A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

APROBAREA REGULAMENTULUI DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A DIRECŢIEI GENERALE ANTICORUPŢIE

Ministrul administraţiei şi internelor a emis Ordinul nr. 275 din 20 decembrie 2010 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Direcţiei Generale Anticorupţie, ordin publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  23 din 11 ianuarie 2011.

Ordinul este dat în conformitate cu dispoziţiile:

– art. 10 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare;

art. 201 din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;

– Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005;

– Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare,

Direcţia Generală Anticorupţie îşi desfăşoară activitatea în baza prevederilor art. 10 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit  art. 2, ) Direcţia generală are competenţă materială specială ce vizează infracţiunile de corupţie prevăzute de Codul penal şi de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare fapte de corupţie, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Activitatea Direcţiei Generale Anticorupţie se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, legilor, tratatelor şi convenţiilor internaţionale, ale hotărârilor Guvernului, ordinelor şi instrucţiunilor ministrului administraţiei şi internelor, astfel încât să nu lezeze în vreun fel drepturile şi libertăţile omului, să asigure deplina neutralitate faţă de orice ingerinţă sau interes, să promoveze obiectivitatea, realitatea, legalitatea şi deplina responsabilitate în acţiunile sale (art. 3 din regulament).

PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ,Instrucţiunea preparatorie sau propriu-zisă,Publicitatea informaţiilor privind procedurile judiciare şi asigurarea unui proces echitabil , prezumţia de nevinovăţie,VERIFICAREA LEGALITĂŢII ŞI TEMEINICIEI ACTULUI DE TRIMITERE ÎN JUDECATĂ,RECHIZITORIU,PROCUROR


Preliminarii.  Instrucţiunea preparatorie sau propriu-zisă

Instrucţiunea preparatorie are de scop, adunarea probelor şi constatarea dacă există sau nu indicii de culpabilitate contra infractorului şi deci, dacă el trebuie trimis în judecata instanţelor penale competente.

Instrucţiunea e de două feluri:

a). Instrucţiunea sumară, aceea care după cum am văzut se face direct de procuror în cauzele de flagrant delict, şi care se mărgineşte în general la luarea interogatoriului şi trimiterea în judecată şi

b). Instrucţiunea propriu-zisă aceea care se face de judecătorul de instrucţie.

Instrucţiunea are o mare importanţă pentru că vine în ajutorul instanţelor de judecată, în prepararea soluţiunii procesului. „L’information c’est le fondement du proces” spune Ayrault.

Între instrucţiune şi urmărire sunt următoarele deosebiri:

a). nu se fac de aceeaşi persoană; urmărirea e de atributul procurorului, instrucţiunea se face de judecătorul de instrucţiune.

Rolul procurorului este de a învesti pe judecătorul de instrucţiune, a cere instruirea afacerii şi strângerea probelor, pe când judecătorul de instrucţie strânge probele şi se pronunţă dacă sunt indicii de culpabilitate;

b). urmărirea se termină prin concluziuni, instrucţiunea se termină prin ordonanţă. Ca consecinţă, rolul procurorului e diferit de al judecătorului: procurorul e reclamant, şi adversarul inculpatului, deci parte în procesul penal; judecătorul nu e parte, el trebuie în mod imparţial să strângă dovezile atât pro cât şi contra şi să se pronunţe asupra lor, ca orice judecător.

c). instrucţiunea e independentă de urmărire. Judecătorul nu depinde de Ministerul Public. El conduce instrucţiunea cum voieşte, el poate refuza concluziunile Ministerului Public şi poate soluţiona afacerea în dezacord cu concluziunile lui.

Raţiunea separaţiunii instrucţiunii de urmărire

Această separaţiune şi independenţă este cea mai puternică garanţie a libertăţii individuale. Dacă ar fi contopite şi exercitate de aceeaşi persoană, ar fi un pericol pentru inculpaţi, pentru că cel ce a început o urmărire, spre a nu se expune blamului că a început o urmărire nechibzuită, ar înclina să găsească că sunt întotdeauna probe sau indicii de culpabilitate. De aceea, o bună procedură, trebuie să nu facă confuziune între acestea două atribuţii  ( I.Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, 1937, pp.264-266).  Oare noul Cod de procedură penală se va îndrepta spre o asemenea soluție principială?

Publicitatea informaţiilor privind procedurile judiciare şi  asigurarea unui proces echitabil , prezumţia de nevinovăţie

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte (Curtea Constituţională,  dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297/1996, dec. nr. 16/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136/1999 etc.   ).

Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.

Urmărirea nu este secretă, ci fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii (V. Dongoroz, Explicaţii teoretice. . ., vol. II, p. 24. Anul apariţiei lucrării este 1976  ).

Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19).

Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public (Legea  nr. 544 din 12 octombrie 2001, publicată în  Monitorul Oficial  nr. 663 din 23 octombrie 2001, completată și modificată prin  Legea nr. 380/2006, Legea nr. 371/2006 și  nr. 188/2007),  accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.

Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.

În schimb,  prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.

De aceea, potrivit art. 12 alin. (1) din lege,  se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare , precum şi  informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

Trebuie să subliniem că informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice.

Cum dreptul la un proces echitabil este un principiu fundamental, apreciem că, în baza prezumţiei de nevinovăţie,  nu este  indicat a se face publice date sau informaţii care ar  aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Dar, din momentul în care procurorul a ajuns la concluzia că este epuizată administrarea probelor (iar inculpatul urmează a fi trimis în judecată) se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală pentru a se împiedica orice obiecție  a acestuia, ușurându-se aplicarea justiției.

Procedura prezentării materialului de urmărire penală este reglementată în Secţiunea VI a Capitolului IV din Titlul I – Urmărirea penală din Partea specială a Codului de procedură penală.  Potrivit   art. 250 , astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281 din 24/ 6/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1/7/2003), după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa şi:

a) îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei săvârşite;

b) îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoştinţă de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citeşte materialul;

c) îl întreabă, după ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.

Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art. 250 organul de cercetare penală întocmeşte proces-verbal, în care consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului.

Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor.

Organul de cercetare dispune prin aceeaşi ordonanţă completarea cercetării penale, atunci când din declaraţiile suplimentare sau din răspunsurile inculpatului rezultă necesitatea completării.

Organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.

Când prezentarea materialului nu a fost posibilă din cauză că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penală în referatul care se întocmeşte potrivit art. 259 se arată împrejurările concrete din care rezultă cauza împiedicării.

Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.

În cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală potrivit art. 232, dacă există învinuit în cauză şi constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe, procedează la o nouă ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.

Dacă învinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost găsită temeinică ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se consideră terminată (art. 255).

De îndată ce cercetarea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului cu un referat, în care consemnează rezultatul cercetării, spre a se decide potrivit art. 262. Referatul va cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute în art. 259 – 260.

Procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi urm., care se aplică în mod corespunzător.

VERIFICAREA LEGALITĂŢII ŞI TEMEINICIEI ACTULUI DE TRIMITERE ÎN JUDECATĂ, CONFORM ART. 264 ALIN. 3 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, ÎN CAZUL CÂND ÎNAINTAREA RECHIZITORIULUI INSTANŢEI COMPETENTE SE FACE PRIN ADRESĂ, SUB SEMNĂTURA PRIM-PROCURORULUI, PROCURORULUI GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL SAU A PROCURORULUI IERARHIC SUPERIOR.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii privind verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în asemenea situaţii, verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului se presupune efectuată în cazul în care acesta nu a fost infirmat, pentru realizarea condiţiilor instituite de art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală fiind suficientă semnătura procurorului ierarhic superior pe adresa de înaintare a dosarului către instanţa competentă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că verificarea rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală, trebuie concretizată în menţiune expresă, apreciind că semnarea adresei de înaintare a dosarului de către procurorul ierarhic superior nu poate presupune îndeplinirea obligaţiei instituite de acest text de lege.

Examinarea acestor puncte de vedere, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, impune să se ţină seama de următoarele:

Potrivit art. 264 alin. 1 din Codul de procedură penală, rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.

Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior.

De la această regulă existau două excepţii, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.  Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior.  A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.

În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală au fost abrogate, astfel că, în reglementarea actuală, singurele dispoziţii care se referă la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, sunt cele ale art. 264 din Codul de procedură penală.  În acest sens, este de observat că, prin noile reglementări, s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea conducătorului parchetului, în condiţiile în care nu are atribuţii privind întocmirea actelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006. Aşa fiind, se impune să se constate că, în această materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării, încât implicarea procurorului ierarhic superior este limitată în prezent la competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu prevederile alineatului 3 al art. 264 din Codul de procedură penală.

Activitatea de verificare se poate finaliza prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie/legalitate.

Este adevărat că, potrivit art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală, “dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei”.  Dar, neprevederea expresă în legea procesuală a formei care trebuie să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, nu poate înlătura obligativitatea menţionării explicite a verificării.     De altfel, nici dispoziţiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării.

Or, îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală nu trebuie să fie echivocă şi nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei.

Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.

Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale.

Pe de altă parte, trebuie observat că în art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că “instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare”.

Ca urmare, din aceste prevederi reiese în mod vădit că instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate şi temeinicie, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, trebuie să dispună înlăturarea ei, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen (  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite –  Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 ,   Dosar nr. 66/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 10/12/2008).

ADMITEREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 254 ALIN. 1 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

În motivarea unei excepţii de neconstituţionalitate,  autorii acesteia susţin că dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale, întrucât lasă la latitudinea organului de urmărire penală sau a procurorului prezentarea materialului de urmărire penală inculpaţilor care nu locuiesc în România, aflându-se permanent sau temporar în străinătate. În acest mod sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 15, privind universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ale art. 16, referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 18, privitor la cetăţenii străini şi la apatrizi, ale art. 24, care consacră dreptul la apărare, precum şi ale art. 25, referitoare la libera circulaţie.

Guvernul arată că dispoziţiile art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie să fie coroborate cu dispoziţiile art. 250 din acelaşi cod, care prevăd că după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire penală, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în faţa sa. Este evident că organul de cercetare penală are obligaţia de a face toate demersurile necesare pentru asigurarea prezenţei învinuitului sau inculpatului în faţa sa, în vederea prezentării materialului de urmărire penală. O interpretare contrară a textului art. 254 alin. 1 raportat la art. 250 din Codul de procedură penală ar fi lipsită de suport legal. Mai mult, dispoziţiile art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală trebuie coroborate cu cele ale art. 6 alin. 3 din acelaşi cod, potrivit cărora organele judiciare au obligaţia să-i asigure inculpatului posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, implicit prezentarea materialului de urmărire penală. De aceea, în opinia Guvernului, nu se poate afirma că dispoziţiile criticate ar contraveni prevederilor art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare. De asemenea, având în vedere obligaţia organelor de cercetare penală de a chema în faţa lor pe învinuit sau inculpat, în vederea prezentării materialului de urmărire penală, indiferent dacă locuieşte sau nu în ţară, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 17 din Constituţie. În fine, având în vedere că învinuitul sau inculpatul este chemat pentru a i se prezenta materialul de urmărire penală, indiferent dacă locuieşte sau nu în ţară, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 25 din Constituţie. În concluzie, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate,  Curtea reţine că dreptul la apărare al inculpatului în tot cursul procesului penal, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa pe acesta despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării sunt garantate de Constituţie. În cadrul procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală, organele de cercetare penală au obligaţia să îl informeze pe inculpat, după punerea în mişcare a acţiunii penale, despre dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, consemnându-se îndeplinirea acestei obligaţii într-un proces-verbal. Astfel, în condiţiile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia toate măsurile pentru asigurarea dreptului de apărare al inculpatului. Or, condiţionarea prezentării materialului de urmărire penală de împrejurarea de fapt a locuirii în ţară exonerează organele de cercetare penală de obligaţia de a aduce la cunoştinţa inculpatului aflat într-o astfel de situaţie a materialului de urmărire penală.

De altfel, într-o împrejurare asemănătoare, Curtea Constituţională a considerat ca fiind neconstituţionale acele dispoziţii care, într-un fel sau altul, împiedică realizarea deplină a dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului, în special prin neprezentarea materialului de urmărire penală. Astfel, prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală, constatând că sintagma “dacă socoteşte necesar” este neconstituţională, deoarece face posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a unui învinuit căruia nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală, pentru că procurorul n-a considerat necesar să-l cheme şi să-i prezinte acest material.

Dispoziţia cuprinsă în art. 254 alin. 1 din Codul de procedură penală contravine şi art. 16 din Constituţie, care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, întrucât creează o discriminare între persoanele care locuiesc în ţară şi cele care locuiesc în străinătate sau se află temporar peste graniţele ţării, dar sunt cercetate în România pentru săvârşirea unor infracţiuni, acestea din urmă neputând beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a decis, în mod constant, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Curtea consideră că persoanele care locuiesc în România şi cele care locuiesc în străinătate nu se află în situaţii diferite care să justifice un tratament diferenţiat, astfel încât textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 16.

În consecinţă, Curtea reţine că organul de cercetare penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, are obligaţia de a-l chema pe inculpatul care nu locuieşte în ţară spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250-254 din Codul de procedură penală (Curtea Constituţională, Decizia nr. 294 din 7/11/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 10/12/2002).

ADMITEREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE A ART. 257 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Prin Încheierea din 30 ianuarie 1998, pronunţată în Dosarul nr. 5.656/1997, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală, ridicată de Cloşcă Ilie. În motivarea excepţiei se arată că aceste prevederi încalcă art. 24 din Constituţie privind dreptul la apărare, deoarece procurorul are obligaţia de a-l asculta pe învinuit şi de a-i prezenta materialul de urmărire penală, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale, numai dacă socoteşte necesar acest lucru. Or, pe această cale se ajunge la trimiterea în judecată fără ca persoana în cauză “… să ştie şi fără să ia cunoştinţă de acuzaţiile care i se aduc”.

Exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, instanţa consideră că dreptul constituţional la apărare este garantat, dacă se are în vedere “întreg contextul art. 255257 din Codul de procedură penală, învinuitul având condiţii să-şi asigure apărarea”.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că textul legal atacat este constituţional, pentru că art. 250 şi următoarele din Codul de procedură penală asigură dreptul la apărare al învinuitului, inclusiv în faza urmăririi penale. Se arată astfel că “… prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală”, iar în caz contrar, doar dacă procurorul socoteşte necesar acest fapt, evitându-se dificultăţi ce ar putea apărea în cazul în care învinuitul se sustrage de la cercetări. În acelaşi punct de vedere se recunoaşte însă că “… pentru celelalte situaţii în care învinuitul poate fi chemat în faţa organului judiciar, prezentarea materialului de urmărire penală trebuie să fie obligatorie în toate cazurile”.           Examinând cauza, Curtea Constituţională constată că textul criticat face parte din capitolul consacrat terminării urmăririi penale şi are două subcapitole: unul dedicat urmăririi fără punerea în mişcare a acţiunii penale, iar celălalt dedicat urmăririi cu acţiunea penală pusă în mişcare.

Prevederile art. 257 sunt consecutive art. 255 şi 256, în care se reglementează urmărirea fără punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv finalizarea cercetării penale de către organul de cercetare penală. Astfel, potrivit art. 255 din Codul de procedură penală, dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi organul de cercetare penală constată că există învinuit şi că sunt suficiente probe împotriva lui, procedează la o nouă ascultare, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-I dacă are noi mijloace de apărare.

În cazul în care învinuitul nu solicită probe noi sau dacă probele propuse nu sunt întemeiate, cercetarea se consideră terminată, dosarul urmând a fi înaintat, potrivit art. 256 din Codul de procedură penală, procurorului, cu un referat în care se consemnează rezultatul cercetării şi propunerile ce se impun, precizându-se, dacă este cazul, să se procedeze la trimiterea în judecată. Organul care decide asupra propunerilor făcute este procurorul.

În conformitate cu art. 257 din Codul de procedură penală – criticat sub aspectul constituţionalităţii în cauza, de faţă – procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, numai dacă socoteşte necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată se poate efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerându-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organul de cercetare penală, în temeiul art. 255 din Codul de procedură penală, ar fi suficientă.

Rezultă că problema constituţionalităţii art. 257 din Codul de procedură penală priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-I chema, şi el, pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului (art. 261 şi 262 din Codul de procedură penală). Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 257 din Codul de procedură penală, în actuala redactare, contravin prevederilor art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Într-adevăr liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de chemarea învinuitului spre a i se aduce la cunoştinţă materialul probator ce stătea la baza învinuirii sale. Desigur, organul de cercetare penală este obligat să procedeze la ascultarea sa (art. 255 din Codul de procedură penală), dar scopul acesteia este completarea dosarului cu eventuale noi probe cerute de către învinuit. Terminarea cercetării penale se concretizează într-un referat în care organul de cercetare are numai atribuţia de a propune procurorului, dacă este cazul, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Răspunderea pentru luarea acestor măsuri revine exclusiv procurorului.

Or, dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată – se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.   Curtea Constituţională constată că, aşa după cum rezultă şi din punctul de vedere al Guvernului, dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură penală prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal. Dar, în raport cu dispoziţiile art. 257 din Codul de procedură penală, criticat în cauza de faţă, s-ar putea considera că cerinţa textului cu caracter general al art. 6 este acoperită prin art. 255 din Codul de procedură penală şi deci o nouă ascultare a învinuitului nu ar mai fi necesară înaintea procurorului, ceea ce, potrivit celor de mai sus, ar conduce la încălcarea dreptului constituţional la apărare al oricărei persoane trimise în judecată penală.     Pe de altă parte,  nu trebuie omis nici faptul că, până la rezoluţia procurorului, după primirea dosarului de la organul de cercetare penală, învinuirea se află în stare de simplă propunere care se cere validată de către procuror; acesta are însă la dispoziţie şi alte soluţii decât trimiterea în judecată. Este, de aceea, cu atât mai necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului (scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, clasarea etc.).

Faţă de cele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţia “… dacă socoteşte necesar …” din art. 257 al Codului de procedură penală, de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravine prevederilor art. 24 din Constituţie, fiind deci neconstituţională. În consecinţă, procurorul, primind dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecată, are obligaţia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, chiar dacă acesta i-a fost adus la cunoştinţă de către organul de cercetare penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250254 din Codul de procedură penală (Curtea Constituţională, Decizia nr. 24/1999 din 23/2/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1/4/1999).

Ne amintim că,  în doctrină,  s-a subliniat că expresia “dacă socotește necesar”,   trebuie interpretată în sensul că procurorul apreciază, dacă va pune  sau nu în mișcare acțiunea penală contra învinuitului, după care,  în prima situație, devine obligatorie procedura de prezentare a materialului de urmărire penală (V.  Dongoroz,  Explicatii.  .  . , Partea specială, vol.  II, p.  66)  .  Dacă s-a fi înțeles rațiunea textului, intervenția Curții Constituționale nu mai era, delicat vorbind,  necesară (Gh. Ivan, Prezentarea materialului de urmărire penală, în ., înRevista de drept penal” nr. 2/2004, p.  113).

EXCEPȚIA DE NECONSTITUȚIONALITATE A DISPOZIȚIILOR ART. 250 și ALE ART. 257 DIN CODUL DE PROCEDURA PENALA

Prin Încheierea din 22 aprilie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 8.111/2004, Judecătoria Timișoara a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 și ale art. 257 din Codul de procedura penala, excepție ridicata de Petru Sporer, Dragos-Petru Mihai și Marius Mihai în dosarul menționat.
In motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, ca art. 250 și 257 din Codul de procedura penala sunt neconstituționale, întrucât “în cuprinsul acestora nu se menționează obligativitatea prezentării integrale a materialului de urmărire penala de către procuror, lăsându-se astfel la discreția acestuia o prezentare incompleta și parțială a actelor de urmărire penala aflate în dosarul cauzei.”. Se încalcă în acest mod dreptul la un proces echitabil, câtă vreme procurorul “păstrează pentru sine atuuri injuste, concretizate în elemente probatorii pe care le escamotează fata de învinuit“, precum și dreptul la apărare, prin aceea ca inculpatului nu ii este asigurata posibilitatea cunoașterii ansamblului probelor administrate în faza de urmărire penala, pentru a formula apărări pertinente în cauză.

Judecătoria Timișoara apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât dispozițiile legale criticate nu numai ca nu contravin normelor constituționale invocate, ci constituie o garanție a dreptului la apărare. Faptul ca art. 250 din Codul de procedura penala nu prevede expres mențiunea “în întregime“, în ceea ce privește prezentarea materialului de urmărire penala, nu constituie un argument în sensul neconstituționalității acestui text, fiind, de altfel, evidenta intenția legiuitorului de a reglementa obligația prezentării în întregime a materialului de urmărire penală.
Curtea retine ca dispozițiile art. 250 și ale art. 257 din Codul de procedură penală,  texte de lege criticate constituie veritabile garanții ale dreptului la apărare, prin aceea ca reglementează obligația organului de cercetare penala ca, după punerea în mișcare a acțiunii penale, să îl cheme pe inculpat și să îi prezinte materialul de urmărire penala, precum și, în cazul urmăririi fără punerea în mișcare a acțiunii penale, obligația procurorului ca, reprimind dosarul, sa îl cheme pe învinuit și să îi prezinte materialul de urmărire penală.

