal, întrucât reprezintă consecinţa lor directă. Acest fapt generează inaplicabilitatea lor, întrucât nu pot avea o existenţă de sine stătătoare în absenţa normei la care se face trimitere. Aşa fiind, viciul de neconstituţionalitate constatat în privinţa art. 741 alin. 1 şi 2 se extinde în mod corespunzător şi cu privire la dispoziţiile art. 741 alin. 3 din acelaşi cod, astfel încât instanţa de contencios constituţional constată că şi acestea sunt neconstituţionale.

Pentru considerentele expuse, Curtea Constituţională, constată că dispoziţiile art. 741 din Codul penal sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  363 din 25 mai 2011

LEGEA DIALOGULUI SOCIAL

OBIECŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR LEGII DIALOGULUI SOCIAL ÎN ANSAMBLUL SĂU, PRECUM ŞI, ÎN SPECIAL, ALE ART. 3 ALIN. (1) ŞI (2), ART. 4, ART. 41 ALIN. (1), TITLUL IV PRIVIND CONSILIUL NAŢIONAL TRIPARTIT PENTRU DIALOG SOCIAL, TITLUL V PRIVIND CONSILIUL ECONOMIC ŞI SOCIAL, ART. 138 ALIN. (3), ART. 183 ALIN. (1) ŞI (2), ART. 186 ALIN. (1), ART. 202, ART. 205, ART. 209 ŞI ART. 224 LIT. A) DIN LEGE

Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia art. 3 din lege este neconstituţional, întrucât ar exclude persoanele care exercită o profesie liberală de la dreptul de a constitui şi/sau de a adera la un sindicat. În acest sens, se observă, având în vedere natura profesiilor liberale, persoanele care exercită o profesiune liberală nu prestează activitatea în cauză în temeiul vreunui raport de muncă, ci în baza unor contracte de prestări de servicii în funcţie de domeniul în care activează.

Calificarea unui contract ca fiind contract de muncă presupune reunirea a trei elemente, respectiv prestarea muncii ca scop primar al contractului, remunerarea muncii depuse şi existenţa unui raport de subordonare. Contractul de muncă trebuie să îl plaseze pe lucrător sub direcţia, supravegherea şi autoritatea angajatorului său. Curtea de Casaţie franceză – Secţia socială, în Cauza Société Générale, soluţionată prin Hotărârea din 13 noiembrie 1996, a stabilit că raportul de subordonare se caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat.

În lipsa raportului de subordonare, relaţiile contractuale convenite de părţi nu se obiectivizează într-un raport de muncă, ci rămân doar în sfera dreptului civil, eventual comercial. În schimb, angajaţii sunt părţi ale raportului de muncă, raport care este guvernat fie de Codul muncii, fie de legile speciale ce reglementează situaţia unor anumite categorii de personal.

Prin urmare, în mod evident, rezultă că persoanele care exercită profesii liberale sunt într-o situaţie juridică diferită faţă de categoria generică de angajaţi. Însă, nimic nu împiedică persoanele care exercită profesii liberale să îşi constituie asociaţii în vederea apărării şi promovării intereselor lor profesionale.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate ce vizează posibilitatea constituirii unui sindicat numai de către angajaţi provenind din aceeaşi unitate, Curtea observă că aceasta este o opţiune a legiuitorului justificată de unitatea de interese a  acestora. Numai această unitate de interese justifică înfiinţarea unui sindicat, pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale economice şi sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.

De asemenea, este neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate potrivit căreia magistraţii au fost excluşi de la dreptul de a constitui/adera la un sindicat. Acest drept nu exista nici sub imperiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003. De altfel, Curtea a constatat constituţionalitatea unei asemenea soluţii legislative, spre exemplu, prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 11 mai 2004, sau Decizia nr. 1.364 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009. Curtea a stabilit că limitarea exerciţiului dreptului de a constitui organizaţii sindicale de către magistraţi nu încalcă prevederile Constituţiei şi nici reglementările internaţionale în materie.

În argumentarea deciziei, Curtea a mai reţinut că art. 40 alin. (1) din Constituţie prevede dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social-politic, care nu este însă un drept absolut, se exercită prin participare la constituirea asociaţiilor sau prin aderare la asociaţii existente. Prevăzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociaţii, nedeterminate în mod limitativ, art. 40 alin. (1) din Legea fundamentală are în vedere şi posibilitatea limitării sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite tipuri de asociaţii, în funcţie de obiectul de activitate şi de scopul asociaţiilor respective, limitare ce se concretizează prin lege, ţinându-se seama de situaţia obiectiv diferită a anumitor categorii de persoane, fără a se aduce atingere, prin aceasta, principiului egalităţii în drepturi, consacrat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Înseşi prevederile constituţionale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând din modul său de constituire. Legea poate institui anumite condiţii obligatorii privind constituirea şi desfăşurarea activităţii asociaţiilor, inclusiv categoriile de persoane care pot face parte din diferite asociaţii, de la care statutele lor nu pot deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de asociaţii pot face parte din alte tipuri de asociaţie, dreptul lor la liberă asociere nefiind atins.

Având în vedere cele arătate, în lipsa încălcării vreunui drept constituţional, Curtea nu poate reţine incidenţa în cauză a art. 53 din Constituţie.

În privinţa cerinţei legale ca declararea grevei să fie luată cu acordul majorităţii membrilor sindicatului, Curtea observă că o atare condiţie este una de reprezentativitate, în sensul ca greva să poată fi declanşată numai dacă există un consens al membrilor de sindicat. În lipsa unei asemenea condiţii de reprezentativitate, conducătorii sindicatelor ar putea declanşa sau, din contră, nu ar putea declanşa greve atunci când acestea s-ar impune. Totodată, forma scrisă a acordului exprimat este şi un instrumentum probationis pentru a se putea demonstra legalitatea declanşării grevelor. În acest fel, acţiunile angajatorilor în faţa instanţelor judecătoreşti în vederea declarării ca ilegale a grevei vor avea şanse mult mai mici de succes. Rezultă, astfel, că o atare măsură este una de ocrotire şi garantare a dreptului la grevă.

Referitor la condiţia impusă de art. 186 alin. (1) din lege cu privire la declanşarea grevei de solidaritate, şi anume apartenenţa sindicatului ce declanşează o asemenea grevă la acelaşi grup de unităţi sau sector de activitate, Curtea observă că aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Constituţie. Legiuitorul este competent să stabilească limitele exercitării dreptului la grevă; or, declararea grevei de solidaritate în vederea susţinerii revendicărilor formulate de angajaţii din alte unităţi aparţinând aceluiaşi grup de unităţi sau sector de activitate este o asemenea limită de exercitare a dreptului de grevă, justificată de faptul ca şi cei care declanşează o atare grevă să aibă un minim interes profesional propriu de apărat, promovat sau susţinut. În caz contrar, angajatorul ar urma să suporte pagube materiale determinate de interese profesionale de care este cu totul şi cu totul străin.

Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. 202 şi art. 205 din legea criticată, Curtea constată că acestea vizează mai degrabă propuneri de lege ferenda. De altfel, legiuitorul, în temeiul art. 43 alin. (2) din Constituţie, este singurul competent să stabilească sfera personalului care nu poate face grevă, respectiv să stabilească limite ale exercitării dreptului la grevă, desigur cu condiţia ca alegerea sa să fie justificată de apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi de protejarea intereselor naţionale.

Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 205 din lege, în anumite domenii strict stabilite greva este permisă cu condiţia ca “organizatorii grevei să asigure serviciile, dar nu mai puţin de o treime din activitatea normală”. Acest text legal, atunci când se referă la asigurarea serviciilor, are în vedere desigur serviciile care fac obiectul de activitate al acelor unităţi, şi nu alte categorii de activităţi pe care acestea le-ar putea desfăşura (spre exemplu, activităţi administrative, umanitare etc.). Se asigură funcţionarea unor servicii esenţiale şi de strictă necesitate în vederea apărării ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi protejării intereselor naţionale.

În privinţa eliminării contractelor colective la nivel naţional, Curtea constată că textul art. 41 alin. (5) din Constituţie nu prevede şi nu garantează negocierile colective la nivel naţional, astfel încât cadrul în care se desfăşoară acestea este cel stabilit de către legiuitor. În caz contrar, s-ar ajunge la absolutizarea dreptului la negocieri colective, drept care trebuie să ţină cont de condiţiile economice şi sociale existente în societate la un moment dat. Este vorba de menţinerea unui echilibru just între interesele patronatului şi al sindicatelor; desigur, vor exista domenii în care condiţiile economice şi sociale permit încheierea unor contracte colective de muncă mult mai favorabile angajaţilor, iar altele în care drepturile sunt negociate la un nivel inferior, astfel încât printr-un contract colectiv la nivel naţional aceştia din urmă ar avea drepturi mai mari faţă de cât permite în mod obiectiv domeniul în care lucrează, ceea ce afectează viabilitatea economică a angajatorilor din acest domeniu.

Cu referire la contractele colective de muncă, Curtea, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, a statuat că încheierea acestora nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste contracte sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecinţă, contractele colective “sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie”; în caz contrar “s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale”. În consecinţă, negocierea contractelor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, sau Decizia nr. 383 din 23 martie 2011). Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a mai statuat că dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al contractelor colective, nu exclud “posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat”.

Rezultă că legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfăşoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi şi obligaţii contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor şi nicidecum acte care să prevaleze forţei legii. Astfel, este evident că în sfera publică asemenea contracte se negociază şi se încheie în limitele şi în cadrul stabilite de lege.

Celelalte aspecte invocate în cadrul acestui punct sunt simple comparaţii între fostele reglementări în domeniu şi noile reglementări, fără, însă, a fi relevate veritabile critici de neconstituţionalitate; mai mult, unele aspecte invocate sunt şi inexacte, spre exemplu obligaţia angajatorului de a iniţia negocierea colectivă se regăseşte în actualul art. 129 alin. (2) din lege, iar soluţia legislativă care stabilea conţinutul minimal al negocierii colective este reluată în art. 132 alin. (2) din lege.

În privinţa art. 209 din lege care prevede că instanţele judecătoreşti competente să judece cereri referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se stabilesc prin lege, Curtea observă că noţiunea de lege vizează categoria actelor normative de reglementare primară, categorie generică. O atare concluzie se poate desprinde din faptul că numai Constituţia este cea care stabileşte, potrivit art. 73 alin. (1), categoriile de legi: legi constituţionale, organice şi ordinare.

Obiter dictum, competenţa de judecată a instanţelor este reglementată de art. 126 alin. (2) din Constituţie, textul criticat, chiar dacă vizează competenţa materială în dreptul muncii, nu ţine de regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială. Prin urmare, art. 126 alin. (2) din Constituţie determină natura de lege ordinară prin care se reglementează competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată.

Pentru considerentele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile Legii dialogului social, în ansamblul său, precum şi, în special, ale art. 3 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic şi Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) şi (2), art. 186 alin. (1), art. 202, art. 205, art. 209 şi art. 224 lit. a) din lege, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicat[ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  368 din 26 mai 2011

MEMORANDUMUL SUPLIMENTAR DE ÎNŢELEGERE ÎNTRE UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ROMÂNIA

MEMORANDUMUL SUPLIMENTAR DE ÎNŢELEGERE (al patrulea addendum la Memorandumul de înţelegere) între Uniunea Europeană şi România, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  339 din 16 mai 2011 a fost încheiat la Bruxelles în data de 8 aprilie 2011 şi la Bucureşti în data de 1 aprilie 2011.     

ROMÂNIA a fost reprezentată de Emil Boc, prim-ministru; Gheorghe Ialomiţianu, ministrul finanţelor publice; Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, iar UNIUNEA EUROPEANĂ,  reprezentată de Comisia Europeană,  Olli Rehn, membru al Comisiei Europene.

1. La 6 mai 2009, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2009/459/CE pentru a pune la dispoziţia României asistenţă financiară pe termen mediu de până la 5 miliarde de euro. Pe 16 februarie 2010, Consiliul a modificat această decizie pentru a ţine cont de impactul pe care l-a avut asupra obiectivelor programului recesiunea mai puternică decât cea anticipată. Asistenţa este oferită ca un împrumut pe termen mediu în cadrul Facilităţii pentru Balanţa de Plăţi a Statelor Membre [având la bază art. 143 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (Tratatul) şi Regulamentul nr. 332/2002]. Asistenţa Uniunii Europene (UE) pentru România vine în completarea sprijinului acordat de Fondul Monetar Internaţional (FMI) prin intermediul unui acord stand-by (ASB), în valoare de 11,4 miliarde DST (aproximativ 12,95 miliarde euro), aprobat la 4 mai 2009. Sprijinul suplimentar multilateral în valoare de 2 miliarde euro este furnizat de către Banca Mondială (1 miliard de euro), precum şi de BEI şi BERD (1 miliard de euro).

2. Memorandumul de înţelegere (Memorandumul), ce stabileşte criteriile de politică economică legate de fiecare tranşă, precum şi condiţiile de raportare şi monitorizare a împrumutului, a fost semnat în data de 23 iunie 2009. Implementarea măsurilor fiscale, a celor din sectorul financiar şi a măsurilor de reformă structurală prevăzute în Memorandum ar trebui să permită economiei să reziste la presiunile de lichiditate pe termen scurt, asigurând în acelaşi timp şi îmbunătăţirea competitivităţii şi sprijinirea ajustării coerente a dezechilibrelor pe termen mediu, aducând astfel economia înapoi la o bază solidă şi durabilă. Prima tranşă de 1,5 miliarde euro a fost virată în data de 27 iulie 2009 în urma semnării Acordului de împrumut din 23 iunie 2009. Alte 4 tranşe au fost programate pentru perioada acoperită de restul programului.

3. În perioada octombrie 2009 – februarie 2011, serviciile Comisiei Europene au desfăşurat misiuni de evaluare pentru a estima progresele înregistrate cu privire la condiţionalităţile specifice aferente tranşelor ulterioare din cadrul programului de asistenţă financiară al UE. Aceste misiuni au fost desfăşurate în comun cu experţi ai FMI şi ai Băncii Mondiale. Ţinând cont de concluziile acestor misiuni şi după consultarea Comitetului Economic şi Financiar, criteriile de politică economică aferente tranşelor a doua până la a patra din împrumutul UE s-au considerat a fi fost, în general, îndeplinite şi tranşele respective din împrumut au fost disponibilizate.

4. În cadrul reuniunii Comitetului Economic şi Financiar din 10 ianuarie 2011, România, în calitate de stat membru al UE, a solicitat un nou acord de finanţare pe termen mediu de tip preventiv din partea UE (precautionary BoP facility). Asistenţa financiară de tip preventiv ar asigura continuarea reformelor lansate pe durata programului curent de asistenţă financiară pe termen mediu a UE şi, totodată, ar transmite un mesaj pozitiv investitorilor străini, pieţelor financiare internaţionale şi instituţiilor financiare internaţionale. Şi de această dată, programul de asistenţă financiară va fi implementat în comun cu FMI, respectiv România intenţiona să solicite încheierea unui nou acord stand-by cu FMI, reţinându-se totuşi de la efectuarea de trageri din resursele disponibile (aranjament financiar preventiv). În acest sens, experţii Comisiei Europene au desfăşurat împreună cu experţi ai FMI şi ai Băncii Mondiale o misiune comună în perioada 25 ianuarie – 8 februarie 2011 pentru a discuta încheierea programului curent de asistenţă al UE şi posibilele condiţii de politică pentru asistenţa UE solicitată de tip preventiv.

6. Următoarele condiţionalităţi pentru tragerea celei de-a cincea tranşe din împrumutul de la UE au fost îndeplinite deja de către autorităţile române: (i) aprobarea şi publicarea de către Ministerul Finanţelor Publice a strategiei pe termen mediu de management al datoriei pentru perioada 2011 – 2013; (ii) modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar; (iii) amendamente menite să precizeze regimul de despăgubire a creditorilor instituţiilor bancare aflate sub administrare specială, în vederea asigurării unei implementări eficiente a recent modificatelor reglementări legale privind lichidarea instituţiilor de credit care se confruntă cu dificultăţi financiare; (iv) intrarea în vigoare a legii privind independenţa autorităţilor de reglementare din domeniul financiar nonbancar.

7. Condiţiile ce vor fi analizate înainte de disponibilizarea celei de-a cincea tranşe din împrumutul UE sunt specificate în anexa la acest al patrulea memorandum suplimentar de înţelegere.

8. Există de asemenea şi un număr de condiţii a căror îndeplinire nu poate fi verificată într-o etapă mai timpurie şi deci vor fi preluate în programul de asistenţă financiară de tip preventiv ce se anticipează a urma acestui program. Acestea se referă la: (i) aprobarea sistemului de coplată condiţionat de mijloacele materiale în sectorul sănătate; (ii) arieratele autorităţilor locale; (iii) planurile de restructurare a întreprinderilor de stat; (iv) finalizarea celei de-a doua etape a analizei funcţionale; şi (v) adoptarea de măsuri de îmbunătăţire a absorbţiei fondurilor UE.

12. Autorităţile române se angajează să se consulte cu experţii Comisiei Europene înainte de a adopta măsuri noi ce ar putea avea implicaţii asupra obiectivelor programului. În mod special, acestea se vor consulta, în timp util, şi vor furniza toate informaţiile necesare referitoare la orice măsuri şi reforme ce ar putea avea un impact asupra evoluţiilor fiscale.

Anexa conține CRITERII SPECIFICE DE POLITICĂ ECONOMICĂ (Modificări la anexa I la Memorandum şi la anexa 1 la primul, la cel de-al doilea şi, respectiv, la cel de-al treilea memorandum suplimentar de înţelegere) și face parte integrantă din acest al patrulea memorandum suplimentar de înţelegere.

Având în vedere natura continuă a reformelor din unele domenii şi solicitarea autorităţilor române pentru un program de asistenţă financiară preventivă pe termen mediu din partea UE care va începe în [mai] 2011, o parte dintre măsurile de reformă vor fi preluate în noul memorandum de înţelegere care urmează a fi încheiat între Uniunea Europeană şi România. Pe de altă parte, întrucât perioada de implementare a măsurilor agreate anterior înainte de tragerea celei de-a cincea şi ultime tranşe a împrumutului UE a fost redusă, criteriile specifice de politică economică prezentate în anexa I la Memorandum şi în anexa 1 la primul, la cel de- al doilea şi, respectiv, la cel de- al treilea memorandum suplimentar de înţelegere vor fi reduse la următoarele acţiuni care trebuie întreprinse înainte de tragerea celei de-a cincea tranşe din împrumutul UE. Comisia Europeană va verifica în luna martie 2011 dacă acţiunile preliminare au fost îndeplinite şi, după consultarea Comitetului Economic şi Financiar, va decide cu privire la virarea celei de-a cincea tranşe din împrumutul UE în valoare de 150 milioane euro.

Aspecte care trebuie evaluate şi, atunci când situaţia impune acest lucru, măsurile suplimentare ce se vor lua înainte de disponibilizarea celei de-a cincea tranşe din împrumutul UE

A: Consolidare fiscală

•  Execuţia bugetară pe anul 2011 să fie conformă cu atingerea ţintei de deficit bugetar de 4,4% din PIB în termeni de numerar (sub 5% din PIB în termeni ESA) şi asigurarea unui cadru adecvat pentru îndeplinirea ţintei fiscale pentru anul 2012 privind deficitul bugetului general consolidat de sub 3% din PIB (ESA)

•  Continuarea menţinerii cheltuielilor cu salariile în sectorul public în anul 2011 în limita de 39 miliarde de RON (excluzându-se plata contribuţiilor de asigurări sociale pentru personalul militar, în valoare de 1,6 miliarde RON, în conformitate cu noua lege a pensiilor)

•  Evitarea reapariţiei arieratelor în sectorul de sănătate în condiţiile implementării unor măsuri efective de adresare a surselor de apariţie a acestora

B: Reforme structurale

•  Depunerea unui acord multianual de performanţă între Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi agenţiile de implementare. Acordul trebuie să ţină cont de strategia fiscală pe termen mediu a Guvernului şi să fie în concordanţă cu aceasta.

Mandatul de aducere

INSTITUŢII  LEGALE PRIVIND LIPSIREA DE LIBERTATE A PERSOANEI FIZICE ŞI MĂSURILE ADMINISTRATIVE DE EVIDENŢĂ ŞI CONTROL PRIVIND ORDINEA ŞI LINIŞTEA PUBLICĂ ÎN STAT ŞI ÎN SOCIETATE

1. – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

Articolul 53 din Constituţia României, revizuită[1] prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

De asemenea, art. 23 statuează că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

Subliniem că alineatul (13) al aceluiaşi articol constituţional dispune că sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

Articolul 31 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[2] prevede că în realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi şi obligaţii principale:

a) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală;

b) să conducă la sediul poliţiei pe cei care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în cazurile nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa; verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;

c) să invite la sediul poliţiei persoanele a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor poliţiei, prin aducerea la cunoştinţă, în scris, a scopului şi motivului invitaţiei;

d) să pună în executare mandatele de aducere, mandatele de arestare şi pe cele de executare a pedepselor, în condiţiile prevăzute de lege;. . .

l) să procedeze, în condiţiile legii, la cererea persoanelor interesate sau în scopul identificării criminalistice a persoanelor care au săvârşit infracţiuni ori sunt suspecte de săvârşirea unor infracţiuni, la prelevarea sau, după caz, la procesarea de profile genetice, amprente papilare, imagini faciale, semnalmente, semne particulare şi orice alte date biometrice, stocate în baza de date criminalistice etc.

(2) În exercitarea drepturilor conferite de prezenta lege poliţistul are obligaţia să respecte întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, prevăzute de lege şi de Convenţia europeană a drepturilor omului.

Curtea Constituţională a fost sesizată[3] în vederea declanşării controlului de constituţionalitate asupra prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

Prin sesizare se solicită să se constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, întrucât contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţia României. În motivarea sesizării se susţine că prevederile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt neconstituţionale, deoarece: „Constituţia României precizează în mod clar că privarea de libertate a persoanei, fără mandat de arestare (emis de judecător sau procuror), nu se poate face decât sub forma reţinerii cel mult 24 de ore. Prin măsura conducerii la sediul poliţiei, ca măsură administrativă, organul de poliţie îşi arogă dreptul de a dispune de viaţa şi libertatea persoanei timp de 24 de ore peste reglementările legale. Or, este cunoscut faptul că regulile cu privire la libertatea şi siguranţa persoanei sunt de strictă interpretare şi, în fond, reţinerea – ca măsură administrativă – este tot o privare de libertate şi adaugă la textul Constituţiei.

Potrivit Constituţiei, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile [art. 23 alin. (1)] şi, în consecinţă, orice reglementări care extind reglementările constituţionale cu privire la reţinerea unei persoane nu pot fi apreciate decât ca neconstituţionale.”

Preşedintele Senatului a comunicat punctul său de vedere, în sensul că: „Sesizarea […] face o gravă confuzie între instituţiile legale privind lipsirea de libertate a persoanei fizice şi măsurile administrative de evidenţă şi control privind ordinea şi liniştea publică în stat şi în societate. […] În orice societate organizată, organele de poliţie legitimează, controlează, verifică persoanele fizice în anumite situaţii, în anumite locuri, la anumite evenimente, stări de fapt de tulburare a ordinii şi liniştii publice şi alte asemenea situaţii. Orice persoană este obligată, sub somaţia constrângerii de către autoritatea publică, să se supună dispoziţiei, să se legitimeze, să execute ordinele impuse de situaţia dată. Acei care refuză a se legitima, nu au legitimaţie, nu sunt cunoscuţi notoriu, sunt suspecţi de a fi comis o infracţiune, de a fi prezenţi în acel loc în vederea unei fapte antisociale, sunt cunoscuţi ca răufăcători etc. trebuie identificaţi, legitimaţi pentru că pot să fie participanţi la fapte antisociale – şi pot să dispară, să rămână necunoscuţi. […] Nu este vorba de reţinere ca măsură legală privativă sau restrictivă de libertate, prevăzută de art. 23 lit. c) din Constituţie şi dezvoltată de Codul de procedură penală. Este vorba de măsura de fapt, fizică şi inerentă a verificării, a controlului, a identificării persoanelor – suspecte şi necunoscute. […] Această activitate de fapt a poliţistului nu are altă reglementare în lege şi trebuie să fie reglementată, tocmai ca garanţie legală pentru drepturile cetăţeanului.”

Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat că: „Art. 23 din Constituţia României reglementează libertatea individuală în raport cu măsurile preventive (reţinerea şi arestarea) ce pot fi dispuse conform dispoziţiilor Codului de procedură penală. […]

În interpretarea dată, textul constituţional stabileşte că reţinerea, ca măsură preventivă, nu trebuie să depăşească 24 de ore, art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române neîncălcându-l întrucât el nu stipulează o asemenea măsură, ci o măsură administrativă.

Nu poate fi acceptată opinia autorilor sesizării conform căreia reţinerea persoanei fără mandat de arestare depăşeşte reglementările legale de 24 de ore, întrucât, neaflându-se în prezenţa aceleiaşi categorii de măsuri, perioada de timp stabilită în art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române nu poate fi cumulată[4] cu cea determinată prin măsura reţinerii ca măsură preventivă incidentă în cazul art. 23 alin. (3) din Constituţia României, nedepăşind astfel termenul de 24 de ore prevăzut în reglementările legale aplicabil reţinerii ca măsură preventivă.

Diferenţa dintre cele două măsuri, una administrativă şi cealaltă preventivă, este evidentă; prima măsură se aplică următoarelor categorii de persoane:

a) acelora care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale;

b) persoanelor suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii.

Faţă de prima categorie organul de poliţie va putea dispune măsura reţinerii prevăzută de Codul de procedură penală, dar faţă de a doua categorie, termenul de 24 de ore apare ca un termen destinat organului de poliţie, necesar pentru ca acesta să stabilească identitatea făptuitorului, în vederea aplicării măsurii legale de reţinere, ca măsură preventivă. Aşadar, verificarea situaţiei celei de-a doua categorii de persoane, vizată de art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi, inclusiv, luarea măsurilor legale (respectiv măsura reţinerii) se realizează în termen de 24 de ore, dar ca măsură administrativă, obligatorie pentru cunoaşterea identităţii persoanei pentru ca aceasta să poată fi învinuită, întrucât identificarea persoanei este o condiţie esenţială pentru ca acesteia să i se aplice măsura reţinerii prevăzută de Codul de procedură penală.”

Curtea, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, reţine că noţiunea de libertate individuală, utilizată în cuprinsul art. 23 din Constituţia României, desemnează posibilitatea fizică a persoanei de a se manifesta în limitele sale naturale, fără a fi supusă altor restrângeri sau oprelişti decât cele stabilite prin ordinea de drept.

La fel ca şi celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale,  libertatea individuală nu are un caracter absolut, astfel că exerciţiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 49 alin. (1) din Constituţie. Restrângerea în aceste cazuri trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.

În concordanţă cu aceste principii, art. 23 din Constituţie reglementează condiţiile în care autorităţile competente ale statului pot fi abilitate prin lege să restrângă exerciţiul libertăţii individuale, pe calea măsurilor de reţinere şi de arestare preventivă.

Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autorităţile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reţinerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de reţinere cu caracter administrativ. În toate aceste cazuri reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (6) din Legea fundamentală, eliberarea celui reţinut este obligatorie dacă motivele acestei măsuri au dispărut.

Prin art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române  – arată Curtea – se instituie un complex de activităţi specifice organelor de poliţie, şi anume conducerea la sediul poliţiei – dacă este cazul, prin folosirea forţei – a categoriilor de persoane prevăzute în textul de lege, identificarea acestora, verificarea datelor care le fac „suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale” ori, după caz, urmează „luarea măsurilor legale” faţă de acestea.

Deşi în cuprinsul textului nu se prevede expres luarea măsurii de reţinere împotriva persoanelor supuse verificării, este neîndoielnic faptul că activitatea de verificare efectuată de poliţie – activitate definită ca o „măsură administrativă” – implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere[5].

Măsura administrativă prevăzută de textul de lege criticat nu contravine însă prevederilor art. 23 alin. (3) din Constituţie, dat fiind că activitatea denumită astfel „se realizează în cel mult 24 de ore”, adică în limitele de timp prevăzute de acest text constituţional.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin cumularea măsurii administrative prevăzute la art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române cu măsura reţinerii prevăzute la art. 136 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală se ajunge la depăşirea duratei de 24 de ore, prevăzută la art. 23 alin. (3) din Constituţie, întrucât prin textul de lege criticat nu se prevede o asemenea posibilitate.

În consecinţă, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt constituţionale, întrucât nu permit depăşirea duratei reţinerii prevăzute la art. 23 alin. (3) din Constituţia României.

Ulterior deciziei constituţionale, art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. Art. 143 alin. (11) şi (12) au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.

Ca atare, măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Organul de cercetare penală este obligat să îl încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.

Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Măsura reţinerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.

Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[6].

În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.

Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art. 143 alin. (1), un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înlăuntrul termenului prevăzut în alin. (1), potrivit art. 146 din Codul penal.

Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146.

2. – Mandatul de aducere

Guvernul României a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate în discuţie,   în sensul că, deosebit de cazurile de reţinere avute în vedere de art. 23 alin. (3) din Constituţie, în sistemul nostru de drept mai sunt admise şi altele, cum ar fi: reţinerea contravenţională prevăzută de Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, precum şi măsurile prevăzute de art. 183, 215 şi 465 din Codul de procedură penală.

Aducerea este oarecum o măsură de constrângere[7], pentru că persoana a cărei prezenţă este necesară în procesul penal este condusă în faţa organului judiciar.

Constrângerea constă în obligaţia persoanei de a se lăsa condusă în faţa organului judiciar, de către organul care a primit ordinul de aducere.

Potrivit art. 183 din Codul de procedură penală, o persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară.

Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.

Persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora[8].

Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de către organul judiciar. Dacă ascultarea trebuie să dureze peste limita celor 24 de ore ale reţinerii, se va propune arestarea, în limitele legii.

Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată[9]. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care persoana arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă din orice altă cauză.

Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute.

Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta.

Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unităţii militare sau prin comandantul garnizoanei.

Dacă aducerea în faţa procurorului a durat la limita celor 24 de ore, acesta va putea propune arestarea, fără posibilitatea reţinerii,  conform art. 146  din Codul de procedură penală.

Practic, în ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început şi faptul că se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române[10].

Potrivit Codului nou de procedură penală al României din  1 iulie 2010 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, o persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei.

Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei.

În cursul urmăririi penale mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţă.

În cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără consimţământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul.

Cererea formulată de procuror, în cursul urmăririi penale, trebuie să cuprindă:

a) motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2);

b) indicarea infracţiunii care constituie obiectul urmăririi penale şi numele suspectului sau al inculpatului;

c) indicarea adresei unde se află persoana pentru care se solicită emiterea mandatului de aducere.

Cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui mandat de aducere se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune motivat, prin încheiere definitivă, admiterea solicitării parchetului şi încuviinţarea aducerii persoanei solicitate, emiţând de îndată mandatul de aducere.

Mandatul de aducere emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să cuprindă:

a) denumirea instanţei;

b) data, ora şi locul emiterii;

c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de aducere;

d) scopul pentru care a fost emis;

e) numele persoanei care urmează a fi adusă cu mandat şi adresa unde locuieşte. În cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere trebuie să menţioneze infracţiunea care constituie obiectul urmăririi penale;

f) indicarea temeiului şi motivarea necesităţii emiterii mandatului de aducere;

g) menţiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată;

h) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.

În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt satisfăcute condiţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (4), dispune, prin încheiere definitivă, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Mandatul de aducere emis de organul de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii, trebuie să cuprindă, în mod corespunzător, menţiunile prevăzute la alin. (8).

Organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu mandat de aducere sau, după caz, efectuează de îndată actul care a necesitat prezenţa acesteia.

Persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezenţa lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora (art. 265).

Mandatul de aducere se execută prin organele de ordine publică şi siguranţă naţională. Persoana căreia i se încredinţează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis şi îi solicită să o însoţească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere.

În vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată, organele prevăzute la alin. (1) pot pătrunde în locuinţa sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit.

Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un proces- verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată.

Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute. Procesul-verbal se înaintează, de îndată, organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată.

Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin comandantul unităţii militare sau prin poliţia militară.

Activităţile desfăşurate cu ocazia executării mandatului de aducere sunt consemnate într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

b) locul unde este încheiat;

c) menţiuni despre activităţile desfăşurate (art. 266).

În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat.

Organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii (art. 267).

În concluzie,

– Măsura conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române este o măsură de fapt, fizică şi inerentă verificării, a controlului, a identificării persoanelor – suspecte sau necunoscute.

– Măsura conducerii la sediul poliţiei este o măsură administrativă ce implică restrângerea exerciţiului libertăţii individuale şi poate fi caracterizată, în termenii art. 23 din Constituţie, ca o reţinere.

– Constituţia se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autorităţile publice competente sunt autorizate prin lege să ia măsura reţinerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenţionale sau despre o altă măsură de reţinere cu caracter administrativ. În toate aceste cazuri reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

– Mandatul de aducere este o măsură de constrângere.

– Măsura de aducere se dispune numai dacă procurorul constată motivat că se impune în interesul rezolvării cauzei.

Luarea măsurii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi să nu aducă atingere însăşi existenţei dreptului sau a libertăţii.

– În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze faptul că s-a deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în art. 31 lit. b) din Legea nr. 218/2002.

Timpul curge de la momentul constrângerii persoanei, de la ridicarea persoanei, şi nu de la prezentarea ei în faţa procurorului.

– Dacă măsura administrativă a conducerii sau măsura procesuală a aducerii durează la limita a 24 de ore nu mai este posibilă măsura procesuală a reţinerii preventive, ci, dacă este cazul, se va trece direct la măsura arestării preventive.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  305 din 9 mai 2002, modificată și prin Legea nr. 60/2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 7 aprilie 2009.

Mai amintim art. 27 din Ordonanţă de Urgenţă nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   351 din 29 iunie 2001, Legea nr. 81 din 26 februarie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2002, potrivit căruia în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în zona de competenţă poliţistul de frontieră este învestit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi:

a) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale privind frontiera de stat ori a căror prezenţă în zona de frontieră este suspectă şi să ia măsurile legale ce se impun;

b) să conducă la sediul poliţiei de frontieră pe cei care prin acţiunile lor periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori ale statului de drept, persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale la frontiera de stat, persoanele a căror identitate nu a putut fi stabilită, precum şi urmăriţii general şi internaţional; să verifice situaţia acestora şi să ia, după caz, măsurile legale în cel mult 24 de ore, cu respectarea dreptului la apărare;

c) să cerceteze suprafeţele de teren, căile de comunicaţii şi construcţiile izolate, să intre, pentru îndeplinirea atribuţiilor, în incinta agenţilor economici şi a instituţiilor publice, indiferent de deţinător sau de proprietar, la bordul navelor şi aeronavelor române sau străine, cu respectarea dispoziţiilor legale; accesul în instituţiile care desfăşoară activităţi în legătură cu siguranţa naţională se face cu aprobarea şefilor instituţiilor respective;

d) să invite la sediul poliţiei de frontieră persoanele a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor poliţiei de frontieră, prin aducerea la cunoştinţă acestora, în scris, a scopului şi motivului invitaţiei; etc.

[3] Curtea Constituţională, decizia nr. 132 din 18 aprilie 2002 cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  305 din 9 mai 2002.

[4] În dreptul penal, cumul are sensul de adăugire, de adunare. De exemplu, măsurile de siguranţă de natură deosebită, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează (art. 35 C. pen. ).

În cazul săvârşirii unei infracţiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare [art. 39 alin. (3) din Codul penal].

[5] A se vedea şi Corneliu-Liviu Popescu, Durata măsurii administrative, în „Curierul judiciar” nr. 9/2003, p. 81 sqq. O altă poziţie la Al. Ţuculeanu, Noua reglementare a reţinerii, în P.N.A., „Buletin documentar” nr. 1/2004, p. 50, în care se afirmă că măsura prevăzută în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 nu este o măsură procesual penală şi nu presupune privarea de libertate a persoanei în sensul dispoziţiilor art. 143, 146 şi 148 din Codul de procedură penală.

[6] Art. 144 alin. (1) şi (3) au fost modificate prin Legea nr. 281/2003.

Alin.(4) a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.

[7] V. Dongoroz ş.a., Noul cod de procedură penală şi codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă, Bucureşti, 1969, p. 123. Nicoleta Iliescu, Acte procesuale şi procedurale comune, în „Explicaţii teoretice …”, vol. I, de V. Dongoroz, ş.a., p. 378 . Înlăturarea din vechiul art. 2491 din Codul de procedură penală anterior a atributului adjectival de „silit” nu schimbă sensul măsurii. Folosirea forţei de constrângere diferenţiază măsura procedurală de aceea a simplei citări. A  se vedea și D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției, Lumina Lex,  București, 2004, p. 524.

[8] Art. 183 alin. (3) şi (4) au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.

[9] Art. 184 alin. (2) a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

Art. 184 alin. (21) şi alin. (31) au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.

[10] Art. 357 din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/2003, prevede că

Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă , printre altele, datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, precum şi cele hotărâte de instanţă cu privire la:

a) deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; etc.

DEPARTAMENTUL PENTRU LUPTA ANTIFRAUDĂ

Decizia primului-ministru nr. 381/2005 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru lupta antifraudă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 29 iunie 2005, a fost abrogată prin Decizia primului-ministru nr. 205/2007 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru lupta antifraudă – DLAF, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 31 iulie 2007.

La rândul ei, aceasta este abrogată prin noua Lege nr. 61 din 10 mai 2011 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru lupta antifraudă – DLAF, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   331 din 12 mai 2011.

Potrivit art. 1 din lege,  Departamentul pentru lupta antifraudă se organizează ca structură cu personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, – noua    formă de organizare  a Cancelariei Primului-Ministru – în coordonarea primului-ministru, finanţată de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.

Departamentul asigură, sprijină şi coordonează, după caz, îndeplinirea obligaţiilor ce revin României privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene și  este instituţia de contact cu Oficiul European de Luptă Antifraudă – OLAF din cadrul Comisiei Europene.

În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, Departamentul acţionează pe bază de autonomie funcţională şi decizională, independent de alte autorităţi şi instituţii publice.

Departamentul îndeplineşte următoarele funcţii:

a) funcţia de coordonare a luptei antifraudă, în scopul asigurării unei protecţii efective şi echivalente a intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;

b) funcţia de control, în scopul identificării de nereguli, fraude şi alte activităţi ilicite ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;

c) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar pentru asigurarea protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;

d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură participarea României în cadrul comitetelor consultative, grupurilor de lucru şi al reţelelor de comunicare sau schimb de informaţii, în materia protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În realizarea funcţiilor sale, Departamentul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) asigură şi facilitează cooperarea între instituţiile naţionale implicate în protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, între acestea şi Oficiul European de Luptă Antifraudă – OLAF şi autorităţile publice relevante din celelalte state membre ale Uniunii Europene sau din state beneficiare de asistenţă financiară din partea Uniunii Europene;

b) efectuează sau coordonează acţiuni de control în vederea identificării neregulilor, fraudelor şi altor activităţi ilicite în legătură cu gestionarea, obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi a celor de cofinanţare aferente, precum şi a oricăror altor fonduri ce intră în sfera intereselor financiare ale Uniunii Europene, inclusiv a împrumuturilor şi garanţiilor acordate de Banca Europeană de Investiţii;

c) efectuează sau coordonează acţiuni de control în vederea identificării neregulilor, fraudelor şi altor activităţi ilicite ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România prin diminuarea ilegală a resurselor proprii;

d) culege, analizează şi prelucrează date şi efectuează cercetări statistice în domeniul protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;

e) iniţiază sau avizează proiecte de acte normative privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;

f) elaborează şi coordonează programe de perfecţionare profesională şi instruire în domeniul luptei antifraudă;

g) soluţionează cererile de asistenţă administrativă, în calitate de unitate centrală, conform acordurilor de cooperare internaţională, având ca obiect protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene la care România este parte;

h) asigură, coordonează şi monitorizează raportarea neregulilor între instituţiile naţionale şi Comisia Europeană în conformitate cu prevederile legislaţiei europene.

Așa cum era înscris și în reglementarea anterioară, Departamentul are calitatea de organ de constatare, în sensul art. 214 din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în privinţa aspectelor de natură infracţională care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România.

Credem că OLAF are calitatea de organ de constatare în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală  , ca alt organ de stat , și nu în baza art. 214 alin. (1) lit. b), ca organ de control, și nici  ca organ de conducere.

Departamentul poate, la solicitarea procurorului, să efectueze controale cu privire la respectarea dispoziţiilor legale în materia protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene     (art. 10 alin. 2).

În sistemul procedural român, organele de constatare sunt ele obligate să procedeze la încheierea anumitor acte, legat de anume împrejurări concrete ale săvârșirii unei infracțiuni, potrivit art. 214 din Codul de procedură penală procurorul neavând cum să se interpună între un  act administativ de control al OLAF și un act de urmărire penală. Actele încheiate de OLAF, în calitate de organ de constatare, potrivit art. 214 alin. (3) din Codul de procedură penală trebuie    înaintate procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracțiune, afară de cazul când legea ar dispune altfel.   Altfel, un anume organ al statului s-ar transforma în organ de cercetare penală.

În exercitarea funcţiei de control, Departamentul efectuează investigaţii administrative, controale la faţa locului, analize şi verificări documentare.

În cadrul desfăşurării acţiunilor de control :

a) toate instituţiile şi autorităţile publice, operatorii economici cu capital de stat sau privat, orice altă entitate, precum şi persoanele fizice sunt obligate să permită reprezentanţilor Departamentului accesul în sedii, pe terenuri, în mijloace de transport sau în alte spaţii folosite în scopuri economice;

b) Departamentul solicită tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, operatorilor economici cu capital de stat sau privat, oricăror altor entităţi, precum şi persoanelor fizice documentele şi informaţiile necesare întocmirii actului de control. În cazul existenţei unei imposibilităţi temporare motivate în furnizarea acestora, persoanele prevăzute au obligaţia ca în termen de 10 zile de la primirea solicitării să dea curs acesteia;

c) reprezentanţii Departamentului procedează la luarea de declaraţii de la orice persoană care poate furniza date şi informaţii cu privire la posibile nereguli, fraude sau alte activităţi ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Departamentul întocmeşte acte de control care pot constitui mijloace de probă, în condiţiile Codului de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Alineatul (4) al art. 11 din lege stipulează că actele de control întocmite de Departament nu sunt acte sau operaţiuni administrative în sensul Legii  contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul Legii contenciosului administrativ, nr. 554 din 2 decembrie 2004, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.

Potrivit art. 5  din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004,  nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:

a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;

b) actele de comandament cu caracter militar.

Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

Sintagma “cele care privesc apărarea şi securitatea naţională” cuprinsă de alin. (3) a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curții Constituționale  nr. 302/2011.

Curtea Constituțională a arătat că, din punct de vedere constituţional, art. 126 alin. (6) este singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, iar textul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, chiar lege organică fiind, nu poate să prevadă şi alte excepţii, fără ca prin aceasta să încalce textul constituţional indicat, ale cărui dispoziţii sunt limitative şi imperative.

Curtea constată că dispoziţiile constituţionale menţionate trebuie interpretate restrictiv în baza regulii exceptio est strictissimae interpretationis, orice altă excepţie de la controlul judecătoresc al actelor administrative reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Termenul “exces de putere”, utilizat în cuprinsul textului de lege criticat, are drept semnificaţie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din lege – “exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Aşa fiind, întrucât actele administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu excepţia excesului de putere, la care se referă textul care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 126 alin. (6) din Constituţie, rezultă că acestea trebuie să fie susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc.

Faţă de considerentele învederate mai sus, Curtea constată că sintagma “cele care privesc apărarea şi securitatea  – Decizia nr. 302 din 1 martie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi ale art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 9 mai 2011. Curtea s-a pronunţat în reglementarea anterioară a Legii contenciosului administrativ, constatând, prin Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 4 august 2004, că art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea nr. 29/1990, potrivit căruia actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului sunt exceptate de la controlul judecătoresc, este contrar dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie.

Ca atare, părerea noastră este că  alineatul (4) al art. 11 din lege se referă doar la acele acte administrative care ajung în fața unor organe judiciare constituind mijloace de probă (conform alin. 5 al art. 214 din Codul de procedură penală ), în cadrul unei proceduri aflate în curs,  doar la acestea referindu-se excepția.

Potrivit art. 12 ,  în scopul clarificării unor aspecte ce fac obiectul unei acţiuni de control, Departamentul poate solicita organelor de control financiar-fiscal, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale sau instituţiilor publice din subordinea Guvernului ori a ministerelor cu competenţe în materie de control administrativ specializat să efectueze verificări şi controale în domeniul lor de activitate.

La cererea Departamentului, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să acorde sprijin echipei de control în exercitarea atribuţiilor ce îi revin.

În cazul identificării de nereguli privind obţinerea sau utilizarea fondurilor europene, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, Departamentul transmite actul de control autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în materia raportării neregulilor şi recuperării financiare, conform legii.

În cazul constatării unor elemente de natură infracţională, în baza art. 16 ,  Departamentul sesizează parchetul competent să efectueze urmărirea penală şi transmite actul de control în vederea recuperării prejudiciului şi tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate.

LEGEA DIALOGULUI SOCIAL

LEGEA DIALOGULUI SOCIAL , nr. 62 din 10 mai 2011,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  322 din 10 mai 2011

Legea reglementează relațiile între partenerii sociali, modalitățile de constituire și de organizare a sindicatelor și patronatului, precum și derularea dialogului social instituționalizat, negocierea contractului colectiv de muncă și soluționarea conflictelor de muncă (Avizul Consiliului Legislativ).

Legea revizuiește și integrează următoarele reglementări, la data intrării în vigoare ,  abrogându-se:

a) Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, cu modificările ulterioare;

b) Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia art. 26 – 39, care se abrogă de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ordinului comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului justiţiei prevăzut la art. 177;

c) Legea patronatelor nr. 356/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 12 iulie 2001, cu modificările ulterioare;

d) Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 19 mai 1998, cu modificările şi completările ulterioare;

e) Legea nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare;

f) Hotărârea Guvernului nr. 369/2009 privind constituirea şi funcţionarea comisiilor de dialog social la nivelul administraţiei publice centrale şi la nivel teritorial, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 7 aprilie 2009, cu modificările şi completările ulterioare ( Art. 224 din lege).

Noua lege extinde dreptul de a constitui sindicate și la cooperatori și agricultori încadrați cu contract individual de muncă (vezi expunerea de motive).

Legea revizuiește prevederile privind plata zilelor destinate activității sindicale, în conformitate cu decizia Curții Constituționale nr. 1276/2010. Continue reading LEGEA DIALOGULUI SOCIAL

libertatea de exprimare,ORNISS,exercitarea atribuţiilor jurisdicţionale

EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A PREVEDERILOR ART. 7 ALIN. (4), ART. 17 LIT. F), ART. 20 ŞI ART. 28 ALIN. (1) DIN LEGEA NR. 182/2002 PRIVIND PROTECŢIA INFORMAŢIILOR CLASIFICATE, PRECUM ŞI ALE ART. 5 ALIN. (3) DIN LEGEA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV NR. 554/2004

Articolul   10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  135 din 31 mai 1994 tratează Libertatea de exprimare: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Articolul   53 din Constituția României dispune că  exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă (art. 52 din actul fundamental).

Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii     (Art. 126 alin. 5 din Constituție)

Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale     (Art. 126 alin. 6 din Constituție)

Articolul 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, precum şi ale art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 17 decembrie 2004,  cu  modificările aduse prin Legea nr. 268/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 4 octombrie 2007, are următorul cuprins:

– Art. 7 alin. (4): “Accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, potrivit art. 15 lit. d) şi e), este garantat, sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului, pentru următoarele categorii de persoane:

a) Preşedintele României;

b) primul-ministru;

c) miniştri;

d) deputaţi;

e) senatori, care, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptăţite să aibă acces la informaţiile clasificate fără îndeplinirea procedurilor prevăzute la alin. (1) – (3), respectiv la art. 28, în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care aceştia fac parte, avizate de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului prevăzut la art. 36 alin. (3).”;

– Art. 17 lit. f): “În categoria informaţiilor secrete de stat sunt cuprinse informaţiile care reprezintă sau care se referă la: […] f) activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională;”;

– Art. 20: “Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ.”;

– Art. 28 alin. (1): “Accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberată de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat.”;

– Art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: “Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.”

Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi ale art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, într-o cauză având ca obiect “litigiu privind funcţionarii publici statutari”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel susţine că textele de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece în statul de drept activitatea justiţiei nu poate fi împiedicată de norme inferioare Constituţiei prin care se stabilesc condiţii prohibitive pentru un judecător în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale, cum sunt textele criticate din Legea nr. 182/2002. Mai mult, prin limitarea şi condiţionarea accesului judecătorului la documentele clasificate ce sunt contestate de părţi în faţa instanţelor de judecată ori care sunt invocate de diferite autorităţi publice în instrumentarea dosarelor (mai ales în materiile extrapenale, cum este cazul, de regulă, în contenciosul administrativ), prin obligarea instanţei de a obţine în prealabil certificat de acces la documente clasificate, pe care îl eliberează ORNISS (Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat) cu avizul Autorităţii Naţionale de Securitate – Serviciul Român de Informaţii, instituţii care de cele mai multe ori sunt şi pârâte în dosarele respective, cum este cazul ORNISS în prezenta cauză, se intră în coliziune atât cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, cât şi cu cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, în reglementarea actuală a Legii nr. 182/2002, judecătorul cauzei nu poate aplica de fiecare dată legea la speţa concretă (acolo unde se contestă documente clasificate), neavând posibilitatea obiectivă de a verifica actul administrativ denumit “document clasificat”, de a cenzura forma şi conţinutul acestuia sub aspectul legalităţii sale. Mai mult decât atât, împrejurarea că eventualul certificat de acces la documente clasificate solicitat de instanţă pentru membrii completului este cerut, conform actualelor prevederi ale Legii nr. 182/2002, de la o instituţie publică ce este şi parte în cauză (anume ORNISS, în cauza de faţă) este de natură să contravină prevederilor art. 6 din Convenţie, încălcându-se şi principiul egalităţii de arme între părţile din proces, deoarece, de plano, se poate aprecia că, având interesul de a păstra conspirativitatea documentului clasificat contestat de partea adversă din dosar, ORNISS va refuza eliberarea certificatului de securitate, acoperindu-şi refuzul cu lipsa unei obligaţii legale de a explica motivele acestui refuz de acordare a accesului la documente clasificate, împrejurare care creează în mod indubitabil un cerc vicios.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, Curtea de Apel Braşov susţine că din conţinutul acestora se desprinde concluzia că nu pot fi atacate acele acte administrative clasificate ca fiind documente secrete conform legii, chiar dacă ele privesc raporturi de muncă ori alte raporturi ce ţin de exercitarea dreptului persoanei la muncă, respectiv la viaţă intimă şi privată. În plus, art. 126 alin. (6) din Constituţie menţionează excepţiile de la regula controlului judecătoresc al actelor administrative, unde sunt prevăzute numai actele de comandament cu caracter militar, astfel că o extindere, prin lege, a noţiunii de “acte de comandament militar” dincolo de voinţa reală a constituantului intră în contradicţie cu Constituţia.

Totodată, dispoziţiile criticate din Legea nr. 182/2002 ar contraveni şi prevederilor art. 26, 29 şi 30 din Constituţie, câtă vreme actul administrativ clasificat, care a fost contestat în cauză şi de care depinde în mod esenţial soluţia pe care o va pronunţa instanţa de contencios administrativ în cauză, conţine date care privesc verificări asupra vieţii intime a titularului acţiunii introductive şi aparţinătorilor săi de familie, a căror autenticitate nu poate fi cenzurată în niciun mod pe cale judecătorească. Similar, dreptul la muncă al reclamantului poate fi restrâns în mod excesiv printr-un document clasificat prin care se refuză avizul de securitate/certificatul de securitate, în sensul împiedicării reclamantului respectiv de a exercita o anumită profesie, fără ca avizul sau certificatul respectiv să poată fi cenzurat de instanţa de judecată.

De plano, Curtea de Apel Braşov apreciază că limitarea accesului la documente clasificate poate fi dispusă de către instituţiile statale abilitate în conformitate cu cadrul legal stabilit de legiuitor, în concordanţă cu exigenţele moderne în materia protecţiei documentelor şi informaţiilor clasificate din cadrul Uniunii Europene şi din NATO, însă pentru a evita excesul de putere al instituţiilor din domeniul securităţii naţionale, apărării şi ordinii publice, legea naţională trebuie să permită controlul judecătoresc asupra acestora într-o manieră efectivă, pentru a se respecta exigenţele procesului echitabil. Incidenţa prevederilor art. 53 şi art. 126 alin. (6) ultima teză trebuie evaluată, interpretată în sensul în care nu se aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii fundamentale protejate, urmărindu-se totodată respectarea principiului proporţionalităţii.

De asemenea, susţine că o condiţionare suplimentară pentru exercitarea activităţii de judecată numai după parcurgerea prealabilă a unei proceduri de certificare a accesului judecătorului la documente clasificate impietează asupra regulilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei şi independenţa justiţiei, dar şi asupra dreptului la un proces echitabil. Legiuitorul are posibilitatea să stabilească în competenţa unor instanţe specializate, care pot avea, încă de la momentul încadrării în funcţie a judecătorilor şi a aparatului administrativ aferent, respectată cerinţa ca întregul personal care manipulează dosare cu documente clasificate să aibă avize şi certificate de acces la documente clasificate pentru toate nivelele de clasificare stabilite de legea specială, exigenţe ce ar putea fi îndeplinite mai lesne de instanţele militare. Niciun impediment nu împiedică legiuitorul român ca, pentru a elimina criticile de neconstituţionalitate, să treacă în competenţa instanţelor militare cauzele având ca obiect controlul de legalitate, orice control judecătoresc ce se exercită asupra actelor administrative care sunt documente clasificate, argumentul constituţional găsindu-se în art. 126 alin. (6) unde se utilizează expresia “acte de comandament militar”.

