A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

ORGANUL JUDICIAR COMPETENT SĂ DISPUNĂ DESFIINŢAREA TOTALĂ SAU PARŢIALĂ A UNUI ÎNSCRIS FALSIFICAT ÎN CAUZELE ÎN CARE ACŢIUNEA PENALĂ S-A STINS ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ, PRINTR-O SOLUŢIE DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ ADOPTATĂ DE PROCUROR

Art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prevede la alin. (3) lit. a) că repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.

În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, prin încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 245 alin. (1) lit. b) şi c) şi al art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau prin cea de scoatere de sub urmărire penală procurorul dispune asupra restituirii lucrurilor care potrivit art. 118 din Codul penal nu sunt supuse confiscării speciale şi asupra restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Din prevederile acestor texte de lege, precum şi din prevederile art. 169 şi 170 din Codul de procedură penală rezultă că procurorul are competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în natură numai prin restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Prin urmare, ori de câte ori repararea pagubei în natură nu se face prin restituirea lucrurilor sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, ci prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare, competenţa de a dispune repararea pagubei în natură aparţine instanţei de judecată. Continue reading ORGANUL JUDICIAR COMPETENT SĂ DISPUNĂ DESFIINŢAREA TOTALĂ SAU PARŢIALĂ A UNUI ÎNSCRIS FALSIFICAT ÎN CAUZELE ÎN CARE ACŢIUNEA PENALĂ S-A STINS ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ, PRINTR-O SOLUŢIE DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ ADOPTATĂ DE PROCUROR

MODUL DE SOLUŢIONARE A PLÂNGERII ADRESATE DIRECT INSTANŢEI DE JUDECATĂ ÎMPOTRIVA REZOLUŢIILOR SAU ORDONANŢELOR PROCURORULUI DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ, FĂRĂ CA ACESTEA SĂ FIE ATACATE, ÎN PREALABIL, CONFORM ART. 278 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, LA PROCURORUL IERARHIC SUPERIOR

Potrivit art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana vătămată şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, după respingerea plângerii făcute conform art. 275 – 278 din acelaşi cod, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare a acesteia, potrivit art. 277 şi 278 din Codul de procedură penală. Continue reading MODUL DE SOLUŢIONARE A PLÂNGERII ADRESATE DIRECT INSTANŢEI DE JUDECATĂ ÎMPOTRIVA REZOLUŢIILOR SAU ORDONANŢELOR PROCURORULUI DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ, FĂRĂ CA ACESTEA SĂ FIE ATACATE, ÎN PREALABIL, CONFORM ART. 278 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, LA PROCURORUL IERARHIC SUPERIOR

APLICAREA DISPOZIŢIILOR ART. 1, 2 ŞI ALE ART. 3 ALIN. (1) ŞI (2) DIN ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 9/2000, APROBATĂ PRIN LEGEA NR. 356/2002, REFERITOARE LA CLAUZA PENALĂ PRIN CARE SE INSTITUIE OBLIGAŢIA RESTITUIRII LA SCADENŢĂ A SUMEI ÎMPRUMUTATE SUB SANCŢIUNEA PENALITĂŢILOR DE ÎNTÂRZIERE, PE LÂNGĂ DOBÂNDA CONTRACTUALĂ CONVENITĂ DE PĂRŢI SAU PE LÂNGĂ DOBÂNDA LEGALĂ

Este nulă clauza penală prin care sunt prevăzute penalităţi de întârziere, în afara dobânzii contractuale sau a celei legale, apreciind că o asemenea clauză este prohibită de lege. Ca urmare, prin hotărârile pronunţate de aceste instanţe debitorul a fost obligat să plătească doar sumele nerestituite creditorului, precum şi dobânzile curente restante. Continue reading APLICAREA DISPOZIŢIILOR ART. 1, 2 ŞI ALE ART. 3 ALIN. (1) ŞI (2) DIN ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 9/2000, APROBATĂ PRIN LEGEA NR. 356/2002, REFERITOARE LA CLAUZA PENALĂ PRIN CARE SE INSTITUIE OBLIGAŢIA RESTITUIRII LA SCADENŢĂ A SUMEI ÎMPRUMUTATE SUB SANCŢIUNEA PENALITĂŢILOR DE ÎNTÂRZIERE, PE LÂNGĂ DOBÂNDA CONTRACTUALĂ CONVENITĂ DE PĂRŢI SAU PE LÂNGĂ DOBÂNDA LEGALĂ