Contrar susținerilor autorilor excepției, reglementarea modului de prezentare a materialului de urmărire penala în cele doua situații menționate asigura posibilitatea învinuitului sau inculpatului, după caz, de a lua cunoștință de materialul de urmărire penala în integralitatea sa, în vederea exercitării drepturilor procesuale în condițiile egalității de arme, ca exigenta a dreptului la un proces echitabil

(Curtea Constituțională, Decizia nr. 476 din 22 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  942 din 21 octombrie 2005. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cadrul cererii de restituire a cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în vederea refacerii procedurii de prezentare a materialului de urmărire penală).

Nerespectarea dispozitiilor legale cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală are ca efect nulitatea relativa sau absoluta. De asemenea, unii consideră ca este lovit de nulitate absoluta procesul-verbal care nu poarta semnătura avocatului care a asistat pe inculpatul arestat la aceasta activitate, ori în toate  celelalte situații când asistenta juridica este obligatorie.

Prin decizia Plenului fostului tribunal Suprem nr.  3/1972 (în C.  D. , p.  27) s-a statuat că omisiunea de a se prezenta materialul de urmărire penala inculpatului minor aflat într-o școală specială de muncă și reeducare,   militar în termen sau deținut chiar în altă cauză, ori prezentarea materialului de urmărire penală fără a li se asigura asistența juridică obligatorie (Trib.  Suprem, S.  pen. , dec.  992/1982, în C.  D. , p.  322.  Gr. Gr. Theodoru, Tratat de procedură penală, Editura Hamangiu, 2007, p.   593).

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală cu referire la art. 255 şi art. 257 din acelaşi cod, în raport de critici similare.

EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A  DISPOZIŢIILOR ART. 197 ALIN. (1) ŞI (4) DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ CU REFERIRE LA ART. 255 ŞI ART. 257 DIN ACELAŞI COD

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora “Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. […]

Încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. (2) atrage nulitatea actului în condiţiile alin. (1), numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.”

De asemenea, autorul excepţiei face referire şi la prevederile art. 255 şi art. 257 din Codul de procedură penală, care reglementează ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării, respectiv prezentarea materialului de urmărire penală de către procuror.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.

Curtea reţine că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul, în art. 197 alin. (1) din Codul de procedură penală, a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă.

Aşa fiind, normele criticate nu aduc atingere prevederilor constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil, deoarece, pe de o parte, acestea sunt aplicabile în egală măsură tuturor celor cărora li s-a produs o vătămare în drepturile lor procesuale prin încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, asigurându-se astfel dreptul părţilor la un proces echitabil, iar pe de altă parte, condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei derogări de la obligativitatea respectării legii de către organele de cercetare penală.

Curtea mai reţine că instituirea, prin art. 197 alin. (4) din Codul de procedură penală, a unor termene privind invocarea încălcării dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procesului penal (cu excepţia încălcărilor vizând dispoziţiile prevăzute de art. 197 alin. (2) din acelaşi cod), nu este de natură să aducă atingere drepturilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, ci, dimpotrivă, este menită să asigure soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în concordanţă cu exigenţele constituţionale ale dreptului la un proces echitabil. De asemenea, contrar susţinerilor autorului excepţiei, nu se aduce atingere în acest mod principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, eventuala necunoaştere a legii nefiind, de altfel, un criteriu de discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală. În plus, faptul că, în conformitate cu art. 197 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală, instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, constituie o garanţie că nerespectarea legii nu va rămâne nesancţionată.

În sfârşit, nu poate fi reţinută nici critica formulată în raport de dispoziţiile constituţionale privind dreptul la apărare, întrucât textele legale ce fac obiectul excepţiei nu împiedică părţile să fie asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu.

(Curtea Constituţională, Decizia nr. 403 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 3 august 2005).

INCALCAREA PREVEDERILOR ART. 253 CODUL DE PROCEDURA PENALA REFERITOARE LA PREZENTAREA DIN NOU A MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALA. NULITATE RELATIVA

Încălcarea prevederilor art. 253 Codul de procedura penala referitoare la prezentarea din nou a materialului de urmărire penala, în cazul în care s-au efectuat noi acte de cercetare penala, este prevăzută sub sancțiunea nulității relative si, ca atare, poate fi invocata în condițiile art. 197 alin. (4) din același cod, în cursul efectuării actului când partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura completa când partea a lipsit la efectuarea actului.

Prin sentința penala nr. 438/F din 11 octombrie 2006 pronunțata de Tribunalul Ialomița, în baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 din același cod, a fost condamnat, intre alții, inculpatul B.M. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Prin decizia nr. 856/A din 4 decembrie 2006 pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a II-a penala și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de inculpatul B.M. cu privire la individualizarea pedepsei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.M. care, prin apărătorul ales, a invocat, intre altele, cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala.   Inculpatul a solicitat casarea ambelor hotărâri și restituirea cauzei la procuror, întrucât nu i-a fost prezentat din nou materialul de urmărire penala, după ce s-au efectuat noi acte de cercetare penala, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 253 Codul de procedura penala, fapt ce atrage nulitatea absoluta a actului de sesizare a instanței, conform art. 300 alin. (2) raportat la art. 197 alin. (2) Codul de procedura penală.

Recursul declarat de inculpat este considerat de Casație ca nefondat.

Motivul de recurs invocat de inculpat, prin care acesta a susținut ca instanța nu a fost legal sesizata, întrucât după ce i-a fost prezentat materialul de urmărire penala – la 8 iunie 2006 – s-au efectuat noi acte de cercetare penala, fără a se proceda la o noua prezentare a materialului de urmărire penala, nu se circumscrie cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala
Cazurile de casare sunt acele erori de procedura și de judecata care pot duce la admiterea recursului și casarea hotărârii recurate. Ele sunt prevăzute în art. 385 9 Codul de procedura penala, sub forma a 21 de încălcări ale legii de procedura penala și ale legii materiale. Motivele de recurs reprezintă criticile concrete pe care părțile din proces le pot aduce hotărârilor pe care le-au recurat. Ele trebuie sa se circumscrie cazurilor de casare prevăzute de lege .

Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala (caz de casare invocat de inculpat), hotărârea recurată este supusa casării, atunci când instanța nu a fost sesizata legal. Acest caz de casare are în vedere nerespectarea dispozițiilor care reglementează sesizarea primara a primei instanțe de judecata, în ceea ce privește organul sau persoana care o face și actul prevăzut de lege, prin care este investita instanța de judecata .

Rezulta ca acest caz de casare are în vedere numai situațiile în care, spre exemplu:
instanța nu a fost sesizata prin rechizitoriu, ci printr-un alt act al procurorului;
– când rechizitoriul a fost emis cu nerespectarea unor dispoziții esențiale (de un procuror necompetent ori cu depășirea limitelor prevăzute de lege – art. 263 Codul de procedura penala);

– când, contrar dispozițiilor art. 317 Codul de procedura penala, inculpatul este judecat și condamnat pentru o alta fapta decât cea la care se refera rechizitoriul, daca nu s-a procedat la suplimentarea sesizării potrivit legii;

– daca inculpatul a fost judecat și pentru alte acte materiale aparținând infracțiunii supuse judecații, fără a exista o extindere a acțiunii penale din partea instanței.
Din modul de redactare a dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala rezulta, fără echivoc, ca acest caz de casare este indisolubil legat de prevederile art. 300 Codul de procedura penala, potrivit cărora „instanța este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare”, respectiv daca acesta a fost emis în condițiile legii.

Daca actul de sesizare nu a fost legal întocmit se dispune înlăturarea lipsurilor fie de îndată, daca este posibil, fie acordându-se un termen în acest scop. Numai când înlăturarea lipsurilor nu este posibila în cursul judecații, se procedează la restituirea cauzei procurorului, în vederea refacerii actului de sesizare .

Ca atare, cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 Codul de procedura penala se refera exclusiv la neregularități ale actului de sesizare a instanței.
Rezulta ca nerespectarea de către organul de urmărire penala a obligației prevăzuta în art. 253 Codul de procedura penala, de a proceda din nou la prezentarea materialului de urmărire penala, daca a efectuat noi acte de cercetare penala, nu vizează neregularitatea actului de sesizare a instanței, ci poate atrage nulitatea urmăririi penale.
Nulitatea nu este însă una absoluta (pentru ca nu este expres prevăzuta intre cazurile enumerate limitativ de legiuitor în dispozițiile art. 197 alin. 2 Codul de procedura penala), ci relativa, ceea ce înseamnă ca încălcarea unei dispoziții legale ce reglementează desfășurarea procesului penal – în speță a prevederilor art. 253 Codul de procedura penala – trebuie sa fie invocata, conform art. 197 alin. (4) Codul de procedura penala, în cursul efectuării actului, când partea este prezenta sau la primul termen de judecata cu procedura completa, când partea a lipsit la efectuarea actului.  în speță, deși la prima instanța inculpatul a fost asistat de apărător ales, nu a învederat încălcarea de către organul de urmărire penala a prevederilor art. 253 Codul de procedura penală.

Ca atare, nulitatea invocata – pentru prima data în recurs – fiind relativa, a fost acoperita prin administrarea de către prima instanța și cea de apel atât a probelor în acuzare, cat și a celor în apărare, solicitate de inculpat, nefiind justificata restituirea cauzei la procuror si, în consecință, recursul inculpatului a fost respins (  Înalta Curte de Casație și Justiție , Secția penală,  decizia nr. 2431 din 7 mai 2007).

PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ. CONDIŢII

Prezentarea materialului de urmărire penală nu este efectuată cu respectarea condiţiilor prevăzute în art. 250 şi urm. C. proc. pen., dacă procedura a fost întreruptă prin introducerea unei cereri de recuzare a procurorului competent să o efectueze.

Prin rechizitoriul nr. 1571/P/2002 din 3 august 2004, procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei S.L. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 C. pen.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 20 din 10 februarie 2006, a admis cererea formulată de inculpata S.L. şi a dispus restituirea cauzei la procuror pentru prezentarea materialului de urmărire penală.

Instanţa a constatat că actul prezentării materialului de urmărire penală este lovit de nulitate, întrucât la data efectuării acestuia – 12 ianuarie 2004 – inculpata formulase o cerere de recuzare a procurorului, care a fost soluţionată ulterior, la 14 ianuarie 2004.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, procurorul a declarat recurs, invocând cazul de casare prevăzută în art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen. şi susţinând că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 197, art. 202 şi art. 250 şi urm. C. proc. pen., întrucât cererea de recuzare a procurorului a fost formulată după efectuarea prezentării materialului de urmărire penală, a fost soluţionată cu respectarea dispoziţiilor legale şi s-a dovedit a fi nefondată, motiv pentru care nu poate atrage nulitatea actului întocmit anterior introducerii ei.

Verificând hotărârea atacată atât prin prisma motivului de casare invocat, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Recursul procurorului este admisibil, deşi este întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., caz de casare care a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare la 6 septembrie 2006.

Recursul a fost declarat la 17 februarie 2006, anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii legale, astfel că regimul juridic al acestuia va corespunde legii sub imperiul căreia a fost exercitată calea de atac.

Doctrina şi practica judiciară sunt unanime în sensul că, în absenţa unor prevederi contrare, hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor.

În situaţia specială a cauzelor aflate în curs de judecată în recurs la data intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, pentru care instanţa  de recurs a fost investită înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, rămân aplicabile prevederile anterioare cu privire la toate aspectele legate de exercitarea căii de atac, inclusiv cele referitoare la cazurile de casare modificate sau abrogate. Altfel, ar însemna ca legea nouă procesual penală să se aplice retroactiv asupra unui act (exercitarea căii de atac) îndeplinit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006.

Recursul se dovedeşte a fi, însă, nefondat.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că la 12 ianuarie 2004, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpata S.L. a revenit la cererea iniţială de administrare a unor noi probe şi a declarat că va proceda la recuzarea procurorului de caz. În aceeaşi zi, inculpata a formulat cererea de recuzare a procurorului, cerere care a fost primită de procurorul de serviciu, fiind datată 12 ianuarie 2004, înregistrarea ei făcându-se de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la 14 ianuarie 2004, sub nr. 147/VIII/1/2004.

Prin ordonanţa nr. 147/VIII/1/2004 din 14 ianuarie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de recuzare a procurorului de caz.

Din succesiunea acestor înscrisuri rezultă faptul că recuzarea procurorului de caz s-a făcut la 12 ianuarie 2004, în aceeaşi zi în care procurorul urma să prezinte materialul de urmărire penală inculpatei.

În timpul întocmirii procesului-verbal, inculpata şi-a declarat intenţia recuzării procurorului, materializată prin depunerea cererii la procurorul de serviciu.

Actul procedural al prezentării materialului de urmărire penală a fost, astfel, întrerupt, nemaifiind finalizat în forma şi condiţiile cerute de dispoziţiile art. 250 C. proc. pen. În aceste condiţii, inculpatei nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală, astfel cum stabilesc prevederile art. 250 C. proc. pen.

Pe de altă parte, organul de urmărire penală, în absenţa analizării probelor pe care inculpata intenţiona să le solicite, nu a mai avut posibilitatea să constate dacă au fost administrate toate probele care susţin învinuirea.

Întrucât în cauză organele de urmărire penală nu au respectat dispoziţiile legale privind dreptul la apărare, se constată că inculpatei i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, fiind îndeplinite cerinţele art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi, în consecinţă, recursul a fost respins (  Înalta Curte de Casație și Justiție , Secția penala, decizia nr. 6826 din 22 noiembrie 2006).

PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ. NOI ACTE DE CERCETARE PENALĂ. NULITATE RELATIVĂ

În jurisprudență s-a statuat că nerespectarea obligaţiei organului de urmărire penală de a proceda din nou la prezentarea materialului de urmărire penală, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, atrage nulitatea relativă, iar nu pe cea absolută şi, ca atare, trebuie invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.

Prin sentinţa penală nr. 211 din 7 iunie 2004, Tribunalul Giurgiu a condamnat pe inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. b) şi c) C. pen.

Prin decizia nr. 1002 din 22 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul inculpatului şi a schimbat încadrarea juridică dată faptei din prevederile art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. b) şi c) în cele ale art. art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpat.

Recursul declarat de inculpat, prin care acesta a susţinut, între altele, că instanţa nu a fost legal sesizată, întrucât după prezentarea materialului de urmărire penală, la 22 august 2003, s-au efectuat acte de urmărire penală, fără a se proceda la o nouă prezentare a materialului de urmărire penală, este nefondat.

Nerespectarea obligaţiei organului de urmărire penală de a proceda din nou la prezentarea materialului de urmărire penală, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, prevăzută în art. 257 raportat la art. 253 C. proc. pen., nu atrage nulitatea absolută a urmăririi penale, ci nulitatea relativă, ceea ce înseamnă că încălcarea dispoziţiei legale trebuie să fie invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului.

În speţă, deşi a fost asistat de avocat ales atât la prezentarea materialului de urmărire penală din 22 august 2003, cât şi la efectuarea unor confruntări la 29 august 2003, inculpatul nu a învederat încălcarea prevederilor art. 257 raportat la art. 253 C. proc. pen. nici organului de urmărire penală şi nici instanţei de judecată, în condiţiile legii.

Ca atare, nulitatea invocată fiind relativă, a fost acoperită prin administrarea de către prima instanţă şi cea de apel atât a probelor în acuzare, cât şi a celor în apărare, solicitate de inculpat, nefiind justificată restituirea cauzei la procuror pentru refacerea actului (Înalta Curte de Casație și Justiție , Secția penală, decizia nr. 3422 din 1 iunie 2005).

ASISTENTA JURIDICA. PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALA

Prin sentința penala nr. 424 din 27 octombrie 2004, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpatul N.A. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzuta în art. 20 raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen.

Prin decizia penala nr. 112 din 17 martie 2005, Curtea de Apel Iași a respins apelul inculpatului, prin care acesta a solicitat, în principal, achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Recursul declarat de inculpat, intre altele, cu privire la nerespectarea prevederilor art. 172 alin. (5) C. proc. pen. referitoare la prezenta obligatorie a apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penala, este nefondat.

Dispoziția art. 172 alin. (5) C. proc. pen. în sensul de a fi asigurata prezenta obligatorie a apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penala trebuie interpretata în coroborare cu prevederile art. 171 alin. (2) din același cod, în raport cu care aceasta măsura se aplica numai în situațiile în care învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ, când este arestat chiar în alta cauza ori când organul de urmărire penala sau instanța apreciază ca învinuitul ori inculpatul nu si-ar putea face singur apărarea.

In speță, prezentarea materialului de urmărire penala pentru recurent a fost făcută la 24 octombrie 2003, când acesta avea calitatea de învinuit și se afla în stare de libertate, astfel ca asistarea sa de către un apărător nu era obligatorie.
In consecința, recursul inculpatului a fost respins (  Înalta Curte de Casație și Justiție , secția penala, decizia nr. 5475 din 28 septembrie 2005).

RESTITUIREA CAUZEI LA PROCUROR. NEPREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALA. NELEGALA SESIZARE A INSTANȚEI ATRAGE NULITATEA ABSOLUTA.

Prin sentința penala nr.878/9.03.2004, Tribunalul Bihor, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul de procedura penala, a achitat pe inculpatul O.D. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite în  art. 264 din Codul penal cu aplicarea art. 37 din același cod.

În baza art. 211 alin. 2/1 lit.a din Codul penal cu aplicarea art. 74, 76 din Codul penal l-a condamnat pe inculpatul G.C.C. la o pedeapsa de 2 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate.

În baza art. 1101 din Codul penal cu referire la art.83 din același cod a dispus revocarea beneficiului suspendarii conditionate a executarii pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicate inculpatului prin sentința penala nr.2223/14.12.2001 a Judecatoriei Oradea și executarea acesteia de către inculpat alaturi de pedeapsa din prezenta cauza.

În baza art. 211 alin. 2/1 lit.a Cod penal cu aplicarea art. 99 alin. 3, art. 109 și art. 74, 76 din același cod , a condamnat inculpații D.R.E. și B.L.A. la câte o pedeapsa de 1 an închisoare în condițiile art. 110 din Codul penal, stabilindu-se un termen de încercare de 2 ani pentru fiecare dintre inculpați.

Instanța de fond a reținut ca, inculpații B.L.A, D.R.E. și G.C.C., în baza unui plan preconceput, în data de 22 iulie 2002, l-au deposedat prin violență pe O.D. de suma de bani pe care acesta o avea asupra sa. Ulterior,  inculpații au fost depistați de către organele de politie, care la efectuarea percheziției corporale asupra lui G.C.C., au găsit ascunse în lenjeria de corp sumele de 1 mil.lei și 100 USD.

La prezenta cauză s-a conexat dosarul nr.7776/2004 în care prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, inculpatul O.D. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii prevăzute în art.264 Cod penal.

În apel,  Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a solicitat condamnarea inculpatului O.D. pentru infracțiunea de favorizare a infractorului și condamnarea inculpaților G.C., D.R. și B.L. la pedepse just individualizate cu executare prin privare de libertate pentru infracțiunile reținute în sarcina lor. Au declarat apel și inculpații G.C., D.R. și B.L. care au solicitat în principal desființarea sentinței atacate și restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale și a actului de sesizare al instanței, întrucât acesta nu a fost confirmat de primul procuror al parchetului, deși procurorul a efectuat în cauza urmărire penala proprie, iar în subsidiar, au solicitat achitarea, în temeiul dispozițiilor art.  pct. 2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul procedura penala, susținând ca în cauza nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie. Împotriva acestei sentințe a declarat apel și inculpatul O.D. , care a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul de procedura penala de sub învinuirea comiterii infracțiunii de favorizare a infractorului, în cauză nefiind realizată latura obiectivă a acesteia, iar,  în subsidiar,  a solicitat restituirea cauzei la parchet, arătând ca i-au fost încălcate drepturile procesuale,  nefiindu-i prezentat materialul de urmărire penală.

Prin decizia penală nr.103/30.5.2006, Curtea de Apel Oradea, în urma rejudecării cauzei, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpații G.C., D.R., B.L.A și O.D. și a dispus restituirea cauzei la procuror în vederea completării și refacerii urmăririi penale.

Curtea a reținut ca, potrivit actelor și lucrărilor dosarului rezulta ca, prin procesul verbal din 23.07.2002, s-a dispus începerea urmăririi penale fata de inculpații G.C.C. și D.R.E. pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, prevăzute în art.211 al.2/1 lit.a din Codul penal, iar la data de 23.12.2002, celor doi inculpați le-a fost prezentat dosarul urmărire penala.

Ulterior, prin rezoluția din 8.10.2002, procurorul a dispus, în baza art. 238 din Codul de procedura penala, extinderea urmării penale fata de inculpata B.LA. pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, prevăzute în art.211 al.2/1 lit.a Cod penal, iar toate actele de urmărire în ce o privește pe aceasta au fost întocmite de procuror, acesta efectuând urmărire penala proprie. Cu toate ca după extinderea urmăririi penale fata de inculpata B.L.A., prin rezoluția din 8.10.2002 s-au efectuat noi acte de cercetare penala, inclusiv confruntări între cei trei inculpați, procurorul nu a procedat în condițiile art.253 din Cod procedura penala la prezentarea din nou a materialului de urmărire penala inculpaților G.C. și D.R. încălcând astfel dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, încălcare ce atrage nulitatea urmăririi penale.