Existenţa şi funcţionarea parchetelor şi instanţelor militare nu contravin normelor şi principiilor constituţionale. Opţiunea legiuitorului de a trece în competenţa instanţelor civile cauzele în care sunt inculpate persoane care nu au calitatea de militari şi care au comis infracţiuni împreună cu persoane având calitatea de militari nu s-a întemeiat pe constatarea că instanţele militare nu îndeplinesc condiţiile de independenţă şi de obiectivitate inerente sistemului judiciar într-un regim democratic, căci, dacă aceasta ar fi fost raţiunea modificării Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, această modificare ar fi trebuit urmată de desfiinţarea instanţelor militare. Prin modificarea legislativă operată, legiuitorul a dat curs unor raţiuni de bună administrare a justiţiei şi tendinţei manifestate în celelalte sisteme judiciare democratice de restrângere a competenţei instanţelor militare exclusiv în sfera faptelor penale comise de personalul militar. În sensul anchetării şi judecării de către parchetele şi instanţele civile a cauzelor în care alături de militari sunt implicaţi şi civili, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu Cauza Maszni împotriva României, 2006 ( Curtea Constituțională,  Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României ,Partea I, nr.  474 din 16 iulie 2007).

Dacă nu este de datoria Curții Europene a Drepturilor Omului  să readucă în discuţie rezultatul unei  anchetei conduse de autorităţi , rămâne totuşi adevărat că, pentru ca o astfel de anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC], nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001). Curtea de Apel Brașov trebuia să simtă imposibilitatea legislativă a soluției propuse.

Or, independenţa procurorilor români  a fost  pusă la îndoială având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data evenimentelor. În Cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Curtea a statuat că a avut loc încălcarea art. 3 pe latura sa procedurală din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente, îndreptată împotriva unor ofiţeri de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 70). Curtea a constatat că aceştia erau, la data evenimentelor, cadre militare active, ca şi procurorii militari, şi că beneficiau, prin urmare, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făceau parte din structura militară, întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, §§ 40-43,  67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004;   Mantog împotriva României, nr. 2.893/02, § 69-70, 11 octombrie 2007). Hotărârea din 4 noiembrie 2008     în Cauza Niţă împotriva României (Cererea nr. 10.778/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2010, Hotărârea din 3 februarie 2009 în Cauza Voiculescu împotriva României (Cererea nr. 5.325/03),  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 10 iunie 2009). Nu aceasta este soluția!

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate din Legea nr. 182/2002 sunt constituţionale, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 163/2009, nr. 1335/2008 şi nr. 1120/2008.

Astfel, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (5) şi art. 28 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, reţinând în esenţă că “dispoziţiile, referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informaţiile clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor categorii de informaţii ori accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege.”(Curtea Constituțuională,decizia nr. 1335/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2009; idem decizia nr. 163/2009).

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 7 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi art. 34 lit. j) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, critica de neconstituţionalitate constă, în esenţă, în susţinerea potrivit căreia textele de lege menţionate încălcă dreptul la un proces echitabil în condiţiile unei justiţii unice, imparţiale şi egale pentru toţi. În opinia autorilor excepţiei, părţile nu pot avea acces la conţinutul unor înscrisuri clasificate, fie în mod direct, fie prin reprezentant, decât cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, urmând procedura legală, de asemenea, pretins neconstituţională.

Faţă de această critică, Curtea consideră că este firesc ca Legea nr. 182/2002, având ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, să conţină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informaţii al anumitor persoane care au calitatea de părţi într-un proces, respectiv cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerinţele şi procedura specifică de obţinere a acestuia, prevăzute de aceeaşi lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi – inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil – pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale.

Reglementarea mai strictă a accesului la informaţiile clasificate ca fiind secrete de stat, prin stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care vor avea acces la astfel de informaţi, precum şi a unor proceduri de verificare, control şi coordonare a accesului la aceste informaţii, reprezintă o măsură necesară în vederea asigurării protecţiei informaţiilor clasificate, în acord cu dispoziţiile constituţionale ce vizează apărarea securităţii naţionale.

Este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti”, precum şi că “legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale (( Curtea Constituțională, Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 şi Decizia nr. 407 din 7 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.112 din 27 noiembrie 2004).

Curtea nu poate reţine pretinsa critică de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (2), art. 7 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi art. 34 lit. j) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 125 alin. (2) şi ale art. 134 alin. (2) din Constituţie (Curtea Constituțională, decizia nr. 1120/2008).

Nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, fără riscul de a prejudicia grav securitatea naţională . În această situaţie, Curtea constată că prevederile art. 13 din lege nu sunt de natură să încalce secretul corespondenţei, garantat de art. 28 din Constituţie, în limitele cuprinse la art. 53 din aceasta, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (Curtea Constituțională, Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007).

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, apreciază că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (6) şi ale art. 53. În acest sens, arată că reglementarea criticată, referitoare la regula excluderii de la acţiunile în contencios administrativ a actelor administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu excepţia excesului de putere, sunt contrare dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, întrucât actele administrative privitoare la apărarea şi securitatea naţională nu sunt enumerate în mod expres în dispoziţiile categorice referitoare la excepţiile prevăzute de norma constituţională menţionată şi, prin urmare, acestea pot fi supuse controlului judecătoresc. În plus, potrivit art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi trebuie să fie necesară într-o societate democratică şi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. În jurisprudenţa sa, Curtea s-a pronunţat în reglementarea anterioară a Legii contenciosului administrativ, stabilind că art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, potrivit căruia actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului sunt exceptate de la controlul judecătoresc, este contrar dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate restrictiv, orice altă excepţie reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale (Curtea Constituțională, Decizia nr. 293/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 4 august 2004 ).

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

1. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin. (6), care stabileşte că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, control care este garantat şi de la care fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte – cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul – care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă controlului judecătoresc.

Pe de altă parte, articolul 52 din Legea fundamentală, cu titlu marginal “Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, prevede la alin. (2): “Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”. Curtea reţine că acest text priveşte alte situaţii decât cele la care se referă art. 126 alin. (6) din Constituţie şi, astfel cum s-a susţinut şi în doctrină, art. 126 alin. (6) reglementează finele de neprimire “de rang” constituţional, iar art. 52 alin. (2) vizează finele de neprimire “de rang” legal, însă în limitele acceptate de art. 53 din Constituţie.

Din punct de vedere constituţional, art. 126 alin. (6) este singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, iar textul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, chiar lege organică fiind, nu poate să prevadă şi alte excepţii, fără ca prin aceasta să încalce textul constituţional indicat, ale cărui dispoziţii sunt limitative şi imperative.

Curtea constată că dispoziţiile constituţionale menţionate trebuie interpretate restrictiv în baza regulii exceptio est strictissimae interpretationis, orice altă excepţie de la controlul judecătoresc al actelor administrative reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Termenul “exces de putere”, utilizat în cuprinsul textului de lege criticat, are drept semnificaţie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din lege – “exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Aşa fiind, întrucât actele administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu excepţia excesului de putere, la care se referă textul care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 126 alin. (6) din Constituţie, rezultă că acestea trebuie să fie susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc.

Curtea s-a pronunţat în reglementarea anterioară a Legii contenciosului administrativ, constatând, prin Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, că art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea nr. 29/1990, potrivit căruia actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului sunt exceptate de la controlul judecătoresc, este contrar dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie.

Faţă de considerentele învederate mai sus, Curtea constată că sintagma “cele care privesc apărarea şi securitatea naţională” cuprinsă de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este neconstituţională, contravenind dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

2. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate din Legea nr. 182/2002. Potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii, care se realizează prin instituirea sistemului naţional de protecţie a informaţiilor. În acest sens, legea instituie principiul potrivit căruia toate persoanele care vor avea acces la informaţii clasificate secret de stat vor fi verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii (Decizia nr. 1.440 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011).

Și noi care credeam că judecătorul a fost deja numit în funcție pentru onestitatea şi profesionalismul lui !

Curtea a reţinut că textele de lege criticate nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege. Pe de o parte, din raţiuni ce ţin de oportunitate, nu toţi angajaţii unei instituţii trebuie să obţină certificate de securitate, iar pe de altă parte, magistraţii acreditaţi să deţină, să aibă acces şi să lucreze cu informaţii clasificate, deşi întrunesc exigenţele de numire şi profesare a funcţiei pe care o ocupă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, sunt evaluaţi numai din perspectiva onestităţii şi profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informaţii.

Noi credem că legea trebuie să oprească  oricui  accesul la informaţiile secrete de stat. Normele de procedură penală nu tratează niciun acces la informaţiile secrete de stat.  Potrivit Constituției, ședinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege (  Art. 127 – Caracterul public al dezbaterilor).

Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între criteriile de numire în funcţia de magistrat şi cele necesare obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, mai cu seamă că pentru acestea din urmă accesul este limitat de respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, având în vedere aspectele de vulnerabilitate sau ostilitate ca urmare a unor stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă anterior etc.) şi de loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi modul de viaţă ale persoanei în cauză.

Noi credem că dispozițiile sunt absolut paralele. Orice judecător este suveran și totodată obligat să judece orice cauză ce îi este dată legal în competența sa, constituțională sau procedurală.

Este firesc să fie aşa, continuă Curtea Constituțională , deoarece, în caz contrar, există riscul creării unei breşe în sistemul naţional de protecţie a informaţiilor clasificate, care, spre deosebire de activitatea specifică actului de justiţie, nu poate fi acoperită prin invocarea unor cauze de incompatibilitate ori recuzare. Ca urmare, reglementările criticate constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care prezumţia de onestitate sau profesionalism a/al persoanei care gestionează informaţii clasificate este pusă la îndoială.

Breșa este făcută de cel care, ilegal,  a permis scurgerea de informații clasificate către public, participanți sau nu la un proces. Și mai credem că acea persoană trebuie sancționată. Nu judecătorul este cel ce divulgă actele întotdeauna publice ale dosarului. Nu pot exista judecăți secrete, fără ca persoana condamnată să știe pentru ce este sancționat, cu ce probe și după care lege.

Cum au ajuns în dosar  informații clasificate, când art. 28 alin. (1) dispune cît se poate de ferm că accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii , iar aceea trebuie scrisă, adică semnată, asumată.

De asemenea, prin Hotărârea din 9 februarie 1995, pronunţată în Cauza Vereniging Weekblad Bluf! contra Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că accesul la informaţiile publice poate fi îngrădit pentru protejarea interesului naţional, în conformitate cu prevederile art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, pentru a respecta prevederile Convenţiei, îngrădirile libertăţii de informare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie prevăzute de lege; b) să aibă un scop legitim; c) să fie necesare într-o societate democratică. Prin Hotărârea din 8 iulie 1999, pronunţată în Cauza Sürek contra Turciei, instanţa de contencios al drepturilor omului a stabilit că este la latitudinea statului de a decide dacă şi când este necesar ca anumite informaţii să rămână confidenţiale şi, în consecinţă, statul are o largă marjă de apreciere în această materie.

Au printemps 1987, la rédaction de Bluf, un hebdomadaire  destiné à des lecteurs de gauche, entra en possession d’un rapport trimestriel du service de sécurité intérieure (Binnenlandse Veiligheidsdienst, “le BVD”). Daté de 1981 et classé “confidentiel”, ce document visait principalement à informer de ses activités les agents du BVD et d’autres fonctionnaires appelés à accomplir des missions pour lui. Il montrait qu’à l’époque, le BVD s’intéressait, entre autres, au parti communiste néerlandais et au mouvement antinucléaire. Il parlait également du projet de la Ligue arabe d’établir un bureau à La Haye et fournissait des informations sur les activités des services de sécurité polonais, tchécoslovaque et roumain aux Pays-Bas.

La rédaction de Bluf! envisageait de le publier avec un commentaire en tant que supplément à son numéro 267 du 29 avril 1987.

Le 29 avril 1987, avant l’envoi aux abonnés et la parution de la revue, le directeur du BVD dénonça au procureur de la Reine (Officier van Justitie) le projet de publication dudit rapport et fit valoir que sa distribution était de nature à enfreindre les articles 98a paras. 1 et 3 ainsi que 98c par. 1 du code pénal (Wetboek van Strafrecht – § 20).

La requérante concède qu’au moment de la saisie, l’interdiction de la publication du rapport trimestriel aurait peut-être pu en théorie servir le but de la “sécurité nationale”. Elle affirme en revanche que dès la diffusion de la réimpression du numéro 267, il n’en allait pas de même puisque plus aucun secret n’existait (§ 33 ).

D’après le Gouvernement, les personnes et les groupes représentant une menace pour la sécurité nationale pouvaient savoir, à la lecture de ce document, si et dans quelle mesure le BVD était au courant de leurs activités subversives. La manière dont l’information était présentée pouvait aussi les renseigner sur les méthodes et activités des services secrets. Ils avaient donc la possibilité d’utiliser ces renseignements au détriment de la sécurité nationale(§ 34 ).

La Cour reconnaît que le bon fonctionnement d’une société démocratique fondée sur la primauté du droit peut exiger des institutions comme le BVD qui, pour être efficace, doit opérer en secret et recevoir la protection nécessaire. Un Etat peut ainsi se protéger des agissements des individus et des groupes qui tentent de porter atteinte aux valeurs essentielles d’une société démocratique (§ 35 ).

Eu égard aux circonstances particulières de l’affaire et aux termes mêmes des décisions des juridictions compétentes, les ingérences visaient sans contredit la protection de la sécurité nationale, but légitime au regard de l’article 10 par. 2 (art. 10-2).

Selon la requérante, les mesures de saisie et de retrait destinées à éviter la distribution du numéro 267 de Bluf!! n’étaient pas nécessaires dans une société démocratique à la protection de la sécurité nationale, le rapport, vieux de six ans, ayant été affecté, à sa parution en 1981, du taux de confidentialité le plus bas. En outre, elles auraient perdu leur pertinence à la suite de la diffusion de la réimpression dudit numéro puisque le secret des informations avait été éventé. En s’abstenant d’intervenir, l’Etat aurait reconnu que leur confidentialité ne revêtait pas une importance primordiale. En tout cas, on ne saurait faire abstraction de l’intention évidente de la requérante d’apporter, par cette publication, sa contribution au débat public alors en cours aux Pays-Bas sur les activités du BVD(§ 37 ).

Le Gouvernement soutient que la saisie obéissant aux exigences de l’article 10 par. 2 (art. 10-2), il en allait de même de sa prolongation et du retrait ultérieur puisqu’ils visaient à ne pas laisser tomber le rapport entre les mains de personnes non autorisées. Les informations en question auraient dû rester confidentielles. Il appartiendrait à l’Etat de décider de la nécessité d’imposer et de maintenir pareil secret. L’Etat serait aussi le mieux placé pour apprécier l’éventuelle utilisation des renseignements par des éléments subversifs au détriment de la sécurité nationale. Dans cette optique, il devrait bénéficier d’une large marge d’appréciation (§ 38 ).

Les autorités néerlandaises se seraient abstenues d’empêcher la distribution de la réimpression uniquement de peur de troubler gravement l’ordre public vu la foule immense présente dans les rues d’Amsterdam le 30 avril 1987, jour de l’anniversaire de la Reine. Le retrait de la circulation serait demeuré effectif après cette date, car la diffusion n’aurait été que locale et modeste. Le chiffre de 2 500 exemplaires vendus, avancé par la requérante, serait exagéré. Par ailleurs, considérer que les mesures n’étaient plus efficaces à la suite de la diffusion du périodique aboutirait à accepter que “le crime paye”.

Enfin, la présente affaire différerait des affaires Weber c. Suisse (arrêt du 22 mai 1990, série A no 177, p. 23, par. 51), Sunday Times c. Royaume-Uni (no 2) (arrêt du 26 novembre 1991, série A no 217, p. 30, par. 54) et Open Door et Dublin Well Woman c. Irlande (arrêt du 29 octobre 1992, série A no 246-A, p. 31, par. 76). Contrairement à la première, les autorités néerlandaises avaient engagé des poursuites pour éviter la publication incriminée et, contrairement aux deux autres, les informations contenues dans le rapport ne pouvaient être obtenues par d’autres moyens.

Au vu de ces arguments, il y a lieu de rechercher s’il existait des raisons suffisantes au titre de la Convention pour justifier les mesures de saisie et de retrait (§ 39).

En raison de la nature des tâches confiées au service de la sécurité intérieure, dont personne ne conteste l’utilité, la Cour, comme la Commission, reconnaît qu’une telle institution doit jouir d’un haut degré de protection lorsqu’il y va de la divulgation des informations concernant ses activités ( § 40).

Néanmoins, on peut se demander si celles que contenait le rapport revêtaient un caractère suffisamment délicat pour justifier qu’on en empêchât la diffusion. Le document en question datait de six ans au moment de la saisie. Ensuite, il était de nature assez générale, le chef du service de sécurité ayant lui-même admis qu’en 1987 les informations litigieuses, prises séparément, n’étaient plus des secrets d’Etat (paragraphe 9 ci-dessus). Enfin, il portait la simple mention “confidentiel”, ce qui représente un degré peu important de secret. Il s’agissait en fait d’un document destiné aux agents du BVD et d’autres fonctionnaires appelés à accomplir des missions pour lui ( § 41).

A l’instar de la Commission, la Cour n’estime pas devoir trancher la question de savoir si la saisie opérée le 29 avril 1987, considérée isolément, pouvait passer pour “nécessaire”.( § 42).                  Le retrait, lui, doit être examiné à la lumière de l’ensemble des événements. Après la saisie du journal, les éditeurs ont réimprimé un nombre important d’exemplaires et les ont vendus dans les rues d’Amsterdam où il y avait beaucoup d’affluence (§ 43).

En conséquence, lors du retrait, les informations en question avaient déjà fait l’objet d’une large diffusion. Certes, le nombre de 2 500 exemplaires avancé par la requérante est contesté par le Gouvernement. Néanmoins, la Cour n’aperçoit pas de raisons de douter que, dans tous les cas, un nombre important en a été vendu et que le rapport du BVD a été largement divulgué.

A ce dernier égard, la Cour rappelle avoir déjà conclu à l’absence de nécessité d’empêcher la divulgation de certaines informations dès lors qu’elles avaient déjà été rendues publiques (arrêt Weber précité, pp. 22-23, par. 49) ou avaient perdu leur caractère confidentiel (arrêts Observer et Guardian c. Royaume-Uni du 26 novembre 1991, série A no 216, pp. 33-35, paras. 66-70, et Sunday Times (no 2) précité, pp. 30-31, paras. 52-56).

Certes, en l’espèce, une différence existe dans le degré de publicité. Toutefois, les informations en question ont été rendues accessibles à un grand nombre de personnes qui ont pu à leur tour les communiquer à d’autres. En outre, les événements ont été commentés par les médias. Dès lors, la protection de l’information en tant que secret d’Etat ne se justifiait plus et le retrait de la circulation du numéro 267 de Bluf! n’apparaissait plus nécessaire pour atteindre le but légitime poursuivi. Il aurait été cependant parfaitement possible de poursuivre les auteurs du délit ( § 45).

Bref, faute de nécessité dans une société démocratique, il y a eu violation de l’article 10 (art. 10). La Cour européenne des Droits de l’Homme AFFAIRE VERENIGING WEEKBLAD BLUF! c. PAYS-BAS (Requête no16616/90) ARRÊT 9 février 1995.

Foarte multe spune hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului .

Curtea Constituțională continuă raționamentul: Prin urmare, pentru a respecta prevederile Convenţiei, îngrădirile libertăţii de informare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie prevăzute de lege; b) să aibă un scop legitim; c) să fie necesare într-o societate democratică. Prin Hotărârea din 8 iulie 1999, pronunţată în Cauza Sürek contra Turciei, instanţa de contencios al drepturilor omului a stabilit că este la latitudinea statului de a decide dacă şi când este necesar ca anumite informaţii să rămână confidenţiale şi, în consecinţă, statul are o largă marjă de apreciere în această materie.

Eu égard au caractère sensible de la situation régnant dans le Sud-Est de la Turquie en matière de sécurité (arrêt Zana c. Turquie du 25 novembre 1997, Recueil 1997-VII, p. 2539, § 10) et à la nécessité pour les autorités d’exercer leur vigilance face à des actes susceptibles d’accroître la violence, la Cour estime pouvoir conclure que les mesures prises à l’encontre du requérant poursuivaient certains des buts mentionnés par le Gouvernement, à savoir la protection de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale, la défense de l’ordre et la prévention du crime.

C’est certainement le cas lorsque, comme dans la situation du Sud-Est de la Turquie à l’époque des faits, le mouvement séparatiste s’appuie sur des méthodes qui font appel à la violence (§49).

La Cour rappelle les principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 10, tels qu’elle les a exposés notamment dans les arrêts Zana c. Turquie (précité, pp. 2547-2548, § 51) et Fressoz et Roire c. France du 21 janvier 1999 (Recueil 1999, p. …, § 45) :

i. La liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ». Telle que la consacre l’article 10, elle est assortie d’exceptions qui appellent toutefois une interprétation étroite, et le besoin de la restreindre doit se trouver établi de manière convaincante.

ii. L’adjectif « nécessaire », au sens de l’article 10 § 2, implique un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais elle se double d’un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante. La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » se concilie avec la liberté d’expression que protège l’article 10.

iii. Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit considérer l’ingérence à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des déclarations litigieuses et le contexte dans lequel elles s’inscrivent. En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents.

Le requérant ayant été condamné pour avoir diffusé de la propagande séparatiste par le canal de la revue dont il était propriétaire, il faut aussi examiner l’ingérence en cause en ayant égard au rôle essentiel que joue la presse dans le bon fonctionnement d’une démocratie politique (voir, parmi d’autres, les arrêts Lingens c. Autriche du 8 juillet 1986, série A n° 103, p. 26, § 41, et Fressoz et Roire précité, p. .., § 45). Si la presse ne doit pas franchir les bornes fixées en vue, notamment, de la protection des intérêts vitaux de l’Etat, telles la sécurité nationale ou l’intégrité territoriale, contre la menace de violence, ou en vue de la défense de l’ordre ou de la prévention du crime, il lui incombe néanmoins de communiquer des informations et des idées sur des questions politiques, y compris sur celles qui divisent l’opinion. A sa fonction qui consiste à en diffuser s’ajoute le droit, pour le public, d’en recevoir. La liberté de la presse fournit à l’opinion publique l’un des meilleurs moyens de connaître et juger les idées et attitudes des dirigeants (arrêt Lingens précité, p. 26, §§ 41-42).

La Cour relève que la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul a constaté que les charges retenues contre le requérant au titre de l’article 8 de la loi de 1991 étaient établies (paragraphes 17 et 18 ci-dessus). Cette juridiction a estimé que les points de vue litigieux contenaient des termes visant à briser l’intégrité territoriale de l’Etat turc en décrivant des zones du Sud-Est de la Turquie comme s’il s’agissait d’un Etat indépendant, le « Kurdistan », et en qualifiant une partie de la population turque de « Kurdes ». Elle a observé en outre que la revue avait publié, dans le cadre de ce point de vue, la déclaration d’une organisation terroriste illégale où la République de Turquie était qualifiée d’« Etat terroriste » (paragraphe 18 ci-dessus).

Pour apprécier la nécessité de l’ingérence à la lumière des principes exposés ci-dessus (paragraphes 54 et 55), la Cour rappelle que l’article 10 § 2 de la Convention ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d’expression dans le domaine du discours politique ou de questions d’intérêt général (voir l’arrêt Wingrove c. Royaume-Uni  du 25 novembre 1996, Recueil 1996-V, p. 1957, § 58). De plus, les limites de la critique admissible sont plus larges à l’égard du gouvernement que d’un simple particulier ou même d’un homme politique. Dans un système démocratique, les actions ou omissions du gouvernement doivent se trouver placées sous le contrôle attentif non seulement des pouvoirs législatif et judiciaire, mais aussi de l’opinion publique. En outre, la position dominante qu’occupe le Gouvernement lui commande de témoigner de retenue dans l’usage de la voie pénale, surtout s’il y a d’autres moyens de répondre aux attaques et critiques injustifiées de ses adversaires. Il reste certes loisible aux autorités compétentes de l’Etat d’adopter, en leur qualité de garantes de l’ordre public, des mesures même pénales, destinées à réagir de manière adéquate et non excessive à de pareils propos (arrêt Incal c. Turquie du 9 juin 1998, Recueil 1998-IV, p. 1567, § 54). Enfin, là où les propos litigieux incitent à l’usage de la violence à l’égard d’un individu, d’un représentant de l’Etat ou d’une partie de la population, les autorités nationales jouissent d’une marge d’appréciation plus large dans leur examen de la nécessité d’une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression ( § 57).

La Cour portera une attention particulière aux termes employés dans les articles et au contexte de leur publication. A cet égard, elle tient compte des circonstances entourant les cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (arrêt Incal précité, p. 1568, § 58).

Elle relève en premier lieu que le commentaire litigieux peut se comprendre comme la description d’un éveil du sentiment kurde, principalement au travers d’une évocation romantique de la cause kurde et d’un rappel des figures légendaires du passé. Certes, le texte indique que « le temps est venu de régler les comptes ». La Cour estime cependant qu’il faut replacer cet extrait dans le contexte général de l’article, qui est écrit dans un style littéraire et métaphorique, et ne constitue pas un appel à la violence. Il est aussi vrai que l’entretien incriminé (paragraphe 13 ci-dessus) contient des critiques virulentes à l’égard des autorités turques, telles que « Le véritable terroriste, c’est la République de Turquie ». Pour la Cour, toutefois, il s’agit plus là d’un reflet de l’attitude intransigeante adoptée par l’une des parties au conflit plutôt que d’une incitation à la violence. De fait, la déclaration figurant au même paragraphe selon laquelle l’ERNK (paragraphe 12 ci-dessus) était ouverte « à toute solution, humanitaire ou politique, y compris tout appel à un armistice » peut même être jugée conciliante. Dans l’ensemble, la teneur des articles ne saurait passer pour susceptible d’inciter à la poursuite de la violence. La Cour a naturellement conscience des préoccupations qu’éprouvent les autorités au sujet de mots ou d’actes susceptibles d’aggraver la situation régnant en matière de sécurité dans cette zone où, depuis 1985 environ, de graves troubles font rage entre les forces de sécurité et les membres du PKK et ont entraîné de nombreuses pertes humaines et la proclamation de l’état d’urgence dans la plus grande partie de la région (arrêt Zana précité, p. 2539, § 10). Toutefois, il apparaît à la Cour qu’en l’espèce, les autorités nationales n’ont pas suffisamment pris en compte le droit du public de se voir informer d’une autre manière de considérer la situation dans le Sud-Est de la Turquie, aussi désagréable que cela puisse être pour elles. Comme indiqué précédemment, les opinions exprimées dans les articles ne sauraient passer pour inciter à la violence, ni être interprétés comme susceptibles de le faire. Selon la Cour, les motifs avancés par la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul pour condamner le requérant (paragraphe 18 ci-dessus), bien que pertinents, ne peuvent être considérés comme suffisant à justifier les ingérences dans son droit à la liberté d’expression.

La Cour note aussi que M. Sürek a été condamné à une amende substantielle (paragraphe 17 ci-dessus). En outre, les copies de la revue où étaient parues les publications litigieuses furent saisies par les autorités (paragraphe 14 ci-dessus). La Cour relève à cet égard que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence ( § 59).

La Cour souligne que les « devoirs et responsabilités » qui accompagnent l’exercice du droit à la liberté d’expression de la part des professionnels des médias revêtent une importance spéciale en cas de conflit et de tension. Il convient d’examiner avec une vigilance particulière la publication des opinions de représentants d’organisations qui recourent à la violence contre l’Etat, faute de quoi les médias risquent de devenir un support de diffusion de discours de haine et d’incitation à la violence. En même temps, lorsque des opinions ne relèvent pas de cette catégorie, les Etats contractants ne peuvent se prévaloir de la protection de l’intégrité territoriale, de la sécurité nationale, de la défense de l’ordre ou de la prévention du crime pour restreindre le droit du public à être informé en utilisant le droit pénal pour peser sur les medias ( § 60).

Partant, la Cour conclut que la condamnation du requérant se révèle disproportionnée aux buts poursuivis et donc non « nécessaire dans une société démocratique ». Dès lors, il y a eu en l’espèce violation de l’article 10 de la Convention. AFFAIRE SÜREK c. TURQUIE (n° 4) (Requête n° 24762/94) ARRÊT 8 juillet 1999

Articolul   10 § 2 din  Convenție nu lasă loc pentru restricții la libertatea de expresie în domeniul discursului politic sau în chestiuni de interes general, așa cum este aplicarea justiției.  Condamnarea reclamantului apare disproporționată, nefiind necesară într-o societate democratică. Statele, spune Curtea Europeană a Drepturilor Omului  nu se pot prevala  de protejarea integrității  teritoriale, a securității naționale, a apărării ordinii publice sau de necesitatea prevenirii infracțiunilor pentru a restrânge dreptul publicului de a fi informat  .

Toate aceste argumente au fost invocate și de Curtea Constituțională  (Curtea Constituţională, Decizia nr. 302  din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  316 din 9 mai 2011).

În concluzie, Curtea Constituțională nu a reușit să convingă. Judecătorii Curtea de Apel Brașov au sesizat inadvertența textelor. dar în statul de drept activitatea justiţiei nu poate fi împiedicată de norme domeniale. Acestea nu au menirea de a stabili condiţii prohibitive pentru un judecător în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.

EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A PREVEDERILOR ART. 5 ALIN. (3) DIN LEGEA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV NR. 554/2004, SINTAGMA “CELE CARE PRIVESC APĂRAREA ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ” ESTE NECONSTITUŢIONALĂ

1. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin. (6), care stabileşte că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, control care este garantat şi de la care fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte – cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul – care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă controlului judecătoresc.

Pe de altă parte, articolul 52 din Legea fundamentală, cu titlu marginal “Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, prevede la alin. (2): “Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”. Curtea reţine că acest text priveşte alte situaţii decât cele la care se referă art. 126 alin. (6) din Constituţie şi, astfel cum s-a susţinut şi în doctrină, art. 126 alin. (6) reglementează finele de neprimire “de rang” constituţional, iar art. 52 alin. (2) vizează finele de neprimire “de rang” legal, însă în limitele acceptate de art. 53 din Constituţie.

Din punct de vedere constituţional, art. 126 alin. (6) este singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, iar textul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, chiar lege organică fiind, nu poate să prevadă şi alte excepţii, fără ca prin aceasta să încalce textul constituţional indicat, ale cărui dispoziţii sunt limitative şi imperative.

Curtea constată că dispoziţiile constituţionale menţionate trebuie interpretate restrictiv în baza regulii exceptio est strictissimae interpretationis, orice altă excepţie de la controlul judecătoresc al actelor administrative reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Termenul “exces de putere”, utilizat în cuprinsul textului de lege criticat, are drept semnificaţie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din lege – “exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Aşa fiind, întrucât actele administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu excepţia excesului de putere, la care se referă textul care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 126 alin. (6) din Constituţie, rezultă că acestea trebuie să fie susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc.

De altfel, Curtea s-a pronunţat în reglementarea anterioară a Legii contenciosului administrativ, constatând, prin Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 4 august 2004, că art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea nr. 29/1990, potrivit căruia actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului sunt exceptate de la controlul judecătoresc, este contrar dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie.

Faţă de considerentele învederate mai sus, Curtea constată că sintagma “cele care privesc apărarea şi securitatea naţională” cuprinsă de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este neconstituţională, contravenind dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

2. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate din Legea nr. 182/2002, Curtea s-a pronunţat prin Decizia  nr. 1.440 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestora, ca neîntemeiată.

Cu acel prilej, Curtea a arătat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii, care se realizează prin instituirea sistemului naţional de protecţie a informaţiilor. În acest sens, legea instituie principiul potrivit căruia toate persoanele care vor avea acces la informaţii clasificate secret de stat vor fi verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii.

Curtea a reţinut că textele de lege criticate nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege. Pe de o parte, din raţiuni ce ţin de oportunitate, nu toţi angajaţii unei instituţii trebuie să obţină certificate de securitate, iar pe de altă parte, magistraţii acreditaţi să deţină, să aibă acces şi să lucreze cu informaţii clasificate, deşi întrunesc exigenţele de numire şi profesare a funcţiei pe care o ocupă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, sunt evaluaţi numai din perspectiva onestităţii şi profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informaţii. Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între criteriile de numire în funcţia de magistrat şi cele necesare obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, mai cu seamă că pentru acestea din urmă accesul este limitat de respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, având în vedere aspectele de vulnerabilitate sau ostilitate ca urmare a unor stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă anterior etc.) şi de loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi modul de viaţă ale persoanei în cauză. Este firesc să fie aşa, deoarece, în caz contrar, există riscul creării unei breşe în sistemul naţional de protecţie a informaţiilor clasificate, care, spre deosebire de activitatea specifică actului de justiţie, nu poate fi acoperită prin invocarea unor cauze de incompatibilitate ori recuzare. Ca urmare, reglementările criticate constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care prezumţia de onestitate sau profesionalism a/al persoanei care gestionează informaţii clasificate este pusă la îndoială.

De asemenea, prin Hotărârea din 9 februarie 1995, pronunţată în Cauza Vereniging Weekblad Bluf! contra Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că accesul la informaţiile publice poate fi îngrădit pentru protejarea interesului naţional, în conformitate cu prevederile art. 10 § 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea a observat că reglementarea criticată îndeplineşte atât condiţiile prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi pe cele ale art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a arătat că reglementarea criticată respectă şi prevederile art. 7 din Acordul dintre România şi Uniunea Europeană privind procedurile de securitate pentru schimbul de informaţii clasificate, semnat la Bruxelles la 22 aprilie 2005, ratificat prin Legea nr. 267/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 10 octombrie 2005, precum şi pe cele ale art. 3 din Acordul dintre părţile la Tratatul Atlanticului de Nord pentru securitatea informaţiilor, adoptat la Bruxelles la 6 martie 1997, la care România a aderat prin Legea nr. 423/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 28 octombrie 2004.

Curtea Constituţională, Decizia nr. 302  din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  316 din 9 mai 2011

DAUNELE MORALE

Secţiunea II  din Capitolul II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal, din Titlul I – Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal din Partea generală din Codul de procedură penală  (Publicat iniţial în Buletinul Oficial nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968, codul de procedură penală a fost a fost republicat în Buletinul Oficial nr. 58 – 59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973, republicat în temeiul art. IV din Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Codul a mai fost modificat prin Ordonanţă de urgenţă nr. 207 din 15 noiembrie 2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 594 din 22 noiembrie 2000. Aceasta a fost suspendată prin Ordonanţă de urgenţă nr. 295 din 30 decembrie 2000 pentru suspendarea aplicării sau abrogarea unor ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000. Ulterior, Legea nr. 456 din 18 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, a aprobat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000. Modificări au mai fost introduse prin Legea nr. 296 din 7 iunie 2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326 din 18 iunie 2001 şi prin Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001. De asemenea, art. 281 a fost modificat prin Legea nr.756 din 27 decembrie 2001, asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 4 ianuarie 2002; art. 1604-6 şi 209 au fost modificate prin Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002; art. 27 şi art. 209 au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 27 mai 2002. Codul a mai fost modificat şi completat prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, codul a mai fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 66 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 11 iulie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 109 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, Legea nr. 159 din 14 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 mai 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 55 din 25 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 1 iulie 2004, Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 72 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 6 octombrie 2004, Legea nr. 480 din 8 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1088 din 23 noiembrie 2004, Legea nr. 576 din 14 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1223 din 20 decembrie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 190 din 21 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1179 din 28 decembrie 2005, Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 60, din 6 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, Legea nr. 79 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 2 aprilie 2007, Curtea Constituţională , decizia nr. 1058/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 28/11/2007,  Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 24 martie 2008, Legea nr.  57/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 25 martie 2008,  Legea nr.  8/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 20 februarie 2009, Curtea Constituţională, Decizie nr. 54 din 14 ianuarie 2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea Constituţională, decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Legea nr. 195 din 27 mai 2009,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 1 iunie 2009, Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  714 din 26 octombrie 2010, dacă nu am uitat ceva) reglementează Acţiunea civilă (alăturată procesului penal).

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.

Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:

a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;

b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.

De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.

Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile. Art. 14 alin. (5) a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.

Mai bună formula art. 19 alin. (1) din Codul nou de procedură penală (din  1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010) – Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect repararea prejudiciului material sau moral produs prin săvârşirea infracţiunii.

Este necesar să facem puțină istorie. Articolul  92  alin.  (1) și (2) din Codul penal publicat  în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 48 din 27 februarie 1948 dispunea: Condamnatul, afară de restituirea lucrurilor către partea vătămată, care poate fi ordonată şi din oficiu, poate fi obligat şi la alte despăgubiri, dacă aceasta o cere.

Despăgubirile acordate părţii vătămate trebue să constitue întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într’o sumă globală. Ele pot consta şi într’o rentă anuală, pe timp determinat, când aceasta ar satisface mai echitabil interesele părţilor.

Textul art.  92 alin.  (2) a fost modificat prin decretul nr.  212, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr.8 din 17 iunie 1960:   Despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într-o sumă globală. Ele pot consta şi în  sume plătibile periodic,  pe timp determinat, când aceasta satisface mai echitabil interesele părţilor.

Acesta fusese argumentul pentru care Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952 (în Culegere 1952-1954, vol, I, nr. 12, pp. 25 sqq), a apreciat că repararea este contrară principiilor morale, suferința fizică producând îmbogățire.

În timp, ideea de prejudiciu material a fost lărgită cu un prejudiciu de agrement, rezultând din atingerea adusă satisfacțiilor și plăcerilor vieții constând din pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere (V. Pătulea, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității corporale, în ”R. R. D. ”nr. 11/1970, pp. 55 sqq).  Pe ușa din dos, se elimina regula existenței unei daune morale, apropiind-o numai de un prejudiciu material . Consecința era necesitatea probării și a acestuia,  lucru imposibil.

Următorul pas – și nu numai la noi – era  stabilirea unui raport obiectiv de cauzalitate,  a unor prezumții legale de cauzalitate, pomenirea unei teorii a riscului ,  a responsabilității obiective etc. ,  ușurând sarcina judecății (Marcel Planiol, Traite elementaire de droit civil, L. G. D. J. , 1947, pp. 348 sqq) .

Prejudiciul patrimonial poate rezulta nu numai din vătămarea drepturilor personalității privitoare la făptura fizică, ci și din atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale privitoare la ființa morală  a omului, cum sunt dreptul la onoare, la reputație, la nume, la reproducerea propriei sale imagini, la paternitatea operei de creație, la libertate și la altele asemenea – pretium doloris,  se arată în literatura de specialitate a anului 1972 – M. Eliescu,  Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, p. 105.

În principiu, dauna morală este definită ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributele personalității (Rene Savatier, La theorie des obligations, Dalloz, 1967, p. 344). Cităm din jurisprudența franceză despre prejudiciul de agrement: Curtea de Casație, Camera a 2-a civilă, hotărârea din 11 octombrie 1989, în Bulletin des arrets des Chambres civiles de la Cour de cassation, II, n. 178, p. 91, hotărârea din 26 mai 1992, în Code civil 1994-1995, Litec, pp. 716-717

Jurisprudența a lăsat locul unor aprecieri rezonabile şi echitabile de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie.

În ce priveşte stabilirea daunelor morale, acordate de prima instanţă şi confirmate în apel, cuantificarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, ci este apreciat de instanţe în raport de consecinţele negative suferite de cei implicaţi, de valorile morale lezate, şi măsura în care le-a fost afectată situaţia familială sau profesională.

Aceste criterii transpun din motivarea deciziei atacate, care a avut în vedere suferinţa provocată în familia reclamantului prin dispariţia soţiei şi mamei fiicei lor.

Cu privire la recursul declarat de recurentul reclamant, aşa cum s-a subliniat în considerentele de mai sus, daunele morale acordate de 50.000 euro sunt rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.

Celelalte despăgubiri civile acordate privind cheltuielile de înmormântare şi contravaloarea autoturismului distrus sunt fundamentate pe probele administrate, sub acest aspect hotărârile pronunţate în cauză nefiind, susceptibile de critică de nelegalitate, astfel încât se impune şi respingerea recursului declarat de această parte (Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 1373 din 23 aprilie 2010, Dosar nr. 804/91/2008).

Într-o altă cauză, Înalta instanță a apreciat că , reclamanta nefiind în măsură să facă dovada că, prin practicarea actelor de concurenţă neloială, pârâţii au atins imaginea şi au afectat credibilitatea afacerilor sale comerciale, nu acordă daune morale.

Potrivit art. 4 lit. i) din Legea nr. 11/1991, temeiul legal, invocat în promovarea acţiunii, constituie contravenţie, respectiv, deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă, în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant.

Articolul 9 din acelaşi act normativ stabileşte, imperativ, că cel prejudiciat se poate adresa instanţei competente cu o acţiune în răspundere civilă.

Din conţinutul textelor arătate, rezultă că deturnarea clientelei constituie faptă de concurenţă neloială numai dacă se realizează prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant şi dacă rezultatul s-a produs.

Pentru stabilirea răspunderii juridice a autorului, este necesară dovada intenţiei sale orientată clar spre deturnarea de la fostul patron a clientelei cu care autorul a stabilit relaţii în perioada anterioară.

Formularea textului legal invocat, art. 4 lit. i) din Legea nr. 11/1991, presupune deci, o demonstraţie certă, atât a faptelor şi actelor săvârşite în materialitate lor, cât şi a efectului produs asupra celui care se consideră vătămat.

Recurenta-reclamantă a făcut o asemenea demonstraţie. Astfel, s-a făcut dovada că pârâţii, persoane fizice, au fost angajaţii săi, ocupându-se în exclusivitate, începând cu anul 1995, de comercializarea produselor Hermes.

Pârâtul L.C., în calitate de manager, a semnat o clauză de confidenţialitate şi concurenţă neloială, în sensul că va respecta confidenţialitatea tuturor operaţiilor, documentelor încheiate pentru comercializarea produselor Hermes, inclusiv, „informaţii despre produse, date financiare, intenţii de afaceri, proceduri şi poziţii de piaţă” şi, la fel, s-a angajat că această clauză de confidenţialitate rămâne valabilă şi după încetarea acestui contract.

În aceste condiţii, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că pârâţii, persoane fizice, în calitate de agent comercial şi de manager al societăţii recurente, au avut acces la toate datele privind aceste produse, inclusiv, preţurile practicate şi aria de desfacere cu clienţii cumpărători.

Prin probele administrate s-au dovedit manoperele de cooptare a clientelei şi că practicarea unor preţuri mai mici a condus la deturnarea acestora, concluziile raportului de expertiză stabilind că produsele abrazive au fost comercializate încă de la început, în principal, către beneficiarii tradiţionali ai recurentei.

Intenţia deturnării clientelei, prin uzanţe necinstite, rezultă şi din faptul că cei doi pârâţi au trimis oferte de preţ încă din vara anului 1999, când erau angajaţii recurentei-reclamante, iar în aceiaşi perioadă SC K.C. SRL comercializa aceleaşi produse, facturile fiind semnate de pârâtul K.L., asociat al acestei firme şi angajat al SC R. SRL

Acest aspect vine în sprijinul dovezilor privind intenţia de deturnare a clientelei, atâta timp cât partenerii săi tradiţionali au devenit clienţii pârâţilor înaintea desfacerii contractelor de muncă.

Raportul de expertiză a dovedit că, în urma deturnării clientelei, cifra de afaceri rezultată din comercializarea produselor Hermes a scăzut simţitor, în timp ce cifra de afaceri a firmei pârâte a crescut în aceiaşi perioadă de timp.

Susţinerile potrivit cărora, în speţă, s-a produs o orientare spontană a clientelei spre alt comerciant determinat de aprecierea calităţilor personale ale acestora, nu pot fi reţinute, fiind contrazise de probele administrate cauzei.

Faţă de cele arătate, rezultă că, în speţă, s-a făcut dovada intenţiei pârâţilor de deturnare a clientelei, fiind întrunite condiţiile pentru stabilirea răspunderii juridice a autorilor pârâţi.

În aceste condiţii, criticile formulate sunt întemeiate, instanţele interpretând greşit actele deduse judecăţii şi fiind soluţiile date cu încălcarea legii, ce reglementează concurenţa neloială.

Pe cale de consecinţă, recursul urmează a fi admis, potrivit art. 312 C. proc. civ., decizia criticată urmând a fi modificată, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei instanţei de fond, cu admiterea pretenţiilor, mai puţin capătul de cerere privind daunele morale, reclamanta nefiind în măsură să facă dovada că, prin practicarea actelor de concurenţă neloială, pârâţii au atins imaginea şi au afectat credibilitatea afacerilor sale comerciale (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 1430 din 6 martie 2003, Dosar nr. 6722/2001).

Se ridică întrebarea dacă se pot prestabili daune morale printre-o clauză  penală? Să admitem că așa a fost gândită dezdăunarea, ireductibil, deși aduce mai curând cu o pedeapsă civilă, dar nu e ilegal drept o convenție accesorie.  Rolul ei constă în scutirea de probă și înlătură orice apreciere din partea instanței. În prezența clauzei penale, nu trebuie dovedit nici întinderea prejudiciului și nici măcar existența acestuia.

Prin sentinţa comercială nr. 6683 din 28 mai 2008, pronunţată în dosar nr. 44390/3/2007, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC O. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.C. SRL, a dispus rezoluţiunea contractului din 19 iulie 2006 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 33.459,42 lei.

În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că prin acţiunea sa, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, şi declinată în favoarea tribunalului, prin sentinţa civilă nr. 8799 din 5 noiembrie 2007, pronunţată în dosar nr. 8444/300/2007, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei achitate în contul contractului încheiat între părţi, precum şi la plata de daune în cuantum de 50% din valoarea plătită. Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând şi rezoluţiunea contractului din 2006 pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei asumate. S-a reţinut că pârâta s-a obligat să vândă şi să implementeze sistemul economico-financiar G.E., utilizarea programului fiind limitată doar societăţii beneficiare – reclamanta. Prin protocolul din data de 6 decembrie 2006 părţile contractante au constatat că operaţiunea de validare a aplicaţiei economico-financiară nu a fost implementată, pârâta asumându-şi obligaţia de a realiza implementarea aplicaţiei până la 31 decembrie 2006, cu un termen limită la 1 ianuarie 2007. În caz contrar, părţile au stabilit ca actul să fie reziliat, cu plata daunelor interese, formate din avansul plătit şi daune morale de 50% din suma achitată.

Judecătorul a constatat că pârâta nu şi-a respectat obligaţia asumată, aceasta neefectuând o adaptare a sistemului faţă de specificul activităţii reclamantei. S-a reţinut, în consecinţă, că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia asumată, în timp ce pârâta nu a dovedit implementarea sistemului, devenind incidente prevederile art. 1020 – art. 1021 C. civ.

Pentru considerentele reţinute şi constatându-se că decizia completului de apel este legală, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fi respins ca nefondat (Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia Comercială,  Decizia nr. 1353 din 22 aprilie 2010, Dosar nr. 4908/2/2008, scj. ro).

Într-o speţă, au fost acordate daune morale pentru a compensa consecinţele negative produse prin emiterea unor acte  administrative.

Au fost declarate nelegale Ordinele ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 5001/2006, 5262/2006 şi 2346/2007, în măsura şi în ceea ce priveşte, instituirea obligaţiei de a susţine testele naţionale pentru admiterea în liceele cu profil artistic din filiera vocaţională a învăţământului naţional şi a repartizării absolvenţilor, la aceste licee, în funcţie de notele obţinute la aceste teste.

Prin aceste ordine se creează o diferenţă foarte mare între copiii care urmează cursurile şcolilor generale şi cei care acced în învăţământul artistic – care susţin probe de aptitudini specifice, începând cu înscrierea în clasa I şi apoi în fiecare an din cei opt ai ciclului primar şi gimnazial – diferenţă ce este de natură a atrage o situaţie de discriminare a celor din urmă, cele două categorii de absolvenţi neaflându-se în situaţii analoage.

A fost obligat pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului să achite fiecăruia dintre reclamanţi câte 10.000 lei  cu titlu de daune morale şi a fost respins restul pretenţiilor  reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs  de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului solicitând admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinţei  atacate în sensul  respingerii în totalitate a acţiunii. Sub aspectul daunelor morale este criticată soluţia instanţei de fond pentru că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral deşi reclamanţii aveau obligaţia acestei dovezi.

Sunt fondate criticile din motivele de recurs  ce vizează acordarea daunelor morale.

Potrivit art. 18  alin.1 din Legea nr. 554/2004 instanţa, soluţionând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze  un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, iar potrivit art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ, în cazul soluţionării cererii, instanţa  va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În speţă, daunele morale au fost acordate pentru a compensa consecinţele negative pe care actele emise le-au produs reclamanţilor.

Însă, raportat la faptul că instanţa a recunoscut  discriminarea la care au fost supuşi, a obligat autorităţile să-i înscrie la liceu a atenuat din consecinţele pe plan public pe care le-au avut  asupra reclamanţilor, astfel încât se poate aprecia că, sub aspectul cuantumului danelor morale acordate, recursul este fondat.

De aceea, în baza art. 312 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la art. 20 alin.3 din Legea nr. 554/2004, recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a fost admis, sentinţa atacată fiind modificată în parte, în sensul că Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a fost obligat la plata sumei de 5.000 lei  către fiecare dintre reclamanţi, cu titlu de daune morale, celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind însă,  menţinute (Î.C.C.J,  Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 824 din 13 februarie 2009, scj. ro).

Jurisprudența europeană este bine stabilită: dreptul la despăgubiri face parte integrantă din dreptul de proprietate și modalitățile de despăgubire reprezintă un element de control de proporționalitate exercitat de instanța de la Strabourg (Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp. 574-575).

Convenția trebuie interpretată și aplicată astfel încât să garanteze drepturile concrete și efective. Deoarece principala formă  de reparație pe care Curtea  o poate acorda este  de natură pecuniară, eficacitatea dreptului garantat de articolul 6 din Convenție necesită atât o reparație pecuniară , cât și pentru daunele morale, inclusiv către o societate comercială. Încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil este destinat a compensa suferinţa, atingerile psihologice sau incertitudinea. Elementele luate în considerare de către Curte, sunt  prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite ca un rezultat direct al presupusei  încălcări, cât și prejudiciul moral, adică repararea stării de anxietate, a inconvenientelor și incertitudinilor care rezultă din această încălcare, şi alte daune nemateriale.

Acolo unde diverse elemente constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția dintre pagube materiale şi morale se dovedeşte dificilă, Curtea poate să le ia în considerare la nivel global.

PREJUDICE MORAL

[. . . ] 23.  Enfin et surtout, au vu des circonstances de la cause, qui commandent une évaluation globale, la Cour estime qu’un laps de temps de dix-sept ans et six mois pour obtenir une décision définitive, qui de surcroît n’est pas encore intervenue, au sujet d’une demande fondée sur un titre exécutoire appelant de par sa nature une décision rapide, ne peut passer pour raisonnable (arrêt Estima Jorge c. Portugal du 21 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 773, § 45).

24.  La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable.

25.  Eu égard aux circonstances de la cause, la Cour conclut qu’il y a eu dépassement du « délai raisonnable » et, partant, violation de l’article 6 § 1.

ii.  SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26.  Aux termes de l’article 41 de la Convention,

« Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

A.  Dommage

27.  La société requérante affirme que le préjudice matériel résultant de la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention s’élève à 20 000 000 escudos portugais (PTE), montant selon elle de sa créance à l’heure actuelle. Elle allègue que, vu le laps de temps déjà écoulé, il lui sera impossible d’obtenir le recouvrement de la dette en cause.

Comingersoll S.A. réclame également 5 000 000 PTE au titre du préjudice moral. Elle allègue que le droit à un procès dans un délai raisonnable est, par nature, universel et qu’il n’y a pas de raison de distinguer en la matière entre personnes physiques et personnes morales. La requérante affirme qu’il faut en tirer les conséquences, s’agissant de la réparation des dommages causés par la violation d’un tel droit, et assurer la même protection aux personnes physiques et morales.

28.  Selon le Gouvernement, la requérante ne saurait prétendre être dédommagée par le paiement du montant de sa créance. Il s’agit là, pour le Gouvernement, d’une question qui ne relève que de la procédure interne, de sorte que la Cour ne devrait allouer aucune somme au titre du préjudice matériel.

Quant au dommage moral allégué, le Gouvernement souligne que la réparation du dommage moral découlant d’une éventuelle violation du droit à un procès dans un délai raisonnable vise à compenser l’angoisse, l’attente psychologique, quant au sort de la cause, ou l’incertitude. Il soutient que de tels sentiments sont propres aux seuls individus et ne peuvent aucunement faire l’objet d’une réparation, s’agissant d’une personne morale.

29.  La Cour rappelle d’emblée qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences (arrêt Papamichalopoulos et autres c. Grèce (article 50) du 31 octobre 1995, série A n° 330-B, pp. 58-59, § 34).

Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude ; l’adjectif « équitable » et le membre de phrase « s’il y a lieu » en témoignent (arrêt Guzzardi c. Italie du 6 novembre 1980, série A n° 39, p. 42, § 114).

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu’elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels.

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement (arrêt B. c. Royaume-Uni (article 50) du 9 juin 1988, série A n° 136-D, pp. 32-33, §§ 10-12 ; arrêt Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas du 27 octobre 1993, série A n° 274, pp. 20-21, § 40).

30.  En l’espèce, la Cour doit relever que la société requérante ne saurait prétendre obtenir la valeur de sa créance à titre de dédommagement du préjudice matériel, d’autant que la procédure demeure pendante sans que l’on puisse spéculer à ce stade sur son issue.

31.  Reste à savoir si la requérante peut prétendre obtenir réparation au titre d’un quelconque préjudice moral.

32.  La Cour rappelle à cet égard que dans l’affaire Immobiliare Saffi c. Italie, elle n’a pas jugé nécessaire, au vu des circonstances de la cause, de se pencher sur la question de savoir si une société commerciale pouvait alléguer avoir subi un préjudice moral résultant d’un quelconque sentiment d’angoisse ([GC], n° 22774/93, § 79, CEDH 1999-V).

