Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit [1],dobândirea de bunuri prin alte mijloace decât cele cu caracter licit constituie o încălcare a principiilor eticii si echitații socialiste si este interzisa.
Bunurile dobândite cu încălcarea dispozițiilor alineatului precedent sau, după caz, valoarea lor băneasca vor fi trecute în proprietatea statului, în condițiile prezentei legi.
Puteau fi supusă controlului, în condițiile acestei legi, proveniența bunurilor oricărei persoane fizice, dacă sunt date sau indicii că exista o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale legale și nu se justifică dobândirea licită a bunurilor.
Prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei în cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.
Controlul privește bunurile dobândite în ultimii 15 ani dinainte de sesizare, atât cele existente în patrimoniul persoanei în cauza, cat si cele înstrăinate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Daca sunt dovezi certe ca bunuri dobândite anterior acestei perioade au proveniența ilicita, controlul va fi extins si asupra acestora.
La justificarea provenienței bunurilor vor fi luate în considerare toate veniturile obținute din activități productive utile pentru societate, precum si cele dobândite prin acte juridice legale. în cazul veniturilor pentru care nu s-au achitat impozitele sau taxele legale aferente, vor fi sesizate organele financiare în vederea stabilirii si achitării acestora în termenele de prescripție legale (Art. 2)
Judecători, daca constata ca proveniența unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificata, va hotărî fie trecerea în proprietatea statului a bunurilor ori a cotei nejustificate, fie plata unei sume de bani egale cu valoarea lor de procurare.
In cazul imobilelor si autoturismelor a căror valoare de procurare este mai mica decât cea găsita nejustificata sau cel mult egala cu aceasta, judecători va hotăra trecerea lor în proprietatea statului.
Trecerea în proprietatea statului se face la valoarea stabilita de judecători, pe baza de expertiza. Daca valoarea de expertiza este mai mare decât valoarea de procurare, trecerea se va face la aceasta din urma valoare.
In judecarea cauzei instanța nu se limitează la bunurile si valorile menționate în actul de sesizare.
Daca în legătura cu bunurile a căror proveniența este nejustificata rezulta săvârșirea unei infracțiuni, judecători trimite dosarul la unitatea competenta de procuratura, spre a vedea daca este cazul sa pună în mișcare acțiunea penala.
Judecători, daca constata ca proveniența bunurilor este justificata, hotărăște închiderea dosarului (Art. 11).
Legea nr. 18/1968 a fost abrogată prin Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici ( M. Of. 263 din 28 octombrie 1996[2])
Potrivit art. 1, se instituie obligația declarării averii pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și unele persoane cu funcții de conducere din regiile autonome, Fondul Proprietății de Stat, Banca Națională a României și băncile cu capital de stat, total sau majoritar, precum și procedura controlului averilor acestora în cazul în care există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit.
Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț. Sunt supuse controlului și bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană (Art. 10).
(1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată.
(2) Dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni, instanța trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mișcare acțiunea penală.
(3) În cazul în care se constată că proveniența bunurilor este justificată, instanța hotărăște închiderea dosarului (Art. 18).
Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege (Art. 44 Dreptul de proprietate privată alin, (1).
Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (2)
Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă(Art. 44 alin. 8).
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește sub acest aspect, în art. 5 alin. (1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă “potrivit căilor legale”, adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăsește și în art. 9 pct. (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice[3].
Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunțat asupra unei inițiative de revizuire a Constituției prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumție cu următorul text: “Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Cu acel prilej Curtea a reținut că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituție [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reținând că prin propunerea de revizuire se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, precum și faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituționalitatea acestei propuneri.
De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică “pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni”. Curtea a reținut că acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni. Ca urmare, referindu-se și la Decizia sa nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că și în acest caz se vizează suprimarea unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 148 alin (2) din Constituție [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu același prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reținut că “dacă textul urmărește să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracțiuni, redactarea sa este necorespunzătoare”.
Prin acel proiect de lege se propunea eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Ca și în precedentele enunțate, Curtea reține că această prezumție constituie o garanție a dreptului de proprietate al persoanei. În absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.
Curtea subliniază în acest context cele reținute în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menționată, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.
Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumții nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere și de inițiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune care are legătură cu criminalitatea organizată[4].
Articolul 112 C. pen. prevede posibilitatea confiscării nu doar a bunurilor obținute din infracțiuni, ci și a bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor sau a căror deținere este interzisă de legea penală. Mai mult, în ceea ce privește confiscarea extinsă, ceea ce ține de particularitatea acestei măsuri este faptul că instanța nu trebuie să aplice măsura confiscării extinse în considerarea unor “probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”, ci, din ansamblul coroborat de condiții pe care legea le cere a fi îndeplinite (inclusiv cea referitoare la valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit), trebuie să rezulte “convingerea” că bunurile provin din activitățile infracționale expres prevăzute.
În acest sens sunt și prevederile art. 5 – Confiscarea extinsă din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, potrivit cărora “Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”.
Curtea Constituțională[5] constată că legiuitorul a operat cu noțiunea de probă pentru ca instanța să își întemeieze hotărârea prin care aplică măsura de siguranță a confiscării extinse pe “probe certe, dincolo de orice îndoială”. Rezultă că instanța trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracțional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, și nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei “dincolo de orice îndoială” în cuprinsul art. 1121 alin. (21) și (3) din Codul penal face inutilă reglementarea instituției confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluționarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecința aplicabilității instituției confiscării speciale, dar și a instituirii unei condiții mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privința regimului probator.
Cu privire la măsura de siguranță a confiscării extinse, Curtea reține că aceasta a fost reglementată, prin dispozițiile art. II din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ca temei juridic al dispunerii măsurii confiscării și asupra altor bunuri decât cele care pot face obiectul confiscării speciale, reglementate la art. 112 din Codul penal, a căror legătură cu săvârșirea infracțiunii a fost dovedită. Așa fiind, aplicabilitatea confiscării extinse subzistă câtă vreme legătura (alta, a) bunurilor ce fac obiectul său cu săvârșirea infracțiunii nu a fost pe deplin probată (dar a fost dovedită – !!). În acest sens, prevederile art. 5 § (1) din Directiva 2014/42/UE utilizează, în privința confiscării extinse, sintagma “în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile […] o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale” (subl. ns.-D.C.), în timp ce, în legătură cu confiscarea specială, art. 4 din aceeași directivă face referire la existența unei hotărâri (alta ?!) definitive de condamnare.
Raportului juridic penal de conflict este unul și același, în cadrul unic al procesului penal.
Cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 377 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 958 din 19 octombrie 2004, și Deciziei nr. 1.060 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 11 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori în executarea unei sancțiuni penale, contravenționale, administrative ori civile sau a unei măsuri de confiscare specială, prevăzute de lege, nu constituie expropriere și nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate garantat constituțional. Astfel, dispozițiile art. 118 lit. b) și d) din Codul penal sunt în deplină concordanță cu prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție, republicată, . Or, legiuitorul, în acord cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, a stabilit prin textul legal criticat anumite limite înlăuntrul cărora judecătorul poate răspunde exigențelor impuse de art. 111 alin. 1 din Codul penal tocmai pentru prezervarea altor drepturi ce țin de garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată.
De asemenea, s-a mai arătat că măsura de siguranță a confiscării speciale nu este o pedeapsă în sensul atribuit de art. 53 din Codul penal, motiv pentru care nu poate fi primită critica potrivit căreia art. 118 din Codul penal contravine art. 23 alin. (12) din Constituție.
Totodată, nu se poate susține că este afectat art. 53 din Legea fundamentală, deoarece textul dispune fără echivoc asupra necesității confiscării ca măsură de siguranță care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol ori preîntâmpinarea săvârșirii de fapte penale. Or, tocmai norma constituțională pretins afectată permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale[6].
Cu titlu de exemplu, amintim Decizia nr. 424 din 18 februarie 2016, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a recunoscut existența unor venituri suplimentare ilicite.
Referitor la împrumutul menționat, pornind de la imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris (art. 1198C. civ. prima instanță a administrat probe – extrase de cont și alte dovezi privind veniturile împrumutătorului, declarați ale acestei persoane, etc.) pe baza cărora a ajuns la o concluzie judicioasă, neexistând nici un element care să susțină un cuantum mai mare. De altfel, în același sens s-a repoziționat și ANI în recurs, prin întâmpinare achiesând la concluzia primei instanțe, în condițiile în care anterior a negat de planor teza existenței împrumutului.
Contrar susținerilor recurenților, nu pot fi considerate venituri licite sumele primite în perioada supusă controlului de la N., direct sau prin intermediari. În această privință, prezumția constituțională de liceitate a dobândirii averii a fost răsturnată, argumentația curții de apel fiind la adăpost de orice critică[7].
Chiar dacă principiul disponibilității, specific procedurilor nepenale, nu este prevăzut ca atare în corpul Legii nr. 115/1996 el se degajă din modul în care este reglementată procedura controlului averii, în care “comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între ANI și instanța judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de “filtrare”, conform celor statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 307/2014.
Ca urmare, câtă vreme dispozițiile procedurale ale legii pentru declararea și controlul averilor demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici se întregesc cu prevederile C. proc. civ. și cu cele privind executarea creanțelor bugetare (art. 31 din lege) rezultă că instanța de judecată nu poate reține cu titlu de “avere nejustificată” o sumă mai mare decât aceea indicată în actul declanșator al procedurii [8]
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește că sarcina urmăririi penale era de a stabili, pe baza probațiunii, că inculpatul a cheltuit sau a primit sume specifice de bani în cursul celor șase ani care au precedat declanșarea delictului. Instanța de condamnare a fost apoi obligată să presupună că aceste cheltuieli sunt derivate din veniturile din traficul de droguri. Dificultatea a fost apoi transmisă inculpatului pentru a arăta, din nou pe bază de probe, că banii proveneau în schimb dintr-o sursă legitimă[9].
Emiterea unui ordin de confiscare în temeiul Legii din 1994 a fost diferită de impunerea standard a unei sentințe în urma condamnării de către o instanță penală, deoarece severitatea ordinului – atât în ceea ce privește suma de bani care trebuie plătită, cât și durata închisoarea care urmează să fie executată în lipsă – depindea de constatarea unui beneficiu din comportamentul infracțional din trecut pentru care inculpatul nu fusese neapărat condamnat. Din acest motiv, Curtea a observat că, pe lângă menționarea specifică a articolului 6 § 2, dreptul unei persoane într-un dosar penal de a fi considerat nevinovat și de a solicita urmăririi penale să poarte dovada acuzațiilor împotriva sa sau ea face parte din noțiunea generală de audiere echitabilă în temeiul articolului 6 § 1 (op. cit., § 40 și v, mutatis mutandis, Saunders c Regatului Unit, hotărârea din 17 decembrie 1996, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996- VI, § 68).
Dreptul la prezumția de nevinovăție nu este absolut, întrucât prezumțiile de fapt sau de drept funcționează în orice sistem de drept penal. Deși Convenția nu consideră astfel de prezumții cu indiferență, ele nu sunt interzise în principiu, atât timp cât statele rămân în limite rezonabile, ținând seama de importanța a ceea ce este în joc și menținând drepturile la apărare (v Salabiaku c. Franța , hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, § 28).
În Cauza Phillips c Regatului Unit (nr. 41087/98, §§ 35 și 39, CEDO 2001-VII),, Curtea a constatat că funcționarea schimbării acestei sarcini de probă era compatibilă cu articolul 6 § 1 din Convenție, întrucât, la evaluarea cuantumului beneficiului, judecătorul a fost mulțumit, pe baza fie a audierilor reclamantului, fie a probelor prezentate de procuratură, cu privire la fiecare element luat în considerare, că reclamantul deținea proprietatea sau cheltuise banii și că deducerea evidentă a fost că au venit de la o sursă ilegitimă . Astfel, după cum a rezumat Curtea în Geerings c Olandei, nr. 30810/03, § 44, 1 martie 2007: „… reclamantul deținea în mod demonstrabil bunuri a căror proveniență nu a putut fi stabilită; … se presupunea că aceste bunuri au fost obținute în mod ilegal; și … reclamantul nu a reușit să ofere o explicație alternativă satisfăcătoare ”.
Sarcina Curții este de a stabili dacă modul în care ipotezele legale au fost aplicate în cadrul procedurilor particulare au încălcat principiile de bază ale unei proceduri echitabile inerente. la articolul 6 § 1 . Sarcina Curții este de a stabili dacă procedurile în totalitate, inclusiv modul în care au fost luate probe, au fost corecte (Edwards c Regatului Unit, hotărârea din 6 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 34).