APLICAREA DISPOZIŢIILOR ART. 84 ALIN. (1) PCT. 2 DIN LEGEA NR. 59/1934 ÎN RAPORT CU REGLEMENTAREA DATĂ, PRIN ART. 215 ALIN. (4) DIN CODUL PENAL, FAPTELOR DE ÎNŞELĂCIUNE SĂVÂRŞITE ÎN LEGĂTURĂ CU EMITEREA UNUI CEC

Fapta de emitere a unui cec, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă beneficiarului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (4) din Codul penal. Continue reading APLICAREA DISPOZIŢIILOR ART. 84 ALIN. (1) PCT. 2 DIN LEGEA NR. 59/1934 ÎN RAPORT CU REGLEMENTAREA DATĂ, PRIN ART. 215 ALIN. (4) DIN CODUL PENAL, FAPTELOR DE ÎNŞELĂCIUNE SĂVÂRŞITE ÎN LEGĂTURĂ CU EMITEREA UNUI CEC

CALITATEA ÎN CARE PARTICIPĂ ÎN PROCESUL PENAL SOCIETATEA DE ASIGURARE. CU PRIVIRE LA APLICAREA DISPOZIŢIILOR ART. 54 ALIN. (4) ŞI ALE ART. 57 DIN LEGEA NR. 136/1995 PRIVIND ASIGURĂRILE ŞI REASIGURĂRILE ÎN ROMÂNIA, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE

Societăţile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi direct asigurătorului de răspundere civilă. Continue reading CALITATEA ÎN CARE PARTICIPĂ ÎN PROCESUL PENAL SOCIETATEA DE ASIGURARE. CU PRIVIRE LA APLICAREA DISPOZIŢIILOR ART. 54 ALIN. (4) ŞI ALE ART. 57 DIN LEGEA NR. 136/1995 PRIVIND ASIGURĂRILE ŞI REASIGURĂRILE ÎN ROMÂNIA, CU MODIFICĂRILE ULTERIOARE

PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

Nu se poate primi critica privind încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece cauza de impunitate prevăzută de textul de lege atacat se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, adică autorilor unei infracţiuni de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul de până la 50.000 euro cauzat prin fapta penală. Continue reading PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

ACCESUL NEÎNGRĂDIT AL ORICĂREI PERSOANE LA JUSTIŢIE. CONSEMNAREA ŞI CERTIFICAREA AUTENTICITĂŢII CONVORBIRILOR ÎNREGISTRATE ŞI A REDĂRII INTEGRALE A ACESTORA

Curtea a constatat că prevederile art. 911 – 916 din Codul de procedură penală, deci inclusiv articolul care constituie obiectul prezentei excepţii, sunt constituţionale, întrucât, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate şi a redării integrale a acestora, se prevăd suficiente garanţii procesuale specifice procesului echitabil, cu respectarea dreptului la apărare şi a prezumţiei de nevinovăţie consacrate de Constituţie şi de celelalte prevederi convenţionale invocate (Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 18 ianuarie 2005). Continue reading ACCESUL NEÎNGRĂDIT AL ORICĂREI PERSOANE LA JUSTIŢIE. CONSEMNAREA ŞI CERTIFICAREA AUTENTICITĂŢII CONVORBIRILOR ÎNREGISTRATE ŞI A REDĂRII INTEGRALE A ACESTORA

ADMINISTRAREA ŞI APRECIEREA PROBELOR ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE

Prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public, stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie, republicată, iar nu o încălcare a acestor dispoziţii constituţionale, aşa cum neîntemeiat susţine autoarea excepţiei de neconstituţionalitate ( Decizia nr. 343 din 21 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 25 octombrie 2004).