Elle observe cependant qu’une telle position n’implique nullement que l’on doive écarter de manière générale la possibilité d’octroyer une réparation pour le préjudice moral allégué par les personnes morales ; cela dépend des circonstances de chaque espèce. Ainsi, dans l’affaire Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche, la Cour a reconnu que la première requérante, une association, a pu avoir éprouvé un tort moral en raison de la violation des articles 10 et 13 de la Convention (arrêt du 19 décembre 1994, série A n° 302, p. 21, § 62).

En outre, dans l’affaire Parti de la liberté et de la démocratie (ÖZDEP) c. Turquie, la Cour a dédommagé le parti requérant, au titre du dommage moral, pour le sentiment de frustration éprouvé par ses membres et fondateurs en raison de la violation de l’article 11 de la Convention ([GC], n° 23885/94, § 57, CEDH 1999-VIII).

33.  Dans le cadre de l’ancien système de la Convention, le Comité des Ministres a déjà octroyé, sur proposition de la Commission européenne des Droits de l’Homme, des indemnités à titre de réparation du dommage moral subi par des sociétés commerciales en raison de la durée excessive de la procédure dans plusieurs affaires. Il n’est pas sans intérêt de rappeler que le Gouvernement lui-même n’a jamais contesté cette possibilité dans d’autres affaires portugaises dans lesquelles le Comité des Ministres a pris de telles décisions (Résolution DH (96) 604 du 15 novembre 1996 dans l’affaire Dias & Costa, Lda. ; Résolution DH (99) 708 du 3 décembre 1999 dans l’affaire Biscoiteria, Lda.).

34.  La Cour a également pris en compte la pratique des Etats membres du Conseil de l’Europe en la matière. Même s’il est difficile de déceler une norme commune précise, la pratique juridictionnelle dans plusieurs de ces Etats démontre que la possibilité de réparer l’éventuel dommage autre que matériel subi par une personne morale ne peut pas être écartée.

35.  La Cour ne peut donc exclure, au vu de sa propre jurisprudence et à la lumière de cette pratique, qu’il puisse y avoir, pour une société commerciale, un dommage autre que matériel appelant une réparation pécuniaire.

Il faut également réaffirmer que la Convention doit être interprétée et appliquée de manière à garantir des droits concrets et effectifs. Puisque la principale forme de réparation que la Cour peut octroyer est de nature pécuniaire, l’efficacité du droit garanti par l’article 6 de la Convention exige qu’une réparation pécuniaire puisse être octroyée aussi pour dommage moral, y compris à une société commerciale.

Le préjudice autre que matériel peut en effet comporter, pour une telle société, des éléments plus ou moins « objectifs » et « subjectifs ». Parmi ces éléments, il faut reconnaître la réputation de l’entreprise, mais également l’incertitude dans la planification des décisions à prendre, les troubles causés à la gestion de l’entreprise elle-même, dont les conséquences ne se prêtent pas à un calcul exact, et enfin, quoique dans une moindre mesure, l’angoisse et les désagréments éprouvés par les membres des organes de direction de la société.

36.  Dans la présente affaire, le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable a dû causer, dans le chef de Comingersoll S.A. et de ses administrateurs et associés, des désagréments considérables et une incertitude prolongée, ne serait-ce que sur la conduite des affaires courantes de la société. Celle-ci s’est vue notamment privée de la possibilité de bénéficier plus rapidement du recouvrement de sa créance, laquelle était, il convient de le rappeler, déjà déterminée par les lettres de change en cause, situation qui subsiste à l’heure actuelle. A cet égard, on peut donc estimer que la société requérante a été laissée dans une situation d’incertitude qui justifie l’octroi d’une indemnité.

37.  Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à la requérante 1 500 000 PTE pour le dommage subi.

[. . . ] par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,

1.  Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ;

2.  Dit

a)  que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 1 500 000 PTE (un million cinq cent mille escudos) pour dommage ;

b)  que ce montant sera à majorer d’un intérêt simple de 7 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ;

3.  Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

AFFAIRE COMINGERSOLL S.A. c. PORTUGAL (Requête no 35382/97) ARRÊT,  6 avril 2000 la cmiskp.echr.coe.int. O traducere românească la Vincent Berger, Jurisprudența  Curții Europene a Drepturilor Omului ,ed.a 5-a,2005,IRDO ,pp.293-294.

În cauza, Micu vs Romania (nr 29883/06), petentul este un cetățean suedez care domiciliază în Timișoara .  Condamnat la închisoare pentru trafic de droguri,  a invocat articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante), plângându-se printre altele de condițiile detenției sale .

Curtea a constatat încălcarea articolului 3 și a obligat statul român sa plătească,  cu titlu de daune morale, suma de 13.200 Euro.

In cauza Butuşină vs Romania (nr 30818/04), invocând articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil și termenul rezonabil), petentul s-a plâns mai ales de desființarea unei hotărâri definitive prin care era achitat și de reîncadrarea penala a faptelor de către Înalta Curte de Casație și Justiție în absenta sa. Curtea a constatat ca cererea este admisibila în ceea ce privește procesul echitabil și i-a acordat petentului suma de 3000 euro (daune morale).

Condamnatul, afară de restituirea lucrurilor către partea vătămată, care poate fi ordonată şi din oficiu, poate fi obligat şi la alte despăgubiri, dacă aceasta o cere.

Despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într-o sumă globală. Ele pot consta şi într-o rentă anuală, pe timp determinat, când aceasta ar satisface mai echitabil interesele părţilor.

Instanţa nu poate încuviinţa atribuirea despăgubirilor sau restituirilor altui scop, chiar dacă partea vătămată ar cere aceasta.

În caz de concurenţă a amenzii şi a cheltuielilor de procedură cu despăgubirile, dacă bunurile condamnatului nu sunt îndestulătoare pentru plata acestora, se dă preferinţă despăgubirilor.

Condamnaţii pentru aceeaşi infracţiune precum şi cei apăraţi de pedeapsă pentru scuze absolutorii, sunt ţinuţi solidar la restituiri, despăgubiri şi cheltuieli de procedură.

Acţiunea civilă pentru despăgubiri, precum şi orice pretenţie a părţii vătămate, rezultând dintr-o infracţiune sau dintr-o hotărâre definitivă, privitoare la daunele cauzate prin infracţiuni, sunt supuse prescripţiei prevăzute de codul civil.

Acestea erau dispozițiile art. 92-94 din Codul penal Carol al II-lea , publicat  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 18/03/1936.

Codul penal din  2/02/1948, publicat  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 02/02/1948 a menținut, pentru un timp, dispozițiile privind daunele morale.  Decretul nr.  212/1960 a suprimat din alin.  2 al art.  92 referirea la daunele morale, ținând cont de Decizia de  îndrumare a fostului Tribunal Suprem , nr. VII din 29 decembrie 1952.  Până  la acea dată, jurisprudența a continuat să acorde despăgubiri bănești pentru daune morale (Curtea Supremă, decizia nr.  1215/1948, nr,.  2332/1950, nr.  1961/1951, cit.  în decizia de  îndrumare). Codul penal din  2/02/1948 a fost abrogat de Legea nr. 30/1968 , noul Cod penal din 13 noiembrie 1968.

Repararea daunelor morale era acceptată, însă dreptul comunist interzicea repararea bănească a daunelor morale.  Soluțiile erau în concordanță cu ideologia materialist-dialectică a acelor vremi.  Dar critica venea și dinspre doctrina franceză, unde s-a afirmat caracterul arbitrar (G.  Marty, P.  Raynaud, Droit civil, vol.  II, Partea I, Paris, Sirey, 1962,  pp.  381-383). Oare se pot aprecia pecuniar sentimentele umane? Pretium doloris .  Oare durerea are preț? Acestei critici i s-a răspuns că orice sancțiune este mai bună decât lipsa oricărei sancțiuni; chiar și  daunele materiale reprezintă tot o compensație, o pedeapsă civilă (M.  Eliescu,  Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, 1992, pp.  105 sqq citând pe J.  Carbonnier, Droit civil, t.  II, ed.  a 5-a, Paris, Presses Universitaires de France, 1967, p.  584).

Capitolul 3 din Decretul nr. 31 din 30/01/1954, privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (Publicat in Buletinul Oficial nr. 8 din 30/01/1954) reglementează   Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale .

Articolul  54 dispune că persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingerea drepturilor sale.

Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanța judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori sa îndeplinească alte fapte destinate sa restabilească dreptul atins.

Reglementând răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, Codul civil român nu se referă expres şi la existenţa unei forme de răspundere patrimonială pentru daunele morale. O asemenea formă de răspundere juridică a fost admisă pe cale jurisprudenţială, cu deosebire începând cu anul 1990.

Legislativ, existenţa răspunderii patrimoniale pentru daune morale a fost recunoscută implicit prin art. 15 lit. f 1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, text introdus în lege prin Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 29 ianuarie 1998, aprobată prin Legea nr. 112/1998, în care se prevedea scutirea de taxa judiciară de timbru a acţiunilor şi cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la “stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice“. Reglementarea reprezenta un mod specific de apărare juridică a menţionatelor atribute ale personalităţii umane – caracterizate în art. 1 alin. (3) din Constituţia României ca fiind valori supreme în statul de drept. În felul acesta se asigura accesul la justiţie, necondiţionat de plata unei taxe de timbru, persoanelor vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârşite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă.

Prin Încheierea din 17 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 6.780/314/2008, Judecătoria Suceava a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Dispoziţiile art. I pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 28 august 2001,  au abrogat art. 15 lit. f 1) din Legea nr. 146/1997.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale atacate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României, deoarece instituie o taxă judiciară de timbru disproporţionată pentru acţiunile având ca obiect daune morale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este întemeiată .

Luând în considerare aceste raţiuni ale art. 1 alin. (3) din Constituţia României care au justificat scutirea de taxe judiciare de timbru a acţiunilor având ca obiect stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice, Curtea Constituţională constată că abrogarea art. 15 lit. f 1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Curtea Constituţională, Decizia nr. 778/2009 din 12/05/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 06/07/2009).

Titlul V al noului cod civil reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale.

Personalitatea umană este ocrotită în mod egal de lege.

Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror altor drepturi nepatrimoniale ( Art.262).

Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori sunt ameninţate poate cere oricând instanţei:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să-l oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) sechestrarea, distrugerea, confiscarea sau retragerea din circulaţie a bunurilor ori a mijloacelor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea faptei prejudiciabile;

b) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare sau la plata unei sume de bani în folosul unei persoane juridice fără scop patrimonial care desfăşoară o activitate de binefacere;

c) orice alte măsuri necesare pentru repararea prejudiciului cauzat şi încetarea atingerilor ilicite aduse personalităţii.

Independent de aceasta, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive (art. 263).

Articolul 1382 din Codul civil francez stipulează – așa cum a preluat și Codul civil român – că orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a produs, a-l repara.

Prin generalitatea sa, articolul se aplică și daunelor morale (Cour de cassation, Chambre civile, l’arrêt  du 13  février 1923, Recueil Dalloz, périodique, 1923, 1, 52, note Lalou).

Curtea de Casaţie franceză a condamnat la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat copiiilor victimei, inclusiv pentru daune morale rezultate din durere  acestora,confruntați cu experienţa   morții tatălui lor.

Se consideră că prejudiciul suferit de către copii a victimei trebuie să fie reparat, în baza art. 1382 din Codul civil (Cour de cassation, , l’arrêt  du 13  février 1923 ; idem prejudiciu de agreement, Cour de cassation, 2e Chambre civile, l’arrêt  du 11 octobre 1989, Bulletin des arréts des Chambres civiles de la Cour de cassation, II.  N.  178, p.  91).

Curtea de Casaţie  franceză a statuat că existenţa unei legături de cauzalitate între eveniment şi prejudiciul este o condiţie necesară pentru a antrena răspunderea persoanei care a cauzat prejudiciul .

L’existence d’un lien de causalité entre le fait générateur et le dommage est une condition nécessaire pour que la responsabilité de l’auteur du dommage soit mise en jeu, dans l’arrêt rendu par la deuxième chambre civile de la cour de cassation, le 24 février 2005, le problème posé s’attachait à l’existence d’un tel lien de causalité.
En l’espèce, M.X a été victime d’un accident de la circulation en 1974 dont M.Y, assuré par la compagnie l’Alsacienne, aux droits de laquelle vient la société Azur, a été reconnu responsable. A la suite de cet accident, M.X a conservé un handicap. Son épouse Mme X, en qualité d’administratrice légale de sa fille mineure née en 1987, et ses enfants majeurs nés en 1977 et 1985, ont assigné l’assureur du responsable en réparation de leur préjudice moral consécutif à leur impossibilité d’établir des relations ludiques et affectives normales avec leur père dont ils vivaient au quotidien la souffrance du fait de son handicap. Les premiers juges ont accepté leur demande mais la société Azur a interjeté appel. La cour d’appel de Riom a alors rendu un arrêt confirmatif le 21 novembre 2001 et a condamné la société Azur à indemniser le préjudice moral subi par les enfants de M.X aux motifs que le handicap de M.X a empêché ses enfants de partager avec lui les joies normales de la vie quotidienne. La société Azur déboutée de ces demandes a alors formé un pourvoi en cassation.

La cour de cassation a dû se demander s’il existait un lien de causalité entre l’accident de la circulation et le préjudice allégué.

La cour de cassation a répondu par la négative sur le fondement de l’article 1382 du Code civil, considérant qu’il n’existait pas de lien de causalité entre l’accident et le préjudice allégué (Cour de cassation, Chambre civile, l’arrêt  du 26 mai 1992, Juris-Classeur Périodique92, IV, 2843; Cour de cassation, 2e Chambre civile, l’arrêt  du 24 février 2005;  Idem, arrêt du 2 juin 2005; l’arrêt du 14 juin 2005).

În   1962, în fața   Casației belgiene se ridicase problema de a ști dacă decesul unui animal iubit este constitutiv de un prejudiciu moral   (Arrêt du 16 janvier 1962 “Lunus”; vezi și Jean-Pol Masson, Nathalie Massager, Droit de personnes, Chronique de jurisprudence, Larcier; André-Pierre André Dumont; Jean Pierre Renard, Principes généraux régissant la responsabilité civile des administrateurs,  Le guide pratique du Conseil d’Administration et de l’Assemblée Générale , 2007).

L’arrêt Lunus   rendu   pour la première fois admit un droit à réparation pour le préjudice moral causé du fait de la perte du cheval. En l’espèce, en août 1952, Monsieur Daille, propriétaire du cheval de courses Lunus, l’a donné en location à l’entraineur Henri de Lotherie. Ce dernier fait participer le cheval Lunus à une course organisée par la société hippique de Langon. Monsieur Fabre, met à la disposition un box pour le cheval et dans celui-ci le cheval de course attrape le fil d’une lampe, se retrouve électrocuté et meurt sur le coup. Ce drame pour Monsieur Daille le pousse à assigner la société hippique, M. Fabre et M. De Lotheries en paiement de dommages et intérêts.

Articolul 2043 din Codul civil italian ( Il Codice Civile Italiano, Libro quarto, Delle obbligazioni, Pubblicato nella edizione straordinaria della Gazzetta Ufficiale, n. 79 del 4 aprile 1942)  reglementează – evident, conform Codului Napoleon – răspunderea delictuală într-un mod asemănător.

Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che ha commesso il fatto a risarcire il danno (Cod. Pen. 185).

Dar situațiile în care intervine răspunderea trebuie prevăzute în mod expres de lege.

Il danno non patrimoniale deve essere risarcito solo nei casi determinati dalla legge (art.  2059; vezi și Cod. Proc. Civ. 89; Cod. Pen. 185, 598).

Mai dorim să amintim  Codul civil elvețian (articolul 46), care conține o dispoziție interesantă.

1 Quiconque subit un dommage illicite causé, dans l’exercice de leur fonction, par des personnes qui travaillent dans le domaine de l’étatcivil a droit à des dommages-intérêts et, pour autant que la gravité del’atteinte le justifie, à une somme d’argent à titre de réparation morale.

2 La responsabilité incombe au canton; celui-ci peut se retourner contreles auteurs d’un dommage causé intentionnellement ou par négligencegrave.

3 La loi du 14 mars 1958 sur la responsabilité  s’applique aux personnes engagées par la Confédération ( Code civil suisse du 10 décembre 1907 , Etat le 5 décembre 2008).

Revenim însă la sistemul românesc. Evoluția de după ’89 este evidentă.  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători a dispus în sensul că , chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii preventive luate.

Astfel, prin acţiunea înregistrată la data de 5 aprilie 2000, reclamantul Z.T. a chemat în judecată Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, cerând obligarea acestuia la plata sumei de 1.822.455.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi morale pentru arestarea sa ilegală timp de 6 luni şi 20 de zile, în perioada de la 1 martie 1995 până la 20 septembrie 1995.

În motivarea acţiunii, reclamantul a relevat că, fiind inspector tehnic la sucursala Maramureş a băncii C.B. S.A., datorită unei grave erori judiciare, a fost arestat la data de 1 martie 1995, fiind deţinut până la 20 septembrie 1995, sub acuzaţia de luare de mită.

S-a învederat de reclamant că, după condamnarea sa iniţială la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, în urma rejudecării procesului, prin sentinţa penală nr. 211 din 15 noiembrie 1999 a Tribunalului Alba a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi a art. 10 lit. a) C.pr.pen., această soluţie fiind menţinută prin decizia penală nr. 75/A din 29 februarie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, rămasă definitivă prin neatacare cu recurs.

Reclamantul a solicitat să se aibă în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, faptul că, în urma lipsirii de libertate în mod ilegal, i s-au adus grave prejudicii onoarei şi demnităţii personale, a fost calomniat prin presa locală, care a publicat ştiri de senzaţie şi comentarii neadevărate, a fost înlăturat din serviciu şi, fiindu-i distrusă reputaţia, nu reuşeşte să se reîncadreze, s-a îmbolnăvit în timpul arestului, datorită condiţiilor subumane ce i s-au creat, a fost zdruncinată viaţa întregii sale familii şi i s-a influenţat negativ vechimea în muncă şi cuantumul pensiei.

Prin întâmpinarea depusă la data de 22 mai 2000, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Maramureş, referindu-se la daunele morale solicitate de reclamant, a considerat că acesta, din moment ce a fost achitat, are dreptul şi la despăgubiri morale, dar într-o sumă rezonabilă, mai redusă decât aceea pe care o pretinde.

Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 4 din 5 ianuarie 2001, a admis în parte acţiunea, obligând Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Maramureş, să plătească reclamantului suma de 16.687.201 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 1.000.000.000 lei cu titlu de despăgubiri morale.

S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 504 C.pr.pen., reclamantul, în privinţa căruia s-a pronunţat o soluţie definitivă de achitare pentru infracţiunea ce i s-a imputat, este îndreptăţit să i se plătească despăgubiri materiale în sumă de 16.678.201 lei, cu care pârâtul a fost de acord, precum şi 1.000.000.000 lei despăgubiri pentru daune morale, apreciindu-se că această sumă constituie o reparare rezonabilă pentru suferinţele şi consecinţele negative ce le-a avut, pe plan fizic, psihic, familial şi social, măsura arestării sale nejustificate.

Prin decizia civilă nr. 136 din 1 iunie 2001, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi, admiţând apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa, în sensul obligării Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să-i plătească suma de 39.938.315 lei cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi a menţinerii dispoziţiilor privind daunele morale.

S-a motivat că din actele dosarului rezultă că reclamantul a dovedit că, în raport cu indicele inflaţiei, daunele materiale ce i s-au cauzat reclamantului în urma arestării sale nejustificate se ridică la suma de 39.938.315 lei, iar aprecierea daunelor morale suferite de acesta la suma de un miliard de lei este corectă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul, reclamantul şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, toate recursurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 1563 din 17 aprilie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, cu motivarea că atât despăgubirile materiale, în sumă de 39.938.315 lei, cât şi daunele morale, în sumă de un miliard lei, au fost stabilite cu respectarea dispoziţiilor legii şi în mod temeinic.

Invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în cauză.

Hotărârile atacate sunt criticate ca vădit netemeinice cu privire la cuantumul daunelor morale stabilite, susţinându-se că perioada de timp în care reclamantul a fost arestat, ca şi consecinţele pe care această măsură le-a avut asupra sa nu justifică acordarea sumei de un miliard lei, care apare exagerată în raport cu prejudiciul real suferit.

S-a mai susţinut că probatoriul administrat în cauză cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamant este insuficient, impunându-se completarea acestuia.

În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor vizate prin recursul în anulare şi trimiterea cauzei, în vederea rejudecării, la prima instanţă.

Recursul în anulare este fondat.

În adevăr, potrivit art. 504 alin. (2) C.pr.pen., persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost achitată, pe motiv că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Evident, faţă de termenii generali în care este formulat prin textul de lege menţionat acest drept la repararea pagubei suferite, este de înţeles că dreptul respectiv subzistă şi pentru daunele morale.

Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii preventive luate.

De aceea, câtă vreme probele ce se pot administra, în raport cu specificul pretenţiilor formulate, nu ar fi de natură a furniza noi elemente pentru efectuarea unor calcule riguroase, ci ar putea oferi doar şi alte eventuale detalii de apreciere, care să ducă în final tot la o stabilire aproximativă a sumei băneşti ce ar reprezenta echivalentul prejudiciului moral, se constată că nu mai este necesară judecarea din nou a cauzei de către prima instanţă.

Ţinându-se seama, însă, de echivalentul real al tuturor consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de reclamant şi familie în urma arestării şi deţinerii sale preventive, timp de 6 luni şi 20 de zile, datorită imputării unei fapte pentru care a fost achitat de instanţă, se impune să fie reapreciat cuantumul daunelor morale acordate la suma de 600.000.000 lei, care reflectă un calcul mai exact al echivalentului cuvenit în bani reclamantului cu titlu de daune morale.

În această privinţă, trebuie avut în vedere că evaluarea de către instanţe a elementelor probatorii, pe baza cărora se determină cuantumul sumei băneşti ce corespunde daunelor morale suferite, este supusă cenzurii instanţei de control judiciar în măsura în care s-a comis o greşeală decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Aşa fiind, şi cum hotărârile atacate s-au întemeiat, în ceea ce priveşte reţinerea cuantumului prejudiciului constând în daune morale, pe o apreciere eronată a materialului probator administrat şi pe o aplicare greşită a dispoziţiilor legii, ceea ce constituie cazuri de casare în raport cu dispoziţiile art. 330 pct. 2 teza finală, cu referire la art. 314 C.pr.civ., urmează a se admite recursul în anulare şi a se decide în sensul dispozitivului deciziei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 246 din  22 septembrie 2003).

Într-o altă cauză, Completul de 9 judecători a dispus că valoarea daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată, a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială, după caz.

Prin urmare, în vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, aceasta fiind obligată doar a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea sa, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.

Însă, cuantificarea prejudiciului moral, prin aplicarea criteriilor menţionate, este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 411 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin recursurile declarate în cauză, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au criticat hotărârea primei instanţe, sub aspectul daunelor materiale şi morale, motivele privind cuantumul sau nejustificarea acestora.

Părţile civile au declarat recurs, solicitând majorarea cuantumului daunelor materiale, în raport cu paguba efectiv produsă acestora şi, în special, a daunelor morale, prin comparaţie.

Examinarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate obligă instanţa de control judiciar să constate dacă s-au respectat toate dispoziţiile legale pentru judecarea acţiunii civile.

Reglementând dreptul la reparaţie materială, prin art. 14 şi 346 C.pr.pen., nu a fost stabilit şi modul de determinare a daunelor materiale şi daunelor morale.

Ca atare, sunt aplicabile normele Codului civil, cu referire la art. 998 şi 999 care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a pagubei produse prin infracţiune.

Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării.

Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ.

Astfel, potrivit textului menţionat, daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care partea a fost lipsită.

Ca atare, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral însă, legea civilă nu prevede criterii de determinare.

În consecinţă, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată, a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială, după caz.

Prin urmare, în vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, aceasta fiind obligată doar a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea sa, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.

Însă, cuantificarea prejudiciului moral, prin aplicarea criteriilor menţionate, este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 411 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În fine, din motive ţinând de protejarea intereselor părţii vătămate, prin infracţiune în acest caz, prin art. 1000 alin. (3) C. civ. s-a stabilit răspunderea comitentului pentru fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu unei terţe persoane, pe care prepusul a săvârşit-o în exerciţiul normal al funcţiei încredinţate, cât şi pentru fapta ilicită săvârşită de către acesta, în vederea realizării scopului pentru care i-a fost încredinţată funcţia, fie fără instrucţiunile comitentului, fie împotriva acestor instrucţiuni, încălcând interdicţii exprese.

Aşadar, din punctul de vedere al persoanei prejudiciate, pentru angajarea răspunderii comitentului, fapta ilicită păgubitoare trebuie, chiar şi numai aparent, să fi fost săvârşită în exerciţiul funcţiei încredinţate prepusului.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, în raport cu criteriile menţionate, se constată că părţilor civile li s-au acordat daune materiale, în limita dovedirii acestora, actualizate la data pronunţării sentinţei atacate, respectiv a cheltuielilor făcute potrivit unor datini unanim recunoscute, pentru care, însă, nu s-ar putea preconstitui dovezi în totalitate.

Părţile civile au produs acel minim de argumente privind prejudicierea morală, astfel încât daunele morale acordate apar ca fiind legal acordate.

Totodată, examinând fiecare caz în parte, cu referire la părţile civile care au declarat recurs, se constată că daunele morale acordate răspund criteriilor menţionate şi condiţiei stabilite prin art. 411 din Convenţie, reprezentând o reparaţie echitabilă.

Este de reţinut că motivul invocat de recurenţi, cu referire la stabilirea cuantumului prin comparaţie, nu este întemeiat. Stabilirea cuantumului daunelor morale în modul vizat de părţile civile, este concomitent netemeinică şi nelegală, întrucât s-ar utiliza un criteriu neprevăzut de legea civilă şi s-ar nega individualitatea, o realitate psiho-socială a diferenţierii şi alterităţii, în raport cu care acelaşi tip de evenimente este perceput diferit de fiecare persoană în parte şi, drept urmare, şi consecinţele sunt diferite.

Ca atare, nu se constată motive care să justifice admiterea recursurilor şi modificarea cuantumului acestora.

Pe de altă parte, cum în cauză s-a constatat corect îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi existenţa raportului de prepuşenie, inclusiv cu privire la inculpatul M.I., corespunzător dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 14/1972, angajarea răspunderii părţii responsabile civilmente a fost legal angajată, aşa încât recursurile se constată a fi nefondate şi sub aspectul acestor critici.

În fine, cum starea materială a părţii civile nu constituie un criteriu legal pentru stabilirea cuantumului daunelor materiale sau a daunelor morale, recursul părţii responsabile civilmente se constată a fi nefondat şi sub aspectul criticilor privind ajutoarele primite de părţile vătămate în temeiul unor dispoziţii legale, cu referire la Legea nr. 42/1990 şi fondul Libertatea.

În consecinţă, cum soluţionarea laturii civile este temeinică şi legală, hotărârea atacată nu este  supusă casării nici sub acest aspect şi, drept urmare, recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, decizia nr. 121 din 20 martie 2006). În speță, prin rechizitoriul nr. 217/P/1997 din 29 mai 1998, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia parchetelor militare, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a mai multor inculpați, printre care și M.I., g-ral col. (r) T.I.,  col. B.V.  , pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 25, raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. e), art. 176 lit. b) C. pen. şi de art. 25, cu referire la art. 20, raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. e), art. 176 lit. b) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. b), art. 75 lit. a) şi art. 13 din acelaşi cod.

S-a conchis că, în contra prevederilor legale, s-a dispus trimiterea trupelor din subordine, cu armament şi muniţie de război, să acţioneze împotriva populaţiei care manifesta paşnic împotriva dictaturii, creând prin aceasta un pericol vital iminent, soldat cu uciderea prin împuşcare a 26 persoane şi rănirea, în aceeaşi modalitate, a unui număr de alte 52 persoane .

Arestarea şi trimiterea  în judecată pe nedrept,   încălcarea dreptului la libertate, la onoare, la reputaţie, la sănătate,   încălcări  ce au avut ca efect îmbolnăvirea , expunerea   familiei oprobiului public, sunt tot atâtea prejudicii ce trebuie apreciate şi în raport cu demnitatea, prestigiul şi reputaţia de care se bucura datorită poziţiei sociale (de director al unei societăţi comerciale), astfel că suma de 3 miliarde de lei, pretinsă pentru compensarea daunelor morale, este în concordanţă cu prejudiciile ce i s-au adus în această privinţă.

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 martie 2001, reclamantul G.A. a chemat în judecată statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, cerând obligarea acestuia să-i plătească daune materiale constând în salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru perioada în care a fost arestat preventiv, reactualizat în raport cu indicele de inflaţie, precum şi daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei.

În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că, fiind director la SC I.T.E. SA Iaşi, a fost reţinut şi, apoi, arestat preventiv pe nedrept, în perioada 31 martie 1993 – 18 februarie 1994, fiind trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune în dauna avutului public, a două infracţiuni de delapidare şi a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice și ulterior achitat.

Reclamantul a susţinut că, datorită arestării, a fost lipsit în mod nejustificat de salariu timp de aproximativ 10 luni şi jumătate, iar familia a fost privată de contribuţia lui materială şi afectivă. A mai susţinut că mediatizarea cazului său, ca şi arestarea arbitrară, i-au produs o puternică traumă psihică, lui şi familiei.

Concluzionând, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, pe dispoziţiile art. 504-507 C.pr.pen. şi pe cele ale art. 998-999 C. civ.

Statul român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că măsura arestării preventive a fost dispusă în mod legal, precum şi că, în raport cu art. 504 alin. (3) C.pr.pen., nu are dreptul la reparaţie persoana care, pe parcursul cercetării sau a desfăşurării procesului penal, a stânjenit aflarea adevărului, ceea ce ar impune verificarea şi dovedirea acestui aspect, iar în ceea ce priveşte daunele morale, nu reiese că reclamantul ar fi fost persoană publică, a cărei imagine să fi fost afectată, după cum nu rezultă nici că ar fi suferit o traumă psihică sau că ar fi fost supus oprobiului public. În fine, s-a susţinut că suma de 3 miliarde lei solicitată cu titlu de daune morale, pe care Ministerul Finanţelor nu ar putea să o recupereze prin acţiunea în regres, este exagerată (dosarul nr. 2197/2001 al Tribunalului Iaşi).

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 612 din 1 noiembrie 2001, a admis acţiunea civilă, obligând pe pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 57.185.361 lei cu titlu de daune materiale şi 3.000.000.000 lei daune morale, precum şi 45.000.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a relevat de asemenea, prin considerentele sentinţei, că reclamantul a dovedit că, prin arestarea şi trimiterea sa în judecată pe nedrept, i-au fost încălcate dreptul la libertate, la onoare, la reputaţie, la sănătate, iar aceste încălcări au avut ca efect îmbolnăvirea lui, expunerea sa şi a familiei oprobiului public, cu consecinţa desfacerii logodnei fiicei sale, prejudicii ce trebuie apreciate şi în raport cu demnitatea, prestigiul şi reputaţia de care se bucura datorită poziţiei sale de director al unei societăţi comerciale, astfel că suma de 3 miliarde de lei, pretinsă pentru compensarea daunelor morale, este în concordanţă cu prejudiciile ce i s-au adus în această privinţă.

Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, ambele apeluri fiind respinse prin decizia civilă nr. 8 din 25 martie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, s-a motivat că instanţele au greşit la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat. În această privinţă, s-a subliniat că, deşi, într-un astfel de domeniu, operează o anumită doză de aproximare, deoarece daunele morale, oricât de profunde, nu se pretează întotdeauna la evaluări pecuniare exacte, totuşi, suma de 3.000.000.000 lei, ce i s-a acordat reclamantului de către cele două instanţe, cu titlu de daune morale, depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a unui atare tip de răspundere.

Conchizându-se, s-a arătat că, deşi instanţele au reţinut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate, pentru acoperirea acestuia, este exagerat, depăşind limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru suferinţele încercate de el şi familia sa.

Ca urmare, s-a relevat că se impune admiterea recursului declarat de statul român, în calitate de pârât, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi casarea hotărârilor date în cauză în partea referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în sensul reducerii acestora de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii din cele două hotărâri.

Totodată, s-a subliniat că, în raport cu soluţia adoptată, se impune a fi respins, ca nefondat, recursul reclamantului, având ca obiect doar cuantumul cheltuielilor de judecată ce i s-au acordat de instanţa de apel.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare.  S-a relevat, în acest sens, că instanţele nu au ţinut seama de prevederile art. 129 alin. (5) C.pr.civ., în raport cu care judecătorului îi revine obligaţia de a administra un probatoriu pertinent şi complet, în vederea stabilirii justeţei şi temeiniciei cererilor formulate de reclamant, subliniindu-se că afirmaţia referitoare la existenţa unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte măsura reparării prin echivalent bănesc (?!), atâta timp cât din probe nu rezultă că echivalentul bănesc la care s-a oprit instanţa este cel care corespunde, sub aspectul cuantumului, cu suferinţa psihică efectivă suportată de victimă. Conchizându-se, s-a arătat că, faţă de insuficienţa probatoriului administrat cu privire la daunele morale pretinse de reclamant, nu se justifică acordarea de despăgubiri, cu acest titlu, în sumă de 1.500.000.000 lei, mai ales că însăşi activitatea reclamantului, ”aflată la limita ilicitului” (vezi prezumtia de nevinovătie – art.  23 alin. 8, la data R. A. , astăzi.  alin.  11, din Constitutie ), l-a pus în situaţia de a fi cercetat, judecat şi ”chiar condamnat” de .  .  .  instanţa de apel (s-ar fi  putut spune ”aproape condamnat” ).

Din examinarea considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de recurs, rezultă că instanţa fondului, pe baza unei reevaluări complete şi juste a materialului probator din dosar, a ajuns la concluzia corectă că arestarea preventivă, desfăşurarea procesului penal în faza urmăririi penale şi în cele trei etape ale judecăţii, ca şi mediatizarea acestuia, au afectat grav prestigiul profesional şi social al reclamantului, sănătatea şi starea sa psihică, pe membrii familiei sale, încât rămâne fără suport susţinerea din recursul în anulare că probatoriul administrat în cauză nu ar fi de natură a demonstra intensitatea prejudiciului moral.

De asemenea, este de observat că instanţa de recurs, subliniind, prin considerentele deciziei, că, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, a motivat cu deplină justificare că dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare.

Tot justificat, ca urmare a reconsiderării pe bază de temeiuri rezultate din conţinutul actelor dosarului, cu referire la efectele concrete ale arestării reclamantului, trimiterii sale în judecată şi mediatizării procesului, instanţa de recurs a reevaluat cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, de către prima instanţă şi instanţa de apel, apreciind că suma de 3.000.000.000 lei depăşeşte, prin cuantumul ei exagerat, limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere.

Rezultă, deci, că suma de 1.500.000.000 lei, la cât a fost redus cuantumul daunelor morale de către instanţa de recurs, corespunde, aşa cum s-a subliniat prin considerentele deciziei pronunţate de aceasta, limitelor reparaţiilor morale impuse atât de situaţia expusă de reclamant în acţiune, care s-a dovedit exactă, cât şi de prudenţa ce trebuie manifestată pentru ca reparaţia daunei să ofere victimei erorii judiciare o satisfacţie cu caracter strict compensatoriu, în aşa fel ca dimensiunea reparaţiunii să fie suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.

În consecinţă, constatându-se că nu este îndreptăţită nici una din criticile formulate, astfel că nu s-ar justifica desfiinţarea hotărârilor atacate şi judecarea din nou a cauzei, urmează a se dispune respingerea recursului în anulare, ca nefundat (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 148 din 26 aprilie 2004, Dosar nr. 134/2003).

În jurisprudență se reține că  daunele morale se pot acorda, dar nu  fără să se verifice, pe bază de probe, în ce au constat consecinţele.

Potrivit art. 129 alin. (5) C.pr.civ., astfel cum era în vigoare la data pronunţării sentinţei, ”judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”, în care scop ”ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Într-o speță, întemeindu-se pe actele din care rezultă că reclamantul a fost deţinut preventiv în baza ordonanţei de reţinere şi mandatului de arestare emise în cauza în care s-a dispus achitarea sa, soluţie menţinută şi în recurs,  s-au acordat, prin apreciere, suma de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale, fără să se verifice, prin administrarea de probe, ce consecinţe a avut acea deţinere asupra poziţiei lui sociale şi morale.

Astfel, prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Orăştie, sub nr. 840 din 4 septembrie 1998, reclamantul B.P. a solicitat obligarea Ministerului de Interne să-i plătească suma de 18.000.000 lei, cu titlu de daune morale, pe motiv că, fiind arestat preventiv în perioada 23 ianuarie – 22 februarie 1998, a fost lipsit în mod ilegal de libertate, încă 18 zile, în intervalul 23 februarie – 12 martie 1998.

Judecătoria Orăştie, prin încheierea nr. 652 din 8 octombrie 1998, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 504 şi 506 C.pr.pen., a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul măririi pretenţiilor pentru daunele morale suferite prin arestarea sa ilegală, cerând obligarea statului român să-i plătească suma de 1.000.000.000 lei, iar a Ministerului de Interne să-i plătească suma de 100.000.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 238 din 1 noiembrie 2000, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 500.000.000 lei cu titlu de daune morale, respingând, totodată, acţiunea faţă de Ministerul de Interne.

S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 504 alin. (2) C.pr.pen., cererea de despăgubiri este îndreptăţită, deoarece reclamantul a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 22 ianuarie 1998 până la 1 aprilie 1998, când s-a dispus eliberarea sa provizorie pe cauţiune, iar prin decizia penală nr. 1481 din 12 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de procuror, s-a dispus achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi de art. 243 C. pen., pe care s-a întemeiat luarea măsurii reţinerii şi a arestării preventive.

S-a mai motivat că, din moment ce solicitarea de despăgubiri se încadrează în aceste dispoziţii legale, iar potrivit principiilor stabilite prin art. 990, art. 1084 şi urm. C. civ., daunele datorate de către stat trebuie să reprezinte o justă şi integrală despăgubiri, se justifică acordarea sumei de 500.000.000 lei. S-a învederat că se impune acordarea de daune morale, în această sumă, deoarece reclamantul a fost arestat pe nedrept timp de 68 zile, măsură ce a avut ca urmare o vătămare a reputaţiei sale, supunerea la suferinţe fizice şi psihice, cu consecinţe negative asupra vieţii lui profesionale şi sociale.

Cererea de obligare a Ministerului de Interne la daune a fost respinsă cu motivarea că nu se poate reţine în sarcina organelor de poliţie vreo culpă care să antreneze răspunderea civilă delictuală a acestora, iar potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale revine statului.

Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul, reclamantul şi pârâtul, statul român prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Hunedoara, apelurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 50/A din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Recursurile declarate împotriva acestei decizii de procuror, de reclamant şi pârâtele, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie,secţia civilă.

Invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză.

S-a susţinut că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că sunt şi vădit netemeinice, deoarece daunele morale au fost acordate fără să se verifice, pe bază de probe, în ce au constat consecinţele negative pe care le-a avut arestarea reclamantului asupra situaţiei sale.

În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate şi să se aibă în vedere, la aprecierea temeiurilor invocate, şi modul în care se va soluţiona recursul în anulare declarat anterior împotriva hotărârilor penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului în cauza în care a fost arestat preventiv.

Recursul în anulare este fondat.

Din copia minutei deciziei nr. 253 din 21 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, rezultă că, prin această decizie, a fost admis recursul în anulare declarat împotriva hotărârilor pronunţate în cauză în care reclamantul a fost arestat preventiv şi, casându-se hotărârile respective, s-a dispus condamnarea acestuia, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, la 2 ani închisoare şi interzicerea timp de un an a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 123 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În aceste condiţii, temeiul înscris în art. 504 alin. (2) C.pr.pen. în baza căruia statul român a fost obligat să plătească reclamantului daune morale, nu mai există.

Aşa fiind, se constată că hotărârile atacate sunt vădit netemeinice şi că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond.

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate şi a se respinge, ca nefondată, cererea reclamantului B.P. de obligare la daune a statului român prin Ministerul Finanţelor şi a Ministerului de Interne (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 430 din 3 noiembrie 2003, Dosar nr. 179/2002).

Daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.  Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar într-adevăr ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin măsura luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul suferit.

La data de 12 februarie 2001, reclamantul L.A. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 4.000.000 lei daune materiale şi 25.000 dolari SUA, la cursul de schimb de la data plăţii, reprezentând daune morale.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. 331/P/1998 din 25 ianuarie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997.

În cursul urmăririi penale a fost arestat preventiv în perioada 4 ianuarie 1999 – 8 aprilie 1999.

Prin sentinţa penală nr. 736 din 8 aprilie 1999 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 319 din 20 aprilie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, acesta a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.pr.pen. pentru infracţiunea de complicitate la contrabandă, pentru care a fost trimis în judecată, reţinându-se că fapta nu există.

Prejudiciul material priveşte cheltuielile ocazionate de încheierea contractelor de asistenţă juridică.

Reclamantul a mai arătat că, în afara prejudiciului material, a suferit şi un prejudiciu moral, ca urmare a lipsirii de libertate, în mod nedrept, pe o perioadă de 3 luni. Dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, lipsirea de libertate fiind de natură a-i produce acestuia suferinţe pe plan moral, social şi profesional.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 504 C.pr.pen.

Prin sentinţa nr. 250 din 9 aprilie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul L.A. şi a obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească acestuia echivalentul în lei a sumei de 15.000 dolari SUA cu titlu de daune morale.

Celelalte pretenţii au fost respinse ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţia României, statul român răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Prevederea constituţională îşi găseşte aplicabilitatea în situaţiile reglementate de art. 504 C.pr.pen.

Incidenţa dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C.pr.pen. intervine dacă se constată că au survenit cazurile de scoatere de sub urmărire sau achitare prevăzute de art. 10 lit. a) sau c din acelaşi cod.

Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică şi psihică a persoanei, precum şi inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei acesteia sunt garantate prin art. 15 pct. 1, art. 22 şi art. 23 din Constituţia României.

Totodată, sunt ocrotite onoarea, reputaţia, demnitatea, dreptul la imagine, ca atribute fundamentale ale persoanei.

Atingerile aduse acestor drepturi şi libertăţi, precum şi atributelor fundamentale ale persoanei pot cauza prejudicii morale şi materiale pe care, în caz de cercetare nelegală şi netemeinică, statul este obligat să le suporte, în temeiul art. 504 alin. (2) C.pr.pen. şi sunt o garanţie că autorităţile statului, prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, vor respecta aceste drepturi şi libertăţi fundamentale.

În justificarea şi aprecierea prejudiciului suportat de reclamant, urmare a luării faţă de acesta a măsurii arestării preventive pe o perioadă de trei luni, pentru comiterea unei infracţiuni, în raport de care s-a stabilit definitiv, prin hotărâre judecătorească, că fapta nu există, instanţa a examinat dacă s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei şi în ce măsură au fost lezate, plecând de la gravitatea faptei imputate, poziţia socială, pregătirea profesională, funcţia ocupată şi durata măsurii arestării preventive.

Reclamantul L.A. a fost comisionar vamal la o firmă de agenturare. Acesta a fost acuzat că, în complicitate cu doi lucrători vamali, a prezentat la autoritatea vamală documente false, pentru a introduce ilegal în ţară 3 containere cu ţigări.

S-a adus atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii reclamantului în mod netemeinic, întrucât prin luarea măsurii arestării preventive s-a apreciat că există indicii temeinice cu privire la săvârşirea faptei, aşa încât, în mod eronat, acesta a fost calificat ca infractor.

Totodată, s-a adus atingere prestigiului profesional, în raport de împrejurarea că măsura arestării s-a dispus pentru fapte în legătură cu serviciul, fiind astfel expus dispreţului colegilor de muncă şi altor persoane cu care avea relaţii de serviciu. În acelaşi timp, reclamantul a fost pus în imposibilitate de a-şi exercita dreptul la muncă.

De asemenea, în perioada detenţiei, reclamantul a fost lipsit de modul de viaţă obişnuit, de relaţiile cu colegii şi prietenii, fiind obligat să suporte condiţii improprii de igienă şi hrană.

Toate aceste atingeri au condus, indubitabil, la suportarea unor suferinţe psihice, accentuate de perioada relativ lungă de deţinere, consecinţele acestor suferinţe putând fi înlăturate prin acordarea unor despăgubiri băneşti care să îi asigure reclamantului resursele financiare necesare reluării modului de viaţă obişnuit, a desfăşurării acelor activităţi de care a fost lipsit în perioada arestării preventive, de reluare a activităţii profesionale, de recâştigare a încrederii colegilor de muncă şi de implicare în viaţa socială.

S-a mai reţinut că reclamantul nu a probat afectarea sănătăţii fizice, fapt pentru care despăgubirile solicitate cu această justificare se vor respinge.

Totodată, cu referire la daunele materiale, s-a reţinut că despăgubirile civile reprezentând onorariul de avocat nu pot fi acordate, deoarece aceste cheltuieli au fost ocazionate de procesul penal în care a fost implicat şi nu reprezintă costul asistenţei juridice pe durata arestării preventive.

Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin decizia nr. 248/C din 10 octombrie 2001, a admis apelul declarat de către reclamant şi a schimbat sentinţa atacată în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 4.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile şi încă 10.000 dolari SUA daune morale.

Prin aceeaşi hotărâre, apelul declarat de către pârât a fost respins, ca nefondat.

Pentru a respinge apelul declarat de către pârât, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit se susţine că prejudiciile de natură nepatrimonială produse reclamantului nu ar fi evaluabile în bani.

Pentru a admite apelul declarat de către reclamant, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a stabilit corect cu privire la toate atingerile aduse personalităţii acestuia, însă în mod eronat a defalcat prejudiciul moral solicitat pe daune pentru afectarea stării fizice şi daune pentru afectarea stării psihice.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt motive de apreciere în sensul reducerii daunelor morale ce au fost solicitate de către reclamant.

S-a mai reţinut că, cele trei contracte de asistenţă juridică au fost încheiate anterior măsurii liberării reclamantului, ceea ce dovedeşte asistarea sa în procesul penal, inclusiv în perioada arestării preventive.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit a fost obligat la plată. Astfel, cu privire la daunele materiale, s-a susţinut că cele trei contracte nu au precizat obiectul asistenţei, iar cu referire la daunele morale, s-a arătat că acestea nu sunt cuantificabile şi supuse reparării.

Prin decizia nr. 1024 din 12 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de către aceeaşi parte şi a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 150.000.000 lei.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ.

S-a susţinut că simpla afirmare a unui prejudiciu nu îndreptăţeşte satisfacţia prin echivalent bănesc, instanţa fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale, corespunzător suferinţei psihice efective a victimei.

Totodată, apare ca inadmisibil să se producă o îmbogăţire fără justă cauză pe calea unei astfel de cereri în justiţie.

Or, în cauză simpla afirmaţie a reclamantului că urmare a detenţiei a suferit o puternică traumă psihică nu are nici o relevanţă, cât timp nu a fost probată.

Pe de altă parte, raportat la nivelul venitului mediu pe economie a persoanelor încadrate în muncă timp de un an, daunele morale acordate apar ca disproporţionate.

S-a mai arătat că statutul profesional şi social al reclamantului, ulterior arestării preventive nu a suferit nici o modificare, iar faptul apariţiei unor articole în presă, nu probează prin el însuşi ştirbirea prestigiului şi reputaţiei.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea dosarului primei instanţe în vederea rejudecării cererii reclamantului L.A.

Recursul în anulare este nefondat.

Potrivit art. 504 alin. (2) C.pr.pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, stabilindu-se că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

În cauză s-a făcut dovada luării măsurii arestării preventive în ce-l priveşte pe reclamant şi ulterior, achitarea acestuia ca urmare a stabilirii că fapta imputată nu exista.

Totodată, nu s-a dovedit că reclamantul, în cursul urmăririi penale a încercat să îngreuneze aflarea adevărului.

Ca atare, în temeiul dispoziţiei legale menţionate, în mod judicios instanţele au reţinut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei pentru luarea pe nedrept a măsurii arestării preventive.

Critica hotărârilor pronunţate în cauză, formulată prin recursul în anulare, priveşte pronunţarea acestora cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., în sensul neîndeplinirii obligaţiei de a administra un probatoriu pertinent şi concludent, în vederea determinării justeţei şi temeiniciei cererii formulate de către reclamant.

Prin art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.

În dreptul nostru intern, prin art. 504 alin. (2) C.pr.pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a persoanei împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior, pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiaşi articol, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Reglementând dreptul la reparaţie, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menţionat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.

Ca atare, în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C.pr.pen., sunt aplicabile normele Codului civil, art. 998 şi art. 999 care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, care permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei.

Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării.

Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ. care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită şi beneficiul nerealizat. În consecinţă, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.

Aceeaşi măsură luată pe nedrept afectează însă în mod diferit victimele erorii judiciare, aşa încât cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material şi nici nu este în funcţie de gravitatea în sine a măsurii preventive luate pe nedrept, ci al aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe, însă nu palpabile şi nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Aşa fiind, se constată că instanţele de judecată, corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C.pr.civ., au administrat probe, au evaluat probele administrate, soluţiile pronunţate fiind susţinute de materialul probator administrat, aşa încât critica privind vădita netemeinicie a acestora se constată a fi neîntemeiată.

Pe de altă parte, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor menite să compenseze prejudiciul moral nu se poate constata o încălcare esenţială a legii care să fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.

Este de reţinut că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa de recurs a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile stabilite prin dreptul intern, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

Pe de altă parte, în raport de principiile statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportat la diferenţierea naturală şi condiţionarea socială a personalităţii umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare.

În consecinţă, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE, COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI, Decizia nr. 90 din 9 iunie 2003, Dosar nr. 42/2003).

Este evident că stabilirea compensaţiei, pentru daunele morale, faţă de natura acestora, presupune luarea în considerare şi a unor elemente de apreciere, neverificabile, nemijlocit, prin elemente probatorii, ceea ce presupune o anumită eventualitate de aproximare a echivalentului lor într-o sumă de bani.

Chiar dacă, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi, este necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a prejudiciului real suferit, cum sunt importanţa valorilor morale afectate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care a avut de suferit şi familia, astfel de criterii nu trebuie stabilite numai pe bază de probe, din care să rezulte nemijlocit natura şi întinderea consecinţelor, ci pot fi deduse din situaţia profesională, socială şi familială a celui ce solicită să i se acorde daune morale şi din urmările produse asupra acestora de lipsirea sa de libertate, în mod nelegal.

Prin acţiunea înregistrată la data de 9 decembrie 1998, la Tribunalul Cluj, reclamantul M.P. a solicitat obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor, să-i plătească despăgubiri, în sumă de 1.200.000.000 lei, precum şi câte 3.000.000 lei lunar, până la încadrarea sa în muncă, fără a se depăşi vârsta de pensionare, reprezentând prejudiciu cauzat, ca urmare a arestării sale pe nedrept.

În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că, în perioada 10 noiembrie 1949-10 ianuarie 1995, a fost arestat preventiv, pe nedrept, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în urma acestei arestări, fiindu-i desfăcut contractul de muncă, astfel că, începând cu data de 10 noiembrie 1994, nu a mai primit salariu de la SC A.P. Turda SA, unde îndeplinea funcţia de director.

S-a mai relevat, de către reclamant, că, deşi, până la arestare, se bucura de o deosebită apreciere în municipiul Turda şi în judeţul Cluj, nu a mai reuşit să-şi găsească un nou loc de muncă, încât a avut de suferit şi întreaga familie, datorită arestării sale ilegale.

Prin cerere depusă la Tribunalul Bihor, reclamantul a precizat acţiunea, arătând că:

– majorează pretenţiile, formulate la suma de 3.000.000.000 lei, din care 423.786.368 lei reprezintă despăgubiri materiale (constând din 273.756.368 lei salariu net nerealizat, 2.000.000 lei cheltuieli de judecată în procesul penal şi 150.000.000 lei cheltuieli cu apărarea în procesul civil), iar diferenţa de 2.576.243.632 lei reprezintă daune morale; – majorează cuantumul despăgubirilor periodice lunare de la 3.000.000 lei la 4.675.150 lei, cerând ca acestea să i se achite până la încadrarea sa în muncă.

În justificarea sporirii pretenţiilor, reclamantul a relevat că a majorat suma ce face obiectul pretenţiilor la despăgubiri materiale, în raport cu calculul efectuat prin raportul de expertiză contabilă, iar suma cerută cu titlu de daune morale a majorat-o, datorită gravelor afecţiuni psihice care au survenit în urma arestării sale.

Ulterior, prin concluziile formulate de apărătorul său, reclamantul a majorat cuantumul despăgubirilor globale, solicitate la 4.893.570.493 lei, din care 662.133.100 lei, cu titlu de daune materiale, 4.000.000.000 lei, pentru prejudiciul moral ce i s-a cauzat, iar 231.435.393 lei, cheltuieli de judecată şi pentru achitarea expertizei contabile şi a celei medico-legale psihiatrică (dosarul nr. 4600/1999 al Tribunalului Bihor).

Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr. 272 din 22 mai 2001, a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâtul statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 213.162.533 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi suma de 1.500.000.000 lei daune morale, cu dobânzile legale aferente, începând de la data rămânerii definitive a sentinţei.

Totodată, a fost respins capătul de cerere, privind solicitarea de despăgubiri plătibile, periodic, până la încadrarea în muncă a reclamantului.

În legătură cu prejudiciul moral, cauzat prin atingerea adusă libertăţii, demnităţii, onoarei şi poziţiei sociale, s-a subliniat că, la evaluarea şi stabilirea despăgubirilor băneşti echivalente lezării acestora, se impune să se ţină seama de funcţia de director deţinută de reclamant în momentul arestării, cu o poziţie socială foarte bună, pe care a dobândit-o prin muncă proprie, acumulare de cunoştinţe profesionale şi experienţă.