În cazul de față, Curtea constată că primul reclamant a fost condamnat pentru o infracțiune care presupunea importul a peste 28 de kilograme de heroină pură, cu o valoare de peste 1,2 milioane GBP. În evaluarea cuantumului beneficiului pe care l-a primit din traficul de droguri în perioada de șase ani, judecătorul, care a audiat toate probele la proces, pe lângă examinarea probelor în timpul procedurii de confiscare, a constatat că reclamantul a fost principalul participant la tranzacție și a considerat că faptul că a fost capabil, împreună cu coacuzatul său, să cumpere un lot atât de mare, a indicat că aceasta nu a fost prima sa acțiune în traficul de droguri. Judecătorul a constatat în continuare că procuratura a stabilit, pe baza probabilității, că reclamantul a cheltuit sau a primit sume mari de bani. Dovezile reclamantului referitoare la activitățile sale comerciale nu au explicat în mod satisfăcător de unde proveneau acești bani și, prin urmare, judecătorul a constatat că reclamantul a beneficiat din traficul de droguri .
Al doilea reclamant a fost ca organizator principal într-o afacere cu trafic internațional de droguri. În prima etapă a procedurii de confiscare, judecătorul a luat în considerare probe, printre altele, ale ofițerului de poliție sub acoperire pe care reclamantul îl credea spălător de bani și a constatat că, în perioada de șase ani, acești bani au venit la rândul lor din traficul de droguri anterior.
Pe parcursul acestor proceduri, drepturile la apărare au fost protejate de garanțiile încorporate în sistem. Astfel, în fiecare caz, evaluarea a fost efectuată de o instanță cu o procedură judiciară, inclusiv o audiere publică, dezvăluirea prealabilă a procesului de urmărire penală și posibilitatea reclamantului de a prezenta probe. Fiecare solicitant a fost reprezentat de un avocat la alegerea sa. Sarcina revine acuzării pentru a stabili că reclamantul deținuse bunurile în cauză în perioada relevantă. Deși legea a cerut instanței să presupună că bunurile provin din traficul de droguri, această ipoteză ar fi putut fi respinsă dacă reclamantul ar fi arătat că a dobândit proprietatea prin mijloace legitime.
A doua etapă a procedurii a presupus calcularea valorii activelor realizabile disponibile în prezent pentru solicitant. Legislația din această etapă nu impunea instanței de condamnare să facă nicio presupunere cu privire la activitatea infracțională din trecut: în schimb, trebuia să facă o evaluare a mijloacelor reclamantului în momentul pronunțării ordinului. După cum a explicat Curtea de Apel în Cauza R. c Barwick, sarcina revine pârâtului să stabilească conform standardului civil că suma care ar putea fi realizată era mai mică decât suma evaluată ca beneficiu.
Fiecare dintre reclamanții prezenți a ales să prezinte probe orale referitoare la bunurile sale realizabile. Aceștia erau reprezentați legal și fuseseră informați cu privire la modul în care a fost calculată cifra beneficiilor. Fiecare reclamant a avut ocazia să-și explice situația financiară și să descrie ce se întâmplase cu activele pe care judecătorul le luase în considerare la stabilirea cifrei de beneficii. Primul reclamant, despre care s-a constatat că avea sume mari de bani inexplicabili care treceau prin conturile sale bancare nu a dat nicio explicație credibilă pentru aceste anomalii. Cel de-al doilea reclamant nici măcar nu a încercat să explice ce s-a întâmplat cu diferitele loturi de canabis pe care s-a constatat că le-a cumpărat. În fiecare caz, judecătorul a constatat că probele reclamantului au fost lipsite de credibilitate .
Hotărârile Curții de Apel nu au fost incompatibile cu noțiunea de echitate audierea în cadrul procedurilor penale pentru a atribui sarcina fiecărui solicitant pentru a da o relatare credibilă a situației sale financiare. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 6 § 1 din Convenție cu privire la oricare dintre reclamanți.[10]
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Amintim că dela data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranță se va considera făcută și la confiscarea extinsă, conform art. IV și art. V din Legea nr. 63/2012[11].
Prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, ( M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011), Curtea Constituțională, referindu‑se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că „așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Cât privește instituția confiscării extinse „care nu este altceva decât o varietate a măsurii de siguranță a confiscării”, Curtea constată că această instituție a fost introdusă în legislația română prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ( M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012), lege care transpune în legislația națională art. 3 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, ( Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005). De altfel, în Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, dat publicității în luna iulie 2011, se recomandă ca în sfera luptei împotriva corupției țara noastră să dovedească rezultate convingătoare în recuperarea produselor infracțiunii, urmând cele mai bune practici din alte state membre ale Uniunii Europene și adoptând o nouă lege privind confiscarea extinsă.
Prin urmare, analiza Curții Constituționale va avea ca punct de plecare susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile și egalitatea cetățenilor în fața legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.
Astfel, Curtea constată că prin efectele sale confiscarea extinsă, așa cum s‑a arătat mai sus, deși nu este condiționată de răspunderea penală, presupune o legătură indisolubilă cu infracțiunea. Drept urmare, apare ca o cauză de înlăturare a unei stări de pericol și de preîntâmpinare a săvârșirii unor alte fapte penale.
Analizând conținutul întregii reglementări referitoare la confiscarea extinsă din Codul penal, Curtea constată că principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituții.
În ceea ce privește principiul egalității în fața legii a cetățenilor, Curtea constată că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi și, pe cale de consecință, să nu se dispună luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă față de primul.
Altfel spus, dispozițiile referitoare la confiscarea extinsă sunt constituționale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012.
În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Aceasta nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiției, nu este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situația în care urmează a da dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată[12].
Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 107 C. pen.). Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (alin. 3 al art. 107),dar este vorba de „persoana care a comis o faptă. . . .”. Suntem totuși în “situația. . . “ dar legat de alin. 2, numai „față de” persoană, înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor penale raportându-se numai la acea persoană “penală” (ajuridic spus, dar încetățenit!!). Chiar dacă se urmărește înlăturarea unei stări , pericolul nu poate fi privit în abstract, ci legat de preîntâmpinarea săvârșirii de către un făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală.
Semnalăm o posibilă incongruență, atât timp cât Constituția a înlăturat confiscarea averii: Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă . Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii (art. 44 alin. 8, respectiv, 9 ).
Articolul 1121,introdus prin Legea nr. 63/2012, reglementează confiscarea extinsă:
sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele produse, folosite, date, dobândite. . . , în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unor infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare.
Confiscarea extinsă se dispune dacă, cumulativ:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; și
b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute de lege. Se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul.
Se confiscă, de asemenea, bunurile obținute din exploatarea sau folosirea lor și bunurile produse de acestea[13].
Confiscarea extinsă este o instituție de drept material[14].
Prin Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal[15].
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care aveau următorul cuprins:
“(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; […]”.
Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii și ale 147 alin. (4) referitor la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 ( M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014) s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Prin decizia arătată, Curtea a reținut că: “sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare”[16]
S-a arătat că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial.
S-a mai reținut, cu privire la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, că “așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție[17]
Astfel, Curtea a statuat că, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, Curtea a reținut că nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. În consecință, Curtea a constatat că măsura de siguranță a confiscării extinse este o normă de drept penal material.
Curtea a decis că măsura de siguranță a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracțiunea care a determinat condamnarea, cât și actele anterioare acesteia din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse au fost comise după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 63/2012.
Curtea a reținut că principiul neretroactivității legii își găsește justificarea și are rolul de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecților de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.
Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. S-a observat că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.
Curtea constată că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal cuprind o soluție legislativă identică cu cea a art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, cele două texte fiind introduse în actele normative anterior arătate prin Legea nr. 63/2012. Având în vedere identitatea de obiect al prezentei excepții cu cel al excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, norma privind confiscarea extinsă prevăzută la art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal nu poate depăși limita temporală reprezentată de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, neputându-se dispune cu privire la bunurile dobândite de persoana condamnată înaintea datei anterior referite, soluție de principiu reținută în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoarea Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.
Câștigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalității organizate transfrontaliere, inclusiv a organizațiilor criminale de tip mafiot. Prin urmare, statul trebuie să dispună de mijloacele de a depista, sechestra /îngheța, gestiona și confisca produsele provenite din săvârșirea de infracțiuni. Prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate trebuie realizată și prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, în anumite cazuri, extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale.
Atât în cazul confiscării simple, directe, cât și a celei extinse, măsura constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. în aplicarea acestei sancțiuni, instanța de judecată va examina dacă restricția dreptului îndeplinește exigențele art. 53 din Constituție, respectiv va examina: prevederea în lege; scopul urmărit; caracterul necesar; caracterul proporțional.
Prevederea în legea română a măsurii include condițiile de aplicare și scopul.
Confiscarea extinsă se dispunea dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) valoarea, bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;
b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).
Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terț unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți ori dintre părinți, și. copii, în cazul în care conviețuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deține controlul.
Este cazul să amintim de o reglemenare mai veche, potrivit căreia, ca persoane responsabile civilmente, persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul și au tras foloase de pe urma infracțiunii răspund solidar împreună cu acesta, în baza art. 15 din fostul Decret nr. 221/1960, în limitele foloaselor de care au beneficiat, chiar dacă nu au avut cunoștință că infractorul a săvârșit o faptă penală prin care s-a adus un prejudiciu, fiind suficient să se dovedească că au beneficiat de pe urma infracțiunii[18].
Prin bunuri se înțelege și sumele de bani. Este vorba de orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate; produsele includ și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse. O definiție extinsă a bunurilor (ca valoare echivalentă) include documente sau instrumente juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri, de exemplu, instrumente financiare sau documente care pot da naștere unor drepturi de creanță și care se află, în mod normal, în posesia persoanei căreia i se aplică procedurile relevante.De asemenea, este vorba și de bunuri transferate în cunoștință de cauză, în vederea evitării confiscării, către terți sau achiziționate de aceștia (fără să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință). Amintim că, potrivit art.14 C. civ., orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Buna-credință se prezumă până la proba contrară. Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității (de exemplu, art. 347 C. civ. [19]).
La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, persoanele prevăzute la alin. (3).
Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.
Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.
Confiscarea face parte din cadrul politicilor de prevenire a infracționalității și fiind prevăzută de lege, confiscarea extinsă a vizat un scop legitim.
Cu privire la proporționalitatea cu scopul vizat, Înalta Curte de Casație și Justiție a verificat dacă procedurile care s-au derulat în fața instanțelor a oferit acuzatului și soției sale, ținând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de a-și susține cauza în fața autorităților competente. Curtea a constatat că această condiție a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată în fond și recurs, în urma unor proceduri contradictorii. In plus, s-au examinat faptele într-o modalitate obiectivă fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situația financiară a acuzatului și soției sale pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât grație folosirii unor profituri ilicite. Astfel, ținând cont de interesul general referitor la combaterea fenomenului infracțional, înalta Curte a considerat că ingerința nu este disproporționată față de scopul vizat.
Înalta Curte analizând condițiile dispunerii unei astfel de măsuri deduse din textul menționat, reține întrunirea cumulativă a acestora astfel:
Obiectul judecății în această cauză se referă la infracțiuni de corupție, respectiv infracțiunea de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în forma autoratului sau complicității.
Sancțiunea prevăzută de lege, potrivit caracterizării în drept a activității infracționale, este închisoarea de la 2 Ia 12 ani, maximul special fiind în cuantumul determinat potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, majorat cu 2 ani față de norma de incriminare din C. pen.
Fapta de corupție a fost aptă, iar nu numai susceptibilă, să-i procure participantului un folos material. Astfel inculpatului P.l.A. a obținut un folos injust constând în suma de bani remisă, iar activitatea sa ilicit penală în perioada iunie 2008 – iunie 2012 i-a creat condițiile realizării plăților către unitățile bancare.
Soții P. au achiziționat două apartamente cu sume de bani obținute din contracte de credit ipotecar pentru care ratele lunare aferente au fost achitate din sume obținute ilicit.
De asemenea, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condițiile referitoare la faptul că:
a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă anterioară de 5 ani, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;
b) Au fost administrate probatorii din care rezultă indubitabil că plățile lunare aferente creditelor obținute au fost achitate constant din sumele ilicite dobândite din activitatea infracțională.
Confiscarea specială are ca obiectiv deposedarea inculpatului de bunurile a căror valoare depășește nivelul veniturilor licite ale acestuia.