Curtea a mai reținut ca, deși după extinderea urmăririi penale în ceea ce o privește pe inculpata B.L.A., procurorul a efectuat urmărirea penala, rechizitoriul nu a fost suspus confirmării prim procurorului parchetului în condițiile art.209 alin.  5 din Codul de procedura penala, ceea ce atrage nulitatea absoluta prev. de art.197 al.2 din Codul de procedura penala.

Nerespectându-se dispozițiile art.209 alineat ultim din Codul de procedură penală, se constată că sesizarea instanței de fond nu a fost făcută conform legii.

Cu privire la apelul declarat de inculpatul O.D. se reține că,  deși a fost cercetat  și  ascultat în legătura cu comiterea infracțiunii de denunțare calomnioasa prevăzute în art.259 din Codul penal, fiindu-i prezentat  și  materialul urmărire penala pentru aceasta infractiune, prin rezoluția din 25.08.2003 procurorul a schimbat încadrarea juridica a faptei în art.264 din Codul penal, nefiindu-i asigurata inculpatului posibilitatea de a-si face apărarea și de a solicita administrarea de noi probe cu privire la noua încadrarea juridica data faptei.

Organul de cercetare penala, potrivit dispozițiilor art.253 Cod procedură penală, era obligat sa procedeze din nou la prezentarea materialului, și chiar daca prezentarea materialului nu ar fost posibila, din cauza ca inculpatul s-au fi sustras de la chemarea înaintea organului de cercetare penala, ori s-ar fi dispărut, potrivit dispozițiilor art.254 Cod procedură penală, procurorul trebuia sa întocmească potrivit dispozițiilor art.259 Cod procedură penală un referat în care sa arate împrejurările concrete din care sa rezulte cauza împiedicării.

În concluzie, constatându-se ca în cauza au fost încălcate atât prevederile legale care reglementează desfășurarea procesului penal, respectiv dispozițiile art.253 și art.254 din Codul de procedura, cât și cele referitoare la sesizarea instanței, dispoziții prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, Curtea a reținut ca în cauza soluția care se impune a fi adoptata este aceea de restituire a cauzei la procuror potrivit art.33 Cod procedura penala, pentru refacerea și completarea urmăririi penale (Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr.103/30.05.2006).

NEPREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALA.  SANCȚIUNI. RESTITUIREA CAUZEI PROCURORULUI în VEDEREA REFACERII URMĂRIRII PENALE.
Prin sentința penala nr. 1995/20.09.1999 a Judecătoriei Satu Mare, în temeiul art. 202 C.pen. și art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966 ambele cu aplicarea art. 37 lit. a C.pen. a fost condamnat inculpatul H.V. la cate o pedeapsa de 2 ani închisoare, și procedându-se conform art. 33 lit. a și art. 34 lit. b C.pen., s-a stabilit ca inculpatul sa execute pedeapsa de 2 ani închisoare. Totodată, în temeiul art. 83 C.pen. s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicata inculpatului prin sentința penala nr. 2025/1996 a Judecătoriei Satu Mare, pedeapsa ce s-a stabilit sa fie executata alături de pedeapsa din cauza, în regim privativ de libertate, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C.pen.

Instanța a reținut ca, în data de 09.04.1999 inculpatul a invitat-o la plimbare cu autoturismul pe partea vătămată T.A., în vârsta de 15 ani și la ieșirea din localitate a săvârșit acte cu caracter obscen asupra minorei. Inculpatul nu poseda permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule.

Prin sentința penala nr. 23/20.01.2000, instanța de apel a admis apelul declarat de inculpat în sensul ca, a redus pedepsele aplicate acestuia de la cate 2 ani închisoare la cate 1 an închisoare, stabilind ca inculpatul sa execute pedeapsa de 1 an închisoare.

Declarând recurs, inculpatul a cerut restituirea cauzei la procuror în baza art. 333 C.pr.pen. pentru completarea urmăririi penale.

Recursul declarat în cauza este fondat.

Potrivit art. 257 C.pr.pen., văzând și Decizia Curții Constituționale nr. 24/23.02.1999, neprezentarea materialului de urmărire penala este de natura sa atragă sancțiunea nulității absolute.

In speță, însă, cu toate ca sesizarea instanței prin rechizitoriu s-a realizat după pronunțarea Curții Constituționale în sensul obligativității prezentării materialului de urmărire penala, parchetul nu s-a conformat acestei dispoziții obligatorii.
Prin urmare, constatându-se nulitatea legata de nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la prezentarea materialului de urmărire penala, sunt îndeplinite condițiile pentru restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor art. 250 și urm. C.pr.pen. (Curtea de Apel Oradea, Secția penala, decizia nr. 380 din 2 mai 2000).

RESTITUIREA CAUZEI LA PROCUROR ÎN VEDEREA REFACERII URMĂRIRII PENALE. CONDIȚII.

Potrivit art. 332 alin. 2 din Codul de procedura penala, instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competenta după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezenta învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.
Prin sentința penala nr. 295 din 12 octombrie 2006 pronunțata de Tribunalul Bihor în dosar nr. 264/2006, în baza art. 332 alin. 2 Cod procedura penala, s-a dispus restituirea cauzei Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor în vederea efectuării urmăririi penale în dosar nr. 592/P/2004 privind pe inculpata F.A.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut ca, prin procesul-verbal din 17 noiembrie 2005 s-a început urmărirea penala împotriva învinuitei F.A. pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prevăzute în art. 215 alin. 4 Cod penal, reținându-se în sarcina sa ca, în perioada iunie-septembrie 2002 a achiziționat de la SC Zaharul Oradea SA cantități de zahar ce au fost facturate de către învinuita, care a emis pentru plata acestora 9 file CEC în valoare de 2.165.420.000 lei, file ce nu au putut fi încasate datorita lipsei disponibilului din contul bancar, prejudiciind astfel partea vătămata cu suma de mai sus.

Prin rezoluția din 18 noiembrie 2005 procurorul a confirmat începerea urmăririi penale fata de învinuita pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. 3, 4 și 5 Cod penal.

În speță, după începerea urmăririi penale singurul act de cercetare efectuat a constat în luarea unei declarații învinuitei la data de 15 decembrie 2005, după care s-a procedat la prezentarea materialului de urmărire penala și s-a întocmit rechizitoriul, prin actul de sesizare a instanței, fiind pusa în mișcare acțiunea penala împotriva inculpatei și trimisa în judecata pentru infracțiunea prev. de art. 215 alin. 1, 3, 4, 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 și art. 42 Cod penal.

Toate actele procesuale efectuate în cauza au fost realizate înainte de începerea urmăririi penale în baza actelor premergătoare.

După data începerii urmăririi penale, organul de urmărire penala nu a mai administrat nici o proba pentru a dovedi vinovăția sau nevinovăția inculpatei, ci a procedat la audierea învinuitei și prezentarea materialului de urmărire penala, dispunând trimiterea în judecata a acesteia.

Întregul material probatoriu a fost administrat doar în faza actelor premergătoare, ceea ce nu este permis, în aceasta faza verificându-se temeinicia informațiilor primite prin modurile de sesizare prevăzute de lege, or, potrivit art. 200 Cod procedura penala urmărirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenta infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata daca este cazul sau nu sa se dispună trimiterea în judecata.

Totodată, prin strângerea probelor necesare, în sensul textului de lege se înțelege atât operațiunea de adunare a probelor cât și examinarea și evaluarea lor, pentru a constata daca sunt suficiente în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau netrimiterea în judecata.

Având în vedere ca în cauza nu s-au efectuat fata de inculpata urmărirea penala în sensul arătat și definita de legea procesual penala, sesizarea instanței fiind legala, s-a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea efectuării urmăririi penale privind pe inculpata.
Împotriva acestei sentințe penale în termen a declarat recurs penal Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. S-a arătat ca soluția instanței de restituire a cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor este nelegala. Instanța de recurs trebuie sa constate ca inculpatei i-au fost respectate toate drepturile și garanțiile inclusiv dreptul la apărare garantat de prevederile art. 6 Cod procedura penala. Mai mult, în momentul prezentării materialului de urmărire penala în fata procurorului, învinuita putea sa formuleze orice cerere sau sa ceara administrarea sau readministrarea oricăror mijloace de proba.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 116/R din 8 martie 2007, a admis recursul penal declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor privind pe inculpata F.A., împotriva sentinței penale nr. 295 din 12.10.2006 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecații la aceeași instanță.
În conformitate cu dispozițiile art. 332 alin. 2 și 4 Cod procedura penala, instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competenta după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței, prezenta învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către aparator, iar împotriva restituirii se poate face recurs de către procuror sau persoana ale cărei interese au fost vătămate.

Potrivit art. 62 și 64 din același cod în vederea aflării adevărului organul de urmărire penala și instanța de judecata sunt obligate sa lămurească cauza sub toate aspectele pe baza de probe, iar mijloacele de proba obținute în mod legal nu pot fi folosite în procesul penal.

Pe de alta parte, în baza art. 300 Cod procedura penala instanța este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfățișare regularitatea actului de sesizare, iar când constata ca sesizarea nu este făcuta conform legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie organului de urmărire penala în vederea refacerii acestuia.

Din examinarea prevederilor de mai sus, rezulta ca numai respectarea dispozițiilor privind sesizarea instanței constituie temei de restituire a cauzei la procuror, iar aprecierea caracterului ilegal al mijloacelor de proba obținute de procuror la urmărirea penala, care constituie fundamentul trimiterii în judecata este atributul instanței care se pronunța, însa după efectuarea cercetării judecătorești și după dezbateri prin hotărâre.

Analizând rechizitoriul din 4. 1.2006, dosar nr. 592/P/2004 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, se constată că acest act respectă prin formă și conținut toate cerințele legii. Astfel, actul de sesizare al instanței cuprinde toate elementele prevăzute de art. 263 Cod procedura penala, respectiv datele referitoare la persoana inculpatei, faptele reținute în sarcina ei, încadrarea juridica, probele pe care se întemeiază învinuirea și dispoziția de trimitere în judecata precum și numele persoanelor care trebuie citate în instanța. Totodată, acest act nu cuprinde aspecte de neregularitate care sa impună refacerea lui de către procuror.

Se mai constata ca în cauza, prima instanța, fără a efectua cercetarea judecătoreasca s-a pronunțat asupra unor mijloace de probe pe care procurorul si-a întemeiat trimiterea în judecata a inculpatei, apreciind ca neadministrarea de probe după începerea urmăririi penale ar atrage nulitatea urmăririi penale și ar face necesara refacerea urmăririi penale. Or, extinzând obiectul verificării de la actul de sesizare (căruia sub aspectul formei și conținutului nu au fost aduse critici ) la materialul probator pe care respectivul act s-a fundamentat, instanța de fond a încălcat dispozițiile imperative evocate, cât și cele referitoare la obligativitatea efectuării cercetării judecătorești, în cadrul căreia se putea examina public, nemijlocit și contradictoriu întregul material probator și a pronunțat astfel o hotărâre nelegala. (Curtea de Apel Oradea, Decizia penala nr.116/R/12 martie 2007.  În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție , decizia penala nr. 13/2007 , dosar nr. 14056/1/2007).

În concluzie, procurorul apreciază “dacă socotește necesar”  să pună sau nu  în mișcare acțiunea penală și să dispună sesizarea unei instanțe.  Suntem la momentul terminării urmăririi penale. Ori de câte ori procurorul socotește că va trimite în judecată învinuitul , devine obligatorie procedura de prezentare a  materialului  de urmărire penală, în integralitatea sa, față de care inculpatul își face apărările.

LIPSA PERICOLULUI CONCRET PE CARE LĂSAREA ÎN LIBERTATE A INCULPAŢILOR L-AR PREZENTA PENTRU ORDINEA PUBLICĂ

Prin  Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 (pronunțată în Dosarul nr. 3023/1/2010), ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Completul de 9 Judecători a admis recursurile declarate de inculpaţii CĂŞUNEANU COSTEL, COSTINIU FLORIN şi LOCIC MARIUS împotriva încheierii nr. 604 din 9 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală în dosarul nr. 2970/1/2010.

Casând încheierea atacată şi rejudecând, ÎNALTA CURTE respinge propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de Combatere a Corupţiei.

ÎNALTA CURTE revocă măsura arestării preventive dispusă faţă de inculpaţii Căşuneanu Costel, Costiniu Florin şi Locic Marius şi dispune punerea de îndată în libertate a acestora de sub puterea mandatelor de arestare preventivă nr.2/U din 10 aprilie 2010, nr.4/U din 10 aprilie 2010 şi respectiv, nr.3/U din 10 aprilie 2010, emise de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă nu sunt arestaţi în altă cauză. În baza art. 1491 alin.12 raportat la art. 146 alin.111 cu referire la art.1451 alin.1 şi 2 din Codul de procedură penală, instanța dispune luarea faţă de inculpaţi a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpaţilor.

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI  a statuat că recursurile sunt întemeiate în ceea ce priveşte critica vizând lipsa pericolului concret pe care lăsarea în libertate a inculpaţilor l-ar prezenta pentru ordinea publică.

După cum rezultă din examinarea normelor interne – procesual penale şi constituţionale – , interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.

Prin Legea nr. 30 din 18/05/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31/5/1994, Parlamentul României a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 şi nr. 8 din 19 martie 1985 şi completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta.  România a ratificat, de asemenea: primul Protocol adiţional la convenţie, Paris, 20 martie 1952; Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul protocol adiţional la convenţie, Strasbourg, 16 septembrie 1963; Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie 1983; Protocolul nr. 7 Strasbourg, 22 noiembrie 1984; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie 1990, şi Protocolul nr. 10, Strasbourg, 25 martie 1992.

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol (Lawless c.  Irlandei , nr. 3, Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14), constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser c. Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30; Cauza Calmanovici c. României, Cererea nr. 42.250/02 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30 aprilie 2009, § 86).

Potrivit art. 5 din Convenție,  orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

Paragraful 2 dispune că orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere (§ 3).

Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii (§ 5).

ÎNALTA CURTE subliniază , faţă de principiile enunțate, normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestuia drept fundamental un caracter relativ. Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative şi exhaustive.

Astfel, în jurisprudența sa, Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru a justifica detenția provizorie a unui acuzat suspectat că ar fi săvârșit o  infracțiune (cf Calmanovici ,  § 93 ):

  • riscul să fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15 ),
  • ca, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff c.  Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
  • să comită noi infracţiuni (Matzenetter c.  Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
  • să tulbure ordinea publică [Letellier c.   Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks c.  Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].

Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev c.  Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005; Calmanovici c.  României, § 94). La fel este si cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5 în aceste circumstanțe excepționale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier, § 51; Calmanovici, § 94).

La Cour reconnaît que, par leur gravité particulière et par la réaction du public à leur accomplissement, certaines infractions peuvent susciter un trouble social de nature à justifier une détention provisoire, au moins pendant un temps. Toutefois, elle note qu’un tel danger décroît nécessairement avec le temps et que, dès lors, les autorités judiciaires doivent présenter des motivations encore plus spécifiques pour justifier la persistance des raisons de la détention (I.A. c. France, 23 septembre 1998, §§ 104-105, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII). La poursuite de la détention ne se justifie donc dans une espèce donnée que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle (Smirnova c. Russie, nos 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003-IX (extraits)).

La Cour constate qu’en l’espèce les juridictions nationales ont justifié la détention provisoire du requérant par la persistance des raisons initiales, le fait que sa remise en liberté présentait un danger pour l’ordre public et par la nécessité de poursuivre l’enquête. Certes, les besoins de préserver l’ordre public et d’assurer un bon déroulement de l’enquête ont déjà été reconnus par la Cour comme un motif pouvant justifier la continuation d’une privation de liberté (Garycki c. Pologne, no 14348/02, § 48, 6 février 2007). Cependant, en l’espèce, ni les tribunaux internes, ni le Gouvernement n’ont fourni d’explication pour justifier, avec le passage du temps, en quoi la remise en liberté du requérant aurait eu un impact négatif sur la société civile ou aurait entravé l’enquête, d’autant plus après que les témoins avaient été entendus. Il est vrai que le tribunal départemental de Bucarest ait jugé la détention provisoire du requérant injustifiée tant au regard du danger pour l’ordre public qu’à raison du stade de la procédure (paragraphe 18 ci-dessus). Toutefois, sa décision avait été contredite par la cour d’appel de Bucarest, sur recours du parquet, sans motivation concrète.

Le bref renvoi à la gravité des faits commis, à la manière dont l’accusé les aurait perpétrés, la perspective d’une peine sévère et le montant du préjudice ne sauraient suppléer le défaut de motivation susmentionné, car il est de nature à soulever encore plus de questions que de réponses quant au rôle de ces éléments dans l’existence alléguée d’un danger pour l’ordre public en l’espèce (Calmanovici précité, § 99). En particulier, la Cour rappelle avoir déjà jugé qu’il incombe aux tribunaux internes de motiver de manière concrète, sur la base des faits pertinents, les raisons pour lesquelles l’ordre public serait effectivement menacé dans le cas où l’accusé comparaitrait libre (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72). Qui plus est, après le renvoi du requérant en jugement, la justification de la détention ne se rapportait pas à sa situation concrète, visant de façon générale les deux personnes mises en examen dans le cadre de la procédure (voir les paragraphes 16, 19 et 20 ci-dessus ainsi que les arrêts Calmanovici précité, § 100, et Mihuta c. Roumanie, no 3275/03, 1 mars 2009, § 29).

La Cour rappelle par ailleurs que l’article 5 § 3 de la Convention demande aux juridictions nationales, lorsqu’elles sont confrontées à la nécessité de prolonger une mesure de détention provisoire, de prendre en considération les mesures alternatives prévues par la législation nationale (Jabłoński c. Pologne, no 33492/96, § 83, 21 décembre 2000 et Patsouria précité, §§ 75-76). Or, dans la présente affaire, bien que saisies d’une telle demande et qu’une telle mesure ait été décidée une fois en première instance (paragraphe 18 ci-dessus), les juridictions nationales n’ont pas indiqué les raisons concrètes pour lesquelles cette mesure alternative ne pouvait pas assurer la présence du requérant devant le tribunal.

Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour estime que les autorités n’ont pas fourni des motifs « pertinents et suffisants » pour justifier la nécessité de maintenir le requérant en détention provisoire.

Dans ces circonstances, il n’est pas nécessaire de rechercher de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (Dolgova c. Russie, no 11886/05, § 50 in fine, 2 mars 2006).

Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. ( CEDO, TROISIÈME SECTION, AFFAIRE JIGA c. ROUMANIE,  Requête no 14352/04 , ARRÊT 16 mars 2010 §§ 76-81; Calmanovici , § 93 ).

Plecând de la jurisprudenţa CEDO, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existentei “pericolului pentru ordinea publica”, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia. Totodată, instanţele naţionale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o noua infracţiune sau de reacţia publica declanşată de faptele comise. Rezonanta în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care nu trebuie confundată cu cea de “pericol social al faptelor” comise (cf avocatul Constantin Nedelcu, pentru inculpatul Locic Marius).

Pericolul pentru ordinea publică se apreciază nu prin raportare la perioade anterioare, instanţa trebuind să-şi formeze convingerea că persoana despre care se presupune că a săvârşit o infracţiune va fi un pericol pentru societate şi va crea o stare de insecuritate şi nesiguranţă în comunitate.

În cauza dedusă judecăţii, prin încheierea recurată, a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DNA – Secţia de Combatere a Corupţiei, iar în temeiul art. 1491 alin.1 Cod procedură penală raportat la art. 143 alin.1 şi 4 Cod procedură penală şi art. 148 alin.1 lit.f) Cod procedură penală s-a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv.

Examinând îndeplinirea, în concret, a condiţiilor prevăzute de art. 143 Cod procedură penală pentru luarea măsurii arestării preventive Completul de 9 Judecători constată că în mod întemeiat şi riguros argumentat prima instanţă a concluzionat în sens afirmativ. După cum reiese din examinarea actelor dosarului în cauză, există probe şi indicii temeinice ce nasc bănuiala plauzibilă şi rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpaţii au comis o infracţiune pentru care sunt cercetaţi şi pentru care s-a solicitat arestarea. Aşa fiind, rezultă existenţa de indicii şi probe apte a determina presupunerea verosimilă de comitere de către inculpaţi a faptelor pentru care s-a solicitat arestarea, fiind, totodată îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 148 lit. f) teza I Cod procedură penală relativă la cuantumul pedepsei prevăzută de lege.

Fermitatea justiţiei presupune cu necesitate doar respectarea principiilor procesului penal – după cum s-a menţionat în încheierea nr. 304/2005 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, iar reţinerea existenţei pericolului concret pentru ordinea publică presupune probe certe în acest sens ( cf încheierea nr. 437/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători).