S-a mai învederat că trebuie să se aibă în vedere că reclamantul nu a mai reuşit să recupereze poziţia profesională şi cea socială deţinute anterior arestării, precum şi că durata lungă a proceselor în care a fost implicat i-a accentuat traumele psihice suferite în urma arestării, în care privinţă expertiza medico-legală psihiatrică efectuată a scos în evidenţă că prezintă tulburări de adaptare şi reacţii depresive-anxioase persistente.

Ca urmare, s-a apreciat că, în raport cu aceste suferinţe şi umilinţe la care a fost supus reclamantul, suma de 1.500.000.000 lei ar constitui o reparare echitabilă a prejudiciului moral ce i s-a cauzat.

Apelurile declarate, împotriva sentinţei, de reclamant, de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât şi de procuror, au fost respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 44/A din 16 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Oradea.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, au declarat recurs reclamantul şi pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, ambele recursuri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 4356 din 3 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., susţinând că toate cele trei hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că acestea sunt şi vădit netemeinice.

S-a relevat că instanţele nu s-au conformat dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., potrivit cărora le revenea obligaţia de a administra un probatoriu pertinent şi complet, în vederea stabilirii justeţei şi temeiniciei cererilor formulate de reclamant.

În acest sens, s-a arătat că aprecierea existenţei unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte măsura reparării prin echivalent bănesc, atât timp cât nu rezultă din probe că acel echivalent este cel mai potrivit, sub aspectul cuantumului, cu suferinţa psihică efectivă ce a fost suportată.

S-a arătat că, în lipsa unui probatoriu care să permită estimarea cât mai realistă a prejudiciului moral suferit, instanţele au stabilit, fără suficiente temeiuri şi cu încălcarea legii, că reclamantului i se cuvine suma de 1.500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte suma, reprezentând despăgubiri materiale, s-a subliniat că aceasta a fost acordată în baza raportului de expertiză contabilă, cu privire la care părţile nu au formulat obiecţiuni.

Conchizându-se, s-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în vederea administrării de probe pentru stabilirea intensităţii prejudiciului moral cauzat reclamantului şi determinarea realistă a sumei ce reprezintă echivalentul bănesc al acestuia.

Recursul în anulare nu este fondat.

În adevăr, prin art. 504 alin. (2) C.pr.pen., este reglementat dreptul la repararea pagubei pentru persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Cum, în acest text de lege, termenul pagubă este folosit generic, fără a se face vreo distincţie între dauna materială şi cea morală, se impune a se considera că, prin reglementarea menţionată, s-a urmărit să fie apărate toate drepturile unei persoane care a fost condamnată pe nedrept sau împotriva căreia s-a luat abuziv o măsură preventivă.

Apărarea acestor drepturi constituie un principiu constituţional, prevăzut în mod expres în art. 52 alin. (3) din Constituţie [art. 48 alin. (3) din Constituţia anterioară], potrivit căruia ”Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”.

De asemenea, în convenţiile internaţionale la care România este parte, s-a reglementat că părţii lezate trebuie să i se acorde o ”reparaţie echitabilă”, prin aceasta înţelegându-se, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, repararea daunelor materiale, o compensaţie acordată pentru daune morale şi acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată.

Dar, contrar celor susţinute în această privinţă, prin recursul în anulare, prima instanţă, conformându-se dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., a manifestat rolul activ impus de acest text de lege, manifestând preocupare pentru prevenirea oricărei greşeli, în determinarea cuantumului sumei pe care a apreciat-o că ar corespunde cât mai deplin daunelor morale efectiv, cauzate reclamantului, prin arestarea sa ilegală.

Sub acest aspect, este semnificativ că, în cadrul probelor administrate, reclamantul a fost supus unei expertize psihiatrice, iar în urma observaţiilor clinice consemnate în timpul internării sale în spital, s-a ajuns la concluzia că acesta prezintă tulburare de adaptare cu reacţie depresiv-anxioasă, persistentă la psihotraumă majoră, precum şi că tulburările respective sunt urmarea stresului psihic persistent (de aproximativ 7 ani), consecinţă a arestării şi instrumentării proceselor în care a fost implicat (dosarul nr. 4600/1999 al Tribunalului Bihor).

Ţinând seama de aceste concluzii ale raportului de expertiză medico-legală psihiatrică şi de actele prin care reclamantul a dovedit poziţia profesională şi cea socială, pe care le-a avut înainte de a fi arestat, instanţele au apreciat, în mod corect, că suma de 1.500.000.000 lei reprezintă echivalentul în bani cel mai exact al daunelor morale reale ce i s-au cauzat, care constau în deteriorarea stării sale psihice, în imposibilitatea de a redobândi funcţia şi poziţia socială pe care le-a deţinut anterior, precum şi în traumele la care a fost expusă nejustificat familia, în urma mediatizării cazului său.

Aşa fiind, câtă vreme probele ce s-ar mai putea administra în această privinţă, care nici nu sunt indicate în mod concret, prin recursul în anulare, nu ar fi de natură să furnizeze noi elemente pentru efectuarea de calcule mai riguroase, ci doar ar oferi şi alte eventuale detalii de apreciere, care să determine, în final, o stabilire tot aproximativă a sumei băneşti ce ar reprezenta echivalentul daunelor morale, se constată că nu mai este necesară rejudecarea cauzei, în vederea administrării de noi probe.

În consecinţă, rezultând că hotărârile atacate nu conţin aspectele de încălcare esenţială şi de vădită netemeinicie la care se referă art. 220 pct. 2 C.pr.civ., urmează ca recursul în anulare să fie respins, ca nefundat ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 149 din 26 aprilie 2004, Dosar nr. 410/2003).

Invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, susţinându-se că perioada de timp în care reclamantul a fost arestat, ca şi consecinţele pe care această măsură le-a avut asupra sa nu justifică acordarea sumei de un miliard lei, care apare exagerată în raport cu prejudiciul real suferit.

S-a mai susţinut că probatoriul administrat în cauză cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamant este insuficient, impunându-se completarea acestuia.

În adevăr, potrivit art. 504 alin. (2) C.pr.pen., persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost achitată, pe motiv că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Evident, faţă de termenii generali în care este formulat prin textul de lege menţionat acest drept la repararea pagubei suferite, este de înţeles că dreptul respectiv subzistă şi pentru daunele morale.

Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii preventive luate.

De aceea, câtă vreme probele ce se pot administra, în raport cu specificul pretenţiilor formulate, nu ar fi de natură a furniza noi elemente pentru efectuarea unor calcule riguroase, ci ar putea oferi doar şi alte eventuale detalii de apreciere, care să ducă în final tot la o stabilire aproximativă a sumei băneşti ce ar reprezenta echivalentul prejudiciului moral, se constată că nu mai este necesară judecarea din nou a cauzei de către prima instanţă.

Ţinându-se seama, însă, de echivalentul real al tuturor consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de reclamant şi familie în urma arestării şi deţinerii sale preventive, timp de 6 luni şi 20 de zile, datorită imputării unei fapte pentru care a fost achitat de instanţă, se impune să fie reapreciat cuantumul daunelor morale acordate la suma de 600.000.000 lei, care reflectă un calcul mai exact al echivalentului cuvenit în bani reclamantului cu titlu de daune morale.

În această privinţă, trebuie avut în vedere că evaluarea de către instanţe a elementelor probatorii, pe baza cărora se determină cuantumul sumei băneşti ce corespunde daunelor morale suferite, este supusă cenzurii instanţei de control judiciar în măsura în care s-a comis o greşeală decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Aşa fiind, şi cum hotărârile atacate s-au întemeiat, în ceea ce priveşte reţinerea cuantumului prejudiciului constând în daune morale, pe o apreciere eronată a materialului probator administrat şi pe o aplicare greşită a dispoziţiilor legii, ceea ce constituie cazuri de casare în raport cu dispoziţiile art. 330 pct. 2 teza finală, cu referire la art. 314 C.pr.civ., urmează a se admite recursul în anulare şi a se decide în sensul dispozitivului deciziei (Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 246 din 22 septembrie 2003, Dosar nr. 68/2003 )

Protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei ca părţile interesate să acţioneze de bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice.

Regula de epuizare a căilor de atac interne impune formularea, cel puţin în substanţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de dreptul intern, a pretenţiilor pe care reclamanţii înţeleg să le formuleze ulterior în faţa Curţii; în plus, ea impune utilizarea mijloacelor procedurale de natură a conduce la evitarea încălcării Convenţiei.

Reclamanţii, omiţând să se plângă de respingerea cererilor în probaţiune sau să solicite din nou administrarea lor, s-au expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări întemeiate numai pe elementele aflate la dosarul primei instanţe.

Admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, le revine instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil.

Articolul 6 § 3 d) din Convenţie lasă în sarcina instanţelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată şi sintagma “în aceleaşi condiţii”, obiectivul său esenţial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuşi, noţiunea de “egalitate a armelor” nu epuizează conţinutul § 3 d) din art. 6, şi nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicaţii. Nu este suficient să se demonstreze că “acuzatul” nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării,  trebuind ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului şi că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare.

Economia generală a procesului impune să le fie acordat reclamanţilor dreptul de a interoga sau de a obţine interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea lor.

Independenţa şi imparţialitatea judecătorilor.  Legea organizării judiciare şi Constituţia oferă garanţii de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor, în special în ceea ce priveşte modalitatea de numire, inamovibilitatea şi stabilitatea.

Prezumţia de nevinovăţie. Citarea ca “inculpat” nu are legătură cu temeinicia acuzaţiei în discuţie,  indicând pur şi simplu că împotriva persoanei în cauză este în curs de desfăşurare o procedură judiciară.

Prin Sentinţa din data de 27 martie 2003, instanţa l-a achitat pe primul reclamant şi a respins cererea de despăgubire în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.

Invocând jurisprudenţa Curţii, instanţa a statuat că nimic nu dovedea faptul că afirmaţiile reclamantului erau cu totul false. În orice caz, instanţa a apreciat că reclamantul nu avusese intenţia să calomnieze partea vătămată, ci să informeze opinia publică cu privire la un subiect de interes general, şi anume acţiunile oamenilor politici. N.V. a formulat recurs în faţa Tribunalului Bucureşti, solicitând condamnarea reclamanţilor.

Prin Decizia definitivă din data de 10 septembrie 2003, tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant la o amendă penală de 5 milioane ROL, aproximativ 130 EUR. Totuşi, el a fost scutit de executarea ei în baza unei legi de graţiere date de Parlament.

Pe latura civilă, tribunalul l-a obligat, în solidar cu cea de a doua reclamantă, la plata sumei de 50 milioane ROL, aproximativ 1.300 EUR, cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral cauzat lui N.V.

Instanţa a constatat următoarele:

“(…) Inculpatul, cu rea-credinţă, a urmărit să aducă atingere onoarei şi demnităţii părţii vătămate, pe care a acuzat-o de fapte ilicite, determinate, dar neadevărate, de natură să o expună pe aceasta sancţiunilor penale, dar şi dispreţului public.

Inculpatul nu a respectat codul deontologic al ziariştilor, nu a verificat dacă contractul din data de 24 mai 1999 a mai fost pus în executare. Şi-a expus o părere personală, exprimând judecăţi de valoare cu privire la vinovăţia părţii vătămate, în condiţiile în care numai organele de cercetare penală şi de justiţie se puteau pronunţa cu privire la acest aspect.

Astfel, prin afirmaţiile «de a fi primit mită» şi «trafic de influenţă la nivel înalt», inculpatul nu a urmărit informarea opiniei publice cu privire la o problemă de interes naţional, ci a urmărit denigrarea părţii vătămate.”

C. A doua plângere penală pentru calomnie

2. Procedura penală

La data de 10 octombrie 2002, considerând că afirmaţiile cuprinse în articolul din 7 octombrie 2002 erau calomnioase şi contrare art. 206 din Codul penal, N.V. a formulat plângere penală împotriva primului reclamant în faţa judecătoriei de sector Bucureşti.

Prin Sentinţa din data de 27 martie 2003, instanţa a recunoscut că articolul incriminat se referea la un subiect de interes general, însă a apreciat că primul reclamant nu respectase cerinţele profesiei de ziarist deoarece calificase faptele descrise ca “trafic de influenţă” şi “corupţie”, deşi împotriva lui N.V. nu fusese începută nicio urmărire penală.

Instanţa a statuat că aceste afirmaţii nu se încadrau în doza de exagerare sau provocare recunoscută ziariştilor, ci că reclamantul îl calomniase pe N.V. şi încălcase prezumţia de nevinovăţie în privinţa sa.

Totuşi, având în vedere circumstanţele cauzei, instanţa a apreciat că această faptă nu era suficient de gravă pentru a cădea sub incidenţa legii penale. Prin urmare, i-a aplicat primului reclamant o amendă administrativă de 3 milioane ROL, adică circa 80 EUR.

Instanţa a respins şi cererea de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral, considerând că, având în vedere activitatea politică a lui N.V., ar trebui să dea dovadă de o mai mare toleranţă la criticile presei şi ale opiniei publice.

Primul reclamant şi N.V. au formulat recurs împotriva acestei sentinţe. Reclamantul se plângea de respingerea cererilor sale de administrare de probe şi susţinea că prin condamnare se adusese atingere libertăţii sale de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie.

Prin Decizia definitivă din data de 10 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a admis recursul lui N.V. şi l-a respins pe cel al primului reclamant. L-a condamnat pe acesta din urmă la plata unei amenzi penale în valoare de 20 milioane ROL, adică aproximativ 530 EUR. Pe latura civilă, l-a obligat, în solidar cu a doua reclamantă, la plata sumei de 70 milioane ROL, adică aproximativ 1.850 EUR, cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral cauzat lui N.V.

Considerând că primul reclamant nu a dovedit veridicitatea acuzaţiilor de corupţie, instanţa a statuat că acestea erau suficient de grave pentru a atrage o condamnare penală din moment ce erau susceptibile să îl expună pe reclamant oprobriului public dacă s-ar fi dovedit a fi întemeiate. În ceea ce priveşte propunerile de administrare de probe, instanţa a statuat că ele au fost în mod corect respinse deoarece nu aveau legătură cu cauza.

În fine, instanţa a statuat că despăgubirile acordate erau justificate deoarece acuzaţiile litigioase îi provocaseră părţii vătămate un prejudiciu psihic din cauza unui curent de opinie defavorabil, creat în rândul publicului şi al clasei politice.

ÎN DREPT

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

A. Prejudiciu

Reclamanţii solicită cu titlu de pagube materiale rambursarea despăgubirilor civile plătite lui N.V. şi a amenzilor penale. Cu titlu de daune morale, primul reclamant solicită suma de 500.000 euro (EUR). Ei arată că în anul 2005, în urma unei proceduri de executare silită, a doua reclamantă i-a plătit părţii vătămate despăgubirile civile şi cheltuielile de executare.

Curtea constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea art. 10 şi obligaţia impusă reclamanţilor de a plăti în solidar 120 de milioane de lei vechi româneşti (ROL), adică circa 3.150 EUR, ca reparaţie a prejudiciului suferit de senatorul N.V. Aşadar, Curtea le-o acordă reclamanţilor.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza condamnării lor penale. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41, Curtea le acordă împreună reclamanţilor, ca reparaţie pentru prejudiciul moral, suma de 5.000 EUR. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,  Hotărârea din 3 martie 2009  în Cauza Băcanu şi Societatea Comercială “R” – S.A. împotriva României,  Cererea nr. 4.411/04, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 13/07/2009)

Prin art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.

Aşa cum s-a mai arătat, în dreptul nostru intern, prin art. 504 alin. (2) C. pr. pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiaşi articol, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Reglementând dreptul la reparaţie, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menţionat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.

Ca atare, în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. pr. pen., sunt aplicabile normele Codului civil, respectiv, art. 998 şi art. 999, care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei, victimă a unei erori judiciare.

Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul moral şi prejudiciul material, ambele fiind supuse reparării.

Astfel,  la data de 1 martie 2001, reclamanta Z.D. a chemat în judecată statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 270.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri materiale şi 1.000.000 dolari S.U.A., echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale. Totodată, aceasta a solicitat ca perioada 18 mai 1995 – 28 martie 2000 să fie considerată vechime în muncă.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 18 mai 1995, în dosarul nr. 491/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 din C. pen.

În baza ordonanţei din 19 mai 1995 şi a mandatului nr. 127, împotriva sa a fost luată măsura arestării preventive, fiind reţinută începând cu data de 18 mai 1995.

După terminarea urmăririi penale, aceasta a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.

Prin decizia penală nr. 157 din 2 martie 2000, Curtea de Apel Constanţa a dispus achitarea acesteia, reţinându-se că, în legătură cu una din părţile vătămate, fapta nu există, iar în legătură cu celelalte părţi vătămate, că fapta nu a fost săvârşită de inculpată.

Drept urmare, reclamanta a solicitat repararea consecinţelor negative cauzate de arestarea nelegală.

Prin sentinţa nr. 683 din 18 octombrie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei, Z.D., 181.679.333 lei cu titlu de despăgubiri şi 20.000 dolari S.U.A. echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune morale.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât şi a dispus ca perioada   mai 1995 – noiembrie 1995 să fie considerată vechime în muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost arestată preventiv, la data de 18 mai 1995, ulterior fiind achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.pr.pen.

Datorită arestării preventive, reclamanta a suferit traume psihice.

Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel reclamanta Z.D. şi pârâtul, Ministerul Finanţelor Publice.

Reclamanta a criticat soluţia sub aspectul cuantumului daunelor acordate, precum şi cu privire la perioada ce urma a fi considerată vechime în muncă.

Pârâtul a criticat soluţia cu privire la acordarea daunelor morale, susţinând că prejudiciul moral nu poate fi reparat în bani.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin decizia nr. 29/C din 20 februarie 2002, a respins ambele apeluri ca nefondate, cu motivarea că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt şi a aplicat dispoziţiile art. 504 C.pr.pen., corespunzător acesteia.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta şi pârâtul au declarat recurs, reiterând criticile formulate în apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe.

Prin decizia nr. 4098 din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins recursurile, ca nefondate, reţinând că:

– în soluţionarea capătului de cerere privind cuantumul despăgubirilor pentru daunele materiale acordate reclamantei, cu referire la recursul declarat de pârât, instanţele au făcut o corectă aplicare a principiilor ce stau la baza instituţiei reparării pagubelor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, în limita cărora şi-au însuşit concluziile expertului E.S.;

– în mod corect instanţele au apreciat că suma de 20.000 dolari S.U.A. constituie o valoare rezonabilă şi o satisfacţie echitabilă pentru suferinţa provocată reclamantei;

– în mod judicios, cu referire la recursul declarat de reclamantă, instanţele nu au inclus în cuantumul despăgubirilor materiale stimulentele materiale pe care aceasta le-ar fi obţinut pe perioada arestării preventive, deoarece acestea nu fac parte din salariu decât în condiţii determinate;

daunele morale reflectă judicios măsura în care au fost lezate valorile morale, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care reclamantei i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională;

– în raport cu dispoziţiile art. 504 C.pr.pen., în mod corect instanţele au considerat vechime în muncă numai perioada arestării preventive.

Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C.pr.civ.

S-a susţinut că prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, neobservând că, în raportul de expertiză, nu se arată modul de calcul al sumei stabilite şi nici nu au fost ataşate documentele despre care se face referire în raportul menţionat.

În aceste condiţii, în raport cu dispoziţiile art. 129 C.pr.civ., instanţa de fond era obligată să dispună completarea probatoriului pentru a se stabili suma efectivă de plată cu titlu de daune materiale.

Pe de altă parte, cu referire la daunele morale, nu s-a făcut dovada că afecţiunile invocate de reclamantă au apărut în perioada privării de libertate şi ca urmare a condiţiilor de detenţie.

Totodată, probatoriul administrat în cauză este inapt a demonstra intensitatea prejudiciului moral, aşa încât şi daunele morale au fost acordate ca urmare a neexercitării rolului activ de către prima instanţă.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 52 alin. (3) din Constituţia României, revizuită, s-a stabilit că ”statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii (…)”.

Corespunzător reglementării-cadru, menţionate prin art. 504 alin. (2) C.pr.pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri pe nedrept, s-a stabilit că are dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar, ulterior, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, constatându-se că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

În cauză s-a făcut dovada arestării preventive a reclamantei şi, ulterior, achitarea acesteia pe temeiuri avute în vedere de legiuitor prin norma legală menţionată.

Ca atare, în mod judicios instanţele au reţinut că reclamanta are dreptul la repararea pagubei produse prin luarea pe nedrept a măsurii arestării preventive, temeiul legal şi faptul generator al obligaţiei de dezdăunare constatându-se a fi corect reţinute.

Critica hotărârilor pronunţate în cauză, formulată prin recursul în anulare, priveşte pronunţarea acestora cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., în sensul neîndeplinirii de către instanţe a obligaţiei de a administra un probatoriu pertinent şi concludent, în vederea determinării justeţei şi temeiniciei cererii formulate de reclamantă, exclusiv sub aspectul cuantumului sumelor acordate.

Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ., care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită şi beneficiul nerealizat. În consecinţă, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.

Aceeaşi măsură luată pe nedrept afectează, însă, în mod diferit victimele erorii judiciare, aşa încât cuantificarea nu este şi nu poate fi rezultatul unui cumul aritmetic, ca în cazul prejudiciului material şi nici nu este funcţie de gravitatea în sine a măsurii preventive luate pe nedrept, ci a aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte.

Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe însă, nu palpabile şi identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost afectate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Ca atare, pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, cu proporţia inerentă de aproximare, apare necesar, într-adevăr, ca cel care pretinde daunele morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale prin măsura procesuală luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Este de reţinut că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile reglementate de dreptul intern, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

Pe de altă parte, în raport cu principiile statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportat la diferenţierea naturală şi condiţionarea socială a personalităţii umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatând că hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare invocat de Procurorul General, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefundat ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători,, decizia nr. 180 din 17 mai 2004, Dosar nr. 483/2003).

Prejudiciul moral  nu este supus  unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

În cauză, instanţa a fost în măsură, cu referire la instanţa de fond şi instanţa de recurs, să aplice aceste criterii, urmare a faptului că reclamantul a produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin arestarea nelegală, de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul moral.

La data de 28 septembrie 1998, reclamantul B.N. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 800.000.000 lei daune materiale şi morale.

În susţinerea cererii, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată, în stare de arest, pentru săvârşirea, în concurs real, a două infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 533 din 3 august 1999 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, acesta a fost condamnat la 8 ani închisoare.

Învestit cu recursul declarat împotriva acestei sentinţe, Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, care a menţinut prima soluţie.

Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat împotriva acestei din urmă hotărâri şi a restituit cauza la procuror.

Prin Ordonanţa din 18 decembrie 1996, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, întrucât din probele dosarului rezultă că fapta nu există.

Reclamantul a fost arestat în cauza penală în perioada 29 martie 1989 – 24 aprilie 1990.

Reclamantul a susţinut că în timpul anchetei a fost supus unor intense suferinţe fizice şi psihice, precum şi că a fost supus oprobiului public prin judecarea procesului la locul de muncă, în prezenţa a peste 2000 oameni, motiv pentru care înţelege să solicite daune morale în valoare de 400.000.000 lei.

Prin sentinţa nr. 454 din 19 aprilie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantului B.N. şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească acestuia 400.000.000 lei daune materiale şi 400.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost arestat şi condamnat, pentru ca ulterior să fie scos de sub urmărire.

Pe perioada cât a fost arestat a fost supus la suferinţe fizice şi psihice, aşa încât este îndreptăţit a solicita daune morale.

La aceasta se adaugă şi faptul că reclamantul a fost judecat la locul său de muncă, în prezenţa a peste 2000 de oameni, fiind supus oprobiului public.

Tot în perioada detenţiei, reclamantul a suferit pierderi materiale prin aceea că, datorită lipsei sale de la domiciliu, cele 100 porcine pe care le avea contractate cu statul, au murit, situaţie dovedită cu declaraţiile martorilor G.C. şi V.V. S-a reţinut că este astfel dovedită legătura de cauzalitate dintre arestarea reclamantului şi prejudiciul suferit de către acesta ca urmare a morţii celor 100 porci.

Prin decizia nr. 792/A din 18 decembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul declarat de către reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, ca nemotivat. Prin aceeaşi decizie, instanţa a admis apelul declarat de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului 200.000.000 lei daune materiale şi 200.000.000 lei daune morale, cu motivarea că prejudiciul material nu este dovedit decât în limita a 200.000.000 lei, iar suma de 200.000.000 lei cu titlu de daune morale constituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 5598 din 10 decembrie 2001, a admis recursul declarat de către reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri, pe care a casat-o în parte şi a stabilit cuantumul daunelor morale la 400.000.000 lei.

Totodată, s-a reţinut că prima instanţă a stabilit corect cuantumul daunelor morale, avându-se în vedere durata arestării reclamantului şi judecarea acestuia la locul de muncă, precum şi suferinţele şi lipsurile materiale ale familiei.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ.

Cu referire la daunele morale, s-a susţinut că reclamantul nu a dovedit nici o împrejurare dintre cele menţionate în cuprinsul acţiunii, aşa încât acestea au fost acordate fără un minim de probe prin care să se dovedească în ce măsură, prin arestarea ilegală, acestuia i-au fost afectate drepturile patrimoniale ocrotite prin Constituţie şi în baza cărora să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul moral suferit.

Recursul în anulare este nefondat.

Examinând actele dosarului se constată că, pe parcursul ciclului ordinar al judecării cererii reclamantului B.N., nu s-a făcut dovada comunicării ordonanţei procurorului.

Este adevărat că, potrivit art. 505 C.pr.pen., acţiunea pentru repararea daunelor, în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, poate fi pornită de persoana faţă de care s-a comis eroarea judiciară în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.

Însă, pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, cu consecinţa pierderii dreptului de a obţine o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen a instanţei de judecată, aceasta este obligată a stabili natura raportului juridic litigios şi, în funcţie de aceasta, să stabilească data naşterii dreptului la acţiune.

În acest sens, sunt întotdeauna de observat dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune şi dispoziţiile art. 1886 C. civ., potrivit cărora nici o prescripţie nu poate să înceapă să curgă înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.

Pe de altă parte, potrivit art. 185 C.pr.pen., când legea procesuală prevede un termen fix pentru exercitarea unui drept procesual, iar partea a lăsat să expire acest termen fără a beneficia de el, intervine sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului.

Dată fiind gravitatea sancţiunii, constând în pierderea dreptului de a exercita dreptul recunoscut de lege, data care a provocat curgerea termenului trebuie precis determinată.

Ca atare, în raport de considerentele de mai sus, curgerea termenului de un an prevăzut de art. 505 C.pr.pen. este condiţionată de comunicarea ordonanţei, dată de la care se naşte dreptul la acţiune.

În consecinţă, constatând că ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu a fost comunicată reclamantului şi ca atare dreptul la acţiune nu s-a născut, în mod legal prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, aşa încât prima critică apare ca fiind neîntemeiată.

Cu privire la daunele materiale, este riguros exact că acestea pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor.

Reducând daunele materiale de la 400.000.000 lei acordate de prima instanţă, la 200.000.000 lei, instanţa de apel a administrat probe din care a rezultat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, cât şi întinderea prejudiciului.

Aşadar, din actele dosarului rezultă că instanţa a administrat probe, a evaluat probele administrate şi a pronunţat o hotărâre susţinută de materialul probator administrat în cauză.

Ca atare, critica privind vădita netemeinicie a hotărârii instanţei de apel, menţinută de către instanţa de recurs sub aspectul daunelor materiale, se constată a fi neîntemeiată.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

În cauză, instanţa a fost în măsură, cu referire la instanţa de fond şi instanţa de recurs, să aplice aceste criterii, urmare a faptului că reclamantul a produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin arestarea nelegală, de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul moral.

Aşa fiind, se constată că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa de recurs a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa încât criticile formulate prin recursul în anulare apar ca fiind neîntemeiate şi sub acest aspect.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca nefundat (Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 89 din 9 iunie 2003, Dosar nr. 184/2002).

Judecătorii se preocupă constant ca daunele morale să reflectă judicios măsura în care au fost lezate valorile morale, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care reclamantei i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.

Cu alte cuvinte,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie retine că dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantei, acesteia i-au fost afectate negativ drepturile şi libertăţile fundamentale, iar suferinţele fizice şi psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

Prin rechizitoriul din 11 august 1999, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. şi de comunicare de informaţii false, prevăzută de art. 1681 C. pen.

S-a motivat că aceste fapte ale inculpatului care, prin mijloace mass-media, a adus atingere onoarei Preşedintelui României şi l-a ameninţat, răspândind, totodată, informaţii false la adresa sa, de natură a dăuna relaţiilor internaţionale ale României, întrunesc, sub aspectul laturii obiective şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunilor de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. şi de comunicare de informaţii false, prevăzută de art. 1681 C. pen.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 47 din 20 mai 2003, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C.pr.pen., a achitat pe inculpatul T.C.V., pentru săvârşirea infracţiunii de comunicare de informaţii false prevăzută de art. 1681 C. pen.

Admiţându-se acţiunea civilă formulată de partea civilă E.C., inculpatul a fost obligat să plătească, acestei părţi, suma de 100 milioane lei cu titlu de daune morale, precum şi 5 milioane lei cheltuieli judiciare.

Făcându-se referire la abrogarea, prin O.U.G. nr. 58/2002, a dispoziţiilor art. 238 C. pen., s-a relevat că ofensa adusă autorităţii este o infracţiune complexă în ambele sale variante, deoarece în conţinutul ei intră, ca element component, o acţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală, fie sub forma insultei [art. 205 alin. (1) C. pen.] sau a ameninţării (art. 193 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (1), fie sub forma lovirii sau a altor violenţe (art. 180 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (2).

Ca urmare, motivându-se că din probele administrate rezultă că inculpatul a adus atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate, atât sub aspect subiectiv – al sentimentului onoarei propriu fiecărei persoane, cât şi sub aspect obiectiv – al stimei acordate persoanei de către cei din jur, s-a ajuns la concluzia să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a mai motivat că în raport cu fapta reţinută şi valorile sociale lezate, acţiunea civilă este fondată, astfel că în temeiul art. 346 C.pr.pen., se impune admiterea acesteia, în sensul obligării inculpatului să plătească părţii civile, suma de 100 milioane lei, cu titlu de daune morale, nejustificându-se pretenţia ca daunele respective să fie stabilite în cuantum de un miliard de lei, cât s-a cerut.

Împotriva sentinţei, au declarat recurs, procurorul, partea civilă E.C. şi inculpatul.

Totodată, ca urmare a încetării procesului penal, pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., se va dispune înlăturarea dispoziţiilor de obligare a inculpatului la daune morale şi cheltuieli judiciare către partea civilă, precum şi de obligare la cheltuieli judiciare faţă de stat.

Constatându-se în acelaşi timp, pentru argumentele enunţate, că motivele de casare invocate de procuror şi partea civilă nu sunt fondate, precum şi că din examinarea cauzei, în ansamblu, nu rezultă alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, urmează ca aceste două recursuri, declarate de procuror şi de partea civilă, să fie respinse.

Pentru aceste motive, Casația admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinţei nr. 47 din 20 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Casează sentinţa atacată, numai cu privire la temeiul încetării procesului penal şi la obligarea inculpatului să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale şi cheltuieli judiciare.

Schimbă temeiul încetării procesului penal, din art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C.pr.pen., în art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C.pr.pen., cu referire la art. 284 alin. (1) din acelaşi cod, iar în baza acestor din urmă texte de lege, încetează procesul penal faţă de inculpatul T.C.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Înlătură dispoziţiile de obligare a inculpatului la daune morale şi cheltuieli judiciare către partea civilă E.C., precum şi de obligare să plătească cheltuieli judiciare statului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 2 din 24 ianuarie 2005, Dosar nr. 167/2004).

Într-o altă cauză, instanța admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinţei nr. 43 din 14 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Casează sentinţa atacată, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului, pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. pen. şi în latura civilă, cu referire la infracţiunea de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., numai cu privire la obligarea inculpatului T.C.V. la plata daunelor morale şi, în consecinţă;

I – În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C.pr.pen., încetează procesul penal, faţă de inculpatul T.C.V., pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

II – Înlătură amenda administrativă, în sumă de 500.000 lei, aplicată inculpatului T.C.V., în baza art. 181 alin. (3), raportat la art. 91 lit. c), cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

III – Înlătură obligaţia stabilită prin sentinţa atacată în sarcina inculpatului T.C.V., de a plăti părţii civile D.M.M,. suma de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 98 din 15 martie 2004, Dosar nr. 110/2003).

Amintim numai, cu titlu de exemplu. Decesul victimei în urma infracţiunii este de natură să cauzeze soţiei şi copilului său minor suferinţe morale ce constituie un prejudiciu nepatrimonial ce îndreptăţeşte pe aceştia să primească de la inculpat o compensare bănească sub forma daunelor morale.

Prin sentinţa penală nr. 213 din 6 decembrie 2001, Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpatul I.F. pentru săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte şi l-a obligat la plata unei despăgubiri globale pentru daunele materiale suferite de O.M., soţia victimei şi la despăgubiri sub forma unor prestaţii lunare pentru O.P., copilul minor al acesteia.

Cererea părţilor civile privind plata daunelor morale a fost respinsă.

Instanţa a reţinut că, la 6 mai 2001, inculpatul a lovit pe O.N. cu pumnul în cap, iar în cădere victima s-a lovit puternic în zona occipitală, decedând în urma leziunilor suferite.

Prin decizia penală nr. 89 din 11 martie 2002, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de partea civilă O.M. şi a obligat pe inculpat la plata daunelor morale către aceasta.

Apelul părţii civile O.P. a fost respins.

Recursul declarat de partea civilă O.P., cu privire la respingerea cererii sale de a i se plăti daune morale, este fondat.

Daunele morale reprezintă o compensare bănească pentru suferinţa cauzată unei persoane prin infracţiune, alături de prejudiciul material ce i s-a produs.

Prin moartea tatălui său, cauzată de inculpat, partea civilă O.P., minor la acea dată, a suferit incontestabil urmare pierderii tatălui la o vârstă când avea nevoie de sprijinul moral şi material al părintelui, ceea ce justifică acordarea daunelor morale şi acestei părţi civile, nu numai soţiei victimei.

În consecinţă recursul a fost admis şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata daunelor morale în sumă de 50 de milioane de lei (C.S.J.,  S. pen., decizia nr . 3012 din 12 iunie 2002).

Săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor în condiţiile provocării nu exclude obligarea făptuitorului la plata unor daune morale; culpa comună a victimei va fi luată în considerare numai la stabilirea întinderii despăgubirilor pentru daune morale, după aceleaşi reguli ca şi la stabilirea întinderii reparaţiilor pentru pagube materiale.

Prin sentinţa penală nr. 297 din 1 octombrie 2001, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul G.A. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de D.L., inculpatul fiind obligat la plata unor cheltuieli ocazionate de tratamentele medicale, la plata diferenţei dintre salariu şi sumele încasate în perioada concediului medical şi a diferenţei dintre salariu şi pensia pentru pierderea capacităţii de muncă.

S-a respins cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata unor daune morale.

Instanţa a reţinut că, la 8 decembrie 2000, fiind provocat, inculpatul a lovit pe D.L. în cap cu o bâtă provocându-i un traumatism cranio-cerebral grav cu hematom epidural, leziuni care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa părţii vătămate.

Cu privire la soluţionarea acţiunii civile, s-a motivat că, atâta timp cât s-a reţinut existenţa provocării, nu pot fi acordate daune morale.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 30 din 30 ianuarie 2002, a menţinut soluţia privind neacordarea daunelor morale, cu motivarea că cererea de acordare a acestor daune nu este justificată, de vreme ce s-a reţinut culpa comună a părţii vătămate.

Recursul declarat de partea civilă este fondat.

Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a cauzat, a-l repara.

Această obligaţie se referă atât la prejudiciile materiale cât şi la cele morale, nepatrimoniale, răspunderea civilă delictuală fiind guvernată de aceleaşi reguli atât în ce priveşte daunele materiale, cât şi cele morale.

Ca atare, nu există temei legal pentru înlăturarea obligaţiei de a repara prejudiciul moral în cazul în care la cauzarea acestuia a contribuit şi victima, culpa acesteia urmând a fi avută în vedere numai la stabilirea întinderii despăgubirilor datorate de făptuitor.

Aşa fiind, se constată că hotărârile prin care s-a reţinut că, dată fiind culpa comună a părţii vătămate, nu subzistă obligaţia inculpatului de a acoperi prejudiciul moral, sunt contrare legii şi, prin urmare, supuse casării conform art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. pr. pen.

În consecinţă, recursul părţii civile a fost admis şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata daunelor morale, corespunzător culpei sale în producerea pagubei ( C.S.J.,  S. pen., decizia nr . 2562 din 22 mai 2002).

Cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială.

În vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, acesta fiind obligat doar a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.

În cuantificarea prejudiciului moral, aplicarea criteriilor menţionate anterior este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995.

Prin rechizitoriul nr. 219/P/1998 din 30 iunie 1999, inculpatul T.C.V., a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie prevăzute de art. 205 alin. (1), art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.

S-a reţinut că în cadrul conferinţei de presă, organizată de P.R.M., inculpatul T.C.V., în calitate de preşedinte al acestui partid, a făcut o serie de afirmaţii insultătoare şi calomnioase la adresa părţii vătămate D.G.

Prin sentinţa nr. 49 din 18 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, cu majoritate de voturi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C.pr.pen. cu aplicarea art. 181 C. pen. a achitat pe inculpat pentru infracţiunile prevăzute de art. 205 şi art. 206 C. pen. şi, în baza art. 91 lit. c) C. pen., a aplicat acestuia sancţiunea cu caracter administrativ de 10.000.000 lei amendă.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă şi a obligat pe inculpat să plătească părţii vătămate D.G. 500.000.000 lei daune morale.

Faptele inculpatului, de a fi preluat expresiile insultătoare şi calomnioase de la Sibiu, chiar şi dubitativ, dar fără verificarea autenticităţii imputaţiilor aduse demnităţii şi onoarei persoanei celui vătămat, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată.

Cu privire la latura civilă, instanţa a reţinut că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu 1.000.000.000 lei. Pretenţiile, reprezentând daune morale, sunt întemeiate în parte şi au ca temei de drept dispoziţiile art. 30 pct. 6 din Constituţia României. Astfel, exerciţiul drepturilor privitoare la libertatea de exprimare şi libertatea presei poate avea loc potrivit legilor şi în spiritul disciplinei juridice a vieţii sociale, fără a prejudicia demnitatea persoanei, onoarea şi viaţa particulară a acesteia şi nici dreptul la propria imagine.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul şi partea vătămată.

Cu privire la daunele morale,  în latura civilă a procesului penal, dispoziţiile art. 14 C.pr.pen. fac trimitere la legea civilă.

Art. 998 C. civ. reglementează obligaţia reparării de către cel care, prin orice faptă a sa, a cauzat altuia un prejudiciu, fără a distinge după cum prejudiciul este material sau moral.

Potrivit art. 1084 C. civ., daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care partea a fost lipsită. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral însă, legea civilă nu prevede criterii de determinare.

În consecinţă, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială.

În vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, acesta fiind obligat doar a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.

Partea vătămată a produs aceste minime argumente, arătând că expresiile şi insinuările inculpatului, precum şi afirmarea faptului de o gravitate deosebită privitor la denunţarea de către aceasta a fratelui său, având ca urmare arestarea şi executarea acestuia, l-au prejudiciat moral, atât în componenta afectivă, cât şi cea socială a personalităţii sale.

Ca atare, în mod legal prima instanţă a admis acţiunea civilă exercitată de partea vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, având ca obiect acordarea daunelor morale.

Însă, în cuantificarea prejudiciului moral, aplicarea criteriilor menţionate anterior este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 411 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995.

În raport de criteriile şi condiţia enunţate, instanţa apreciază că suma de 300.000.000 lei reprezintă o reparaţie echitabilă, aşa încât daunele acordate de prima instanţă vor fi reduse la acest cuantum.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C.pr.pen., Curtea va admite recursurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va casa, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului pentru infracţiunile de insultă şi calomnie şi, în latura civilă, numai cu privire la cuantumul daunelor morale.

Rejudecând cauza, în aceste limite, va înceta procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.pr.pen., faţă de inculpat, pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., va înlătura aplicarea art. 181 C. pen. şi, în baza art. 206 cu aplicarea art. 13 C. pen. va condamna pe inculpat la 10.000.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie.

Văzând că prin art. 1 din Legea nr. 543/2002 au fost graţiate pedepsele cu închisoare până la 5 ani, precum şi pedepsele cu amendă aplicate de instanţele de judecată, Curtea va constata graţiată în întregime pedeapsa de 10.000.000 lei aplicată inculpatului, căruia îi va pune în vedere prevederile art. 7 din acelaşi act normativ, potrivit cărora persoanele graţiate care, în curs de 3 ani, săvârşesc cu intenţie o infracţiune, vor executa pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune şi pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării legii de graţiere.

Totodată, în latura civilă, cuantumul daunelor morale va fi redus de la 500.000.000 lei la 300.000.000 lei, pe care inculpatul va fi obligat să le plătească părţii vătămate (Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 79 din 9 iunie 2003, Dosar nr. 40/2002)

În ce priveşte temeiul acţiunii în daune pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, ori de câte ori cel care a fost prejudiciat nu are la îndemână un temei contractual, acesta va recurge la dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi care are un caracter de drept comun, texte legale ce nu fac distincţie în privinţa naturii prejudiciului.

În materia prejudiciului moral, delictual produs, în special a celui corporal, noţiunea de persoană prejudiciată a cunoscut sensurile de victimă directă sau imediată şi victimă indirectă sau mediată denumire desprinsă din jurisprudenţa C.E.D.O.

Victima indirectă sau mediată este indisolubil legată de categoria juridică a prejudiciului indirect, respectiv, prejudiciul suportat de o terţă persoană, ca urmare a prejudiciului corporal iniţial pe care îl suportă victima.

În caz de deces al victimei, o reparaţie pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordat părinţilor.

Despăgubirile astfel acordate au scopul de a alina suferinţa pricinuită părţii civile, prin moartea victimei, de care era legată afectiv ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală , decizia nr. 208 din 23 ianuarie 2009, Dosar nr. 6779/1/2008).

În consecință, în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral,  observăm  faptul că jurisprudența națională face  aplicarea criteriilor menţionate anterior , subordonat  condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, concordant principiului enunțat de art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995.

În principiu,  alături de producerea unei pagube  materiale, încălcarea oricărui drept garantat de Convenţia din  4/11/1950 a Consiliului Europei, pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31/05/1994) poate fi de natură să conducă la recunoașterea producerii unui prejudiciu moral (C.  Bârsan, Conventia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol.  II, Editura C.  H.  Beck, București, 2006, pp.  511 sqq).

Inițial, articolul 50 din Convenţia din 4/11/1950  (Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971, şi ale Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 şi cuprinzând, în afară de acestea, textul Protocolului nr. 2 care, în conformitate cu art. 5 §  3, face parte integrantă din convenţie odată cu intrarea sa în vigoare la 21 septembrie 1970 ) dispunea că:

Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.

Statele membre ale Consiliului Europei,  considerând că este necesar şi urgent să restructureze mecanismul de control stabilit de convenţie pentru a menţine şi a întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de convenţie, având în vedere, în principal, creşterea numărului de cereri şi de state membre ale Consiliului Europei,  considerând că se impune, prin urmare, amendarea anumitor dispoziţii ale convenţiei în sensul înlocuirii, în special, a Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului existente printr-o nouă Curte permanentă, având în vedere Rezoluţia nr. 1 adoptată la Conferinţa Ministerială Europeană asupra Drepturilor Omului, ţinută la Viena la 19-20 martie 1985, având în vedere Recomandarea nr. 1194 (1992), adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 6 octombrie 1992, având în vedere decizia luată asupra reformei mecanismului de control al convenţiei de către şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei în Declaraţia de la Viena din 9 octombrie 1993, au convenit, prin art.  1 la Protocolul nr. 11 din 11/05/1994 (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 13/07/1995),  că textele titlurilor II – IV din convenţie (articolele 19-56) şi Protocolul nr. 2 atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative sunt înlocuite cu un nou titlu II din convenţie (articolele 19-51).

Ca atare, în forma actuală,  Reparaţia echitabilă este reglementată, prin  articolul 41, în forma:

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. ( Legea nr. 79 din 6/07/1995, privind ratificarea Protocolului nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 13/07/1995).

În multe cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că stabilirea încălcării în sine constituie deja o satisfacţie echitabilă, iar în altele că e suficientă o sumă simbolică de bani. Pe de altă parte, în unele cazuri Curtea a înmânat sume importante reclamanţilor care au avut câştig de cauză, inclusiv interesele atunci când Guvernul întârzia abuziv să efectueze plata. În unele cazuri Curtea a ordonat restituirea bunurilor care fusese ilegal expropriate. De asemenea ea poate acorda rambursarea cheltuielilor în virtutea articolului 41. Curtea de obicei examinează plângerile de satisfacţie echitabilă prevăzute de articolul 41 în partea hotărârii sale consacrată faptelor speţei. Totodată, când este imposibil de a soluţiona chestiunea la momentul adoptării deciziei, Curtea poate rezerva răspunsul său pentru o hotărâre ulterioară (Donna Gomien,   Ghid -Vade-mecum- al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006; Donna Gomien, Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura All, București, 1993, pp.  165 sqq).

Curtea statuează că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit prejudicii materiale şi morale, pentru care simpla constatare a încălcării nu poate constitui o reparaţie echitabilă. Dată fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constate ale dispoziţiilor Convenţiei, statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 40.000 EUR, pentru prejudiciul material şi moral suferit (Hotărârea din 3/06/2003 în cauza Pantea împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1150 din 06/12/2004).

O hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică faţă de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia.

Statele contractante care se constituie parte într-o cauză sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele de care vor face uz pentru a se conforma unei decizii ce constată o încălcare. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, statul pârât are obligaţia să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau permite doar parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, art. 41 dă dreptul Curţii să îi acorde părţii lezate, dacă este cazul, reparaţia care i se pare potrivită [Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-I].

În caz de încălcare a art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio in integrum implică faptul ca reclamanţii să fie puşi cât mai curând posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele acestei prevederi nu ar fi fost încălcate [(Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12)].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  constată că a acordat deja, atunci când a constatat încălcarea art. 6 pentru nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, sume pentru prejudiciul material suferit în urma anulării unei decizii definitive (Stetsenko împotriva Rusiei, nr. 878/03, § 33, 5 octombrie 2006; Braga împotriva Moldovei, nr. 74.154/01, § 30, 14 noiembrie 2006; a se vedea și Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 5-a, IRDO, 2005).

Prejudiciul reparat prin constatarea încălcării art. 11 din Convenţie. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părţi în astfel de cazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstanţelor cauzei, că autorităţile naţionale puteau să considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor şi că, astfel, condamnarea acestora pentru insultă şi calomnie răspundea unei “nevoi sociale imperioase”.

Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, §  37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, §  69, CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98,  §§ 41-42, Hotărârea din 27 mai 2003; Lesnik,    §§ 63-64). Astfel, Curtea trebuie să dea dovadă de atenţie maximă atunci când măsurile luate sau pedepsele aplicate de autorităţile naţionale sunt de natură să descurajeze participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pp.  25-26, §  35).

Ca urmare a suspendărilor succesive ale executării, acordate de procurorul general ,  reclamanţii nu au trebuit să suporte efectele pedepsei accesorii, înlăturată ca efect al graţierii, conform legislaţiei interne în materie (§  50 in fine). Rezultă că o asemenea interdicţie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără a fi supusă controlului instanţelor în ceea ce priveşte necesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, §  48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză şi nu se justifică în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanţilor.

În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an, aplicată reclamanţilor, care a fost menţinută, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Association Ekin, §  56 in fine).

Curtea apreciază că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel de interdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instanţele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi poată realiza funcţia de “câine de pază” în cadrul unei societăţi democratice.

În  concluzie , dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate şi interdicţiile aplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au fost evident disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin condamnarea reclamanţilor pentru insultă şi calomnie.

Reclamanţii solicită, de asemenea, câte 100.000 dolari S.U.A., echivalentul a 83.151 euro, pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-ar fi suferit ca urmare a suferinţelor psihice ce le-au fost cauzate prin condamnarea lor la o pedeapsă cu închisoarea de o asemenea gravitate, afectării reputaţiei şi carierei lor şi a stresului determinat de nesiguranţa în care au trăit timp de mai mult de un an după condamnarea lor, avându-se în vedere că pedeapsa privativă de libertate putea fi pusă oricând în executare.

Guvernul român   apreciază că reclamanţilor nu trebuie să li se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral. Evidenţiind că condamnarea celui de-al doilea reclamant nu a avut consecinţe asupra reputaţiei şi carierei sale, având în vedere alegerea sa ca deputat în Parlamentul României şi ca primar al Constanţei, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă.

În ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la pierderea veniturilor salariale ale primului reclamant, Curtea arată că nu există o legătură de cauzalitate directă suficient stabilită între aceasta şi încălcarea art. 10 din Convenţie constatată de Curte.

Având în vedere concluzia sa conform căreia condamnarea reclamanţilor ar fi putut fi considerată ca o măsură “necesară într-o societate democratică” în vederea restabilirii echilibrului între diversele interese concurente în cauză dacă sancţiunea penală şi interdicţiile aplicate nu ar fi fost evident disproporţionate ( §§ 120 şi 121), Curtea va respinge şi cererea celui de-al doilea reclamant privind restituirea sumei acordate cu titlu de prejudiciu moral pe care a trebuit să o achite părţii vătămate în baza hotărârilor interne.

Curtea apreciază că simpla constatare a încălcării art. 10 din Convenţie reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanţi (Hotărârea din 17/12/2004 , în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României , Cererea nr. 33.348/96, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 – 14/06/2005).

Guvernul român   observă că reclamanţii nu au precizat ce prejudiciu moral au suferit prin refuzul înregistrării PCN. În cazul în care Curtea ar hotărî că există un astfel de prejudiciu, el consideră că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii (vezi Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 30, § 73), prejudiciul ar fi reparat prin constatarea încălcării art. 11 din Convenţie.

Curtea acceptă că domnul   preşedinte al PCN, a suferit un prejudiciu moral. Cu toate acestea, ea apreciază că acesta este reparat suficient prin simpla constatare a încălcării art. 11 din Convenţie (Hotărârea nr. 3 din 03/02/2005, definitivă la 6 iulie 2005, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1044 – 24/11/2005).

Singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în cauza de faţă, în faptul că a avut loc o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private .   Ea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între faptele ce au stat la originea încălcării constatate şi prejudiciul material pretins de reclamant, care nu este, de altfel, nici cuantificat, nici justificat.

Simpla constatare a încălcării art. 8 poate constitui  o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suportat de reclamant prin această încălcare. Această concluzie nu scuteşte statul pârât să aleagă, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, pentru a fi adoptate în ordinea sa juridică internă, în scopul de a pune capăt încălcării constatate de Curte şi de a-i înlătura consecinţele, în limita posibilităţilor, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia (Assanidze împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 198, CEDO 2004-II; Maestri împotriva Italiei [MC], nr. 39.748/98, § 47, CEDO 2004-I; Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII). (Hotărârea din 26/04/2007, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71.525/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5/12/2007).  În același sens, Hotărârea din 24/05/2006, în Cauza Weissman şi alţii împotriva României (Cererea nr. 63.945/00),  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 27/08/2007 . Curtea nu s-ar putea substitui instanţelor interne pentru a se pronunţa asupra temeiniciei acţiunii de restituire a chiriilor. Curtea nu are nici sarcina de a evalua prejudiciul, nici de a stabili cuantumul creanţei reclamanţilor [a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera – S.A. şi alţii împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 3 iulie 1997, Culegerea 1997-IV, p. 1.296, § 10, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [MC], nr. 41.727/98, § 24, 15 ianuarie 2004].

În consecinţă, cum absenţa oricărei despăgubiri, şi nu ilegalitatea aproprierii imobilului de către stat în 1949, se află la originea încălcării constatate, indemnizaţia nu trebuie să reflecte neapărat întreaga valoare a bunurilor [a se vedea, mutatis mutandis, Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [MC], nr. 25.701/94, 28 noiembrie 2002, § 78].

Pentru a determina reparaţia adecvată, Curtea trebuie să ia în calcul două elemente: pe de o parte, competenţa sa ratione temporis nu începe decât la 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, şi, pe de altă parte, cât priveşte această perioadă, Curtea nu trebuie să piardă din vedere că jurisprudenţa internă exclude returnarea fructelor civile pentru perioada anterioară introducerii acţiunii în revendicare, pentru cazul în speţă, 3 septembrie 1998.

Statuând cu privire la satisfacţia echitabilă, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea acordă în solidar reclamanţilor suma de 40.000 EUR cu acest titlu).

În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru lipsa de folosinţă a bunului, calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca nicio sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o parte, faptul că a dispus restituirea bunului ca reparaţie în temeiul art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Totuşi, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamantă începând cu anul 1997, cu ocazia acordării reparaţiei pentru prejudiciul moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004, şi Buzatu,  § 18).

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine care nu poate fi compensată prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă (Hotărârea din 7/02/2008 în Cauza Episcopia Română Unită cu Roma Oradea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 05/11/2008,   Cererea nr. 26.879/02)

Ea apreciază că suma de 4.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamanţi (Hotărârea din 07/02/2008, în Cauza Silimon şi Gross împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 23/02/2009).

În observaţiile sale suplimentare,   Guvernul român   remarcă faptul că, aşa cum a fost cazul în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([GC], nr. 31.443/96, § 149, CEDO 2004-V), trebuie luată în considerare larga putere discreţionară a statului în a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va deveni efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, conform Guvernului, întârzierea în acordarea unei despăgubiri reprezintă o circumstanţă excepţională.

Ca răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul consideră că modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005 a instituit un sistem greoi şi ineficient, care anunţă despăgubiri îndepărtate, chiar iluzorii. El menţionează faptul că legea respectivă nu reglementează situaţia imobilelor restituite foştilor proprietari, cum ar fi reclamantul, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Între altele, deşi Proprietatea a fost constituită în decembrie 2005, el nu este încă operaţional.