Se constată că cele două contracte de credit au fost încheiate în 12, 16 iunie 2008, iar activitatea infracțională dedusă judecății în prezenta cauză s-a săvârșit în perioada mai – iunie 2012.
Ca urmare perioada iunie 2008 – iunie 2012 va constitui perioada de referință pentru raportarea veniturilor și determinarea caracterului licit ori ilicit al acestora.
Astfel, Înalta Curte va avea în vedere, pentru această perioadă de referință, sumele totale obținute de soții P., lunar si va cenzura si eventualele sume obținute de la terți (rude), prin liberalități.
Având în vedere clauzele contractelor de împrumut, Ministerul Public și prima instanță au reținut că cei doi soți au achitat lunar, în perioada iunie 2008 – iunie 2012, suma de aproximativ 1.500 euro, în timp ce veniturile salariate lunare cumulate ale acestora nu au depășit, 4.100 lei, echivalentul a mai puțin de 1.000 euro.
Înalta Curte constată că soții P.l.A. și P.D.A., în perioada de referință, au avut calitatea de funcționari publici cu statut special în cadrul M.A.I., iar potrivit Legii nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, aveau obligația legală de a completa declarația de avere.
Se constată că în legătură cu veniturile nete salariale declarate există diferențe nesemnificative, între declarațiile soților, astfel încât înalta Curte va reține aceste venituri salariale în cadrul analizei următoare.
La dosarului cauzei au fost atașate înscrisuri emanate de la unitățile bancare referitoare la derularea contractelor de credit .
Apărările inculpatului în sensul că a primit de la părinții săi sume importante de bani, 76.259 lei în anul 2008 și 55.903 lei în anul 2009, nu pot fi apreciate ca sincere și apte să facă dovada achitării ratelor din venituri obținute licit, în perioada 2008-2012.
În primul rând, în calitate de funcționari publici soții P. aveau obligația de a însera în declarațiile de avere aceste venituri suplimentare, or nici una dintre declarațiile de avere completate nu se referă la donații ori liberalități făcute în favoarea lor de către rude, apărarea fiind una evident pro causa.
Ca urmare, Înalta Curte apreciază că inculpatul și soția sa nu au dovedit proveniența licită a sumelor destinate achitării ratelor, în condițiile în care se prezumă că veniturile salariale au asigurat mijloacele de subzistență familiei.
În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun aparținând (și) soțului, Înalta Curte reține următoarele:
Soții P. au obținut cele două apartamente în timpul căsătoriei, acestea intrând în proprietatea comună devălmașă, soția deținând indubitabil o cotă parte.
Înalta Curte reține că măsura confiscării a făcut obiectul cenzurii în cele două grade de jurisdicție, respectiv în fața instanțelor de fond și de recurs. Măsura a fost solicitată inițial de procuror prin actul de sesizare și probatorii au fost administrate încă din cursul urmăririi penale, înscrisuri (provenind de la unitățile bancare, declarații de avere), probatoriul fiind prelungit în fața instanțelor (înscrisuri: extrase de cont pentru inculpat și rudele sale ori ale soției; declarații de martori, fiind audiate rude ale soților, declarația părții însăși). Aceste probatorii, evidențiate anterior, au fost administrate în susținerea intereselor legitime ale inculpatul și soției sale, chiar dacă aceasta din urmă nu a fost parte în prezenta cauză. Avocații aleși ai inculpatului au susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, de-a lungul întregii proceduri.
În ansamblul său, procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese.
C.E.D.O., prin hotărârea din data de 10 aprilie 2012, pronunțată în cauza S. c L., a arătat că reclamanta, deși nu a fost parte în procedura penală desfășurată împotriva soțului său a avut ocazia să administreze probe în valorificarea propriului interes, aspect ce a condus la concluzia lipsei încălcării drepturilor acesteia sub aspectul art. 6 § 1 din Convenție[20].
Nu există nici un impediment actual ca în cursul proceselor penale să nu se dispună citarea terțului în patrimoniul care va resimți efectul măsurii de siguranță a confiscării pentru a fi încunoștințat despre procedura derulată și posibilele consecințe asupra drepturilor sale de natură civilă, dându-i-se posibilitatea reală de a se apăra, inclusiv prin administrarea de probe. În cauză avocatul inculpatului a susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, iar procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese în procesul desfășurat împotriva soțului său acuzat de infracțiuni de corupție.
În aceeași hotărâre menționată anterior, C.E.D.O. a arătat și faptul că măsura confiscării dispuse față de soț nu echivalează cu atestarea vinovăției sale în raport cu vreo infracțiune și, ca urmare, nu se poate reține o încălcare a art. 6 § 2 din aceeași Convenție.
În ceea ce privește incidența legi ce a reglementat confiscarea extinsă se constată că infracțiunea cercetată este comisă în iunie 2012, după intrarea în vigoare a art. 118 C. proc., în aprilie 2010. Din momentul intrării în vigoare a acestui text a devenit previzibil și accesibil pentru acuzat faptul că săvârșirea ulterioară de infracțiuni îl va supune exigențelor acestei legii, măsura de siguranță vizând și foloase dobândite printr-o conduită anterioară. Această interpretare a textului, este susținută de doctrină.
Inculpatul a săvârșit infracțiunea cercetată în iunie 2012, iar actele ilicite anterioare evaluate sub aspectul măsurii de siguranță au fost săvârșite în perioada iunie 2008 – iunie 2012. Sub aspectul acestei activități anterioare infracțiunii cercetate relevante sunt poziția inculpatului care a recunoscut activitatea infracțională descrisă în actul de sesizare, dar și conținutul unor convorbiri interceptate în care însuși făptuitorul se referă la săvârșirea unor acte ilicit penale similare în perioada menționată 2008-2012.
Înalta Curte reiterează faptul că, în recurs, în procedura audierii, inculpatul a precizat, asistat de apărători aleși, că înțelege să achieseze la întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, deci inclusiv la conținutul interceptărilor. Astfel, structurată strategia apărării pentru acest inculpat, respectiv pe susținerea unei conduite de recunoaștere totală a faptului ilicit penal și de necontestare a probatoriilor administrate, cu excepția audierii, nu au fost solicitate sau administrate probatorii noi în calea de atac.
Posibilitatea confiscării unor bunuri obținute din activități infracționale anterioare actului ilicit penal dedus judecății, cu respectarea anumitor garanții legate de exercițiul dreptului la apărare, este recunoscută de C.E.D.O., care atestă ca acest demers nu este contrar exigențelor art 6 § 1 din Convenție.
În ceea ce privește natura juridică a acestei măsuri, deși prevăzută de legiuitor în titlul destinat măsurilor de siguranță, prin severitatea efectelor și prin scopul său trebuie apreciată ca o veritabilă pedeapsă. Scopul acestor măsuri nu este numai unul eminamente preventiv, ci tebuie acceptată și natura represivă a acestei sancțiuni. Acest caracter prin el însuși demonstrază necesitatea ca măsura confiscării extinse să facă obiectul unei dezbateri contradictorii, astfel cum s-a procedat în cauză, neputându-se reține la art. 118 alin. (2) C. pen., întrucât exced nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate, respectiv suma lunară de plată dedusă din contractele de credit obținute pentru achiziția celor două apartamente depășește veniturile (salariale, nete) lunare, totale ale soților.
Directiva 2014/42/UE[21] arată că „este suficient ca instanța să evalueze pe baza probabilităților sau să poată prezuma în mod rezonabil că este semnificativ mai probabil ca bunurile în chestiune să fi fost obținute în urma unor activități infracționale decât din alte activități. În acest context, instanța trebuie să analizeze circumstanțele specifice ale cauzei, inclusiv faptele și probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea extinsă. Faptul că valoarea bunurilor unei persoane este disproporționată față de venitul legal al acesteia s-ar putea înscrie între acele fapte care conduc instanța la concluzia că bunurile provin din activități infracționale. Statele membre ar putea, de asemenea, să stabilească o cerință pentru o anumită perioadă de timp în care bunurile ar putea fi considerate a fi provenit din activități infracționale” (subl.ns.- D.C.).
În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1746 C. civ., în vigoare la data încheierii contractelor de ipotecă, precum și dispozițiilor din noul C. civ., art 2327, 2345 și 2360, care preiau dispozițiile din reglementarea anterioară, garanția imobiliară urmărește bunul indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietății și a devenit opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în C.F.
Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părții civile, întrucât nu va avea nici o influență asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul 1.
Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 alin (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., Serviciul Teritorial Constanța, împotriva sentinței penale nr. 172/ P din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru C.P.M.F. Va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (5), art. 81,art. 82 și art. 83 C. pen. cu toate consecințele, în ce-l privește pe inculpatul N.A.
În baza art. 86 C. pen., va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului N.A. pentru cele două infracțiuni de complicitate la trafic de influență, prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref.la art. 257 alin. (1) C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6(șase) ani și 6 (șase) luni stabilit în baza dispozițiilor art. 86” C. pen. [. . . ] În baza art. 118 alin. (1) lit. p) și alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea extinsă, în favoarea statului, a celor două apartamente obținute cu credit ipotecar de către inculpatul P.l.A. [22]
Consiliul Europei, apreciind că România, alături de alte state membre, nu este încă în măsură să confiște în mod eficient produsele infracțiunilor, a adoptat Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor și altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea[23]. Decizia CE are ca scop să garanteze că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracțiunea și în ceea ce privește sarcina probei privind sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune având legătură cu criminalitatea organizată.
Printr-un proiect de lege s-a propus eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii.
Curtea reține că în absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari[24].
De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003[25], Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică “pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni“. Curtea a reținut că acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.
Curtea subliniază că reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.
Cu majoritate de voturi, curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție[26].
În dezacord cu hotărârea Curții Constituționale , în opinia separată se consideră că modificarea vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituție nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanțiilor acestuia.
Se arată că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăsește prezumția caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituțiile Franței, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei și Ciprului.
Prezumția ar trebui înlăturată, deoarece “nu aduce atingere securității juridice a dreptului de proprietate“ , acesta fiind în continuare garantat și ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicția confiscării averii dobândite licit.
Este știut că principiul securității juridice își are originea în dreptul german, care a consacrat protecția cetățenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerențelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituțional din Franța a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea și caracterul inteligibil al legii (François Luchaire – Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11).
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a preluat același sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluționată prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodată, și CEDO s-a pronunțat în același sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 și 22 septembrie 1994, pronunțate în cauzele Sunday Times c Marii Britanii și Hentrich c Franței, se arată, documentat[27], în opinie.
Autorul opiniei consideră că “sensul principiului securității juridice reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum și prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înțeles la nivel european“ (subl.ns. – D.C.) .
Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996[28] a făcut obiectul constituționalității unei inițiative de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din Constituția României .
Prin inițiativa de revizuire se propunea înlocuirea prezumției caracterului licit al dobândirii averii cu următorul text: ”Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”.
Curtea Constituțională a arătat cu acel prilej, europenește, că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituție, conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită.
În mod corespunzător, alin.(8) al art.41 din Constituție prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. Astfel fiind, prezumția instituită de art.41 alin.(7) din Constituție nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.
Prin propunerea de revizuire se urmărea răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii.
Securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este însă indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii.
De aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, conchide curtea.
În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare.
Fiecare stat membru ia măsurile necesare care să-i permită, în condițiile prevăzute, să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționaledesfășurate de persoana condamnată. Decizia-cadru 2001/500/JAI a impus statelor membre să permită confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor “ca urmare a pronunțării unei condamnări definitive” și să permită confiscarea unor bunuri a căror valoare corespunde acelor instrumente și produse[29].
Confiscarea poate opera doar în cadrul unei proceduri penale, în fața oricărei instanțe penale competente, față de o persoană condamnată – sub orice formă de participare[30] – pentru săvârșirea uneiinfracțiuni deosebit de grave limitativ enumerate[31] ca atare în lege,- răsturnându-se prezumția caracterului licit al averii, cuprinsă în art. 44 pct. 8 din Constituția României, republicată. Nu vedem nici o “extindere” a principiilor de drept penal ! În acest sens este și Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005[32].
Înlăturarea prezumției aduce “atingere securității juridice a dreptului de proprietate“, atât timp cât averea este proprietate, dreptul este afectat în esența sa, după cum aplicarea dreptului penal reprezintă o știrbire a libertății persoanei, adusă de societate în numele legii, și se afectează în substanța lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar și ale terților care nu fac obiectul urmăririi penale.
