|
|
FALS ÎN DECLARATII DIN EROARE
Este pentru a treaia oară când Judecătoria Sectorului 1 decide ca profesorul Octavian Vişan să fie judecat în libertate. Tribunalul București a admis recursul procurorilor împotriva deciziei magistraților de la Judecătoria Sectorului 1, prin care profesorul de sport de la Liceul “Jean Monnet”, acuzat ca ar fi întreținut relații sexuale cu o elevă minoră, a fost lăsat în libertate. La judecarea recursului împotriva lăsării în libertate a lui Visan, procurorul de ședință a susținut, în fața instanței, că magistrații de la judecătorie au respins în mod greșit propunerea de arestare preventiva a lui Visan. Reprezentantul Parchetului a arătat ca, din dosarul cauzei, reiese ca Vișan ar fi întreținut, în repetate rânduri, la sfârșitul lunii octombrie, relații sexuale cu eleva sa minora, în vârsta de 17 ani, în timpul unei excursii la Predeal. De asemenea, în opinia Parchetului, lăsarea în libertate a lui Vișan reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere și impactul negativ al presupuselor fapte asupra opiniei publice. (15 Decembrie 2011, Sursa: NewsIn). “Cum să spui că e recidivist sau consumator de droguri, când el nu are nici un fel de trecut penal”, a declarat avocata tânărului, Paula Iacob, în replică la unele acuzaţii care i s-au adus profesorului ( Profesorul de la Jean Monnet, acuzat de sex cu o elevă, va fi eliberat. Procurorii au făcut recurs, M.Z. | 03 Ian 2012, antena3. ro)
„Îmi puteți spune daca reclamanții care prin acțiunea înaintata instanței declară o serie de neadevăruri pot fi atrași în răspundere penală în temeiul art. 292 Cod penal, mai ales ca pot demonstra cu probe declarațiile în fals făcute în acțiunea formulată ?
A doua întrebare este legată de un material audio-video prezentat pe un post de televiziune locala în care comentariul care însoțește acest material prezintă neadevăruri despre o hotărâre judecătoreasca aflata în posesia reclamanților vremelnica si executorie ca urmare a unei ordonanțe președințiale formulată de aceștia, precum ca ar fi o hotărâre prin care instanța le a atribuit o calea de acces comună, în proprietatea acestora, lucru neadevărat de altfel și care a stat la baza realizării acestui reportaj prezentat pe post . Împotriva cui pot formula plângere penală de fals în declarații în condițiile în care reporterului deși i-a fost prezentată situația corectă de la fața locului probată cu o hotărâre judecătorească definitivă și învestită cu formula executorie și de dată recentă, a dat pe post varianta neconformă cu realitatea? ” S-a răspuns cu: “Faptele descrise de dvs. nu intra în sfera infracțiunilor de fals”.
„Falsul în declarații, ca infracțiune, nu se poate reține în cazul reclamanților sau pârâților care susțin neadevăruri, tocmai pentru simplul fapt ca ele constituie o exercitare a dreptului la apărare, chiar ales a fi făcut prin a denatura realitatea. Oricare dintre ei pot susține orice, fiindcă atâta timp cât nu probează cele susținute, instanța nu le va da câștig de cauză și deci nu se vor produce consecințe juridice. Altfel, putem spune că partea care pierde un proces civil și care în timpul acesteia a susținut contrariul celor afirmate de partea câștigătoare, poate fi urmărită pentru fals în declarații. Pentru neconformitatea cu adevărul a unor probe în susținerea celor afirmate de părțile dintr-un proces există instituțiile mărturiei mincinoase sau a uzului de fals, în cazul în care avem martori care nu declara adevărul sau se folosesc în instanță înscrisuri falsificate.” ( http://www.avocatnet.ro Alimanescu George , chertes_dan , 21 Iulie 2011).
Dar organele pot minți?
În activitatea curentă, organele de urmărire penală nu pot folosi declarații necorespunzătoare adevărului. Declararea necorespunzătoare adevărului făcută unui organ competent și producătoare de consecințe de consecințe are, în unele cazuri, o incriminare distinctă. În asemenea cazuri, fapta nu constituie infracțiunea de fals în declarații, ci o altă infracțiune – mărturie mincinoasă, denunțare calomnioasă etc.
Falsul în declarații poate constitui și un mijloc de săvârșire a altei infracțiuni (V. Dongoroz ș. a., Explicatii. . . , vol. IV, pp. 456 sqq ; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 4-a Șansa, 2001, pp. 550 sqq; D. Ciuncan, Fals intelectual al unui înscris contabil oficial în „Revista de drept comercial”, nr. 12/1996, p. 63; D. Ciuncan, Fals. Determinarea sferei noţiunii “înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinte juridice, „R.R.D.” 6/88, 51).
Nu credem că o simplă/singură declarație poate convinge procurorul/procurorul ce ar verifica rechizitoriul (RIL, S. U. 9/2008). Dacă – prin absurd – declarația falsă a determinat actul procurorului, faptele acestuia (și a oricărui funcționar care consemnează declarația falsă orală) pot îmbrăca cel puțin forma participației improprii; orice asemenea funcționar care cunoaște, în orice mod, falsul și omite să sesizeze justiția, răspunde pentru omisiune.
În principiu, motivele de recurs nu pot fi decât de drept: errores în procedendo și errores în iudicendo. Dar există și erori grave, pentru că instanța (de recurs) controlează și dacă faptele au fost constatate (la fond) cu respectarea regulilor de drept material sau procesual. Dar aceeași chestiune poate fi privită și ca una de fapt. Ea cade în controlul instanței (de recurs) pentru care faptul nu poate fi privit ca stabilit atunci când înfrânge dreptul (I. Neagu, Drept procesual penal, tratat, Global Lex, 2002, p. 707; V. Dongoroz în I. Tanoviceanu, Tratat de drept penal și procedură penală, vol. V, p. 502; T.Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Cluj, 1848, p. 463).
O eroare în stabilirea faptelor se pot produce în primul rând din cauza lipsei de rol activ al instanței în a administra toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele (Gr. Gr. Theodoru, Teoria și practica recursului penal, Junimea, Iași, 2002, pp. 298 sqq ; D. Ciuncan, Eroarea gravă de fapt – caz de recurs şi recurs în anulare, în „Dreptul” nr. 4 / 1994, p. 5).
Mai poți vedea: Scăpa de Sforăit de mâine. Nu mai pierde încă o noapte din cauza sforăitului. Vezi remediile: www. . . .
“Coruptia si indecenta unor magistrati afecteaza credibilitatea Justitiei”
Presedintele CSM, sursa: ziare. ro
Mai adăugăm:
Președintele CEDO, Sir Nicolas Bratza, prin grefierul Curții, a adresat în data de 25 noiembrie 2011 o scrisoare Ambasadorului României pe lângă Consiliul Europei, Stelian Stoian.
ECHR-EF/ju [#3757738]
Strasbourg, 25 noiembrie 2011
Domnule Ambasador,
Prin prezenta confirm primirea scrisorii de transmitere a scrisorii Procurorului Sef DNA din data de 16 noiembrie 2011 cerând ridicarea imunitătii acordate Judecatorului Bîrsan, in raport cu proceduri care o vizează pe șotia sa.
Mai departe, confirm primirea scrisorii dumneavoastră din 21 noiembrie 2011 prin care confirmați ca scrisoarea din 16 noiembrie este cererea oficiala a Guvernului.
De asemenea, confirm primirea scrisorii dumneavoastră din 23 noiembrie care transmite o alta scrisoare a Procurorului Sef din aceeași data, care corectează continutul scrisorii precedente. In scrisoarea anexata, se spune ca o «eroare de traducere» a fost depistata în al treilea paragraf din a treia pagina din scrisoarea precedentă. Eroarea este în orice caz una gravă și am fost rugat să transmit Guvernului dumneavoastră îngrijorarea si nemultumirea Curtii cum că s-a permis ca o astfel de eroare să se comită într-un document care este în mod vădit important. Cu sinceritate, Erik Fribergh , Adina A.STANCU – Razvan SAVALIUC, luju
ASTROLOGIE 2012
Conducătorii carismatici, salvatorii cu aura romantica proțăpiți în fruntea popoarelor, atotștiutorii, autoritarii, trăitorii din notorietate și imagine se pregătesc sa cedeze întâietatea managerilor pragmatici, tehnocraților. Trendul a devenit (pre)vizibil după evenimentele din Grecia și Italia, iar alegerile din 2012 îl vor confirma.
Criza și recesiunea prin care trece omenirea li se datorează în primul rând lor, apoi piețelor tot mai greu de reglementat, băncilor prea avide de profit, dar și creării unor așteptări uriașe în rândul maselor prin promisiuni de bunăstare și fericire.
Anul 2012 este an electoral în majoritatea democrațiilor care contează. Vine vremea bilanțurilor, a întrebărilor și a evaluărilor.
Politicienii, în loc sa-si recunoască greșelile, acuza doctrinele economice pe care le considera vinovate de starea actuala, inclusiv BM, FMI și alte instituții mondiale de profil.
Leadership-ul iresponsabil și personalizat si-a trăit traiul. A sosit era științelor politice și a artei bunei guvernări. Nu se mai poate fără conducători profesioniști, competenți și experți în management public. Va creste rolul deciziei de grup.
România se află la coada cozii lumii democratice și civilizate. Avem un cadru formal constituțional-democratic, dar instituțiile statului de drept sunt slabe, funcționând după umorile politicului la vârf, iar cele trei puteri sunt controlate prin diverse metode de procurori, servicii secrete și președinție.
In ultimii 2-3 ani nici nu se poate măcar vorbi de dialog intre Putere și Opoziție, intre Executiv și sindicate, dispărute total din peisaj, iar Parlamentul legiferează doar prin asumarea răspunderii, parlamentarii nebeneficiind de libertate.
Se cere doar loialitate față de conducătorul iubit și oamenii săi. Se arată noi modele de lideri în 2012 (Opinii), 26 Decembrie 2011 Ziare.com
Riscul scurgerii unor informații prin mijloace tehnice din bazele de date ale unor autorități publice din Romania este aproape nul, însa un “Wikileaks“ uman este posibil oricând, a declarat directorul Serviciului de Telecomunicații Speciale(STS), Marcel Opriș.
“Din perspectiva STS, riscul de scurgere a informațiilor este aproape nul, zero. De altfel, riscul de scurgere a informațiilor din sisteme informatice prin mijloace tehnice nu este undeva mai ridicat de 5% nici în lume, pentru ca 95% din scurgerile de informații aparțin strict personalului care lucrează în interiorul sistemelor. Deci daca analizam acel 5%, pe zonele administrate de STS riscul este aproape nul”.
Potrivit sefului STS, în prezent, riscul real este ca interfețele publice ale unor autorități să fie blocate.
“Acesta este riscul real, nu culegerea de date din sistemul informatic. Deci un Wikileaks tehnic nu exista, exista doar posibilitatea unui Wikileaks uman și aici nu este atributul nostru. Riscul este ca anumite interfețe sa nu mai fie disponibile publicului, ceea ce este iar un lucru grav și în zona aceasta atât noi, cat și cei cu care cooperam, suntem preocupați sa gestionam cat mai bine acest lucru. Pe sistemele de comunicații riscul este zero, în sistemele interne ale administrației publice, cele ale finanțelor publice, ale sănătății, ale Ministerului de Interne, adică cele grele care gestionează foarte multe, riscul este zero. Pe interfețele publice exista riscuri, dar acestea sunt gestionabile. Aceste interfețe se referă la interfețele pentru declarațiile fiscale, interfața publică a casei de sănătate, interfața publica a sistemului de evidență a populației, sau ale administrațiilor locale ,care au diverse forme de contact cu populația. Noi ținem sub control acest risc”, a declarat generalul Marcel Opriș.
De asemenea, directorul STS a adăugat ca au fost tentative de blocare a sistemelor, însa un atac masiv nu a fost înregistrat pana acum în Romania.
“Mici tentative au existat și au fost înlăturate. Un atac masiv nu a fost pana acum în Romania pe aceste interfețe publice. Exista un mediu al oamenilor care lucrează în acest domeniu și care încearcă sa creeze diverse scenarii, dar cu adevărat un caz în care un sistem național destinat publicului sa fie doborât nu a fost. Însă, repet, un Wikileaks uman este posibil oricând. Cazurile la care faceți referire, cele cu cardurile bancare de la CEC, sunt cazuri umane. Este vorba despre prestația unor angajați, care au utilizat resursele puse la dispoziție pentru management în scopuri de frauda“. 29 Decembrie 2011, Sursa: NewsIn
Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului Băncii Naționale a României, a declarat ca economia României va fi stabilă în 2012 și că singurele riscuri vin din contagiunea crizei din alte parți ale lumii.
“Nu văd niciun risc intern, daca vor fi, vor fi din afara, din SUA, din Vestul Europei, din zonele mărginașe ale zonei euro”, a spus Vasilescu la TVR Info. 29 Decembrie 2011, Sursa: Ziare.com
Românii au trăit ceva mai bine în 2011, față de anul precedent, însa mai au mult de recuperat, pentru a ajunge la standardul de viața de dinainte de criza economică, releva datele Institutului National de Statistica.
Fata de luna octombrie 2010, în octombrie 2011 salariul net a crescut ușor peste nivelul inflației, cu 8,9%, în condițiile în care inflația anuala era, la sfârșitul lunii octombrie, de 3,55%. Câștigul salarial real a crescut față de aceeași perioadă a anului anterior cu 5%.
Însa românii sunt încă departe de standardele de viața din 2008, anul premergător crizei. În octombrie 2011, câștigul salarial mediu net era de 1.457 de lei, cu doar 9,4% mai mare decât în aceeași luna din 2008. Erodarea din cauza inflației face însă ca puterea de cumpărare de acum a romanilor sa fie mai mica decât era în urmă cu trei ani. Vasilescu, BNR: Niciun risc intern pentru Romania. Preturile nu vor creste mult, 30 Decembrie 2011, Sursa: Ziare.com
Potrivit comunicatului D.N.A. : „La data de 18 iulie 2011, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au dispus începerea urmăririi penale fata de Adrian Severin, Membru al Parlamentului European, în sarcina căruia s-au reținut infracțiunile de luare de mită și trafic de influență. La data de 22 iulie 2011, învinuitului i s-au adus la cunoștința acuzațiile, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 3 din Codul de procedură penală.”.
Forma concretă de accesare a folosului poate fi mascată chiar printr-o activitate normală. Diferența dintre corupție și lobby constă, în principiu, în existența acțiunii de pretindere ori primire de bani sau de alte foloase, legate de un act privitor la îndatoririle de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Dacă nu există o legătură, oricât de depărtată, dar legătură, între folos și un act privitor la serviciu, de competența sa, nu se poate reține o faptă de corupție.
Particularismul contractelor este atât de mare încât nu numai că nu intră în niciuna dintre calificările contractelor numite, dar se sustrag complet și statutelor contractelor nenumite. Este vorba de forme pomenite în doctrină ca sui generis (Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Pierre-Yves Gautier, Contractele speciale, Wolters Kluwer România, 2007, nr. 24, pp. 14 sqq).