Referindu-se la cauzele Străin şi alţii împotriva României şi Păduraru împotriva României, reclamantul consideră că, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări ar putea justifica, în principiu, limitări la o despăgubire, aceste circumstanţe nu ar putea să fie preferate în detrimentul principiilor care se degajă din Convenţie. În orice caz, în opinia sa, o lipsă totală a despăgubirii nu s-ar putea justifica nici măcar într-un context excepţional.

Reclamantul contestă, de asemenea, imparţialitatea expertului care a realizat raportul prezentat de Guvern, susţinând că existenţa unui contract de prestări servicii între acesta din urmă şi expert este în sine de natură să afecteze imparţialitatea acestuia. El oferă punctul de vedere al unui expert asupra expertizei realizate în cazul în speţă şi conform căruia valoarea imobilului este de 449.000 de euro.

Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), [GC], nr. 31.107/96, §  32, CEDO 2000-XI).

Faţă de circumstanţele cauzei, Curtea consideră că restituirea apartamentelor nr. 1, 2 şi 3, situate în strada Popa Savu nr. 26, Bucureşti, aşa cum a fost dispusă prin Hotărârea judecătorească definitivă pronunţată la 19 iulie 1997 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să plătească reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor.

În acest sens, Curtea constată cu interes că Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea naţionalizări. În caz de imposibilitate a restituirii, de exemplu, din cauza vânzării bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul plăţii (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 ale legii).

În speţă, în privinţa stabilirii valorii despăgubirii ce ar putea fi plătite reclamantului, Curtea constată că cele două părţi au prezentat expertize asupra valorii imobilului aflat în litigiu. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 130.000 de euro.

În privinţa sumelor cerute cu titlu de prejudiciu moral pentru lipsa de folosinţă a apartamentelor, calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi venitului care ar fi putut fi obţinut în urma închirierii apartamentului respectiv (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, §  18, 27 ianuarie 2005).

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit ( Hotărârea din 16/11/2006 în Cauza Davidescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 19/04/2007).

Statele contractante, părţi într-o cauză, sunt în principiu libere să aleagă mijloacele prin care să se conformeze unei hotărâri care constată o încălcare. Această libertate de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea executării unei hotărâri reflectă libertatea de alegere acordată o dată cu obligaţia fundamentală impusă prin convenţie statelor contractante, aceea de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate (art. 1). Dacă în urma încălcării dreptului de proprietate restituirea în natură este totuşi posibilă, statul este obligat să o dispună. Dacă, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau permite doar parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, art. 41 împuterniceşte Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, despăgubirile pe care le consideră necesare [a se vedea Hotărârea din 31 octombrie 1995 în cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (art. 50), seria A nr. 330-B, alin. 34].

Reclamantul a solicitat de asemenea 75.000 USD cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele “grave, insuportabile şi incomensurabile”, cauzate de decizia din 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, când a fost privat pentru a doua oară de proprietate.

Guvernul român   a  susţinut că ar fi contrar jurisprudenţei instanţelor româneşti să acorde despăgubiri pentru pierderea dreptului de folosinţă şi dispoziţie, cu titlul de prejudiciu moral.

Curtea consideră că situaţia de fapt analizată a avut ca rezultat grave atingeri ale dreptului de proprietate, dreptului de acces la o instanţă şi dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care apreciază că suma de 15.000 USD reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va fi plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii (Hotărârea din 23/01/2001, în cauza Brumărescu împotriva României,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 28/11/2001).

Singurul fundament care trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării, la 31 martie 2004, a Deciziei definitive din 6 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.

Curtea consideră încă de la început că cererea referitoare la prejudiciul pretins din cauza lipsei de folosinţă a parcelei în suprafaţă de 293 m2 nu a fost deloc susţinută şi că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi cererile de alte daune materiale decât cea referitoare la atribuirea în proprietate a parcelei în suprafaţă de 293 m2. Aşadar, aceste cereri trebuie respinse [ Dragne şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006]. În schimb, făcând trimitere la Decizia definitivă din 6 iunie 2002, Curtea apreciază că este de datoria autorităţilor să ia măsurile necesare pentru a îl repune pe reclamant într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate prin pronunţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei pronunţate în recursul în anulare.

Pe de altă parte, Curtea consideră că anularea Deciziei definitive din 6 iunie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie a determinat o încălcare gravă a drepturilor reclamantului la un proces echitabil, conform cu principiul securităţii raporturilor juridice şi cu respectarea bunurilor sale, încălcare ce constituie sursa unui prejudiciu moral. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale (Hotărârea din 04/11/2008, în Cauza Savu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28/05/2009, Cererea nr. 19.982/04) .

Având în vedere particularităţile situaţiei de fapt, Curtea apreciază că restituirea apartamentului compus din două camere (47,37 m2), vândut către D.G. şi D.M., aşa cum a fost ea dispusă prin sentinţa definitivă pronunţată la data de 5 martie 1998 de către Judecătoria Constanţa, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca el să le plătească părţilor interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a apartamentului.

În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea unor bunuri naţionalizate atât pe cale legală, cât şi în mod ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Cauza Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Cauza Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.078, § 49, şi Cauza Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) ,  §§ 22 şi 23].

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările efectuate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în natură a bunului scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de restituire, cum ar fi, de exemplu, din cauza înstrăinării prin vânzare a bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire egală cu valoarea comercială a bunului în momentul acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).

În speţă, pentru stabilirea valorii despăgubirii care să le fie plătită reclamanţilor, Curtea observă că singurul document care atestă valoarea comercială a bunului este avizul expertului imobiliar angajat de Guvern, care se referă la totalitatea imobilului.

Ţinând seama de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că valoarea de circulaţie actuală a bunului este de 14.000 EUR.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la încălcări grave ale dreptului reclamanţilor la respectarea bunului lor, pentru care suma de 1.400 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit (Hotărârea din 29/06/2006, în Cauza Togănel şi Grădinaru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19/05/2008;idem Hotărârea din 19/10/2006;în Cauza Raicu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 29/08/2007).

Într-o altă cauză,  reclamantul solicită 25.571 euro pentru prejudiciul moral rezultat din suferinţa “psihică” cauzată prin cunoscuta decizie a C.S.J. din 31 mai 1995 şi prin consecinţele acesteia.

Guvernul român   se opune acestor pretenţii, considerând că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu moral. În ceea ce priveşte deteriorarea sănătăţii reclamantului, Guvernul consideră că nu există o legătură directă de cauzalitate între starea sănătăţii acestuia şi procedurile judiciare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  consideră că evenimentele în cauză au cauzat ingerinţe grave în drepturile reclamantului la respectarea bunurilor sale, de acces la o instanţă şi la un proces echitabil, pentru care suma de 20.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat (Hotărârea din 09/04/2002, în cauza Anghelescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 16/09/2002).

În principal, reclamantul solicită restituirea casei în discuţie sau acordarea a 80.000 euro (EUR). El a depus la dosar un raport de expertiză. De asemenea, el solicită 43.920 EUR pentru privarea de dreptul său începând din anul 2002 şi până în 2006. De asemenea, el solicită 20.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţele, îngrijorarea şi incertitudinea cauzate de ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.

Guvernul român   apreciază că valoarea comercială a bunului este de 57.039 EUR. El prezintă opinia expertului imobiliar în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că, în principiu, nu este cazul să se acorde o asemenea despăgubire şi invocă, printre altele, Cauza Buzatu împotriva României (nr. 34.642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră că pretenţiile reclamantului sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii ( Străin împotriva României,   § 84) şi apreciază că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral suportat.

În observaţiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a depus la dosar un răspuns la opinia expertului Guvernului, în care el insistă asupra rezultatului expertizei sale iniţiale. El exprimă anumite îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea expertului Guvernului care şi-a prezentat opinia, deoarece ar fi fost vorba de domnul L.M., persoană care efectuează toate expertizele în cauzele comunicate Guvernului român. Conform celor spuse de reclamant, fiind vorba de un mare număr de expertize efectuate pentru Guvern şi ţinând seama de onorariile practicate de acest expert, această situaţie poate influenţa, într-o anumită măsură, rezultatele expertizelor.

În ceea ce priveşte suma corespunzătoare privării de dreptul de proprietate, reclamantul îi solicită Curţii fie să-i acorde o reparaţie pecuniară cu acest titlu, fie să ţină cont de ea cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral, conform Cauzei Radu împotriva României (nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006). În fine, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, el îi solicită Curţii să ţină cont de faptul că a existat, de asemenea, o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, din cauza imposibilităţii de a executa hotărârea ce dispunea restituirea bunului.

În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea casei situate în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum şi a terenului alăturat, aşa cum a fost ea dispusă la data de 2 februarie 2000 de către Tribunalul Judeţean Constanţa, l-ar pune pe reclamant cât mai curând posibil într-o situaţie ce ar echivala cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, Curtea dispune ca el să-i plătească persoanei în cauză, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.

În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate atât legal, cât şi ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce priveşte reparaţiile datorate în cazurile de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, şi Brumărescu (satisfacţie echitabilă), §§ 22 şi 23].

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligarea restituirii în natură a bunurilor ieşite din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de a le restitui, de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la valoarea comercială a bunului la momentul acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).

Curtea observă că opinia trimisă de expertul Guvernului este întemeiată pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ţinând cont de expertiza furnizată de reclamant, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea apreciază că valoarea comercială actuală a bunului este de 80.000 EUR.

În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi randamentului unei închirieri a bunului în discuţie (conform Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suportată de reclamant începând din anul 1997, cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004).

Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus prejudicii grave dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 8.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat (Hotărârea din 14/12/2006 în Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva României , Cererea nr. 21.397/02, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17/08/2007).

Uneori,    Guvernul român   a afirmat că, după părerea sa, Curtea nu s-a pronunţat în favoarea acordării unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, drept care cererea privind acordarea sumei de 15.000 euro ar trebui, de asemenea, respinsă. Guvernul a citat Cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei [Hotărârea din 30 octombrie 1995 (fostul art. 50), seria A nr. 330-B, p. 60-61, §§ 38-39], şi Anghelescu împotriva României (nr. 29.411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002).

În măsura în care reclamantul a solicitat punerea în executare a hotărârilor definitive pronunţate în favoarea sa, Curtea reiterează că hotărârea prin care constată o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor la aceasta impune statului pârât obligaţia legală nu numai de a plăti celor interesaţi sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă, ci şi de a stabili măsurile generale şi/sau individuale, dacă este cazul, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, ce trebuie adoptate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a asigura toate remediile adecvate astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia existentă anterior încălcării (a se vedea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, 8 iulie 2004, şi Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, §§ 249-250, ECHR 2000-VIII).

În cauza de faţă se va adopta o abordare similară. În ceea ce priveşte despăgubirea cerută de reclamant, Curtea reiterează faptul că a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită neexecutării hotărârilor definitive prin care autorităţile au fost obligate să restituie reclamantului anumite suprafeţe de teren. Prin urmare, nu pot fi luate în considerare decât daunele materiale şi morale ce au o legătură cauzală cu această încălcare.

Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu material din cauza faptului că hotărârile din 13 martie 1995 şi 25 ianuarie 1996 nu au fost executate până în prezent, precum şi stres şi frustrare ca urmare a neexecutării acestora, cu atât mai mult cu cât are o vârstă înaintată, și acordă reclamantului suma de 5.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale (Hotărârea din 09/11/2004, în Cauza Croitoriu împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.422 din 16/05/2006, SECŢIA a II-a (Cererea nr. 54.400/00) .

În altă speţă, fiind vorba de determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observă că atât reclamantul, cât şi   Guvernul român   au depus rapoarte de expertiză care permit determinarea valorii apartamentului. Ea remarcă diferenţa semnificativă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către experţii desemnaţi de părţile în litigiu. Ţinând cont de informaţiile de care dispune privind piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a apartamentului în chestiune la 50.000 de euro.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

(Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, §  18, 27 ianuarie 2005; Hotărârea din 12/10/2006 în Cauza Ţovaru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 19/04/2007)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  remarcă faptul că reclamantul a suferit, în mod incontestabil, un prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi consecinţele provocate de aceste încălcări în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 9 aprilie 2002, Anghelescu împotriva României, Cererea nr. 29.411/95, §  75).

Curtea constată totuşi că, în ciuda refuzului său de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, reclamantul este titularul unui drept de proprietate asupra unui teren de 7.042 m2, adică echivalentul terenului la care avea dreptul. Din informaţiile de care dispune Curtea, acest titlu este încă valabil, chiar dacă este susceptibil de a fi anulat. De altfel, valabilitatea titlului administrativ de proprietate nu depinde de acceptarea sa de către reclamant.

Referitor la echivalenţa valorii acestui teren cu cea a terenului la care reclamantul avea drept, Curtea constată că acesta nu a combătut afirmaţiile Guvernului conform cărora cele două terenuri au aceeaşi valoare.

În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamantului i s-a acordat un bun echivalent cu cel la care avea dreptul şi că, astfel, daunele corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) au fost reparate.

Chiar dacă reclamantul ar fi putut să accepte oferta autorităţilor privind un alt teren şi ar fi putut astfel, cel puţin, să diminueze prejudiciul, în speţă, câştigul nerealizat (lucrum cessans), el nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, în absenţa unei decizii administrative sau hotărâri judecătoreşti care să justifice această înlocuire. În consecinţă, reclamantul este îndreptăţit să primească o reparaţie a prejudiciului rezultând din lipsa folosinţei bunului pe parcursul mai multor ani.

Pronunţându-se în echitate conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 1.500 EUR cu titlu de prejudiciu (Hotărârea din 2/06/2004, în cauza Sabin Popescu împotriva României (Cererea nr. 48.102/99),   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 24/08/2005).

Curtea apreciază că reclamantul şi văduva sa au suferit un prejudiciu material determinat de neexecutarea hotărârilor în cauză şi un prejudiciu moral constând în sentimentul profund de nedreptate datorat faptului că, timp de peste opt ani, în ciuda pronunţării unor hotărâri definitive şi executorii, aceştia nu au beneficiat de protecţia efectivă a drepturilor lor.

Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea, pronunţându-se în echitate, acordă doamnei Ruianu suma de 10.000 euro, pentru ambele prejudicii însumate (Hotărârea din 17/06/2003, în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1139 din 02/12/2004).

Reclamanţii solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit din cauza suferinţei provocate de C.S.J., prin privarea de bunul lor a doua oară, după ce reuşiseră în anul 1994 să pună capăt încălcării de către autorităţile comuniste a dreptului lor.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat ingerinţe grave în drepturile doamnei Letiţia Todorescu şi ale domnului Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la acces la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 5.000 EUR, pentru ambii reclamanţi, reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit (Hotărârea din 30/09/2003, în cauza Todorescu împotriva României (Cererea nr. 40.670/98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 24/08/2005). La fel, în Cauza Iacob împotriva României, prin Hotărârea din 03/02/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 05/05/2006).

Evenimentele în cauză au antrenat grave ingerinţe în drepturile reclamantei la respectarea bunului său, la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Curtea arată că reclamanta a păstrat posesia apartamentului nr. 2 din imobil şi că nu a suferit o eventuală lipsă de folosinţă, în ceea ce priveşte măsurile solicitate pentru a determina încetarea stării de incertitudine care afectează dreptul său de proprietate.   Reamintind că articolul 41 nu îi acordă competenţa de a impune o asemenea măsură statului parte (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25803/94, § 126, CEDH 1999-V), ea va ţine cont de aceste aspecte la evaluarea prejudiciului moral.

În privinţa prejudiciului moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză şi în special starea de incertitudine care o afectează şi la acest moment pe reclamantă au determinat încălcări grave ale dreptului doamnei Popescu la respectarea bunurilor sale, ale dreptului de acces la justiţie şi ale dreptului la un proces echitabil, suma de 5.000 euro reprezentând o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit (Hotărârea din 25/11/2003 în cauza Popescu împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1129 din 30/11/2004; idem, Hotărârea din 29/06/2006, în Cauza Caracas împotriva României (Cererea nr. 78.037/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19/03/2007).

Guvernul român   precizează că ar putea admite existenţa, în speţă, a unui prejudiciu moral. Subliniind, în această privinţă, că suma cerută de reclamant este absolut exagerată, atrage atenţia asupra unor elemente susceptibile de a fi relevante în stabilirea sumei, printre care cele ce urmează: reclamantul nu şi-a pierdut niciodată posesia imobilului; încălcarea invocată a dreptului la respectarea domiciliului, pentru care parchetul i-a pedepsit pe terţii responsabili cu o amendă administrativă, nu a atins, conform autorităţilor naţionale, gravitatea unei infracţiuni.

Curtea susţine că singura bază ce se cuvine reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că autorităţile competente nu au depus eforturile scontate, în mod normal, pentru a pune capăt atingerilor aduse de terţi dreptului reclamantului la respectarea domiciliului.

Curtea consideră că acesta a fost victima unei suferinţe morale indubitabile, dată fiind inacţiunea autorităţilor, timp de mai mulţi ani, în a-i asigura respectarea dreptului garantat prin art. 8 din Convenţie. Statuând în echitate, astfel cum este garantat în art. 41, Curtea îi acordă domnului Surugiu suma de 4.000 EUR cu acest titlu (Hotărârea din 20/04/2004 în Cauza Surugiu împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 05/05/2006, SECŢIA A II-A     (Cererea nr. 48.995/1999) .

O hotărâre prin care se constată o încălcare antrenează, pentru statul pârât, obligaţia juridică de a pune capăt încălcării constatate şi de a elimina consecinţele acesteia, pentru a restabili, în măsura posibilului, situaţia anterioară acesteia [cauzele Metaxas împotriva Greciei, §  35, şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (M.C.), Cererea nr. 31.107/96, §  32, CEDO 2000-XI].

Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei datorată neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a dispus plata de către administraţie a unei sume stabilite de către instanţele judecătoreşti, cu titlu de reparaţie pentru partea nerestituită a imobilului său naţionalizat. Această hotărâre este încă neexecutată.

În consecinţă, Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorat neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive, precum şi un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de refuzul administraţiei de a executa sentinţa pronunţată în favoarea sa şi de faptul că a fost direcţionată, timp de mai multe luni, de la Direcţie la Minister şi invers, aceste instituţii respingându-i, una după cealaltă, cererile sale de efectuare a plăţii. Acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatarea încălcărilor.

În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul informaţiilor de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, ea acordă reclamantei 6.500 euro cu titlu de prejudiciu (Hotărârea nr. 5 din 24/03/2005, definitivă la 24 iunie 2005, în Cauza Şandor împotriva României , Cererea nr. 67.289/01,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1048 din 25/11/2005).

Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate prin actul sau prin omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. Exercitându-şi această competenţă, Curtea dispune de o anumită marjă de apreciere, adjectivul “echitabil” şi fragmentul de frază “dacă este cazul” dovedind acest aspect.

Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale [a se vedea printre altele Ernestina Zullo, Cererea nr. 64.897/01, §  25, 10 noiembrie 2004].

De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, (GC), Cererea nr. 35.382/97, §  29, CEDH 2000-IV].

În speţă, singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă pentru a revendica partea din imobil cu privire la care comisia respinsese cererea de despăgubiri. Curtea nu poate în nici un caz să speculeze asupra modului în care ar fi fost finalizat procesul în caz contrar şi nici asupra finalizării litigiului actual aflat pe rolul instanţelor interne, în cadrul căruia reclamantul solicită recunoaşterea calităţii de proprietar asupra părţii din imobilul în litigiu care nu i-a fost încă restituită; cu toate acestea, Curtea nu consideră ca fiind nerezonabil să susţină că, având în vedere absenţa echităţii în cadrul procedurii în revendicare imobiliară, finalizată prin Hotărârea definitivă din 8 septembrie 1999, reclamantul a suferit pierderea unei şanse reale [Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 25.444/94, §  80, CEDH 1999-II, şi Crişan împotriva României, nr. 42.930/98, §  36, 27 mai 2003]. Pronunţându-se în echitate, aşa cum se prevede în art. 41, Curtea acordă reclamantului suma globală de 5.000 euro pentru toate prejudiciile (Hotărârea nr. 4 din 28/04/2005, definitivă la 28 iulie 2005, în Cauza Albina împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1049 din 25/11/2005 ; idem, Hotărârea nr. 7 din 21/07/2005, în cauza Străin şi alţii împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 02/02/2006; idem, Hotărârea din 16/02/2006, în Cauza Porţeanu împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.783 din 15/09/2006, definitivă la 16 mai 2006).

O hotărâre de constatare a unei încălcări creează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele, astfel încât să restabilească, în măsura posibilităţilor, situaţia anterioară acesteia (Cauza Metaxas împotriva Greciei, citată anterior, §  35, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31.107/1996, §  32, CEDO 2000-XI).

Curtea a constatat încălcarea drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care administraţia a fost obligată să o pună în posesia unui apartament.

În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinţei pronunţate în favoarea ei, şi că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării   şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie,   acordă reclamantei suma de 3.000 euro, cu titlu de daune morale (Hotărârea din 26/08/2005 din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României (Cererea nr. 57.810/2000),   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27/04/2006).

Dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea din cauza cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea din frază “dacă e cazul” dovedesc acest lucru.

Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în această materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi dauna morală, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte daune care nu sunt de natură materială (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea executării hotărârii pronunţate în favoarea sa, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării, și acordă reclamantului 4.000 euro cu titlu de prejudiciu moral (Hotărârea din 15/06/2006, în Cauza Abăluţă împotriva României (Cererea nr. 77.195/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 31/07/2007

Mai mult, atunci când diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV, idem, Hotărârea din 29/06/2006, în Cauza Jujescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.314 din 22/04/2008).

Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează în materie, se numără prejudiciul material, adică pierderile efective suportate ca o consecinţă directă a pretinsei încălcări, şi prejudiciul moral, adică reparaţia de către stat pentru îngrijorarea, neplăcerile şi incertitudinile cauzate de această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (cum ar fi, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36, vândut către A.S.L., l-ar pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, Curtea, conştientă de refuzul reclamantului de a accepta plata unei despăgubiri, dispune ca statul pârât să-i plătească persoanei în cauză, cu titlu de daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

În speţă, fiind necesară stabilirea cuantumului acestei sume, Curtea observă că reclamantul refuză orice formă de evaluare a valorii comerciale a bunului. Guvernul nu a formulat observaţii în această privinţă.

Ţinând cont de informaţiile de care dispune despre piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea comercială actuală a bunului la 125.000 euro.

Pe deasupra, Curtea consideră că evenimentele în discuţie au adus prejudicii grave dreptului reclamantului de a i se respecta bunul, pentru care suma de 5.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suportat ( Hotărârea din 12/10/2006, în cauza Sebastian Taub împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 27/06/2007,   SECŢIA A III-a    , Cererea nr. 58.612/06)

Referitor la valoarea pe piaţă a apartamentelor vândute şi a terenului aferent, Guvernul apreciază că daunele morale trebuie apreciate conform jurisprudenţei Curţii şi nu se opune plăţii cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să se sprijine pe documente justificative, să fie rezonabile şi să aibă legătură cu încălcarea constatată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  consideră că, în circumstanţele speţei, chestiunea aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, acest aspect va fi amânat, iar procedura ulterioară este fixată în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, ţinând seama de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamant (art. 75 §  1 din regulament) Hotărârea din 01/12/2005 în Cauza Păduraru împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.514 din 14/06/2006, SECŢIA A TREIA ,    definitivă la 1 martie 2006, Cererea nr. 63.252/00)

Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral datorat frustrării provocate prin atingerea adusă dreptului lor de folosinţă a apartamentului în discuţie. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă 1.000 euro fiecăruia dintre petiţionari pentru prejudiciul moral suferit. Hotărârea din 29/07/2008 în Cauza Oancea şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.67 din 04/02/2009     (Cererea nr. 5984/02)

Curtea apreciază că anularea deciziei din data de 28 noiembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general, a dus la o gravă încălcare a dreptului reclamantei la un proces echitabil, care i-a cauzat un prejudiciu moral. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă suma de 3.000 EUR cu acest titlu. Hotărârea din 22/11/2007 în Cauza Sfrijan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.719 din 23/10/2008, Cererea nr. 20.366/04)

Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, a dreptului lor la un proces echitabil. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi alocă fiecărui reclamant suma de 3.000 EUR cu acest titlu  (Hotărârea din 27/01/2009 în Cauza Daniel şi Niculina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 22/05/2009).

Într-o altă cauză, reclamanta pretinde, cu titlu de prejudiciu material, fie restituirea apartamentului, fie acordarea sumei de 100.000 euro (EUR) reprezentând valoarea de piaţă a acestuia, precum și  suma de 10.000 EUR cu titlu de despăgubiri morale pentru disconfortul cauzat de frustrarea determinată de imposibilitatea de a se bucura de bunul său.

Guvernul român   reiterează observaţiile sale cu privire la posibilitatea reclamantei de a obţine o indemnizare. După ce a făcut o scurtă descriere a modului în care funcţionează Fondul “Proprietatea”, Guvernul consideră că trebuie luată în considerare, întocmai ca în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, § 149, CEDO, 2004-V), larga marjă de apreciere a statului în a alege măsurile ce vizează respectarea drepturilor patrimoniale şi în a dispune de timpul necesar pentru punerea lor în practică. Guvernul consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va fi funcţional într-un termen rezonabil. Astfel, conform susţinerilor Guvernului, întârzierea în acordarea unei indemnizări reprezintă o circumstanţă excepţională.

Pentru cazul în care Curtea ar considera că cererea întemeiată pe art. 41 din Convenţie ar fi în stare de judecată, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a bunului este de 85.258 EUR. În acest sens, depune un raport de expertiză. Cu privire la eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că nicio legătură de cauzalitate nu poate fi reţinută între pretinsa violare a prevederilor Convenţiei şi daunele morale solicitate şi că, în orice caz, pretinsul prejudiciu ar fi compensat în mod suficient printr-o eventuală constatare a încălcării.

Curtea aminteşte că o hotărâre constatând o încălcare a prevederilor Convenţiei antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt acestei violări şi de a elimina consecinţele, astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [Metaxas, § 35, şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă)] [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO, 2000-XI).

În cauza de faţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentului , aşa cum a fost ea dispusă prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ar plasa reclamanta, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, în absenţa unei astfel de restituiri de către stat, în termen de 3 luni începând cu data de la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că statul va trebui să plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă reprezentând valoarea actuală a apartamentului.

Cu privire la acest aspect, Curtea remarcă cu interes că Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001 califică drept abuzive naţionalizările operate de către regimul comunist şi prevede obligaţia restituirii unui bun scos din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În cazul imposibilităţii restituirii, cauzată, de exemplu, de vânzarea bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o indemnizare în cuantum egal cu valoarea de piaţă a bunului în momentul acordării acestei indemnizări (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).

În cauza de faţă, cu privire la determinarea cuantumului indemnizării ce ar putea fi acordată reclamantei, Curtea observă că aceasta nu a depus o expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului, dar că a estimat valoarea bunului în cauză la suma de 100.000 EUR. Cât priveşte Guvernul, acesta a prezentat un raport întocmit de un expert, conform căruia valoarea apartamentului ar fi de 85.258 EUR.

Ţinând cont de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 87.000 EUR.

Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în discuţie au reprezentat atingeri grave ale dreptului reclamantei la respectul bunurilor sale, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit  (Hotărârea din 12/10/2006, în Cauza Ruxanda Ionescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.570 din 20/08/2007, Secţia a treia ,
Cererea nr. 2.608/02).

O hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI2]. Ea constată că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în desfiinţarea unei decizii irevocabile, cu încălcarea principiului securităţii juridice şi a dreptului la respectarea bunurilor.

În ceea ce priveşte suma solicitată pentru lipsa de folosinţă a imobilului, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi randamentului închirierii casei în discuţie (Cauza Buzatu împotriva României nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005), însă ea va ţine cont de acest aspect din perspectiva prejudiciului moral.

Referitor la cererea de acordare a daunelor morale, Curtea apreciază că desfiinţarea Deciziei irevocabile din 5 septembrie 2001 şi imposibilitatea reclamantului de a se bucura de dreptul său de proprietate au adus o gravă atingere drepturilor sale, creându-i un prejudiciu moral. Ţinând cont de toate elementele aflate la dispoziţia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, ea îi acordă 5.000 EUR cu acest titlu, sumă ce va fi convertită, de asemenea, în dolari americani.

Hotărârea din 11/10/2007, în Cauza Fischer împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.609 din 18/08/2008,     SECŢIA A TREIA , Cererea nr. 28.400/04)

În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate pentru apartamentul respectiv, Curtea nu poate aloca nicio sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o parte, faptul că a dispus restituirea bunului ca reparaţie în temeiul art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamant cu ocazia acordării daunelor morale (mutatis mutandis, Radu împotriva României, nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006, şi Penescu împotriva României, nr. 13.075/03, § 41, 5 octombrie 2006).

Curtea consideră că încălcarea gravă a dreptului reclamantului la respectarea proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, îi acordă suma de 7.000 EUR cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit (Hotărârea din 11/10/2007 în Cauza Puşcaş împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19/02/2009,  Cererea nr. 30.502/03)

Curtea constată o diferenţă mare între valoarea imobilului stabilită de cele două expertize furnizate de părţi, diferenţă datorată în special metodelor tehnice utilizate. Ţinând cont de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi, Curtea estimează că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 170.000 EUR.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine şi suferinţe ce nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă  (Hotărârea din 21/02/2008 în Cauza Johanna Huber împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.677 din 02/10/2008, Cererea nr. 37.296/04).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  consideră că frustrarea rezultată din restricţiile suferite de reclamantă timp de mai mulţi ani în legătură cu folosinţa apartamentului său nu poate fi reparată prin simpla constatare a încălcării făcută în prezenta hotărâre.

În aceste condiţii, ţinând cont de toate elementele de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantei suma de 8.000 EUR, cu titlu de prejudiciu global ( Hotărârea din 07/02/2008 în Cauza Tarik împotriva României –  Cererea nr. 75.849/01 ,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 29/12/2008).

Dreptul de acces la instanţă.   Într-o cauză,   Guvernul român   apreciază că hotărârea Curţii ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamanţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că, în speţă, singurul fundament de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un drept de acces la o instanţă pentru a-şi expune pretenţiile.

În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra rezultatului pe care l-ar fi avut acţiunea în anulare a ipotecii, dacă încălcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar, nu este cazul să li se acorde reclamanţilor vreo despăgubire cu acest titlu (vezi Lungoci, § 53, şi, mutatis mutandis, Findlay împotriva Regatului Unit, hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85).

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit într-adevăr o frustrare din cauza respingerii acţiunii lor. Statuând în echitate, Curtea le acordă suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.

După cum am mai arătat, în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie, reclamanţii trebuie repuşi, cât mai curând posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor acestei prevederi [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12]. O hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică nu numai de a le plăti părţilor interesate sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă, ci şi de a alege, sub controlul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale ce trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi a-i înlătura, în măsura posibilului, consecinţele, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia (Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII).

În plus, Curtea apreciază că atunci când constată că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi Lungoci, § 56; Yanakiev împotriva Bulgariei, nr. 40.476/98, § 90, 10 august 2006; Hotărârea din 20/12/2007 în Cauza Iosif şi alţii împotriva României (Cererea nr. 10.443/03), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24/07/2008.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral,   Guvernul român   consideră că suma solicitată este excesivă şi că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului de acces la o instanţă al reclamanţilor. După părerea sa, o eventuală constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.

Curtea observă că, în speţă, singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a-şi revendica bunurile imobile ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie.

În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi condus acţiunile lor în revendicare dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenţiei. Aşadar, nu este cazul să li se acorde o despăgubire cu acest titlu.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au fost, foarte probabil, supuşi unei frustrări din cauza respingerii acţiunilor lor în revendicare.

Statuând în echitate, Curtea consideră că trebuie acordată fiecăruia dintre reclamanţi suma de 1.000 de euro pentru daune morale. Hotărârea din 14/12/2006 în Cauza Lupaş şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 10/07/2007

Curtea constată că, în ceea ce priveşte cererea privind nerestituirea terenului pe vechiul amplasament, singura bază ce trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a se analiza chestiunea dreptului lor de a li se restitui terenul în cauză, chestiune lăsată la discreţia autorităţilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei pe care ar fi avut-o procesul în caz contrar, însă nu apreciază drept nerezonabil să considere că reclamanţii au suferit o pierdere de şansă reală (vezi, mutatis mutandis, Glod, citată anterior, § 50, şi Hauler, citată anterior, § 45). Pe de altă parte, Curtea admite că reclamanţii au suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă şi a duratei excesive a procedurii civile şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatările de încălcare a Convenţiei în cauză. Statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea le alocă împreună suma de 10.000 EUR pentru repararea tuturor prejudiciilor. Hotărârea din 29/04/2008 în Cauza Stancu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 25/11/2008     Cererea nr. 30.390/02)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  consideră că evenimentele în cauză – prin privarea de bunul lor a doua oară, după ce reuşiseră în anul 1994 să pună capăt încălcării de către autorităţile comuniste a dreptului lor – au provocat ingerinţe grave în drepturile doamnei Letiţia Todorescu şi ale domnului Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la acces la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 5.000 EUR, pentru ambii reclamanţi, reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit (Hotărârea din 30/09/2003, în cauza Todorescu împotriva României (Cererea nr. 40.670/98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.770 din 24/08/2005, mai sus pomenită). La fel, în Cauza Iacob împotriva României, prin Hotărârea din 03/02/2005,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.389 din 05/05/2006, Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat grave ingerinţe în drepturile reclamantei la respectarea bunului său, la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Curtea reiterează faptul că a constatat existenţa unei încălcări a dreptului reclamantei de acces la o instanţă din cauza aplicării termenelor-limită, astfel încât doar acest aspect poate constitui baza acordării unor despăgubiri. Aşadar, Curtea îi acordă reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale; în mod special, ar trebuie să se asigure posibilitatea de a obţine redeschiderea procesului (a se vedea, Piersack împotriva Belgiei , art. 50; Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12; Geniel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004; Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004; Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 35, 27 mai 2004; Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004; Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII; şi Lungoci, citată anterior, §§ 55-56; Hotărârea din 24/04/2008 în cauza Visan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.876 din 24/12/2008).

Guvernul român  consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral este, de asemenea, excesivă. Potrivit acestuia, despăgubirea privind prejudiciul moral suferit trebuie să fie determinată ţinându-se cont de încălcarea Convenţiei stabilită de Curte, precum şi de jurisprudenţa acesteia în materia neexecutării unei hotărâri judecătoreşti (Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, §  47, CEDO 2002-III).

Curtea reaminteşte că  singurul fundament pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de dreptul său de acces la instanţă ca urmare a încălcării art. 6 din Convenţie.

În plus, Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu moral mai ales ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârilor pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu poate fi compensat în totalitate prin simpla constatare a încălcării și acordă reclamantei 1.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral (Hotărârea din 15/06/2006, în Cauza Pântea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 16/04/2007; idem, Hotărârea din 12/10/2006, în Cauza Bărcănescu împotriva României (Cererea nr. 75.261/2001), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.198 din 22/03/2007).

Pentru privarea de proprietate suferită şi ţinând cont de ingerinţele în dreptul domnului Dan Sorin Ghiţescu la respectarea proprietăţii, la un tribunal şi la un proces echitabil, statuând în echitate, conform prevederilor art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 5.000 EUR cu acest titlu (Hotărârea din 29/04/2003, în cauza Ghiţescu împotriva României , Cererea nr. 32.915/96), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.452 din 27/05/2005, Definitivă la29 iulie 2003).

Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de desfiinţarea deciziei definitive pronunţate în favoarea lor, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.

Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă împreună reclamanţilor suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale. Hotărârea din 07/02/2008, în Cauza Gâgă împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.782 din 24/11/2008

Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea în mod integral şi efectiv a sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 după data de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă fiecăruia dintre reclamanţi suma de 5.500 EUR cu titlu de daune morale ( Hotărârea din 02/12/2008, în Cauza Giuglan şi alţii împotriva României,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.408 din 16/06/2009, Cererea nr. 3.834/04)

Guvernul român   consideră că suma solicitată este exagerată şi că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului reclamantei de a avea acces la justiţie. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.

Curtea observă că, în speţă, singurul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la justiţie pentru a-şi revendica bunurile imobiliare, încălcându-se art. 6 din Convenţie.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamanta a suferit o frustrare din cauza respingerii celei de-a doua acţiuni în revendicare. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Art. 322 alin. 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Mai mult, Curtea consideră că atunci când conchide că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, reparaţia cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004, Gen√cel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004, şi Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004; Hotărârea din 26/01/2006, din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, în Cauza Lungoci împotriva României,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.588 din 07/07/2006, SECŢIA A TREIA , Cererea nr. 62.710/00).

Curtea subliniază că singura bază ce poate fi reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în speţă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de acces la instanţă în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Sigur, Curtea nu ar putea specula asupra soluţiei care ar fi fost pronunţată în caz contrar, dar nu consideră nerezonabil să creadă că interesaţii au suferit o pierdere de şansă reală în procesul respectiv (Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 25.444/1994, §  80, CEDO 1999-II). Statuând în echitate, astfel cum este prevăzut de art. 41, Curtea acordă reclamanţilor suma de 6.000 EUR convertibili în lei româneşti, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plăţii. (Hotărârea din 26/11/2002 în Cauza Canciovici şi alţii împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.210 din 08/03/2006, SECŢIA A II-A , definitivă la 24 septembrie 2003,    Cererea nr. 32.926/1996)

Curtea evidenţiază că singurul element luat în considerare în acordarea satisfacţiei echitabile este, în speţă, faptul că reclamanta nu a beneficiat de acces la justiţie pentru a contesta deciziile Comisiei administrative, ce statuau asupra drepturilor sale cu caracter civil.

Pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 4.000 euro pentru prejudiciile însumate (Hotărârea din 16/09/2003, în cauza Glod împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1127 din 30/11/2004; idem Hotărârea din 26/11/2002, în Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României , cererea nr. 33.176/1996,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 18/08/2006; idem Constantinescu, Hotărârea din 27/06/2000, în care se alocă reclamanților suma totală de 4.000 euro ).

Într-o altă cauză,  reclamantul pretinde despăgubirea pentru un prejudiciu material care s-a produs înainte de sesizarea instanţelor interne şi, mai mult chiar, înainte de ratificarea Convenţiei de către România.   Guvernul român   apreciază, de asemenea, că cererea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru prejudiciu moral este incompatibilă cu noţiunea europeană de ordine publică, care se opune acordării de despăgubiri de natură punitivă şi preventivă.

Pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41, Curtea îi acordă suma globală de 4.000 euro pentru toate prejudiciile ( Hotărârea din 27/05/2003 în cauza Crişan împotriva României,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1136 din 01/12/2004).

Termen rezonabil .   Curtea Europeană a Drepturilor Omului  relevă că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauza de faţă, în faptul că durata procedurii litigioase îndreptate împotriva reclamanţilor este excesivă şi nu respectă cerinţa unui “termen rezonabil” .   Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, acordă fiecăruia 3.500 euro în acest sens  (Hotărârea din 04/08/2005 în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României , Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 16/08/2007).

Astfel, Curtea estimează că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert datorită duratei excesive a procedurii judiciare. Statuând în echitate, ea acordă fiecăruia dintre reclamanţi 3.000 euro (EUR) cu acest titlu. Hotărârea din 27/06/2006 în Cauza Petre împotriva României (Cererea nr. 71.649/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.591 din 28/08/2007

Reclamanţii pretind, cu titlu de daune materiale, 240.000 dolari americani (USD) pentru pierderile economice ale mai multor societăţi pe care le conduceau şi 48.000 USD pentru salariile de care susţin că au fost lipsiţi de la începerea urmăririi penale.

Ei solicită, de asemenea, un milion de euro fiecare, cu titlu de daune morale.

Guvernul român   contestă aceste pretenţii pe care le consideră excesive şi fără legătură de cauzalitate cu încălcările reclamate.

Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între violarea constatată şi daunele materiale pretinse. Ca atare, ea estimează că nicio sumă nu ar putea fi acordată reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu violarea constatată a art. 6 alin. 1 din Convenţie.

În schimb, Curtea estimează că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert datorită duratei excesive a procedurii judiciare. Statuând în echitate, ea acordă fiecăruia dintre reclamanţi 3.000 euro ,  cu acest titlu ( Hotărârea din 27/06/2006 în Cauza Petre împotriva României, Cererea nr. 71.649/01, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.591 din 28/08/2007

Cu privire la prejudiciul moral, doamna Ruianu solicită 100.000 euro, susţinând că litigiul interminabil şi imposibilitatea de a determina respectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive au menţinut în cazul său şi al soţului său defunct un sentiment de nesiguranţă şi umilinţă care le-a agravat starea sănătăţii, conducând în final la decesul reclamantului.

Curtea apreciază că reclamantul şi văduva sa au suferit un prejudiciu material determinat de neexecutarea hotărârilor în cauză şi un prejudiciu moral constând în sentimentul profund de nedreptate datorat faptului că, timp de peste opt ani, în ciuda pronunţării unor hotărâri definitive şi executorii, aceştia nu au beneficiat de protecţia efectivă a drepturilor lor.

Curtea, pronunţându-se în echitate, acordă doamnei Ruianu suma de 10.000 euro, pentru ambele prejudicii însumate (Hotărârea din 17/06/2003 în cauza Ruianu împotriva României  , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 1139 din 02/12/2004, Cererea nr. 34647/97)

Reclamanţii au încercat o suferinţă psihică certă ca urmare mai ales a frustrării provocate de neexecutarea, mai mulţi ani, a deciziilor definitive şi executorii pronunţate în favoarea lor şi a consecinţelor, după toate aparenţele ireversibile, ale unei asemenea situaţii, care nu ar putea fi reparate, prin simpla constatare a încălcării. Sumele solicitate sunt însă exagerate.

În aceste circumstanţe, având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea acordă suma de 12.000 EUR primilor reclamanţi şi suma de 10.000 EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru totalitatea prejudiciilor suferite ( Hotărârea din 22/06/2004 privind cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1245 din 23/12/2004, Cererile nr. 78028/01 şi 78030/01) .

Proces echitabil.   După cum am arătat, Curtea nu poate specula asupra soluţiei procesului însă nu consideră nerezonabil să creadă că părţile au suferit o reală pierdere de şansă în procesul respectiv (Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II).

Guvernul român   consideră suma solicitată de reclamanţi ca “nejustificată” şi face referire la cauze similare, în care Curtea a acordat 4.000 EUR (Cauza Forcellini împotriva Saint-Marin, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci francezi (Cauza Constantinescu  § 82).

Statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea acordă reclamanţilor împreună suma de 3.000 EUR ( Hotărârea din 01/12/2005 în Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 782 din 15/09/2006).

În speță, informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Ca atare.  reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.

Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii (Hotărârea din 4/05/2000 în cauza Rotaru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11/01/2001).

Restricţii   ale drepturilor.   Despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat de comportamentul autorităţilor şi al instanţelor naţionale  .    Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră în mod constant că a fost suferit un prejudiciu moral indiscutabil ca urmare a unui condamnării penale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea art. 10 şi obligaţia reclamanţilor de a plăti solidar suma de 1.582,42 euro pentru prejudiciul suferit de către judecătorul M.I.

În consecinţă, Curtea dispune acordarea acestei sume (1.582,42 euro) către cel de-al doilea reclamant, care a achitat-o efectiv.

Curtea reţine că primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni de închisoare, din care a efectuat 45 de zile, iar al doilea reclamant a fost condamnat la amendă penală cu suspendare. La aceasta se adaugă, pentru primul reclamant, retragerea drepturilor părinteşti faţă de copiii săi.

Având în vedere circumstanţele cauzei şi, pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede art. 41, pentru repararea prejudiciului moral Curtea acordă suma de 5.000 euro primului reclamant şi de 1.000 euro celui de-al doilea. Hotărârea din 28/09/2004 în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României (Cererea nr. 46.572/99),   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.484 din 08/06/2005

Doamna Dalban solicită acordarea sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma dispariţiei revistei “Cronica Romaşcană”. Ea precizează că “această sumă reprezintă o recompensă minimă, destinată exclusiv reapariţiei ziarului”, şi nu o sporire a averii personale.

Guvernul român   subliniază în primul rând absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum exagerată. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, simpla constatare a încălcării art. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul,   Guvernul  susţine că ele nu au fost niciodată achitate, reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-o acţiune civilă.

Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. În ceea ce priveşte daunele morale, ea consideră, dimpotrivă, că reclamantul şi văduva sa au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încălcării. În cauză, decesul domnului Dalban, intervenit înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare, este un element care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Ţinând seama de rata ridicată a inflaţiei în România, Curtea va exprima suma acordată în franci francezi (FRF), convertibili în lei româneşti la cursul zilei. Curtea acordă doamnei Dalban 20.000 FRF. În ceea ce priveşte al treilea argument al   Guvernului Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită rambursarea despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost plătite (Hotărârea din 28/09/1999 în cauza I. Dalban împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20/06/2000).

Atunci când un particular a fost condamnat în urma unei proceduri în care au avut loc încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea părţii interesate reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (vezi Geniel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004).

În acest sens, ea observă că art. 4081 din Codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant.  Prin urmare, statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantei suma de 5.000 EUR. (Hotărârea din 29/04/2008, în Cauza Spînu împotriva României,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 21/11/2008).

Jurisprudenţa conform căreia împrejurarea că un reclamant nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondată, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii [Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20] este constantă. 

Mai mult,  Curtea constată, contrar susţinerilor   Guvernului, că reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolică de 1 leu, cerere nesoluţionată de instanţe.

Curtea mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.

Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii. Hotărârea din  4/05/2000 în cauza Rotaru împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.19 din 11/01/2001

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  nu exclude faptul că reclamanta, deposedată de bunurile sale timp de peste 30 de ani, a suportat din această cauză anumite suferinţe. Doamna Vasilescu a suferit deci un prejudiciu moral pentru care Curtea, pronunţându-se în echitate, după cum cere art. 50, îi acordă o despăgubire de 30.000 franci francezi. Această sumă trebuie transformată în lei la cursul de schimb de la data plăţii ( Cazul Vasilescu împotriva României , Hotărârea din 22/05/1998,    (53/1997/837/1043), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 27/12/1999 ; idem , Hotărârea din 28/09/1999, în cauza I. Dalban împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.277 din 20/06/2000).

Reclamantul solicită acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa.

În primul rând Curtea constată că susţinerile reclamantului privitoare la câştigul nerealizat nu au fost în nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut în vedere pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti. În mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabilă, dar apreciază că este rezonabil să se considere că reclamantul a pierdut o şansă reală. (Hotărârea Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 CEDO 1999-II). Judecând în echitate, în conformitate cu exigenţele art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil în ziua efectuării plăţii (Hotărârea din 27/06/2000, În cauza Constantinescu împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 30/05/2001).

Reclamantul pretinde că a suferit şi un prejudiciu moral de 1.000.000 dolari americani (USD) datorită suferinţelor fizice şi psihice suportate atât din cauza relelor tratamente aplicate de poliţişti, cât şi din cauza arestării sale abuzive.

Guvernul român   consideră exorbitante pretenţiile reclamantului şi solicită Curţii să ţină cont, în estimarea prejudiciului moral, de nivelul de gravitate relativ scăzut al tratamentelor incriminate, inclusiv prin raportare la cauze similare. În acest sens,   Guvernul român   face trimitere la cauza Kmetty împotriva Ungariei (Cererea nr. 57.967/00, Hotărârea din 16 decembrie 2003). El arată, de asemenea, că doar capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie au fost declarate admisibile, astfel încât Curtea nu poate acorda nici o indemnizaţie în vederea reparării prejudiciului pretins de reclamant datorită arestării sale preventive.

Curtea arată că singurul fundament pentru acordarea unei satisfacţii echitabile îl constituie în speţă tratamentele contrare art. 3 din Convenţie, suferite de reclamant şi în absenţa unei anchete efective din partea autorităţilor naţionale în această privinţă.

Având în vedere împrejurările cauzei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, ea decide să îi acorde reclamantului 7.000 euro. (Hotărârea din 5/10/2004 în cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Cererea nr. 46.430/99,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 19/05/2005

În măsura în care prejudiciile arătate de reclamant constituie rezultatul luării măsurii arestării preventive şi al confiscării documentelor ce aparţineau societăţilor comerciale al căror director general era,   Guvernul român   apreciază că instanţa europeană nu poate acorda despăgubiri, având în vedere faptul că nu a fost invitat să se pronunţe asupra admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe aceste fapte.

În ceea ce priveşte măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara,   Guvernul român   arată că reclamantul nu a prezentat dovada legăturii de cauzalitate dintre măsura incriminată şi aşa-zisele daune materiale suferite de societăţile comerciale. Mai mult, reclamantul nu poate solicita repararea prejudiciilor suferite de persoane juridice, deoarece cererea de faţă a fost introdusă în numele reclamantului, şi nu al acestor societăţi comerciale, astfel încât ele nu pot pretinde că sunt victimele unei încălcări a Convenţiei.

Curtea constată că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara nu l-a împiedicat pe reclamant să desfăşoare o activitate profesională. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea Convenţiei constatată şi prejudiciul material pretins, respingând cererile reclamantului în această privinţă (Vito Sante Santoro, § 64).

Guvernul român   consideră că reclamantul nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre încălcările Convenţiei susţinute şi prejudiciul moral. În al doilea rând, Guvernul apreciază că suma de 500.000 euro este exorbitantă şi face trimitere în acest sens la jurisprudenţa Curţii (Baumann împotriva Franţei, Labita împotriva Italiei, Lavents împotriva Letoniei, Freimanis şi Lidums împotriva Letoniei, Diamantides împotriva Greciei, Y.B. şi alţii împotriva Turciei).

Curtea constată că temeiul pentru acordarea reparaţiei echitabile constă în faptul că reclamantul nu a putut părăsi teritoriul român. În ceea ce priveşte suma de 8.016 EUR, Curtea constată că este vorba de un prejudiciu material pe care reclamantul îl invocă, dar că nu poate specula asupra a ceea ce ar fi făcut reclamantul dacă nu i s-ar fi interzis să părăsească teritoriul românesc. În plus, reclamantul a locuit în România înainte de luarea măsurii de interdicţie şi a continuat să locuiască acolo după revocarea acestei măsuri (Riener împotriva Bulgariei, nr. 46.343/99, § 163, 23 mai 2006). Totuşi, Curtea admite că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării art. 2 din Protocolul nr. 4, care nu este compensat suficient prin constatarea încălcării. Ţinând cont de împrejurările cauzei şi statuând în echitate, conform art. 41, Curtea decide să-i acorde suma de 5.000 EUR. Hotărârea din 25/01/2007 în Cauza Sissanis împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din 24/11/2008,     SECŢIA A TREIA        (Cererea nr. 23.468/02)

Reclamantul solicită acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa.

În primul rând Curtea constată că susţinerile reclamantului privitoare la câştigul nerealizat nu au fost în nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut în vedere pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti. În mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabilă, dar apreciază că este rezonabil să se considere că reclamantul a pierdut o şansă reală. (Hotărârea Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 CEDO 1999-II). Judecând în echitate, în conformitate cu exigenţele art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil în ziua efectuării plăţii (Hotărârea din 27/06/2000, În cauza Constantinescu împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 30/05/2001).

Într-o altă cauză, se solicită,  suma de 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a comportamentului autorităţilor care au citit şi au expediat cu întârziere corespondenţa de la sau către organismele Convenţiei, care  au privat  partea de mijloacele necesare pentru a putea continua să corespondeze cu Curtea şi care au exercitat presiuni asupra sa pentru a-şi retrage cererea de la Strasbourg. Se susţine că deschiderea repetată a scrisorilor   şi întârzierile în sosirea sau în expedierea lor  au cauzat sentimente de angoasă, frustrare, incertitudine şi descurajare, accentuate de faptul că se găsea într-un spaţiu închis, fără nici un contact cu lumea exterioară. Prin citirea şi expedierea cu întârziere a corespondenţei, autorităţile l-au supus pe reclamant la restricţii multiple ale dreptului său de a comunica cu Curtea şi cu Comisia. Acest fapt i-a cauzat suferinţe rezultate din faptul că s-a simţit izolat, umilit şi fără nici o apărare în faţa autorităţilor. Subliniază apoi că a fost obligat, în cele din urmă, să se umilească în faţa altor deţinuţi, menţionând situaţia sa financiară precară, în scopul de a le solicita plicuri sau timbre ori de a accepta să le folosească plicurile pentru a-şi trimite scrisorile. Sentimentele sale de incertitudine, descurajare şi abandon au fost foarte puternice, după cum o dovedeşte fraza conţinută în scrisoarea din 16 noiembrie 1995, adresată Comisiei, conform căreia Comisia era “ultima lui şansă”.

Curtea consideră că partea interesată a suferit cu siguranţă un prejudiciu moral datorită deschiderii şi întârzierilor în transmiterea corespondenţei sale cu Curtea, datorită omisiunii administraţiei penitenciare de a-i furniza cele necesare pentru a putea coresponda cu Curtea şi presiunilor exercitate asupra reclamantului, de natură să îi încalce acestuia dreptul la un recurs individual.

În aceste condiţii şi în considerarea tuturor elementelor care se găsesc în posesia sa, statuând în echitate, după cum se stabileşte în art. 41 din Convenţie, acordă reclamantului 2.500 euro pentru întregul prejudiciu suferit (Hotărârea din 03/06/2003 în cauza Silvestru Cotleţ împotriva României,  Cererea nr. 38.565/97,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 19/05/2005).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că, având în vedere împrejurările excepţionale ale cauzei, îndeosebi caracterul deosebit de grav al încălcărilor constatate, precum şi prejudiciul moral evident rezultând din acestea, va fi acordată, în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, suma de 10.000 euro cu acest titlu (Hotărârea din 12/10/2004 în cauza Bursuc împotriva României, Cererea nr. 42.066/98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.452 din 27/05/2005).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  consideră că nu există nici un motiv de îndoială că reclamantul a suferit datorită imposibilităţii înapoierii copilului său şi a exercitării drepturilor părinteşti. Consideră că simpla constatare a unei încălcări nu ar reprezenta o satisfacţie echitabilă. Având în vedere sumele acordate în cauze similare (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, § 117; Sylvester, § 84; Iglesias Gil şi A.U.I., § 67 şi Maire, § 82,  precum şi Sophia Gudrun Hansen împotriva Turciei, Cererea nr. 36.141/97, § 115, Hotărârea din 23 septembrie 2003) şi făcând o evaluare pe baze echitabile, aşa cum impune art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 15.000 euro cu acest titlu (Hotărârea nr. 6/2005 din 05/04/2005, definitivă la 5 iulie 2005, în Cauza Monory împotriva României şi Ungariei, Cererea nr. 71.099/01, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 – 26/11/2005).