Mijlocul tehnic constă în instituirea unei prezumții legale de greșeală și presupunând un raport de cauzalitate, care, prin mijlocirea faptei celui pentru care se răspunde, leagă comportarea celui prezumat răspunzător de paguba pricinuită. Prezumțiile de responsabilitate descompun sarcina probei și înlocuiesc dovada anevoioasă a culpei sau raportul de cauzalitate cu proba unor elemente vecine și conexe ușor de dovedit, de care legea leagă prezumția[33].
Avem prezumția legală[34] a caracterului licit al averii, avem prezumția legală a indemnului, determinării faptei , terții știau sau ar fi trebuit să știe– sunt determinări legale ca atare ca fiind, special, opera legiuitorului. Întâlnim o prezumție simplă, la lumina și înțelepciunea judecătorului, a tragerii unui folos, al terților[35]. După forța ei probantă, credem că avem de-a face și cu o prezumție legală relativă, iuris tantum, cândlegea vorbește de convingerea instanței, care se poate baza inclusiv ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei[36]. Referitor la fundamentul răspunderii – culpă, responsabilitate, garanție, obiectivă, echitate – în cazul confiscării extinse din art. 1121, alin. (1) și (2) C. pen. putem vorbi de prezumții de factură intermediară, provenind dintr-o reglementare specială, limitativă, restrictivă[37]
În conținutul noțiunii de culpă trebui inclus orice comportament uman neadecvat, nepotrivit unei anume situații (o slăbiciune, o neatenție, o încredere exagerată) și care a avut un rezultat prejudiciabil[38].
Articolul 1369 din Codul civil reglementeaază răspunderea altor persoane.Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei. Aceste dispoziții se aplică și în privința celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite. În acest caz, este vorba de o răspundere solidară. Dacă paguba rezultă din fapte deosebite, iar între făptuitori nu a existat înțelegere, responsabilitatea se împarte, încât autorul fiecărui delict va fi obligat numai la repararea prejudiciului cauzat prin propriul fapt juridic ilicit – obligații divizibile[39]
Revizuirea art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituție aduce atingere dreptului de proprietate, dar nu ni se pare necesară/utilă, atât timp cât este posibilă și chiar obligatorie aplicarea “tratatelor internaționale anterior menționate și a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală“. Apreciem că legea română corespunde oricăror norme de echitate.
Prin Legea nr. 228/2020[40] s-a transpus în legislația națională art. 4 alin. (2), art. 5-7, art. 8 alin. (1) și (6), art. 9 și art. 11 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 127 din 29 aprilie 2014, precum și art. 8 alin. (4) din Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65 din 11 martie 2016.
La articolul 1121 C. pen.[41], alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:
” Art. 1121. – (1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când fața de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei.
(2) Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței. Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului a fost evitarea confiscării.”
Se înlătură astfel limitarea aplicării instituției confiscării extinse doar în cazul anumitor infracțiuni[42].
Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.
Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață (art. 349 C. pr. pen. ).
Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal (art. 97 C. pr. pen. )[43].
Faptele privitoare la răspunderea civilă constituie un obiect al probei.
Instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din orice activități infracționale, nu numai activități infracționale de natura celor prevăzute anterior, limitativ, la alin. (1). Legea vorbește de convingerea instanței, care se poate baza inclusiv ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei[44].
Terții de care se face vorbire nu pot avea decât cel puțin calitatea de părți responsabile civilmente.
[1] Republicată.Abrogată prin Legea nr.115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere (M.Of. 263 din 28 octombrie 1996)
[2] Cu intervenții succesive prin Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor şi demnităților publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (M.Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010), Legea nr. 94/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008), Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 359 din 25 mai 2007)
[3]DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, 440 din data de 23 iunie 2011
[4] V și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 956 din 8 martie 2018, https://idrept.ro/. CJCE, Cauza C-402/05P. Yassin Abdullah Kadi și Al Barakaat International Foundation c Consiliul Uniunii Europene și Comisia Comunitățiloe Euronene, Hotărârea din 3 septembrie 2008, Cauza C-379/08, ERG ș. a. , Hotărârea din 9 martie 2010, curia. europa. eu. Tudorel Toader, Marieta Safta, Constituția României, Ed. Hamangiu, 2015, pp. 185-211
[5] Curtea Constituțională , Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. Nr. 97 din 7 februarie 2019, §§ 390-392
[6] Curtea Constituțională , Decizia nr. 168 din 2 martie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul penal, M. Of. nr. 167 din 16 martie 2010
[8] Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 424 din 18 februarie 2016. În acelaşi sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 1573/2012, https://idrept.ro/
[9] CEDH, Fourth Section, Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos.19955/05and15085/06)23/12/2008,, §38-50https://hudoc.echr.coe.int/
[10] CEDH, Fourth Section, Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,, §38-50https://hudoc.echr.coe.int/
[11] Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 112 şi 1121 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la confiscarea extinsă (Art. IV)
Dispoziţiile art. II şi IV intră în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (Art. V). Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M Of nr. 258 din 19 aprilie 2012
[12] Curtea Constituţională, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.
[13] V Curtea Constituțională , dec. nr. 11/2015, M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015. V și Dan Lupașcu, Mihai Mareș, coordonatori, Codul penal Jrisprudență obligatorie, Jrisprudență elevantă, Universul juridic, 2018, pp. 99-100; Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, ratificată prin Legea nr.263/2002; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe cale terestră, a aerului şi pe mare, ratificate prin Legea nr.565/2002
[14] Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Modificarea introdusă prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005
[15] Curtea Constituțională , Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal, M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015
[18] Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 1319/1975, în Culegere de decizii, 1975, p. 435. Încă nu se inventase confiscarea extinsă la nivel european. Pentru repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiuni sînt supuse urmăririi şi bunurile persoanelor care au gospodarit împreună cu infractorul, ori au avut raporturi strinse cu el, în măsura în care s-a constatat judecătoreşte ca au tras foloase de pe urma infracţiunii.Decretul este publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 1 iulie 1960 și republicat în B. Of. nr. 144 din 15 decembrie 1969, în temeiul Decretului nr. 679 din 7 octombrie 1969. Parte responsabilă civilmente, având raporturi strânse cu infractorul, care a tras foloase. Dacă nu a fost chemată ca parte în procesul penal, există doar soluția unei acțiumi civile separate (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1373/1985, în Culegere de decizii, 1985, p.352). În măsura în care s-a constatat judecătorește că s-a tras folose de pe urma infracțiunii. Instanțele au obligația să administreze probe că s-a profitat și întinderea valorii de care s-a beneficiat (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1426/1981, Culegere de decizii, 1981, p.325)
[19] Adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor.
[21] Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 29 aprilie 2014, L 127/39
[22] I.C.C.J., S. pen. , dec. nr. 1922 din 5 iunie 2013, www.scj.ro și idrept. ro
[23] Decizia-Cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, 19/vol. 07, Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene, 147
[26] Curtea Constituţională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011 , cu Opinie separată prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc.
[27] V și Case of Handyside c The United Kingdom , 5493/72, 07/12/1976, Case of Agosi c The United Kingdom, 9118/80, 24/10/1986, Case of Allan Jacobsson v. Sweden (No. 1), 10842/84 , 25/10/1989, Case of Sun v. Russia, 31004/02, 05/02/2009, Affaire Grifhorst c. France, 28336/02, 26/02/2009 etc.
[29] Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).
[30] “Dacă și în ce măsură persoana condamnată este răspunzătoare pentru faptul că confiscarea instrumentelor a devenit imposibilă” (Directiva 2014/42/UE) – subl. ns. D. C.
[31] Spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor. Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii.
[32] „ sub rezerva pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracțiune”. Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, p. 49. Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană vizează revizuirea și extinderea dispozițiilor Deciziilor-cadru 2001/500/JAI și 2005/212/JAI (RO L 127/40 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 29.4.2014 ). La confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor ca urmare a hotărârii definitive a unei instanțe și confiscarea unor bunuri de valoare echivalentă acestor instrumente și produse ar trebui să se aplice conceptul extins de infracțiune prevăzut în această directivă.
[33] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, pp. 249-253. Prezumție de culpă, la Petre Anca, Fapte ilicite, în „Teoria generală a obligațiilor” de Tudor Popescu și Petre Anca , Ed. Științifică, 1968, p. 213
[34] Vom avea o culpă comună, pentru coluziune, în cazul coautorilor, complicilor, tăinitorilor (la aceștia vorbim de o răspundere în măsura valorii, întrucât nu există un raport de cauzalitate direct, ci prezumat legal, fapta lui fiind posterioară).
[36] Jurisprudență relativ recentă și la Gheorghe Beleiu, Drept civil român, „Șansa”, 1995, pp. 111sqq
[37] Despre prezumția de culpă v și Petre Anca, loc. cit. pp. 214-216: mutatis mutandis, proba contrară este doar cazul fortuit.
[38] Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 66, discutând despre criza actuală a răspunderii civile. Fundamentarea răspunderii pe ideea etico-morală a echității (în afirmarea idealului de justiție socială) pare autoarei a fi prea generală (p. 501).
[39] C.S.J., S. civ., dec. nr. 1834/1991, în „Dreptul” nr. 6/1992, p. 88)..V șiMadalina Afrasinei ș. a. , Noul Cod Civil comentat , Hamangiu, 2013
[40] Legea nr. 228 din 2 noiembrie 2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene, M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020
[41] Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare. V Expunerea de motive, cdep. Plx 537/07. 12. 2017
[42] Extinderea domeniului Art. 1121– Confiscarea extinsă (1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracţiunea de spălare a banilor;
e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracţional organizat;
h) infracţiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc;
m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracţiuni de evaziune fiscală;
o) infracţiuni privind regimul vamal;
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice;
q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
[43] Administrare care să permită acuzatului suficiente garanţii de contrabalansare sub aspectul credibilităţii martorilor/persoanelor audiate, sub aspectul veridicităţii probei etc.V și Ion Neagu, Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic, 2018
[44] Este evident, caracterul dobândirii fiecărui bun trebuie dovedit ca ilicit ( . . . și periculos, necesar din art 10 CEDH, nu e sinonim cu indispensabil, spune CEDO, cauza Handyside c UK, 7 decembrie 1976[44], Sun c Russia, 5 februarie 2009[44], cu bani câștigați în mod legal, prin activitățile sale comerciale dar omis nedeclarați vamal, Phillips c Regatul Unit, nr. 41087/98, §§ 9-18 , CEDO 2001-VII, cu bunuri provenind dintr-o infracțiune, sau Raimondo c. Italiei, hotărârea din 22 februarie 1994, seria a nr. 281-a, § 29, cu bunuri dobândite ilicit). V și D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, ed. a III-a, pp. 316, 442, 460, 869.
Articolul 21 alin. (2) din Constituţie consacră regula potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiţie. Părţile au dreptul la un proces echitabil, iar potrivit art. 24 alin. 1, Dreptul la apărare este garantat.
Curtea Europeană s-a preocupat de necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului şi dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecţie a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.
Prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020[1], Curtea Constituțională a reconsiderat soluţia anterioară, Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017[2] și constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.
Curtea constată că art. 118 C. pr. pen. nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie ( § 79)
Se reține că și Înalta Curtea de Casație și Justiție a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale… şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor.”
Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 CEDH, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)
Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat.
Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016[3] a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, a reţinut că « Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi “alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane.»
Într-o cauză[4], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat echitatea procedurii , cănd martorul a mărturisit săvârşirea faptei în faţa organelor de urmărire penală, deşi la momentul audierii nu exista niciun indiciu cu privire la implicarea acestuia; instanța europeană a arătat că organele judiciare au schimbat imediat calitatea sa din martor în suspect şi nu au mai desfăşurat niciun procedeu probatoriu între momentul mărturisirii şi numirea unui avocat.[5]
În consecință, în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie . O persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare[6].
Avocatul Cătălin Oncescu realizează, pentru Monitorul Justiției, o analiză: Dreptul martorului de a nu se autoincrimina. Propuneri de lege ferenda, având în vedere Decizia nr. 236/2020 pronunțată de Curtea Constituțională a României[7]. D-sa apreciază că ar trebui reglementată instituția procesual penală a „martorului interesat”, în categoria altor subiecți procesuală (art. 34 C. pr. pen. ), ca fiind acea persoană cu privire la care există suspiciuni sau indicii că ar fi săvârșit sau ar fi participat la săvârșirea faptei.
Există o preocupare constantă pentru o poziție echilibrată a organului de urmărire, așa cum a observat și Curtea Constituțională, uneori lipsa calității oficiale de suspect derivă din lipsa manifestării de voință a organelor de urmărire penală, care nu emit ordonanța în condițiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală și procedează la audierea persoanei în calitate de „martor”.