Lobby-ul necontrolat constituie o problemă serioasă, procesul legislativ nu este suficient de bine conceput pentru a putea permite limitarea influenţei pe care o are corupţia asupra conţinutului actelor normative în sprijinul unor interese de natură pecuniară – ceea ce banca mondială defineşte ca fiind „acapararea statului” ( A se vedea şi Open Society Instituite, EU Accession Monitoring Program, Budapesta, 2002, Corupţia şi politicile de combatere a corupţiei, Exclus SRL, Bucureşti, 2002, p. 85. Marie Benide, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, în „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007. D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 78/2000 adnotată şi comentată, Univers Juridic, 2009, p. 10).
Aici nu avem un lobby, să zicem că avem un contract de consultanță. Un contract de consultanță în formă legală poate fi cu o cauză ilicită (vezi art. 948 C.civ. ), fiind deci nul (fără efect). Noțiunea de cauză a obligației trebuie luată în sensul de finalitate,de scop (ilicit), în lipsa căruia debitorul nu s-ar fi obligat, el situându-se anterior (quia), chiar dacă efectele se produc ulterior (ut). Un asemenea folos (contractual) devine folos necuvenit, în sensul legii penale.
Diferența dintre lobby și trafic este dată de desfășurarea transparentă a unei activități: comerciale, nu civile, cu aplicarea reglementărilor comerciale, și fiscale, exceptând un conflict de interese.
Articolul 1.168 din noul cod civil (Legea nr. 287/2009) stabilește regulile aplicabile contractelor nenumite. Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile capitolului privind contractul, din titlul II – izvorul obligațiilor -, al codului, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic, arăta art. 1.166 din forma primară a legii. Modificat prin Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 (Legea nr. 71/2011), textul arată acum astfel: Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Deosebirea dintre mită și comision constă în aceea că acesta din urmă este un contract (act, fapt) comercial, deci trebuie să existe o însărcinare în a efectua legal tranzacţia, un mandat fără reprezentare (vezi C.com., art. 405 – 412)
Între comitent şi comisionar să existe drepturi şi obligaţii prealabil prestabilite şi (penal) posibil de probat.
Lucrările trebuiau ţinute separat, ca atare, în registrele sale contabile pentru fiecare operaţiune, verificabilă fiscal şi financiar-contabil ( Vezi şi C.S.J., S. cont. adm., dec. nr. 246/1999 ) .
Acolo unde există evaziune fiscală, instanțele au reținut și infracțiuni de corupție.
Acolo unde există raporturi juridice contractuale, ele trebuie consemnate contabil, cu consecințe firești fiscale.
Fenomenul corupţiei caracterizează societăţile în tranziţie care sunt în mod special vulnerabile. Studiile comparative efectuate în ţările Europei Centrale şi de Est au demonstrat că acestea sunt caracterizate de o stare persistentă de anomie. Pentru a structura o strategie eficientă de luptă împotriva corupţiei, trebuie să analizăm pe criterii riguros ştiinţifice rădăcinile corupţiei, modalităţile ei de manifestare în diferite sectoare şi pe diferite niveluri şi abia după aceea, să abordăm tacticile cele mai oportune pentru contracararea acestui fenomen.
Experienţa democratică a arătat că fenomenul corupţiei are un impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale, distruge beneficiile potenţiale ale forţelor de piaţă libere, regulile economiei de piaţă sunt distorsionate, iar societăţile comerciale „licitează pe comision” pentru a obţine un contract economic profitabil.
Privind la modul general, corupţia presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracţională, presupune interese de natură economică ale ambelor părţi, din care una are calitate de funcţionar public şi care se desfăşoară în condiţii de clandestinitate şi confidenţialitate. Capacitatea organismelor statului, cu atribuţii în prevenirea şi combaterea acestui fenomen, este diminuată – sub aspectul posibilităţii de a intra în posesia unor informaţii cu valoare operativă, în timp util – de caracterul ascuns, insidios al negocierii infracţionale.
Fenomenul corupţiei are şi el o dinamică proprie, în sensul că a suferit şi suferă în continuare modificări cantitative şi calitative. Trecerea la economia de piaţă şi descătuşarea iniţiativei private pe fondul unei aparat birocratic învechit a făcut ca fenomenul de corupţie să prolifereze într-o multitudine de noi domenii. Cu titlu de exemplu, menţionăm apariţia fenomenelor de corupţie în domeniul financiar-bancar în vederea obţinerii unor credite; interesul în vederea obţinerii în condiţii avantajoase a unor spaţii comerciale; intrarea în posesia unor autorizaţii de funcţionare sau a unor licenţe de import-export; privatizarea frauduloasă a unor agenţi economici cu capital de stat.
Corupţia cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte conduite care implică persoane învestite cu funcţii publice sau private, care şi-au încălcat obligaţiile care decurg din calitatea lor de funcţionar public, de angajat privat, de agent independent sau dintr-o altă relaţie de acest gen, în vederea obţinerii de avantaje ilicite, indiferent de ce natură, pentru sine sau pentru alţii. ( Grupul Multidisciplinar privind Corupţia, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei).
Prin Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 18 aprilie 2002, ţara noastră a ratificat Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 (STE 173). Convenţia stipulează ca fiecare parte să prevadă în dreptul său intern mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintr-un act de corupţie, cu scopul de a le permite să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea obţinerii de daune-interese.
În accepţiunea acestei convenţii, prin corupţie se înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct ori indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează exerciţiul normal al unei funcţiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit.
Președintele Asociaţiei Registrul Român de Lobby (ARRL), Laura Florea a declarat că, în cazul „Adrian Severin”, este vorba despre un demers jurnalistic, şi nu unul de tip lobbist. În cazuri precum cel al domnului Adrian Severin, nu este lobbyism, este infracţiune. „Luarea, darea de mită şi traficarea de influenţă nu este lobby, sunt infracţiuni distincte, dar nu este lobby”, susține Laura Florea. În fapt, „lobbyul este construirea de argumente pentru influenţarea unei decizii politice”( Andi Topala , Afacerea Adrian Severin” nu este caz de lobby, Cotidianul Puterea, 2011-03-21 , http://www.puterea.ro/news17748).
Noi credem că atât timp cât faptele sunt contabilizate, nu este vorba de corupție. Rămâne însă o mică problem morală, ce seamănă cu Gioană, miniștri nedemisionabili etc. (http://dorin.ciuncan.com).
Parlamentul European a anunţat deschiderea unei anchete privind acuzaţiile de corupţie aduse de publicaţia britanică The Sunday Times împotriva a trei eurodeputaţi, între care românul Adrian Severin.
Ceilalţi doi eurodeputaţi vizaţi pentru că s-au declarat dispuşi “să îşi vândă serviciile” sunt un fost vicepremier român, Adrian Severin, şi un fost ministru sloven de Externe, Zoran Thaler.
Adrian Severin a trimis o FACTURĂ de 12.000 de euro pentru “servicii de consiliere”.
Zoran Thaler, fost ministru sloven de Externe, a prezentat şi el un amendament, cerând ulterior ca banii să îi fie trimişi în contul unei firme cu sediul la Londra.
În schimb, un al treilea deputat, fostul ministru austriac de Interne, Ernst Strasser, le-a declarat jurnaliştilor: “Eu sunt un lobbist“, înainte de a prezenta un proiect de amendament celor doi colegi ai săi dintr-o comisie responsabilă cu legislaţia respectivă. Un compromis a fost obţinut în favoarea lobbiștilor, a asigurat ulterior Strasser ( Deputatul a cerut să i se plătească o primă tranşă de 25.000 de euro în contul unei firme pe care o deţine în Austria).
“Mi s-a oferit un contract de consultanţă, ca membru în consiliul de experţi internaţionali ai acestei firme, Tyler Jones, firmă falsă, după cum s-a demonstrat ” . “Este un contract legal. Avem dreptul să fim membri în aceste «advisory boards», avem dreptul să funcţionăm în calitate de consultanţi politici, cu singura obligaţie de a nu transfera informaţii confidenţiale”, a spus Severin.
Adrian Severin neagă că ar fi făcut lobby, ci doar consultanţă, “ceea ce e perfect legal”. În interpretarea europarlamentarului, “contractul de consultanţă înseamnă că vă dau un sfat despre cum trebuie să procedaţi. Contractul de lobby înseamnă că mă duc în folosul dumneavoastră la un terţ şi-l determin să facă un lucru”, a răspuns eurodeputatul. Eu am făcut doar un studiu de probabilitate, o cercetare de piaţă, ca să văd care sunt tendinţele în Parlament. Nu am pus pe cineva să depună vreun amendament. Noi facem lobby toată ziua unul asupra celuilalt, dar nu contra cost” (WikiLeaks.ro documente, Florin NEGRUŢIU , Culisele scandalului din Parlamentul european. Adrian Severin a acceptat de la jurnalişti deghizaţi în lobbiști 12.000 de euro pentru un amendament depus de Sebastian Bodu, Gândul. Info, 20.03.2011 ).
În concluzie, ori de câte ori ne aflăm în prezența unui avantaj/folos licit prin faptul că există un act contabil/fiscal care să redea un raport juridic legal întocmit, nu putem vorbi de corupție. Acuzarea are rolul de a dovedi existența unor relații fictive, false, contrafăcute, formale, ireale, nedeterminate sau nedeterminabile juridic, neserioase, imorale (http://dorin.ciuncan.com).
Scandalul încă nu s-a încheiat, dar cert este faptul că statutul europarlamentarului permite ca acesta să ofere servicii de consultanţă (altfel nici nu ar mai exista grupuri de lobby care sunt, trebuie spus, legale) remunerate în mod corespunzător ( „Mita” lui Adrian Severin – adevăr sau mistificare? Qmagazine, 22 December 2011).
Contumacie. Nicolae Popa, extrădat după 5 ani
Preşedintele Indoneziei a semnat decretul de extrădare a lui Nicolae Popa. Fostul director Gelsor a fost arestat, în 2 decembrie 2009, de autorităţile din Jakarta, Indonezia, el fiind condamnat de Tribunalul Bucureşti, în 2006, la 15 ani de închisoare pentru înşelăciune, alături de Ioana Maria Vlas, decizia rămânând definitivă în 2009. Şi fostul director general al CN CFR, Mihai Necolaiciuc, arestat preventiv în lipsă şi dat în urmărire generală din octombrie 2006, a revenit în ţară, urmând să fie judecat pentru fraude de 50 de milioane de euro în detrimentul Companiei Naţionale a Căilor Ferate ( Qmagazine, 22 December 2011).
Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de 6 luni din ziua în care a luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa.
Este considerat persoană judecată în lipsă inculpatul care:
a) nu a avut cunoştinţă de proces;
b) deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa.
Procesul penal în care o persoană judecată în lipsă a fost condamnată se poate redeschide şi în cazul în care a un stat străin a dispus extrădarea sau predarea condamnatului în baza mandatului european de arestare şi condamnatul formulat cerere de redeschidere a procesului în termen de 6 luni de la predarea sa către autorităţile române.
Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie judecată în lipsă. ( Secţiunea a 3-a , Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate , Art. 466)
Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie în apel.
Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente.
Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466.
Cererea poate fi însoţită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoţite de traducere.
În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile arătate mai sus, instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţă.
La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, preşedintele instanţei fixează un termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu, dispunând ataşarea dosarului cauzei, precum şi citarea părţilor interesate.
Când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termen şi ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
Persoana privată de libertate este adusă la judecată.
Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 466;
b) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;
c) motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.
De asemenea, instanţa supune dezbaterii necesitatea luării faţă de persoana care a formulat cererea de redeschidere a vreuneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 al. (4) lit. b) – e), în cazul admiterii în principiu a cererii.
Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la al. (1), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.
Dacă instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466, dispune prin sentinţă respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.
Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul.
Hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate.
Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate.
Instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea.
Odată cu admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 al. (4) lit. b) – e). Dispoziţiile titlului V al părţii generale se aplică în mod corespunzător.
Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.
Analizând noile texte, nu înțelegem de ce nu a fost reglementată o procedură generală. În lumina Protocolului adițional , care totuși formulează niște principii, nu putem limita dreptul persoanei condamnate definitiv la 6 luni .
Dreptul la rejudecare trebuie să aparțină oricărei persoane chiar dacă a avut sau nu cunoştinţă de proces, chiar dacă a lipsit în orice mod (justificat sau nu), chiar fără a se face dovada că nu a putut încunoştinţa instanţa.
Procesul penal în care o persoană judecată în lipsă a fost extrădată nu ar trebui limitată doar la spațiul european și doar în prezența unui mandat de arestare .
Observăm că instanța europeană a statuat că absența dezbaterilor publice într-un al doilea sau al treilea grad de jurisdicție se poate justifica prin caracteristicile procedurii (dacă a existat o audiență publică într-o primă instanță). Revenind la jurisprudența internă, constatăm numai că aceste principii nu pot fi invocate aici , întrucât suntem în prezența unei proceduri absolut speciale, cu caracteristici separate, impuse de o reglementare europeană, și nu internă. Aici nu poate fi vorba de a se aplică/de a invoca convenția cu mai multă sau mai puţină stricteţe; odată adoptată, face parte din dreptul intern. Și invers, interesul justiției nu poate dispensa de o judecată deplină în toate gradele de jurisdicție, dacă aceasta este prevăzută ca atare în procedura națională (la cour d’appel avait à connaître des faits comme du droit).
Cu atât mai puțin trebuia invocată excepţia de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii (Hotărârea Colozza şi Rubinat), repetând că suntem în prezența unei proceduri excepționale. Jurisprudența CEDO nu ajută motivarea hotărârilor interne arătate mai sus.
Subliniem că redeschiderea unui proces penal trebuie să fie subsumată cerințelor art. 4 al Protocolului nr. 7 CEDH, să nu încalce regula non bis în idem – în cazul nostru § 2 al acestui articol – viciu fundamental, fapte noi, recent descoperite ( de exemplu, vu l’ensemble de la procédure devant les juridictions [. . . ] le rôle de la cour d’appel et la nature de la question soumise à celle-ci, la Cour conclut à l’absence de toute particularité capable de justifier le refus au requérant d’une audience publique et du droit à être entendu en personne. IL y a donc eu violation de l’article 6 § 1 (art. 6-1)… (COUR (PLÉNIÈRE), AFFAIRE EKBATANI c. SUEDE (Requête no 10563/83), ARRÊT, 26 mai 1988), idem, L’affaire Sergueï Zolotoukhine c. Russie (requête no 14939/03), Hotărârea Curții de Justiție a UE în cauza C-297/07 Staatsanwaltschaft Regensburg/Klaus Bourquain, dar şi hotărârea din 12 februarie 1985 Coloyya vs Italia seria A nr. 89, § 29, hotărârea din 14 iunie 2001 Medenica vs Elveţia, Culegere 2001 VI §52, vezi şi hotărârea din 10 noiembrie 2004, Sejdovic vs Italia, nr. 56581-00, nepublicată , §39, în Jean Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp. 510 sqq).