Potrivit Constituţiei României, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice. În calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei.

Curtea a mai constatat că nu poate reţine nici critica dispoziţiilor art. 63 alin. (2) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală, în raport de prevederile constituţionale care consacră dreptul părţii la un proces echitabil, întrucât dreptul învinuitului sau inculpatului de a propune probe şi de a cere administrarea lor se păstrează în tot cursul urmăririi penale, precum şi în cursul judecăţii, când acesta poate să solicite respingerea probelor cerute de procuror şi de părţi, ca o consecinţă a dreptului său la apărare.

Cât priveşte critica referitoare la prevederile art. 262 din Codul de procedură penală, Curtea constată că nu se poate susţine că acestea aduc atingere dreptului la apărare, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, cât şi, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz.

Curtea Constituțională, decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006

INTERCEPTAREA ŞI ÎNREGISTRAREA CONVORBIRILOR SAU COMUNICĂRILOR

I. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 912 din Codul de procedură penală, referitoare la organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, precum şi procedura ce se desfăşoară în îndeplinirea acestor activităţi procedurale, se constată că autorul excepţiei nu îşi motivează excepţia de neconstituţionalitate pe neconcordanţa acestui text de lege cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, ci evidenţiază numai aspecte ce privesc exclusiv activitatea organelor de urmărire penală în cauza dedusă judecăţii.

Întrucât, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor […] şi a ordonanţelor Guvernului”, iar nu aplicarea în concret a acestora, ceea ce este de competenţa exclusivă a organelor judiciare, se constată că susţinerile autorului excepţiei privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 912 din Codul de procedură penală, în raport cu art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, nu pot fi reţinute.

II. Prevederile art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, cu modificările ulterioare, sunt, în opinia autorului excepţiei, neconstituţionale în raport cu dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi [art. 16] alin. (1) şi (2)] şi cu cele referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului (art. 20). În argumentarea acestei susţineri, autorul excepţiei nu invocă nici un motiv din care să rezulte modul în care textul de lege criticat încalcă dispoziţiile constituţionale menţionate, ci se referă exclusiv la aspecte practice din activitatea organelor judiciare în cauza respectivă, care nu au nici o legătură cu competenţa după calitatea persoanei a Departamentului Naţional Anticorupţie. Astfel fiind, se constată că nici aceste susţineri nu pot fi reţinute.

Referitor la dispoziţiile art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate, de asemenea, în susţinerea excepţiei, dispoziţii privind interzicerea abuzului de drept, se reţine, aşa cum susţine şi Avocatul Poporului, că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă, neavând legătură cu textele criticate.

Curtea Constituțională, decizia nr. 595 din 8 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1064 din 28 noiembrie 2005

ARESTAREA INCULPATULUI. LIMBA PROCESULUI

I. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 din Codul de procedură penală, potrivit cărora în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română, iar actele procedurale se întocmesc tot în limba română, se susţine că încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi că sunt discriminatorii, deoarece „întocmirea actelor procedurale în limba română, în situaţia în care subiectul urmăririi sau judecăţii este un cetăţean străin, determină imposibilitatea acestuia de a-şi exercita drepturile şi garanţiile procedurale”.

Aceste critici sunt neîntemeiate, întrucât conform dispoziţiilor art. 128 alin. (1) din Constituţie „Procedura judiciară se desfăşoară în limba română”. Folosirea limbii române în procedurile judiciare este o expresie a suveranităţii statului. Acest principiu constituţional a devenit în reglementarea Codului de procedură penală o regulă de bază a procesului penal prevăzută în art. 7. Drept urmare, întreaga activitate procesuală, scrisă şi orală, trebuie să se efectueze în limba română.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 128 alin. (4), „Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”. Aceste dispoziţii îşi găsesc reflectare în art. 8 din Codul de procedură penală, referitor la folosirea limbii oficiale prin interpret, care constituie o garanţie pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare şi pentru desfăşurarea unui proces echitabil pentru toate părţile din proces, indiferent de naţionalitatea acestora şi de limba pe care o cunosc, garanţie concretizată în cuprinsul Codului de procedură penală în art. 73 alin. (3), art. 128, art. 190 şi următoarele, în art. 291, art. 319 şi în art. 394 alin. (1) lit. b).