De altfel, Codul de procedură penală recunoaște deja această calitate în cazul anumitor persoane. Spre exemplu, art. 196 C. pr. pen. („Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane”), arată că organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa consimțământului acestora. De asemenea, art. 148 C.pr.pen. („Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor”) arată că procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirii investigatorilor sub acoperire și atunci când există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționalece au legătură cu infracțiunile cercetate.
„Din moment ce este evident că există o prezumție de parțialitate, martorul-denunțător sau declarația oferită de acesta nu poate prezenta aceeași credibilitate precum a unui martor veritabil.”
Un alt exemplu ar fi acela al metodelor speciale de supraveghere tehnică. Conform art. 140 alin. (5) lit. f) C. pr. pen. , încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute.
Din acest punct de vedere, pentru a fi dispusă în mod efectiv oricare dintre măsurile de supraveghere tehnică, chiar dacă nu este menționată expressis verbis această condiție în codul de procedură penală, este necesar ca judecătorului de drepturi și libertăți să îi fie prezentate probe din care să rezulte anumite suspiciuni că persoana supusă acelor măsuri de supraveghere solicitate de procuror este implicată în activități infracționale care au legătură cu infracțiunile cercetate. În caz contrar, dacă procurorul nu ar fi obligat să demonstreze în fața judecătorului de drepturi și libertăți implicarea persoanei respective, ar însemna că orice persoană ar putea fi supusă (în mod arbitrar) unor asemenea măsuri care aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În concluzie, pentru ca supraveghere tehnică să fie dispusă cu privire la o persoană, la dosarul înaintat către judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să existe anumite mijloace de probă din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana respectivă este implicată sau are o strânsă legătură cu infracțiunile cercetate.
Cu toate acestea, în situația dispunerii unor măsuri de supraveghere tehnică față de o persoană, Codul de procedură penală nu impune ca persoana respectivă să aibă calitatea de suspect ori inculpat. Prin urmare, în situația în care persoana respectivă este chemată de parchet pentru a susține o declarație în calitate de „martor” (uneori chiar în timp ce este supusă unor măsuri de supraveghere tehnică), apreciem că această persoană nu poate fi audiată în calitate de „martor.”
«Existând posibilitatea că aceste împrejurări să fie create în mod intenționat de către parchet (spre exemplu, pentru a urmări reacția persoanei citate în calitate de „martor” după ce părăsește sediul parchetului), se pune problema încălcării principiului loialității procedurilor.»
Citând doctrina[8], D-sa se referă la acel principiu al loialității procedurilor (în special, urmărirea penală) care decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită „moralitate procedurală” a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului.
„Semnificația acestui principiu constă în aceea că, pe întreg parcursul procedurilor judiciare (urmărire penală, cameră preliminară, judecător de drepturi și libertăți și judecată), organele judiciare trebuie să desfășoare activitățile specifice aținându-se de la orice manopere de natură să conducă la administrarea cu rea-credință a probelor.”
Apreciind în mod deosebit preocuparea judicioasă pentru construirea unui proces modern, echitabil, în practică nu vedem necesitatea unor construcții colaterale, gen martor asistat, care ar putea cel mult îngreuna procedura.
Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 CEDH, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare
Și în dreptul nostru se consolidează regula imperativă ca acuzarea să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie[9].
[1] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020
[2] M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017. Dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; legea procesual penală nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Legea naţională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere şi la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiţie a acestei garanţii procesual penale în sistemul de drept intern(§ 52 al deciziei nr. 236).
[4] Cauza Bandaletov c Ucraina, Hotărârea din 31 octombrie 2013. In sum, having regard to the entirety of the domestic proceedings conducted in the case, the Court attaches weight to the following considerations. The domestic authorities changed the applicant’s status from a witness to a suspect and provided him with a lawyer once they had plausible reasons to suspect him emanating from his own confession. During his first questioning as a suspect the applicant was already represented by a lawyer. Not a single investigative measure was undertaken after the mentioned initial confession and before the appointment of a lawyer for the applicant. The applicant maintained his confessing statements throughout the pre-trial investigation and the judicial proceedings, when being represented by several different lawyers. His initial confession of 21 April 2005 can hardly be regarded as having been used for his conviction, as the trial court relied exclusively on the investigative measures conducted on 22 April 2005 and later, when the applicant had already had legal assistance to rely on. Lastly, the applicant’s request for mitigation of his sentence on the ground that he had voluntarilysurrendered to the police was examined by the courts.- https://hudoc.echr.coe.int/, § 71
[5] În dreptul francez este reglementată calitatea procesuală intermediară între martor şi inculpat, aceea de martor asistat, persoană faţă de care probele nu sunt de natură să conducă la inculparea acestuia. Instituţia a fost introdusă în legislaţie în anul 1987, martorul asistat având dreptul de a fi asistat de avocat ( se amintește în Opinia separată a dlor judecătoridr. Livia-Doina Stanciu, prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu , § 11 . «un drept la tăcere şi la neautoincriminare poate fi recunoscut doar unor “categorii de martori”, respectiv doar acelora priviţi din perspectiva acuzatului “de facto”». V Article 113-2 sqq Code de procédure pénale ( Modifié par Loi n°2004-204 du 9 mars 2004 – art. 95 JORF 10 mars 2004 en vigueur le 1er octobre 2004 – https://www.legifrance.gouv.fr/) . Toute personne nommément visée par une plainte ou mise en cause par la victime peut être entendue comme témoin assisté. Lorsqu’elle comparaît devant le juge d’instruction, elle est obligatoirement entendue en cette qualité si elle en fait la demande ; si la personne est nommément visée par une plainte avec constitution de partie civile, elle est avisée de ce droit lorsqu’elle comparaît devant le juge d’instruction. Toute personne mise en cause par un témoin ou contre laquelle il existe des indices rendant vraisemblable qu’elle ait pu participer, comme auteur ou complice, à la commission des infractions dont le juge d’instruction est saisi peut être entendue comme témoin assisté.
[6] În Italia, art. 64 alin. 3 C. pr. pen. impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opţiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfăşurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declaraţii referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, îşi va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor. 3. Prima che abbia inizio l’interrogatorio, la persona deve essere avvertita che:
a) le sue dichiarazioni potranno sempre essere utilizzate nei suoi confronti;
b) salvo quanto disposto dall’articolo 66, comma 1, ha facoltà di non rispondere ad alcuna domanda, ma comunque il procedimento seguirà il suo corso;
c) se renderà dichiarazioni su fatti che concernono la responsabilità di altri, assumerà, in ordine a tali fatti, l’ufficio di testimone, salve le incompatibilità previste dall’articolo 197 e le garanzie di cui all’articolo 197-bis.
3-bis. L’inosservanza delle disposizioni di cui al comma 3, lettere a) e b), rende inutilizzabili le dichiarazioni rese dalla persona interrogata. In mancanza dell’avvertimento di cui al comma 3, lettera c), le dichiarazioni eventualmente rese dalla persona interrogata su fatti che concernono la responsabilità di altri non sono utilizzabili nei loro confronti e la persona interrogata non potrà assumere, in ordine a detti fatti, l’ufficio di testimone.(Codice di procedura penale , https://www.altalex.com/)
[8] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, ed. a 4-a, p 288.
[9]It amounted to an infringement of the right to silence, the right not to incriminate oneself and the principle that the prosecution bear the burden of proving the case without assistance from the accused.
He contended that a first, and most obvious element of the right to silence is the right to remain silent in the face of police questioning and not to have to testify against oneself at trial. In his submission, these have always been essential and fundamental elements of the British criminal justice system. A second, equally essential element of the right to silence was that the exercise of the right by an accused would not be used as evidence against him in his trial. However, the trial judge drew very strong inferences, under Articles 4 and 6 of the Order, from his decision to remain silent under police questioning and during the trial. Indeed, it was clear from the trial judge’s remarks and from the judgment of the Court of Appeal in his case that the inferences were an integral part of his decision to find him guilty. Accordingly, he was severely and doubly penalised for choosing to remain silent: once for his silence under police interrogation and once for his failure to testify during the trial. To use against him silence under police questioning and his refusal to testify during trial amounted to subverting the presumption of innocence and the onus of proof resulting from that presumption: it is for the prosecution to prove the accused’s guilt without any assistance from the latter being required (Case of JohnMurray v. The United Kingdom, 8 February 1996 § 41, subl. ns.)
Raportorul Special al ONU pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în procesul de combatere a terorismului, ca terț intervenient la CEDO, subliniind faptul că dreptul victimei la aflarea adevărului a fost recunoscut în mod expres într-o serie de instrumente internaționale negociate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, a susținut că dreptul internațional protejează în prezent dreptul legal al victimei, rudelor acesteia și al publicului larg să caute și să obțină toate informațiile relevante privind comiterea pretinsei încălcări, inclusiv starea și locația victimei și, după caz, procesul prin care pretinsa încălcare a fost autorizată oficial. De asemenea, include dreptul victimei la un remediu adecvat (în raport cu care aflarea adevărului reprezintă o parte indispensabilă). Plata unei compensații pecuniare fără dezvăluirea publică completă a adevărului nu este suficientă pentru executarea acestei obligații. De cealaltă parte a ecuației, dreptul internațional impune obligații corespunzătoare statelor, care ar putea fi reunite în mod convenabil sub rubrica principiului răspunderii în dreptul internațional . Acesta impune sarcini specifice pentru toate cele trei puteri ale statului. Organele de supraveghere ale puterilor executivă, judecătorească și legislativă, precum și organismele independente cărora li s-a încredințat responsabilitatea oficială de a controla aspecte în materie de informații și/sau conducerea agențiilor de informații și de aplicare a legii, suportă fiecare o parte din responsabilitatea statului de a garanta exercitarea dreptului la adevăr și principiul răspunderii.
Cu titlu de exemplu, atunci când o persoană se poate legitim pretinde victima violenței agenților statului, statul are obligația pozitivă de a realiza o anchetă eficace care să identifice persoanele vinovate. Curtea a constatat, în Kmetty c. Ungaria, că autoritățile au omis să realizeze unele activități de anchetă ce ar fi putut elucida cele petrecute, omițând să îl audieze pe medicul ce l-a examinat pe reclamant la momentul la care a ajuns la secția de poliție ori să încerce o procedură de identificare a polițiștilor care l-ar fi lovit pe reclamant. De aceea, ancheta realizată nu a fost eficace, iar art. 3 a fost violat[1].
Problema statutului de victimă al reclamatului era strâns legată de întrebarea dacă investigația asupra evenimentelor în discuție a fost eficientă și dacă compensația acordată a oferit o reparație suficientă pentru suferințele sale. Deși Curtea nu a fost convinsă că hotărârea ce acorda compensații reclamantului avea semnificația recunoașterii unei încălcări în substanță a art. 3, a decis să plece de la această prezumție[2]. Reclamantul a primit cel puțin o compensație parțială pentru relele tratamente pe care le-a suferit. Cu toate acestea, în cazul relelor tratamente comise cu intenție, o încălcare a art. 3 nu poate fi remediată doar prin acordarea unei compensații victimei, deoarece, dacă ar fi așa, ar fi posibil ca statul să evite punerea sub acuzare și pedepsirea celor responsabili și astfel interzicerea legală generală a torturii și tratamentelor inumane și degradante ar fi ineficientă în practică.
Curtea a trebuit prin urmare să examineze eficiența investigației. în ceea ce privește promptitudinea, administrației penitenciarului i-au fost necesare trei zile pentru a informa procuratura asupra incidentului, o întârziere care ar fi putut avea ca rezultat o pierdere a probelor. Cu privire la minuțiozitatea investigației, nu s-a făcut nicio evaluare cantitativă și calitativă a rănilor reclamantului, în vederea diferitelor versiuni ale evenimentelor. Procurorul s-a bazat pe trei rapoarte medicale elaborate doar de medici ai închisorii, care au furnizat informații medicale limitate și nu au inclus nicio explicație a reclamantului cu privire la plângerile sale. Similar, evaluarea probelor a fost selectivă și inconsistentă, concluziile bazându-se în principal pe mărturiile gardienilor, a căror credibilitate trebuia de asemenea pusă la îndoială. într-adevăr, este curios cum a fost imposibilă identificarea deținuților care au fost martori oculari ai evenimentelor și care ar fi putut aduce informații relevante. Niciun moment nu a existat vreo încercare de a analiza nivelul forței folosite de gardieni și dacă a fost necesară și proporțională în situația dată. Procurorul a concluzionat, fără nicio dovadă independentă, că gardienii au atacat în mod legal reclamantul datorită rezistenței sale fizice. în cele din urmă, instanța internă doar s-a raliat concluziilor procurorului; martorii oculari ai incidentului, inclusiv reclamantul și gardienii care l-au bătut nu au fost niciodată interogați. Curtea a fost în mod particular frapată de faptul că instanța a acordat reclamantului despăgubiri întemeindu-se doar pe lipsa unui control suficient asupra gardienilor din partea penitenciarului. în virtutea acestor constatări, reacția autorităților la un grav incident de rele tratamente deliberate din partea agenților săi a fost inadecvată și ineficientă, iar măsurile luate nu au furnizat un remediu adecvat reclamantului. Prin urmare reclamantul poate să pretindă că este o victimă în sensul art. 34. în consecință, a existat o încălcare a art. 3 din punct de vedere substanțial și procedural.