Concluzionând, putem spune că ne-a făcut plăcere să cităm dispozițiile Codicelui de Procedură Criminală din 11 noiembrie 1919: dacă acuzatul se dă prins, ori dacă se va aresta mai înainte de stingerea pedepsei prin prescripţiune, deciziunea dată în contumacie şi procedurile făcute în contra lui, începând de la ordonanţa de închisoare sau de reînfăţişare, vor fi de sine nimicite şi se va proceda în privinţa lui după formele ordinare.
Ar mai fi de notat , precizează Curtea că, în principiu, și o condamnare în lipsă poate constitui un impediment procedural în calea începerii unui nou proces penal pentru aceleași fapte (Hotărârea Curții de Justiție a UE în cauza C-297/07, Staatsanwaltschaft Regensburg/Klaus Bourquain, Dorin Ciuncan, Contumacie , “Revista de drept penal” nr. 4/2010, http://dorin.ciuncan.com).
”Te-a onorat Dumnezeu! ” i-a spus mamei cu siamezi, femeia care a crescut de prin ’80 cele două siameze operate în Elveția…
De-aici mai departe, alte talente si alte priceperi, alte forte, de o alta natura trebuie sa intre în joc ca sa obtina schimbarile politice indispensabile, pentru ca roata istoriei sa se poata urni : naclaiala societatii româneste de astazi, care maimutareste în mod caraghios si în mod salbatec capitalismul occidental în descompunere puturoasa, nu este decât miscarea înapoi a unei roti întepenite pentru ca apoi s-o putem porni în sensul cel bun – este singura mângâiere atunci când trebuie sa constat ca politrucii de ieri, inculti si brutali, erau de preferat oamenilor de afaceri de azi, la fel de inculti si de brutali, dar convinsi ca sunt cazuti cu hârzobul din cer! Convertirea lor peste noapte de la marxism la economia de piata a fost mai usoara pentru ca este vorba de doua fete ale aceluiasi gologan! ( Virgil Tanase, Leapsa pe murite, document politist si literar, Adevarul, Institutul Român de Istorie Recenta, 2010, p. 306).
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI, NORME SPECIALĂ DEROGATORIE DE LA DREPTUL COMUN , DENUNŢ, ATENUAREA PEDEPSEI, MARTORI, DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, TURNĂTORIE
Potrivit art. 19 din Ordonanţă de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Referitor la constituționalitatea măsurii, s-ar putea susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul intern şi dreptul internaţional, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece importanţa mijlocului de probă a declaraţiilor martorilor este de necontestat, în condiţiile în care persoana ce întruneşte această calitate este, de principiu,
- neinteresată,
- obiectivă ,
- imparţială,
- echidistantă,
atrăgându-i-se atenţia asupra împrejurărilor esenţiale ale cauzei, pe care le prezintă sub prestare de jurământ; or, raportat la acestea, declaraţia denunţătorului nu poate fi apreciată ca fiind dată de o persoană neinteresată, obiectivă şi imparţială, atât timp cât denunţul, formulat în asemenea condiții, reprezintă
- cauză de impunitate sau
- un mijloc de reducere a limitelor pedepselor,
aşa cum se dispune în art. 255 alin. 3 din Codul penal şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.
Totodată, textele legale criticate ar încălca dreptul la un proces echitabil, aşa cum este consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nesocotesc principiul egalităţii armelor prin aceea că părţile trebuie să fie tratate în mod egal pe toată durata desfăşurării procesului.
Prin Decizia nr. 35 din 11 ianuarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 5 februarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, excepţie ridicată de Ioan Halici în Dosarul nr. 1.807/39/2006 (nr. vechi 318/2006) al Curţii de Apel Suceava – Secţia penală.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002; altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări, ci o omisiune de reglementare.
Curtea de Apel Suceava – Secţia penală, precum și Avocatul Poporului consideraseră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece restrângerea dreptului de a beneficia de reducerea pedepselor în raport de competenţa organelor ce efectuează urmărirea penală contravine principiilor constituţionale care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor potrivit cărora exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai de lege şi numai în anumite cazuri.
Pe bună dreptate, Guvernul apreciase că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate se aplică în mod nediferenţiat tuturor cetăţenilor care se află în aceeaşi situaţie juridică.
Ulterior, prin Decizia nr. 1.548 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 26 ianuarie 2011, Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu Vasile Prisacaru în Dosarul nr. 236/45/2007 al Curţii de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Pentru început, semnalăm diferențele reglementării.
Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.
Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut ( Art. 223 din Codul de procedură penală).
Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor ( Art. 78 din Codul de procedură penală).
În baza art. 255 alin. 3 din Codul penal, mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
În schimb, art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 dispune că persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Este vorba de individualizarea pedepsei pentru turnătorie (limitat la corupție).
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul, după ce, într-o primă argumentare, punând semnul egalităţii între calitatea de martor şi cea de denunţător, evidenţiază aspecte legate de ponderea unei astfel de declaraţii în condiţiile existenţei unei cauze de impunitate ori de reducere a pedepsei, în final, atribuind în procesul penal martorului şi denunţătorului calitatea de parte, extrage aspecte legate de existenţa unor presupuse inegalităţi ale armelor. Or, de vreme ce premisele de la care se porneşte sunt cel puţin discutabile, şi concluzia este lovită de aceleaşi neajunsuri.
Curtea Constituțională remarcă instituirea unei norme speciale, care, din perspectiva acestor fapte, derogă de la dreptul comun.
Se subînțelege că persoana care a comis una dintre infracţiunile de corupție, – făptuitor, învinuit, inculpat – poate denunța orice altă ”astfel de infracţiuni” pentru a beneficia de reducerea ”la jumătate a limitelor pedepsei”. Ea nu are calitatea de martor în acel proces. Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor ( art. 78 din Codul de procedură penală). Deci problema rămâne, și putea fi discutată, și nu expediată.
Nu există o ”omisiune de reglementare”, ci o măsură de individualizare a pedepsei instituită de o normă specială, derogatorie, dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, după cum art. 19 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 / 2002 este aplicabil dacă în timpul urmăririi penale se denunţă şi se facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit orice alte astfel de infracţiuni.
În cazul art. 19 nu este suficient denunțul; acesta trebuie să ducă la identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit orice alte astfel de infracţiuni. Se ridică o altă problemă, legată de ponderea unei astfel de declaraţii : în ce măsură denunțul este legat de ” tragerea la răspundere penală”.
A facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit orice alte astfel de infracţiuni nu presupune conexarea dosarelor. Temporal, dacă judecarea infracțiunii denunțate este ulterioară măsurii de individualizare a pedepsei aplicate denunțătorului, este posibilă achitarea persoanei denunțate. Dacă trimiterea în judecată s-a făcut, substanțial, pe baza denunțului, persoana achitată poate solicita despăgubiri, iar denunțul poate fi calomnios. Credem că organul de urmărire penală nu poate în nici un caz să înceapă o anchetă plecând exclusiv de la un denunț neverificat.
Procurorul trebuie să se asigure că denunțul a fost făcut de o persoană neinteresată în cauză, obiectivă , imparţială, echidistantă, de bună-credință.
O a treia problemă este dată de momentul când se aplică prevederile art. 19. Aici răspunsul este relative ușor: fiind o măsură de individualizare a pedepsei, textul se va aplica la data hotărârii definitive de condamnare a denunțătorului, fiindcă individualizarea se referă la pedepsa de aplicat, ce va fi redusă la jumătate, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
Pedeapsa aplicată inculpatei trebuie să reflecte în concret gradul de pericol social atât al acesteia, cât şi al faptei săvârşite , pentru realizarea scopului pedepsei în conformitate cu dispoziţiile art. 52 C. pen.
Într-o speță, recurenta inculpată a solicitat casarea deciziei şi menţinerea sentinţei în sensul de a fi suspendată condiţionat executarea pedepsei inițiale. De asemenea, s-a solicitat aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, deoarece pe parcursul urmăririi penale inculpata a formulat două denunţuri privind săvârşirea unor fapte de corupţie.
Recursurile declarate în cauză nu sunt fondate.
În cauză nu subzistă cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., invocat de recurenţi în cauză.
La individualizarea pedepsei şi la stabilirea modalităţii de executare a acesteia, instanţa de apel a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen.
Instanţa a avut în vedere modalitatea şi împrejurările comiterii faptei în sensul că, inculpata s-a folosit de calitatea sa de expert parlamentar în cadrul Senatului, în discuţiile cu denunţătorul, lăsându-l pe acesta să înţeleagă, că prin prisma funcţiei sale poate să exercite influenţă asupra unei persoane cu funcţii importante în stat, cu putere de decizie.
Având în vedere gradul de pericol social concret al faptei, instanţa de apel a schimbat modalitatea de executare a pedepsei, considerând că numai o pedeapsă privativă de libertate poate atinge scopul prevăzut de art. 52 C. pen.
Instanţa a apreciat însă, în mod corect că o pedeapsă privativă de libertate poate fi aplicată şi într-un cuantum mai mic, reducând-o la un an şi 6 luni închisoare, având în vedere că inculpata nu are antecedente penale, pe parcursul procesului penal a avut o poziţie relativ sinceră, în cauză aplicându-se în mod just circumstanţele atenuante judiciare.
Recurenta inculpată a susţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 O.U.G. nr. 43/2002.
Potrivit acestui text din actul normativ invocat, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin ordonanţa de urgenţă în competenţa D.N.A., iar în timpul urmăririi denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
În cauză nu s-a dovedit faptul că recurenta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, neimpunându-se aplicarea acestui text de lege, a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr. 5455 din 22 septembrie 2006, Dosar nr. 30151/3/2005, publicată în Eurolex.
Preocupate de gravitatea problemelor pe care le pune corupţia şi de ameninţarea pe care aceasta o constituie pentru stabilitatea şi siguranţa societăţilor, subminând instituţiile şi valorile democratice, valorile etice şi justiţia şi compromiţând dezvoltarea durabilă şi statul de drept, preocupate în egală măsură de legăturile existente între corupţie şi celelalte forme ale criminalităţii, în special criminalitatea organizată şi criminalitatea economică, inclusiv spălarea banilor, preocupate, pe de altă parte, de faptul că problemele de corupţie care poartă asupra unor bunuri considerabile, putând reprezenta o parte substanţială a resurselor statelor, şi care ameninţă stabilitatea politică şi dezvoltarea durabilă a acestor state, convinse că fenomenul corupţiei nu mai este o problemă locală, ci un fenomen transnaţional care loveşte toate societăţile şi toate economiile, ceea ce face esenţială cooperarea internaţională, pentru a o preveni şi pentru a o opri, convinse în egală măsură că o abordare globală şi multidisciplinară este necesară pentru a preveni şi combate eficient corupţia, convinse, pe de altă parte, de faptul că dobândirea ilicită a bogăţiilor personale poate fi îndeosebi dăunătoare instituţiilor democratice, economiilor naţionale şi statului de drept, hotărâte să prevină, să descopere şi să descurajeze în mod eficient transferurile internaţionale de bunuri dobândite ilicit şi să consolideze cooperarea internaţională în recuperarea de bunuri, recunoscând principiile fundamentale ale respectării garanţiilor prevăzute de lege în procedurile penale şi în procedurile civile sau administrative privind recunoaşterea drepturilor de proprietate, pentru ca eforturile lor în acest domeniu să fie eficiente, având în egală măsură conştiinţa principiilor bunei gestiuni a afacerilor publice şi a bunurilor publice, de echitate, de responsabilitate şi de egalitate în faţa legii, precum şi de necesitate a păstrării integrităţii şi favorizării unei culturi de refuz al corupţiei, prin Convenţia din 9 decembrie 2003 împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, ratificată prin Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004 s-a convenit,
a) promovarea şi consolidarea măsurilor în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei în modul cel mai eficient;
b) promovarea, înlesnirea şi sprijinul cooperării internaţionale şi asistenţei tehnice în scopul prevenirii corupţiei şi al luptei împotriva acesteia, inclusiv recuperarea de bunuri;
c) promovarea integrităţii, responsabilităţii şi bunei gestiuni a afacerilor publice şi a bunurilor publice.
Capitolul II al Convenției tratează măsuri preventive ce se pot aplica. Fiecare stat parte elaborează şi aplică sau are în vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, politici de prevenire a corupţiei eficiente şi coordonate care favorizează participarea societăţii şi care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice şi bunurile publice, de integritate, transparenţă şi responsabilitate. Fiecare stat parte se străduieşte să pună la punct şi să promoveze practici eficiente pentru prevenirea corupţiei ( din art. 5 – Politici şi practici de prevenire a corupţiei).
Astfel, fiecare stat parte ia măsurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participă sau care au participat la săvârşirea unei infracţiuni stabilite conform prezentei convenţii să furnizeze autorităţilor competente informaţii utile în scopurile anchetei şi cercetării probelor, precum şi o asistenţă faptică şi concretă care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracţiunii de produsul infracţiunii şi la recuperarea acestui produs. Fiecare stat parte are în vedere să prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, micşorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanţial la anchetă sau la urmăririle referitoare la o infracţiune prevăzută de prezenta convenţie.
Fiecare stat parte are în vedere să prevadă posibilitatea, conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, acordării de imunitate de urmărire a unei persoane care cooperează în mod substanţial la anchetă sau la urmăriri referitoare la o infracţiune prevăzută de prezenta convenţie.
Protecţia acestor persoane este asigurată, mutatis mutandis, conform prevederilor art. 32 din prezenta convenţie ( din art. 37 – Cooperarea cu serviciile de investigaţii şi de reprimare). Articolul 32 al convenției, privitor la Protecţia martorilor, experţilor şi a victimelor dispune ca fiecare stat parte ia, conform sistemului său juridic intern şi în limita mijloacelor sale, măsuri corespunzătoare pentru a asigura o protecţie eficace împotriva eventualelor acte de represalii sau de intimidare a martorilor şi experţilor care depun mărturie referitor la infracţiunile prevăzute în convenţie şi, dacă este cazul, a rudelor şi a altor persoane apropiate.
Măsurile avute în vedere pot consta mai ales, fără prejudicierea drepturilor pârâtului, inclusiv a dreptului la o procedură normală, în:
a) stabilirea pentru protecţia fizică a acestor persoane a unor proceduri privind îndeosebi, după nevoie şi în măsura posibilului, de a li se oferi un nou domiciliu şi de a li se permite, dacă este cazul, ca informaţiile privind identitatea lor şi locul unde se află să nu fie dezvăluite sau ca dezvăluirea lor să fie limitată;
b) prevederea unor reguli de probaţiune care să permită martorilor şi experţilor să depună într-un mod care să le garanteze securitatea, în special să fie autorizat să depună mărturie recurgând la tehnici de comunicare cum sunt legăturile video sau la alte mijloace adecvate.
Aceste dispoziţii se aplică, de asemenea, victimelor, când acestea sunt martori.