II. Prevederile art. 148 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, sunt în opinia autorului excepţiei neconstituţionale în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, libertatea individuală şi prezumţia de nevinovăţie, întrucât „organul judiciar, în lipsa unei sentinţe judecătoreşti definitive care să stabilească vinovăţia, poate dispune asupra stării de libertate ca urmare a aprecierii subiective”.

Din analiza textului considerat ca fiind neconstituţional nu rezultă însă o încălcare a prevederilor constituţionale. Astfel, reglementând, printre cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive, şi pe acela în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, legea nu îl consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii – lucru ce nu este posibil de stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede numai o condiţie pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Termenul „infracţiune” folosit de legiuitor are aici semnificaţia unei fapte prevăzute de legea penală, care se încadrează într-un anumit text de lege ce o prevede şi o sancţionează, şi nu desemnarea unei infracţiuni a cărei existenţă să fi fost constatată printr-o hotărâre de condamnare definitivă. Măsura arestării preventive este o restrângere a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie prin art. 53 în scopul bunei desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta imputată inculpatului să fie prevăzută de legea penală, ca infracţiune de o anumită gravitate, reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestei măsuri.

De altfel, asupra conformităţii dispoziţiilor art. 148 din Codul de procedură penală cu Constituţia, deşi sub alte aspecte, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 173 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, constatând că aceste dispoziţii legale sunt constituţionale. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, atât considerentele, cât şi soluţia pronunţată în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

III. Art. 150 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în una dintre situaţiile prevăzute în art. 1491 alin. (6), este criticat în raport de prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi la egalitatea în faţa legii, fără discriminări, susţinându-se că „împrejurarea în care o persoană se află în străinătate nu este de natură să-i atragă sancţiunea prevăzută în textul criticat”.

Examinând aceste critici, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, deoarece prevederile art. 150 alin. (1) trebuie coroborate cu cele ale alin. (2) ale aceluiaşi articol, potrivit cărora „În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat”, asigurându-se astfel exercitarea drepturilor prevăzute în art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi în art. 24 alin. (1) din Constituţie.

IV. Referitor la prevederile art. 178 alin. (21) din Codul de procedură penală, potrivit cărora în cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un învinuit sau inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz, se susţine că sunt neconstituţionale, deoarece „prin expresia sau din orice alt motiv se lasă la îndemâna organului judiciar un instrument juridic prin folosirea căruia se pot încălca, cu uşurinţă, drepturile şi garanţiile procesuale”.

Aceste critici sunt neîntemeiate, deoarece normele procedurale prevăd numeroase excepţii de la regula generală a înmânării în mod direct şi personal a citaţiei, cum ar fi, de exemplu: predarea citaţiei soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte împreună cu persoana în cauză ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa [art. 179 alin. (1)], afişarea citaţiei pe uşa locuinţei [art. 178 alin. (2)], citarea prin administraţiile locului de deţinere sau ale spitalelor [art. 177 alin. (5) şi (6)], care au semnificaţia unor modalităţi diferite de îndeplinire a procedurii de citare, determinate de situaţia obiectiv diferită a persoanelor citate. Textul criticat are în vedere o situaţie cu caracter de excepţie şi urmăreşte să prevină şi să limiteze eventualele abuzuri în exercitarea drepturilor procesuale, de natură să determine tergiversarea soluţionării cauzei, pe calea menţinerii cu rea-credinţă a unei permanente lipse de procedură. O atare concluzie rezultă din economia întregului art. 178 din Codul de procedură penală, care prevede suficiente garanţii, de natură să asigure respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale.

Curtea Constituțională, decizia nr. 594 din 8 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1063 din 28 noiembrie 2005