Interdicția absolută înscrisă în articolul 3 al Convenției implică pentru autoritățile naționale datoria de a realiza o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană pretinde, în mod « care poate fi apărat », că a fost victima acelor contrare articolului 3 și comise în circumstanțe suspecte, o astfel de obligație neputând în principiu să se limiteze doar la cazurile de tratamente rele aplicate de agenții de Stat[3] . Această anchetă trebuie să elucideze faptele și să identifice responsabilii[4]
Autoritățile au obligația de a acționa imediat ce o plângere oficială este depusă. Un răspuns rapid din partea lor, atunci când este vorba de anchetarea bazată pe pretinderi de tratamente rele poate fi în general considerat drept esențial pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalității și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță referitoare la actele ilegale. Ori, toleranța autorităților față de astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalității și a adeziunii la statul de drept [5]
În Cauza Hussain c României, Curtea constată că reclamantul pretinde că a fost agresat în iulie 1999 (paragraful 11 de mai sus) și apoi la 18 aprilie (paragraful 23 de mai sus) și 18 octombrie 2000 și că a sesizat comisariatul de poliție sau parchetul cu privire la fiecare accident. Aceasta relevă de asemenea, cu privire la incidentele din 18 aprilie și 18 octombrie 2000, că caracterul ce poate fi apărat al pretinderilor interesatului decurgea din cele două certificate medicale din 12 și 18 octombrie 2000.
Totodată, Guvernul nu a prezentat informații cu privire la faptul că asupra cererii extrase din derularea anchetei consacrate incidentului din 19 noiembrie 1999, pe care Curtea o respinge drept inadmisibilă). În contradictoriu, acesta nu a făcut nici o referire la celelalte incidente..
Curtea relevă în această privință, că, deși reclamantul a informat autoritățile competente cu privire la pretinsele încălcări, prin intermediul plângerilor sale, acestea s-au mulțumit să-l informeze, ca răspuns la cererile sale, că fuseseră acordate instrucțiuni polițiștilor pentru a proceda la o completare a anchetei. În plus, Guvernul nu a furnizat informații sau documente care să demonstreze că fuseseră efectuate anchete cu diligență și că autoritățile judiciare s-au pronunțat asupra temei lor[6].
Curtea conchide așadar că Statul român nu și-a respectat obligația extrasă din articolul 3 al Convenției de a realiza o anchetă aprofundată și eficientă în ceea ce privește pretinderile formulate de reclamant legate de tratamentele aplicate de niște indivizi în iulie 1999 și în 18 aprilie și 18 octombrie 2000.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției sub context procedural[7].
În Cauza Al Nashiri c României , în viziunea reclamantului[8], natura și gravitatea încălcărilor suferite de acesta erau comparabile cu încălcările Convenției stabilite prin hotărârea Curții în Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României[9]. Reclamantul a fost victima unui program amplu, între mai multe state, de transferuri secrete și detenție care a ridicat întrebări fundamentale în temeiul sistemului Convenției. Aceasta a fost o situație care, la fel ca în Kelly și alții c Regatului Unit [10] „impunea o explicație”, iar România avea o obligație continuă de a desfășura o anchetă efectivă în privința cauzei sale. România trebuia să pună capăt încălcării continue a drepturilor sale prin desfășurarea unei anchete efective, având totodată în vedere faptul că era important ca societatea din România și din alte state să afle adevărul despre relele tratamente și detenția sa secretă în România[11].
Curtea a constatat că, prin acțiunile și lipsa de acțiune a autorităților române, în contextul complicității acestora la desfășurarea Programului DMI al CIA[12] pe teritoriul României, reclamantul a fost expus riscului de a i se aplica pedeapsa cu moartea . Deși procedurile împotriva acestuia desfășurate în fața comisiilor militare sunt încă pendinte și rezultatul procesului rămâne incert, acest risc există în continuare. În opinia Curții, îndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție, impune guvernului român să încerce să elimine acest risc cât mai curând posibil, solicitând garanții din partea autorităților SUA conform cărora reclamantului nu i se va aplica pedeapsa cu moartea.[13]
În Cauza Al Nashiri c României, având în vedere deficiențele din procedurile de investigare care s-au produs în speța reclamantului, Curtea a concluzionat că România nu a reușit să respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție. În special, a constatat că, având în vedere probele pe care le are la dispoziție, nicio persoană care să poarte răspunderea pentru rolul României în cadrul Programului DMI nu a fost identificată până în prezent . Pe baza probelor din dosar, se pare că nu există obstacole practice insurmontabile care să fi împiedicat până în prezent desfășurarea unei anchete efective[14] .
În temeiul art. 46 din Convenție, Curtea consideră necesar să transmită următoarele indicații. În primul rând, având în vedere în special natura încălcării procedurale a art. 3 constatate în prezenta cauză, obligația care îi incumbă României în temeiul art. 46 impune în mod inevitabil luarea, fără întârziere, a tuturor măsurilor necesare pentru a reactiva ancheta penală încă pendinte. Ulterior, în conformitate cu principiile aplicabile din Convenție, ancheta penală ar trebui să fie încheiată cât mai curând posibil, odată ce, în măsura în care acest lucru se dovedește fezabil, circumstanțele și condițiile în care reclamantul a fost adus în România, a fost tratat în România și ulterior a fost îndepărtat din România sunt elucidate, pentru a permite identificarea și, dacă este cazul, sancționarea persoanelor responsabile. [15]
În prezenta cauză, Curtea a constatat că statul român a încălcat grav mai multe dispoziții ale Convenției. A hotărât că răspunderea statului pârât este angajată în ceea ce privește tratamentul contrar art. 3 aplicat reclamantului și detenția secretă a acestuia, care încalcă art. 5. De asemenea, statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă, astfel cum se impunea în temeiul art. 3 și 13 din Convenție. În plus, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul art. 8. De asemenea, s-a constatat că statul pârât este responsabil pentru că a permis CIA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul acestuia, în pofida existenței unui risc major ca acesta să poată face obiectul unui proces inechitabil în mod flagrant, cu încălcarea art. 6 § 1, și ca acestuia să i se poată aplica pedeapsa cu moartea, cu încălcarea art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție[16]. Având în vedere elementele menționate anterior, Curtea consideră că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări. În consecință, având în vedere gravitatea extremă a încălcărilor Convenției a căror victimă a fost reclamantul și, pronunțându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă suma de 100 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta.
Obligația procedurală ce decurge din art. 2 cere realizarea unei anchete efective atunci când recurgerea la forță, în special de către agenții statului, a dus la uciderea unei persoane. Este vorba de o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise crimele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace.
În Cauza Asociația „21 Decembrie 1989” și alții, Curtea a examinat eficacitatea anchetei[17]cu privire la decesul violent al fiului reclamanților, în lumina principiilor bine stabilite în materie[18] .
Autoritățile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor cu privire la faptele respective. În acest context, o cerință de celeritate și diligență rezonabilă este implicită. De asemenea, persoanele însărcinate cu ancheta și cele care efectuează investigațiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente, excluzând orice legătură ierarhică sau instituțională și solicitând o independență practică [19] .
În cazul în care obstacole sau dificultăți împiedică evoluția unei anchete într-o situație deosebită, înseamnă că reacția promptă a autorităților este capitală pentru păstrarea încrederii publicului și adeziunea la statul de drept. Orice carență a anchetei care îi slăbește capacitatea de stabilire a circumstanțelor speței sau de identificare a persoanelor răspunzătoare riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficiență necesar .
Din aceleași motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât și în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situație la alta.
La scurt timp după evenimentele din 1989, a fost inițiată o anchetă din oficiu. Începută în 1990, procedura penală privind decesul [. . . ] este încă pendinte, de mai bine de douăzeci de ani. Curtea reamintește că, în speță, competența sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare decât perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în România.
Astfel cum reiese din elementele dosarului, în perioadele 1994 – 2001 și 2002 – 2005 – adică timp de zece ani, în total – nu s-a realizat nicio investigație care să încerce să identifice persoanele răspunzătoare. Curtea consideră că, chiar dacă imediat după căderea fostului regim, ancheta începută s-ar fi putut confrunta cu unele dificultăți obiective, ulterior, inactivitatea autorităților o perioadă atât de lungă nu mai este justificată (Agache și alții, §. 80)
Mai mult, lacunele anchetei au fost în repetate rânduri constatate chiar de autoritățile naționale. Astfel, din cauza acestor carențe, hotărârea din 30 august 1999 a Secției Parchetelor militare a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunțată la 28 decembrie 1994. Cu toate acestea, ancheta ulterioară nu a reușit să remedieze aceste carențe.
Secția Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut și a identificat anumite cauze ale întârzierii anchetei, inclusiv în scrisoarea sa din 5 iunie 2008, printre care faptul că actele de cercetare penală necesare nu au fost realizate imediat după comiterea crimelor și relelor tratamente denunțate, măsurile repetitive vizând transferul dosarului de la un procuror la altul, necomunicare imediată părților vătămate a deciziilor de neîncepere a urmării penale, precum și „lipsa de cooperare” a instituțiilor implicate în represiunea din decembrie 1989. În această privință, Curtea reamintește că ascunderea cu intenție a probelor generează îndoiala cu privire la capacitatea reală a anchetelor de stabilire a faptelor (McKerr, § 137). De asemenea, clasificarea ca „secret absolut” și „secret” a informațiilor esențiale pentru anchetă – din care rapoartele și jurnalele de luptă ale mai multor unități militare ce descriu misiunile lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989 – este de natură să compromită sarcina organelor judiciare însărcinate cu ancheta. Accesul la aceste arhive nu poate fi refuzat anchetatorilor decât din motive de siguranță națională, în aceste circumstanțe excepționale și sub un control judiciar independent. Or, în speță, Guvernul nu a adus nicio justificare de această natură, care să poată împiedica ancheta o perioadă atât de lungă de timp.
Abia la 10 februarie și la 9 martie 2010, aproape la douăzeci de ani după evenimente, aceste informații esențiale pentru anchetă, clasificate anterior ca „secret absolut” și „secret” au fost accesibile, prin hotărâri de guvern, atât reclamanților cât și oricărei părți vătămate. Or, înainte de această dată, Curtea nu este convinsă că interesele reclamanților de a participa la anchetă, precum și interesul publicului de a avea un control suficient asupra anchetei au fost apărate suficient de mult .
Curtea a subliniat deja mai sus importanța dreptului victimelor și a celor în drept de a cunoaște adevărul cu privire la circumstanțele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viață, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparație. Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forței letale împotriva populației civile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale precedând tranziția de la un regim comunist la un regim democrat, cum este cazul de față, Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției răspunderii penale, în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive. De altfel, astfel cum Curtea a arătat deja, amnistia este în general incompatibilă cu obligația statelor de a ancheta actele de tortură [Ould Dah c Franței (dec.), nr. 13113/03, din 17 martie 2009] și de a lupta împotriva nepedepsirii crimelor internaționale. La fel și în ceea ce privește grațierea (Abdülsamet Yaman c Turciei, nr. 32446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004).
Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența impusă în conformitate cu art. 2 din Convenție. Prin urmare, aceasta stabilește că această dispoziție a fost încălcată sub aspect procedural.
Alături de cele amintite anterior, trebuie să înscriem „Dosarele revoliției” și „Procesul Ceaușeștilor”, cel puțin două dintre evenimentele aflate în atenția opiniei publice, Lipsa de soluție judiciară lasă să planeze asupra autorităților un aer de totală neseriozitate!
Obligația procedurală ce decurge din art. 2 CEDH cere realizarea unei anchete efective , o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise faptele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace.