Analizând îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzută de art. 148 lit. f) Cod procedură penală – care trebuie realizată cumulativ cu cea privind cuantumul sancţiunii privative de libertate, Casația  constată că în cauza dedusă judecăţii nu există probe că lăsarea în libertate  a inculpaţilor ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Se va reţine că motivele reţinute de prima instanţă în sensul îndeplinirii acestei condiţii, prin raportare la calitatea socială şi morală a inculpaţilor Căşuneanu Costel şi Costiniu Florin, a carierei acestuia din urmă, a naturii faptelor, determinarea unei stări de neîncredere a opiniei publice în exercitarea atribuţiilor organelor judiciare şi, respectiv, a gravităţii infracţiunii, ignorarea legii şi lipsa de repere morale a inculpatului Locic Marius sunt necesare, dar nu şi suficiente pentru a se concluziona în sensul realizării cerinţelor prevăzute de art. 148 lit. f) Cod procedură penală.

Comiterea de infracţiuni, chiar de o gravitate deosebită – reflectată de exemplu prin natura şi cuantumul sancţiunii, nu constituie, prin ea însăşi temei pentru privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului în forma detenţiei preventive. De asemenea, tendinţa de nerespectare a ordinii de drept caracterizează orice persoană care comite o faptă din sfera ilicitului penal în calitate de autor, instigator sau complice.

Existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se impune a se stabili nu doar în funcţie de criteriile reţinute de prima instanţă, dar şi de elemente ce ţin de persoana inculpatului, astfel după cum acestea sunt prevăzute de art. 136 alin.8 Cod procedură penală. În cauză nu există probe certe în sensul că inculpaţii – persoane lipsite de antecedente penale, ce ocupă o anumită poziţie în societate şi în familie – reprezintă – în stare de libertate – un pericol concret pentru ordinea publică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reaminteşte că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi (vezi, printre altele, Chichkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Musuc c.  Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007; Calmanovici , § 91).

Buna desfăşurare a procesului penal nu presupune privarea lor de libertate, cu atât mai mult cu cât nu există probe în sensul că s-au sustras de la urmărirea penală sau au încercat să zădărnicească aflarea adevărului, deşi urmărirea penală a fost începută în cauză încă din luna decembrie 2009.  Or, instanţa de fond nu a justificat în mod concret împiedicarea adusă de inculpaţi la buna desfăşurare a urmăririi penale şi nici nu a invocat riscul ca ei să nu se prezinte în instanţă, neanalizând nici posibilitatea de a adopta una dintre masurile alternative prevăzute în art. 136 Cod procedură penală, în raport cu garanţiile reale oferite de inculpaţi în legătură cu prezenţa lor la proces.

Curtea reaminteşte că a statuat deja că este de datoria instanţelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber (vezi, mutatis mutandis, Letellier, § 51; Calmanovici, § 99).

Inexistenţa pericolului concret pentru ordinea publică rezultă şi din statutul socio-profesional al inculpaţilor. Astfel, cu privire la inculpatul Costiniu Florin se va avea în vedere că natura profesiei şi cariera acestuia constituie argumente în sprijinul cercetării sale în stare de libertate.

Referitor la motivarea primei instanţe, în sensul că faptele despre care se presupune că inculpaţii le-au săvârşit, coroborate cu lăsarea acestora în libertate ar potenţa starea de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care organele statului aplică legea şi protejează ordinea socială se va constata că sentimentele de securitate şi încredere a societăţii în organele statului presupun aplicarea de către acestea cu promptitudine şi fermitate a dispoziţiilor legale. Aceasta implică inclusiv individualizarea măsurilor preventive ce se impun a fi dispuse cu privire la persoanele despre care există presupunerea rezonabilă că au comis infracţiuni, astfel încât acestea să asigure atât un climat de calm, de securitate şi echilibru în societate cât şi încrederea acesteia în reacţia autorităţilor, dar fără a se încălca dreptul la libertate al individului.

Practica instanţei europene a reţinut în acest sens că privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenţia (cauza Witold Litwa c. Polonia).

În mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului  apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie ( Calmanovici, § 101).

În raport de dispoziţiile art. 136 Cod procedură penală, Completul de 9 Judecători constată că, în cauză,  scopul măsurilor preventive poate fi atins şi fără privarea de libertate a inculpaţilor, respectiv prin aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 Cod procedură penală şi art. 143 alin.1 Cod procedură penală, existând probe şi indicii temeinice privind comiterea de către inculpat a infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI, ÎNCHEIEREA NR. 245 din 12 aprilie 2010, Dosar nr. 3023/1/2010. Cu opinia separată a domnului judecător Alixandri Vasile.   Contrar opiniei majoritare, se opinează în sensul că probele dosarului demonstrează îndeplinirea şi a condiţiei prevăzută de art. 148 lit. f) Cod procedură penală, nu doar în ceea ce priveşte condiţia cuantumului pedepsei, dar şi relativ la existenţa de probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Cu privire la această noţiune legea nu oferă o definiţie explicită, iar analiza reglementării interne şi a jurisprudenţei instanţei europene conduce la concluzia că existenţa pericolului concret pentru ordinea publică se deduce în fiecare caz în parte, din examinarea circumstanţelor cauzei, prin raportare la natura faptelor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise, modul de săvârşire, persoana inculpatului, calitatea şi poziţia sa în societate.

N. B. Credem că propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor este  formulată de  procuror,  și nu de Parchet,  Direcţie,  Secţie .  .  .

Discuția nu epuizează problematica avocatului din oficiu, atunci când există un apărător ales, dar momentan absent; situația interceptărilor pe securitate națională,  dar folosite ca material probatoriu etc.

ÎNCHEIEREA DE ŞEDINŢĂ ȘI NULITATEA ABSOLUTĂ

Potrivit art. 305 din Codul de procedură penală, desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care cuprinde:

a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;

b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;

c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;

d) numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;

e) enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta;

f) înscrisurile care s-au citit în şedinţă;

g) cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces;

h) concluziile procurorului şi ale părţilor;

i) măsurile luate în cursul şedinţei.

Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier.

Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte o încheiere separată.

În temeiul dispoziţiilor art. 133 alin. (5) şi (7) din Constituţia României, republicată, ale art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, având în vedere art. 139 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată,  Plenul Consiliului Superior al Magistraturii , prin Hotărârea nr. 387 din 22/09/2005, a aprobat Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28/10/2005; vezi și  H.C.S.M. nr. 84/2005, H.C.S.M. nr. 146/2005, H.C.S.M. nr. 71/2005).

Potrivit  art. 105 din ROI, încheierile de amânare a judecăţii cauzelor, conceptele de citare pentru termenul următor, adresele şi celelalte lucrări dispuse de instanţă, precum şi încheierile de amânare a pronunţării se întocmesc de grefier în două zile, iar partea introductivă a hotărârilor, în 3 zile de la terminarea şedinţei, cu excepţia situaţiilor în care legea impune termene mai scurte.

Judecătorii sunt obligaţi să verifice efectuarea în termen a încheierilor şi a celorlalte lucrări întocmite de grefierul de şedinţă, restituindu-le pe cele necorespunzătoare cu îndrumările necesare pentru refacerea lor.

A doua zi după pronunţarea hotărârilor, grefierii sunt obligaţi să prezinte dosarele soluţionate şi cele în care judecata a fost suspendată grefierului-şef, iar la curţile de apel, tribunale şi tribunale specializate, şi persoanei cu atribuţii pe linie de statistică, spre a fi înregistrate în registrul de evidenţă a redactării hotărârilor, în situaţiile statistice, precum şi în celelalte evidenţe (   Art. 107 alin.   1 din ROI).

Dosarele soluţionate se predau apoi grefierului delegat cu întocmirea lucrărilor de executare, care va înscrie hotărârile pronunţate în registrul de executări penale, în modul arătat la art. 86 alin. (1) pct. 8 ROI. Acesta va face menţiunile cu privire la comunicarea hotărârilor pentru cei care au lipsit la dezbateri şi cu privire la apelurile şi recursurile declarate oral în şedinţă.

Grefierul de şedinţă va menţiona, sub semnătură, în partea de jos a minutei sau a hotărârii redactate, după caz, data comunicării şi părţile cărora li s-a comunicat dispozitivul sau hotărârea.

În cazul evidenţei informatizate, datele statistice vor fi preluate automat de aplicaţia de statistică judiciară din baza de date generală.

Potrivit art. 108 ROI, cel mai târziu a patra zi după pronunţare grefierul de şedinţă va preda dosarele judecătorilor, în vederea motivării hotărârilor, după ce, în prealabil, a întocmit partea introductivă a acestora.

Dacă se apreciază că este necesară amânarea pronunţării hotărârii, aceasta poate fi dispusă potrivit legii.

Nu se întocmeşte o încheiere separată, când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata.  Dacă nu se întocmeşte o încheiere separată, deci dacă nu a fost amânată judecata, datele ce permit verificarea legalității desfășurării judecății sunt găsite în partea inițială din hotărâre.

Este nulă hotărârea dacă din încheiere lipsesc datele menționate în art.  305 din Codul de procedură penală.  Lipsa încheierii de ședință la termenul la care s-au consemnat dezbaterile și s-au administrat probele atrage nulitatea absolută a hotărârii, în calea de atac fiind imposibilă – formal – verificarea legalității și a temeiniciei (cf T.  S.  , S.  pen.  , dec.  nr.  139/1981, în Culegere, p.  348;  T.  S.  , S. pen. , dec. nr. 270/1983;  T.  S.  , S. pen. , dec. nr. 1385/1972;  T.  S.  , S. pen. , dec. nr. 262/1970, cit. în Practica judiciară penală, vol IV, pp. 204-205;  C.  S.  J.  , S. pen. , dec. nr. 608/1999;  C.  S.  J.  , S. pen. , dec. nr. 764/1998;  C.  S.  J.  , S. pen. , dec. nr. 742/1993, în Buletin ; C.  A.  B.   dec.  nr.  820/1998, în Culegere; C. 9,  dec. nr. 59/2002 etc.  ).

De exemplu, Secţia penală a Tribunalului Suprem, Decizia nr. 1055 din 26/5/1979:

Prin sentinţa penală nr. 1457 din 21 noiembrie 1978, pronunţată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, inculpatul G.A. a fost condamnat la 1 an şi 2 luni închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal.

În baza art. 861 Cod penal s-a dispus ca această pedeapsă să fie executată prin muncă fără privare de libertate.

Instanţa a reţinut că în ziua de 16 aprilie 1978, inculpatul a aplicat părţii vătămate B.V. mai multe lovituri peste braţul stâng cu un topor, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale timp de 40-45 zile.

Tribunalul judeţean Mehedinţi, prin decizia penală nr. 625 din 29 decembrie 1978, a respins ca tardiv recursul declarat de inculpat.

Prin recursul extraordinar formulat de procurorul general, hotărârile pronunţate sunt criticate pentru netemeinicie şi nelegalitate. Se susţine în acest sens că deşi dezbaterile înaintea primei instanţe au avut loc în şedinţa din 14 noiembrie 1978, nu s-a întocmit pentru acea dată o încheiere conform art. 305 Cod de procedură penală, în care să se menţioneze şi faptul că pronunţarea s-a amânat pentru 21 noiembrie 1978, ci dezbaterile au fost consemnate în partea introductivă a sentinţei pronunţate la această din urmă dată. Se conchide că procedând astfel instanţa a pronunţat o hotărâre afectată de nulitatea prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală.

Cu privire la critica formulată.

Din examinarea lucrărilor dosarului se constată că prin încheierea din 31 octombrie 1978 judecarea cauzei s-a amânat la 14 noiembrie 1978 şi că deşi la această dată au avut loc dezbaterile şi a fost amânată pronunţarea pentru 21 noiembrie 1978, nu s-a întocmit încheierea de şedinţă conform art. 305 Cod de procedură penală, în care să se consemneze mersul dezbaterilor şi concluziile puse de părţi.

Lipsa încheierii de şedinţă pentru termenul când s-a dezbătut cauza şi s-a amânat pronunţarea hotărârii duce la nulitatea acesteia din urmă deoarece în absenţa acestei încheieri nu se poate verifica dacă au fost respectate cu ocazia dezbaterilor dispoziţiile legale referitoare la compunerea instanţei, participarea procurorului, publicitatea şedinţei, prezenţa părţilor şi asistarea acestora de către apărător şi deci, în final, legalitatea şi temeinicia sentinţei.

Împrejurarea că totuşi mersul dezbaterilor a fost consemnat în partea introductivă a sentinţei iar amânarea pronunţării, menţionată în condica de şedinţă, nu este de natură a suplini lipsa încheierii de şedinţă de la termenul precedent întrucât şi în această situaţie verificarea respectării dispoziţiilor legale menţionate nu este integral posibilă (prezenţa părţilor şi a procurorului şi compunerea instanţei sunt atestate pentru data când s-a pronunţat soluţia, 21 noiembrie 1978, iar nu şi pentru data când au avut loc dezbaterile).

Aşa fiind recursul extraordinar este întemeiat.

Secţia penală a Tribunalului Suprem, Decizia nr. 270 din 28/01/1983:

Prin sentinţa penală nr. 39/1982 a Tribunalului Judeţean Satu Mare, inculpatul V. V. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 Cod penal, reţinându-se că a lovit cu cuţitul pe partea vătămată O. A., cauzându-i leziuni care i-au pus viaţa în pericol.

Recursul declarat de inculpat este întemeiat.

La termenul din 21 septembrie 1982, prima instanţă a declarat închisă cercetarea judecătorească şi a procedat la judecarea în fond a cauzei, amânând pronunţarea pentru data de 28 septembrie 1982.

Potrivit dispoziţiilor art. 305 Cod de procedură penală, dacă se amână pronunţarea hotărârii, desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier, încheierea trebuind să cuprindă menţiunile prevăzute de textul mai înainte indicat, între care prezenţa şi susţinerile inculpatului în ultimul cuvânt înainte de a se încheia dezbaterile, potrivit art. 341 din acelaşi cod.

Or, din încheierea cu data de 21 septembrie 1982 lipsesc date esenţiale cum sunt concluziile apărătorului inculpatului şi ale părţii civile, precum şi dacă i s-a dat şi ce a declarat inculpatul în ultimul cuvânt, ceea ce echivalează cu lipsa încheierii de şedinţă, deoarece nu se poate verifica dacă toate părţile au fost ori nu prezente şi care au fost susţinerile lor.

În această situaţie, instanţa de recurs, lipsită de posibilitatea de a examina prezenţa şi concluziile părţilor din proces, inclusiv susţinerile inculpatului în ultimul cuvânt, nu este în măsură să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, care, de altfel, în motivarea ei nu răspunde la eventualele susţineri făcute de inculpat ori de către apărătorul său cu ocazia judecării cauzei în fond.

Omisiunile menţionate atrag, conform prevederilor art. 197 alin. 2 Cod de procedură penală, sancţiunea nulităţii absolute cu privire la hotărârea pronunţată, motiv pentru care procesul urmează a fi rejudecat de prima instanţă.

Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, Decizia nr. 742 din 30/04/1993(    publicată în SET nr. 3/1993   ):

Lipsa încheierii de la data judecării cauzei în fond, când pronunţarea hotărârii a fost amânată, constituie un motiv de casare a acesteia, cu trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare.

Prin sentinţa penală nr. 106 din 12 martie 1992 a Judecătoriei Bolintin Vale, rămasă definitivă prin nerecurare, inculpatul M.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 181 Cod penal.

Instanţa a reţinut că, la data de 4 aprilie 1991, inculpatul a lovit cu pumnii şi cu picioarele pe G.A, cauzând părţii vătămate leziuni care au necesitat 23 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, cauza s-a aflat pe rolul instanţei mai multe termene şi la data de 5 martie 1992 s-a judecat în fond, pronunţarea fiind făcută însă la 12 martie 1992, fără a se întocmi încheierea de şedinţă în care să se consemneze susţinerile părţilor şi amânarea pronunţării.

În atare situaţie, lipsa încheierii de şedinţă pentru termenul de 5 martie 1992, când s-a dezbătut în fond cauza şi s-a amânat pronunţarea hotărârii, constituie nulitatea prevăzută de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, întrucât nu se poate verifica dacă au fost respectate prevederile legale privind compunerea instanţei, participarea procurorului, publicitatea şedinţei de judecată, prezenţa părţilor şi concluziile acestora şi, ca atare, legalitatea şi temeinicia sentinţei.

În consecinţă, recursul extraordinar urmează a fi admis, cu casarea hotărârii şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, la prima instanţă.

Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, Decizia nr. 764 din 25/03/1998 (    publicată în “B.J.” 1999, p. 517):

În cazul în care se amână deliberarea şi pronunţarea hotărârii, potrivit art. 306 teza a II-a C. proc. pen., instanţa este obligată în conformitate cu prevederile art. 305 alin. 1 C. proc. pen. să întocmească o încheiere de şedinţă separată, cuprinzând menţiunile prevăzute în art. 305 alin. 1 C. proc. pen., care trebuie semnată de preşedintele completului de judecată şi de grefier.

Lipsa acestei încheieri, care face parte integrantă din hotărârea pronunţată, duce la nulitatea absolută a acestei hotărâri, întrucât nu permite verificarea respectării dispoziţiilor referitoare la compunerea instanţei, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii.

Judecătoria Târgu Mureş, prin sentinţa penală nr. 414 din 25 februarie 1997, a condamnat pe inculpaţii: M.E. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1, cu aplicarea art. 75 lit. a C. pen.; C.I. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 1, cu aplicarea art. 75 lit. a C. pen. şi G.R.N, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie, prevăzută în art. 26 raportat la art. 211 alin. 1, cu aplicarea art. 75 lit. a C. pen.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 22/25 aprilie 1995, inculpaţii C.I. şi M.E., cu complicitatea coinculpatului G.R.N., au lovit pe partea vătămată M.N. în scopul de a o deposeda de un inel de aur. În urma loviturilor ce i-au fost aplicate, partea vătămată a pierdut un dinte, leziune ce a necesitat pentru vindecare 8-9 zile de îngrijiri medicale.

Împotriva hotărârii, rămasă definitivă prin neapelare, sa declarat recurs în anulare, susţinându-se că au fost încălcate prevederile art. 305 C. proc. pen., deoarece nu s-a întocmit încheiere cu privire la dezbaterile ce au avut loc în şedinţa de judecată când s-a dispus amânarea pronunţării hotărârii.

Recursul în anulare este fondat.

Din dispoziţiile art. 305 alin. ultim din Codul de procedură penală, rezultă că, în cazul amânării pronunţării hotărârii, desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în acest text de lege, între care şi cele referitoare la prezenţa părţilor şi susţinerile inculpatului în ultimul cuvânt.

Or, din actele dosarului rezultă că dezbaterile au avut loc la 18 februarie 1997, dar s-a omis să fie consemnate într-o încheiere de şedinţă separată, conform art. 305 din C. proc. pen.

Lipsind această încheiere, nu se poate verifica dacă instanţa a fost compusă conform legii, nici prezenţa inculpaţilor şi a celorlalte părţi, concluziile apărătorilor, precum şi dacă inculpaţii au avut ultimul cuvânt.

Rezultă, aşadar, că lipsa acestei încheieri, considerând că face parte integrantă din hotărârea pronunţată, are ca efect nulitatea absolută a respectivei hotărâri, în conformitate cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3 C. proc. pen., impunând rejudecarea cauzei.

Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1813 din 15/3/2005 a statuat că :

lipsa încheierii de şedinţă de la data când au avut loc dezbaterile şi s-a amânat pronunţarea hotărârii are ca efect nulitatea acesteia şi casarea ei cu trimitere pentru rejudecare, deoarece nu se poate stabili respectarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal sancţionate cu nulitatea absolută, cum sunt cele relative la compunerea instanţei, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului, a părţilor şi concluziile acestora.

În acelaşi sens decizia nr. 742 din 30 aprilie 1993 :

Prin sentinţa penală nr. 92 din 1 octombrie 2004, Curtea de Apel Timişoara a respins plângerea petiţionarului R.P., împotriva rezoluţiei de neînceperea urmăririi penale dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Recursul declarat de petiţionar este fondat.

Din practicaua sentinţei atacate rezultă că dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din 23 septembrie 2004, care face parte integrantă din hotărâre.

Verificând dosarul în care s-a pronunţat sentinţa, rezultă că încheierea de şedinţă din data de 23 septembrie 2004, în care au fost consemnate dezbaterile, lipseşte din dosar.

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., se sancţionează cu nulitate absolută dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată.

De asemenea, mai sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute încălcarea dispoziţiilor relative la participarea procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii. Nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată în orice stare a procesului, luându-se în considerare chiar din oficiu.

În conformitate cu art. 305 din acelaşi cod, desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care cuprinde, între altele, ziua, luna, anul şi denumirea instanţei, menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică, numele şi prenumele judecătorului, procurorului şi grefierului, numele şi prenumele părţilor, a apărătorilor şi a celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, cererile de orice natură formulate de părţi şi măsurile luate în cursul şedinţei de judecată şi altele. Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc şedinţa de judecată nu se întocmeşte încheiere separată, iar pentru motive temeinice deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate, conform art. 306 cel mult 15 zile.