2. Each State Party shall consider providing for the possibility, in appropriate cases, of mitigating punishment of an accused person who provides substantial cooperation in the investigation or prosecution of an offence established in accordance with this onvention.
3. Each State Party shall consider providing for the possibility, in accordance with fundamental principles of its domestic law, of granting immunity from prosecution to a person who provides substantial cooperation in the investigation or prosecution of an offence established in accordance with this Convention.( UNITED NATIONS CONVENTION AGAINST CORRUPTION, Article 37 §§2, 3)
Micşorarea pedepsei (de care este pasibil) un învinuit se va aplica celui care cooperează într-un mod substanţial, esențial, la anchetă sau la urmăririle referitoare la o infracţiune (prevăzută de convenţie) – traducerea oficială în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004 . Se subînțelege că vorbim de infracţiunea (prevăzută de convenţie) pentru care persoana este deja învinuit (dacă traducerea oficială este aceasta).
2. Chaque État Partie envisage de prévoir la possibilité, dans les cas appropriés, d’alléger la peine dont est passible un prévenu qui coopère de manière substantielle à l’enquête ou aux poursuites relatives à une infraction établie conformément à la présente Convention.
3. Chaque État Partie envisage de prévoir la possibilité, conformément aux principes fondamentaux de son droit interne, d’accorder l’immunité de poursuites à une personne qui coopère de manière substantielle à l’enquête ou aux poursuites relatives à une infraction établie conformément à la présente Convention.( CONVENTION DES NATIONS UNIES CONTRE LA CORRUPTION, Article 37. Coopération avec les services de detection et de repression §§2, 3)
În scopurile anchetei şi cercetării probelor, trebuie furnizate informaţii care se dovedesc a fi utile, precum şi, în continuare, o asistenţă faptică şi concretă care ar putea contribui la lipsirea autorilor [acelei] infracţiunii de produsul infracţiunii şi la recuperarea acestui produs.
Fiecare stat parte are în vedere încorporarea în sistemul său juridic intern a măsurilor corespunzătoare pentru a asigura protecţia împotriva oricărui tratament nejustificat al oricărei persoane care semnalează autorităţilor competente, de bună-credinţă şi în baza unor presupuneri rezonabile, orice fapt privind infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie.
Article 33. Protection of reporting persons – Each State Party shall consider incorporating into its domestic legal system appropriate measures to provide protection against any unjustified treatment for any person who reports in good faith and on reasonable grounds to the competent authorities any facts concerning offences established in accordance with this Convention (UNITED NATIONS OFFICE ON DRUGS AND CRIME).
În art. 33 al convenției se amintește de protecţia împotriva oricărui tratament nejustificat, din partea oricui, pentru persoana care semnalează autorităţilor, de bună-credinţă şi în baza unor presupuneri rezonabile, orice fapt privind infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie, textul vizând egalitatea armelor într-un proces echitabil, pentru informații oferite de bună-credinţă.
VIATA PRIVATĂ, MAGISTRAT,
Potrivit art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
” 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul garantat la art. 8, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte (§ 45) că “viaţa privată” este o noţiune largă care nu se cuprinde printr-o definiţie exhaustivă (Sidabras şi Džiautas vs Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, § 43, CEDO 2004-VIII). De fapt, art. 8 din Convenţie protejează dreptul la dezvoltare personală (K.A. şi A.D. vs Belgiei, nr. 42758/98 şi 45558/99, § 83, 17 februarie 2005) fie sub forma evoluţiei personale [Christine Goodwin § Regatului Unit (GC), nr. 28957/95, § 90, CEDO 2002-VI], fie sub forma autonomiei personale, care reflectă un principiu important în interpretarea garanţiilor art. 8 (Pretty vs Regatului Unit, nr. 2346/02, § 61, CEDO 2002-III). Curtea admite, pe de o parte, că fiecare are dreptul să trăiască în particular, departe de atenţia nedorită (Smirnova vs Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 95, CEDO 2003-IX extrase), dar consideră, pe de altă parte, că ar fi prea restrictiv să limiteze noţiunea de “viaţă privată” la “un cerc intim” în care fiecare individ poate să îşi organizeze viaţa personală după bunul său plac şi să îndepărteze întrutotul lumea exterioară din acest cerc (Niemietz vs Germaniei, 16 decembrie 1992, § 29, seria A nr 251-B). Articolul 8 garantează astfel “viaţa privată” în sensul larg al expresiei, prin care se înţelege dreptul de a avea o “viaţă socială privată”, adică posibilitatea individului de a-şi dezvolta identitatea socială (a se vedea, în acest sens, Campagnano vs Italiei, nr. 77955/01, § 53, CEDO 2006-V, şi Bigaeva vs Greciei, nr. 26713/05, § 22, 28 mai 2009). Continue reading VIATA PRIVATĂ, MAGISTRAT,
ACCESUL LA PROPRIUL DOSAR, DECONSPIRAREA SECURITĂŢII, COLABORATOR SECU, DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL , DREPTUL LA APĂRARE
Într-o acţiune în constatare a calităţii de colaborator, promovată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, pârâtul nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenind instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul pe baza căruia să pronunţe soluţia. Constatarea calităţii de colaborator al Securităţii trebuie să fie rezultatul unei analize minuţioase din partea instanţei asupra întregului material depus de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi nu poate fi stabilită numai pe baza “relatărilor verbale consemnate de lucrătorii Securităţii”. În cadrul acestui proces pot fi demonstrate atât faptele pozitive, cât şi faptele negative, acestea din urmă prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Aşadar, nu se poate susţine că relatările verbale consemnate de lucrătorii Securităţii au o valoare probantă prestabilită şi nici că instanţa pronunţă o hotărâre exclusiv în baza acestora. Continue reading ACCESUL LA PROPRIUL DOSAR, DECONSPIRAREA SECURITĂŢII, COLABORATOR SECU, DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL , DREPTUL LA APĂRARE
ARESTARE PREVENTIVĂ , DAUNE MORALE, CORDUNEANU
Adrian Corduneanu va primi daune morale pentru că a stat 45 de zile după gratii. El a fost cercetat pentru că ar fi tâlhărit nepoata unui poliţist.
În toamna anului 2000 nepoata unui poliţist s-a plâns că a fost tâlhărită de doi tineri. Pe 18 octombrie 2000 tânăra a anunţat poliţia că a văzut maşina făptaşilor prin oraş. Autoturismul era a lui Adrian Corduneanu, iar acesta a şi fost trimis în judecată în noiembrie 2002. În perioada 22 februarie-9 aprilie 2003 interlopul a fost în arest preventiv.
Tribunalul Alba, acolo unde fusese strămutat dosarul, l-a achitat pe Corduneanu în 2005. Curtea Supremă a trimis dosarul din nou la parchet, care a dispus de această dată scoaterea de sub urmărire penală. Adrian Corduneanu a dat în judecată statul român şi a cerut 500.000 de lei daune morale. Tribunalul Iaşi a hotărât la jumătatea acestui an ca ieşeanul să primească pentru suferinţa îndurată “în urma încarcerării pe nedrept” câte 333, 33 de lei pentru fiecare zi cât a stat după gratii. „În acest mod producându-i acestuia un prejudiciu moral reprezentat de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus atât în perioada arestării preventive, cât şi ulterior până la scoaterea de sub urmărire penală”, se menţionează în motivarea instanţei. Adrian Corduneanu a declarat recurs.
Curtea de Apel Iaşi a respins, vineri 2 decembrie, recursul. Astfel, Magistraţii au menţinut decizia dată de Tribunalul Iaşi şi au dispus ca Adrian Corduneanu să primească 15.000 de lei daune morale. Decizia instanţei este definitivă. „Apreciez decizia ca fiind incorectă. În ceea ce priveşte daunele materiale era logic că s-au făcutr cheltuieli exorbitante. Am adus martori, o declaraţie notarială şi acte care atestă cât au cheltuit membrii familiei atunci când clientul meu a fost închis. Cât despre daunele morale este inuman să acorzi pentru o zi de închisoare doar 333 de lei”, a precizat Anca Drăgoi, avocata lui Adrian Corduneanu.
În prezent, Corduneanu este judecat alături de o parte din membrii clanului ieşean pentru înşelăciune, spălare de bani şi şantaj. Interlopul este arestat preventiv ( Ionela Pătraşcu , Magistraţii spală imaginea lui Adrian Corduneanu. Interlopul va primi 15.000 de lei de la stat , ”Adevărul”, 2 decembrie 2011 ).
Articolul 94 din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[1] stabilește că magistrații, judecători şi procurori, răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (Art. 96 alin. 1).
Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Potrivit alin. (5) al art. 96, nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice (Art. 96 alin. 6).
După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
Acţiunea pentru repararea pagubei în cazul unei erori judiciare are, pe lângă caracterul reparator, şi un rol preventiv, prin dreptul statului de a intenta o acţiune în regres dacă s-au acordat despăgubiri, împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune. Nu ne aflăm în faţa unei răspunderi pur obiective, ci statul răspunde pentru organele sale coercitive care au aplicat greşit legea, iar atunci când se constată că legea a fost aplicată cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, statul are acţiune în regres împotriva persoanei vinovate. Pentru folosirea acţiunii în regres nu este nevoie să existe o hotărâre de condamnare împotriva celui care s-a făcut vinovat de provocarea situaţiei generatoare de daune, fiind suficient să se facă dovada că cel chemat să răspundă a contribuit cu rea-credinţă (intenţie) sau prin gravă neglijenţă la producerea situaţiei generatoare de pagubă [2] .
Prin Decizia nr. 543 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iulie 2009, constatând că răspunderea magistraţilor stabilită în condiţiile legii nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, precum şi că răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârşite în materie penală, ci priveşte toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârşite, lărgindu-se astfel garanţia constituţională a acestei răspunderi. De asemenea, de exemplu, prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, Curtea a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări.
De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condiţiile legii, legiuitorul reglementând – prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – cerinţele în care se stabileşte această răspundere, printre care se află şi aceea a existenţei unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispoziţiile criticate stabilesc modalităţile şi condiţiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea şi plata despăgubirilor cuvenite (vezi și Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 93 – 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 9 februarie 2010, Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.307 din 2 decembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 94 şi art. 96 – 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 29 decembrie 2008, Curtea Constituţională, Decizia nr. 182 din 26 februarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 1 aprilie 2008).
Departe de a constitui o îngrădire a accesului liber la justiţie, reglementarea potrivit căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, iar nu împotriva magistratului care a comis eroarea judiciară, oferă posibilităţi mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire. Astfel, condiţionarea recunoaşterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârşirea erorii judiciare are drept consecinţă uşurarea sarcinii probaţiunii, faţă de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită şi reaua credinţă sau grava neglijenţă a magistratului, exigenţe constituţionale pentru angajarea răspunderii acestuia din urmă. Mai mult, conferirea calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa, fiind de principiu că statul este întotdeauna solvabil.
De asemenea, o critică de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, întrucât se întemeiază pe o ipoteză greşită, obiectul acţiunii reglementate prin textul dedus controlului neconstituindu-l tragerea la răspundere a magistratului pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudiciu, ci exclusiv repararea acestuia. Or, faţă de obiectul astfel precizat al acţiunii în despăgubire, judecătorul are calitatea de terţ.
Însă prevederile art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a reglementat posibilitatea statului de a recupera contravaloarea reparaţiei acordate persoanei care a suferit din cauza unei erori judiciare. Astfel, după ce prejudiciul a fost acoperit în temeiul unei hotărâri irevocabile, statul poate formula acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului, în măsura în care respectiva eroare judiciară le este imputabilă, fiind cauzată de exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei. Acestea constituie condiţii pentru angajarea răspunderii magistratului faţă de stat, în limitele despăgubirii la care acesta din urmă a fost obligat faţă de victima erorii judiciare, iar nu condiţii ale răspunderii directe a respectivului magistrat faţă de persoana prejudiciată. Raţiunea unei asemenea reglementări constă în asigurarea protecţiei magistratului, care are dreptul, potrivit art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, de a i se asigura măsuri speciale de protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor sau a oricăror fapte care l-ar pune în pericol ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. 6 din Legea nr. 303/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005).
Articolul 504 din Codul de procedură penală reglementează cazuri care dau dreptul la repararea pagubei. Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Potrivit art. 505 din Codul de procedură penală, la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.
Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.
Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Referitor la dispoziţiile art. 504 alin. 1 şi 2 şi ale art. 505 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că acestea sunt constituţionale.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condiţiile legii”.
Dispoziţiile legale criticate fac parte din cap. IV “Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal” al titlului IV “Proceduri speciale” din Codul de procedură penală şi stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Prin urmare, faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ doar aceste situaţii nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 1 şi 2 şi art. 505 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr . 929 din 16 noiembrie 2006).
Dar, conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin orice măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia. Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
Curtea Europeană însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Într-o cauză, judecând în echitate, Înalta Curte apreciază că suma majorată acordată reclamantului de instanţa de apel cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ce priveşte viaţa sa privată, cât şi viaţa socială. Suma de 66.000 lei este îndestulătoare, în raport de impactul psihic suferit de reclamant şi de familia sa, de consecinţele negative create în plan familial şi social şi de intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
Dispoziţiile art. 505 din Codul de procedură penală stabilesc criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestora.
Deci, nu se poate reţine încălcarea şi aplicarea greşită a acestui text de lege.
În mod corect instanţa de apel a avut în vedere, ca şi criterii de cuantificare a prejudiciului moral, perioada arestării preventive şi repercusiunile acesteia până în anul 2008.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu se justifică majorarea cuantumului daunelor morale la 150.000 lei, solicitată de reclamant.
Referitor la daunele materiale se susţine doar că acestea au fost dovedite şi greşit nu au fost acordate, fără a se indica dispoziţiile legale încălcate.
Or, argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţa de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Statul, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor este cel care răspunde patrimonial pentru toate acţiunile a căror urmare o persoană suferă o pagubă prin săvârşirea unor erori judiciare, atât în accepţiunea Codului de procedură penală, cât şi în cea a Legii nr. 303/2004.
Curtea de Apel a constatat în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptăţit.
În prezent, posibilitatea reparării băneşti a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora. Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998 – 999 Cod civil care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale, printre care, chiar art. 505 Cod procedură penală.
Dispoziţiile legale menţionate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „paguba suferită” fără a distinge între prejudiciul moral şi cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparaţiei „se ţine seama (…) şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (…)”, art. 505 Cod procedură penală trebuie interpretat în acord cu principiul enunţat anterior în sensul că are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii reparaţiei pecuniare.
Probele administrate dovedesc că, în cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 şi urm. Cod procedură penală, cât şi din perspectiva art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale menţionate şi a principiilor de drept aplicabile în această materie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Dosar nr. 3338/30/2008, Decizia nr. 791 din 2 februarie 2011, Sursa Eurolex, G&G Consulting, idem, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Dosar nr. 1471/1/2010, Decizia nr. 691 din 1 februarie 2011).