După 1990, mai ales în al doilea deceniu ‘90-2000, influența polițiștilor a scăzut, iar cea a procurorilor a crescut. Care sînt astăzi dimensiunile puterii unui procuror? Procurorul posedă în continuare monopolul acuzării. În acest monopol s-a încercat după 1990 o breșă foarte timidă. A apărut posibilitatea de a reclama în justiție soluții de clasare ale procurorului. Monopolul acuzării înseamnă o mare doză de putere discreționară la dispoziția procurorului. De exemplu, poate transforma un suspect în martor, cu motivarea-pretext că acesta a comis infracțiunile sub constrîngere morală. Pentru el, o serie de norme din Codul de procedură penală sînt practic, norme de recomandare. De exemplu, obligația de a administra probe în favoarea infractorului. Este bine protejat de un regim juridic al nulităților relative croit de legislator pe măsura intereselor sale. Bref, monopolul acuzării reprezintă o putere exorbitantă ( prof.av.Valentin Constantin, NOUA REGINĂ A PROBELOR, juridice.ro)
[2] Cauza Vladimir Romanov c Rusiei (nr. 41461/02), hotărârea din 24 iulie 2008, https://jurisprudentacedo.com/. v și Cauza Chember/Tchember c Rusiei (nr. 7188/03), hotărârea din 3 iulie 2008 ancheta a fost incompletă din mai multe puncte de vedere: lipsa unui examen medical, neidentificarea şi neaudierea martorilor, precum şi lipsa declaraţiei reclamantului sau absenţa menţionării versiunii sale asupra evenimentelor în decizia de neîncepere a procesului penal, având drept consecinţă imposibilitatea pentru reclamant de a se pretinde victimă sau de a-şi exercita drepturile procedurale.
[3] M.c Bulgariei, nr. 39272/98, §§ 151 şi 153, CEDO 2003‑XII .
[4] Filip c României, nr. 41124/02, § 47, 14 decembrie 2006
[5] V în special, 97 membri ai Congregației Martorilor lui Iehova din Gldani şi alţi 4 c Georgiei, nr. 71156/01, § 97, CEDO 2007-.
[11] guvernul a subliniat că, spre deosebire de Al-Saadoon și Mufdhi, în prezenta cauză nu a existat nicio probă convingătoare că reclamantul a fost transferat către SUA din România. Prin urmare, guvernul român nu avea nicio obligație să obțină garanții obligatorii că reclamantul nu urma să fie condamnat la pedeapsa cu moartea.
[12] Programul DMI – Programul privind deținuții de mare importanță . În documentele declasificate ale CIA, efectele adverse ale izolării extreme la care au fost supuși DMI au fost recunoscute ca provocând „traumă psihologică” și capabilă să altereze „capacitatea deținutului de a interacționa cu alte persoane” (§ 58 din Al Nashiri . v „Aplicarea Legii privind tratamentul deținuților la condițiile de încarcerare din centrele de detenție ale Agenției Centrale de Informații”, 31 august 2006 ).
[13] v Al Nashiri c Poloniei, § 589. Din jurisprudența Curții se poate deduce că obligația unui stat contractant de a desfășura o anchetă efectivă în temeiul art. 3, precum și al art. 2 din Convenție continuă să existe atâta timp cât ancheta este posibilă, dar nu s-a desfășurat sau nu a îndeplinit standardele Convenției a se vedea, de exemplu, Asociația „21 decembrie 1989” și alții c României, nr. 33810/07 și 18817/08, § 202, 24 mai 2011; Benzer și alții c Turciei, nr. 23502/06, §§ 218-219, 12 noiembrie 2013; Mocanu și alții, §§ 314-326. Omisiunea desfășurării unei anchete care trebuie realizată va fi privită ca o încălcare continuă a dispoziției menționate (v mutatis mutandis, Cipru c Turciei, § 136; și Aslakhanova și alții c Rusiei, §§ 214 și 230).
[14] v Abuyeva și alții c Rusiei, nr. 27065/05, §§ 240-241, 2 decembrie 2010
[15] Nu este însă de competența Curții să pronunțe hotărâri detaliate, obligatorii, în această privință. Este de competența Comitetului de Miniștri, care acționează în temeiul art. 46 din Convenție, să se ocupe de ceea ce – în practică – guvernul pârât trebuie să facă .
[16] V §§ 656, 678-679, 691-692, 698- 699, 710, 722 și 729 din hotărâre.
[18] şi rezumate în hotărârile Güleç c Turciei, 27 iulie 1998, §§ 77-78, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV, Issaïeva şi alții c Rusiei, nr. 57947/00, 57948/00 şi 57949/00, §§ 208-213, 24 februarie 2005şiCarabulea c României, nr. 45661/99, §§ 127-131, 13 iulie 2010.
Exercitarea drepturilor și libertăților
recunoscute de CEDH trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în
special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională,
avere, naștere sau orice altă situație (art. 14 din Convenția pentru apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților fundamentale –
Interzicerea discriminării).
Articolul 93 al
Constituției reglementează măsurile excepționale ce se
pot lua în raport cu principiile dreptului
internațional. (1)Președintele României instituie,
potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în
unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea
măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de
ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează
pe toată durata acestora.
Articolul 15 al CDEH reglementează derogarea în caz de stare de urgență.
În caz de război
sau de alt pericol public ce amenință viată națiunii, orice stat membru
poate lua masuri care deroga de la obligațiile prevăzute în CEDH, cu condiția
existenței unei situații speciale socotită că ar impune acest lucru și dacă aceste masuri nu sunt in contradicție cu alte obligații
care decurg din dreptul internațional (§1.).
Nu se permite
nicio derogare de la articolul 2 al convenției , cu excepția cazului de deces rezultând
din acte licite de război, și nici de la articolele 3, 4 §§1 și 7 (vizând
dreptul la viată, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei, respectiv
principiul legalității
incriminării. Orice stat ce exercita acest drept de
derogare informează pe deplin Consiliul
Europei prin Secretarul General cu
privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. El trebuie, de
asemenea, să informeze Secretarul General al Consiliului Europei și asupra
datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și asupra dispozițiilor Convenției
ce devin din nou deplin aplicabile (§3).
Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român și unica
autoritate legiuitoare a țării (Art.
61 din Constituție – Rolul și structura monopolul
legislativ al Parlamentului )
Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua
din Constituție conferă
Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a țării, iar în
virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi.
Conceputul
de “lege” se definește prin raportare la două criterii: cel formal
sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se
caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se
prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în
acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61
alin. (1) teza a doua din Constituție, cu
prevederile art. 67, 76, 77 și 78, potrivit cărora Camera Deputaților și Senatul
adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Președintele României și
care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al
României, Partea
Criteriul material are în vedere conținutul
reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a
naturii relațiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare.[2]
Având
în vedere persistența, în domeniul managementului prevenirii și gestionării
situațiilor de urgență, a unui sistem instituțional parțial închegat, cu funcționare
temporară și care se
activează abia la momentul producerii situațiilor de urgență – incapabil să
asigure un răspuns adecvat noilor provocări la adresa securității naționale, pentru a asigura instituirea, în cel mai scurt timp, a unui
cadru legal modern și a unor mecanisme manageriale perfecționate, menite să
asigure, în mod unitar și profesionist, apărarea vieții și sănătății populației,
a mediului înconjurător, a valorilor materiale și culturale importante, pe
timpul producerii unor situații de urgență, care să permită restabilirea rapidă
a stării de normalitate, și ținând seama de necesitatea
accelerării procesului de integrare a României în structurile europene și euroatlantice,
în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României,
republicată, Guvernul
României a adoptat Ordonanța de urgență nr.
21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor
de Urgență[3].
Sistemul Național se organizează și funcționează pentru prevenirea și
gestionarea situațiilor de urgență, asigurarea și coordonarea resurselor umane,
materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării de
normalitate.
Sistemul Național
este organizat de autoritățile administrației publice și se compune dintr-o rețea
de organisme, organe structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență,
constituite pe niveluri sau domenii de competență
Situația
de urgență, prin art. 2 din O.U.G.nr. 21/2004, este definită ca fiind o stare de criză, un „eveniment excepțional, cu
caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și
sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale
importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare
adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și
managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate”.[4]
Pe
durata situațiilor de urgență se stabilesc și se întreprind acțiuni și măsuri, activități cu caracter de execuție.
Potrivit
art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004, (1) Pe durata situațiilor de urgență sau a
stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și
măsuri, ca activități cu caracter
ADMINISTRATIV. .
Acțiunile și măsurile
prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate
prin decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor stricte în
vigoare (alin. 4).
Într-o speță, reclamantul
solicita anularea Hotărârii Consiliului Județean nr. 121 din 22 martie 2011. El
preciza că managementul situațiilor de urgență este un domeniu cu
reglementări stricte si cu legislație
specifică din care rezultă un ansamblu de norme de drept cu caracter imperativ si care
nu pot fi reglementate de către autoritățile publice locale sau județene prin
acte administrative, cum este cazul de față. Prin hotărârea contestată s-a
aprobat o Comisie de evaluare și analiză a riscului nuclear la nivelul județului fără atribuții și fără regulament de funcționare.
Reclamantul susținea că
actul administrativ contestat a fost adoptat cu încălcarea prevederilor legale
în materie, întrucât are loc o
substituire organismelor înființate la nivelul județului si chiar la
nivel național prin atribuțiile conferite iar persoanele nominalizate în
această hotărâre nu fac dovada că și-au dat acordul legal pentru a face
parte dintr-un grup de inițiativă, respectiv nu fac dovada că sunt specialiști
în evaluarea unei situații de urgență generală generată de un accident nuclear
la nivelul județului
Potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 21/2004,
intimatul-pârât Comitet Județean pentru Situații de Urgență are următoarele atribuții principale în
domeniul situațiilor de urgență: analizează și avizează
planurile județene pentru asigurarea resurselor umane, materiale și financiare
necesare gestionării situațiilor de urgență; informează Consiliul Național _ și
consiliul județean asupra activității desfășurate; pe durata situațiilor de
urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se
întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri : a) avertizarea
populației, instituțiilor și agenților economici din zonele de pericol; b)
declararea stării de alertă în cazul iminenței amenințării sau producerii situației
de urgență; c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și de protecție
specifice tipurilor de risc și, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată
sau parțial afectată; d) intervenția operativă cu forțe și mijloace special
constituite, în funcție de situație, pentru limitarea și înlăturarea efectelor
negative; e) acordarea de ajutoare de urgență; f) instituirea regimului stării
de urgență, în condițiile prevăzute de art. 93 din Constituția României;
g) solicitarea sau acordarea de asistență internațională; h) acordarea de
despăgubiri persoanelor juridice și fizice; i) alte măsuri prevăzute de lege[5].
Pe durata situațiilor de urgență sau
a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile
legii, după caz, acțiuni și măsuri vizând limitări ale drepturilor sau libertăți fundamentale referitoare, după caz, la
libera circulație, inviolabilitatea domiciliului, interzicerea muncii forțate,
dreptul de proprietate privată ori la protecția socială a muncii, aflate în
strânsă relație de cauzalitate cu situația produsă și cu modalitățile specifice
de gestionare a acesteia (Art. 4 alin. 1).
(3)Măsurile de
restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prevăzute la
alin. (2) trebuie să fie proporționale cu situațiile care le-au determinat și
se aplică cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege (Art. 4 alin. 3)..
Acțiunile și
măsurile prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în
documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții emise
conform reglementărilor în vigoare (Art.
4 alin.4).
În cauză, nu au fost
luate astfel de măsuri ori întreprinse acțiuni în acest sens, respectiv nu
există regulamente, planuri, programe sau documente operative aprobate prin
decizii, ordine ori dispoziții prin care să se fi stabilit în sarcina sa îndepărtarea
grindului de balast existent în zona malului drept cu depunerea volumului de
balast pe malul stâng al MHC Caralița.
Odată
ce prin lege organică s-a stabilit obligația celui care are în exploatare
lucrări hidrotehnice de a întreține malurile, cuvetele si albiile în zonele
amenajate, nicio entitate publică și nici utilizatorii nu pot conveni
contrariul și nici măcar limita/modifica obligația așa cum este aceasta
stabilită prin lege.
Aceasta
obligație este stabilită de către legiuitor in sarcina societății H. SA in
scopul prevenirii unor efecte negative asupra mediului înconjurător.
Prin
urmare, obligația de a păstra în condiții bune albia minoră din zona afectată
de lucrări hidrotehnice nu este condiționată de nicio justificare tehnică
subiectivă.