Ca atare, încheierea de şedinţă cuprinzând dezbaterile şi susţinerile părţilor face parte integrantă din hotărâre, iar lipsa ei face ca aspecte legate de compunerea instanţei, concluziile părţilor, participarea procurorului şi a celorlalte părţi, precum şi de publicitatea şedinţei de judecată să nu poată fi cunoscute, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută prevăzut în art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

În consecinţă recursul a fost admis, s-a casat hotărârea atacată şi s-a trimis cauza la prima instanţă pentru rejudecare.

Prin  Decizia nr. 43 din 17/03/2008 , Secţia penală a Curţii de apel Craiova a statuat că:

în absenţa încheierii de consemnare a dezbaterilor, nu se poate stabili dacă şedinţa s-a desfăşurat în condiţii de publicitate, în compunerea prevăzută de lege, în raport de competenţa materială şi funcţională a instanţei, cu participarea procurorului, a inculpatei şi a asistării acesteia de către apărător, obligatorie în condiţiile art. 171 alin. 3 Cod Procedură Penală.

Sentinţa penală nr. 538 din 21 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 4484/95/2007, s-au respins cererile de schimbare a încadrării juridice a infracţiunii săvârşită de inculpata M.L., cereri formulate atât de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu cât şi de inculpată.

În baza art. 20 rap. la art. 174 Cod Penal cu aplicarea art. 73 lit. b Cod Penal, a fost condamnată inculpata M.L. la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi i s-a aplicat şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a şi b Cod Penal, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 Cod Penal, s-au interzis inculpatei drepturile civile prev. de art. 64 lit. a şi b Cod Penal.

În baza art. 81 Cod Penal a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe perioada prev. de art. 82 Cod Penal şi s-au pus în vedere inculpatei disp. art. 83 Cod Penal.

În baza art. 71 alin. 5 Cod Penal, a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

S-a dispus confiscarea corpurilor delicte – furcă şi topor.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la data de 20 iulie 2005, în jurul orelor 17:00 inculpata M.L., împreună cu socrul său M.I., în timp ce se deplasau din localitatea Sadu, jud. Gorj către un conac situat în punctul numit “Bîlbea”, în apropierea unei fântâni, s-au întâlnit cu partea civilă M.Gh.

Între părţi exista un conflict care durează de mai mulţi ani, în legătură cu o suprafaţă de teren iar inculpata, fiind provocată de partea vătămată M.Gh., a întrebuinţat violenţa asupra acestuia provocându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 25 zile îngrijiri medicale şi care i-au pus în primejdie viaţa.

Din raportul de expertiză medico-legală întocmit de I.M.L. Craiova, a rezultat că leziunile au fost produse victimei prin lovituri repetate cu un corp dur alungit, cu un corp înţepător (posibil furcă) şi un corp tăietor despicător (posibil lamă topor).

În acelaşi timp, s-a reţinut că şi inculpata M.L. a suferit leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare 11-13 zile îngrijiri medicale.

În favoarea inculpatei a fost reţinută circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b Cod Penal – scuza provocării, cu motivarea că aceasta a comis fapta sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de conduita victimei care a atacat-o şi a lovit-o. În acest sens s-a reţinut că starea de provocare a fost dovedită cu depoziţiile martorilor M.I., D.V. şi D.G. coroborate cu concluziile certificatului medico-legal nr. 339 din 29.08.2005.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj şi partea vătămată constituită parte civilă M.Gh.

Printre alte critici invocate ambii apelanţi au arătat că lipseşte încheierea de amânare a pronunţării, apreciată drept cauză de nulitate absolută a hotărârii, întrucât nu se poate verifica dacă au fost respectate normele legale privitoare la structura completului, competenţa materială, prezenţa procurorului etc.

Analizând apelurile promovate în cauză, Curtea reţine:

Tribunalul Gorj, sesizat cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, a procedat la judecarea dosarului la data de 21 decembrie 2007, în practicaua sentinţei penale apelate menţionându-se că dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 18 decembrie 2007, fără ca la dosarul cauzei să existe şi încheierea din 18 decembrie 2007.

Ori, din analizarea dispoz. art. 305306 Cod Procedură Penală, rezultă că desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere separată, cu excepţia cazurilor în care hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata. În speţă, prima instanţă procedând la amânarea deliberării şi pronunţării pentru data de 21 decembrie 2007, avea obligaţia să întocmească o încheiere distinctă, pentru şedinţa din 18 decembrie 2007 care să conţină menţiunile prevăzute în art. 305 alin. 1 Cod Procedură Penală, şi care să permită instanţelor de control judiciar să verifice dacă au fost respectate condiţiile de legalitate, a căror neîndeplinire atrage nulitatea absolută a actului procesual, altfel cum sunt reglementate în art. 197 alin. 2 Cod Procedură Penală.

În absenţa încheierii de consemnare a dezbaterilor, nu se poate stabili dacă şedinţa s-a desfăşurat în condiţii de publicitate, în compunerea prevăzută de lege, în raport de competenţa materială şi funcţională a instanţei, cu participarea procurorului, a inculpatei şi a asistării acesteia de către apărător, obligatorie în condiţiile art. 171 alin. 3 Cod Procedură Penală, situaţie în care devine incident motivul de desfiinţare prevăzut de art. 379 alin. 2 lit. b Cod Procedură Penală.

Prin urmare sentinţa atacată fiind lovită de nulitate absolută şi urmează ca, în raport de normele procesuale enunţate, să se procedeze la desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei pentru rejudecare în primă instanţă, de către Tribunalul Gorj.

Secţia comercială a Curţii de Apel Suceava, Decizia nr. 1575 din 24/06/2005:

Prin sentinţa nr. 1361 din 20 iulie 2004 Tribunalul Suceava – secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea SC “BNN” SRL Câmpulung şi a obligat Municipiul Câmpulung – prin primar, sa treacă la negocierea directă a spaţiului comercial situat în municipiul Câmpulung Moldovenesc, str. Transilvaniei nr. 20. Cererea reconvenţională formulată de pârât a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul, care a criticat-o pentru nelegalitate, dar instanţa de control judiciar a pus în discuţie nulitatea sentinţei, având în vedere lipsa minutelor privind amânarea pronunţării din 6 iulie 2004 şi respectiv 13 iulie 2004, precum şi lipsa datei din minuta pronunţată pe fondul cauzei.

Astfel, conform menţiunilor aflate la fila 260 dosar fond, pricina a avut ultimul termen de judecată la 29 iunie 2004. Acestea se refereau la faptul că pronunţarea s-a amânat la data de 6 iulie 2004, minuta nefiind în nici un fel datată.

Sentinţa apare pronunţată după două săptămâni în data de 20 iulie 2004 şi nu există nici o dovadă că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.

Potrivit art. 260 al. 1 Cod proc. civilă, dacă instanţa nu se poate hotărî de îndată, pronunţarea se va amâna pentru un termen pe care preşedintele îl va anunţa şi care nu va putea fi mai mare de 7 zile. Mai mult, disp. art. 261 al. 1 pct. 8 Cod proc. civilă impun ca hotărârea să arate că pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică, ori aşa cum s-a arătat nu există nici o dovadă în acest sens.

În consecinţa, s-a apreciat că actele de procedură sunt nule, nulitatea fiind de ordine publică, şi pentru motivul prev. de art. 304 pct. 5 Cod proc. civilă s-a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond.

Decizia nr. 523 din 23/11/2001 a Curții de Apel Braşov:

Prin sentinţa penală nr. 367 din 13 decembrie 2000 a Judecătoriei Sf. Gheorghe s-a dispus condamnarea inculpatului H.P.M. la o pedeapsă rezultantă la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 178 alin. 3 Cod penal şi art. 38 din Decretul nr. 328/1966.

Apelurile declarate împotriva acestei hotărâri de către inculpat şi partea civilă F.M. au fost respinse ca nefondate prin decizia penală nr. 73 din 5 iunie 2001 a Tribunalului Covasna.

Recursurile declarate de către aceleaşi părţi au fost admise de Curtea de Apel Braşov, care a casat şi, respectiv a desfiinţat hotărârile pronunţate în cauză, dispunând şi trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Sf. Gheorghe, pentru următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 310 alin. 1 Cod procedură penală, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.

Hotărârea instanţei de fond nu numai că nu s-a pronunţat în şedinţă publică, ci mai mult decât atât, a fost pronunţată în altă zi decât cea la care s-a dispus amânarea pronunţării după încheierea dezbaterilor.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în şedinţa publică din 13 septembrie 2000, iar după închiderea acestora instanţa de fond a dispus – în şedinţă publică- amânarea pronunţării la data de 18 decembrie 2000, pentru ca în final hotărârea să se pronunţe în 13 septembrie 2000.

Acest fapt al dispunerii de către instanţă a amânării pronunţării, este dovedit în primul rând cu menţiunile înscrise în caietul grefierului, la fila 33.

Totodată, după data la care au avut loc dezbaterile publice asupra fondului, atât părţile, cât şi procurorul au depus la dosar concluziile scrise, în concretizarea dreptului la apărare, pentru a fi avute în vedere de către instanţă în procesul de deliberare, de analizare a tuturor aspectelor cauzei.

Concluziile scrise ale părţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public nefiind luate în considerare de către prima instanţă, dreptul la apărare al părţilor a fost încălcat.

Examinând consemnările din încheierea de şedinţă şi menţiunile din caietul grefierului se constată că în încheierea de consemnare a dezbaterilor orale sunt incluse susţineri ale participanţilor cuprinse în concluziile scrise depuse de atât de procuror, cât şi de părţi după încheierea dezbaterilor în şedinţă publică.

În caietul grefierului nu sunt menţionate susţinerile părţilor, astfel cum sunt menţionate în încheierea de şedinţă, respectiv în partea introductivă a hotărârii fiind copiate susţineri ale părţilor şi procurorului din concluziile scrise depuse ulterior.

În raport de cele menţionate anterior, se constată că prima instanţă a încălcat principiul publicităţii şedinţei de judecată, principiu ce trebuie respectat şi în momentul pronunţării rezultatului deliberării.

Secţia comercială a Curţii de apel Cluj, Decizia nr. 694 din  4/ 7/2000 a arătat că:

Pronunţarea hotărârii la un termen ulterior judecăţii este legală numai dacă este însoţită de încheierea de amânare a pronunţării.

Conform prevederilor art. 260 Cod procedură civilă, atunci când lipseşte încheierea de şedinţă prin care se amână pronunţarea hotărârii, sancţiunea este nulitatea, întrucât o atare lipsă împiedică exercitarea controlului judiciar, de natură să aducă părţilor litigiului vătămări ce nu pot fi înlăturate altfel.

Curtea investită fiind cu judecarea apelului declarat de pârâta-apelantă S.C. Aliana Com S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1898 din 20 decembrie 1999 a Tribunalului Cluj, constată că acesta este fondat, însă pentru considerente de ordine publică, aşa cum se va arăta în continuare.

Tribunalul în şedinţa publică din 13 decembrie 1999 a acordat cuvântul în fond părţilor prezente, cauza rămânând în pronunţare.

Cu toate acestea pronunţarea sentinţei s-a făcut la 20 decembrie 1999 fără ca la termenul precedent să se fi întocmit încheierea de amânare a pronunţării.

În aceste condiţii, lipsind încheierea prevăzută de dispoziţiile art. 260 Cod procedură civilă, sancţiunea nu poate fi decât nulitatea hotărârii întrucât o atare lipsă, implică exercitarea controlului judiciar, de natură să aducă părţilor în litigiu vătămări ce nu pot fi înlăturate altfel.

Aşa fiind, se impune aplicarea dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă şi prin admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei, cauza va fi trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, care va examina şi aspectele referitoare la competenţa materială, îndeplinirea procedurii de citare şi dovada plăţii, pretenţiilor invocate de societatea pârâtă în apărare.

Secţia civilă a Curţii de apel Iaşi, prin Decizia nr. 1196 din 28/10/1998 a hotărât că prevederea înscrisă în art. 147 din Cod proc. civ. are caracterul unei dispoziţii imperative. Prin urmare, neîntocmirea încheierii de dezbateri este sancţionată cu nulitatea, deoarece în lipsa ei nu se pot cunoaşte concluziile părţilor, iar instanţele de control judiciar nu pot exercita acest control. Ca o lipsă a încheierii poate fi considerată şi nesemnarea ei deoarece, în ipoteza nesemnării, nu există certitudinea că cele consemnate în încheiere corespund realităţii şi că părţile au formulat acele concluzii.

Textul priveşte însă numai încheierile în care se consemnează dezbaterile făcute de părţi în şedinţă, nu şi încheierile prin care se dispune doar amânarea succesivă a pronunţării, deoarece aceste încheieri nu cuprind susţineri ale părţilor şi nici alte măsuri care să le producă vreo vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

Dacă nu s-a declarat amânarea pronunțării, și totuși există o încheiere separată, aceasta nu reflectă, evident, adevărata desfășurare a ciclului judecătoresc, fiind afectată de nulitate absolută. Cu atât mai mult sancțiunea este atrasă  dacă în conținutul încheierii nu se motivează, nu se justifică în nici un fel încălcarea flagrantă a legii.

QED

SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ÎN NOUA LEGISLATIE

Noul  Cod  de procedură penală păstrează structura procedurii anterioare, într-o mai aleasă formulare.   Actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege sunt un mod de sine stătător de sesizare.  Ca atare, obligă,  practic , organul de cercetare penală sesizat legal să dispună,  imediat, prin ordonanță,  începerea urmăririi penale.  În 5 zile de la începerea urmăririi penale ordonanța este supusă confirmării procurorului.

O problemă ulterioară va fi aceea a efectelor depășirii termenului.  Nu credem că soluția este simplă dacă este lăsată la latitudinea camerei preliminare.  Procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Procurorul confirmă un act sau o măsură procesuală prin înscrierea acestei menţiuni şi a temeiului de drept pe actul în cauză(art.  286).

Organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activităţile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze (art.  300 alin.  2 din Codul nou de procedură penală ).

În exercitarea atribuţiei de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.

În exercitarea atribuţiei de supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.  Obligația de a informa nu se calchiază pe aceea de a supune ordonanță de începere a urmăririi penale, în 5 zile confirmării procurorului.

Exemplificăm ca organe de constatare: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, cât şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public (pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii); organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public (pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor);  organele de ordine publică şi siguranţă naţională ( pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege) etc.

O altă noutate constă în înlăturarea dispozițiilor alin.  ultim al fostului  art.  221, care prevedea sesizarea organul de urmărire penală în cazul producerii unei pagube unei unități publice.

O primă observație de discutat este aceea dacă nu cumva se suprapun organele inspecţiilor de stat , cu organele de control ale altor persoane juridice de drept public.

Fostul art.  214 din Codul de procedură penală anterior, departaja persoanele între ele, adăugând ”ale altor unități la care se referă art. 145 din Codul penal.  .  .   ”.

Organele de control şi cele de conducere aveau obligații ”pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor”, în timp ce organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, aveau obligații pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii.  Noua formulare, mai succintă poate crea probleme în practică.

Formularea art.  61 distinge deci între organe de conducere (propriu-zise) și organe ( cu atribuții strict) de control.

Organele de ordine publică şi siguranţă naţională  pot fi privite ca fiind alţi subiecţi procesuali (art. 34) în calitate de organe speciale de constatare pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor (generale  prevăzute de legea lor de organizare și funcționare).  Codul nu ne lămurește când exercitarea propriilor atribuții se transformă în obligații penale.

Mai  amintim că  art. 291 face vorbire de sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere într-o unitate publică  şi de alte persoane cu atribuţii de control, care au luat cunoştinţă de săvârşirea în acea unitate a unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, și care este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă. Se ridică întrebarea dacă și pentru alte persoane cu atribuţii de control este necesară condiția funcționării într-o unitate publică  .  Vorbind de ” acea unitate” s-ar putea crede la o interpretare de text că este vorba doar de o unitate  publică.  În acest fel s-ar restrânge sfera fostului art.  227 din Codul de procedură penală:

Referitor la sesizări făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alţi funcţionari , art. 227 din Codul penal anterior ( Art. 227 alin. 2 şi denumirea marginală au fost modificate prin Legea nr. 281/2003.  ) se refera la orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţiile prevăzute în alin. (1) revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.  Acest alin.  2 nu mai apare în noua formulare.  În art.  291 rămâne sigur doar referirea la atribuţii de control.

Mai observăm că fostul  cod  penal  sancționa omisiunea sesizării organelor judiciare ca fiind fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

Dacă fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani ( Art. 263).

Omisiunea sesizării este sancționată în   art. 267 alin. (1) din noul Cod penal limitând obligația la funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

În alin. (2) se  incriminează omisiunea sesizării din culpă.

Funcţionar public, în sensul legii penale (art.  175), este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;  exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;  exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.

În concluzie, raportându-ne și la art. 267 alin. (1) din noul Cod penal și , respectiv,  la art. 175  din noul Cod penal , socotim că și pentru alte persoane cu atribuţii de control este necesară condiția exercitării unei funcţii publice de orice natură, mai corect spus decât ”funcționării într-o unitate publică ”.   Va fi sarcina jurisprudenței să cantoneze o explicație.


Potrivit art.  288 alin.  (3)  din Codul nou de procedură penală,  în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 413417 din Codul penal.  Elementul de noutate constă în faptul că nu mai este necesară informarea comandantului.

Regândirea etapei urmăririi penale aduce ca element de noutate faptul că urmărirea penală se desfăşoară în două faze distincte: faza de investigare a faptei şi faza de investigare a persoanei.

Dacă faza de investigare a faptei începe, aşa cum am arătat mai sus, prin sesizarea organelor judiciare competente, faza de investigare a persoanei (care devine inculpat) este marcată imediat ce aceasta este cunoscută, prin actul de punere în mişcare a acţiunii penale.

În lumina Constituției României, apreciem textul ca fiind profund neconstituțional.

Conform art.  53 alin.  (1) din Constituție, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Trebuie să remarcăm faptul că noul cod nu se acordă cu textul constituțional ce se referă la instrucția penală, de care face vorbire art. 53 din textul fundamental.  A trecut suficient  timp din 1991, pentru a respecta această cerință constituțională.   Chiar dacă nu avem un judecător de instrucție, funcția judiciară (de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală,  funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată) aceasta înseamnă, și nu aceea stalinistă de urmărire penală.  Este inadmisibil ca executivul să înainteze către legislativ o formă opusă legii fundamentale.  În practică se vor ridica imediat excepții de neconstituționalitate.

În cazul infracţiunilor săvârşite de militari, altele decât infracţiunile prevăzute la art. 413417 , informarea comandantului   nu se mai regăsește în text, putând trage concluzia că a devenit o obligație a suspectului/inculpatului, ca alt drept ce urmează a fi prevăzut de lege, conform art.  83 lit.  h).  Prin  lege nu putem înțelege regulamentele interne militare, întrucât textul face referire la un drept al suspectului/inculpatului, și nu la o obligație a acestuia.

Mai trebuie să amintim aici o observație legată de ocrotirea proprietății.        Articolul 44  din legea fundamentală reglementează  dreptul de proprietate privată .  Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Dar proprietatea este publică sau privată (cf art. 136 din Constituție).  Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Dacă proprietatea privată trebuie garantată în mod egal de lege, nimic nu împiedica ca  ocrotirea proprietății publice să fie prioritară.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.

Elementul de noutate se află în alin.  (5) al art.  289 din Codul nou de procedură penală: Plângerea în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

Certificatul reprezintă o colecţie de date în formă electronică ce atestă legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice şi o persoană, confirmând identitatea acelei persoane; de aceea credem că legiuitorul a vrut să spună   certificat calificat , care reprezintă un certificat care satisface condiţiile prevăzute la art. 18 din Legea nr.  455/2001 şi care este eliberat de un furnizor de servicii de certificare ce satisface condiţiile prevăzute la art. 20 din aceeași lege.

Înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.

În cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 455/2001,  în cazul în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate.

În acest scop, expertul sau specialistul este dator să solicite certificate calificate, precum şi orice alte documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a titularului de certificat.

Partea care invocă înaintea instanţei o semnătură electronică extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 4 pct. 4.

Semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat, este prezumată a îndeplini condiţiile prevăzute la art. 4 pct. 4.

Partea care invocă înaintea instanţei un certificat calificat trebuie să probeze că furnizorul de servicii de certificare care a eliberat respectivul certificat îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 20.

Certificatul calificat va cuprinde următoarele menţiuni:

a) indicarea faptului că certificatul a fost eliberat cu titlu de certificat calificat;

b) datele de identificare a furnizorului de servicii de certificare, precum şi cetăţenia acestuia, în cazul persoanelor fizice, respectiv naţionalitatea acestuia, în cazul persoanelor juridice;

c) numele semnatarului sau pseudonimul acestuia, identificat ca atare, precum şi alte atribute specifice ale semnatarului, dacă sunt relevante, în funcţie de scopul pentru care este eliberat certificatul calificat;

d) codul personal de identificare a semnatarului;

e) datele de verificare a semnăturii, care corespund datelor de creare a semnăturii aflate sub controlul exclusiv al semnatarului;

f) indicarea începutului şi sfârşitului perioadei de valabilitate a certificatului calificat;

g) codul de identificare a certificatului calificat;

h) semnătura electronică extinsă a furnizorului de servicii de certificare care eliberează certificatul calificat;

i) dacă este cazul, limitele utilizării certificatului calificat sau limitele valorice ale operaţiunilor pentru care acesta poate fi utilizat;

j) orice alte informaţii stabilite de autoritatea de reglementare şi supraveghere specializată în domeniu.