Nevoia de menţinere a ordinii publice, inclusiv protecţia oricărui acuzat, reprezintă un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate. Cu toate acestea, nu poate fi considerat pertinent şi suficient decât dacă este susţinut de fapte care să arate că eliberarea deţinutului ar afecta în mod real ordinea publică. În plus, detenţia nu este legitimă decât dacă ordinea publică este într-adevăr ameninţată (Letellier vs Franţei, 26 iunie 1991, § 51, seria A nr. 207).
În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller vs Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff vs Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter vs Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier vs Franţei şi Hendriks vs Ţărilor de Jos [dec.], nr. 43701/04, 5 iulie 2007). De asemenea, aceasta a hotărât că instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Mansur vs Turciei, 8 iunie 1995, § 55-56, seria A nr. 319-B).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive şi mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (I.A. vs Franţei, §§ 104-105). În consecinţă, continuarea detenţiei nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova vs Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 61, CEDO 2003-IX , extrase)
Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 din Convenţie este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art. 5 § 1-4 (a se vedea, Wassink vs Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, §28, seria A nr. 185-A). Art. 5 enunţă, în speţă, o veritabilă normă substanţială (Neumeister vs Austriei [art. 50], 7 mai 1974, § 30, seria A nr. 17). Prin urmare, dreptul la reparaţii enunţat la art. 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (N.C. vs Italiei [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDO 2002-X). Ţinând seama de concluziile sale din perspectiva art. 5 § 3 (supra, §§ 49 şi 50),
Curtea observă, la fel ca şi Guvernul, că reclamantul putea formula recursuri împotriva încheierilor prin care era prelungită arestarea sa preventivă pentru a solicita punerea sa în libertate, invocând circumstanţele personale. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că nu a luat în considerare în examinarea sa perioadele de arestare preventivă pentru care reclamantul nu şi-a exercitat dreptul de recurs. De asemenea, aceasta constată că, pentru restul perioadei, deşi reclamantul şi-a utilizat dreptul de recurs, instanţele naţionale au considerat că prelungirea arestării preventive a reclamantului era justificată în mod corespunzător. Prin urmare, deşi Curtea nu contestă, în principiu, eficacitatea recursului introdus de Codul de procedură penală împotriva încheierilor prin care era prelungită arestarea preventivă, nu este mai puţin adevărat că, în cauză, acesta nu a putut oferi reclamantului mai multe justificări cu privire la necesitatea prelungirii arestării sale preventive.
În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că art. 504-506 C. proc. pen., în versiunile sale redactate înainte şi după modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, nu oferea un recurs eficace pentru situaţia reclamantului. Cu acest titlu, este necesar să se observe că, potrivit art. 504 C. proc. pen., astfel cum era în vigoare înainte de modificările pe care i le-a adus Legea nr. 281/2003, se puteau acorda despăgubiri pentru o arestare preventivă numai în cazul achitării, al scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării urmăririi penale (Pantea vs României, nr. 33343/96, §§ 264-271, CEDO 2003-VI şi Rupa, § 214). În urma modificărilor aduse art. 504, orice reparaţie era condiţionată de constatarea nelegalităţii detenţiei prin ordonanţă a parchetului sau prin decizia unei instanţe , ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a stabilit că reclamantul avea la dispoziţie, la nivel naţional, posibilitatea de a obţine reparaţii pentru privarea sa de libertate, contrară art. 5 § 3 din Convenţie (Mitev vs Bulgariei, nr. 40063/98, § 132-138, 22 decembrie 2004).
Curtea constată că a fost încălcat art. 5 § 5 din Convenţie ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 6 iulie 2010, Cererea nr. 35104/02, Cauza Degeratu împotriva României, pe site-ul CSM 1909).
Potrivit alin. (5) al art. 96 din Legea nr. 303, nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
În concepţia legiuitorului, numai persoana absolut nevinovată ( care nu a săvârşit nici o faptă ilicită care să-i atragă răspunderea penală sau extrapenală are dreptul la despăgubire din partea statului – Opinie separată la Curtea Constituţională, Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998 ).
Articolul 1.165 din noul Cod civil reglementează izvoarele obligaţiilor asemănător vechilor dispoziții. Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii
În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o (art. 1371 alin. 1 din noul Cod civil)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă (art. 1370 din Codul civil).
Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite (art. 1369 din Codul civil).
Judecând astfel, dispozițiile alin. (5) al art. 96 din Legea nr. 303, nu sunt la adăpost de orice critică, atât normele vechi, cât și cele noi statornicind că este îndreptăţită la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror, potrivit regulii vinovăţiei comune, a pluralității de cauze.
Ne întoarcem la ideea de răspundere a judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare. Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că, o dată cu trecerea timpului, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă să indice în concret elemente care să legitimeze starea de arest, respectiv în fiecare caz a interesului public.
Instanţa naţională are obligaţia să verifice dacă nu este posibil să se recurgă la alte măsuri prin care să se asigure buna desfăşurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia,- se arată în Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010).
Lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică care ar înregistra negativ sentimentul de nesiguranţă socială, de neîncredere în organele judiciare care nu asigură protecţia comunităţii împotriva persoanelor trimise în judecată pentru infracţiuni de violenţă extremă ( Înalta Curte de Casație și Justiție , Decizia nr. 1329 din 7 aprilie 2010).
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune:
- PERICOLUL CA ACUZATUL SĂ FUGĂ (Stogmuller vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15);
- riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, SĂ ÎMPIEDICE ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI (Wemhoff vs Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
- SĂ COMITĂ NOI INFRACŢIUNI (Matzenetter vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
- SĂ TULBURE ORDINEA PUBLICĂ [Letellier vs Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks vs Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007 Calmanovici § 93 ].
Curtea reaminteşte că termenii “regulamentar” şi “conform căilor legale” fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur vs Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 50; Scott vs Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56, Assenov, § 139). Deşi incumbă în primul rând autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).
Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30).
O hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen vs Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” ( Smirnova vs Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX ).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că noţiunea de “împiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale” este diferită de cea de “ pericol pentru ordinea publică”, deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) C. pr. pen. român , şi nu la art. 148 lit. h), care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv.
Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie (CEDH, Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici vs României , Cererea nr. 42.250/02).
Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146, (http://dorinciuncan.com)
În penal, fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.
Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
De asemenea, există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese (art.16 alin.3 fraza a 2-a Cod civil).
Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie (art.16 alin.4 Cod civil).
Având în vedere jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului în domeniul art. 5 din convenție, ne putem pune întrebarea dacă magistrații au fost întotdeauna de bună-credință, dacă nu cumva încălcarea principiului de nevinovăție nu reprezintă vreodată o exercitare a funcției cu rea-credinţă sau printr-o gravă neglijenţă.
Pe de altă parte, în baza art. 97 din lege, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare (alin. 1).
Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac.
Din formularea alin. 1 din art. 97, rezultă că prin ”persoană”, fizică sau juridică , nu se înțelege instanţele ori parchetele.
[1] Republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.
Inițial, Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005. Ulterior, legea a mai fost modificată și prin Legea nr. 202/25.10.2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714/26.10.2010.
[2] Adrian Ştefan Tulbure, Erori judiciare. Repararea pagubei, “Revista de drept penal” nr. 4/2000, pp. 35 – 37 . A se vedea şi Hotărârea din 28 septembrie 1999 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza I. Dalban vs României.
MANIPULAREA PIETII, PREZENTAREA UNOR INFORMAŢII IREALE PRIVIND CONDIŢIILE ECONOMICE ALE SOCIETĂŢII
Potrivit art. 279 alin. (1) cu referire la art. 237 alin. (3) constituie infracţiune încălcarea cu intenţie de către administratorul, directorul şi/sau directorul executiv al unei societăţi comerciale a obligaţiei de a prezenta acţionarilor situaţii financiare exacte şi informaţii reale privind condiţiile economice ale societăţii.
Infracţiunea pe care o analizăm se înfăţişează ca o variantă de specie a infracţiunii prevăzute în art. 271 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, Legea societăţilor comerciale care prevede că se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani fondatorul, administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii care prezintă, cu rea-credinţă, acţionarilor/asociaţilor o situaţie financiară inexactă sau cu date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii situaţiei ei reale[1].
Concursul[2], compararea dintre cele două norme de incriminare se rezolvă prin recunoaşterea caracterului special al reglementării din Legea nr. 297/2004, ceea ce înseamnă că se va aplica cu prioritate art. 271 alin. (1)[3].
Diferența dintre incriminări constă în aceea că, în cazul art. 271, scopul este calificat, ceea ce înseamnă că acuzarea nu trebuie să dovedească intenția calificată, pentru sancționarea manipulării pieții.
Limităm incriminarea pentru că art. 237 alin. (3) trebuie citit ca fiind parte integrantă al art. 237.
Art. 237 – (1) Situaţiile financiare, inclusiv cele consolidate, ale societăţilor admise la tranzacţionare vor fi întocmite în conformitate cu reglementările contabile aplicabile şi auditate de auditori financiari, în conformitate cu reglementările privind activitatea de audit financiar.
(2) Reprezentanţii legali ai societăţilor sunt obligaţi să pună la dispoziţia C.N.V.M., auditorilor societăţii şi/sau experţilor desemnaţi de instanţă documentele necesare exercitării atribuţiilor acestora.
(3) Administratorul, directorul şi/sau directorul executiv sunt obligaţi să prezinte acţionarilor situaţii financiare exacte şi informaţii reale privind condiţiile economice ale societăţii.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest act normativ este reprezentat de relaţiile sociale care au în vedere asigurarea desfăşurării corecte a activităţii din domeniul pieţei de capital, în timp ce obiectul juridic specific al infracţiunii are în vedere corectitudinea informaţiilor prezentate în situaţiile financiare a societăţilor comerciale care emit titluri de valoare admise la tranzacţionare pe piaţa de capital.
Manipularea pieţei înseamnă tranzacţii sau ordine de tranzacţionare care dau sau ar putea da semnale false sau care induc în eroare în legătură cu cererea, oferta sau preţul instrumentelor financiare, precum și diseminarea de informaţii prin mass-media, inclusiv internet sau prin orice altă modalitate, care dă sau ar putea să dea semnale false sau care induc în eroare asupra instrumentelor financiare, inclusiv diseminarea zvonurilor şi ştirilor false sau care induc în eroare, în condiţiile în care persoana care a diseminat informaţia ştia sau trebuia să ştie că informaţia este falsă sau induce în eroare.
Nu manipulează piața persoanele care execută tranzacţii sau emit ordine de tranzacţionare şi dovedesc că motivele sunt legitime şi, totodată, aceste tranzacţii sau ordine de tranzacţionare sunt în conformitate cu practicile de piaţă acceptate pe respectiva piaţă reglementată.
Elementul material al laturii obiective constă în prezentarea unor situaţii financiare inexacte şi a unor informaţii nereale privind condiţiile economice ale unei societăţii pe acțiuni. Prin condiţii economice ale societăţii se înţeleg împrejurările de natură economică (baza materială, organizarea activităţii, solvabilitatea) în care în context se desfăşoară activitatea societăţii pe acțiuni .
Prezentarea de date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii se poate face în adunarea generală, în consiliul de administraţie sau cu orice alt prilej când se pune problema luării unei decizii. Prezentarea se mai poate face şi la solicitarea individuală a fiecărui acţionar sau asociat, esenţial pentru existenţa infracţiunii fiind inserarea unor date inexacte care să ascundă situaţia reală a societăţii comerciale.
Dacă situaţia financiară depusă în vederea informării acţionarilor în cadrul adunării generale prezintă date şi informaţii inexacte, va fi realizat conţinutul acestei infracţiuni. Vor fi absorbite, după caz, infracţiunile de fals (art. 288, 289 C. pen., art. 43 din Legea nr. 82/1991), dar se poate reţine, în concurs, eventual, infracţiunea de evaziune fiscală[4].
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale. Coautoratul va fi întâlnit atunci când societatea comercială are, spre exemplu, doi directori executivi, iar datele şi informaţiile false sunt prezentate de amândoi.
Subiectul pasiv al infracţiunii este şi el circumstanţiat de norma de incriminare acesta fiind un acţionar al societăţii comerciale. Acţionarii sunt deţinătorii acţiunilor societăţii, ca titluri de valoare ce reprezintă o fracţiune din capitalul social[5].
Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia. Intenţia va fi directă, atunci când subiectul activ prezintă o situaţie financiară falsă. Dacă prezintă anumite informaţii privind condiţiile economice ale societăţii acceptând ca acestea să nu fie corespunzătoare realităţii se poate reţine şi intenţia indirectă.
Infracţiunea face posibile actele de pregătire şi tentativa, dar acestea nu sunt incriminate de legea penală.
Ca pedeapsă accesorie, sancţiunea însoţeşte în mod obligatoriu executarea pedepsei principale, drept pentru care nu mai era necesară referirea expresă la o pedeapsă de această natură. Considerăm că ceea ce s-a dorit prin norma din Legea nr. 297/2004 a fost indicarea unei pedepse complementare, a cărei executare începe după încheierea executării pedepsei principale[6]. Deși necesar, textul legii nu poate fi suplinit.
Prezentarea de date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii se poate face în adunarea generală, în consiliul de administraţie sau cu orice alt prilej, de exemplu, când se pune problema luării unei decizii. Prezentarea se mai poate face şi la solicitarea individuală a fiecărui acţionar sau asociat, esenţial pentru existenţa infracţiunii fiind inserarea unor date inexacte care să ascundă situaţia reală a societăţii comerciale.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Uneori este posibil să se producă şi anumite pagube acţionarilor, dar producerea unei astfel de consecinţe nu este obligatorie pentru consumarea infracţiunii, adică pentru producerea rezultatului ei ilicit. Consumarea se produce la momentul când are loc prezentarea de date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii.
Epuizarea efectelor poate avea loc atunci când deciziile luate ca urmare a inexactităților au produs consecințe prejudiciabile. Pentru sacționarea penală, nu există relevanță, consumarea infracțiunii producându-se la publicarea datelor.
O piaţă reglementată este un sistem pentru tranzacţionarea instrumentelor financiare, aşa cum au fost definite la art. 2 alin. (1) pct. 11.
Instrumente financiare înseamnă:
a) valori mobiliare;
b) titluri de participare la organismele de plasament colectiv;
c) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv titluri de stat cu scadenţă mai mică de un an şi certificate de depozit;
d) contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri;
e) contracte forward pe rata dobânzii, denumite;
f) swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni;
g) opţiuni pe orice instrument financiar prevăzut la lit. a) – d), inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri; această categorie include şi opţiuni pe curs de schimb şi pe rata dobânzii;
h) instrumente financiare derivate pe mărfuri;
i) orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la tranzacţionare pe o astfel de piaţă (art. 2 alin. 1 pct. 11).
Adăugăm și instrumentele financiare derivate (adică instrumentele definite la pct. 11 lit. d), g), h), combinaţii ale acestora, precum şi alte instrumente calificate astfel prin reglementări ale C.N.V.M.).