Doamna Ignaccolo-Zenide solicită 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei şi suferinţei pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de drepturile ei părinteşti.

Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.

Curtea apreciază că reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu (Hotărârea din 25/01/2000 în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 8/01/2001).

Cu privire la pretenţiile reclamantului referitoare la pierderea materială, jurisprudenţa Curţii stabileşte că trebuie să existe o legătură clară de cauzalitate între despăgubirile pretinse de reclamant şi încălcarea Convenţiei şi că acestea pot, dacă este cazul, să includă despăgubiri pentru pierderea de câştiguri [a se vedea, printre alte autorităţi, Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei (art. 50), Hotărârea din 13 iunie 1994, Seria A nr. 285-C, pp. 57-58,  §§ 16-20, şi Stretch împotriva Marii Britanii, §  47)].

Un calcul exact al sumelor necesare pentru o reparare integrală (restitutio in integrum) cu privire la pierderile materiale suferite de reclamant poate fi împiedicat de caracterul incert inerent al prejudiciului care decurge din încălcare [a se vedea Young, James şi Webster împotriva Marii Britanii (art. 50), Hotărârea din 18 octombrie 1982, Seria A nr. 55, pag. 7, § 11)]. O anumită sumă poate fi totuşi acordată, în pofida numărului mare de aspecte necuantificabile implicate în evaluarea pierderilor viitoare, deşi cu cât perioada de timp implicată este mai mare, cu atât mai incertă devine legătura dintre încălcare şi prejudiciu. Chestiunea care trebuie soluţionată în astfel de cazuri este nivelul reparaţiei echitabile, cu privire la prejudiciul material trecut şi viitor, care trebuie acordată fiecărui reclamant, chestiune aflată la aprecierea Curţii, ţinând cont şi de ceea ce este echitabil [a se vedea Hotărârea Lustig-Prean şi Beckett împotriva Marii Britanii din 25 iulie 2000 (reparaţie echitabilă), cererile nr. 31.417/96 şi 32.377/96, §§ 22-23, şi Stretch împotriva Marii Britanii, §§ 47-48)].

Curtea a constatat că, în circumstanţele prezentei cauze, a existat o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, datorată consecinţelor disproporţionate ale invalidării calităţii sale de avocat prin Decizia UAR din 27 iunie 1996. Cu privire la deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, Curtea observă că, în conformitate cu afirmaţiile reclamantului, care nu au fost contestate de Guvern, decizia Baroului Bucureşti nu a fost încă notificată reclamantului, ca acesta să se poată înregistra ca avocat în acel barou.

Reclamantul a susţinut că a avut stări de supărare, angoasă şi frustrare din cauza imposibilităţii exercitării profesiei de avocat şi din cauza a ceea ce a considerat ca fiind victimizarea sa continuă datorată faptului că a luat atitudine împotriva autorităţilor comuniste în 1981. Acesta s-a referit în special la retragerea secretă a statutului de membru al Baroului, la faptul că UAR nu a răspuns solicitărilor sale şi la faptul că instanţele naţionale nu au soluţionat corespunzător cererile, declarând că a trăit un sentiment de neajutorare din cauza negării manifeste, prin toate mijloacele, a dreptului său de exercitare a profesiei.

Curtea constată că reclamantul a trăit stări de supărare şi frustrare în legătură cu procedurile privind Decizia UAR din 27 iunie 1996 şi cu pierderea calităţii sale de avocat român, care nu sunt suficient compensate prin constatarea încălcării Convenţiei. Prin urmare, pe o bază echitabilă, Curtea îi acordă 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Hotărârea nr. 8 din 24/05/2005, în Cauza Buzescu împotriva României,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 08/03/2006, definitivă la 24 august 2005,în Cauza Buzescu împotriva României , Cererea nr. 61.302/00)

Restricţii   ale drepturilor salariale.     După cum am mai arătat,  Curtea Europeană a Drepturilor a statuat că o hotărâre constatând o încălcare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a şterge consecinţele astfel încât, în măsura posibilităţilor, să fie restabilită situaţia anterioară [Cauza Metaxas împotriva Greciei nr. 8.415/2002, §  35, 27 mai 2004, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei, satisfacţie echitabilă (GC), nr. 31.107/1996, §  32, CEDO 2000-XI].

Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive dispunând reintegrarea sa în funcţie.

În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral şi material şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.

În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevăzut în art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei 4.800 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral (   SECŢIA A III-A ,    definitivă la 12 octombrie 2005, Cererea nr. 7.893/2002)


În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că reintegrarea reclamantului într-un post echivalent celui deţinut înainte de concedierea sa, plata sumelor dispuse prin Decizia din data de 1 februarie 1999, reactualizate în funcţie de inflaţie, precum şi plata despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale suferite din cauza neexecutării deciziei respective l-ar repune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie nu ar fi fost încălcate.

În cazul în care statul pârât nu procedează la reintegrarea în post a reclamantului în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă (a se vedea, mutatis mutandis, Georgi împotriva României, nr. 58.318/00, § 57, 24 mai 2006, Sabin Popescu,   § 72, şi Mihai Iulian Popescu împotriva României, nr. 2.911/02, § 43, 29 septembrie 2005), Curtea decide ca Guvernul să îi plătească reclamantului 2.500 EUR pentru daunele materiale cauzate prin neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999, această sumă cuprinzând şi sumele acordate prin Decizia din data de 1 februarie 1999.

Pe de altă parte, în lipsa unor documente justificative relevante, Curtea nu poate specula asupra indemnizaţiilor pe care reclamantul le-ar fi putut primi dacă nu ar fi fost concediat sau dacă ar fi fost reintegrat imediat în acelaşi post [a se vedea, mutatis mutandis, Dragne şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006]. De asemenea, ea observă împreună cu Guvernul că suma de 5.000 EUR nu are nicio legătură de cauzalitate cu încălcările constatate.

Curtea apreciază că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea deciziei pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării.

În aceste circumstanţe, având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului suma de 3.500 EUR cu titlu de daune morale. Hotărârea din 11/10/2007 în Cauza Ştefanescu împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.617 din 22/08/2008 (Cererea nr. 9.555/03)

Curtea reaminteşte că a constatat deja încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie din cauza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive care dispunea reintegrarea reclamantului şi plata de despăgubiri, precum şi din cauza anulării acestei hotărâri pe calea unui recurs în anulare. De asemenea, ea reaminteşte că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele.

În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că reintegrarea reclamantului în postul său şi plata sumelor recunoscute prin hotărârea definitivă din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflaţiei, şi anume a sumei de 8.226 euro (EUR), ar repune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie nu ar fi fost încălcate. În plus, având în vedere că angajatorul este singurul în măsură să plătească la casa de asigurări de sănătate şi la casa de pensii cotizaţiile aferente salariilor datorate, este de datoria Guvernului să ia măsurile necesare în acest sens (Miclici împotriva României, nr. 23.657/03, § 67, 20 decembrie 2007).

Dacă statul pârât nu procedează la executarea hotărârii judecătoreşti în discuţie în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte că Guvernul va trebui să îi plătească reclamantului o anumită sumă cu titlu de daune materiale. Ţinând cont de informaţiile trimise de părţi cu privire la sumele datorate reclamantului, ajustate în funcţie de rata inflaţiei, de cererile de reparaţie echitabilă ale acestuia şi de observaţiile Guvernului, Curtea apreciază că se cuvine să îi acorde reclamantului suma de 8.226 EUR, ce corespunde cu despăgubirile stabilite prin hotărârea din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflaţiei, plus o sumă suplimentară de 5.000 EUR, adică în total 13.226 EUR, cu titlu de daune materiale.

Curtea apreciază că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantului suma de 2.000 EUR cu titlu de daune morale (Hotărârea din 29/07/2008 în Cauza Teodorescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 09/06/2009  Cererea nr. 29.762/02) .

Referitor la prejudiciul moral ce afectează persoane juridice.  Statele contractante sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care doresc să le folosească pentru a se conforma unei hotărâri ce constată o încălcare, pronunţată într-o cauză în care ele sunt părţi. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, statul pârât are obligaţia de a o îndeplini. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau permite doar o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, art. 41 îi conferă Curţii puterea de a-i acorda părţii lezate, dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră adecvată [(Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-I); a se vedea și C.  Bârsan, Conventia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol.  II, Editura C.  H.  Beck, București, 2006, pp.  515 sqq].

Reclamanta, subiect colectiv de drepturi, solicită suma de 300.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral adus reputaţiei sale în urma deschiderii unei proceduri de faliment, pornită exclusiv pentru o datorie constatată prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 13 ianuarie 2003, ce face obiectul prezentei cereri. Astfel, aceasta face trimitere la publicările deschiderii procedurii de faliment împotriva sa în Buletinul insolvenţei din lunile februarie, mai şi iunie 2007.

Prejudiciul nonmaterial poate cuprinde, pentru o societate comercială, elemente mai mult sau mai puţin “obiective” şi “subiective”. Printre aceste elemente trebuie recunoscute reputaţia societăţii, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor ce trebuie luate, tulburările cauzate în administrarea societăţii înseşi, ale căror consecinţe nu se pretează unui calcul exact şi, în fine, deşi într-o măsură mai mică, neliniştea şi neplăcerile cauzate membrilor organelor de conducere ale societăţii (Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei, Hotărârea din 6/04/2000 [MC], nr. 35.382/97, § 35, CEDO , Recueil 2000-IV, § 29).

Situaţia de incertitudine prelungită în care a fost pusă reclamanta probabil că a cauzat, pe de o parte, tulburări considerabile în planificarea deciziilor ce trebuiau luate în ceea ce priveşte administrarea activităţii sale economice şi, pe de altă parte, neplăceri în relaţiile reclamantei cu alte societăţi. Pe de altă parte, această incertitudine probabil că a afectat şi reputaţia reclamantei în ochii clienţilor săi actuali şi potenţiali, afectând succesul comercial şi viabilitatea însăşi a societăţii, în detrimentul asociaţilor şi al angajaţilor (vezi, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding,   § 80 şi Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 94, CEDO 2005-II).

Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea hotărăşte să îi aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral (Hotărârea din 13/05/2008 în Cauza S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României , Cererea nr. 15.872/03, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 28/01/2009).

Ţinând seama de ansamblul elementelor care se găsesc în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral ( Hotărârea din 01/12/2005 în Cauza Societatea Comercială “Maşinexportimport Industrial Group” – S.A. împotriva României , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 09/08/2006).

Reclamanta solicită suma de 3.884.798,57 dolari americani (USD) cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit din cauza pierderii veniturilor aferente contractelor în curs de executare (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Ea arată că actele şi omisiunile autorităţilor naţionale au avut consecinţe de ordin patrimonial în ceea ce o priveşte, ţinând cont de faptul că este un agent economic a cărui continuitate a activităţii este esenţială pentru existenţa sa şi de faptul că ea se află “în încetare completă a activităţii, lipsită de venituri şi încărcată de datorii”. În acest sens, ea citează Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) ([MC], nr. 31.107/96, §§ 40-45, CEDO 2000-XI).

Guvernul român   consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde că l-a suferit. În subsidiar, consideră că suma solicitată cu acest titlu este excesivă,  citând,  în acest sens,  cauzele IZA Ltd şi Makrakhidze împotriva Georgiei (nr. 28.537/02, § 63, 27 septembrie 2005) şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. , § 57 . Totuşi, el subliniază că acordarea unei sume pentru prejudiciul moral în această ultimă cauză, ca şi în Cauza Sovtransavto Holding, a luat în considerare incertitudinea juridică care a planat asupra părţilor interesate timp de mai mulţi ani. În plus, Guvernul atrage atenţia asupra faptului că, dacă diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau dacă distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea ar putea fi determinată să le analizeze global.

Reclamanta contestă cu fermitate “punctul de vedere de specialitate” prezentat de Guvern, considerând că acest document nu ar putea fi considerat drept o expertiză (Hotărârea din 03/06/2008, în Cauza Societatea Comercială “Pilot Service” – S.A. Constanţa împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.137 din 05/03/2009, Cererea nr. 1.477/02) .

Dar cea mai aspră condamnare a României , prin gravitatea încălcărilor enuntate, este aceea din cauza Moldovan şi alţii împotriva României .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reiterează constatările sale:

– reclamanţii au fost supuşi unor tratamente degradante, în sensul art. 3 din Convenţie;

– a existat o ingerinţă în dreptul acestora la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie neconformă art. 8 din Convenţie;

– durata procedurii civile nu a fost rezonabilă în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie; şi

– reclamanţii au fost discriminaţi, datorită originii lor etnice, în exercitarea drepturilor acestora ocrotite de art. 8 din Convenţie, prin încălcarea art. 14.

Toate aceste încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei s-au datorat condiţiilor de viaţă ale reclamanţilor, posterioare ingerinţei autorităţilor statului pârât în drepturile reclamanţilor ulterior lunii iunie 1994, şi eşecului repetat al acestora de a pune capăt acestor încălcări.

Curtea apreciază că există o legătură cauzală între ingerinţele în drepturile reclamanţilor şi prejudiciul material reclamat, de vreme ce Guvernul a fost găsit responsabil de incapacitatea de a pune capăt încălcărilor aduse drepturilor reclamanţilor care au generat pentru aceştia condiţii inacceptabile de viaţă. Constată, de asemenea, că raportul de expertiză prezentat de părţi este inexact şi inconsistent. Totodată, apreciază că, în urma ingerinţelor constatate, reclamanţii au suferit în mod indubitabil prejudicii morale, ce nu pot fi reparate prin simpla constatare a încălcării.

În consecinţă, faţă de gravitatea încălcării normelor Convenţiei, de cuantumul daunelor deja acordate de instanţa internă prin Hotărârea definitivă şi irevocabilă din 25 februarie 2005 şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă acestora următoarele sume, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit:

a) 60.000 EUR, daune materiale şi morale reclamantului Iulius Moldovan;

b) 13.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Melenuţa Moldovan;

c) 11.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Moldovan;

d) 15.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Otilia Rostaş;

e) 17.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Gruia) Lăcătuş;

f) 95.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Floarea Zoltan;

g) 27.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Dîgăla) Lăcătuş.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  apreciază că acordarea acestor sume, incluzându-le pe cele stabilite de instanţa naţională, reprezintă soluţia completă şi finală a cazului dedus judecăţii ( Hotărârea nr. 2 definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Moldovan şi alţii împotriva României  din 12/07/2005,   publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 10/04/2006 , cererile nr. 41.138/98 şi 64.320/01).

Guvernul român a fost găsit responsabil de incapacitatea de a pune capăt încălcărilor aduse drepturilor reclamanţilor care au generat pentru aceştia condiţii inacceptabile de viaţă.

Q daune

Curtea statuează că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit prejudicii materiale şi morale, pentru care simpla constatare a încălcării nu poate constitui o reparaţie echitabilă. Dată fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constante ale dispoziţiilor Convenţiei, statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 40 000 EUR, pentru prejudiciul material şi moral suferit (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.150 din 6  decembrie 2004, § 301)

Faţă de ansamblul elementelor ce se află în posesia sa şi statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului 14.000 euro cu titlu de daune materiale şi 2.000 euro cu titlu de daune morale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 4 noiembrie 2008 în Cauza Bota  împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  337 din 20 mai 2009, § 63).

45000 € daune morale, 3700 € daune materiale (Înalta Curte de Casație și Justiție , S. civ. și proprietate intelectuală, dec. Nr. 4972 din 4 octombrie 2010, în cauza Reman Domocoș Gheorghe).

PROTECŢIA DREPTURILOR INDIVIDUALE ÎN CONSTITUŢIE ŞI PROCEDURA PENALĂ, PERCHEZIŢIA

Structura tipică a procesului penal distinge  trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale. Aceasta înseamnă – elementar – că în afara unui proces penal nu există probe, mijloace de probă, procedee tehnice judicioase etc.

În vederea începerii urmăririi penale, organele de urmărire penală pot efectua acte premergătoare. Abia procesul-verbal (ca înscris) prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui un mijloc de probă. Deci nu este de imaginat o „fază” a procesului penal a actelor premergătoare, după cum nici un alt înscris nu poate constitui un viitor mijloc de probă. Excedând un inexistent proces penal, nu avem deci cum vorbi de percheziţii, interpretări în afara sistemului consacrat de Codul de procedură penală.

În vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale (nu pur informativ), pot efectua acte premergătoare şi lucrători operativi M.I. şi din alte organe de stat, dar pentru fapte care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Tocmai faptul că această dispoziţie este înscrisă în Codul de procedură arată clar că procurorul nu este antrenat în activităţi pur informative, ci numai în sprijinul organelor de urmărire penală şi numai pentru o urmărire penală (art. 224 alin. 2 C. pr. pen.).

De aceea, înainte de începerea urmăririi penale nu este de imaginat o percheziţie – întrucât acolo sunt alte garanţii procesuale – şi nici înregistrări,  întrucât nu avem un dosar înregistrat penal cu învinuit în cauză1.

Numai dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală (mai întâi), împotriva titularului contului (deci există un inculpat anume identificat) şi numai la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei de judecată, vor fi transmise justiţiei informaţii privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate (deci în patrulea rând numai aceste date, şi nu altele)3.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (cf. art. 200 din Codul de procedură penală).

Strângerea probelor necesare este atât operaţiunea materială de adunare a oricăror elemente de fapt ce capătă – în drept – valoarea de probe, cât şi operaţiunea logică de examinare a acestora, pentru a constata dacă sunt suficiente unui judecător (sau dacă mai este necesar, pentru a obţine un adevăr judiciar, formal, să se adune şi alte probe)1.

Identificarea făptuitorului este operaţiunea logică prin care volumul datelor adunate are drept scop conturarea datelor necesare pentru cunoaşterea făptuitorului, atât ca persoană fizică, cât şi ca identitate, raţionament urmat de determinarea vinovăţiei, a responsabilităţii penale în scopul aprecierii asupra dispoziţiei de trimitere în judecată.

Între aceste două momente se înscrie activitatea laborioasă a organului de cercetare penală care pleacă de la  o situaţie de fapt şi ajung la o persoană.

Pentru a realiza aceste sarcini impuse de obiectul urmăririi penale astfel delimitat, alături de administrarea probelor, organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu caracter real, dar şi personal, uneori aceste măsuri având caracter obligatoriu2.

Actele de urmărire efectuate (atât actele procesuale, cât şi cele procedurale) sunt consemnate în înscrisuri procesuale constatatoare, măsuri care trebuie să aibă, potrivit legii, o anumită formă şi un anumit conţinut.

Începerea urmăririi penale are loc indiferent dacă în actul de sesizare se indică sau nu cine este făptuitorul şi indiferent dacă acesta este cunoscut sau nu3.Urmărirea penală începe in rem întrucât pentru declanşarea cercetărilor nu este necesară cunoaşterea făptuitorului. Imediat cu acesta devine cunoscut în sensul formării convingerii că el este infractorul – trebuie pusă în mişcare acţiunea penală.

Articolul 234 C. pr. pen. trebuie interpretat în sensul nu al latitudinii subiective a organului de cercetare penală, de a propune ad nutum procurorului acţiunea penală, ci al obligaţiei de a îndeplini sarcina legală odată ce, imediat ce a obţinut temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Momentul este al

–          cunoaşterii făptuitorului;

–          al existenţei probelor sau indiciilor temeinice4 care justifică tragerea la răspundere penală a celui faţă de care se efectuează urmărirea penală şi numai dacă

–          nu subzistă vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.

Numai dacă devin aplicabile prevederile art. 10 C. pr. pen., ca singură limitare legală, organul de cercetare nu are obligaţia să sesizeze procurorul (conform art. 234 C. pr. pen.).

De aceea, organele de urmărire penală sunt obligate să desfăşoare – potrivit calităţilor lor profesionale – orice activitate, orice mijloace legale pentru descoperirea făptuitorului şi determinarea faptei, indiferent de mediu, persoana, locaţii etc.

Este evident că orice asemenea activităţi afectează drepturile şi libertăţile altor persoane, dar aceste restrângeri ale acestora sunt prevăzute ca obligaţie legală a organelor judiciare pentru că se impun pentru desfăşurarea instrucţiei penale5.

Legiuitorul constituţional a arătat însă, că această restrângere – legală – trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, neputând atinge însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii.

Esenţa sistemului nostru judiciar constă în respectarea unor principii procedurale elementare, cum ar fi notificarea şi audierea persoanei în cauză, oferirea posibilităţii de a participa în vreun fel, în această fază a investigaţiei şi asigurarea asistenţei juridice6.

În tot cursul procesului penal este continuu incident principiul contradictorialităţii, garanţie a aflării adevărului7. Caracteristica procedurii de urmărire penală a încetat să mai fie secretă în sistemul Codului din 1968. Nu poate fi calificată secretă o procedură la efectuarea căreia participă, în afară de persoanele care aparţin organelor de urmărire şi persoane neoficiale, martori, tehnici, experţi, interpreţi, apărători8.

În consecinţă, caracterul contradictoriu rezultă tocmai din caracterul nesecret al instrucţiei penale9. Astfel, dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celelalte părţi în tot cursul procesului penal, organele judiciare fiind obligate să asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Orice parte are acum dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul procesului penal.

Organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa făptuitorul care are calitatea de învinuit sau de inculpat despre dreptul său de a fi asistat de apărător. Această obligaţie devine aparent înainte de a se lua prima declaraţie10. Aceasta înseamnă că orice activitate „restrângătoare de drepturi” se poate desfăşura faţă de orice bun şi faţă de orice persoană.

Limitarea care se impune a fi amintită este adusă numai prin lege. Este vorba de acele activităţi care trebuiesc dispuse, autorizate în prealabil, întemeiate, motivate de către procuror.

Astfel, percheziţiile (domiciliare) pot fi ordonate exclusiv de magistrat independent şi imparţial, conform art. 27 (3) din Constituţie11.

Un control judiciar al atingerilor aduse de executiv dreptului la libertate al unui individ constituie un element esenţial al garanţiei prevăzute de art. 5 & 3. Pentru ca un “magistrat” să poată fi considerat ca exercitând “funcţiuni judiciare”, în sensul acestei dispoziţii, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care reprezintă, pentru persoana deţinută, garanţii împotriva arbitrariului sau a privării nejustificate de libertate. Astfel, “magistratul” trebuie să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi. Sub acest aspect, aparenţele obiective de la momentul deciziei asupra detenţiei sunt pertinente. Dacă apare, la acest moment, că magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi puse în discuţie.

Magistratul trebuie să îl audieze personal pe individul prezentat în faţa lui şi să se pronunţe pe baza criteriilor de drept asupra existenţei unor motive justificând detenţia, iar, în lipsa lor, trebui să aibă puterea să ordone, cu forţă obligatorie, eliberarea celui deţinut.

Instanţa europeană constată că, judecătorul de instrucţie, la momentul terminării anchetei preliminare, redactează o decizie finală care face o descriere sumară a faptelor, dă o calificare juridică infracţiunilor şi indică dispoziţiile penale aplicabile. În mod evident, această decizie nu are decât rolul să orienteze instanţa judecătorească, având un simplu caracter declarator.          Totuşi, în procedura care urmează în faţa tribunalului de district, nu este depus nici un act oficial de acuzare şi nici un membru al Ministerului Public nu este prezent la proces. În schimb, judecătorul de instrucţie este acela care, în decizia sa finală, rezumă faptele şi indică încadrarea juridică, element de pornire în derularea procedurii la tribunalul de district. Prin urmare, decizia judecătorului de instrucţie, ca atare, conţine elemente importante ale unui act de inculpare şi, în fapt, îndeplineşte rolul acestuia.

Aşa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că, la momentul în care judecătorul de instrucţie a decis privarea de libertate a reclamantului, a reieşit că, în cazul în care cauza ar fi fost deferită tribunalului de district, judecătorul care a ordonat arestarea preventivă ar fi putut să intervină în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală[1] .

Legea franceză din 15 iunie 2000 privind întărirea prezumţiei de nevinovăţie a creat instituţia judecătorului libertăţilor şi al detenţiei, un magistrat distinct de judecătorul de instrucţie şi care, începând cu 1 ianuarie 2001, este singurul în măsură să decidă asupra plasării sau menţinerii în detenţie provizorie a persoanelor învinuite sau inculpate. Judecătorul libertăţilor preia întregul contencios privind  detenţia provizorie de la judecătorul de instrucţie[2].

Constanta jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului  este aceea că procurorul este subordonat puterii executive (Ministerului de Justiţie)[3]. El nu oferă independenţa cerută de exigenţele convenţiei din moment ce  dispune arestarea provizorie,  inculparea, în final acţionează ca un organ de urmărire penală în faţa jurisdicţiei de judecată; imparţialitatea sa poate fi pusă în cauză dacă el poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte titulară a urmăririi penale[4] asumându-şi rolul de acuzator în dezbateri în faţa instanţei.

În ceea ce priveşte România, CEDH ia notă că Parchetul General, care a înlocuit vechea Procuratură, este alcătuit din funcţionari care îşi exercită atribuţiile sub autoritatea acestuia. Ministerul justiţiei are drept de control asupra tuturor membrilor Parchetului General, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar şi atunci când exercită, ca în cazul de faţă, funcţii de natură judiciară, un procuror al unui parchet de pe lângă tribunal acţionează ca un membru al Parchetului General, fiind subordonat mai întâi procurorului general, şi apoi, ministrului justiţiei.

Curtea reaminteşte că numai un organism care are competenţă deplină şi satisface o serie de cerinţe – cum este independenţa faţă de puterea executivă şi de părţi – poate fi descrisă ca o instanţă de judecată în sensul art.6 § 1. Nici procurorii din parchetul de pe lângă tribunal şi nici procurorul general nu îndeplinesc această cerinţă[5].

Guvernul a recunoscut că legislaţia română în materie nu răspunde exigenţelor art. 5 § 3, având în vedere că procurorul competent să emită mandatul de arestare nu oferă garanţiile cerute de noţiunea de „magistrat” în sensul art. 5 § 3[6].

Ca atare, nu pot fi invocate în scopuri străine ideii europene aserţiunile Curţii Constituţionale:

Deşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul că actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmăririi penale sunt suspectate de lipsă de imparţialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia neconstituţionalităţii art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art.27 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, deoarece, astfel cum rezultă din analiza anterioară, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistând o contrarietate cu prevederile Constituţiei.

Curtea Constituţională a constatat totodată că nu ar exista neconcordanţe între, pe de o parte, prevederile art.5 § 3 din convenţie şi, pe de altă parte, legile interne (Codul de procedură penală şi Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată), spre a se aplica dispoziţiile art. 20 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora: “Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”[7].

Controlul judiciar al restrângerilor aduse de executiv dreptului la libertatea individului constituie un element esenţial al garanţiei înscrise în art.5 § 3[8] . Pentru ca un magistrat să poată exercita funcţii judiciare, în sensul acestor dispoziţii el trebuie să îndeplinească anumite condiţii reprezentând, pentru persoana deţinută, garanţii împotriva arbitrarului sau al privării nejustificate de libertate[9] .

Magistratul trebuie să fie independent de executiv şi de părţi. Or, el putea – la aceea dată – să intervină în procedura penală ulterioară în calitate de parte (acuzatoare), independenţa şi imparţialitatea sa putând fi puse la îndoială[10] .     Procurorul intervine în prima fază a cercetărilor, dispune începerea urmăririi penale şi ia decizia arestării provizorii şi intervine şi ulterior, acţionând ca organ de urmărire penală, punând în mişcare acţiunea penală, întocmind actul de acuzare şi totodată ocupând locul ministerului public  în calitate de parte acuzatoare, în faţa instanţei, independenţa, căci legea nu îi interzice în mod expres[11] .

Magistraţii ministerului public fiind subordonaşi ierarhic, nu întrunesc exigenţele independenţei faţă de executiv[12]

Procurorul care a ordonat arestarea nu este un magistrat în sensul art. 5 § 3[13] .

În cazul Pantea nici controlul judiciar nu a avut loc de îndată, în sensul art. 5 § 3 din convenţie. Un control judiciar rapid al detenţiei constituie, în egală măsură, o garanţie importantă contra relelor tratamente[14] .

Incumbă statului sarcina de a introduce o procedură judiciară rapidă, permiţând un control al legalităţii detenţiei[15] .

Este vorba de posibilitatea abstractă,  nu numai de cumulul efectiv al atributelor reunite de cercetare ,  arestare, inculpare şi urmărire în instanţă[16] . Cel ce ordonă arestarea nu poate trece ca independent nici faţă de părţi,  atât timp cât el poate interveni în faze ulterioare ale procesului[17] .

În genere vorbind, procurorul este privit ca un adversar al inculpatului: el instrumentează cauza, întocmeşte actul de acuzare, ia cuvântul vis-a-vis de apărare în timpul dezbaterilor şi poate apela hotărârea în caz de achitare[18] .

Toate acestea ne conduc,  de exemplu,  la ideea că arestarea preventivă poate fi dispusă numai de către un judecător[19].

Noua redactare a Constituţiei explicitează: numai de un judecător şi numai în formele prevăzute expres ca atare, de lege, în art. 100 – 111 C. pr. pen.

În noua formulare constituţională[20], percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege (alin. 3).

Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante . Această formulare nu face să afirmăm că şi flagrantul care ar implica o percheziţie domiciliară sau de sediu are nevoie de autorizarea judecătorului. O asemenea percheziţie domiciliară poate începe după ora 20.

Observăm că art. 27 are ca nomen iuris, „ Inviolabilitatea domiciliului”.

Textul Constituţiei mai are un text referitor la percheziţie, şi anume art. 23 privitor la „Libertatea individuală”, unde se arată că : percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege (alin. 2). De aceea, trebuie să facem distincţie între percheziţia domiciliară, care se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege, şi percheziţia individuală, corporală, personală, care se dispune numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege . Observăm că aici textul constituţional trimite doar la formulările din Codul de procedură penală.

Şi articolul 100 din Codul de procedură penală[21] distinge – Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.

Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii.

Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie.

Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător.

Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale, punându-se astfel capăt unei anumite evoluţii în gândirea unor procurori.

Articolul 100 a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, cu următorul text

„Percheziţia Art. 100. – Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.

Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris din cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, instanţa de judecată, la cererea procurorului în cursul urmăririi penale sau din oficiu în cursul judecăţii, poate dispune, în scris şi motivat, efectuarea acesteia.

În cazuri urgente şi temeinic justificate, în cursul urmăririi penale, şi procurorul poate dispune, în scris şi motivat, efectuarea percheziţiei, fiind obligat să informeze, de îndată despre aceasta, instanţa.

Percheziţia poate fi dispusă numai după ce a fost începută urmărirea penală, cu excepţia infracţiunilor flagrante şi ori de câte ori legea dispune altfel.

Percheziţia nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale decât cu consimţământul persoanei în cauză.”

Textul anterior Legii nr. 281/2003 era : „Percheziţia Art. 100.Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris din cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii.

Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.

Această ultimă formulare înlătură deci orice posibilitate ca, în cazuri urgente şi temeinic justificate, în cursul urmăririi penale, şi procurorul să poată dispune, în scris şi motivat, efectuarea percheziţiei, fiind obligat să informeze, de îndată despre aceasta, instanţa.

În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară, dispusă potrivit art.100, se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţiţi, după caz, de lucrători operativi ( art. 101 din Codul de procedură penală).

Articolul. 101 a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. Textul anterior avea următorul cuprins: „Încuviinţarea percheziţiei domiciliare Art. 101. – Organul de cercetare penală poate face percheziţii domiciliare cu autorizaţia procurorului.

Percheziţia domiciliară se poate face fără autorizaţia procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta.

În caz de infracţiune flagrantă, percheziţia domiciliară se efectuează fără autorizaţia procurorului.”

De altfel, de la formularea constituţională din 1991 percheziţia consimţită în scris era ilegală.

Referitor la timpul de efectuare a percheziţiei , art. 103 din Codul de procedură penală prevede că ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face între orele 6–20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6–20 poate continua şi în timpul nopţii.

Articolul 103 a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. Textul anterior avea următorul cuprins: „Timpul de efectuare a percheziţiei Art. 103.Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se pot face de organul de cercetare penală între orele 6 – 20, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6 – 20 poate continua şi în timpul nopţii. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se pot face de procuror şi în timpul nopţii.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face de procuror şi în timpul nopţii.

Dar, potrivit art. 27 alin. (4) din Constituţie, percheziţiile domiciliare în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante. De aceea, textul din Codul de procedură penală ultima redactare, este abrogat de la 19 octombrie 2003. Percheziţia începută între orele 6–20 NU MAI poate continua şi în timpul nopţii (în afară de cazul infracţiunilor flagrante).

De asemenea, este aceeaşi reglementare şi atunci când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. În timpul nopţii sunt interzise orice percheziţii efectuate chiar într-un local public (în afară de cazul infracţiunilor flagrante).

Dacă se doreşte confirmarea unei fapte de corupţie printr-un flagrant[22], percheziţia trebuie dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului.

În cazul infracţiunilor flagrante percheziţia se poate efectua şi după orele 20, conform art. 27 alin. (4) din Constituţie, la domiciliu, în sens larg (sedii ale persoanelor juridice).

Procedura percheziţiei

Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător.

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu.

Aceste operaţiuni se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi.

Când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exerciţiu (Art. 104 din Codul de procedură penală. Art. 104 alin. 1 şi 3 a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. – Alineatul 1 al articolului 104 a fost modificat prin O.U. nr. 109/2003 . Textul anterior avea următorul cuprins: Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca în prealabil să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de instanţă sau, după caz, a procurorului.).

Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică totdeauna.

Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice (Art. 105 din Codul de procedură penală).

Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 alin. 1, sau de persoana desemnată de acest organ.

Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată ( Art. 106 din Codul de procedură penală).

Articolele 107 -110 din Codul de procedură penală au rămas neschimbate: obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează.

Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii.

Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.

Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia din persoanele arătate în art. 108 alin. final.

Despre efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se întocmeşte proces-verbal.

Procesul-verbal trebuie să cuprindă, în afară de menţiunile prevăzute în art.91, şi următoarele menţiuni: locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute.

În procesul-verbal se face menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care au fost lăsate în păstrare.

Copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, ataşate la dosar sau păstrate în alt mod.

Obiectele şi înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. În acest caz fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar.

Până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul.

Obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.

Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt dintre acelea arătate în art. 165 alin. 2 şi dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică potrivit dispoziţiilor acelui articol.

Dispoziţiile din secţiunea VIII, referitoare la ridicarea de obiecte şi la efectuarea percheziţiei se aplică în mod corespunzător şi atunci când actele procedurale se efectuează la o unitate din cele la care se referă art. 145 din Codul penal sau la o altă persoană juridică, dispoziţii care se completează după cum urmează:

a) organul judiciar se legitimează şi, după caz, înfăţişează reprezentantului unităţii publice sau al altei persoane juridice autorizaţia dată;

b) ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului unităţii;

c) atunci când este obligatorie prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot face parte din personalul unităţii;

d) copie de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unităţii (Denumirea marginală, partea introductivă şi lit. a ) ale art. 111 au fost modificate prin Legea nr. 281/2003 ).

Curtea Constituţională a apreciat – eronat credem noi – că art. 26 alin.1 lit. c) din O.G. nr. 70/1997[23] nu contravine art. 27 din Constituţie referitor la inviolabilitatea domiciliului pentru că se referă la sedii de afaceri ori în alte locuri în care există bunuri impozabile sau în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri[24].

Diferenţa între ridicare silită şi percheziţie nu stă  în caracterul silit (posibil ambelor) sau în caracterul general sau determinat (pot percheziţiona şi pentru un obiect anume, după cum pot ridica diverse obiecte), ci în activitatea obiectiv diferită a percheziţiei, şi care constă în a căuta, obiecte ascunse, deci împotriva voinţei posesorului (silit) şi nu întotdeauna căutând obiecte determinate, dar, neapărat, numai obiecte (şi înscrisuri) care au legătură cu fapta săvârşită (art. 105 al. 2 C. pr. pen.).

Autorizaţia judecătorului se dă în vederea soluţionării unei anumite cauze (doar, număr) conţinând date strict determinate (art. 105 alin. 2: legătură cu fapta), pentru că aşa trebuie să o ceară procurorul competent al cauzei.

Instanţa poate proceda ea însăşi la efectuarea unei percheziţii numai cu ocazia unei cercetări locale proprii (art. 102 alin. 1 C. pr. pen.).

În celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de a efectua percheziţia se comunică procurorului (art. 102 C. pr. pen.) competent (de la locul percheziţiei) prin procurorul parchetului de pe lângă această instanţă (cf. normelor privind comisia rogatorie).

Potrivit art. 26 din Legea nr.78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie4, secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului exercitat în condiţiile legii, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, şi nici instanţei de judecată. Datele şi informaţiile solicitate de procuror sau de instanţa de judecată se comunică la cererea scrisă a procurorului, în cursul urmăririi penale, sau a instanţei, în cursul judecăţii.

Principiul este dezvoltat şi descris şi de noi mai sus. Obligaţia prezentării probelor sau mijloacelor de probă este înscrisă în art. 65 din Codul de procedură penală, iar sancţiunile penale ale încălcării acestei obligaţii sunt prevăzute în capitolul Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei (de ex. art. 260, 2611, 262, 263, 264, 264 ) din Codul penal[25].

Împotriva acestor opinii ale noastre s-a susţinut că:

– Legea specială nr. 143/2000 ar permite efectuarea de activităţi judiciare anterior urmăririi penale;

– Constituţia României din 1991 ar permite şi alte restrângeri ale unor libertăţi fundamentale în faza instrucţiei penale;

– „existenţa unei cauze penale pe rolul organelor de poliţie sau al parchetului nu ar implica în mod automat şi faza urmăririi penale” (?!) ;

– Curtea Constituţională ar fi apreciat că Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională este constituţională;

– Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar a subliniat că ascultarea convorbirilor telefonice este necesară pentru prevenirea unor infracţiuni.

Pentru motivele arătate anterior, nu putem fi de acord cu asemenea alegaţii.

Legea privind combaterea drogurilor nu este o lege de procedură şi nu modifică cu nimic regulile de principiu ale procedurii penale. Chiar art. 23 (2) din lege arată că dispoziţiile Codului se aplică în mod corespunzător. Aceasta înseamnă că procurorul are un dosar de urmărire penală începută împotriva unui învinuit, ca persoană identificată.

În Legea nr. 78/2000 se arată că, pentru motive temeinice, măsurile luate pot fi prelungite prin ordonanţă motivată. Este de neimaginat că un procuror ar putea semna o ordonanţă motivată într-o (inexistenţă) „fază” a actelor premergătoare, acte care nu ar fi ataşate nici unui dosar (poate secret?!).

Formulările celor două legi sunt limitate unui proces penal, adică unei cauze penale.

Obiectul material şi juridic determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal poartă denumirea de cauză penală, denumire sinonimă cu cea de litigiu penal sau pricină penală (folosită în jurisprudenţă)5.

În art. 49 din Constituţie se arată că restrângerea unor libertăţi poate fi făcută numai dacă se impune pentru siguranţa naţională, ordinea, desfăşurarea instrucţiei penale, printre altele.

Am arătat că activitatea informativă excede procesul penal, nu antrenează în nici un fel procurorul. Ele sunt acte de investigare şi în nici un caz acte de cercetare penală6 Ca atare, nici nu se poate pune problema unei contradicţii între procedura penală şi Legea siguranţei naţionale. Aşa a arătat şi Curtea Constituţională: „documentele, datele şi informaţiile S.R.I. pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare”7.

Este deci evident că nu este vorba de probe (judiciare). Potrivit art. 224 C. pr. pen., toate datele necesare procurorului pentru începerea urmăririi penale se predau procurorului, care le va ataşa la dosar, chiar dacă numai unele vor fi folosite (cf. art. 912 C. pr. pen.).

Este mai mult decât evident că este vorba de o altă activitate, care nu îl are în vedere pe procuror8.

Legea nr. 51/1991 este criticabilă pentru că nu enunţă cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. are dreptul de a-şi exercita atribuţiile sale şi nu oferă unui justiţiabil o cale efectivă de recurs în faţa unei autorităţi naţionale; aceasta afectează dreptul la viaţa privată, iar România a fost condamnată la Strasbourg în cauza Rotaru vs România, hotărârea din 4 mai 20009.

Argumentele aduse au lăsat deschisă în mod absolut periculos calea arbitrariului prin lipsa oricărui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere rămân secrete. În acelaşi timp, reflectă şi modul de gândire şi evoluţia instituţiei. Calea unui recurs trebuie să fie deschisă individului atunci când datele devin cunoscute.

În sistemul cantonului Berna, un judecător de instrucţie (din Laufon) acţionează numai pe baza Codului elveţian de procedură, în cadrul unui proces penal. Ancheta preliminară nu este act premergător în sistemul elveţian10.

Codul elveţian permite judecătorului de instrucţie supravegherea telefonică nu numai a unui inculpat, dar şi a unui suspect (art. 184A2) dacă urmărirea penală (în curs) are ca obiect o faptă gravă. În 24 de ore care urmează deciziei sale, chiar şi judecătorul supune măsura aprobării unui judecător (şi nu oricare): preşedintelui Camerei de acuzaţie (art. 184B2 , Contrôle).

Aşa că nu credem că ne putem raporta la aberante acte premergătoare în cauza Lüdi vs. Elveţia11.

Curtea a apreciat că dl. Lüdi nu a beneficiat de un proces echitabil pentru faptul că nici judecătorul de instrucţie nici instanţa nu au putut (sau nu au vrut) să-l audieze pe agentul infiltrat (chiar anonim, neidentificabil) şi să procedeze la o confruntare în urmărirea penală sau în judecată.

Curtea a acordat 15.000 F.S. (în unanimitate)12.

Odată instrucţia preparatorie elveţiană terminată judecătorul comunică tot dosarul, în întregime, procurorului general, şi avertizează în scris celelalte părţi despre decizia sa (art. 185 C. pr. pen. elveţian). Acesta este sensul sintagmei instrucţiei penală preparatorie în orice sistem european.

S-a susţinut că textul constituţional de “instrucţie penală” este plasat tocmai pentru a nu limita momentul dispunerii unei astfel de măsuri.

Sintagma instrucţiei penale nu există în codul în vigoare, dar există în doctrina românească şi străină. Soluţia este corespunzătoare prevederilor similare din alte Constituţii ale ţărilor cu regim politic democrat.

Din nici o dezbatere parlamentară nu a rezultat că textul constituţional ar lăbărţa sensul noţiunii de instrucţie la acte premergătoare13.

Oare ce îl oprea pe procuror să-şi marcheze activitatea sa printr-o rezoluţie, respectiv, un proces-verbal? Oare dorinţa lipsei controlului? Doctrina a arătat – dacă mai era nevoie să subliniem – că prin începerea urmăririi penale se creează cadrul legal în care organele de urmărire penală pot desfăşura toate activităţile ce se înscriu în obiectul urmăririi penale14.

Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor convorbiri sau comunicări se vor efectua cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe.

Această formulare a mutat centrul de greutate la judecător.

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate numai în cazuri foarte grave, cu pericol social sporit,  şi anume în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor alte infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace ori în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii[26].

Remarcăm faptul că art. 224  din Codul de procedură penală nu a fost abrogat. Ceea ce va trebui să fie regândit este sistemul de garanţii faţă de persoane care nu vor avea – până la un sfârşit al unei proceduri judiciare –   calitatea  de învinuit sau inculpat. Chiar dacă competenţa a trecut la un judecător, sistemul procedural actual este în deficit faţă de cerinţele europene care interzic, de exemplu, o cercetare secretă, o evidenţă nepublică şi o lipsă a unei căi de atac.

În consecinţă, când existau indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, prin ordonanţă motivată, într-o urmărire penală începută, procurorul putea dispune una dintre activităţile enumerate în art. 27 alin. 1 lit. a) – d). Atunci când aceste procedee privesc o activitate a unei instituţii de credit, activitatea procurorului este ulterioară unei acţiuni penale pornite[27].

Astăzi,  textele Legii nr. 78 trebuie citite prin prisma  noilor texte ale  Constituţiei şi ale ultimelor modificări  din Codul de procedură penală . Cel ce autoriză punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora, punerea sub supraveghere sau interceptarea comunicaţiilor sau  accesul la sisteme informaţionale    va trebui să fie judecătorul. Dispoziţiile art. 911 -915 din Codul de procedură penală  modificate se  vor aplică întocmai.

În ceea ce priveşte comunicarea de înscrisuri, documente bancare, financiare ori contabile se vor aplica normele de la ridicarea de  înscrisuri şi , respectiv, de la percheziţie.

De aceea, utilizarea unor programe sau metode de deparolare sau de desecurizare  va trebui  de asemenea să fie autorizată de un judecător ( pentru sunt presupuse într-o percheziţie). Lipsa  voinţei judecătorului face inutilizabilă proba ilegal obţinută.

Referitor la limitele  de   admisibilitate ale unor înregistrări audio jurisprudenţa a statuat că pentru a putea constitui mijloc de probă, este necesar ca înregistrarea audio sau video să îndeplinească condiţiile pe care legiuitorul le-a prevăzut în art. 911 şi art. 912 din Codul de procedură penală.

Într-o speţă, inculpatul C.B. a. fost trimis în judecată pentru faptul că, în calitate de subofiţer de poliţie cu funcţie de agent de circulaţie, a luat mită 100.000 de lei de la un contravenient, pentru a nu încheia actul de constatare, iar inculpaţii B.A. şi G.N. au fost trimişi în judecată pentru că au făcut afirmaţii mincinoase în favoarea primului inculpat, cu ocazia ascultării lor ca martori, în cursul urmă­ririi penale.

Prima instanţă i-a achitat pe toţi inculpaţii pe considerentul că din probele administrate nu rezultă neîndoielnic vinovăţia inculpatului C.B. (agentul de circulaţie), iar înregistrarea audio a convorbirii dintre inculpat şi mituitorul care a denunţat fapta, înregistrare care a fost folosită de acuzare, nu poate servi ca mijloc de probă, fiind făcută fără respectarea prevederilor art. 911 – 915 din Codul de procedură penală.

Apelul declarat de procuror, cu motivarea că instanţele au înlăturat un mijloc de probă, contrar prevederilor art. 64 şi art. 915 alin. 2 din Codul de procedură penală, au fost respinse.

Împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, procurorul a declarat recurs cu aceeaşi motivare în drept.

Recursul este nefondat deoarece  este de observat că, pe de o parte,  denunţătorul care a prezentat înregistrarea nu este parte în procesul desfăşurat în faţa instanţelor, în speţa respectivă, iar, pe de altă parte, înre­gistrările făcute fără autorizare, în condiţii de clandestinitate, constituie o încăl­care a prevederilor art. 26 alin. 1 din Constituţie şi ale art. 68 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar potrivit art. 915 alin. 2 din acelaşi Cod înregistrările prezentate de parte pot servi ca mijloc de probă numai dacă nu sunt interzise  de lege.

În consecinţă, pentru considerentele sus-menţionate, recursul procurorului a fost  respins[28].  

Nici un fel de strângere de date nu este permis a fi obţinute sau autorizate de către procuror decât dacă sunt necesare organelor de urmărire penală într-o activitate judiciară, şi nu de informare.

Pe conţinut, ele pot fi (şi trebuie să fie obţinute) în orice spaţiu – public sau privat – în orice zonă, oricât de intimă, de la orice telefon sau incintă, a oricărei instituţii publice sau private, dacă este autorizată de procuror, în faza urmăririi penale[29].

Spunem aceasta întrucât procurorul nu are cum să dea o autorizare fără să existe anterior, în prealabil, date şi indicii temeinice, care să îl determine la o atât de gravă încălcare a vieţii private.

Termenii legii sunt deosebit de precişi, ţinând seama de progresul tehnic. În lege nu mai este necesară enumerarea cazurilor în care este admisă interceptarea[30], plecându-se de la principiul independenţei magistraţilor şi moralităţii lor.

Puterea de a supraveghea cetăţenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice.

Odată obţinută – cu limitările impuse, în cadrul temporal, în locaţia autorizată – se va înregistra orice convorbire ce priveşte infracţiunea pentru care este deja începută urmărirea penală, fără o distincţie – imposibil de făcut iniţial – între convorbirile obişnuite şi cele profesionale[31].

Apreciind calitatea profesională a specialiştilor, constatăm că numai ei sunt cei ce vor tria materialul brut în procesul-verbal, prezentând magistratului toate datele necesare cauzei, obţinute în orice locaţie în care au fost produse (chiar în cele mai intime momente – răspunzând astfel întrebării direct formulate) ambientală sau domestică. Condiţia ce se impune pentru autorizare este, repetăm, dacă sunt temeiuri, şi numai dacă alte mijloace de investigare (a faptei, nu a relaţiei sociale) nu sunt suficiente aflării adevărului[32].

Socotim că nu este necesară (nici măcar posibilă) autorizarea unei percheziţii, rostul înregistrărilor fiind, prin ipoteză, acela al interceptărilor, nu al ridicării silite generale de obiecte[33].

Deşi art.98 C.pr.pen. se referă doar la relaţiile organului de cercetare penală cu unităţile poştale şi de transport, fiind necesar, sub acest aspect, extinderea cadrului legislativ, apreciem că legislaţia noastră oferă posibilităţi largi de interpretare. Astfel, organul judiciar (nu informativ) efectuând activităţile specifice procedurale la o unitate la care se referă art.145 din Codul penal, trebuie să se legitimeze şi, în mod absolut obligatoriu, trebuie să înfăţişeze reprezentantului instituţiei autorizaţia de înregistrare (nu de interceptare) dată de procuror. O copie a autorizaţiei trebuie lăsată unităţii pentru a se putea justifica de eventualele acuzaţii privind încălcarea raporturilor cu abonaţii acestora de exemplu, referitor la viaţa privată.

Dacă se doresc doar date privind raporturile cu abonaţii (de exemplu, telefonice) este necesar prezentarea către operator a unei cereri a procurorului sau a instanţei, urmată de dare de dovadă. Procurorul poate solicita asemenea probe, repetăm, întrucât nici o lege nu îi conferă o altă poziţie decât aceia de organ judiciar numai într-un dosar de urmărire penală[34].

În concluzie, orice înregistrare judiciară trebuie autorizată motivat. Valoarea probatorie a transcripţiilor (procesului verbal) este foarte scăzută, trebuind înlăturată în lipsa altor probe legale. Înregistrările informative, fără scop judiciar nu îl privesc pe magistrat; un cadru legislativ este absolut necesar, sub sancţiune penală (art. 195, 192 sau 194, 196 C. pen.).

Pentru certificarea înregistrărilor, se întocmeşte un proces-verbal despre efectuarea înregistrărilor, singurul mijloc de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă (element de fapt care serveşte la constatarea existenţei – sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea făptuitorului şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei).

Întrucât nu există mijloace de stabilire a vocii, valoare probantă a acestor acte este foarte scăzută. Expertiza vocii – s-a subliniat în diverse ocazii – este fără acoperire tehnică; la noi sistemul folosit până acum a dat mari erori[35].

În cazul percheziţiei, autorizaţia motivată se referă la o anumită persoană, pentru o anumită locaţie şi întotdeauna motivat, (în completarea altor probe), referitor la un anumit învinuit (inculpat).

Într-un alt exemplu, înregistrarea convorbirilor este supusă unor garanţii asemănătoare:

se pleacă de la existenţa unor date sau indicii[36];

se apreciază asupra contribuţiei actului la aflarea adevărului judiciar, formal;

se apreciază asupra utilităţii măsurii;

se apreciază asupra justificării temeiniciei autorizării.

În consecinţă, şi în acest caz, este necesară indicarea identităţii învinuitului12.

Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor menţionate în art. 911 şi 912, procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea.

Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare penală, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. În cazul în care procurorul procedează la interceptări şi înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea şi contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior. Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se ataşează banda magnetică sau orice alt tip de suport, care conţine înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

Banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, redarea scrisă a acesteia şi procesul-verbal se înaintează instanţei care, după ce ascultă procurorul şi părţile, hotărăşte care din informaţiile culese prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. Convorbirile sau comunicările care conţin secrete de stat sau profesionale nu se menţionează în procesul-verbal. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar dispoziţiile art. 97 alin.3 se aplică în mod corespunzător.

Această reglementare nu însemnă că ar exista date necomunicabile judecătorului, ci doar faptul că se va cere şedinţă secretă. Instanţa poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile sau a avocatului acestora, consultarea părţilor din înregistrare şi din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal.

Banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoţită de transcrierea integrală şi copii de pe procesele-verbale, se păstrează la grefa instanţei în locuri speciale, în plic sigilat.

Numai instanţa poate dispune, prin încheiere, distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză. Prin înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză se înţeleg toate convorbirile sau comunicările , indiferent dacă au fost sau nu menţionate în procesul-verbal. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.

Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă.

În cazul procedurii urgente   credem că  va fi deosebit de dificilă utilizarea unor mijloace de probă  de acest fel care să nu fi fost aprobate de un judecător.

II

Din analiza dispoziţiilor art. 224 alin. 3 C. pr. pen., rezultă deci că în această „fază”[37], cu excepţia procesului-verbal, menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate alte acte care să constituie mijloace de probă în sensul art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

Referitor la critica dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi ale art. 172 alin. 1 C. pr. pen., Curtea Constituţională[38] constată că acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în „faza” premergătoare procesului. Cu toate acestea Curtea remarcă faptul că, în temeiul art. 224 din acelaşi cod, organul de urmărire penală efectuează numeroase acte anterior declanşării procesului penal. Se susţine că organul de urmărire penală nu este obligat să încunoştinţeze persoana cercetată în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la efectuarea acestor acte. De aceea s-a ridicat problema dacă că aceste texte C. pr. pen. nu contravin art. 24 din Constituţie în vechea redactare şi art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea Constituţională constată că, dimpotrivă, atât art. 6 alin. 1, cât şi art. 172 alin. 1 C. pr. pen. transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător.