La eliberarea certificatelor calificate furnizorii de servicii de certificare au obligaţia de a verifica identitatea solicitanţilor exclusiv pe baza actelor de identitate.

La eliberarea fiecărui certificat calificat furnizorii au obligaţia să emită două copii de pe acesta, pe suport de hârtie, dintre care un exemplar este pus la dispoziţie titularului, iar celălalt este păstrat de către furnizori o perioadă de 10 ani.

A apărut o nouă obligație, subsidiară pentru organele de cercetare penală de a preîntâmpina contestarea identității, a caracterului personal, în genere, a existenței legale a unei astfel de plângeri.

Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

Apreciem ca redundant textul alin.  (2) al art. 290 , potrivit căruia  denunţul se poate face numai personal, dispoziţiile art. 289 alin. (2), (4)-(6) şi (8)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.

Se exclude astfel un denunț făcut printr-un mandatar special, a cărui procură ar rămâne atașată.

Constatarea infracţiunii flagrante

Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Ea nu mai este reglementată ca o procedură specială.

Ne punem întrebarea dacă și când anume organele   de siguranţă naţională pot fi privite ca devenind alţi subiecţi procesuali (art. 34) , în calitate de organe speciale de constatare pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor (generale  prevăzute de legea lor de organizare și funcționare).  Codul nu ne lămurește când exercitarea propriilor atribuții se transformă în obligații penale.   În cazul art.  293, al   infracțiunii considerate flagrante ( al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune),  credem că fiind în timpul exercitării atribuţiilor lor legale, organele se transformă în alţi subiecţi procesuali (art. 34) , în momentul în care întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de îndată procurorului. O problemă ce se va ridica este aceea a corpului delict, precum şi a obiectelor şi înscrisurilor ridicate cu ocazia constatării infracţiunii , ele fiind puse la dispoziţia procurorului. Cât timp îl reprezintă ”ocazia constatării infracţiunii”.  Având în vedere caracteristicile infracțiunii considerate flagrante ( al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune),  legea nu reglementează aici situația altor probe anterioare flagranței; alineatul (4) se referă exclusiv la probe obținute imediat după săvârşire, și nu la probe anterioare.

Ori de câte ori în cuprinsul codului, se face vorbire de organe de siguranţă naţională, ele nu pot fi privite decât ca alţi subiecţi procesuali , și nu  ca alte organe ale statului.

La primirea sesizării organul de urmărire penală procedează la verificarea competenţei sale, iar în cazul prevăzut la art. 48 alin. (2) înaintează procurorului cauza împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent.

În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanţă, clasarea.

După examinarea sesizării, când constată că nu au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând  clasarea.

Noul text vorbește de ”punerea în mișcare”, și nu ”exercitarea acțiunii penale”.

Procurorul întocmeşte o singură ordonanţă chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite ( art. 314).

Clasarea se dispune când:  nu se poate începe urmărirea penală întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării ori există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) sau  nu se poate pune în mişcare acţiunea penală sau aceasta nu mai poate fi exercitată întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).

Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:

a) ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii;

b) confiscarea sau restituirea bunurilor ridicate;

c) sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;

d) cheltuielile judiciare;

e) sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea confiscării sau restituirii cauţiunii, după caz.

În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.

Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau persoanelor interesate, care au solicitat comunicarea soluţiei.

Apreciem ca fiind obligatorie comunicarea soluţiei, atât timp cât este vorba cel puțin de ridicarea măsurilor asigurătorii, de restituirea bunurilor ridicate, de sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, de

cheltuielile judiciare, de sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea restituirii cauţiunii.  Sunt fapte care afectează grav dreptul de proprietate.

Actele premergătoare

Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat și prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.

În acest mod s-a eliminat etapa actelor premergătoare care, ilegal,  se prelungea până la stabilirea identităţii făptuitorului şi presupunea activităţi similare administrării probelor în procesul penal fără asigurarea tuturor garanţiilor specifice acestuia.

Prin urmare, toate activităţile desfăşurate de organele de poliţie vor fi efectuate în cadrul urmăririi penale, soluţie care este de natură a asigura atât respectarea drepturilor şi garanţiilor acordate persoanei cercetate, pe parcursul întregului proces penal, cât şi înlăturarea inconvenientelor constatate în practică, generate de extinderea nejustificată a categoriilor de acte de investigaţie care pot fi efectuate în această etapă.

Puțină istorie.  Potrivit art. 1951 C. pr. pen. anterior datei de 1 ianuarie 1969, organele de urmărire penală puteau efectua în prealabil acte de urmărire penală în vederea strângerii datelor necesare pentru pornirea procesului penal.

De asemenea, puteau efectua acte prealabile de urmărire penală acei lucrători operativi din Ministerul Afacerilor interne, anume desemnaţi în acest scop, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală, pentru pornirea procesului penal.

Textul art. 1951 C. pr. pen. anterior este reprodus astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 318, publicat în B.Of. nr. 27 din 21 iulie 1958. Menţionăm că art. 1951 fusese introdus –cu puternice accente ale luptei pentru putere în acel timp – prin Decretul nr. 473, publicat în B. Of. nr. 26 din 30 septembrie 1957.

După 1990,  Curtea Constituţională constată, în legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, că, dimpotrivă, atât art. 6 alin. (1), cât şi art. 172 alin. (1) C. pr. pen. transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător.

Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. pr. pen., „procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale,  cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”. Art. 224 C. pr. pen. reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Normal ar fi fost ca Curtea Constituțională nici să nu considere ca fiind o fază efectuarea de acte în afara procesului.

Din analiza art. 224 alin. (3) din Codul de procedură penală  de la 1968, rezultă că, cu excepţia procesului-verbal, menţionat în textul citat, nu puteau fi efectuate alte acte care să constituie mijloace de probă în sensul art. 64 C. pr. pen. şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii.

Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căruia „organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1).” Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.

Examinând această critică, Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează drepturile acuzatului. În sensul acestui articol, noţiunea „acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni.

„Garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. […] Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal”. S-a mai reţinut, pur declarativ, că, deşi „în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă” (Curtea Constituţională, dec. nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial, nr. 110 din 5 martie 2001; vezi şi Curtea Constituţională, decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, idem, dec. 126, 128/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 6 august 2001).

Noua legislație pune puțină ordine, se pare.

În practică, organele de urmărire penală efectuau mare parte din cercetare sub forma actelor premergătoare, pentru că nu exista o obligație formală, explicită, de consemnare a derulării urmăririi penale.

Prin desființarea formală a actelor premergătoare simțim nevoia obligării procedurale la momentul de început a urmăririi penale de a se consemna această dispoziție, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, Începerea urmăririi penale trebuie consemnată explicit imediat ce se dispune in personam dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.

Pentru realizarea obiectului urmăririi penale organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să obţină şi să administreze probele cu respectarea prevederilor legale.

Organele de cercetare penală au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală (cf art. 306). Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia și drepturile sale procesuale, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul nou de procedură penală , organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei. Dar oare procurorul va verifica care este momentul la care se dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă și făptuitor, iar instanța este ea obligată să verifice de ce este acesta, și nu altul, anterior, momentul la care se exercită acţiunii penale?  Poate suspectul/inculpatul să conteste cu reale efecte/consecințe  momentul la care există date că o persoană a săvârșit fapta, respectiv la care trebuia pusă în mișcare acțiunea penală?

Momentul are puternice implicații. Astfel, potrivit art.  155 din Codul noul penal,  cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.  Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.   Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

Faptul fusese dezbătut în doctrina mai veche: are caracterul unui act întrerupător de prescripţie numai acela care trebuie comunicat învinuitului: or, învinuitul nu poate fi decât persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală (229 C. pen.), nu şi persoana în raport cu care se efectuează acte premergătoare (Rodica Mihaela Stănoiu, Comentarii, în „Practica judiciară penală”, vol. II, p. 229; în sens contrar,  T.M. Bucureşti, dec. pen. 1060/1981 în Repertoriu..., p. 231).

CONDUCEREA ŞI SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ DE CĂTRE PROCUROR

Prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 556 din 14 august 2007, Partea I, au fost aprobate Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură penală. Aşa cum se precizează acolo, nu s-a intenţionat ca noul Cod de procedură penală să conţină soluţii originale cu orice preţ, în comparaţie cu soluţiile de drept existente care s-au dovedit a fi viabile în practică sau a căror utilizare constituie o obişnuinţă pentru practică, ci să modifice corespunzător toate acele soluţii care au devenit desuete sau care au evidenţiat o serie de anomalii în practică şi să introducă soluţii noi, bazate pe experienţe comparative pozitive sau orientate către efectele favorabile aşteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului procesual penal din sistemul intern şi din sistemele europene.

Noua legislație a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. Procurorul conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale. Acesta poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Procurorul efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În cazul infracţiunilor săvârşite de militari, procurorul militar este cel care are competenţa de a efectua urmărirea penală (cf Expunerea de motive).

Potrivit art. 299 alin. (1) din Codul nou de procedură penală , care reglementează obiectul supravegherii ,  procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracţiune să fie descoperită şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la răspundere penală.

Atunci când face prezentarea organelor de urmărire penală şi competenţa acestora, în art. 55 alin. ( 2) din Codul noul de procedură penală  se arată că procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public.

Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public este o simplă parte care reprezintă în proces interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, un auxiliar al justiţiei ( T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, 1998, vol. II, p.360).

Curtea Constituţională spune că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din autoritatea judecătorească, reprezentând o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură judecătorească. Procurorii nu sunt agenţi ai autorităţii executive ( dec. nr. 73/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  255/1996 ).  De fapt, ministerul public trebuie privit în principal în sensul de ansamblu de atribuții, instituția fiind  Parchetul  de pe lângă instanțe.

Să reținem că ministerul public este autoritatea însărcinată să vegheze în numele societăţii şi al interesului general când ea implică  aplicarea unor sancţiuni penale, ţinând cont, pe de o parte, de drepturile individului, iar, pe de altă parte, de necesara eficienţă a sistemului de justiţie penală. (Raport al Consiliului Europei. Jean Pradel, Ministerul public, autoritate atotputernică sau uriaş cu picioare de lut; observaţii asupra câtorva legislaţii europene, în Proiectul Tempus, Lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate, 2002, p.11).

Conform art.  55 alin.  (3), în cadrul procesului penal procurorul are, printre altele, atribuţia de a  supraveghea sau de a efectua urmărirea penală.

Aceasta însemnă că întreaga supraveghere a urmăririi penale se efectuează numai în cadrul procesului penal, existând deci și alte atribuții cu caracter de administrație (cum ar fi acele în raporturile dintre parchete), întrucât procurorul îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege(art.  55 alin.  3 lit.  g din Codul nou de procedură penală ).

De asemenea, acolo unde va înceta supravegherea trebuie să înceapă efectuarea proprie de urmărire penală.  Atribuția de a  supraveghea , în sensul art.  55, se oprește la momentul în care va începe activitatea propriu-zisă de cercetare/urmărire proprie.

Potrivit art. 56 alin. (1) din Codul nou de procedură penală, care reglementează  competenţa procurorului, acesta conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.

În acest sens dat de text, în cadrul activității de supraveghere NU se include activitatea de conducere şi control.

Alineatul (2) precizează că procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi , separat, le supraveghează.

În sensul dat termenului în capitolul III din Titlul I – Urmărirea penală – al Părții speciale a noul cod, modalităţile de exercitare a supravegherii activității organelor de cercetare penală, constau în aceea că procurorul, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Dar observăm că activitatea de a veghea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale,  are loc/se desfășoară și în exercitarea atribuţiei de a conduce.  În această altă accepție este evident că ”supravegherea” nu  se suprapune pe ” veghere”.  Termenii nu sunt identici.

Noua formulare, față aceea a fostului art. 216 nu ni se pare mai clară, mai fericit aleasă.  Conform art.  216 din Codul de procedură penală anterior, procurorul, în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

De asemenea, se arăta,  procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege  .

Mai enumerăm deci printre modalităţile de exercitare a supravegherii , dreptul procurorului de a fi informat, după înregistrarea sesizării, despre activităţile pe care organele de cercetare penală le efectuează sau urmează să le efectueze. Această formulare ne conduce la ideea, deosebit de valoroasă, că organele de cercetare penală sunt obligate să supună aprobării orice activitate procedurală ce va fi executată.

În exercitarea atribuţiei de supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul mai poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale (Art. 300).

În schimb, dreptul procurorului de a lua măsurile necesare sau de a da dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri nu reprezintă o modalitate de exercitare a supravegherii , ci de conducere (alin.  3).  În această postură, el poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal.

Trimiterea la organul competent, reglementată în  art. 301,  reprezintă tot o formă de conducere, ulterioară activității de supraveghere, ca fiind o consecință a acesteia.     Când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, procedând potrivit art. 63.

În acest caz,  actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile, formularea arătând că acesta nu are dreptul de a le infirma, deși au fost efectuate de un organ de cercetare penală prevăzut de lege .

Dacă există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 43, procurorul dispune reunirea cauzelor, trimiţând ulterior cauza organului competent.

Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de cercetare decât cel sesizat. Aceasta este o activitate procesuală, și nu administrativă.

Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza (art. 302 din Codul nou de procedură penală ).

Dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. Această formulare din art.  303 alin.  (2) vine să reflecte raporturile dintre procuror și organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale, care trebuie privite ca raporturi strict administrative (Organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală).

În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate doar sesiza conducătorul organului de cercetare penală (care nu este organ de cercetare penală, ci șef ierarhic), care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.  Procurorul are la dispoziție dreptul de a aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin. (1) lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) ori poate solicita retragerea avizului prevăzut la art. 55 alin. (4) şi (5) din Codul nou de procedură penală .

Referitor la  infirmarea actelor procesuale sau procedurale, când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, procedând potrivit art. 63.

În acest caz,  actele sau măsurile procesuale legal efectuate rămân valabile, formularea arătând că acesta nu are dreptul de a le infirma, deși au fost efectuate de un organ de cercetare penală prevăzut de lege .

Dar potrivit art. 304, când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Aceasta înseamnă că textul general va fi întotdeauna aplicabil.

Dispoziţiile art.  304 din Codul nou de procedură penală  se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior. Dreptul de infirmare al superiorului este consecința principiului constituțional al ierarhiei administrative, astfel transpus în art. 55 alin. ( 2) din Codul noul de procedură penală  ,  procurorii fiind constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti exercitându-și  atribuţiile procesuale în cadrul Ministerului Public.

Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează de procurorul militar şi de organele de cercetare penală speciale, sub supravegherea acestuia.

Procurorii militari din cadrul secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44.   Acest text arată că dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile.

S-ar părea că este vorba doar de competența unei instanțe.  Dar, potrivit art. 63 din Codul nou de procedură penală, dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. Nouă ni se pare clar că întotdeauna, se efectuează urmărirea penală, faţă de toţi participanţii militari la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a se proceda potrivit art. 63, întrucât dispoziţiile prevăzute la art. 41-46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. Sunt exceptate doar  prevederile art. 44 alin. (2) , care nu se aplică în faza de urmărire penală (disjungere, încetare a procesului penal, achitare).

Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului .

După cum am remarcat, în comparaţie cu soluţiile de drept existente astăzi, care s-au dovedit a fi viabile în practică noua legislație lasă deschise mult mai multe discuții teoretice,  cu importante elemente practice, pe care jurisprudența și le va asuma.

Credem că problema competenței de cercetare a militarilor a fost soluționată definitiv prin modificările anterioare ale  Codului de procedură penală , cum ar fi Legea nr.  356/2006 .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că prin Convenţie nu se interzice ca instanţele militare să statueze asupra acuzaţiilor în materie penală împotriva membrilor personalului ce aparţine armatei, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de art. 6 § 1 (Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, şi Onen împotriva Turciei (dec.), nr. 32.860/96, 10 februarie 2004).

De altfel, Curtea a acordat importanţă în numeroase precedente circumstanţei în care un civil trebuie să apară în faţa unei instanţe compuse, chiar şi parţial, din cadre militare (a se vedea, în ultimă instanţă, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47533/99, § 43, 4 mai 2006; Ocalan împotriva Turciei [MC], nr. 46221/99, § 116, CEDO 2005-…, şi Şahiner împotriva Turciei, nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001-IX). Ea a considerat că o astfel de situaţie ridică în mod serios problema încrederii pe care instanţele trebuie s-o inspire într-o societate democratică (a se vedea, mutatis mutandis, Canevi şi alţii împotriva Turciei nr. 40395/98 § 33, 10 noiembrie 2004).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  este susţinută în abordarea sa de evoluţia ce a marcat ultimul deceniu la nivel internaţional şi care confirmă existenţa unei tendinţe nete de a exclude competenţa instanţelor militare din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor.  În această privinţă trebuie reamintit Raportul din 13 ianuarie 2006 privind problemele administrării justiţiei de către instanţele militare. Acest text enunţă, la principiul nr. 5, că “instanţele militare trebuie, din principiu, să fie necompetente să judece civili. În orice caz, statul trebuie să aibă grijă ca civilii acuzaţi de o infracţiune penală, oricare ar fi natura ei, să fie judecaţi de instanţe civile” .

Curtea reaminteşte locul special pe care îl ocupă armata în organizarea constituţională a statelor democratice, ce trebuie limitat la domeniul securităţii naţionale, puterea judiciară ţinând în principiu, după părerea sa, de domeniul societăţii civile. De asemenea, ea ţine cont de existenţa unor reguli speciale ce guvernează organizarea internă şi structura ierarhică a forţelor armate.

Puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă asupra civililor decât dacă există motive imperioase care să justifice o astfel de situaţie, aceasta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa unor astfel de motive trebuie demonstrată pentru fiecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare, făcută in abstracto de legislaţia naţională, nu este de ajuns.

Acceptarea unei astfel de atribuiri in abstracto i-ar putea pune pe civilii în cauză într-o poziţie foarte diferită de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţe comune şi ar putea cauza o problemă de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală (a se vedea Ergin împotriva Turciei și Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,   Secţia Întâi ,   Hotărârea din 21 septembrie 2006 în Cauza Maszni împotriva României, (Cererea nr. 59.892/00), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 24/08/2007 §§ 34-52).

O poziţie similară fusese deja adoptată de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (a se vedea, de exemplu, Durand şi Ugarte împotriva Peru, 16 august 2000, § 117), care subliniase că instanţa militară era înfiinţată, prin diferite legi, în scopul de a menţine ordinea şi disciplina în cadrul forţelor armate. Competenţa sa trebuia rezervată aşadar personalului militar ce a comis infracţiuni sau delicte în timp ce îşi exercita îndatoririle.

În cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului , organele de cercetare penală speciale sunt cele care efectuează acte de urmărire penală . Legea de procedură amendează astfel competența specială acordată Direcției Naționale Anticorupție, printr-o normă specială , ulterioară.

dciuncan@gmail.com

DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ


Pentru a răspunde cerinţei de desfăşurare cu celeritate a procesului penal, se dorește o simplificare a etapei de urmărire penală, inclusiv prin prisma reaşezării rolului procurorului de a conduce şi supraveghea această activitate, în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, precum şi introducerea principiului oportunităţii.

Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică şi necontradictorie.

Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat pe de o parte prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.

Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. Acesta confirmă un act sau o măsură procesuală prin înscrierea menţiunii şi a temeiului de drept pe actul în cauză. În acest mod, au fost eliminate alte modalităţi de dispoziţie asupra actelor procesuale şi procedurale, fiind păstrat rechizitoriul ca modalitate de sesizare a instanţei de judecată.

Regândirea etapei urmăririi penale aduce ca element de noutate faptul că urmărirea penală se desfăşoară în două faze distincte: faza de investigare a faptei şi faza de investigare a persoanei.

Dacă faza de investigare a faptei începe, aşa cum am arătat mai sus, prin sesizarea organelor judiciare competente, faza de investigare a persoanei este marcată prin actul de punere în mişcare a acţiunii penale.

Articolul 305 alin. (2) dispune că începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă, și nu prin rezoluție (așa cum era până acum, cf art.  228 din vechiul cod).  Dar noul cod nu mai prevede expres motivarea dispoziției.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a) – c) şi g). Probabil există o rațiune a omiterii literei d), și anume indicarea în cuprinsul  ordonanței a ” motivelor de fapt şi de drept ale acestora”, adică ale obiectului actului, ale măsurii procesuale, ale soluţiei.

Este o formulare diferită, de excepție de la regula potrivit căreia procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel , așa cum se arată în art.  286 din Codul nou de procedură penală .   Obligația motivării aparține doar ordonanţei procurorului.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

În vechea formulare, rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei (art.  228 alin.  4 din Codul de procedură penală anterior).