O piaţă reglementată:
a) funcţionează regulat;
b) este caracterizată de faptul că reglementările emise şi supuse aprobării C.N.V.M. definesc condiţiile de funcţionare, de acces pe piaţă, condiţiile de admitere la tranzacţionare a unui instrument financiar;
c) respectă cerinţele de raportare şi transparenţă în vederea asigurării protecţiei investitorilor stabilite de prezenta lege, precum şi reglementările emise de C.N.V.M., în conformitate cu legislaţia comunitară.
Amintim că prevederile acestei legi nu se aplică instrumentelor pieţei monetare, care sunt reglementate de Banca Naţională a României, şi titlurilor de stat care sunt emise de Ministerul Finanţelor Publice, dacă emitentul alege pentru tranzacţionarea acestora o altă piaţă decât cea reglementată, definită conform art. 125(art. 1 alin. 4).
Reținem infracțiunea prevăzută în art. 279 raportat la art. 237 alin. (3) dacă prezentarea de date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii implică în mod concret orice instrument de piaţă.
Art. 160 pct. 4 din proiectul de Lege pentru punerea în aplicare a noului cod penal şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale prevede că Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică și :
Articolul 279 va avea următorul cuprins:
„Art. 279 – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi:
a) prezentarea de către administratorul, directorul sau directorul executiv al societăţii către acţionari de situaţii financiare inexacte sau de informaţii nereale privind condiţiile economice ale societăţii.
b) săvârşirea faptelor prevăzute de art. 245-248;
c) accesarea cu intenţie de către persoane neautorizate a sistemelor electronice de tranzacţionare, de depozitare sau de compensare-decontare.”
[1] A se vedea și dr. S. Corlățeanu, Drept penal al afacerilor, curs universitar, Pro Universitaria, 2008, p. 387 sqq.
[2] C. Voicu, Al. Boroi şi colaboratorii, op. cit., p. 404.
[3] . S. Corlățeanu, Drept penal al afacerilor,
[4] N. Grofu, Infracţiunile prevăzute de legea privind piaţa de capital, în „Dreptul” nr. 4/2005, p. 198.
[5] S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 318.
[6] Mirela Gorunescu, Infracţiuni privind piaţa de capital reglementate de Legea nr. 297/2004, în „Dreptul” nr. 11/2005, p. 197.
NEPREZENTAREA UNOR PROBE RELEVANTE, PROBE SECRETE, ANALIZA EX PARTE DE PROBE CARE NU AU FOST PREZENTATE JUDECĂTORILOR, DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
În cauza Botmeh şi Alami împotriva Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), la 15 mai 2007, a decis că nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie prin neprezentarea unor probe secrete.
În Common law, procurorul are obligaţia de a desecretiza orice probe care au avut sau pot avea un efect asupra acuzaţiilor aduse. Această obligaţie se extinde la orice declaraţie anterioară, scrisă sau orală, a unui martor al acuzării care este contrară probelor oferite de respectivul martor la proces şi la afirmaţiile oricăror martori potenţial favorabili apărării (§ 20).
În decembrie 1981, Procurorul general a emis linii directoare care nu aveau forţă de lege, în ceea ce priveşte excepţiile de la obligaţia prevăzută de Common law de a prezentare pentru apărare dovada unei posibile asistenţe acordate [(1982)74 Crim App 302 - "Linii directoare"]. Conform Liniilor directoare, obligaţia de desecretizare era supusă unei puteri discreţionare pentru avocatul acuzării de a ascunde probe relevante în cazul în care intra în una dintre categoriile stabilite la pct. 6. Una dintre aceste categorii (6[iv)]) era cea a documentelor “sensibile”, pentru care, din această cauză, nu era în interesul public să fie desecretizate. “Documentele sensibile” , printre altele, vizează chestiuni legate de securitatea naţională (Cauza Botmeh şi Alami , § 21 ).
Principala cauza privind desecretizarea, la momentul procesului reclamanţilor, o reprezenta hotărârea curţii de apel în cauza R. împotriva Keane [(1994) 1 WLR 746]. Pronunţându-se în cauză, Preşedintele Înaltei Curţi (Lord Chief Justice) a afirmat că acuzarea trebuia să prezinte judecătorului doar acele documente pe care le considera ca probe, dar pe care nu dorea să le facă publice din motive de imunitate pentru interes public. Probele “materiale” erau definite ca probele care puteau fi văzute, “la o apreciere sensibilă din partea acuzării: (1) ca relevante sau posibil relevante pentru o chestiune în cauză; (2) ca invocând sau putând invoca o nouă chestiune, a cărei existenţă nu este evidentă din proba pe care acuzarea propune să o folosească; (3) ca adresând o perspectivă reală (spre deosebire de ireal) de a oferi un indiciu cu privire la probele care se încadrează la (1) sau (2)”.
După ce judecătorul intră în posesia probelor, acesta trebuie să obţină un echilibru între interesul public în nedesecretizare şi importanţa documentelor pentru chestiunile de interes, sau care pot fi de interes, pentru acuzat. Dacă probele disputate pot dovedi nevinovăţia inculpatului sau pot evita o eroare judiciară, echilibrul s-a manifestat în mod ferm în favoarea desecretizării lor. Atunci când, pe de o parte, probele în cauză nu îi sunt utile acuzatului, ci, în fapt, acuzării, echilibrul se manifestă în mod evident în favoarea nedesecretizării.
25. The leading case on disclosure at the time of the applicants’ trials was the judgment of the Court of Appeal in R. v. Keane ([1994] 1 WLR 746). The Lord Chief Justice, giving the judgment of the court, held that the prosecution should put before the judge only those documents which it regarded as material but wished to withhold on grounds of public interest immunity. “Material” evidence was defined as evidence which could be seen, “on a sensible appraisal by the prosecution: (1) to be relevant or possibly relevant to an issue in the case; (2) to raise or possibly raise a new issue whose existence is not apparent from the evidence which the prosecution proposes to use; (3) to hold out a real (as opposed to fanciful) prospect of providing a lead on evidence which goes to (1) or (2)”.
26. Once the judge was seized of the material, he or she had to perform the balancing exercise between the public interest in non-disclosure and the importance of the documents to the issues of interest, or likely to be of interest, to the accused. If the disputed material might prove the defendant’s innocence or avoid a miscarriage of justice, the balance came down firmly in favour of disclosing it. Where, on the other hand, the material in question would not be of assistance to the accused, but would in fact assist the prosecution, the balance was likely to be in favour of non-disclosure.
Ulterior, cerinţele de desecretizare au fost stabilite într-o structură statutară. Conform Actului privind procedura şi ancheta penală (Criminal Procedure and Investigations Act ) din 1996, care a intrat imediat în vigoare în Anglia şi Wales, după obţinerea Avizului regal din 4 iulie 1996, acuzarea trebuie să realizeze “desecretizarea principală” a tuturor probelor nedescretizate anterior care, în opinia procurorului, pot compromite cauza pentru acuzare.
În argumentele reclamanţilor, jurisprudenţa Curţii a stabilit că procedura ex parte, adoptată de dreptul intern englez, era o abatere considerabilă de la principiile justiţiei adverse inter partes, care trebuiau însoţite de garanţii care asigurau drepturile apărării; şi, în plus, curtea de apel nu îşi putea permite aceleaşi protecţii împotriva lipsei de echitate, precum judecătorul. În consecinţă, atunci când probe relevante au fost ascunse din motive de imunitate în interes public fără a fi întâi prezentate judecătorului, are loc o încălcare a art. 6 care nu poate fi remediată prin desfăşurarea unei audieri ex parte în apel. În plus, conform jurisprudenţei Curţii, judecătorul era puternic implicat în caz şi avea datoria de a revizui propriile hotărâri referitoare la desecretizare pe măsură ce anumite chestiuni apăreau pe parcursul procedurii. Acesta a avut o viziune de ansamblu a probelor şi a argumentelor prezentate de părţi instanţei. Pe de altă parte, curtea de apel se limita la analiza transcrierilor rezumatelor şi selecta elemente de probă. Prin urmare, în ceea ce priveşte o cerere ex parte, curtea de apel depindea de avocatul acuzării pentru a identifica chestiunile cu potenţială relevanţă într-o mai mare măsură decât judecătorul atunci când analiza o cerere ex parte înainte şi în timpul procedurii. În absenţa unui avocat special numit pentru a proteja interesele persoanei acuzate, procedura ex parte în faţa curţii de apel nu a fost suficient compatibilă cu cerinţele procedurii adverse şi ale egalităţii armelor, nici nu include garanţii adecvate pentru reclamanţi (Cauza Botmeh şi Alami, § 32).
32. In the applicants’ submission, the Court’s case-law established that the ex parte procedure adopted by English domestic law was a substantial departure from the principles of inter partes adversarial justice, which had to be accompanied by guarantees which secured the rights of the defence; and further, that the Court of Appeal was not in a position to afford the same safeguards against unfairness as the trial judge. Accordingly, where relevant evidence had been withheld on public interest immunity grounds without first having been placed before the trial judge, there would be a breach of Article 6 which could not be remedied by the conduct of the ex parte hearing on appeal. Again, according to the Court’s case-law, the trial judge was intimately involved in the case, and was under a duty to review his rulings on disclosure as issues emerged during the trial. He had an overview of the evidence and of the arguments advanced by the parties to the jury. The Court of Appeal, on the other hand, was confined to a consideration of transcripts of the summing-up and selected parts of the evidence. On an ex parte application, the Court of Appeal was, therefore, dependent upon prosecution counsel to identify the issues of potential relevance to a far greater extent than was the trial judge when considering an ex parte application before and during the trial. In the absence of a specially appointed advocate to protect the interests of the accused, the ex parte procedure before the Court of Appeal did not sufficiently comply with the requirements of adversarial proceedings and equality of arms, nor incorporate adequate safeguards for the applicants.
Cu privire la fond, Curtea reaminteşte că garanţiile de la art. 6 § 3 sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la § 1 (a se vedea, Edwards vs Regatului Unit, hotărârea din 25 noiembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 33).
În cauza Rowe şi Davis, Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 § 1 în temeiul faptului că anumite probe, care puteau fi folosite pentru a submina credibilitatea martorilor cheie ai acuzării, au fost ascunse de acuzare atât apărării, cât şi judecătorului din prima instanţă, nedesecretizarea lor din motive de imunitate în interes public fiind ulterior dispusă de curtea de apel în urma unei audieri ex parte. Curtea nu a considerat că această procedură în faţa instanţei de apel era suficientă pentru a repara lipsa de echitate a procesului, cauzată de absenţa oricărei cercetări amănunţite a informaţiei nedivulgate de judecător. Spre deosebire de acesta din urmă, care a asistat la depoziţiile martorilor şi cunoştea foarte bine toate probele şi chestiunile din cauză, judecătorii curţii de apel depindeau, în înţelegerea lor, de posibila relevanţă a probelor nedivulgate în transcrierile audierilor Crown Court şi de prezentarea chestiunilor de către avocatul acuzării.
În Dowsett împotriva Regatului Unit, nr. 39482/98, CEDO 2003-VII, din proprie iniţiativă, acuzarea a decis nedivulgarea probelor materiale apărării la proces. O parte din aceste probe au fost ulterior divulgate înainte de audierea în apel, dar Curtea a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din cauză că o serie de probe materiale erau în continuare ascunse pe motiv de imunitate în interes public şi nu au fost nici măcar prezentate curţii de apel într-o procedură ex parte.
Din contră, nu a fost identificată nicio încălcare în Jasper împotriva Regatului Unit (GC), nr. 27052/95 sau în Fitt împotriva Regatului Unit (GC), nr. 29777/96, ambele CEDO 2000-II, unde acuzarea a prezentat toate probele materiale pe care dorea să le ascundă în faţa judecătorului, ex parte, pentru ca acesta să se pronunţe cu privire la desecretizare. În Edwards, şi I.J.L., G.M.R. şi A.K.P. vs Regatului Unit, nr. 29522/95, 30056/96, 30574/96, CEDO 2000-IX, cerinţele art. 6 § 1 au fost respectate din cauză că, în fiecare caz, deşi acuzarea a ascuns probe materiale în primă instanţă, a avut loc o desecretizare completă înaintea audierii în apel, iar curtea de apel a putut evalua impactul nedesecretizării anterioare în lumina argumentelor complete şi informate ale apărării (Cauza Botmeh şi Alami , § 41).
În Cauza Botmeh şi Alami, înainte şi pe parcursul procesului reclamanţilor, Serviciile Secrete ale Regatului Unit (United Kingdom Security Service ) dispuneau de probe de la un “agent sursă” conform cărora o organizaţie teroristă, fără legătură cu reclamanţii, încerca să obţină informaţii cu privire la posibilitatea organizării unui atentat cu bombă la Ambasada Israelului. Informaţiile corelate primite după atentatul cu bombă indicau că, în fapt, nu fusese opera unei organizaţii teroriste. Documentul care conţinea această informaţie (“primul document”) nu a fost prezentat procurorilor care au condus procesul împotriva reclamanţilor, şi că, prin urmare, nu a fost prezentat de acuzare judecătorului pentru ca acesta să se pronunţe cu privire la necesitatea desecretizării sale. Unul dintre celelalte două documente care proveneau din aceeaşi sursă care, totuşi, nu se refereau la informaţia din primul document, a fost prezentat judecătorului pe parcursul audierii de desecretizare (Cauza Botmeh şi Alami , § 42).
Probele nedesecretizate au fost iniţial analizate de curtea de Apel într-o audiere ex parte, anterior acordării permisiunii de a introduce apel. La începutul audierii apelului pe fond, curtea de apel, într-o componenţă diferită, a audiat inter partes argumentele referitoare la procedura care trebuia urmată în vederea pronunţării unei sentinţe cu privire la pretenţia Coroanei de imunitate în interes public, înainte de a decide să examineze probele într-o audiere ex parte. Reclamanţii nu au fost reprezentaţi pe parcursul acestei audieri nici de propriul avocat, nici de un avocat special numit şi verificat (a se vedea, Edwards şi Lewis împotriva Regatului Unit [GC], nr. 39647/98 şi 40461/98, pct. 43-45, CEDO 2004-X). Cu toate acestea, în urma audierii privind desecretizarea şi cu mult înainte de audierea reluată în apel, curtea de apel a divulgat reclamanţilor un rezumat al informaţiilor incluse în primul document, precum şi o listă a evenimentelor care au dus la faptul că probele nedesecretizate nu au fost prezentate judecătorului. În hotărârea sa din 1 noiembrie 2001, curtea de apel a observat faptul că, cu excepţia probelor care au fost prezentate reclamanţilor în rezumat, nu a fost prezentat niciun element semnificativ în faţa instanţelor, care să nu fi fost prezentat judecătorului. Reclamanţilor li s-a oferit ocazia completă de a prezenta argumente cu privire la probele care au fost desecretizate în rezumat şi cu privire la semnificaţia acestora pentru chestiunile ridicate de prezenta cauză. Pe baza argumentelor prezentate, curtea de apel a stabilit că reclamanţii nu au făcut obiectul niciunei nedreptăţi prin faptul că nu li s-a permis accesul la probele nedesecretizate în cauză, având în vedere că probele nu adăugau nimic semnificativ celor desecretizate la proces şi că apărarea nu a făcut nicio încercare, la proces, să profite, prin prezentarea lor sub orice formă în faţa juraţilor, a probelor similare care au fost desecretizate la proces.