Curtea Constituţională constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 C. pr. pen., „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale , cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Art. 224 C. pr. pen. reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi într-adevăr pentru această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă că, potrivit prevederilor art. 224 alin. 1 C. pr. pen., actele premergătoare se efectuează „în vederea începerii urmăririi penale”.

Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1 C. pr. pen., potrivit căruia „Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1).” Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii, dar imediat dacă această condiţie este realizată.

Imediat ce a fost devoalată persoana unui făptuitor, trebuie începută urmărirea penală faţă de acesta,  altfel existând cel puţin riscul inutilizării probelor obţinute.

Prin decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999[39] , respingând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că „garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. […] Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”. S-a mai reţinut că, deşi „în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă”.

Aşa fiind Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 C. pr. pen., cu raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.

Curtea Constituţională reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează drepturile acuzatului. În sensul acestui articol, noţiunea „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. Aşa cum s-a arătat şi anterior, potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie în vechea redactare. .

Este evident că, în interpretarea această , textele de lege criticate nu aduc atingere dreptului la apărare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) – d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie în redactarea din 1991.

Curtea Constituţională subliniază că, în vederea începerii urmăririi penale, organele de urmărire penală pot efectua acte premergătoare. Abia procesul-verbal (ca înscris) prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui un mijloc de probă. Deci nu este de imaginat o „fază” a procesului penal a actelor premergătoare, după cum nici un alt înscris nu poate constitui un viitor mijloc de probă. Excedând un inexistent proces penal, nu avem deci cum vorbi de percheziţii, interpretări în afara sistemului consacrat de Codul de procedură penală.

În vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale (nu pur informativ), pot efectua acte premergătoare şi lucrători operativi M.I. şi din alte organe de stat, dar pentru fapte care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Tocmai faptul că această dispoziţie este înscrisă în Codul de procedură arată clar că procurorul nu este antrenat în activităţi pur informative, ci numai în sprijinul organelor de urmărire penală şi numai pentru o urmărire penală (art. 224 alin. 2 C. pr. pen.).

În consecinţă, înainte de începerea urmăririi penale nu este de imaginat o percheziţie, întrucât acolo sunt alte garanţii procesuale şi nici înregistrări întrucât nu avem un dosar înregistrat penal cu învinuit în cauză.

Mai mult încă, personalul unei instituţii bancare este supus Legii bancare nr. 58 din 5 martie 1998, nu are dreptul de a dezvălui fapte care, dacă ar deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei bănci sau vreunui client.

Numai dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală (mai întâi), împotriva titularului contului (deci există un inculpat anume identificat) şi numai la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei de judecată, vor fi transmise justiţiei informaţii privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate (deci în patrulea rând numai aceste date, şi nu altele).

Cu excepţia procesului-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare nu pot fi efectuate acte de procedură care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

Curtea reţine că efectuarea în practică în cadrul actelor premergătoare a unor acte specifice urmăririi penale în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului de apărare, chiar dacă ar fi reală, -dar ea nu poate să creadă aşa ceva – ar reprezenta o problemă de aplicare şi respectare a legii, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional[40].

Legi speciale adaptează în mers normele europene.

Astfel, organul de executare a creanţelor va cere instanţei judecătoreşti autorizarea pentru a intra în încăperile domiciliului sau reşedinţei debitorului sau proprietarului imobilului unde se află bunurile debitorului în scopul identificării fiecărui bun şi a valorii acestora . Amintim de exemplu, Ordinul ministrului finanţelor nr. 972/1996, norme metodologice de aplicare a executării silite a creanţelor bugetare în O.G. nr. 11/1996[41],  astăzi Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1785 din 23 decembrie 2002 pentru aprobarea Normelor metodologice referitoare la aplicarea prevederilor din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare[42].

Executorul bugetar poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare va cere autorizarea instanţei judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

Accesul executorului bugetar în locuinţa, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua între orele 6.00 – 20. 00, în orice zi lucrătoare. Executarea începută va putea continua în aceeaşi zi sau în zilele următoare. În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile debitorului va avea loc şi la alte ore decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare, în baza autorizaţiei .

Accesul executorului bugetar în încăperile reprezentând domiciliul sau reşedinţa debitorului ori a proprietarului imobilului unde se află bunurile debitorului se realizează în prezenţa acestuia. În cazul în care aceştia nu sunt prezenţi şi accesul îi este permis de alţi membri majori ai familiilor acestora, organul de executare va fi însoţit de un reprezentant al poliţiei şi de doi martori majori.

Atunci când debitorul sau o altă persoană, asupra căreia se află bunuri sau valori ale acestuia, refuză accesul în încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa sa, executorul bugetar va cere instanţei judecătoreşti autorizarea pentru intrarea în încăperile mai sus menţionate. (pct. 36 din Normele metodologice).

În materia auditului , prin inspecţie se înţelege verificare efectuată la faţa locului, în scopul constatării unor eventuale abateri de la legalitate şi al luării de măsuri pentru protejarea fondurilor publice şi a patrimoniului public şi pentru repararea prejudiciului produs, după caz (art. 2 lit. o devenită l din O.G. nr. 119/1999, privind auditul intern[43], modificat prin O.G. nr. 72[44], privind auditul public intern).

Mai mult încă, personalul unei instituţii bancare este supus Legii bancare nr.58 din 5 martie 19982, nu are dreptul de a dezvălui fapte care, dacă ar deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei bănci sau vreunui client.

În privinţa inviolabilităţii domiciliului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant.

Astfel, în domeniul luptei împotriva evaziunii capitalurilor (spălarea banilor) şi a fugii de impozit (evaziune fiscală) statele pot considera ca necesară recurgerea la anumite măsuri, cum ar fi vizitele la domiciliu şi sechestrele, pentru a stabili proba delictelor de schimb şi de a urmări, dacă este cazul, pe autori, pentru acestea. Ceea ce trebuie însă este ca legislaţia (şi jurisprudenţa) să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor.

În speţă, administraţia vămilor din Franţa, dispunând de putere prea largă, a efectuat între ianuarie 1977 şi februarie 1980 la reşedinţa şi domiciliul persoanei, numeroase „vizite”, asistată de un ofiţer al poliţiei judiciare, ocazie cu care a sechestrat o mare cantitate de documente. (Ulterior s-a dat ordonanţă de neurmărire, în iunie 1987).

În alt caz, vizitele efectuate (la 5 şi 6 ianuarie 1983) la domiciliu (care este şi sediul consulatului Filipinelor) au dus la sechestrarea masivă a 15.000 documente (restituite ulterior) în cadrul anchetei cu privire la statutul refugiaţilor.

Vama franceză avea o anumită competenţă de a aprecia singură oportunitatea, numărul, durata şi amploarea operaţiunilor de „control”. În absenţa mai ales a unui mandat judiciar, restricţiile şi condiţiile acelei legi (vamale) apăreau ca foarte laxe şi lacunare pentru ca ingerinţele în drepturi să fie considerate proporţionale scopului legitim urmărit (administraţia nefăcând ulterior plângere penală).

Cum sechestrele au îmbrăcat un caracter masiv şi mai ales nediferenţiat, există o violare a art. 8[45].

Într-un alt caz, nu există nici un motiv de principiu în a considera noţiunea de „viaţă privată” ca excluzând activităţile profesionale sau comerciale; în ocupaţiile unei persoane, nu se poate despărţi, întotdeauna ceea ce aparţine domeniului profesional şi cel personal.

Cuvintele home, domicile, haus includ şi sensul de local profesional; se pot desfăşura acasă activităţi legate de o profesie sau de comerţ, precum şi activităţi de ordin personal din birou sau dintr-un local comercial.

Viaţa privată şi domiciliul includ şi localurile sau activităţile profesionale sau comerciale.

În speţă, judecătorul a ordonat cercetarea şi sechestrarea de documente, dar aceasta s-a făcut printr-o percheziţie neautorizată, care a vizat şi documente individuale, private, fără garanţia prezenţei unui observator independent, încălcând secretul profesional.

În plus, publicitatea a compromis renumele petiţionarului în ochii actualei clientele şi a publicităţii în general, existând o violare a art. 6 şi 8.

Curtea apreciază că daunele morale sunt satisfăcute prin însăşi constatarea violării[46].

Accesul nu reprezintă o percheziţie pentru a observa vizual bunurile impozabile sau activităţi producătoare de venituri; este vorba deci de un control fiscal (pct.14 art. unic, L.64/1999).

În Franţa referitor la controlul vehiculului se aplică dreptul comun, adică necesitatea unui mandat, cu excepţia liberului consimţământ sau a flagrantului (şi asupra bagajelor ).

Acolo,  percheziţiile corporale sunt asimilate cu o percheziţie (consimţământ sau flagranţă fără mandat). Jurisprudenţa franceză a extins ocrotirea acordată domiciliului şi în cazul spaţiului ocupat de o persoană juridică[47], idee dezvoltată mai apoi şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Niemietz vs Germania[48].

Era  asimilat infracţiunii flagrante  cazul  consimţământului persoanei în cauză[49],  asemănător art.100 alin.final din Codul românesc de procedură penală actual, dar acest caz a fost înlăturat de legiuitor prin Legea din 23 iunie 1999[50].

Este demn de semnalat că dacă legea franceză defineşte flagrantul după criteriul temporal, jurisprudenţa se ajută de  un criteriu al aparenţei sau al vizualului. Astfel, nu este4 infracţiune flagrantă dacă existenţa sa este revelată prin indicii  exterioare aparent constatabile ( cum ar fi o armă  la vedere într-un vehicul). Curtea franceză de casaţie consideră că o singură informaţie sau denunţ anonim este insuficient[51]. În schimb,  un denunţ întărit prin verificările efectuate pe lângă servicii administrative, operaţiuni de supraveghere de trafic de droguri, şi chiar denunţul victimei adevărate sau numai potenţiale, pot fi indicii aparente ale unui comportament delictuos revelând existenţa unei infracţiuni[52]. Părerea noastră este că în toate situaţiile este nevoie de două elemente independente care să consolideze o prezumţie .

În SUA s-a statuat principiul posibilităţii controlului fără mandat pentru motive rezonabile a se crede prezenţa unui obiect ilegal şi că vehiculul nu va mai fi disponibil la momentul obţinerii unui mandat[53].

In S.U.A., legislaţia permite ca anumite comunicaţii să fie interceptate fără ordin judecătoresc. De exemplu, comunicaţiile interceptate  de către una dintre părţile participante la convorbiri nu cad sub incidenţa Legii privind regimul privat al comunicaţiilor electronice din 1986.

Interceptările efectuate cu acordul uneia dintre părţi la o convorbire sunt, de asemenea, permise, dar numai dacă acuzarea va dovedi că acordul a fost voluntar.

În caz de urgenţe extreme care implică pericolul iminent de moarte, suveranitatea naţională sau crima organizată, ordinul tribunalului poate fi solicitat la 48 de ore după ce interceptarea a început.

În genere, cererea procurorului are alături o declaraţie scrisă a ofiţerului responsabil al cazului conţinând o prezentare completă a faptelor în baza cărora se justifică eliberarea unui ordin judecătoresc de interceptare.

Supravegherea electronică, în ansamblu, poate fi utilizată numai pentru  investigarea anumitor infracţiuni grave. Supravegherea electronică autorizată nu poate depăşi 30 de zile, cu posibilitatea reînnoirii judecătoreşti a termenului. La finalul interceptării autorizate înregistrările originale trebuie predate imediat tribunalului.

Persoanele supravegheate vor fi înştiinţate despre aceasta

–  în 90 zile de la respingerea unei cereri

–  la încheierea supravegherii sau, cel târziu, la data judecăţii.

Acuzatul va primi probele obţinute înainte de proces.

Anularea probei se dispune dacă interceptarea  a fost ilegală, ordinul a fost aparent insuficient sau interceptarea nu s-a efectuat conform ordinului.

Lipsa unei cauze probabile care să justifice interceptarea conduce la  anulare, dar simpla  amânare a notificării interceptării conduce la anularea doar dacă acuzatul poate demonstra un prejudiciu. Se prezumă aceasta dacă ordinul a fost dat bazat pe declaraţii false (al 4-lea amendament al Constituţiei  americane prevede dreptul la securitate personală).

IMPOSIBILITATEA ADMINISTRĂRII UNOR PROCEDURI RESTRÂNGĂTOARE DE DREPTURI (CUM AR FI PERCHEZIŢIA, ÎNREGISTRAREA UNOR CONVORBIRI/IMAGINI, REŢINEREA CORESPONDENŢEI ETC.) ÎNAINTE DE ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE SAU CHIAR ÎN AFARA CAUZELOR PENALE, ÎN CADRUL UNOR SOLICITĂRI „DE ALTĂ NATURĂ” (?!) DECÂT CEA PENALĂ

Actele procesuale sunt definite, în doctrină, ca fiind manifestări de voinţă prin care organele judiciare şi părţile din proces dispun, în limitele drepturilor lor, cu privire la desfăşurarea procesului penal1.

Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale2. Ele relevă modul în care trebuie să se îndeplinească dispoziţia cuprinsă în actul procesual3.

Fiecare act procesual este realizat prin intermediul unui anumit act procedural. Spre exemplu, actul procesual prin care se dispune percheziţia, – şi anume autorizaţia judecătorului sau dispoziţia instanţei comunicată procurorului4 se realizează prin efectuarea percheziţiei, ca act procedural5 formal.

Potrivit art. 224 C. pr. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

În doctrină s-a afirmat şi părerea că „în ce priveşte percheziţia şi aceasta poate fi efectuată cu consimţământul persoanei al cărei domiciliu se percheziţionează, în caz de infracţiuni flagrante sau cu autorizaţia personală în celelalte cazuri”6.

Socotim vădit neconstituţională o asemenea susţinere, întrucât o „pătrundere sau rămânere în domiciliu ori în reşedinţa unei persoane” (art. 27(1) din Constituţie) nu echivalează cu o percheziţie.

Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de judecător conform art. 27(3) din Constituţie, şi nu de o persoană bănuită sau de un făptuitor [54].

A se pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri, mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa efectuării unor asemenea acte.

În plus, s-ar leza drepturile procesuale, respectiv s-ar depăşi scopul pentru care au fost create actele premergătoare (strângerea de date pentru începerea urmăririi penale). Aşadar, actele premergătoare, ca, de altfel, întregul proces penal, trebuie efectuate cu respectarea drepturilor cetăţenilor, garantate de legea de bază a ţării[55].

După cum se arată în alineatul 3 al articolului 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.

Opiniile exprimate în doctrină cu privire la natura juridică a actelor premergătoare converg, în esenţă, în a sublinia poziţia atipică, exterioară, a acestora faţă de procesul penal, actele nefiind acte de urmărire penală, având un regim special, sui generis[56].

În legislaţiile străine, procedura pregătitoare judecăţii cuprinde, ca structură tipică, deschiderea procedurii, ancheta preliminară, instrucţia sau ancheta – ca forme diferite ale procedurii pregătitoare – actele legate de îndeplinirea acestei proceduri (ceea ce poate însemna începerea sau neînceperea urmăririi penale). Procedura pregătitoare se deschide din momentul în care organul competent este informat într-o măsură demnă de încredere despre săvârşirea unei infracţiuni. Dacă infracţiunile nu sunt încă conturate temeinic, ele pot fi verificate cu ajutorul diverselor acte neprocesuale, precum ascultarea de persoane, culegerea de probe, cererea de a efectua un control de către organele abilitate, cererea de clarificare a datelor, de alte organe oficiale etc.

Rezultatele acestor acte trebuie să servească în mod exclusiv în a stabili dacă este întemeiată declanşarea procesului penal şi, în principiu – excepţie făcând probele evidente de vinovăţie – nu pot servi ca mijloace de probă.

Dintre toate codurile de procedură ale fostelor state socialiste, numai Codul de procedură penală român prevede că procesele-verbale ale actelor preliminare (de verificare şi pregătitoare, consemnând investigaţii premergătoare) pot constitui mijloace de probă[57].

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată[58].

Plecându-se de la litera legii, în doctrină s-a arătat că, în baza art. 224 C. pr. pen., pot fi efectuate verificări, ascultate persoane, pot fi efectuate chiar percheziţii sau cercetări la faţa locului[59]. Astfel, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare devine proces-verbal sau raport de constatare medico-legal, de exemplu. În acest fel, fără a fi pornit procesul penal, pe cale ocolitoare sunt îndeplinite acte procesuale[60].

Practica fostelor organe de procuratură era în sensul că nu se pot lua, de exemplu, declaraţii de martori, pentru că, aceasta fiind o activitate desfăşurată în afara procesului penal, nu sunt aplicabile integral prevederile art. 78 şi urm., art. 85 şi urm., nu se administrează probe sau lua măsuri procesuale pe care legea le condiţionează de începerea urmăririi penale (reţinere, sechestru etc.); ulterior anului 1973 practica a fost reconsiderată[61].

Întrebarea care se pune este aceea dacă asemenea largi posibilităţi acordate unor organe de stat constituie sau nu o garanţie în plus a respectării legii.

Legea nr. 32/1990 a modificat art. 201 din Codul de procedură penală, desfiinţând calitatea de organ de cercetare penală a organelor de cercetare ale securităţii, instituţie desfiinţată ea însăşi. Modificarea acolo operată a fost generalizată în mod textual în tot codul, ele mai fiind amintite şi în art. 103, care reglementează timpul de efectuare a percheziţiei.

Acest text trebuie interpretat prin prisma dispoziţiilor de ordin constituţionale cuprinse în art. 27 (3) şi (4), potrivit cărora percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de judecător şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege; percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise (afară de cazul delictului flagrant).

Cazurile de ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României constituie temei legal pentru a se solicita judecătorului, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse[62].

Cererea de autorizare se formulează în scris, cuprinzând categoriile de activităţi – nu nelimitat – pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul.

În situaţiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională, NU se pot întreprinde activităţile enumerate mai sus fără autorizarea prevăzută de Constituţie, (art. 15 din Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României trebuind raportat la textul Constituţiei).

Toate aceste acte ale organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt iniţial numai acte de investigare, şi în nici un caz acte de cercetare penală[63], fiind posibil ca unele nici să nu ajungă în faza unei urmăriri penale.

Întrucât modificarea art. 201 C. pr. pen. este expresă, dispărând organele de cercetare ale securităţii, activităţile desfăşurate de acestea pot lua forma unor acte de investigare în cadrul unui proces penal (în care judecătorul acordă autorizaţia de percheziţie domiciliară).

În vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale, dar numai în condiţiile Constituţiei şi ale Codului de procedură penală.

Potrivit art. 2241 din Codul de procedură penală, în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, sau a unei infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub o altă identitate decât cea reală.

Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din Ministerul de Interne, precum şi din organele de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată, în condiţiile prevăzute în art. 2242 şi 2243 din Codul de procedură penală.

Potrivit art. 17 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie[64], în cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, investigatori sub acoperire, în condiţiile legii. Aceştia sunt ofiţeri de poliţie din cadrul Ministerului de Interne, special desemnaţi în acest scop, şi pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie.

Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza autorizaţiei emise potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.242, pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia organului de urmărire penală.

Persoanele prevăzute în art. 2241 pot efectua investigaţii numai cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel.

Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.

În cererea de autorizare adresată procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere autorizarea.

Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art.203, următoarele:

a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;

b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;

c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;

d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;

e) perioada pentru care se dă autorizarea;

f) alte menţiuni prevăzute de lege.

În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată (art. 2242 din Codul de procedură penală).

Datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror.

Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile (art. 2243 din Codul de procedură penală).

Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acţiunii acestora. Apreciem că este vorba de faza urmăririi penale. La judecată măsurile de protecţie sunt şedinţa secretă. Nici nu se poate pune problema  unor martori secreţi faţă de judecător sau faţă de inculpat.

Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu respectarea secretului profesional.

Având în vedere că după evenimentele din decembrie 1989 ţara noastră se îndreaptă spre instaurarea unei stări de legalitate, a unui stat de drept, era imperios necesară reevaluarea unor instituţii, elaborarea unor noi legi vizând terorismul, siguranţa naţională (art. 2244 din Codul de procedură penală).

Apreciem că dispoziţiile legale privind faza prealabilă judecăţii trebuie revăzute cu atenţie[65]. Este necesară precizarea activităţilor ce pot fi efectuate în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale, precizarea întinderii drepturilor pe care le au organele de urmărire penală, pentru a se asigura un control eficient asupra legalităţii actelor premergătoare urmăririi penale. Legea va trebui să precizeze situaţiile când acestea pot avea loc, asigurându-se celeritatea lucrărilor, dar şi drepturilor persoanelor[66].

De exemplu, personalul unei bănci, supus prevederilor Legii bancare, nr. 58 din 5 martie 1998[67] nu are dreptul de a dezvălui fapte care, dacă ar deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului (unei bănci) sau vreunui client al acesteia.

În cauzele penale, numai dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală (I), împotriva titularului (II), numai la cererea scrisă a procurorului (III) sau a instanţei de judecată vor fi transmise justiţiei informaţii privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate (IV) pe numele persoanelor fizice şi juridice (V); numai cu aceste cinci garanţii se va putea îngrădi secretul profesional la o instituţie de credit (art. 37 al legii)[68].

În consecinţă, apreciem că procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. Dar este deci evident că nu se poate întocmi un proces-verbal de percheziţie sub forma unui proces-verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.

Dacă procurorul nu îmbrăţişează ideea expusă în art. 23 alin. (2) din Constituţie după care percheziţia este permisă numai în cazurile şi cu procedură prevăzută de lege (pentru percheziţionare, reţinere, respectiv arestare) în mod expres, el se poate ralia unui alt punct de vedere, să îl accepte, eventual, pe al organelor de poliţie.

Libertatea individuală este o valoare fundamentală într-un stat de drept, că exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi – în cazul nostru, adică al organelor judiciare – numai dacă se impune pentru desfăşurarea (nu începerea) unei instrucţiunii penale, adică a unei urmăriri penale, şi că, în cele din urmă, restrângerea libertăţii trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Întrucât actele premergătoare se consemnează în procese-verbale, care numai ele pot constitui mijloc de probă (cf. art. 224 alin. final C. pr. pen.), chiar dacă sunt efectuate şi de alte organe de stat (în condiţiile art. 224 modificat), înregistrările fiind ele însele întotdeauna mijloace de probă, autorizarea nu se dă decât în faza de urmărire penală (începută), şi niciodată sub forma actelor premergătoare[69].

Cele de mai sus nu exclud, evident, o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de urmărire penală dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale, şi numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b1).

Înregistrările nu sunt altceva decât mijloace de investigaţie; dacă se efectuează înainte de începerea urmăririi penale au valoare de acte premergătoare putând fi valorificate pe plan probator doar prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare; dacă se efectuează după începerea urmăririi penale se pot valorifica prin intermediul procesului-verbal (cf. art. 912 C. pr. pen.), întrucât au semnificaţia unor procedee probatori[70].

Arătăm că nimic din cele expuse mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (conform art. 465 – 479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, publicată în M.Of. nr. 173/1992); şi în acel caz, procesul-verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces-verbal de percheziţie – întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege.

Organul de urmărire penală sesizat în cadrul procedurii flagrante întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită, precum şi declaraţiile învinuitului. Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi se semnează de organul de urmărire şi de învinuit. Vrem să arătăm, dară, că urmărirea penală este începută. Ca atare, nici în cazul procedurii speciale (ce derogă deci de la art. 228 C. pr. pen.) a infracţiunii flagrante, percheziţia (ce urmează) nu se poate efectua ca act premergător.

Arătăm, de asemenea, că delimităm percheziţiile, cu caracter judiciar (folosite ca procedee judiciare, căzând sub incidenţa Codului de procedură penală) de activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări speciale (de exemplu, vamale).

Ca atare, percheziţia domiciliară este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale: ordonată exclusiv de magistrat şi numai în formele prevăzute expres, ca atare, de lege, adică în art. 100-111 C. pr. pen.

Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător fiind o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale de la art. 23, care tratează libertatea individuală, şi nu inviolabilitatea domiciliului.

Magistraţii parchetului, ca agenţi esenţiali ai administrării justiţiei, trebuie să-şi păstreze întotdeauna demnitatea şi onoarea însărcinării lor.

Statul trebuie să vegheze ca magistraţii parchetului să poată să se achite de funcţiile lor profesionale în toată libertatea, fără să facă obiectul intimidării, fără să fie hărţuiţi, fără să sufere ingerinţe nefondate[71].

În doctrină [72], s-a apreciat că este necesar ca şi începerea efectuării acelor premergătoare să fie dispusă prin rezoluţie motivată, pentru a se asigura sporirea rolului şi atribuţiilor magistratului în faza de urmărire penală, reprezentând un control eficient pentru buna desfăşurare a acestei activităţi şi prevenirea oricăror abuzuri sau nedreptăţi, pentru garantarea drepturilor procesuale şi libertăţii cetăţeneşti.

Întrucât procurorul nu poate efectua acte jurisdicţionale, se impune modificarea actualului art. 100 C. pr. pen. în sensul dispunerii efectuării percheziţiei numai de către un judecător (al fazei de urmărire penală), şi numai motivat, în scris, arătându-se de la început obiectele sau înscrisurile refuzate, activitatea fiind limitată doar la acestea.

Suntem nevoiţi a repeta, percheziţia este un act de procedură, deci nu poate echivala cu permisiunea unui acces în domiciliu sau reşedinţă.

Este necesară o reglementare dezvoltătoare privind activităţile operative legate de siguranţa naţională, crima organizată, terorism, droguri, investigatori legendaţi; altfel, activitatea organelor respective este paralizată, astăzi normele reglementând doar activitatea judiciară.

De exemplu, folosirea investigatorilor legendaţi trebuie limitată strict la anume date, informaţii, mijloace sau domenii expres arătate în autorizaţia emisă în acest scop (şi poate nu neapărat de procuror, fiind suficientă o înregistrare legală la un organ superior al aceleiaşi structuri, pentru a preveni abuzul).

Nu va exista niciodată posibilitatea efectuării unor „percheziţii secrete”. Pentru ocrotirea siguranţei naţionale se vom folosi prevederile art. 290 din Codul de procedură penală.

Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului când participă la judecată.

În timpul cât şedinţa este secretă, nu sunt admişi în sala de şedinţă decât părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul cauzei. Dar întotdeauna judecătorul va trebui informat în prealabil despre efectuarea percheziţiei domiciliare.

Părerea noastră este că se confundă activitatea operativă, cu caracter strict executiv, cu sfera judiciară. Nici cu, nici fără autorizaţia nici unui judecător nu se vor putea efectua astfel de percheziţii care să procure mijloace de probă, care să poată fi folosite într-un proces penal.

Este evident că nu se poate întocmi un proces – verbal de percheziţie sub forma unui proces – verbal de constatare a efectuării unor acte „în vederea începerii urmăririi penale”, cele două acte fiind diferite.

Cele de mai sus nu exclud evident o sesizare din oficiu ca punct de plecare în începerea urmăririi penale; dar abia după sesizare (în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 C. pr. pen.), organul de urmărire penală dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale şi numai atunci când din cuprinsul actului de sesizare (să zicem din oficiu) sau – alt caz – din cuprinsul actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. pr. pen. (cu excepţia celui de la lit. b1).

Nimic din cele arătate mai sus nu se referă la procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante (conform art. 465-479 C. pr. pen. sau Legii nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie,[73]); şi în acel caz, procesul – verbal de constatare a infracţiunii este altul decât un proces – verbal de percheziţie – întocmit în alte condiţii, în alţi termeni, şi având cu totul alte reguli de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale strict delimitate prin lege[74].

În Raportul final şi Recomandările grupului de lucru la proiectul Legii secretului bancar[75] s-a propus ca text: comunicarea unor elemente şi date constituind secret bancar, fără consimţământul titularului contului, poate fi dispusă numai prin ordonanţă preşedinţială dată în cadrul unei proceduri judiciare privind titularul contului, în oricare din cele două faze ale procesului[76].

Într-un model de legislaţie pentru România privind fraudele din instituţiile bancare, bazat pe modelul celei din Statele Unite ale Americii (Codul US, 31, secţiunile 5311-5325 inclusiv)[77] se propune ca, în scopul anchetării şi punerii sub urmărire juridică pentru orice fraudă bancară, procurorul (general) să solicite instanţei competente a judeca, un mandat pentru culegerea de probe care să dovedească delictul, dar numai în urma demonstrării unei necesităţi rezonabile.

În activitatea curentă mai veche[78] a apreciat că „procesele verbale de percheziţie şi de ridicare de înscrisuri a obiectelor şi înscrisurilor [,] precum şi rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice, spre exemplu, efectuarea în etapa actelor premergătoare, pot constitui acte procedurale distincte faţă de procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare”.

Unul dintre argumentele aduse a fost acela că întrucât în alin. 3 art. 224 C. pr. pen. se prevede că prin procesul-verbal se constată efectuarea doar a „unor acte premergătoare”, înseamnă că aceste acte premergătoare pot fi constatate şi prin alte acte procesuale.

Noi credem că textul legii se referă doar la posibilitatea folosirii ca mijloc de probă doar unor acte premergătoare, şi nu a tuturor.

PUBLICAREA DE DATE PRIVIND SUPRAVEGHEREA PERSOANELOR ŞI NUMĂRUL AUTORIZAŢIILOR DATE PENTRU INTERCEPTAREA UNOR CONVORBIRI

Accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat, activitatea de culegere şi de difuzare a informaţiilor de interes public, desfăşurată de mijloacele de informare în masă, constituind o concretizare a dreptului cetăţenilor de a avea acces la orice informaţie de interes public.

Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie este obligat sa facă publice datele privind supravegherea persoanelor si numărul autorizaţiilor date pentru interceptarea unor convorbiri in perioada 1990-2002, informaţii solicitate acum aproape un an de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) în baza Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile publice[79].

La rândul său, Parchetul Naţional Anticorupţie are obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor de interes public într-un termen rezonabil de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării.

Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor :

– informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;

– informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;

– informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii;

– informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

– informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;

– informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;

– informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.

După cum se vede categoriile de la lit. c) – g) ale art. 12 din lege nu sunt şi nu pot fi considerate informaţii clasificate.

Întrucât refuzul explicit sau tacit al instituţiei pentru aplicarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea celui vinovat, întrucât, după cum vedem din jurisprudenţa Înaltei Curtea de Casaţie şi Justiţie[80], Parchetul poate face publice datele generale privind supravegherea persoanelor în baza Legii 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public, o solicitare care se referă la câte autorizaţii de efectuare a unor astfel de acte în scopul culegerii de informaţii au fost folosite ( de exemplu, interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri ce presupun accesul intr-un loc etc.) de către Parchetul Naţional Anticorupţie poate fi făcută oricând – şi va fi cu siguranţă făcută .

Comunicarea statistică a utilităţii folosirii unui astfel de procedeu este o informaţie publică.

În concluzie, comunicarea informaţiilor privind procedura în timpul anchetei penale şi a celor privind procedurile judiciare poate fi restricţionată, justificat, numai dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare şi , respectiv , numai dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

ÎNCĂLCAREA DREPTULUI LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE

Potrivit art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

În cauza Rotaru împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului[81] a reţinut că reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, datorată faptului că Serviciul Român de Informaţii deţine şi foloseşte un fişier conţinând date personale. A mai invocat şi o încălcare a dreptului de acces la instanţă şi a dreptului de a beneficia de un remediu în faţa unei instanţe naţionale, competentă să se pronunţe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fişierului.

În fapt, reclamantul s-a născut în anul 1921 şi a fost jurist de profesie. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bârlad.

În anul 1946, după instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de către prefectul judeţului Vaslui publicarea a două broşuri, “Suflet de student” şi “Proteste”, cu motivarea că aveau un caracter antiguvernamental.

Nemulţumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului două scrisori în care protesta împotriva faptului că noul regim popular a suprimat libertatea de exprimare. În urma acestor scrisori, la data de 7 iulie 1948 reclamantul a fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.

După răsturnarea regimului comunist în anul 1989 noua putere a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist şi care nu au avut activitate fascistă .

În temeiul acestui decret-lege, la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecătoria Bârlad cu o cerere prin care chema în judecată Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, precum şi Direcţia muncii din judeţul Vaslui, solicitând ca perioada în care s-a aflat în executarea pedepsei dispuse prin hotărârea penală din anul 1948 să fie luată în considerare la calcularea anilor de vechime în muncă. A cerut, de asemenea, restituirea drepturilor băneşti corespunzătoare.

Judecătoria Bârlad a pronunţat o sentinţă la data de 11 ianuarie 1993. Având în vedere, printre altele, declaraţiile martorilor propuşi de reclamant, P.P. şi G.D., sentinţa de condamnare din anul 1948 şi adeverinţele de la Universitatea din Iaşi, instanţa a constatat că în perioada 1946 – 1949 reclamantul fusese persecutat din motive politice. Prin urmare, a admis cererea reclamantului şi a acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

În susţinerea apărării sale Ministerul de Interne a prezentat instanţei o scrisoare din 19 decembrie 1990, primită de la Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.). Această scrisoare avea următorul cuprins:

“La adresa dumneavoastră nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel, din Bârlad, vă facem cunoscut că în urma verificărilor efectuate au rezultat următoarele:

– sus-numitul, pe perioada efectuării studiilor la <<Facultatea de Ştiinţe>> din Iaşi a activat ca membru legionar în Asociaţia Studenţilor Creştini;

– în anul 1946 a înaintat Cenzurii oraşului Vaslui două broşuri intitulate <<Suflet de student>> şi <<Proteste>>, solicitând publicarea lor, dar nu a obţinut acest lucru, deoarece aveau conţinut antiguvernamental;

– dintr-o declaraţie dată în anul 1948 rezultă că a făcut parte din organizaţia P.N.Ţ. – tineret;

– sus-numitul nu are fond penal şi nu a fost arestat în perioada menţionată de el;

– între anii 1946 – 1948, datorită concepţiilor sale a fost chemat de mai multe ori de către organele de siguranţă şi audiat în legătură cu atitudinea sa. (…).”

Reclamantul a chemat în judecată S.R.I., arătând că nu a fost niciodată membru al mişcării legionare române, că nu a fost nici student la Facultatea de Ştiinţe, ci la Facultatea de Drept din Iaşi şi că şi alte informaţii furnizate de S.R.I. în scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false şi defăimătoare.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuală, reclamantul solicitând obligarea S.R.I. de a plăti unele despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Fără a invoca un anume text de lege, el a cerut, de asemenea, ca S.R.I. să fie obligat să modifice sau să distrugă fişierul conţinând informaţiile cu privire la presupusul său trecut legionar.

Prin sentinţa pronunţată la 6 ianuarie 1993 Judecătoria Bucureşti a respins cererea, invocând dispoziţiile legale în materia răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs.

La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului Bucureşti a constatat că informaţia privind trecutul legionar al reclamantului era falsă. Cu toate acestea, a respins recursul declarat, arătând că nu există o culpă a S.R.I. din moment ce acesta nu era decât depozitarul datelor contestate, iar în lipsa culpei, nu se poate vorbi de o răspundere civilă delictuală.

Instanţa a constatat că informaţiile au fost culese de fostele servicii de siguranţă ale statului. În anul 1949, în urma desfiinţării acestor servicii arhivele au fost transmise Securităţii, iar în anul 1990 S.R.I. a preluat arhivele fostei Securităţi.

La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului declarat împotriva deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti din 18 ianuarie 1994, cu următoarea motivare:

“(…) Curtea constată că recursul nu este fondat. În virtutea competenţei legale pe care o are Serviciul Român de Informaţii de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranţă, prin adresa nr. 705.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul efectuării studiilor universitare, aşa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioadă de către organele de siguranţă. Rezultă deci că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să modifice conţinutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă ale statului. Respingându-i acţiunea, instanţele judecătoreşti nu au încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competenţei prevăzute de Codul de procedură civilă.”

Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 , Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârea din 15 decembrie 1994 şi a admis cererea reclamantului, cu următoarea motivare:

“Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberată de Serviciul Român de Informaţii (…), rezultă că în fondul de arhivă nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se găseşte un tabel cu membrii legionari care nu îşi au domiciliul stabil în Iaşi, unde la poziţia 165 apare <<Rotaru Aurel – Student ştiinţe, membru al Asociaţiei Studenţilor Creştini, legionar, element de masă>>. Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv – 15.02.1937 – revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, iar din verificările efectuate ulterior în evidenţele cu membrii legionari nu apar numele şi prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Bârlad şi cu datele personale ale acestuia, Serviciul Român de Informaţii consideră că se află în faţa unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusă în tabel nu este revizuentul-reclamant.

Văzând conţinutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă, se constată că acest înscris îndeplineşte condiţiunile legale de act nou, determinant în cauză prin caracterul său hotărâtor în a schimba total situaţia de fapt reţinută anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfăţişate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamantului-revizuent.

Sub aspectul analizat, sunt fără de relevanţă în cauză datele la care s-au înfiinţat organele de securitate ale statului, ori din ce structură făceau parte fostele organe de siguranţă, după cum în speţă nu are relevanţă aspectul – de altfel real – că Serviciul Român de Informaţii este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranţă. Important în cauză este numai că adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990 <<S.R.I. – U.M. nr. 05007 Bucureşti>> cuprinde menţiuni ce nu se referă la persoana reclamantului-revizuent, datele din această adresă devenind astfel neadevărate cu privire la persoana acestuia şi care, dacă ar fi menţinute, i-ar aduce grave prejudicii demnităţii şi onoarei sale. Faţă de cele ce precedă şi în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovată de reclamant se apreciază ca fondată şi va fi admisă, urmând a fi retractate hotărârile pronunţate anterior în cauză, şi, pe cale de consecinţă, acţiunea reclamantului-revizuent va fi admisă aşa cum a fost formulată.”

Referitor la calitatea de victimă, menţinându-şi poziţia exprimată în faţa Comisiei, Guvernul a arătat că reclamantul nu se mai poate pretinde “victimă” a unei încălcări a convenţiei în sensul art. 34. A subliniat că reclamantul a obţinut câştig de cauză în faţa Curţii de Apel Bucureşti care, prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, a declarat nule menţiunile incluse în scrisoarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit din această scrisoare.

În orice caz, a susţinut Guvernul, reclamantul ar dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr. 187 din 29 octombrie 1999, care îi oferă toate garanţiile cerute de convenţie pentru protejarea drepturilor sale.

Reclamantul a solicitat Curţii să continue examinarea cauzei, arătând că Hotărârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situaţia care a determinat plângerea iniţială. În primul rând, simplul fapt de a recunoaşte eroarea menţiunilor, după hotărârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate constitui o reparaţie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenţie. În al doilea rând, reclamantul nu are încă acces la dosarul său secret, care nu este doar păstrat, ci şi folosit de S.R.I. Din această cauză, chiar şi după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S.R.I. a informaţiilor privitoare la pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informaţii conţinute în dosarul său nu poate fi exclusă.

În ceea ce priveşte noţiunea de victimă CEDH reaminteşte că o persoană poate, în anumite condiţii, să pretindă că este victimă a unei încălcări, generată de simpla existenţă a unor măsuri secrete sau a unei legislaţii ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate[82] .

De altfel, “o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a pierde calitatea de <<victimă>>, decât în situaţia în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încălcarea convenţiei”[83] .

În speţă, Curtea observă că reclamantul critică deţinerea unui registru secret conţinând date care îl privesc, a cărui existenţă a fost dezvăluită în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv, reclamantul se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenţiei.

Curtea mai arată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a anulat menţiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând că nu erau conforme realităţii – probabil se refereau la o altă persoană cu acelaşi nume.

Chiar acceptând ideea că într-o anumită măsură reclamantul a obţinut prin această hotărâre o reparaţie în ceea ce priveşte informaţiile false din fişierul său, Curtea apreciază că această reparaţie nu este decât parţială şi că, în orice caz, ea este insuficientă, în sensul jurisprudenţei sale, pentru pierderea calităţii de victimă. În afara considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victimă ce izvorăşte din deţinerea unui fişier secret, Curtea a avut în vedere şi alte elemente importante.

Se pare că informaţiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în fişierele S.R.I. fără să fi fost făcută vreo menţiune cu privire la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. În plus, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, şi nici nu avea competenţa să o facă, asupra faptului că S.R.I. este autorizat de legislaţia română să deţină şi să folosească fişiere create de fostele servicii de informaţii, care conţin informaţii cu privire la reclamant. Or, capătul principal de cerere se referă la faptul că legea internă nu reglementează suficient de precis condiţiile în care S.R.I. îşi exercită atribuţiile şi nu pune la dispoziţie persoanei o cale de a obţine repararea eventualelor prejudicii în faţa unei autorităţi naţionale.

În sfârşit Curtea de Apel Bucureşti, în Hotărârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunţat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit şi nici asupra cheltuielilor de judecată.

De aceea, CEDH concluzionează că reclamantul se poate pretinde “victimă” în sensul art. 34 din convenţie şi, în consecinţă, respinge excepţia invocată de Guvern.

Guvernul a contestat aplicabilitatea art. 8, arătând că informaţiile menţionate în scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 nu ţin de viaţa particulară a reclamantului, ci de viaţa sa publică. Hotărând să se implice în activitatea politică şi să publice pamflete, reclamantul a renunţat implicit la “anonimatul inerent vieţii private. În ceea ce priveşte interogarea sa de către poliţie şi cazierul său judiciar, este vorba de informaţii publice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că art. 8 alin. 1 din convenţie este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret şi comunicarea datelor privind “viaţa privată” a unei persoane [84] .

Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de “viaţă privată” [85] .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop “protejarea (…) oricărei persoane fizice (…), respectarea (…) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal” (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca “orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă” [86] . În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.

Scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conţinea diverse informaţii asupra vieţii reclamantului, în special asupra studiilor sale, activităţilor politice şi cazierului său judiciar, parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curţii, astfel de informaţii, sistematic culese şi introduse într-un fişier ţinut de agenţi ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al noţiunii de “viaţă privată”, în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât unele informaţii au fost declarate nereale, ca în prezenta cauză, riscând să aducă atingere reputaţiei reclamantului.

În consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că art. 8 din convenţie este aplicabil.

Referitor la existenţa unei încălcări Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viaţa privată a unui individ, cât şi folosirea lor şi refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie[87] .

În speţă, din scrisoarea S.R.I., datată 19 decembrie 1990, reiese fără nici o îndoială că acest serviciu deţine informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului. Dacă este adevărat că această scrisoare este anterioară datei de 20 iunie 1994, dată la care dispoziţiile convenţiei au intrat în vigoare pentru România, Guvernul nu a susţinut că începând cu această dată S.R.I. a încetat să deţină informaţii asupra vieţii private a reclamantului. Curtea subliniază, de asemenea, că aceste date au fost folosite şi ulterior, de exemplu în cadrul acţiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997.

Atât înregistrarea acestor date, cât şi folosirea lor, însoţite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenţie.

Principala problemă care se pune este aceea de a şti dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenţie. Reglementând o excepţie la un drept garantat de convenţie, acest alineat este de strictă interpretare. Recunoscând că într-o societate democratică existenţa unor servicii de informaţii se poate dovedi legitimă.

Supravegherea secretă a persoanelor nu este acceptată de convenţie decât ca o măsură strict necesară pentru apărarea instituţiilor democratice[88]

Pentru a răspunde exigenţelor art. 8 din convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie “prevăzută de lege”, să urmărească unul dintre scopurile legitime menţionate la alin. 2 şi, în plus, să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv.

Guvernul a considerat că măsurile în discuţie erau prevăzute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care dă posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist să primească despăgubiri. Conform art. 11 din actul normativ menţionat, nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascistă.

Conform susţinerilor reclamantului, păstrarea şi folosirea fişierului nu sunt măsuri prevăzute de lege, deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetăţenii să cunoască în ce împrejurări şi condiţii autoritatea publică poate culege, stoca şi folosi informaţii cu privire la viaţa lor privată. Mai mult decât atât, legea internă nu defineşte cu suficientă precizie modalitatea de exercitare a acestor competenţe şi nu conţine garanţii împotriva abuzurilor.

Comisia a considerat că dreptul intern nu definea cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. putea să arhiveze, să comunice şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.

Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, conform căreia “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă[89] .

În cauza Rotaru vs România, Curtea constată că art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada că răspunde cerinţelor necesare în vederea recunoaşterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autorităţile competente, fie prin orice element cu valoare de probă.

Nu există totuşi o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obţinută o astfel de probă şi nici nu se acordă competenţe Serviciului Român de Informaţii de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa privată. Cu privire la faptul dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea S.R.I., poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri , Curtea constată că această lege autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze şi să folosească informaţii care vizează securitatea naţională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanţa pentru securitatea naţională a datelor deţinute despre reclamant.

În primul rând autorităţile naţionale şi mai ales instanţele sunt chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern[90] şi constată că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea deţinerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranţă.

Acesta este motivul pentru care Curtea concluzionează că arhivarea unor date cu privire la viaţa privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că şi cerinţa accesibilităţii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.

În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea reaminteşte că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă[91] .

“Curtea reaminteşte că sintagma <<prevăzută de lege>> nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea <<legii>>; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei .

Dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 . Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile .

Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, <<legea>> contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului.”

Pentru a se determina “calitatea” dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând siguranţa naţională, dar nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că articolul – care dispune că S.R.I. va prelua în păstrare şi folosire arhivele care au aparţinut fostelor organe de informaţii care au avut competenţe pe teritoriul României şi permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului – nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.

Deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie, de asemenea, să verifice dacă există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranţa naţională, motivat de ideea apărării democraţiei, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge[92] .

Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură[93] .

În cauza Rotaru vs România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.

Dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.

Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri “prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8.

Absenţa oricărei forme de atac în faţa unei instanţe naţionale, care să dispună anularea fişierului ce conţinea date personale

Conform art. 13 din convenţie,

“Oricare persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Guvernul a susţinut că reclamantul a obţinut satisfacţie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, care a declarat nule menţiunile făcute în Scrisoarea S.R.I. datată 19 decembrie 1990. În ceea ce priveşte distrugerea sau modificarea datelor din fişierul păstrat de S.R.I., Guvernul apreciază că reclamantul nu a ales calea de atac adecvată. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr. 31/1954, care împuterniceşte instanţa să dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului încălcat, în speţă dreptul la propria onoare şi reputaţie. Pe de altă parte, subliniază Guvernul, reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispoziţiile Legii nr. 187/1999 pentru a lua cunoştinţă de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 şi 16 din această lege, reclamantul ar putea contesta în faţa unei instanţe veridicitatea informaţiilor conţinute în dosarul său.

În opinia Comisiei, Guvernul român nu a reuşit să demonstreze că în dreptul român exista o cale de atac eficientă, în practică sau în drept, care să îi fi permis reclamantului să se plângă de o încălcare a art. 8 din convenţie.

Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudenţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că doar pentru cererile ce pot fi considerate “întemeiate” din punct de vedere al convenţiei este necesară existenţa unui remediu în dreptul intern[94] .

Articolul 13 solicită ca în fiecare ţară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei “autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie “efectivă” atât din punct de vedere al reglementării, cât şi al rezultatului practic[95] .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că cererea reclamantului privind deţinerea de date privind viaţa personală, în scop de arhivare şi utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenţie, are fără îndoială un caracter întemeiat, el trebuind deci să beneficieze de o cale de atac internă efectivă în sensul art. 13 din convenţie.

“Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite[96] În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cât măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la îndemână o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice[97]

În cauză Guvernul român a susţinut că reclamantul putea introduce o acţiune întemeiată pe art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Curtea apreciază că această apărare nu poate fi reţinută.

În primul rând, Curtea constată că art. 54 din decret deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale încălcate. Or, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 că S.R.I. era abilitat de lege să deţină informaţii cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informaţii.

În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curţii vreo hotărâre pronunţată în dreptul intern care să constituie jurisprudenţă în materie. El nu a demonstrat deci că o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Prin urmare, excepţia preliminară invocată de Guvern a fost respinsă.

În ceea ce priveşte mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunând că s-ar fi înfiinţat consiliul prevăzut, Curtea constată că nici dispoziţiile invocate de Guvernul pârât şi nici vreo altă prevedere a acestei legi nu permit contestarea deţinerii de către agenţii de stat a datelor cu privire la viaţa particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii. Sistemul de control instituit de art. 15 şi 16 nu vizează decât divulgarea de informaţii cu privire la identitatea unor colaboratori şi agenţi ai Securităţii.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că reclamantul a fost victima încălcării art. 13.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie, reclamantul a susţinut că nesoluţionarea de către instanţe a cererilor privind despăgubirile civile şi cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a “dreptului la instanţă”, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6 din convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că, pe lângă aspectele referitoare la absenţa unei căi de atac care să permită soluţionarea cererii de modificare sau distrugere a fişierului conţinând datele personale ale reclamantului, acesta se plânge şi de faptul că, deşi a solicitat despăgubiri civile şi restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la aceste capete de cerere.

Nu există nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile şi cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel Bucureşti era competentă să se pronunţe cu privire la acestea[98] .

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că omisiunea Curţii de Apel Bucureşti de a examina această cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1[99] , deci a existat şi o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie.

Referitor la despăgubiri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că deşi un reclamantul nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne, aceasta nu va determina respingerea cererii respective ca nefondată, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii[100] .

Mai mult, în cazul de faţă Curtea constată, contrar susţinerilor Guvernului, că reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolică de 1 leu, cerere nesoluţionată de instanţe.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii.

În consecinţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului , a decis, printre altele, că a existat o încălcare a art. 8 din convenţie [101] .

Într-o opinie[102] , anexă la decizie, se exprimă îndoieli cu privire la faptul că încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat că restrângerea acestui drept nu este necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte scopul legitim, de obicei Curtea admite că acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alineatul 2 din art. 8 – 11. Totuşi, fiind vorba de securitatea naţională, apreciez că trebuie să existe cel puţin o legătură rezonabilă şi reală între măsurile care aduc atingere vieţii private şi obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere păstrarea arbitrară a unor informaţii privind viaţa privată a persoanelor cu scopul asigurării securităţii naţionale este de natură să ridice probleme serioase.

În cauza Rotaru informaţiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal şi arbitrar, cu privire la activitatea desfăşurată de o persoană în adolescenţă şi în timpul studiilor, în urmă cu mai mult de 50 de ani şi chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului, sunt încă păstrate, fără a se oferi vreo garanţie adecvată şi eficientă împotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curţii să se pronunţe că aceste informaţii trebuie distruse, că trebuie să existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informaţii sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi conform convenţiei. Este totuşi greu de precizat – se arată în această opinie – ce anume interes privind securitatea naţională poate justifica continua păstrare a informaţiilor privind viaţa privată a reclamantului. Prin urmare, se apreciază că ar fi trebuit să se constate că măsura în discuţie nu urmărea un scop legitim în sensul art. 8 alin. 2.

Această concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a şti dacă măsura era necesară într-o societate democratică, deoarece aceasta depinde de existenţa unui scop legitim. Dacă totuşi Curtea ar fi preferat să accepte existenţa unui scop legat de siguranţa naţională, ar fi trebuit să reamintească că statele nu dispun de puteri discreţionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de supraveghere secretă.

Trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile necesare pentru protecţia siguranţei naţionale şi gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate rânduri că “un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranţei naţionale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democraţia pe motiv că o apără” [103] . Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să îşi formeze convingerea că supravegherea secretă a cetăţenilor este strict necesară apărării instituţiilor democratice şi că există garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor.

Având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi în lumina consideraţiilor de mai sus cu privire la scopul legitim, trebuie să tragem concluzia că în speţă nu era deloc necesară încălcarea dreptului reclamantului la viaţă privată într-o societate democratică, pentru atingerea unui scop legat de securitatea naţională.

Într-un cuvânt deci, chiar dacă ar fi existat, în cauza Rotaru, un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit totuşi să se pronunţe pentru încălcarea art. 8, fie pe motivul că nici un scop legitim nu justifica perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fişiere secrete, fie pentru că această măsură în mod evident nu era necesară într-o societate democratică.

Într-o altă opinie[104] se arată că nu este legitimă disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activităţii, orientării sau convingerii unui individ, adăpostite în spatele zidurilor confidenţialităţii. În schimb, activităţi care sunt, prin însăşi natura lor, publice şi care se hrănesc cu adevărat din publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecţia oferită de art. 8.

Informaţiile secrete deţinute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat să le consulte, erau în principal legate de: a) participarea activă a unui anume Aurel Rotaru la o mişcare politică; b) cererea sa pentru publicarea a două pamflete politice; c) apartenenţa sa la secţiunea tineret a unui partid politic; d) faptul că nu avea antecedente penale (alin. 13).

Primele trei tipuri de informaţie trimit exclusiv la activităţile publice, eminamente publice aş spune eu, în măsura în care activitatea politică şi publicistică implică noţiunea de public ca o condiţie a existenţei şi succesului său. Documentele nu arătau că reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic – ceea ce, bineînţeles, ar fi constituit o pătrundere în zona interzisă de confidenţialitate -, ci făceau dovada, în principal, a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizaţii publice.

În ce măsură păstrarea unor documente privind activităţile eminamente publice ale unui individ încalcă dreptul acestuia la viaţă privată – se întrebă autorul? Până acum, în mod corect după aprecierea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că protecţia oferită de art. 8 vizează unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare, activitatea şi orientarea sexuală, legăturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depăşire ilegală a barierelor naturale ale sinelui.

Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, după părerea mea, nimic de-a face cu principiul care ridică protecţia vieţii private la rangul de drept fundamental.