Ca element de noutate în cadrul desfăşurării urmăririi penale, codul cuprinde şi o reglementare privind procedura administrării anticipate a probatoriului (art.  308). Această procedură se realizează când există riscul ca unele probe să nu mai poată fi administrate în faţa instanţei. În astfel de situaţii, la cererea motivată a organului de cercetare penală, formulată din oficiu ori la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali, judecătorul de drepturi şi libertăţi are competenţa de a aproba şi proceda la administrarea probei. Din interpretarea restrictivă a textului, apreciem că nu este posibilă uzitarea administrării anticipate a probatoriului decât după începerea urmăririi penale.  Suntem în secțiunea 1 a capitolului IV.

Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a) – c) şi g). Probabil există o rațiune a omiterii literei d), și anume indicarea în cuprinsul  ordonanței a ” motivelor de fapt şi de drept ale acestora”, adică ale obiectului actului, ale măsurii procesuale, ale soluţiei.

Este o formulare diferită, de excepție de la regula potrivit căreia procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel , așa cum se arată în art.  286 din Codul nou de procedură penală.  Obligația motivării aparține doar ordonanţei procurorului. Apreciem că se reduce , chiar și numai din  punct de vedere formal, controlul procurorului asupra organului de cercetare.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale.

În vechea formulare, rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului   în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale.

Dispoziția este de natură să nedumerească, raportat la cerințele noul cod – celeritatea și adâncirea controlului judiciar, chiar dacă ne raportăm numai cu privire la faptă.

Potrivit art. 307, persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Nu știm încă dacă un proces-verbal trebuie semnat și de suspect/avocat,  în mod obligatoriu, dacă trebuie făcută mențiunea unui eventual refuz (indiferent dacă suspectul/avocatul a făcut uz de drepturile procesuale prevăzute la art. 83, fapt ce nu ar prezuma cu necesitate încunoștințarea). Nu vedem de ce nu au fost aici reiterate prevederile art.  108 alin. (3) raportat la art.  83 din Codul nou de procedură penală .

Deşi s-a menţinut dispoziţia privind punerea în mişcare a acţiunii penale, aceasta a fost reaşezată într-o nouă concepţie. Astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc atunci când din probele administrate rezultă motive rezonabile de a crede că suspectul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Acesta dobândeşte calitatea de inculpat, care îi asigură drepturi specifice acestei părţi a procesului penal şi este eliminată posibilitatea ca inculparea să poată fi dispusă prin rechizitoriu, fiind în acest mod asigurată exercitarea deplină a dreptului la apărare. În principiu, suspectul are aceleași drepturi.  Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel (cf art. 78).

Suspendarea urmăririi penale. Printre cazurile de suspendare este amintit  și acela pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.

Potrivit art. 23 din Codul de procedură penală , în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.

Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.

În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.

Mai amintim că acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect repararea prejudiciului material sau moral produs prin săvârşirea infracţiunii.

Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.

Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2). Reprezentantul legal al persoanei vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu are dreptul de a exercita acţiunea civilă în numele acesteia.

Pe de altă parte, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

Conform art. 21 alin. (1) din Codul nou de procedură civilă , judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere,  potrivit legii speciale.

Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Părţile, persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, convenind să soluţioneze pe această cale orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-şi soluţiona disputele prin mediere atât în afara, cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.

Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

Medierea reprezintă o activitate de interes public.

În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia.

Părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul. Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulţi mediatori.

Organele judiciare şi arbitrale, cât şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele (Legea nr. 192 din 16/05/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 41 din  22/05/2006, modificată prin Legea nr. 370/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  831 din 03/12/2009 și prin  O.G. nr. 13/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  70 din 30/01/2010).

Printre altele, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii.

Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de  mediere, potrivit legii.

Apreciem că procedura medierii, pentru rezolvarea aspectelor civile ce decurg din săvârșirea unei fapte nu poate fi acceptată ca principiu în cadrul unui proces penal fără constituirea de parte civilă.

În procesul penal, nu credem că judecătorul poate recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului civil prin mediere.  El trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce,  civil, s-a cerut (art.  22 din Codul nou de procedură civilă ), organele judiciare penale având obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate  dreptul de constituire ca parte civilă.

În situația medierii nu pot fi aplicate prevederile privind  amânarea pentru probe noi   cuprinse în art.  385 ( dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor), fiind uzuale normele procedurii civile.  Depăşirea  duratei rezonabile a procesului este la latitudinea instanței penale.  Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale (art.  313 alin.  4).

Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală. Un alt element de noutate, îl constituie regândirea categoriilor soluţiilor de neurmărire. Se are în vedere, în primul rând, ca o consecinţă a principiului oportunităţii, reglementarea soluţiilor alternative la urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv a renunţării la urmărire (euroavocatura.ro:_Fisa_tehica_a_Proiectului_Codului_de_Procedura_Penala).

Un alt element de noutate este reprezentat de categoriile soluţiilor de neurmărire. Se are în vedere, în primul rând, ca o consecinţă a principiului oportunităţii, reglementarea soluţiei alternative la urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv renunţarea la urmărire penală.

Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de până la 5 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală a inculpatului când, în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de conţinutul faptei, de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit şi de împrejurările concrete de săvârşire, de eforturile depuse de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acestuia.

Renunţarea la urmărire poate avea loc numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi atunci când procurorul constată că probaţiunea administrată în cauză dovedeşte în mod suficient că inculpatul a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa. Renunţarea se poate dispune înainte de sesizarea camerei preliminare şi implică alegerea optimă a unora din obligaţiile care sunt stabilite în sarcina inculpatului, astfel încât să se asigure eficienţa acestei modalităţi alternative. Mai mult, neîndeplinirea în termenul stabilit a obligaţiilor atrage sancţiunea revocării măsurii şi interdicţia de a se dispune ulterior o nouă renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză.

Ordonanța de renunțare este ulterioară îndeplinirii unor condiții, cum ar fi aceea de a cere public scuze persoanei vătămate (art.  318 alin.  3 lit.  b).

Noul cod a introdus şi prevederi privind situaţiile în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană. Acestea constituie temei pentru suspendarea urmăririi penale, situaţie nereglementată în prezent de dispoziţiile procedural penale.

Practic, ordonanța de renunțare s-ar putea amâna și 60 de zile (în situația muncii în folosul comunității).  De aceea , legiuitorul a prevăzut o altă soluție. În cazul în care procurorul dispune ca inculpatul să îndeplinească (ulterior) obligaţiile prevăzute la alin. (3), prin ordonanţă stabileşte termenul până la care (în viitor) acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni. Totuși din formulare se înțelege că inculpatul să îşi îndeplinească (mai întâi) obligaţiile, de exemplu, de întreţinere scadente.  Oare și obligația de a  cere public scuze persoanei vătămate se poate amâna?

Din formularea expresă a art.  318 alin.  (4) rezultă că se amâna.

Codul elimină procedura prezentării materialului de urmărire penală, întrucât se asigură apărarea efectivă a inculpatului în faza de urmărire penală, prin reglementarea dreptului avocatului (!!) inculpatului de a asista la efectuarea actelor de procedură penală şi prevederea detaliată a dreptului de a consulta dosarul în tot cursul procesului penal (expunere de motive).

Noi considerăm că eliminarea procedurii de prezentare este consecința firească a noilor garanții procesuale, doar justificarea din Expunerea de motive eliptică, și deci total nesatisfăcătoare. 

Jurisprudența va trebui să fie, în limita legii,dar creatoare.

Terminarea urmăririi penale.   Înaintarea dosarului privind pe inculpat . De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoţit de un referat (cu propunere corespunzătoare, spune art.  320 din Codul de procedură penală  ).

În termen orânduitoriu de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală potrivit art. 320 şi art. 321 alin. (1), procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă asupra acestora.

Rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere (  art. 322).

Credem că , în practică se vor ridica probleme privind natura termenului de 15 zile, respectiv a efectelor  depășirii sale, atât timp cât  nu se determină caracterul ”urgenţei” sau al ”precăderii” (  art. 322 alin.  2).

Dacă știm că cerința s-a dovedit a fi nepractică, ce rost are art.  322 alin.  (1) din Codul nou de procedură penală (a se vedea discuțiile mai vechi privind art.  261 din vechiul cod la , de exemplu, Gr.  Gr.  Theodoru, Tratat, ed.  2007, § 274, p.  492 ).

Dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către procuror. Noul cod a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. Procurorul conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale. Acesta poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Procurorul efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (în Expunerea de motive , succesiunea este inversată).

Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.

Ni se pare prea puțin reglementat raportul dintre procurorul cauzei și procurorul ierarhic superior (Art. 325 alin.  1).

De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, fiind aplicabile în mod corespunzător dispozițiile de la strămutare. Apreciem suspiciunea ca inadmisibilă, putând da loc la abuzuri.  Totuși, ca principiu, cererea nu reprezintă un abuz  de drept (neconstând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici – art.  283 alin.  4 lit.  n din Codul nou de procedură penală ).

Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată. Însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaţilor, se trimit instanţei competente să judece cauza în fond. Spre deosebire de vechia procedură,  a fost înlăturată dispoziția privind verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior  (conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală anterior).

Remarcăm evoluția istorică a raporturilor procuror/ procuror superior.

Anterior modificărilor aduse Codului vechi de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior.

De la această regulă existau două excepţii, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.

Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior.

A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.

În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală au fost abrogate, astfel că, în reglementarea ulterioară, singurele dispoziţii care se refereau la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, erau cele ale art. 264 din Codul de procedură penală.

Confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Oricum, adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii şi a decis că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea “verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” şi că lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, dar o atare lipsă putând fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop ( decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  831 din 10/12/2008,   Dosar nr. 66/2007 ).

Pe viitor, evoluția raporturilor ierarhic va continua, ele devenind doar raporturi de subordonare administrativă.  Nu vedem de ce plângerile nu sunt toate sub lupa judecătorului de cameră preliminară.

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Corespunzător atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri, noul cod  stabileşte în competenţa acestuia rezolvarea plângerilor contra soluţiilor de neurmărire dispuse de procuror. Procedura de contestare este reglementată într-un mod ce asigură stabilirea unor termene scurte, iar soluţiile propuse corespund funcţiilor judiciare stabilite în proiect.

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.

Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim – procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului.

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Aceste dispoziţii  se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate (  art. 339).

Pe viitor, evoluția raporturilor ierarhic va continua, ele devenind doar raporturi de subordonare administrativă.  Nu vedem de ce nu toate plângerile nu sunt sub autoritatea judecătorului de cameră preliminară.

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Aceste dispoziţii  se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate (  art. 339).

Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, (nu în secții), iar Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată (art.  131 din Constituție). Din nici o dispoziție fundamentală nu rezultă vreo altă ierarhic, cum ar fi aceea a procurorului şef de secţie al parchetului.  Raportul dintre procuror/ procuror superior se exercită din parchet în parchet, și nu din secție în secție.

Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată . Camera preliminară este o instituţie nouă, inovatoare, ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond.             Noul cod instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea  conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. Astfel, dacă judecătorul va constata că se impune înlăturarea mijlocului de probă, deoarece a produs o vătămare esenţială drepturilor procesuale ale unei părţi, va exclude acel mijloc de probă.

De asemenea, se urmăreşte să se răspundă obiectivului legat de îmbunătăţirea  calităţii actului de justiţie, prin reglementarea punctuală, atât sub aspectul termenului (maxim 30 zile de la înregistrarea cauzei şi nu mai puţin de 10 zile de la aceeaşi dată) în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, cât şi sub aspectul condiţiilor în care  acesta dispune începerea cercetării judecătoreşti.

După părerea noastră, termenele sunt orânduitorii,  și nu imperative.

Această instituţie de drept procesual penal produce un efect direct, pozitiv asupra celerităţii soluţionării unei cauze penale şi înlătură o lacună a actualelor dispoziţii procesual penale, în care examinarea legalităţii rechizitoriului, a probelor administrate în cursul urmăririi penale împiedica pe durată nedeterminată începerea cercetării judecătoreşti. În acest context procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată sunt soluţionate în această etapă.  Sperăm că jurisprudența va statua asupra caracterului unor termene, respectiv , a efectelor depășirilor .  Fără  analiza administrativă a necesarului de resurse umane logistice sau financiare efectele vor fi minime.

DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

Pentru a răspunde cerinţei de desfăşurare cu celeritate a procesului penal, se dorește o simplificare a etapei de urmărire penală, inclusiv prin prisma reaşezării rolului procurorului de a conduce şi supraveghea această activitate, în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, precum şi introducerea principiului oportunităţii.

Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică şi necontradictorie.

Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat pe de o parte prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.

Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. Acesta confirmă un act sau o măsură procesuală prin înscrierea menţiunii şi a temeiului de drept pe actul în cauză. În acest mod, au fost eliminate alte modalităţi de dispoziţie asupra actelor procesuale şi procedurale, fiind păstrat rechizitoriul ca modalitate de sesizare a instanţei de judecată.

Regândirea etapei urmăririi penale aduce ca element de noutate faptul că urmărirea penală se desfăşoară în două faze distincte: faza de investigare a faptei şi faza de investigare a persoanei.

Dacă faza de investigare a faptei începe, aşa cum am arătat mai sus, prin sesizarea organelor judiciare competente, faza de investigare a persoanei este marcată prin actul de punere în mişcare a acţiunii penale.

Articolul 305 alin. (2) dispune că începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă, și nu prin rezoluție (așa cum era până acum, cf art.  228 din vechiul cod).  Dar noul cod nu mai prevede expres motivarea dispoziției.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a) – c) şi g). Probabil există o rațiune a omiterii literei d), și anume indicarea în cuprinsul  ordonanței a ” motivelor de fapt şi de drept ale acestora”, adică ale obiectului actului, ale măsurii procesuale, ale soluţiei.

Este o formulare diferită, de excepție de la regula potrivit căreia procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel , așa cum se arată în art.  286 din Codul nou de procedură penală .   Obligația motivării aparține doar ordonanţei procurorului.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

În vechea formulare, rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei (art.  228 alin.  4 din Codul de procedură penală anterior).

Ca element de noutate în cadrul desfăşurării urmăririi penale, codul cuprinde şi o reglementare privind procedura administrării anticipate a probatoriului (art.  308). Această procedură se realizează când există riscul ca unele probe să nu mai poată fi administrate în faţa instanţei. În astfel de situaţii, la cererea motivată a organului de cercetare penală, formulată din oficiu ori la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali, judecătorul de drepturi şi libertăţi are competenţa de a aproba şi proceda la administrarea probei. Din interpretarea restrictivă a textului, apreciem că nu este posibilă uzitarea administrării anticipate a probatoriului decât după începerea urmăririi penale.  Suntem în secțiunea 1 a capitolului IV.

Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a) – c) şi g). Probabil există o rațiune a omiterii literei d), și anume indicarea în cuprinsul  ordonanței a ” motivelor de fapt şi de drept ale acestora”, adică ale obiectului actului, ale măsurii procesuale, ale soluţiei.

Este o formulare diferită, de excepție de la regula potrivit căreia procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel , așa cum se arată în art.  286 din Codul nou de procedură penală.  Obligația motivării aparține doar ordonanţei procurorului. Apreciem că se reduce , chiar și numai din  punct de vedere formal, controlul procurorului asupra organului de cercetare.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale.

În vechea formulare, rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului   în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale.

Dispoziția este de natură să nedumerească, raportat la cerințele noul cod – celeritatea și adâncirea controlului judiciar, chiar dacă ne raportăm numai cu privire la faptă.

Potrivit art. 307, persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Nu știm încă dacă un proces-verbal trebuie semnat și de suspect/avocat,  în mod obligatoriu, dacă trebuie făcută mențiunea unui eventual refuz (indiferent dacă suspectul/avocatul a făcut uz de drepturile procesuale prevăzute la art. 83, fapt ce nu ar prezuma cu necesitate încunoștințarea). Nu vedem de ce nu au fost aici reiterate prevederile art.  108 alin. (3) raportat la art.  83 din Codul nou de procedură penală .

Deşi s-a menţinut dispoziţia privind punerea în mişcare a acţiunii penale, aceasta a fost reaşezată într-o nouă concepţie. Astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc atunci când din probele administrate rezultă motive rezonabile de a crede că suspectul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Acesta dobândeşte calitatea de inculpat, care îi asigură drepturi specifice acestei părţi a procesului penal şi este eliminată posibilitatea ca inculparea să poată fi dispusă prin rechizitoriu, fiind în acest mod asigurată exercitarea deplină a dreptului la apărare. În principiu, suspectul are aceleași drepturi.  Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel (cf art. 78).

Suspendarea urmăririi penale. Printre cazurile de suspendare este amintit  și acela pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.

Potrivit art. 23 din Codul de procedură penală , în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.

Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.

În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.

Mai amintim că acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect repararea prejudiciului material sau moral produs prin săvârşirea infracţiunii.

Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.

Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2). Reprezentantul legal al persoanei vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu are dreptul de a exercita acţiunea civilă în numele acesteia.

Pe de altă parte, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

Conform art. 21 alin. (1) din Codul nou de procedură civilă , judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere,  potrivit legii speciale.

Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Părţile, persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, convenind să soluţioneze pe această cale orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-şi soluţiona disputele prin mediere atât în afara, cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.

Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

Medierea reprezintă o activitate de interes public.

În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia.

Părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul. Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulţi mediatori.

Organele judiciare şi arbitrale, cât şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele (Legea nr. 192 din 16/05/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 41 din  22/05/2006, modificată prin Legea nr. 370/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  831 din 03/12/2009 și prin  O.G. nr. 13/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  70 din 30/01/2010).

Printre altele, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii.

Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de  mediere, potrivit legii.

Apreciem că procedura medierii, pentru rezolvarea aspectelor civile ce decurg din săvârșirea unei fapte nu poate fi acceptată ca principiu în cadrul unui proces penal fără constituirea de parte civilă.

În procesul penal, nu credem că judecătorul poate recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului civil prin mediere.  El trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce,  civil, s-a cerut (art.  22 din Codul nou de procedură civilă ), organele judiciare penale având obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate  dreptul de constituire ca parte civilă.

În situația medierii nu pot fi aplicate prevederile privind  amânarea pentru probe noi   cuprinse în art.  385 ( dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor), fiind uzuale normele procedurii civile.  Depăşirea  duratei rezonabile a procesului este la latitudinea instanței penale.  Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale (art.  313 alin.  4).

Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală. Un alt element de noutate, îl constituie regândirea categoriilor soluţiilor de neurmărire. Se are în vedere, în primul rând, ca o consecinţă a principiului oportunităţii, reglementarea soluţiilor alternative la urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv a renunţării la urmărire (euroavocatura.ro:_Fisa_tehica_a_Proiectului_Codului_de_Procedura_Penala).

Un alt element de noutate este reprezentat de categoriile soluţiilor de neurmărire. Se are în vedere, în primul rând, ca o consecinţă a principiului oportunităţii, reglementarea soluţiei alternative la urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv renunţarea la urmărire penală.

Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de până la 5 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală a inculpatului când, în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de conţinutul faptei, de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit şi de împrejurările concrete de săvârşire, de eforturile depuse de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acestuia.

Renunţarea la urmărire poate avea loc numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi atunci când procurorul constată că probaţiunea administrată în cauză dovedeşte în mod suficient că inculpatul a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa. Renunţarea se poate dispune înainte de sesizarea camerei preliminare şi implică alegerea optimă a unora din obligaţiile care sunt stabilite în sarcina inculpatului, astfel încât să se asigure eficienţa acestei modalităţi alternative. Mai mult, neîndeplinirea în termenul stabilit a obligaţiilor atrage sancţiunea revocării măsurii şi interdicţia de a se dispune ulterior o nouă renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză.

Ordonanța de renunțare este ulterioară îndeplinirii unor condiții, cum ar fi aceea de a cere public scuze persoanei vătămate (art.  318 alin.  3 lit.  b).

Noul cod a introdus şi prevederi privind situaţiile în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană. Acestea constituie temei pentru suspendarea urmăririi penale, situaţie nereglementată în prezent de dispoziţiile procedural penale.

Practic, ordonanța de renunțare s-ar putea amâna și 60 de zile (în situația muncii în folosul comunității).  De aceea , legiuitorul a prevăzut o altă soluție. În cazul în care procurorul dispune ca inculpatul să îndeplinească (ulterior) obligaţiile prevăzute la alin. (3), prin ordonanţă stabileşte termenul până la care (în viitor) acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni. Totuși din formulare se înțelege că inculpatul să îşi îndeplinească (mai întâi) obligaţiile, de exemplu, de întreţinere scadente.  Oare și obligația de a  cere public scuze persoanei vătămate se poate amâna?

Din formularea expresă a art.  318 alin.  (4) rezultă că se amâna.

Codul elimină procedura prezentării materialului de urmărire penală, întrucât se asigură apărarea efectivă a inculpatului în faza de urmărire penală, prin reglementarea dreptului avocatului (!!) inculpatului de a asista la efectuarea actelor de procedură penală şi prevederea detaliată a dreptului de a consulta dosarul în tot cursul procesului penal (expunere de motive).

Noi considerăm că eliminarea procedurii de prezentare este consecința firească a noilor garanții procesuale, doar justificarea din Expunerea de motive eliptică, și deci total nesatisfăcătoare. 