43. The undisclosed material was first considered by the Court of Appeal in an ex parte hearing prior to the grant of leave to appeal. At the commencement of the hearing of the substantive appeal, the Court of Appeal, in a different composition, heard inter partes submissions on the procedure to be followed in ruling on the Crown’s claim for public interest immunity, before deciding to examine the material in an ex parte hearing. The applicants were not represented during this hearing, either by their own counsel or by a specially appointed, security-cleared, counsel (see Edwards and Lewis v. the United Kingdom ([GC], nos. 39647/98 and 40461/98, §§ 43-45, ECHR 2004-X). However, following the disclosure hearing and well in advance of the resumed appeal hearing, the Court of Appeal disclosed to the applicants a summary of the information contained in the first document, as well as an account of the events which had resulted in the fact that the undisclosed material had not been placed before the trial judge. In its judgment of 1 November 2001, the Court of Appeal observed that, save for the material which was given to the applicants in summary form, there was nothing of significance before the court which had not been before the trial judge (see paragraph 18 above). The applicants were given a full opportunity to make submissions on the material which had been disclosed in summary form and on its significance to the issues raised by the case. On the basis of the submissions made, the Court of Appeal concluded that no injustice had been done to the applicants by not having access to the undisclosed matter at trial, since the matter added nothing of significance to what was disclosed at trial and since no attempt had been made by the defence at trial to exploit, by adducing it in any form before the jury, the similar material which had been disclosed at trial.
Având în vedere măsura în care probele ascunse au fost desecretizate reclamanţilor de către curtea de apel, faptul că instanţa a putut considera impactul noilor probe asupra siguranţei condamnării reclamanţilor în lumina argumentelor detaliate oferite de avocatul apărării şi a faptului că, în opinia instanţei, probele nedesecretizate nu adăugau nimic semnificativ elementelor deja desecretizate la proces, Curtea consideră că această cauză este foarte similară cauzelor Jasper şi Fitt, Edwards şi I.J.L., G.M.R. şi A.K.P. şi cauzelor Rowe şi Davis, Atlan sau Dowsett şi că neprezentarea probelor nedesecretizate în faţa judecătorului a fost, în anumite circumstanţe ale cauzei, remediată de procedura ulterioară în faţa curţii de apel.
Prin urmare, în speţă, nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a patra, Hotărârea din 7 iunie 2007 în Cauza Botmeh şi Alami vs Regatului Unit, Definitivă la 7 septembrie 2007, [Cererea nr. 15187/03], http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197,trad csm1909, www.ier.ro, vezi și Edwards vs Regatului Unit, Hotărârea din 25 noiembrie 1992, Rowe şi Davis vs Regatului Unit [GC], nr. 28901/95, CEDO 2000-II, Atlan vs Regatului Unit, nr. 36533/97, 19 iunie 2001, Edwards şi Lewis vs Regatului Unit [GC], nr. 39647/98 şi 40461/98, pct. 43-45, CEDO 2004-X ). .
În speţă, nu a fost încălcat art. 6 din Convenţie, întrucât probele secrete au fost prezentate unui judecător, care deși în mod necontradictoriu, a apreciat asupra interesului public pentru clasificare, considerându-le ca fiind probe nesemnificative, neconcludente în judecata cauzei, depășirea procedurii legale fiind remediată în recurs.
În Codul nou de procedură penală există dispoziții privind nepublicitatea ședinței de judecată. Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei (alin. 3 al art. 352 din Codul de procedură penală al României din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010).
Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii.
În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de instanţă.
În tot timpul cât judecata se desfăşoară în şedinţă nepublică, dosarul cauzei nu este public. Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului.
Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului. Încălcarea acestei obligaţii poate fi sancţionată cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 10.000 lei, cu excepţia situaţiilor în care această divulgare nu constituie infracţiune.
Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor.
Toate actele dosarului, cu excepţia celor clasificate, potrivit legii, sunt publice, cu respectarea protecţiei datelor cu caracter personal şi a vieţii private a subiecţilor procesuali (alin. 10).
În cazul în care informaţiile clasificate cuprinse în dosar sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului.
Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Formulările nu sunt la adăpost de orice critică, fiind de natură a ridica mai multe probleme în aplicare.
Dosarul cauzei nu este public (cf alin. 7), dar toate actele – probe sunt obligatoriu depuse la dosar, care a fost înregistrat la administrația instanței. Lipsa reglementării situației anterioare nu însemnă ca actele clasificate, în totalitatea lor, ar lipsi din opis.
Este utilă definirea intereselor de stat, și explicarea modului în care s-ar putea aduce atingere acestora, sau a caracterului esenţial al unor informații utile pentru soluţionarea cauzei, pentru evitarea exceselor.
În cazul existenței unor acte clasificate, se presupune existența lor ab initio la dosar, situație în care deja este tardivă secretizarea lor acum, și respectiv doar pentru o anumită parte a judecării cauzei. Înțelegem că suntem în prezența unor desecretizări ulterioare, ședința devenind publică.
Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, dar pentru perioada anterioară dispozițiile procedurale trebuie căutate în altă parte, dar în nici un caz într-un act cu valoarea unui simplu regulament de organizare a registraturii. Instanţa poate interzice publicarea sau difuzarea, dacă nu s-a produs încă; pentru că publicarea și/sau difuzarea pot fi separate, acțiuni cu subiecți distincți.
Alineatul 11 trebuie citit că, în cazul în care informaţiile clasificate cuprinse în dosar sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, din oficiu, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Apărătorul inculpatului nu are de unde să știe de valoarea esențială a informațiilor pentru construirea apărării.
Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate (și deci nedeclasificate) apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Se înțelege că procurorul nu are nici un rol.
Articolul 6 § 1 CEDO prevede că organele procuraturii trebuie să prezinte apărării toate probele materiale aflate în posesia lor, atât pentru, cât și împotriva acuzatului (a se vedea, mutatis mutandis, Rowe şi Davis, § 60, Natunen vs Finlanda, §39).
It is a fundamental aspect of the right to a fair trial that criminal proceedings, including the elements of such proceedings which relate to procedure, should be adversarial and that there should be equality of arms between the prosecution and defence. The right to an adversarial trial means, in a criminal case, that both prosecution and defence must be given the opportunity to have knowledge of and comment on the observations filed and the evidence adduced by the other party. In addition Article 6 § 1 requires that the prosecution authorities disclose to the defence all material evidence in their possession for or against the accused .
Exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza – inclusiv probele – în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său (C.E.D.H. , Cameră, hot. din 27 octombrie 1993, Dombo Beheer B.V. vs Olanda).
Dreptul la divulgarea probelor relevante nu este un drept absolut. În orice procedură penală ar putea exista interese concurente, cum ar fi securitatea naţională sau necesitatea de a proteja martori la un risc de represalii sau pentru a păstra metodele secrete de investigare a infracţiunilor, lucruri care trebuie să fie cântărite în raport cu drepturile celui acuzat, dar , în această fază, numai de un judecător.
Credem că, pentru a fi respectat art. 6 CEDO, procurorul ar trebui să aibă obligația de a prezenta probe clasificate unui judecător anterior fondului.
În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată (alin. 4 al art. 3 din Codul nou de procedură penală ), pentru că asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi a legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii.
Separarea funcţiilor judiciare este reglementă în art. 3 din Codul nou de procedură penală.
Deci, instanţa de fond – așa cum arată locul reglementării – nu este aceea care să solicite ea, din oficiu, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Problema informațiilor esențiale clasificate ar trebui deja soluționată când se trece la judecata în fond. Nu au cum să mai existe informații esențiale clasificate în dosarul fondului. Dar oare judecătorul de cameră preliminară nu atinge fondul în acest fel? Nu știu unde să-mi mai pun inelul, aș veni fără el, dar ah ce situație îngrozitoare ! – Pablo Neruda dixit.
Apărătorul inculpatului nu are de unde să știe de valoarea esențială a informațiilor pentru construirea apărării.
Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parţial ori nu permite accesul la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea nu pot servi la aflarea adevărului pentru că nu pot fi nici măcar invocate ca atare, ele nu există , ele nu au cum să fie coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. De aceea, procurorul trebuie să își bazeze rechizitoriul numai pe ceea ce s-ar putea dovedi util unei soluții. Și este foarte greu !
De la început, înainte de faza de judecată, procurorul nu trebuie să alcătuiască dosarul depunând informaţii clasificate – care, prin definiție, nu sunt publice - și nu pot fi deci nici esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Organul de urmărire penală trebuie să folosească toate tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare permise de lege ( de exemplu, art. 138 sqq din Codul nou de procedură penală ) în scopul strângerii de probe legale în cadrul procesului penal.
Separat, o reglementare privind securitatea națională nu se suprapune procedurii penale, nu are a completa codul cu nimic, ea având cu totul și cu totul un alt rol. A nu se aștepta vreo completare/lămurire de la legea SRI.
DREPTUL LA APĂRARE, EGALITATEA ARMELOR, DREPTUL LA MIJLOACE ADECVATE PENTRU PREGĂTIREA APĂRĂRII, LIPSA DE ACCES LA TOTALITATEA CONVERSAŢIILOR TELEFONICE ÎNREGISTRATE
Potrivit articolului 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertarilor fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta convenție – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994):
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie sa fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei parți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a parților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
Cu privire la lipsa de egalitate a armelor şi la dreptul la mijloace adecvate pentru pregătirea apărării, în cauza Natunen vs Finlanda, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă plângerea reclamantului; Curtea susţine că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 combinat cu articolul 6 § 3 (b) din Convenţie (Case of Natunen vs Finland, Fourth Section, (application no. 21022/04), judgment, 31 march 2009, final, 30/06/2009).
În fapt, probele au fost obţinute prin supravegherea a 21 conversaţii telefonice dintre inculpaţii între 25 septembrie şi 16 octombrie 2001, aparent toate referitoare la diferitele etape ale presupusei infracţiuni de droguri (§11).
Pentru condamnare, instanţa s-a bazat pe înregistrări pentru a concluziona că reclamanta a participat la primirea efectivă a drogurilor, la fel de activ ca şi ceilalţi inculpaţi (§12).
În apel (hovioikeus, hovrätten), la 13 decembrie 2002, Curtea de Apel Helsinki a majorat sentinţa la şapte ani închisoare (§16), fără a face referire la solicitarea făcută în apărare (lipsa de acces la totalitatea conversaţiilor telefonice înregistrate – §17).
Petiționarul solicitase ca procurorul să producă toate înregistrările de convorbiri telefonice între solicitant şi ceilalţi inculpaţi, chiar și cele referitoare la alte aspecte decât droguri, deşi o cerere în acest sens a fost făcută în timpul anchetei premergătoare procesului (§18).
Aceste discuţii nu au fost, totuşi, incluse în materialul de caz şi au fost distruse, în temeiul capitolului 5, secţiunea 13 din Legea privind măsurile coercitive (pakkokeinolaki, tvångmedelslag, Legea nr 450/1987, în vigoare la acea dată) (§ 15).
Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ 1 şi 3 (b) din Convenţie, în sensul că nu a fost respectat principiul egalităţii armelor. Distrugere a unui mare parte a înregistrărilor de către poliţie l-a privat de dreptul de a avea mijloace adecvate pentru pregătirea apărării sale (§§ 25-28).
Guvernul a reiterat că a fost sarcina de a instanţelor judecătoreşti naţionale să aprecieze elementele de probă care le sunt prezentate şi să decidă dacă a fost suficient pentru o condamnare (§ 31), au fost analizate toate probele materiale pentru sau împotriva acuzatului; pe de altă parte, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este un drept absolut (§ 32). Guvernul a susţinut că principiul egalităţii armelor au fost respectate de către autorităţile , iar reclamantul a beneficiat de facilităţi adecvate pentru a pregăti apărarea, în conformitate cu articolul 6 §§ 1 şi 3 (b) din Convenţia. A urmat că nu a existat nici o încălcare a articolului 6 §§ 1 şi 3 (b) din convenţie (§ 35).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează faptul că garanţiile prevăzute în § 3 al articolului 6 sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut la § 1, examinarea limitându-se la întrebarea dacă procedura, în ansamblul ei, a fost corectă (a se vedea Edwards vs Regatului Unit, 16 decembrie 1992, § § 33-34, Seria A, nr 247-B,. Şi Rowe şi Davis vs Regatul Unit [GC], nr 28901/95, § 59, CEDO 2000-II). (§38).
Cour (Chambre), Affaire Edwards c. Royaume-Uni, (Requête no13071/87), Arrêt, 16 décembre 1992:
33. La Cour rappelle que les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 (art. 6-3) représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable, garanti par le paragraphe 1 (art. 6-1) (voir, en dernier lieu, l’arrêt T. c. Italie du 12 octobre 1992, série A no 245-C, p. 41, par. 25).
34. En s’y livrant, elle doit considérer le procès dans sa globalité, y compris le rôle qu’y joua la juridiction d’appel (voir, entre autres, l’arrêt Helmers c. Suède du 29 octobre 1991, série A no 212, p. 15, par. 31). En outre, il n’entre pas dans ses attributions de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes, à qui il revient en principe de peser les éléments recueillis par elles. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, envisagée en bloc, revêtit un caractère équitable, notamment quant au mode d’administration des preuves (voir, entre autres, l’arrêt Vidal c. Belgique du 22 avril 1992, série A no 235-B, pp. 32-33, par. 33).
36. Parmi les impératifs de l’équité voulue par le paragraphe 1 de l’article 6 (art. 6-1) – le droit anglais le reconnaît du reste – figure l’obligation, pour les autorités de poursuite, de communiquer à la défense tous les éléments importants, à charge ou à décharge; son inobservation en l’espèce a vicié la procédure de première instance.
Paragraful 1 din art. 6, combinat cu paragraful 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (Barbera, Messegue şi Jabardo vs Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de “diligenţa” de care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii vs Turcia, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII, idem Hotărârea din 27 septembrie 2007, în Cauza Reiner şi alţii vs România, Cererea nr. 1.505/02).
Misiunea încredinţată Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea Van Mechelen şi alţii vs Ţările de Jos, 23 aprilie 1997, pct. 50, Culegere 1997-III, şi De Lorenzo vs Italiei [dec.], nr. 69264/01, 12 februarie 2004, idem Secţia a treia, Decizia din 31 mai 2011, cu privire la admisibilitatea cererii nr. 10307/04 prezentate de Mirela Cernea şi alţii vs România, § 48).
Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil în procedurile penale, îl reprezintă elementul contradictoriu trebuind să existe egalitatea armelor între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu într-un caz penal, include și urmărirea penală în cadrul căreia trebuie să se acorde posibilitatea de a avea cunoştinţe şi observaţii cu privire la elementele de probă prezentate de către cealaltă parte. În plus, articolul 6 § 1 prevede că organele procuraturii trebuie să prezinte apărării toate probele materiale aflate în posesia lor , atât pentru , cât și împotriva acuzatului (a se vedea, mutatis mutandis, Rowe şi Davis, § 60) (Natunen vs Finlanda, §39).
It is a fundamental aspect of the right to a fair trial that criminal proceedings, including the elements of such proceedings which relate to procedure, should be adversarial and that there should be equality of arms between the prosecution and defence. The right to an adversarial trial means, in a criminal case, that both prosecution and defence must be given the opportunity to have knowledge of and comment on the observations filed and the evidence adduced by the other party. In addition Article 6 § 1 requires that the prosecution authorities disclose to the defence all material evidence in their possession for or against the accused .
Exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza – inclusiv probele – în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său (C.E.D.H. , Cameră, hot. din 27 octombrie 1993, Dombo Beheer B.V. vs Olanda).
Cu toate acestea, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este un drept absolut. În orice procedură penală ar putea exista interese concurente, cum ar fi securitatea naţională sau necesitatea de a proteja martori la un risc de represalii sau pentru a păstra metodele secrete de investigare a infracţiunilor, lucruri care trebuie să fie cântărite în raport cu drepturile celui acuzat.
În unele cazuri, poate fi necesar să se reţină anumite probe, astfel încât să se păstreze drepturile fundamentale ale altui individ sau pentru a proteja un interes public important. Cu toate acestea, numai astfel de măsuri permit limitarea dreptului la apărare în temeiul articolului 6 § 1. Un proces echitabil trebuie să fie suficient de contrabalasat cu procedurile urmate de către autorităţile judiciare (§ 40).
However, the entitlement to disclosure of relevant evidence is not an absolute right. In any criminal proceedings there may be competing interests, such as national security or the need to protect witnesses at risk of reprisals or keep secret police methods of investigation of crime, which must be weighed against the rights of the accused. In some cases it may be necessary to withhold certain evidence from the defence so as to preserve the fundamental rights of another individual or to safeguard an important public interest. However, only such measures restricting the rights of the defence which are strictly necessary are permissible under Article 6 § 1. Moreover, in order to ensure that the accused receives a fair trial, any difficulties caused to the defence by a limitation on its rights.
Dar în orice caz, este rolul Curţii să decidă dacă limitările erau strict necesar, deoarece, ca regulă generală, este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze elementele de probă , este de competenţa instanţelor să judece. Dacă există elemente de probă ce nu au fost niciodată dezvăluite, înseamnă că judecătorul cauzei nu are cum să aprecieze interesul public ce poate să primeze sau nu. Instanța trebuie să verifice, prin urmare, procedura de luare a deciziilor pentru a se asigura că, pe cât posibil, a respectat cerinţele de a furniza o procedură contradictorie şi egalitatea armelor , și să aprecieze în ce măsură au fost protejate interesele celor acuzaţi (a se vedea, mutatis mutandis, Rowe şi Davis, § 62) (§41).
In cases where evidence has been withheld from the defence on public interest grounds, it is not the role of this Court to decide whether or not such non-disclosure was strictly necessary since, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them. In any event, in many cases, such as the present one, where the evidence in question has never been revealed, it would not be possible for the Court to attempt to weigh the public interest in non-disclosure against that of the accused in having sight of the material. It must therefore scrutinise the decision-making procedure to ensure that, as far as possible, it complied with the requirements to provide adversarial proceedings and equality of arms and incorporated adequate safeguards to protect the interests of the accused.
Mai bine zis, articolul 6 § 3 (b) din Convenție garantează acuzatului ” posibilitățile necesare pregătirii apărării sale” şi, prin urmare, el implică faptul că activitatea de apărare trebuie să cuprindă tot ceea ce este “necesar” pentru a pregăti procesul. Acuzatul trebuie să aibă posibilitatea de a organiza apărarea în mod corespunzător şi fără restricţie în ceea ce priveşte posibilitatea de a pune toate argumentele relevante în faţa instanţei de judecată şi, astfel, de a influenţa rezultatul procedurii (a se vedea Can vs Austria, nr. 9300 / 81, § 53, raportul Comisiei din 12 iulie 1984, seria A nr 96,. Moiseiev vs Rusia, nr 62936/00, § 220, 9 octombrie 2008). În plus, mijloacele de care trebuie să se bucure orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracţiuni includ posibilitatea să cunoască, în scopul pregătirii apărării sale, rezultatele investigaţiilor efectuate pe parcursul procedurii (a se vedea CGP vs Ţările de Jos, (dec .), nr. 29835/96, 15 ianuarie 1997, şi Galstyan vs Armenia, nr. 26986/03., § 84, 15 noiembrie 2007) (§ 42).
84. The Court recalls that Article 6 § 3 (b) guarantees the accused “adequate time and facilities for the preparation of his defence” and therefore implies that the substantive defence activity on his behalf may comprise everything which is “necessary” to prepare the main trial. The accused must have the opportunity to organise his defence in an appropriate way and without restriction as to the possibility to put all relevant defence arguments before the trial court and thus to influence the outcome of the proceedings (see Can v. Austria, no. 9300/81, Commission’s report of 12 July 1984, Series A no. 96, § 53; Connolly v. the United Kingdom (dec.), no. 27245/95, 26 June 1996; Mayzit v. Russia, no. 63378/00, § 78, 20 January 2005). Furthermore, the facilities which everyone charged with a criminal offence should enjoy include the opportunity to acquaint himself for the purposes of preparing his defence with the results of investigations carried out throughout the proceedings (see C.G.P. v. the Netherlands, (dec.), no. 29835/96, 15 January 1997; Foucher v. France, judgment of 18 March 1997, Reports 1997-II, §§ 26-38). The issue of adequacy of time and facilities afforded to an accused must be assessed in the light of the circumstances of each particular case (Galstyan vs Armenia, nr. 26986/03., § 84, 15 noiembrie 2007).
Imposibilitatea de a afla probe materiale în apărare, ce ar putea permite acuzatului exonerarea sau reducerea pedepsei constituie o încălcare a dreptului garantat în articolul 6 § 3 (b) din Convenţie (a se vedea CGP , dar și Bendenoun vs France, 24 februarie 1994, § 52, seria A nr. 284)(§43).
Failure to disclose to the defence material evidence, which contains such particulars which could enable the accused to exonerate himself or have his sentence reduced would constitute a refusal of facilities necessary for the preparation of the defence, and therefore a violation of the right guaranteed in Article 6 § 3 (b) of the Convention (see C.G.P., cited above). The accused may, however, be expected to give specific reasons for his request (see Bendenoun v. France, 24 February 1994, § 52, Series A no. 284) and the domestic courts.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai constatat că prezenta cauză este diferită de, printre altele, Fitt vs Regatul Unit [GC] (nr. 29777/96, CEDO 2000-II) şi Jasper vs Regatului Unit [GC] (nr. 27052 / 95, 16 februarie 2000) în care părțile au participat la procesul de luare a deciziilor. Curtea a remarcat existența evaluării judecătorului, oferind o garanție de salvgardare. În aceste cazuri, Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 6 § 1 (a se vedea Fitt, §§ 48-49, şi Jasper, §§ 55-56) (§48).
The Court finds that the present case is different from, inter alia, Fitt v. the United Kingdom [GC] (no. 29777/96, ECHR 2000-II) and Jasper v. the United Kingdom [GC] (no. 27052/95, 16 February 2000) where the Court was satisfied that the defence were kept informed and were permitted to make submissions and participate in the decision-making process as far as possible and noted that the need for disclosure was at all times under the assessment of the trial judge, providing a further, important, safeguard. In those cases the Court found no violation under Article 6 § 1 (see Fitt, §§ 48-49, and Jasper, §§ 55-56). The Court recalls that, in this case, the decision regarding the undisclosed evidence was, presumably, made in the course of the pre-trial investigation without providing the defence with the opportunity to participate in the decision-making process.
Curtea notează în continuare că măsura a rezultat dintr-un defect al legislaţiei, în sensul că nu a reuşit să ofere o protecţie adecvată, mai degrabă decât orice abatere a autorităţilor, care au fost obligate prin legea în vigoare la acel timp, să distrugă înregistrările contestate. Dispoziția legii a fost modificată, cu efect de la 1 ianuarie 2004, cu scopul de a proteja mai bine drepturile la apărare. Acest amendament, însă, a venit prea târziu pentru solicitant (§49).
Având în vedere consideraţiile de mai sus, Curtea conchide că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie combinat cu articolul 6 § 3 (b) (Natunen vs Finlanda , §50).
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL , ADMISIBILITATEA PROBELOR, CARACTER ECHITABIL, DECLARAŢII DATE ÎN FAZA CERCETĂRII PREALABILE, DREPTUL ACUZATULUI SĂ INTEROGHEZE SAU SĂ OBŢINĂ INTEROGAREA MARTORILOR ACUZĂRII
Curtea constată, în primul rând, că cerinţele paragrafului 3 lit. d) din art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. Prin urmare, ea va analiza cererea din perspectiva acestor două texte combinate (a se vedea, printre altele, Asch împotriva Austriei, Hotărârea din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, § 25, Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, § 49).
Apoi, Curtea reaminteşte că admisibilitatea probelor ţine în primul rând de normele de drept intern şi că, în principiu, este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze elementele adunate de ele [Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 45, CEDO 1999-II]. Misiunea încredinţată Curţii prin Convenţie nu constă în a se pronunţa asupra chestiunii dacă declaraţiile martorilor au fost pe bună dreptate admise ca probe, ci în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Van Mechelen şi alţii, menţionată mai sus, § 50).
Într-adevăr, aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (a se vedea, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, şi Lüdi împotriva Elveţiei, Hotărârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 47, p. 21), în anumite situaţii se poate dovedi necesar, pentru autorităţile judiciare, să recurgă la declaraţii date încă din faza cercetării prealabile. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă să conteste asemenea declaraţii, în momentul în care au fost făcute sau mai târziu, utilizarea lor nu încalcă în sine art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d). Cu toate acestea, rezultă că drepturile de apărare sunt limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnare se bazează, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau a cărei audiere nu a putut fi obţinută nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor (a se vedea, printre altele, Rachdad împotriva Franţei, nr. 1.846/01, § 24, 13 noiembrie 2003, şi P.S. împotriva Germaniei, nr. 33.900/96, §§ 22 – 24, 20 decembrie 2001).
Curtea reaminteşte că paragraful 1 din art. 6, combinat cu paragraful 3, obligă statele contractante să ia măsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului să interogheze sau să obţină interogarea martorilor acuzării (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de măsuri ţin, într-adevăr, de “diligenţa” de care statele contractante trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).
În ceea ce îl priveşte pe martorul O.A.A., Curtea constată că între acesta şi domnul Paisz a avut loc o confruntare în cursul cercetării prealabile. Totuşi, în măsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul O.A.A. declarase că nu poate spune dacă reclamantul agresase victima, subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. În plus, Curtea constată că confruntarea s-a desfăşurat în faţa procurorului însărcinat cu cercetarea prealabilă, care nu îndeplinea cerinţele de independenţă şi imparţialitate ale unui magistrat (Pantea, menţionată mai sus, § 238), şi că reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotărâtori în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimul rând, să ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, § 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că o astfel de confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea martorilor acuzării în prezenţa acuzatului.
Pe de altă parte, Curtea constată că, dacă este adevărat că instanţele au statuat asupra fondului cauzei după 10 ani de la comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta probabil o anumită dificultate [Scheper împotriva Olandei (dec.), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu e mai puţin adevărat faptul că această dificultate nu poate fi imputată reclamanţilor şi că această motivare nu a fost invocată de instanţele naţionale.
În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constată că situaţia sa este diferită de cea a reclamantului din Cauza Ivanciuc împotriva României [(dec.), nr. 18.624/03, CEDO 2005-XI]. Astfel, în această cauză, reclamantul se plângea de faptul că a fost condamnat fără să fi fost audiat de o instanţă, fapt care îi putea fi imputat în măsura în care nu a fost niciodată prezent în cursul procedurii. Or, în cauza de faţă, reclamantul, deşi nu a fost prezent la termenul de judecată, a fost totuşi reprezentat de un avocat care a întrebat dacă poate interoga martorii (a se vedea paragraful 31 şi Hotărârea Lucà împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 43, CEDO 2001-II).
În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea consideră că drepturile de apărare au suferit o limitare, astfel încât domnii Paisz, Reiner şi Konrad nu au beneficiat de un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi.
În ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja
Curtea observă, împreună cu Guvernul, că instanţele naţionale şi-au întemeiat soluţia de condamnare a domnului Hejja nu numai pe declaraţiile martorilor, ci şi pe declaraţia sa din cursul urmăririi penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, aşa cum reiese din dosar, domnul Hejja nu a revenit asupra declaraţiei sale în cursul procedurii judiciare. Rezultă că soluţia de condamnare a acestui reclamant nu s-a întemeiat, exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare, pe declaraţiile făcute de persoanele pe care nu le-a putut interoga sau a căror audiere nu a putut să o obţină nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor.
Desigur, în declaraţia sa dată în faţa instanţei, martorul V.V. a revenit asupra declaraţiei pe care o făcuse cu 10 ani înainte în cursul urmăririi penale. Totuşi, în condiţiile speciale care îl privesc pe domnul Hejja, lipsa de motivare a instanţelor în ceea ce priveşte prioritatea acordată declaraţiei date de V.V. în anul 1991 nu este suficientă pentru a constata că drepturile de apărare ale reclamantului au fost limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie.
Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja (CEDO, Secţia a treia, Hotărârea din 27 septembrie 2007 în Cauza Reiner şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 29 august 2008, [Cererea nr. 1.505/02]).
|
Non haberes potestatem adversum me ullam nisi tibi esset datum desuper propterea qui tradidit me tibi maius peccatum habet.
Ioannes, 19, 11 Articole recente
- NORMĂ PENALĂ DE REFERIRE, NORME DE TRIMITERE, ACTIVITĂŢI DE MANIPULARE A PIEŢEI
- INTERZICEREA ORGANIZAŢIILOR ŞI SIMBOLURILOR CU CARACTER FASCIST, RASIST SAU XENOFOB ŞI A PROMOVĂRII CULTULUI PERSOANELOR VINOVATE DE SĂVÂRŞIREA UNOR INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI OMENIRII, EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 3 ALIN. (1), ART. 4 ALIN. (1) TEZA ÎNTÂI, ART. 5 ALIN. (2) ŞI ART. 6 DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 31/2002, “caz excepţional”
- CONFISCARE EXTINSA,MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA CODULUI PENAL AL ROMÂNIEI ŞI A LEGII NR. 286/2009 PRIVIND CODUL PENAL, LEGEA nr. 63 din 17 aprilie 2012
- Sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii
- LIBERTATEA RELIGIOASĂ, REGIMUL GENERAL AL CULTELOR, PRINCIPIUL AUTONOMIEI RELIGIOASE
|