Al patrulea element din informaţiile pe care le conţinea fişierul în ceea ce îl priveşte pe reclamant trimite la o notă în care se arată că acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curţii chiar şi această informaţie atrage o încălcare a dreptului la viaţă privată al reclamantului. Curtea a subliniat că observaţiile serviciilor române de informaţii (care conţin informaţii dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau şi cazierul judiciar al reclamantului şi a concluzionat că “astfel de informaţii, atunci când sunt sistematic strânse şi arhivate într-un fişier păstrat de agenţi ai statului, vizează <<viaţa privată>> în sensul art. 8 alin. 1 din convenţie” .

Aceasta, opinează acest judecător, depăşeşte în mod periculos sfera art. 8. A declara că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacă reiese, ca în speţa de faţă, că individul în cauză nu are antecedente judiciare) poate avea consecinţe incalculabile şi importante în ceea ce priveşte securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţionalităţii, valori pe care art. 8 le protejează în mod expres.

S-ar putea accepta , – susţine autorul opiniei – deşi nu cu toată convingerea, că păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată, dar m-aş fi grăbit să adaug că o asemenea ingerinţă se justifică prin prevenirea unor infracţiuni penale şi protejarea securităţii naţionale.

Curtea nu a considerat însă util să facă aceasta.

Este absolut de înţeles însă că divulgarea gratuită şi nelegitimă a conţinutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8.

Unele dintre datele păstrate în fişierul reclamantului nu se referă în realitate la el, ci la o persoană care avea acelaşi nume. Fără îndoială, aceasta înseamnă informaţii “false” din punct de vedere al reclamantului. Dar inexactitatea “unor informaţii intrate în domeniul public” le transformă oare în date cu caracter privat – se întrebă autorul?

S-ar părea că , în ultimul timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului încearcă să acrediteze ideea că “reputaţia” ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. 8 [105].

Deschiderea art. 8 către aceste noi perspective ar adăuga protecţiei dreptului omului o nouă dimensiune incitantă. În opinia autorului însă Curtea ar trebui să atace frontal această reformă şi nu să o abordeze aproape pe furiş, ca o problemă marginală a dreptului la viaţă privată.

Referitor la aceasta opinie amintim doar că hotărârea Curţii arată că numai unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane, şi nu întotdeauna, în orice cauză.

INTERCEPTAREA CONVORBIRII TELEFONICE

În cauza AMANN versus ELVEŢIA, prin hotărârea din 16 februarie 2000, reclamantul s-a plâns că interceptarea convorbirii telefonice avute cu o persoană de la fosta ambasadă sovietică la Berna a constituit o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că telefoanele primite la domiciliu sau la sediul unei firme intră în sfera noţiunilor de „viată privată” şi „corespondenţă” în sensul articolului 8 § 1 [106] .

Referitor la problema dacă amestecul a fost „prevăzut de lege”, reclamantul a susţinut că nu există un temei legal pentru un astfel de amestec în legislaţia elveţiană. Mai precis, el a afirmat că guvernul nu putea invoca secţiunile 66-72 din Codul federal de procedură penală ca bază pentru măsura luată, de vreme ce nu a probat în nici un fel că ar fi declanşat proceduri pena1e împotriva unui terţ sau că ar fi respectat prevederile din lege. În acest sens, rec1amantul a afirmat că argumentul invocat de guvern, potrivit căruia documentele respective nu ar mai exista, este lipsit de credibilitate. Raportul comisiei parlamentare de anchetă care s-a ocupat de problema „indexului fişelor” a arătat că s-au păstrat liste ale înregistrărilor telefonice ordonate de Biroul Procurorului Federal şi executate de Oficiul Poştei, Telecomunicaţiilor şi Telegrafului. De asemenea, Curtea Federală a păstrat registre cuprinzând autorizaţiile emise de Preşedintele Curţii. În plus, guvernul nu poate susţine că o salariată a ambasadei sovietice la Berna a fost pusă sub urmărire decât dacă dovedeşte acest lucru. În sfârşit, faptul că înregistrarea nu a fost distrusă „la terminarea procedurilor” (secţiunea 66 [1 ter] din Codul federal de procedură penală) arată că nu au avut loc cercetări în sensul prevăzut de secţiunea 66 şi următoarele.

Reclamantul a susţinut că toate liniile telefonice ale fostei ambasade sovietice la Berna au fost sistematic supravegheate, fără ca o anume persoană să fie suspectată de a fi comis o infracţiune şi fără respectarea procedurilor prevăzute de lege, invocându-se în mod expres termenul „contraspionaj”. În plus, investigaţiile comisiei parlamentare de anchetă în cazul „indexului fişelor” au arătat că poliţia federală, a supravegheat cetăţenii, decenii de-a rândul, fără a avea un mandat emis de o instanţă. Secţiunea 17 (3) din Codul federal de procedură penală nu putea servi drept bază pentru o astfel de practică a poliţiei politice.

El a mai arătat că textul Decretului Consiliului Federal din 29 aprilie 1958, privind Serviciul de poliţie în subordinea Biroului Procurorului Federal conţinea numai prevederi de ordin organizatoric în legătură cu diversele componente ale Departamentul Federal al Justiţiei şi Poliţiei, care nu împuterniceau aceste servicii să se amestece în exercitarea drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie. În consecinţă, decretul nu poate fi considerat temei legal. În plus, reclamantul a considerat că textul decretului nu era suficient de precis şi accesibil pentru a îndeplini cerinţa „accesibilităţii” definită în jurisprudenţa Curţii.

Comisia a stabilit că nu a existat o bază legală suficientă .pentru supravegherea telefonului reclamantului, Decretul din 29 aprilie 1958 fiind redactat în termeni prea generali.

Guvernul elveţian a susţinut că a existat, în mod cert, o bază legală în legea elveţiană. Măsura în discuţie a fost luată conform secţiunii 66 (1 bis) din Codul federal de procedură penală, în contextul supravegherii, din ordinul Biroului Procurorului Federal, a unui anume angajat al fostei ambasade sovietice la Berna. Rec1amantului nu i s-au înregistrat convorbirile telefonice nici ca suspect, nici ca terţ (terţul fiind persoana care comandase aparatul de depilat); prin urmare, înregistrarea acelei convorbiri a fost „fortuită” ca „participant necesar”.

Potrivit jurisprudenţei Curtea Europeană a Drepturilor Omului, expresia „prevăzută de lege” implică nu numai ca o măsură disputată să aibă bază legală în legislaţia internă, ci şi ca legea respectivă să fie accesibilă persoanelor, iar efectele sale să fie previzibile[107] .

Curtea a reiterat faptul că autorităţile naţionale, în special instanţele de judecată, sunt primele care interpretează şi aplică legislaţia internă[108] În această privinţă, Curtea subliniază că, în hotărârea din 14 septembrie 1994. Tribunalul s-a pronunţat doar în termeni generali cu privire la secţiunea 72 din Codul federal de procedură penală, mulţumindu-se cu menţiunea că informaţiile puteau fi colectate legal în vederea prevenirii unei infracţiuni împotriva statului sau a siguranţei naţionale, dacă existau dovezi că se pregătea o astfel de infracţiune. Or, dacă a existat un temei legal pentru interceptarea convorbirii telefonice din 12 octombrie 1981 el nu a îndeplinit una dintre exigenţele expresiei „prevăzută de lege”, şi anume previzibilitatea.

Referitor la formula „prevăzută de lege” ea impune condiţii care depăşesc existenţa unei baze legale în legislaţia internă, cerând ca baza legală să fie „accesibilă” şi „previzibilă”.

Conform jurisprudenţei Curţii, o normă legală este „previzibilă” dacă este redactată cu suficientă precizie pentru ca orice persoană – eventual cu ajutorul unor sfaturi – să îşi poată adapta comportamentul[109].

În ceea ce privesc măsurile de supraveghere secretă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, cu un alt prilej[110], importanţa acestui concept :

Expresia «prevăzută de lege» nu se referă numai la prevederile legii naţionale, ci şi la calitatea acestora, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului, menţionat expres în preambulul Convenţiei… . Din obiectul şi scopul articolului 8 al Convenţiei reiese că cerinţa «prevăzută de lege» implică un anumit grad de protecţie pe care legea naţională trebuie să o ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice în exerciţiul drepturilor garantate. În special acolo unde puterea executivului se exercită în secret, riscul arbitrariului este evident… .

… Întrucât, în practică, supravegherea secretă a comunicaţiilor nu face obiectul controlului public, o putere discreţionară fără limite conferită executivului ar veni în contradicţie cu principiile statului de drept. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea puterii discreţionare şi modul în care poate fi exercitată pentru urmărirea scopului legitim, dar şi pentru a asigura protecţia adecvată a drepturilor individuale faţă de amestecurile arbitrare”.

Curtea a mai declarat că “înregistrările sau alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice constituie un amestec serios cu viaţa privată şi corespondenţa şi deci trebuie să se bazeze pe o «lege» extrem de precisă. Este esenţial ca regulile să fie clare şi detaliate, cu atât mai mult cu cât tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată“.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază mai întâi că articolul 1 din Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958, referitor la Serviciul de poliţie de pe lângă Biroul Procurorului Federal, care prevede că politia federală „va furniza servicii de investigaţii şi culegere de informaţii în interesul siguranţei interne şi externe a Confederaţiei”, inclusiv măsuri de „supraveghere”, nu conţine nici o indicaţie privind persoanele vizate, circumstanţele în care aceste măsuri ar putea fi luate, mijloacele ce vor fi folosite sau procedurile care trebuie respectate. Prin urmare, această regulă nu poate fi socotită suficient de clară şi de detaliată pentru a asigura protecţia necesară împotriva amestecului autorităţilor cu dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi a corespondentei.

Secţiunea 66 defineşte categoriile de persoane ale căror convorbiri telefonice pot fi înregistrate pe baza unei dispoziţii judecătoreşti, precum şi circumstanţele în care se poate recurge la măsura supravegherii. În plus, secţiunile 66 bis şi următoarele precizează procedurile ce trebuie urmate; astfel, aplicarea măsurii este limitată în timp şi supusă controlului unui judecător independent, în cazul de faţă, Preşedintele Curţii Federale – Secţia penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu minimalizează în nici un fel importanţa acestor garanţii, dar subliniază că guvernul nu a putut stabili dacă au fost îndeplinite condiţiile din secţiunea 66 sau dacă au fost respectate garanţiile prevăzute în secţiunile 66 şi următoarele din Codul federal de procedură penală.

Mai mult, guvernul a admis că reclamantul nu a fost subiectul măsurii disputate, nici ca suspect sau acuzat, nici ca terţ bănuit de primirea unor informaţii sau de transmiterea lor unui suspect sau acuzat, el fiind implicat „fortuit” în înregistrarea convorbirii telefonice în perioada în care un anume angajat al fostei ambasade sovietice la Berna se afla sub supraveghere.

Obiectivul principal al Codului federal de procedură penală este suprave­gherea persoanelor suspecte sau acuzate de a fi comis o infracţiune foarte gravă – secţiunea 66 (1) din Cod – sau a unor terţi bănuiţi a primi sau transmite informaţii unor astfel de: persoane – secţiunea 66 (1 bis) din Cod. Însă legea nu reglementează în detaliu cazul persoanelor supravegheate „fortuit” ca „participante necesare” într-o convorbire telefonică înregistrată de autorităţi pe baza respectivelor prevederi legale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că amestecul în drepturile reclamantului nu poate fi considerat ca fiind „prevăzut de lege”, deoarece legea elveţiană nu preciza suficient de clar limitele şi condiţiile exercitării competenţelor autorităţilor în acest domeniu, şi deci articolul 8 din Convenţie a fost încălcat prin înregistrarea telefonului primit de reclamant pe 12 octombrie 1996 de la o persoană angajată la fosta ambasadă sovietică din Berna.

ÎNTOCMIREA FIŞEI ŞI STOCAREA ÎN INDEXUL CONFEDERAŢIEI elveţiene

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că stocarea datelor privind „viaţa privată” a unei persoane intră sub incidenta articolului 8 § 1[111]

Expresia „viaţă privată” nu trebuie interpretată restrictiv. În particular, respectarea vieţii private cuprinde dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane; mai mult, nu există – în principiu motive pentru a exclude din această interpretare a noţiunii de „viaţă privată” activităţile de natură profesională sau de afaceri [112]

Această interpretare largă corespunde dispoziţiilor Convenţiei europene din 28 ianuarie 1981 pentru protejarea persoanelor sub aspectul procesării automate a datelor personale, în vigoare de la 1 octombrie 1985, al cărei scop este „de a asigura pe teritoriul fiecărei Părţi, pentru fiecare persoană .. respectarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, îndeosebi a dreptului la viată privată, în privinţa procesării automate a datelor personale” (articolul 1), datele personale fiind definite ca „orice informaţie referitoare la o persoană identificată sau identificabilă” (articolul 2).

În cazul Amann versus Elveţia , Curtea a constatat că fişa întocmită reclamantului conţinea menţiunile că era „contact al ambasadei ruse” şi că „avea diverse afaceri cu firma [A]” [unde A este un contact cu ambasada rusă]. Or, aceste detalii privesc, indubitabil, „viaţa privată” a reclamantului şi deci articolul 8 se aplică şi acestui capăt de plângere.

Referitor la problema existentei unui amestec, în sensul articolului 8, Guvernul elveţian a susţinut că problema existentei unui amestec în sensul articolului 8 rămâne deschisă, deoarece „fişa nu cuprindea informaţii delicate cu privire la viaţa privată a reclamantului”, acesta „nu a fost afectat în nici un fel de întocmirea şi stocarea fişei” şi „foarte probabil, [fişa] nu a fost niciodată consultată de un terţ”.

Curtea a statuat că stocarea, de către autorităţi, a unor date privind viaţa privată a unei persoane echivalează cu un amestec în sensul articolului 8, iar folosirea ulterioară a informaţiilor stocate nu influenţează prima constatare[113]

În cazul Amann vs Elveţia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că o fişă cuprinzând date ce privesc viaţa privată a reclamantului a fost creată de Biroul Procurorului General şi stocată în indexul Confederaţiei. Curtea precizează că nu este menirea ei să aprecieze dacă informaţiile din fişă erau sau nu delicate şi nici dacă reclamantul a fost sau nu afectat în vreun fel, fiind suficient să constate ca autorităţile .publice au stocat date privind viaţa privată a unei persoane şi că, în cazul de faţă, întocmirea şi stocarea fişei în discuţie echivalează cu un amestec, în înţelesul articolul nr. 8, în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private.

Comisia a considerat că Directiva Consiliului Federal din 16 martie 1981, aplicabilă procesării datelor personale în cadrul administraţiei federale, nu era suficient de precisă şi. doar presupunea existenţa unei baze legale pentru stocarea informaţiilor, în loc să creeze o astfel de bază.

Guvernul a susţinut că legislaţia elveţiană este suficient de accesibilă şi previzibilă, având în vedere „natura specială a măsurilor secrete în domeniul siguranţei naţionale[114].

Dar aceste reglementări nu menţionau, în mod expres, existenţa unui registru al Biroului Procurorului Federal, ceea ce pune problema dacă „exista o bază legală în legislaţia elveţiană” pentru întocmirea fişei în discuţie şi, în caz afirmativ, dacă acea bază legală era accesibilă[115] .

Curtea a stabilit că secţiunea 17 (3) din Codul federal de procedură penală şi articolul 1 din Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958 privind Serviciul de poliţie din cadrul Biroului Procurorului Federal erau redactate în termeni prea vagi pentru a satisface exigenţele previzibilităţii în domeniul supravegherii convorbirilor telefonice.

În privinţa Directivei Consiliului Federal din 16 martie 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că aceasta a enunţat principii generale, cum ar fi: „trebuie să existe o bază legală pentru procesarea datelor personale” (secţiunea 411) sau „datele personale pot fi procesate numai în scopuri clar specificate” (secţiunea 412), dar nu conţine nici o indicaţie cu privire la domeniile şi la exercitarea puterii atribuite Biroului Procurorului Federal de a primi, înregistra şi stoca informaţii. Astfel, Directiva nu precizează condiţiile în care se pot întocmi fişe, procedurile ce trebuie respectate, informaţiile ce pot fi stocate sau adnotările interzise.

Prin urmare, acele acte normative – Codul federal de procedură penală şi Decretul Consiliului Federal din 29 aprilie 1958 – nu pot fi considerate suficient de clare şi detaliate pentru a oferi garanţii reale împotriva amestecului autorităţilor în viaţa privată a reclamantului.

În consecinţă, întocmirea fişei reclamatului nu a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 8 din Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este greu de crezut că stocarea unei fişe ce nu a fost întocmită „potrivit legii” ar putea corespunde acestei cerinţe.

În plus, Curtea ia notă că legislaţia elveţiană, atât înainte, cât şi după 1990, preciza în mod expres că datele care „nu mai erau necesare” sau care „nu mai serveau unui scop” trebuiau distruse (secţiunea 66 – 1 ter – din Codul federal de procedură penală, secţiunea 414 din Directiva Consiliului Federal din 16 martie 1981 şi articolul 7 din Decretul federal dip.9 octombrie 1992 privind consultarea documentelor Biroului Procurorului Federal).

În cazul de faţă, autorităţile nu au distrus informaţiile stocate atunci când a devenit evident că nu se pregătea nici o infracţiune, după cum a constatat Curtea Federală în hotărârea sa din 14 septembrie 1994.

Atât întocmirea fişei de către Biroul Procurorului Federal, cât şi stocarea ei în indexul Confederaţiei constituie amestecuri în viaţa privată a reclamantului şi nu pot fi considerate a fi „prevăzute de lege”, de vreme ce legislaţia elveţiană nu indică suficient de clar aria şi condiţiile de exercitare ale acestor atribuţii discreţionare, astfel încât articolul 8 din Convenţie a fost încălcat.

În concluzie,

–                  nici o reglementare internă românească nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.

–                  Sistemul românesc de strângere şi de arhivare a informaţiilor nu furnizează astfel de garanţii, şi pentru că Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat. Dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.

–                  Păstrarea de către poliţie a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt depăşite limitele procedurii penale referitoare la utilizarea acestor date (recidivă, reabilitare, graţiere, amnistie etc. sau dacă sunt folosite în scopuri extrajuridice ). Stocarea într-un registru secret, nepublic şi/sau comunicarea unor asemenea datelor privind “viaţa privată” a unei persoane către alte entităţi decât cele determinate strict de lege reprezintă o flagrantă încălcare a art. 8 .

–                  Nu este legitimă disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activităţii, orientării sau convingerii unui individ, adăpostite în spatele zidurilor confidenţialităţii.

–                  Unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice

–                  Nu există – în principiu – motive pentru a exclude din această interpretare a noţiunii de „viaţă privată” activităţile de natură profesională sau de afaceri

–                  Unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.

–                  Protecţia oferită de art. 8 vizează unele domenii confidenţiale, precum datele medicale şi sanitare, activitatea şi orientarea sexuală, legăturile de familie, relaţiile profesionale şi comerciale, precum şi alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depăşire ilegală a barierelor naturale ale sinelui.

–                  Stocarea, de către autorităţi, a unor date privind viaţa privată a unei persoane echivalează cu un amestec în sensul articolului 8.

–                  Nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de „viaţă privată”telefoanele primite la domiciliu sau la sediul unei firme intră în sfera noţiunilor de „viată privată” şi „corespondenţă” în sensul articolului 8 § 1. Redactarea în termeni prea vagi , insuficient de clare şi detaliate a legii, pentru a oferi garanţii reale împotriva amestecului autorităţilor în viaţa privată a unei persoane nu satisface exigenţele previzibilităţii în domeniul supravegherii convorbirilor telefonice.

–                  Dacă supravegherea secretă a comunicaţiilor nu face obiectul controlului public, o putere discreţionară fără limite conferită executivului vine în contradicţie cu principiile statului de drept.

–                  Parchetul poate face publice datele generale privind supravegherea persoanelor în baza Legii 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public

–                  Legea trebuie să determine o cale de atac în faţa unei instanţe naţionale, care să dispună anularea fişierului ce conţinea date personale .

–                  Percheziţia domiciliară este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale: ordonată exclusiv de judecător şi numai în formele prevăzute expres, ca atare, de lege, adică în art. 100-111 C. pr. pen.

–                  Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător fiind o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale de la art. 23, care tratează libertatea individuală, şi nu inviolabilitatea domiciliului.

–                  Percheziţia nu poate fi efectuată cu consimţământul persoanei nici sub regimul Constituţiei din 1991 şi nici al celei actuale, modificate.

–                  A se pretinde să se administreze probe, respectiv să se ia declaraţii, înscrisuri, mijloace materiale de probă, constatări şi expertize înseamnă a se încuviinţa efectuarea întregii urmăriri penale în cadrul actelor premergătoare, ceea ce ar conduce la ineficienţa efectuării unor asemenea acte.

–                  Cu excepţia procesului-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare nu pot fi efectuate acte de procedură care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

–                  Percheziţia începută între orele 6–20 nu mai poate continua şi în timpul nopţii (în afară de cazul infracţiunilor flagrante).

–                  Aceeaşi reglementare se aplică şi atunci când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. În timpul nopţii sunt interzise orice percheziţii efectuate chiar într-un local public (în afară de cazul infracţiunilor flagrante).

–                  Un sistem de supraveghere secretă/nepublic trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură.

–                  Legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea puterii discreţionare şi modul în care poate fi exercitată pentru urmărirea scopului legitim, dar şi pentru a asigura protecţia adecvată a drepturilor individuale faţă de amestecurile arbitrare.

Cele de mai sus nu se doresc altceva decât elemente care reflectă complexitatea problemelor cu care se va confrunta magistratul în aplicarea instituţiilor legate de limitări ale drepturilor omului.


1 În acest sens, arătăm că Ordinul nr. 54 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din 18 decembrie 1996 a fost abrogat prin Ordinul nr. 70 din 19 noiembrie 1997. Conţinutul este asemănător, de esenţa noului act este introducerea ideii de înregistrare „la solicitarea organelor de urmărire penală care efectuează acte premergătoare” (subl. ns. ).

3 Apreciem că dacă urmărirea penală priveşte pe însuşi funcţionarul bancar, regula înscrisă în art.37 din Legea bancară nu se aplică: dar numai strict limitat la faptele acelui funcţionar şi nu – de exemplu – la alte conturi sau operaţii sau la întreaga instituţie. Principiul este al ocrotirii clientului, nu al funcţionarului.

1 V. Dongoroz, ş.a., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior, prezentare comparată, Bucureşti, 1969, p.140-141; Vincenzo Manzini, Tratatto di diritto procesuale penale, ed. a VII-a, Torino, 1968, vol.IV, p.147.

2 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.399-400.

3 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.66.

4 Ibidem, p.69.

5 Vezi art. 49 alin.(1) din Constituţie.

6 Vezi Pentru reglementare europeană vezi Cazul Winterwerp vs Olanda, hot. din 24 octombrie 1979 în Hotărâri ale C.E.D.H., Culegere selectivă, Polirom, 2000, p.95 şi urm.

7 S. Kahane, Efectuarea urmăririi penale în „Explicaţii teoretice…”, vol. II, de V. Dongoroz ş.a., p.54.

8 V. Dongoroz, Explicaţii introductive, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, Partea specială, vol. II de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti 1976, p.11.

9 În sensul „lipsei de publicitate”, I.Neagu, op.cit., p.403. Autorul nuanţează totuşi caracterul secret al urmăririi penale (vezi I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p.376). Nu există o declaraţie procedurală de făptuitor.

10 Art. 6 C.pr.pen. a fost modificat prin Legea nr. 32/1990, publicată în  Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 128 din 17 noiembrie 1990.

11 Au susţinut E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.192 şi urm.; A. Dindelegan, Actele premergătoare în procesul penal în „Pro lege”, nr. 1/1990, p. 26; D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în “Dreptul” nr. 7/1996 (Percheziţia neautorizată nu se poate face numai cu acordul locatarului (cf. art. 23, 27 alin. 3 raportat la art. 150 din Constituţie în forma din 1991). Acordul „de a pătrunde” sau de a rămâne în reşedinţă nu acoperă lipsa autorizaţiei şi nu reprezintă (nu acoperă) o premisă a unei percheziţii legale.

Percheziţia în timpul nopţii sunt interzise,  acum  şi sub imperiul Constituţiei din 1991. Percheziţia începută putea continua şi în timpul nopţii (art. 103 C. pr. pen.),  dar ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară NU se poate face nici de procuror, nici de judecător şi în timpul nopţii (cf. art. 23 alin. 3 raportat la art. 150 din Constituţia din 1991), cu excepţia delictului flagrant (cf. art. 27 alin. 4 din Constituţia veche  ) p. 88 şi urm.; D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, în Institutul Român pentru Drepturile Omului, „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm. Constituţia 2003 nu mai distinge la percheziţia domiciliară între loc public sau privat cu sensul de domiciliu. Dar autovehiculul este o prelungire a  domiciliului.

[1] Articolul 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie consacră un drept fundamental al omului, şi anume protejarea individului împotriva interferenţelor arbitrare ale statului cu libertatea sa . CEDH, Bozano vs.  Franţa, hot. din 18 decembrie 1986. Hotărârile se găsesc  la adresa http://www echs.coe.int; CEDH, S.a II-a, Cameră, Cauza H.B. vs. Elveţia hot. din 5 aprilie 2001.Vezi şi: CEDH, Huber vs. Elveţia hot.23 octombrie 1990; Assenov ş.a., vs. Bulgaria, hot. din 28 ocotmbrie 1998, în Hotărâri ale CEDH, culegere selectivă, Polirom, 2000, p.572 şi urm.

[2] C.Guery,Detention provisoire, Dalloz, 2001, p.5-9; J.Pradel, Les persones suspecties an poursuivies apres la loi du 15 juin 2000. Evoluţion an revoluţion? în Dalloz Recueil, 2001, chronica 1044; C.Ecedi-Stoisavlevici în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, 2/2001,p.29; C.Charbonneau, La loi du 15 juin 2000 sur la  présomption dinnocence; premiere approche, Gazette du Palais, La loi du 15 juin 2000 renfocant la présomption dinnocence et le droit des victimes, Gazette du Palais,29-30 septembrie 2000, p.6

[3] CEDH, Schiesser vs. Elveţia, hot. din 4 decembrie 1979. Referitor la garanţiile de independenţă, Curtea a subliniat că procurorul a acţionat exclusiv ca organ de instrucţie examinând dacă trebuie să-l inculpe pe cel interesat şi să-l plaseze în detenţie provizorie şi apoi efectuând  instrucţia  dosarului cu obligaţia de a cerceta,  cu aceeaşi grijă, atât faptele în favoarea acuzării, cât şi cele împotriva acesteia. Hotărârea în cazul Schiesser a lăsat nerezolvată problema incompatibilităţii cu convenţia a combinării atributelor de investigare cu cele de acuzare.

[4] CEDH, Huber vs.  Elveţiei, hot. din 23 octombrie 1990. Acuzarea trebuie complet separată de funcţiile judiciare.

[5] CEDH, Vasilescu vs.  România, hot.din 22 mai 1998. Critica este adusă pe art. 6§1 din convenţie. Vezi şi Beaumartini vs. Franţa, hot.din 24 noiembrie 1994.

[6] CEDH, Pantea vs România, decizia de admisibilitate din 6 martie 2001.

[7] Curtea Constituţională , dec.nr. 28 din 15 februarie 2000, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art.27 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, publicată în M.Of. nr.301 din 3 iulie 2000. A se vedea şi dec. nr. 268 din 18 iunie 1997 şi dec. nr. 709 din 2 aprilie 1998, publicate în M.Of. nr. 134 din 2 aprilie 1998.

[8] Aksoy vs. Turcia, hot. din 18 decembrie  1996

[9] Schiesser vs. Elveţia, hot. din 4 decembrie 1979

[10] Huber vs. Elveţia, hot. din 23 octombrie 1990

[11] Pantea vs. România, hot. din 13 mai 2003

[12] Vasilescu vs. România, hot. din 22 mai 1998

[13] Vasilescu vs. România, hot. din  22 mai 1998. Pantea vs. România, hot. din 13 mai 2003

[14] Pantea vs România, hot. din 13 mai 2003

[15] Van der Leer vs. Olanda, hot. din 21 februarie 1990.  Megyeri vs Germania, hot. din 12 mai 1992

[16] de Jong ş.a.vs Olanda, hot. din 22 mai 1984. Duinhof, Duijf vs. Olanda, hot. din 22 mai 1981. Pauwels vs. Belgia, hot. din 26 mai 1988. Brincat vs. Italia, hot. din 28 octombrie 1992. Pantea vs. România, hot. din 13 mai 2003

[17] de Jong ş.a. vs. Olanda, hot. din 22 mai 1984. Duinhof, Duijf vs. Olanda, hot. din 22 mai 1981. Pauwels vs. Belgia, hot. din 26 mai 1988. Pantea vs. România, hot. din 13 mai 2003. Brincat vs. Italia, hot. din 28 octombrie 1992

[18] Brincat vs. Italia, hot. din 28 octombrie 1992

[19] A se vedea  propunerile de modificare a Constituţiei. G,. Antoniu, CEDH şi reforma legii penale  române, în „Reforma legislaţiei penale”, de G. Antoniu ş. a., Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 272.

În Rusia, arestarea poate fi decisă doar de un tribunal conform art.22 din Constituţie (J.M.Kolossov, J.N.Malew, L.M. Entine, Le droit a la liberté, în “Etude de la compatibilité du droit de la Fédéraţion de Russie avec les exigences de la CEDH”, Ed.du Conseil de l’Europe,1998, p.57).

Detenţia provizorie trebuie să fie  ordonată de un judecător şi justificată având în vedere elementele particulare ale cauzei (Recomandarea celui de-al XV-lea Congres al Asociaţiei internaţionale de drept penal, Rio de Janeiro,1994).

Nici executivul nici legislativul nu trebuie să exercite funcţii judiciare sau să intervină într-o procedură judiciară (Comitetul  creat de Comisia drepturilor omului a O.N.U., 1962, E/CN.4/862/Rev.1, Etude du droit en vertu duquel nul ne peut etre arbitrairement arreté, détenu ou exilé, Nations Uniés, New York, 1964, p.25).

[20] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  767 din 31 octombrie 2003.

Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

[21] Articolul 100 a fost modificat  prin Ordonanţă de urgenţă nr. 109 din 24 octombrie 2003,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  748 din 26 octombrie 2003.

[22] Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.

Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii.

[23] Ordonanţa   nr. 70 din 28 august 1997 privind controlul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.227 din 30 august 1997, cu modificările ulterioare

[24] Curtea Constituţională dec. nr. 38 din 6 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 16 mai 2001, cu opinie concurentă. În sens contrar,   D. Ciuncan, Posibilitatea percheziţionării localurile publice de către Garda Financiară, „Dreptul” nr. 10/1992, p.54.

4 Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în  Monitorul Oficial  al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000 şi modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003

[25] În sens contrar,   Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică,   nota din 4 iunie 2001

5 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice…, vol. I, p.11; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, p.15. Mai mult chiar, în vorbirea curentă, noţiunea de <<proces>> capătă, în mod neştiinţific, semnificaţia de <<cauză penală>> sau <<pricină penală>> (Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. I, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Drept, 1974, p.10, I. Neagu, Tratat de procedură penală, Eitura Pro, 1997, p.3,  şi p. 43 în ed. 2002).

6 A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale în „Dreptul” nr. 7/1996; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române (Rez. 1123/1997 a A.P. a Consiliului Europei) a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr.3/1997, p.35; D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm.

7 Curtea Constituţională, decizia nr. 341 din 12 septembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I, nr.  38 din 29 ianuarie 1998.

8 De altfel, la o simplă lectură se observă faptul că această decizie nu poate fi invocată ca argument. Autorul excepţiei nici nu a prins în discuţie legitimitatea constituţională a acestor dispoziţii. Curtea a analizat doar dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 51/1991 care incriminau divulgarea ilegală de către salariaţi S.R.I. de date. La o simplă lectură!

9 Publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I, nr.  19 din 11 ianuarie 2001.

10 MAJ 3 din  9 aprilie 1997. Codul din 29 septembrie 1977 este intrat în vigoare la 3 aprilie 1978. Forma pe care am avut-o la dispoziţie este actualizată până la 9 aprilie 1997. Ne cerem scuze pentru orice informaţie posibil incompletă ulterioară.

11 Hotărârea din 15 iunie 1992 (Cameră) scris A nr.238 în V.Berger, Jurisprudenţa CEDH, I.R.D.O., ed.a II-a, p.286 şi urm.

12 Printr-o hotărâre din 7 august 1992, citând art.6 din Convenţie şi hotărârea Lüdi, Tribunalul federal elveţian şi-a făcut mea culpa şi a declarat inadmisibilă mărturia unui agent infiltrat, dacă acuzatul nu a avut posibilitatea de a-l integra în timpul procesului. Consecinţa a fost condamnarea statului român în cazul Rotaru.

13 A se vedea M. Constantinescu, I. Muraru, I. Deleanu, Fl. Vasilescu, A. Iorgovan, I. Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, R.A. „Monitorul Oficial”, 1992, p.116 şi urm; Geneza Constituţiei României, 1991, Lucrările Adunării Constituţionale, R.A.”Monitorul Oficial”, 1998, Dl. I. Muraru a arătat la analiza art. 49: „dacă veţi avea, ştiu eu, răbdarea să citiţi documentele internaţionale în acest domeniu, veţi vedea că noi, practic, ne aliniem la aceste reguli generale” op.cit, p.431.

14 I. Neagu, op.cit., p.400.

[26] Secţiunea V1 din Codul de procedură penală  a fost modificată prin Legea nr. 281/2003

[27] Art. 27 – (1) Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în prezenta lege, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să autorizeze motivat, pe o durată de cel mult 30 de zile:

a) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora;

b) punerea sub supraveghere sau interceptarea comunicaţiilor;

c) accesul la sisteme informaţionale;

d) comunicarea de înscrisuri, documente bancare, financiare ori contabile.

(2) Pentru motive temeinice autorizarea prevăzută la alin. (1) poate fi prelungită, în aceleaşi condiţii, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a măsurilor prevăzute în alin. (1) lit. a) – c) autorizate este de 4 luni.

(3) În cursul judecăţii, instanţa poate dispune prelungirea măsurilor prevăzute la alin. (1), prin încheiere motivată.

(4) Dispoziţiile art. 911 -915 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.

Credem că limitările drepturilor fundamentale sunt de nivel constituţional.

Articolul 27 a fost  modificat prin Legea nr. 161/2003.

Articolul 27 avea următorul cuprins:

“Art. 27. – (1) Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute de prezenta lege, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, procurorul poate să dispună pentru o durată de cel mult 30 de zile:

a) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora;

b) punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice;

c) accesul la sisteme informaţionale;

d) comunicarea de acte autentice sau sub semnătură privată de documente bancare, financiare ori contabile.

(2) Pentru motive temeinice măsurile pot fi prelungite de procuror prin ordonanţă motivată, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.

(3) În cursul judecăţii instanţa poate dispune prelungirea acestor măsuri prin încheiere motivată.” Diferenţa este numai de redactare, pentru o mai bună aplicare,  deşi  unii ar fi dorit să vadă doar prelungirea motivată.

[28] Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia. nr. 1602 din 6 martie 2001

[29] Cabinet privat de avocaturã (Kopp vs.Elveţia, 1998, în “ „R.D.P.”” nr.3/1998, p.154).

[30] CEDH, cauza Huvig vs.Franţa, 1990; Krushi vs.Franţa, 1990; Curtea Constituţionalã, decizia nr.21/2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 17 aprilie 2000 etc.

[31] În sens contrar C.Pãun, Practicã judiciarã a CEDH, în “ „R.D.P.”” nr. 3/1998, p.155-156, care ar considera incomplet cadrul legislativ sub aceastã distincţie.

A se vedea şi  Ioana Vasiu, Unele aspecte de procedurã penalã privind mediul informatizat, în  „R.D.P.”nr.1/2001, p.41, referitor la Proiectul legii privind dezvoltarea şi utilizarea tehnologiilor informaţiei. Apreciem şi noi necesitatea asimilãrii legislative cu orice interceptare (din reţelele informatice).

[32] În acest sens, Legea belgianã din 30 iunie 1994 privind ascultãrile, înregistrarea comunicaţiilor şi telecomunicaţiilor private.

În alte legiuiri: se cere „un început de bãnuialã” (Ucraina, Lituania, Rusia); „o bãnuialã serioasã” (în Austria şi Germania); „o bãnuialã suficientã” (în S.U.A.); în plus, se impune criteriul gravitãţii faptelor (peste zece ani închisoare),  în Austria.

Întotdeauna se aplicã principiul subsidiaritãţii ((riscul nedescoperirii prin alte mijoace). În acest sens, a se vedea Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în “Revue de science criminelle et de droit pénal comparé” nr.2/1999.

Pentru o prezentare comparativã vezi şi D.Ciuncan, Autorizarea judiciarã a înregistrãrilor audio şi video, în “Pro lege” nr.2/1998, p.30 şi urm.

[33] În sens contrar, Ioana Vasiu, loc.cit., p.41. Orice ridicare de obiecte fãcutã într-o autorizare de interceptare este ilegalã.

[34] Comparã cu Legea nr.58/1998, art.35, unde datele bancare se acordã numai pentru un inculpat, cu o acţiune penalã pusã în mişcare.

[35] L.Ionescu, declaraţia fãcutã în faţa reprezentanţilor Bãncii Mondiale, consemnatã în “Adevãrul”din 14 martie 2001.

[36] În dosarul nr. 103/P/2003 al  Parchetului Naţional Anticorupţie s-a indicat ca mijloc de probă o înregistrare audio făcută de denunţător,  redarea convorbirilor fiind menţionată într-un proces-verbal,    făcându-se referire la dispoziţiile art. 912 din Codul de procedură penală.  Cum această înregistrare nu a fost autorizată de procuror, s-a apreciat că,  în cauză, nu erau incidente dispoziţiile art. 912 din Codul de procedură penală,  ea  neputând fi considerată un mijloc de probă.

12 Vezi şi D. Ciuncan, Înregistrări audio şi video ca mijloace de probă, în „Revista de drept penal” nr. 1/1997, p. 58; Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 30 şi urm; T. Dianu, Protecţia penală internaţională a drepturilor omului, Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.7 şi urm. şi p. 24 şi urm. etc.

[37] După cum arătam la început, structura tipică a procesului penal distingem trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor  penale.

[38] Curtea Constituţională, dec. nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  110 din 5 martie 2001; vezi şi Curtea Constituţională, dec. nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999; idem, dec. nr. 126, 128/2001 ,  publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 6 august 2001

[39] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999.

[40] Curtea Constituţională, dec. nr. 124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 15 august 2001

[41] Publicat  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107/1996

[42] Publicat  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 27 ianuarie 2003

[43] Ordonanţă   nr. 119 din 31 august 1999   privind controlul intern şi controlul financiar preventiv , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 12 noiembrie 2003.      Republicată în temeiul art. III din Legea nr. 84/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind auditul public intern şi controlul financiar preventiv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 26 martie 2003.

Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 31 august 1999 şi a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 301/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 22 mai 2002.     Ulterior adoptării, Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 a mai suferit modificări şi completări prin:  Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 46/2000 pentru modificarea lit. a) din alin. (3) al art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 11 mai 2000, respinsă prin Legea nr. 149/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 22 mai 2002;   Ordonanţa Guvernului nr. 85/2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 1 septembrie 2000, respinsă prin Legea nr. 141/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 22 mai 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 225/2000 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 25 noiembrie 2000 (aprobată prin Legea nr. 486/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 28 septembrie 2001), abrogată prin Legea nr. 301/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv; Ordonanţa Guvernului nr. 72/2001 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 1 septembrie 2001, respinsă prin Legea nr. 132/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 22 mai 2002; Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 24 decembrie 2002; Legea nr. 84/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind auditul public intern şi controlul financiar preventiv, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 26 martie 2003.

[44] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540/2001

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998.

[45] CEDH,  Miasilhe, Funke, vs. Franţa, hot. cam. din 25 februarie 1993.

[46] CEDH,  Niemietz vs Germania, hot. din 16 decembrie 1992; Holfild vs  UK, 25 iunie 1997

[47] Curtea de casaţie, decizia din 23 mai 1995 cit. apud E. Tanislav, Dreptul la singurătate, Editura Semne, Bucureşti, 1998, p. 34

[48] Cit. apud V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, Bucureşti, 1997, p. 377, o lipsă de proporţie între scopul urmărit şi mijloace nu justifică îngrădirea dreptului la viaţă privată, existând şi o altă garanţie specială de procedură, aceea a unui observator independent de părţi.

[49] Curtea franceză de casaţie,chambre criminelle, hotărârea din 12  ianuarie 1988,în Bulletin des arrets de la chambre criminelle de la Cour de cassation, nr.11 şi hotărârea din 26 octombrie 1993, în Bulletin…nr.313

[50] Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Procedure penale,  18 e edition,2001,Dalloz,p.370,nr.410

[51] Curtea franceză de casaţie,chambre criminelle, hotărârea din 2 februarie 1988, în Bulletin des arrets de la chambre criminelle de la Cour de cassation, nr. 52 şi hotărârea din 8 noiembrie 1989, în Juris-classeur periodique 1990, II, 21580 cu notă J. H. Syr.

[52] Curtea franceză de casaţie,chambre criminelle, hotărârea din 29 iunie 1993, în Bulletin des arrets de la chambre criminelle de la Cour de cassation, nr.228 (pentru droguri), hotărârea din 8 octombrie 1985, în Bulletin des arrets de la chambre criminelle de la Cour de cassation, nr.301

[53] Curtea Supremă USA, afacerea Carrol, 1925, 267 US 132. Idem afacerea Carney 1985, 471 US 386 şi Ross 1982, 456 US 102

1 Gr.Gr.Theodoru, Dreptul procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, 1974, p.229; I. Neagu, Drept procesual penal, Edituara Academiei, Bucureşti, 1988, p.338; A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul” nr. 7/1996, p.88;

2 Nicoleta Iliescu, Acte procesuale şi procedurale comune, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, de V. Dongoroz, ş.a., vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 346.

3 A se vedea T. Pop, Drept procesual penal, vol. III, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 3.

4 Pentru efectuarea percheziţiei exclusiv din ordinul magistratului, – deci despre imposibilitatea percheziţiei prin consimţământ scris, a se vedea şi C. Paraschiv, Unele probleme privind percheziţia domiciliară „Dreptul” nr. 12/1995, p. 65;

5 A se vedea col. dr. E.V. Ionăşeanu,  Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 178 şi urm.(actele premergătoare sunt acte procedurale, nu procesuale, p. 200).

6 Adrian Ştefan Tulbure , Actele premergătoare în reglementarea şi practica actuală în „Pro lege” nr. 3/1998, p. 48

[54] D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei în revista „Drepturile Omului” nr. 1/1999, p.25; idem în „Dreptul” nr. 7/1996, p.88. Silvia Oancea, Liviu Popescu, Percheziţia; actele premergătoare, „Pro lege” nr. 1/1999, p. 124 ; în alt  sens   I. Dumitru, Posibilitatea efectuării percheziţiei în etapa actelor premergătoare, „Dreptul” nr. 9/1999, p. 118;

[55] Colonel E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, p.192, afirmă în 1979 imposibilitatea altor probe judiciare legale, citându-l în sprijinul părerii sale referitor la actele premergătoare pe N. Ceauşescu: „Ministerul de Interne, Procuratura şi Justiţia sunt chemate să asigure respectarea drepturilor prevăzute în Constituţie. Aceste instituţii au datoria să asigure ca toţi cetăţenii să poată găsi sprijin şi ajutor atunci când într-un fel sau altul le sunt lezate interesele şi drepturile” (N.Ceauşescu, România pe drumul… vol. 2, 1968, p.410, cit. apud E.V. Ionăşeanu, op. cit., p.192, cu referire la actele premergătoare). Chiar în acele timpuri, aprecia autorul, NU se puteau administra „probe”.

[56] A se vedea V. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.62 şi Drept procesual penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 395-396 şi doctrina indicată acolo.

[57] În acest sens, Andrej Murzynovski, Faza pregătitoare a procesului penal în ţările socialiste, în „Revue internationale de droit pénal”, nr.1-2/1985, p.219.

[58] A se vedea şi A. Dindelegan, Actele premergătoare în procesul penal, în „Pro lege” nr.1/1990, p.26.

[59] I. Neagu, op.cit., p.396 şi p.63 (din ediţia 1994); Lucia Moldovan, Urmărirea penală, în „Drept procesual penal”, de Gr. Teodoru şi Lucia Moldovan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 207; Nicoleta Iliescu, op.cit., p. 247. De asemenea, V. Popescu, Consideraţii în legătură cu posibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în „Revista română de drept”, nr. 2/1987, p. 45-47; Al. Ţuculeanu, Efectuarea percheziţiei în cursul actelor premergătoare în „Pro lege” nr. 2/1998 p. 13 şi P.C.A. Bucureşti „Buletin” nr. 1/1998, p. 3. Împotriva raţionamentului din ultimul articol a se vedea Silvia Oancea, Liviu Popescu, Percheziţia actelor premergătoare, în „Pro lege”, nr. 1/1999, p.124 şi urm.

[60] A se vedea Lucia Moldovan, op.cit., p.207.

[61] În „Buletinul intern al Procuraturii”, nr.3-4/1973, p.77-78.

[62] A se vedea C. L. Popescu, Aspecte procesual penale privind atribuţiile cadrelor de informaţii şi ale procurorului în activitatea de culegere de informaţii privind siguranţa naţională a României, în „Pro lege” nr. 1/1996, p. 22. Alături de autor, dorim să subliniem şi noi că actele de culegere de informaţii implică activitatea procurorului fie în faza actelor premergătoare, fie în faza de urmărire penală, dar numai legal, (raportat) de (la) un proces penal. Scopul în care este antrenat procurorul în acest domeniu este numai acela de a crea posibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane despre care există indicii că a săvârşit o faptă penală, şi numai dacă aceasta este în interesul urmăririi penale, şi în unicul scop al aflării adevărului judiciar.

[63] Competenţa procurorului se limitează la activitatea de urmărire penală (inclusiv din actele premergătoare). Procurorul autorizează, numai în condiţiile codului de procedură penală, numai activitatea organelor de cercetare penală (şi anume organele de cercetare ale poliţiei judiciare – art. 201 alin. 2 lit. a C. pr. pen. şi organele de cercetare speciale art. 201 lit. b şi art. 208 C. pr. pen. ).

Subliniem că art.201 C. pr. pen.  a fost modificat prin Legea nr. 32/1990, în art.206 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 12/1990.

Pentru completarea art.224 C. pr. pen. de lege ferenda, a se vedea I.R. Cristescu, Discuţie în legătură cu subiecţii care pot efectua acte premergătoare, în „Dreptul” nr. 5-6/1994, p.147.

În sensul extinderii acestei faze procesuale, a se vedea I.Neagu, Drept procesual penal, Partea specială, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.62-63.

[64] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, modificată şi prin Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003 şi prin Ordonanţă de urgenţă  nr. 102 din 24 octombrie 2003,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003

[65] Garanţiile procesului-verbal de percheziţie (art. 104 C. pr. pen.) nu se reproduc în procesul verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare (art. 224 alin. final C. pr. pen.); acte premergătoare se fac şi noaptea.

[66] A se vedea S.Georgescu, Cu privire la perfecţionarea legislaţiei procesual penale, în „Revista română de drept” nr. 2/1978, p.5.

[67] publicată în Monitorul Oficial al Românie, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998,  cu modificările ulterioare.

[68] A se vedea şi I.R.Cristescu, Dispoziţii în legătură cu conţinutul actelor premergătoare, în „Dreptul” nr. 3/1995, p.62 şi urm. Apreciem că dacă urmărirea penală priveşte pe însuşi funcţionarul bancar, regula art. 37 nu se aplică; dar numai strict limitat la faptele acelui funcţionar, şi nu la – de exemplu – alte conturi sau operaţii sau întreaga instituţie.

[69] A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în „Dreptul”, nr. 7/1996; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române (Rez. 1123/1997 A.P. a Consiliului Europei) a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr. 3/1997, p.35.

[70] G.Mateuţ, În legătură cu noua reglementare privind înregistrările audio şi video în probaţiunea penală, în „Dreptul” nr. 8/1997, p.70; în acelaşi sens, G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, I. Dalloz, Paris, 1996, p.538, D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, „Pro lege” nr. 2/1998, p.34.

O recentă subliniere a rolul actelor premergătoare, N. Cochinescu, Supravegherea exercitată de procuror, în „Revista de drept penal”, nr. 2/1999, p.38 şi urm.

[71] În acest sens, a se vedea, Principiile directoare aplicabile rolului magistraţilor parchetului, Doc. O.N.U. A/CONF 144/27, 6 septembrie 1990, în „Buletinul de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1991, p. 203.

[72] A se vedea şi I.R.Cristescu, loc.cit., p. 62 şi urm. A se vedea şi Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit, în M.Of.362/2000; D.I.Cristescu, Folosirea investigatorilor acoperiţi, în „Pro lege” nr. 1/2001, p. 26 şi urm; I. Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Extinderea incriminării traficului de stupefiante, în „Dreptul” nr. 12/2000, p.3 şi urm.

[73] publicată în M.Of. nr. 173/1992

[74] A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, în I.R.D.O. „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm.

[75] Asociaţia Baroului American – Programul de Iniţiativă Juridică pentru Europa Centrală şi de Est – ABA/CEELI – şi Conferinţa naţională a Legislativelor de Stat – NCSL din 29 iulie 1997.

[76] În lucrarea Seminar privind elaborarea proiectelor de legi, ABA/CEELI, NCSL şi Consiliul Legislativ Bucureşti, 16-18 iunie 1997.

[77] Jann Hoke, Introducere în legislaţia americană privind secretul bancar, în ABA/CEELI, NCSL, Consiliul Legislativ, Seminarul de la Bucureşti, din 16-18 iunie 1997, cit. supra.

[78] Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, notă de studiu nr. 16762/1998.A se vedea şi  A. Dindelegan, Actele premergătoare, în „Pro lege” nr. 1/1990, p. 32; C. Sima, Înţelesul termenului „cercetaţi” folosit în art. 31 din Legea nr. 36/1995, în „Pro lege” nr. 9/1999, p. 12).

[79] APADOR-CH a cerut Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie   informaţii statistice, generale referitoare la numărul de  autorizaţii de efectuare a unor acte in scopul culegerii de informaţii

[80] Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au respins la 12 noiembrie 2003 recursul in anulare promovat de fostul procuror general al României, Tănase Joiţa, şi preluat apoi de actualul procuror Ilie Botos, recurs făcut in urma procesului câştigat de APADOR-CH.

[81] Hotărârea    din 29 martie 2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2001

[82] Hotărârea Klass şi alţii vs Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 18, alin. 34 .

[83] Hotărârea Amuur împotriva Franţei din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, p. 846, alin. 36, şi Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI

[84] Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 22, alin. 48.

[85] hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, p. 33, alin. 29, şi Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, p. 1015 – 1016, alin. 42 – 46

[86] Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000, mai jos

Legea  română nr. 677 din 21 noiembrie 2001, pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001   are ca scop garantarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.

[87] hotărârile Leander împotriva Suediei citată mai sus, p. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 540, alin. 53, şi Amann împotriva Suediei (Kopp vs, Elveţia, CEDH hot. 25.3.98, în „R.D.P.” 3/1998, 155-156)

[88] Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, p. 21, alin. 42

[89] Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 50

[90] Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei mai sus citată, p. 541, alin. 59

[91] Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei mai sus citată, alin. 56

[92] Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, alin. 49 – 50

[93] Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei mai sus citată, p. 25 – 26, alin. 55

[94] A se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici vs Turciei [GC] nr. 23657/94, alin. 112, CEDO 1999-IV

[95] Hotărârea Wille vs Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin. 75, CEDO 1999-III

[96] Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, p. 30, alin. 67

[97] Hotărârea Klass şi alţii mai sus citată, p. 31, alin. 70 – 71

[98] Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, p. 1809, alin. 29

[99] Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, alin. 30

[100] Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, p. 10, alin. 20

[101] Cu trimitere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 36 – 38, alin. 87 – 88; Hotărârea Kruslin şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, p. 24 – 25, alin. 36 – 37, şi 176-B, p. 56 – 57, alin. 35 – 36; Hotărârea Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, p. 1017, alin. 51; Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 543, alin. 75 – 76; şi Hotărârea Amann împotriva Elveţiei [GC] nr. 27798/95, alin. 61 – 62 şi 77 – 81, CEDO 2000

[102] Opinia concordantă a domnului judecător Wildhaber, la care se alătură opiniile domnilor Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens, domnului Casadevall şi doamnei Weber

[103] Cu trimitere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Hotărârea Leander vs Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 25, alin. 60; vezi şi Hotărârea Klass şi alţii vs Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21 – 23, alin. 42 şi 49 şi, mutatis mutandis, Hotărârea Chahal vs Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.866, alin. 131, şi Hotărârea Tinnely & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii vs Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, p. 1662, alin. 77).

[104] Opinia parţial separată    a domnului judecător Bonello

[105] Hotărârea Fayed vs Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, p. 50 – 51; Hotărârea Niemietz vs Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, p. 36.

[106] hotărârea Halford  vs Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord din 25 iunie 1997

[107] ibidem

[108] hotărârea Kruslin vs Franţa din 24 aprilie 1990 şi hotărârea Kopp cit. supra

[109] vezi hotărârea Malone vs Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord din 2 august 1984

[110] vezi hotărârea Kopp

[111] hotărârea Leander vs Suedia din 26 martie 1987

[112] hotărârea Niemietz vs Germania din 16 decembrie 1992   şi hotărârea Halford citată anterior .

[113] (vezi mutatis mutandis, hotărârile Leander … şi Kopp …).

[114] Guvernul elveţian a adoptat, după 1990, mai multe acte normative cu privire la procesarea şi consultarea documentelor conţinând date persona1e, în special Ordinul Consiliului Federal din 5 martie 1990 privind procesarea documentelor siguranţei naţionale federale, Decretul federal din 9  octombrie 1992 privind consultarea documentelor deţinute de Biroul Procurorului Federal şi Ordinul Consiliului Federal din 20 ianuarie 1993 privind consultarea documentelor deţinute de Oficiul Procurorului Federal.

[115] vezi hotărârea Leander  . . .