Jurisprudența va trebui să fie, în limita legii,dar creatoare.

Terminarea urmăririi penale.   Înaintarea dosarului privind pe inculpat . De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoţit de un referat (cu propunere corespunzătoare, spune art.  320 din Codul de procedură penală  ).

În termen orânduitoriu de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală potrivit art. 320 şi art. 321 alin. (1), procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă asupra acestora.

Rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere (  art. 322).

Credem că , în practică se vor ridica probleme privind natura termenului de 15 zile, respectiv a efectelor  depășirii sale, atât timp cât  nu se determină caracterul ”urgenţei” sau al ”precăderii” (  art. 322 alin.  2).

Dacă știm că cerința s-a dovedit a fi nepractică, ce rost are art.  322 alin.  (1) din Codul nou de procedură penală (a se vedea discuțiile mai vechi privind art.  261 din vechiul cod la , de exemplu, Gr.  Gr.  Theodoru, Tratat, ed.  2007, § 274, p.  492 ).

Dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către procuror. Noul cod a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. Procurorul conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale. Acesta poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Procurorul efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (în Expunerea de motive , succesiunea este inversată).

Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.

Ni se pare prea puțin reglementat raportul dintre procurorul cauzei și procurorul ierarhic superior (Art. 325 alin.  1).

De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, fiind aplicabile în mod corespunzător dispozițiile de la strămutare. Apreciem suspiciunea ca inadmisibilă, putând da loc la abuzuri.  Totuși, ca principiu, cererea nu reprezintă un abuz  de drept (neconstând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici – art.  283 alin.  4 lit.  n din Codul nou de procedură penală ).

Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată. Însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaţilor, se trimit instanţei competente să judece cauza în fond. Spre deosebire de vechia procedură,  a fost înlăturată dispoziția privind verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior  (conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală anterior).

Remarcăm evoluția istorică a raporturilor procuror/ procuror superior.

Anterior modificărilor aduse Codului vechi de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior.

De la această regulă existau două excepţii, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.

Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior.

A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.

În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală au fost abrogate, astfel că, în reglementarea ulterioară, singurele dispoziţii care se refereau la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, erau cele ale art. 264 din Codul de procedură penală.

Confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Oricum, adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii şi a decis că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea “verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” şi că lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, dar o atare lipsă putând fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop ( decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  831 din 10/12/2008,   Dosar nr. 66/2007 ).

Pe viitor, evoluția raporturilor ierarhic va continua, ele devenind doar raporturi de subordonare administrativă.  Nu vedem de ce plângerile nu sunt toate sub lupa judecătorului de cameră preliminară.

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Corespunzător atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri, noul cod  stabileşte în competenţa acestuia rezolvarea plângerilor contra soluţiilor de neurmărire dispuse de procuror. Procedura de contestare este reglementată într-un mod ce asigură stabilirea unor termene scurte, iar soluţiile propuse corespund funcţiilor judiciare stabilite în proiect.

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.

Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim – procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului.

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Aceste dispoziţii  se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate (  art. 339).

Pe viitor, evoluția raporturilor ierarhic va continua, ele devenind doar raporturi de subordonare administrativă.  Nu vedem de ce nu toate plângerile nu sunt sub autoritatea judecătorului de cameră preliminară.

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Aceste dispoziţii  se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate (  art. 339).

Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, (nu în secții), iar Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată (art.  131 din Constituție). Din nici o dispoziție fundamentală nu rezultă vreo altă ierarhic, cum ar fi aceea a procurorului şef de secţie al parchetului.  Raportul dintre procuror/ procuror superior se exercită din parchet în parchet, și nu din secție în secție.

Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată . Camera preliminară este o instituţie nouă, inovatoare, ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond.             Noul cod instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea  conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. Astfel, dacă judecătorul va constata că se impune înlăturarea mijlocului de probă, deoarece a produs o vătămare esenţială drepturilor procesuale ale unei părţi, va exclude acel mijloc de probă.

De asemenea, se urmăreşte să se răspundă obiectivului legat de îmbunătăţirea  calităţii actului de justiţie, prin reglementarea punctuală, atât sub aspectul termenului (maxim 30 zile de la înregistrarea cauzei şi nu mai puţin de 10 zile de la aceeaşi dată) în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, cât şi sub aspectul condiţiilor în care  acesta dispune începerea cercetării judecătoreşti.

După părerea noastră, termenele sunt orânduitorii,  și nu imperative.

Această instituţie de drept procesual penal produce un efect direct, pozitiv asupra celerităţii soluţionării unei cauze penale şi înlătură o lacună a actualelor dispoziţii procesual penale, în care examinarea legalităţii rechizitoriului, a probelor administrate în cursul urmăririi penale împiedica pe durată nedeterminată începerea cercetării judecătoreşti. În acest context procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată sunt soluţionate în această etapă.  Sperăm că jurisprudența va statua asupra caracterului unor termene, respectiv , a efectelor depășirilor .  Fără  analiza administrativă a necesarului de resurse umane logistice sau financiare efectele vor fi minime.

15/10/2010

EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Reglementările privind executarea hotărârilor penale din Codul nou de procedură penală au în vedere și dispoziţiile noului Cod penal, înscriindu-se astfel într-un tot unitar şi conţinând trimiteri la elementele de noutate introduse în partea generală a acestui cod. Astfel, s-a avut în vedere, pe de o parte, introducerea instituţiilor nou reglementate în textele noului Cod penal – spre exemplu, pedeapsa complementară a afişării sau publicării hotărârii de condamnare (art.  145 din Codul penal ), amânarea aplicării pedepsei (art.  83-90), înlocuirea pedepsei amenzii cu munca în folosul comunităţii., iar pe de altă parte, eliminarea instituţiilor care nu îşi au corespondent în noul cod penal ori care nu mai sunt funcţionale – spre exemplu, dispoziţiile referitoare la executarea pedepsei la locul de muncă ori cele referitoare la executarea pedepsei de către militari, înlocuirea răspunderii penale.

În materia măsurilor de siguranţă cu caracter medical nu mai sunt cuprinde acele dispoziţii din Codul de procedură penală anterior care nu erau compatibile cu legislaţia în vigoare în domeniu ori cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, şi care constituiau o intruziune nejustificată a instanţei în prescrierea unui tratament medical de către specialişti.

În aceeaşi ordine de idei, s-a încercat menţinerea unui echilibru între respectarea drepturilor persoanelor condamnate ori cu privire la care organele judiciare au dispus luarea unor măsuri şi necesitatea simplificării şi accelerării procedurilor. În acest sens, s-a avut în vedere împrejurarea introducerea căii de atac a contestaţiei ce se judecă de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea precum şi modificările intervenite în materia competenţei, astfel încât acestea să capete eficienţă şi în faza de executare a hotărârilor. Tot astfel, s-a renunţat la unele dispoziţii care confereau competenţă alternativă mai multor instanţe, în mod nejustificat,  păstrându-se competenţa exclusivă a unor instanţe, în aşa fel încât să nu se impună transportul persoanelor private de libertate de la locul de detenţie la instanţe aflate în altă circumscripţie teritorială.

Pentru găsirea unor soluţii de creştere a gradului de celeritate a judecăţii,    – judecători delegaţi cu supravegherea privării de libertate,  –  rolul acestora este de a asigura respectarea drepturilor condamnaţilor în locurile de detenţie, iar nu de a soluţiona cereri privind executarea, cu atât mai mult cu cât în locurile de detenţie nu se poate asigura publicitatea ori contradictorialitatea şedinţei de judecată. Din acest punct de vedere s-a ajuns la concluzia că instanţa de judecată este singura în măsură să asigure condiţiile necesare soluţionării situaţiilor ivite în cursul executării, cu respectarea principiilor şi dreptului la un proces echitabil.

Dispoziţii care nu mai corespund realităţilor practice, cum este cea privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei pentru motive familiale.

Referitor la separarea funcţiilor judiciare ,   în  art. 3 din cod se arată  că în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:

  • funcţia de urmărire penală;
  • funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
  • funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată;
  • funcţia de judecată.

Activitatea propriu-zisă de executare a pedepselor și a altor măsuri penale se situează în afara procesului penal, constituind dreptul penal execuțional. Își vor găsi aplicare normele dreptului financiar, fiscal, administrativ.    Punerea în executare, modalitățile efective nu fac parte din procesul penal,  dar procedura executării hotărârilor penale definitive, proceduri jurisdicționale în vederea realizării executării hotărârilor penale definitive  reprezintă totuși ultima fază a procesului penal (Gr. Gr. Theodoru, Tratat, ed.  2007, pp.  145, 229, 231, 236, 885). Amintim că acțiunea penală,  deși stinsă hotărârea penală definitivă,   și hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta. Această fază  implică acte procesuale penale, dar acțiunea penală este stinsă.  De aici decurg mai multe consecințe.

În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia funcţiei de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală,  care este compatibilă cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată.  Cu distincția între  funcții și faze, se pune întrebarea dacă judecătorul delegat poate exercita celelalte funcţii judiciare, cu excepţia.  .  .

Cum singura excepție este aceea a funcţiei de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală,  care este compatibilă cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau ne trimiterii în judecată, nu vedem alte limitări.

Îndrăznim și o observație gramaticală: poate era mai bine a se păstra forma anterioară, din art.  420 din Codul de procedură penală vechi, care folosea ”trei exemplare”, în loc de ”3 exemplare”.

Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii   se dispune  raportându-ne la art. 64 alin. (1) din Codul penal.  După părerea noastră orice muncă în folosul comunităţii   trebuie remunerată, scăzându-se mai apoi  valoarea amenzii neexecutate, care se face venit la bugetul de stat sau eventuale ”cheltuieli de gestiune” care se face venit la bugetul instituției penitenciare.  Orice muncă impusă în mod normal în baza art.  4 alin.  (3) lit.  a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în cazul nostru raportat la art.  5 CEDH) nu se referă la pedeapsa prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.  În mod normal orice deținut desfășoară activități administrative firești.  Orice altă muncă trebuie remunerată.  Încercăm să facem trimitere și la Convenţia O.  I.  M.   nr. 29 din 28/6/1930 privind munca forţată sau obligatorie, publicată în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 18/1/1958.

Menționăm că deși ne aflăm dans un état de “servitude” totuşi  termenul “muncă forţată sau obligatorie” nu va cuprinde, în sensul acestei convenţii, printre  altele orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private (vezi mutatis mutandis De  Wilde, Ooms și Versyp c.  Belgiei; Van Droogenbroeck c.  Belgiei).

Articolul 10 din convenție arată că munca forţată sau obligatorie cerută ca impozit şi munca forţată sau obligatorie impusă pentru lucrări de interes public de către şefii care exercită funcţiuni administrative vor trebui să fie, treptat, desfiinţate.

Chiar în condiții de  muncă forţată sau obligatorie, ea trebuie remunerată.   Orele normale de muncă ale oricărei persoane constrânsă la muncă forţată sau obligatorie vor trebui să fie aceleaşi ca orele obişnuite pentru munca liberă, iar orele de muncă efectuate peste durata normală vor trebui să fie remunerate după aceleaşi tarife ca cele folosite pentru orele suplimentare ale muncitorilor liberi.  Cu atât mai mult, pentru munca art. 64 alin. (1) din Codul penal.

Dispozițiile de procedură trebuie aplicate odată cu cele penale.  Ar fi inadmisibil ca   data care va fi stabilită prin legea de punere în aplicare a unui cod să difere de a celuilalt sau de a Legii de executare a pedepselor.
Reiterăm observațiile de mai sus și cu privire la înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoarea    .

Referitor la   interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României , când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României.

Dacă pedeapsa complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă.

În vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii străinului de a se afla pe teritoriul României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

Părerea noastră este că asemenea dispoziții ” să fie predat”, ” va proceda la îndepărtarea sa”, ” poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia” nu își găsesc echivalent în Codul penal,  care  vorbește de dreptul străinului de a se afla pe teritoriul  României.  Se încalcă un drept fundamental al unei   persoane.  Fără o dispoziție penală legală, dată în baza Codului penal, activitatea unui organul de poliţie devine absolut abuzivă. Era mult mai normal să se prevadă un termen 24-48 de ore în care persoana condamnată, pe cheltuiala sa, să ducă la îndeplinire hotărârea de condamnare.  Neexecutarea cădea sub sancțiunea penală prevăzută în art. 288 din Codul penal .

Neexecutarea sancţiunilor penale   este incriminată în art. 288, fiind sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, și se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

Ca ultimă remarcă, se putea dispune și cu privire la punerii în executare a unei pedepse accesorii .

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul.

Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală.

În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea   se face administraţiei locului de deţinere.  Dacă dispoziția administrativă poate fi impusă, prin bunăvoința unei colaborări administrative cu penitenciarele, nu vedem cum se pot impune obligații unui terț care nu a figurat în procesul penal (și ne referim la Autoritatea de sănătate publică).

Pe de altă parte , observăm că se instituie o obligație penală de înlocuire a unei măsuri de siguranţă (a obligării la tratament medical) cu o alta (internarea medicală) printr-o normă de procedură, și nu de fond (în Codul penal ).  Art. 569  din Codul nou de procedură penală arată clar că măsura de siguranţă a internării medicale trebuie luată numai printr-o hotărâre definitivă și se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Măsura de siguranţă a internării medicale nu se poate lua printr-o simplă scrisoare de amenințare.

Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere.

După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.

Potrivit fostului art. 432 alin.  (4) din Codul de procedură penală anterior,

după primirea comunicării, judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii ( alineatele (2) – (4) fuseseră introduse prin Legea nr. 356/2006.).

Remarca noastră se referă la imperativul celerității, precum și dreptul fundamental la libertate.

Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea.

Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.

Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.

În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre.

În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar, instanţa va trimite o copie de pe hotărâre instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta.

Dacă dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile, credem că s-ar fi cuvenit ca și dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals să se execută sau să se pune în executare tot  potrivit legii civile.

De exemplu, potrivit  art.  505 din Codul nou de procedură civilă termenul de revizuire în civil este de o lună şi se va socoti, printre altele, în cazurile prevăzute la art. 503 alin. (1) pct. 3 din Codul nou de procedură civilă , din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.  Sau, după cum suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunea nu este necesară dacă, printre altele  înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă ( art.  708 alin.  2 din Codul nou de procedură civilă).  Vor apărea complicații practice ce se  vor dezamorsa la nivelul jurisprudenței.

18/10/2010

AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ ȘI NOUA PROCEDURĂ PENALĂ

Reglementările privind executarea hotărârilor penale din Codul nou de procedură penală au în vedere și dispoziţiile noului Cod penal, înscriindu-se astfel într-un tot unitar şi conţinând trimiteri la elementele de noutate introduse în partea generală a acestui cod. Astfel, s-a avut în vedere, printre altele, eliminarea instituţiilor care nu îşi au corespondent în noul cod penal ori care nu mai sunt funcţionale – spre exemplu, dispoziţiile referitoare la executarea pedepsei la locul de muncă ori cele referitoare la executarea pedepsei de către militari, înlocuirea răspunderii penale.

Pentru găsirea unor soluţii de creştere a gradului de celeritate a judecăţii,    – judecători delegaţi cu supravegherea privării de libertate,  –  rolul acestora este de a asigura respectarea drepturilor condamnaţilor în locurile de detenţie, iar nu de a soluţiona cereri privind executarea, cu atât mai mult cu cât în locurile de detenţie nu se poate asigura publicitatea ori contradictorialitatea şedinţei de judecată. Din acest punct de vedere s-a ajuns la concluzia că instanţa de judecată este singura în măsură să asigure condiţiile necesare soluţionării situaţiilor ivite în cursul executării, cu respectarea principiilor şi dreptului la un proces echitabil.

Au fost înlăturate dispoziţii care nu mai corespund realităţilor practice, cum este cea privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei pentru motive familiale.

Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată când se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilă executarea imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată sau  când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste două cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

Având în vedere caracterul de urgenţă a situației, ar fi fost bine ca, în situații cu totul excepționale, instanța să aibă posibilitatea a se pronunța și fără ca ea, în mod obligatoriu, să dispună expertiza.  Căci, potrivit art. 172 din Codul nou de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune numai atunci când,  pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză,  este necesară şi opinia unui expert, și nu întotdeauna. Ar fi greu să se afirme astăzi obligativitatea unei probe sau a alteia, una mai grea decât alta.

Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100 din Codul nou de procedură penală , la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.

Practica a dovedit că, în principiu, nu poate exista o boală ce nu ar putea fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.  De fapt, este vorba de boli care nu ar putea fi tratate nicăieri. Cea de-a doua condițieface imposibilă executarea imediată a pedepsei” este și mai greu de afirmat de un expert.

În noua formulare, lăsarea în libertate trebuie să nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Art. 453 din Codul de procedură penală anterior făcea vorbire de existența unui ”pericol concret pentru ordinea publică”. Or,  nu credem că înlăturarea acestei cerințe îl exonerează pe judecător de la motivarea pericolului.

Asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii”,  cauză pur aleatorie, administrativă, excede un proces penal și nu poate justifica decât aleatoriu, discriminatoriu nesocotirea unei hotărâri judecătorești.

O dispoziție nouă vedem în cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), când amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.

Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat.

În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

Respectând dreptul suveran al oricărui judecător de a nu-și vedea nesocotită soluția, considerăm că o mai rațională procedură ar fi impus reunirea dosarelor.  NU credem că este normal ca o hotărâre de condamnare să rămână fără executare.

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Cum cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat, este firesc ca și atacarea contestației să aparțină acestora.

Vechea procedură prevedea că cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alineatul ultim, iar în cazul prevăzut la lit. c) din prezentul articol, şi de către conducerea unităţii la care lucrează condamnatul.

Articolul  362 din Codul de procedură penală anterior arăta  care sunt persoanele care pot face apel  enumerând:

a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

b) inculpatul;

c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;

d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Apelul putea fi declarat,  pentru persoanele prevăzute la lit. b) – f),  şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

Literele a), c), d) şi e) ale alineatului 1 au fost modificate prin Legea nr. 356/2006.

În această situație excepțională, când specificul bolii ar impune, nu numai soțul, ci  orice persoană ale cărei interese legitime ar fi afectate/ vătămate  are obligaţie să intervină. Și mai întâi nu vedem de ce administraţia viitoare a penitenciarului nu ar putea să aibă calitate procesuală în toate cazurile.

Printre obligațiile condamnatului în cazul amânării executării   nu o mai regăsim pe aceea din vechiul art.  4531 alin.  (2) lit.  a) Cod  de procedură penală, ca, pe durata amânării executării pedepsei, instanţa să poată impune condamnatului să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.    Articolul 4531 a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă nr. 60/2006, potrivit căreia dispoziţiile din Codul de procedură penală privind obligaţia de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere intră în vigoare la 1 iulie 2007. Observăm că obligația de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere este prevăzută în Codul nou de procedură penală în art.  215, referitor la controlul judiciar: organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe obligaţii, printre care și aceea de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere.  Pentru comparație se poate vedea și Decreto ”antiscarcerazioni”: introduzione del ”braccialetto elettronico” , Decreto Legge , testo coordinato 24.11.2000 n° 341, , in Gazzetta Ufficiale – serie generale – n. 275 del 24 novembre 2000, Ripubblicazione , coordinato con la legge di conversione 20 gennaio 2001, n. 4 , in Gazzetta Ufficiale – serie generale – n. 16 del 20 gennaio 2001, recante: “Disposizioni urgenti per l’efficacia e l’efficienza dell’Amministrazione della giustizia”, Gazzetta Ufficiale n. 42 del 20-02-2001.

Ni se pare corectă eliminarea atât timp cât durata întreruperii – și vorbim de întreruperea executării pedepsei – nu se socotește în executarea pedepsei (cf art.  594 alin.  4 din Codul nou de procedură penală ). Trebuie să remarcăm totuși faptul că o parte (accesorie, respectarea unor obligații restrângătoare de drepturi decurgând direct din executare, precum și din pedeapsa complementară, cf alin. 3 din art. 590) din pedeapsă se aplică/se execută, ceea ce ar fi mai normal a atrage consecința opusă prevederilor art.  594 alin.  (4).  Obligații similare găsim și la arestul la domiciliu (art.  221 din Codul nou de procedură penală ).

Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiaşi articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), şi de către administraţia penitenciarului.

Dispoziţiile art. 590 şi art. 591 alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

Cu riscul de a ne repeta, amintim că vechea procedură prevedea că cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alineatul ultim.

Articolul  362 din Codul de procedură penală anterior arăta  care sunt persoanele care pot face apel  enumerând:

a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

b) inculpatul;

c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;

d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Apelul putea fi declarat,  pentru persoanele prevăzute la lit. b) – f),  şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

Literele a), c), d) şi e) ale alineatului 1 au fost modificate prin Legea nr. 356/2006.

În această situație excepțională, când specificul bolii ar impune, nu numai soțul, ci  orice persoană ale cărei interese legitime ar fi afectate/ vătămate  are obligaţie să intervină.

Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare. Oare nu ar putea exista o situație în care însuși procurorul să intervină în favoarea condamnatului?


25 octombrie 2010