Atâta
timp cât cursul de apă, pe acel sector, este întreținut prin îndepărtarea
depunerilor de aluviuni, orice situație potențial generatoare de situații de
urgență, dispare sau se diminuează, acesta fiind și scopul pentru care
legiuitorul a instituit o astfel de obligație[6].
Curtea
Constituțională a analizat obiecțiile de neconstituționalitate invocate cu
privire la legea menționată, stabilind, prin decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, că
dispozițiile art. 1 – 8 și cele ale art. 10 – 17 din Legea privind unele măsuri
necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale.
În
ceea ce privește critica ce vizează neconstituționalitatea diminuării cuantumului
salariului personalului bugetar, Curtea Constituțională a constatat că aceasta
este neîntemeiată
Cu
referire la critica de neconstituționalitate care vizează pretinsa încălcare
a art. 41 din Constituție,
instanța de contencios constituțional a reținut că, în jurisprudența sa, de
exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008[7], a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă
este un drept complex care include și dreptul la salariu.
Astfel,
salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația
angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor
raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și
angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile
esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca
prestată.
Întrucât
dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul
la muncă, s-a constatat că diminuarea sa
se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă.
O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ
prevăzute de art. 53 din Constituție.
Pentru
ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod
cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.
53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să
se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres
prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale,
a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților
cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei
calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația
care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă
atingere existenței dreptului sau a libertății.
Astfel,
Curtea a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei,
ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată și se
impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De
asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost
determinată de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă din expunerea
de motive a Guvernului. Este evident că securitatea națională nu implică numai
securitatea militară, deci domeniul militar, ci are și o componentă socială și
economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de “securitate
națională” din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului –
precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăși ființa
statului prin amploarea și gravitatea fenomenului.
În
acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009[8], Curtea a
statuat că situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor
măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
De
asemenea, Curtea[9]
a analizat constituționalitatea O.U.G. nr. 71/2009, care suspenda executarea unor
hotărâri judecătorești și eșalona plata sumelor de bani rezultate din acestea,
pornind tocmai de la premisa situației de criză economică avută în vedere prin
Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.
În
consecință, Curtea a trebuit să stabilească dacă se menține în continuare
existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci,
implicit, la adresa securității naționale.
Astfel,
Curtea Constituțională a constatat că în expunerea de motive a legii criticate
se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, “activitatea economică
a României rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil,
creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010.
[…] Până la sfârșitul anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă în
continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și implementării
unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat
importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB
pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial”.
S-a
mai arătat că “din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei
împreună cu experții FMI și ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 10 mai
2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce privește condițiile
specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul
programului de asistență financiară, a rezultat faptul că, în condițiile politicilor
curente, ținta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi
îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condițiilor economice, a unor
dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli.
Guvernul României și-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii
suplimentare ce trebuie adoptate și implementate înainte de eliberarea de către
Comisie a celei de-a treia tranșe din împrumutul UE. […] De asemenea, se
precizează faptul că, în cazul în care aceste acțiuni nu sunt implementate până
în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acțiuni
suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a
cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferență bugetară
anticipată”.
În
consecință, Curtea a constatat că această amenințare la adresa stabilității
economice continuă să se mențină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru
combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor
bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizațiilor/soldelor
cu 25%.
De
asemenea, Curtea a observat că autorii obiecției pornesc de la o ipoteză greșită,
și anume că pentru aplicarea restrângerii menționate ar fi trebuit declarată
starea de urgență, asediu sau necesitate, instituții prevăzute la art. 93 din Constituție.
Or, chiar dacă instituirea stării de urgență sau de asediu poate avea drept
consecință restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, sfera de aplicare a art. 53 nu se
circumscrie numai situațiilor prevăzute de art.
93 din Constituție. În consecință, Curtea a constatat că,
în situația de speță, art. 53 teza referitoare la securitatea națională este
aplicabil și, în același timp, se constituie într-un temei pentru justificarea
măsurilor preconizate.
Curtea
a reținut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o
societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei
statului.
Cu
privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea
a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele
utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul
legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de
stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general
ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea
a constatat totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod
nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor
de personal bugetar în același cuantum și mod.
Curtea
a reținut că legea criticată nu aduce
atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție,
analizate anterior, sunt respectate. Curtea Constituțională a observat, de
asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se
afecta substanța dreptului constituțional protejat. Astfel, este evident că
restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se
menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În
acest sens, Curtea a constatat că măsura criticată are o durată limitată în
timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea
faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată
Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea
cu 25% a salariilor, Curtea a constatat că această critică nu este reală,
întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menționat, începând cu data de 1
ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de
dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în
politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze
în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor
criticate se va menține în plată același cuantum al salariilor/indemnizațiilor și
al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este
o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul pentru că, în caz
contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului
drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului
drepturilor este de esența textului art.
53 din Constituție.
Ca
urmare, față de aceste considerații ale instanței de contencios constituțional,
s-a mai reținut că măsura diminuării salariilor reclamanților a fost adoptată
tocmai ca urmare a aplicării unor prevederi ale căror dispoziții au fost
constatate ca fiind constituționale printr-o decizie a Curții Constituționale.
Analizând
și concordanța Legii nr. 118/2010 cu
prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, tribunalul a arătat că orice
persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și
în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului
internațional.
Textul
prevede că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a
adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința
bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor
ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Astfel
fiind, rezultă că actul normativ în
temeiul căruia au fost luate măsurile de diminuare a salariilor a fost adoptat
din necesități de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Primul protocol
adițional, respectiv din considerente de interes general, arătate în lege și
apreciate în consecință prin deciziile Curții Constituționale.
Statul
se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea
politicilor sale în domeniul prestațiilor sociale. Curtea Europeană a constatat
că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai
adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția
situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei[10] .
Tribunalul
a apreciat totodată că o altă interpretare este de natură a lipsi de efecte
juridice un act normativ aflat în vigoare la data adoptării măsurilor
contestate.
S-a
mai reținut faptul că în această cauză nu se poate aplica direct Convenția
Europeană a Dreptului Omului, întrucât dreptul la un anumit cuantum a venitului
de completare nu constituie un ,,bun” în accepțiunea art.1 din Protocolul nr.1[11].
Legea
nr. 330 din 5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit
din fonduri publice reglementează stabilirea unui sistem unitar de salarizare
pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al
statului, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a acestei
legi, drepturile salariale ale personalului la care actul normativ se referă
sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege. Ca urmare,
salariile personalului bugetar se stabilesc prin lege, iar prin contractele
individuale de muncă nu pot acorda drepturi mai mari decât cele menționate în
legile de salarizare.
Ca
urmare, nu se poate aprecia ca nelegală decizia contestată și măsura diminuării salariilor reclamanților
luată de angajator, această măsură fiind
adoptată tocmai pentru aplicarea unor dispoziții legale, iar angajatorul nu
poate fi obligat la plata diferențelor salariale.
Având
în vedere aceste considerente, s-a respins acțiunea astfel cum a fost
formulată, ca fiind nefondată.
O
ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru
just” între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție
a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe
un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul
urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa.
Curtea, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o largă
marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a
stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de
scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja
chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un
sector al economiei din motive de justiție socială[12] sau pentru a corecta erorile unei legi
anterioare, în interes public[13] respecta „echilibrul” între interesele
concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
În
lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au
determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu
dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român nu a depășit
marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes
general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale
individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din
Convenție.
Soluția
Curții Europene a Drepturilor Omului este deosebit de importantă pentru instanțele
interne și este de natură să pună capăt controversei legate de respectarea
drepturilor fundamentale ale omului în contextul reducerii cu 25% a salariilor,
ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind
unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curții
Constituționale, dar și pe acelea ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii. Astfel,
începând cu decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 și decizia nr. 874 din 25 iunie
2010, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica de
neconstituționalitate a dispozițiilor legale privind diminuarea cuantumului
salariului personalului bugetar.
Instanța
urmează să respingă recursul declarat[14].
S-a mai susținut ca,
recunoscând marja de apreciere a statelor in materia legislației sociale, CEDO
a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru
intre interesul general si imperativele protecției drepturilor fundamentale ale
persoanei, echilibru care nu este menționat ori de cate ori, prin diminuarea
drepturilor patrimoniale, persoana trebuie sa suporte o sarcina excesivă si disproporționată.
Într-o astfel de situație există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,
determinată de încălcarea caracterului rezonabil si proporțional al diminuării
drepturilor patrimoniale[15], astfel ca plasarea măsurilor de austeritate
sub auspiciile securității naționale, obliga la respectarea procedurii
instituirii si încetării stării de urgenta, astfel cum este reglementată de
cap. II din O.U.G. nr. 1/1999. Așadar, Guvernul nu se poate
substitui atribuțiilor Președintelui si Parlamentului pentru a lua masuri de
austeritate implicând securitatea naţională decât prin încălcarea art. 53
si art. 93 din Constituție.
Pensiile
de serviciu au fost stabilite inițial pentru anumite categorii
socio-profesionale, fiind alcătuite din doua componente – pensia contributiva plătită
din bugetul de stat din bugetul asigurărilor de stat (stabilita prin raportare
la contribuția efectiva plătită de salariat) si pensie suplimentara suportata
din bugetul de stat, fără plata unei contribuții.
Prin
acordarea pensiei suplimentare nu a fost instituit un privilegiu în favoarea
unor categorii socio-profesionale, ci o măsură instituita de stat, ce poate fi
oricând modificata pe cale legislativa din rațiuni de ordin
economico-financiare si de politica economica a statului, funcție de resursele
financiare avute la dispoziție.
În
conformitate cu principiul contributivității prevăzut de Legea nr. 19/2000,
principiu mentinut în Legea nr. 263/2010,
(act normativ ce abroga legea nr. 19/2000),
în procesul de recalculare a pensiilor, fiecarei persoane i se determina si i
se atribuie un punctaj mediu anual ce determina cuantumul pensiei,
corespunzator stagiului efectiv de cotizare si prin raportare la contributie
efectiv achitata de asigurat.
Prin
Decizia nr. 871/2010 a Curtii Constitutionale, referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a Legii nr. 119/2010 (prin
care s-a recalculat initial pensia contestatorului), s-a statuat ca prevederile
acestui act normativ sunt constitutionale, nefiind discriminatorii, ele
aplicându-se tuturor pensiilor speciale si, totodata ca acest act normativ nu
prevede discriminari si diferentieri procentuale pentru diferitele categorii de
persoane carora li se adreseaza.
Totodata
prin Decizia nr. 873/2010 Curtea Constitutionala a statuat, în argumentarea
respingerii exceptiei de neconstitutionalitate a Legii nr.
119/2010, ca, acordarea pensiei suplimentare nu se subsumeaza
dreptului constitutional la pensie, asa cum a fost reglementat în
cuprinsul art. 42 alin. 2 din
Constitutie, aratând ca în conceptul de “drepturi
câstigate” pot intra doar prestatiile deja realizate pâna la intrarea în
vigoare a noii reglementari. De altfel, sub acest aspect legea nu
retroactiveaza, întrucât urmareste o recalculare echitabila a dreptului de
pensie, avându-se în vedere ca unic principiu, cel al contributivitatii.
Pe
de altă parte, aplicarea principiului drepturilor câstigate, după intrarea în
vigoare a noilor reglementari ar conduce la inechități vădite între categoriile
de personal stabilite de noul act normativ și cele pensionate anterior intrarii
în vigoare a acestei legi, creându-se o veritabilă stare de discriminare.
Legea nr. 119/2010 și,
ulterior, O.U.G. nr. 59/2011 nu încalcă
principiul retroactivitățiii consacrat de art.
15 alin. 2 din Constituție, asa cum s-a statuat în cuprinsul
Deciziei nr. 375/2005 a Curtii Constituționale, întrucât nu se refera la o
recalculare retroactiva a dreptului de pensie, legea dispunând numai pentru
viitor.
În
acest sens, neacordarea pensiei suplimentare raportat la resursele financiare
aflate la dispozitia statului la un moment dat nu poate fi considerata o
încalcare a prevederilor art. 20 din Constituție, raportat la
art. 1 din Protocolul CEDO, întrucât masura recalcularii și a revizuirii nu
echivaleaza cu o privare cu o privare de proprietate, întrucât nu afecteaza
contributiile efective ale beneficiarului pensiei.
De
altfel, în cauza Muller/Austria, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a
statuat ca textul art. 1 din Protocolul 1 din CEDO nu poate fi interpretat în
sensul că o persoana ar avea dreptul la o pensie într-un
anumit cuantum.
Pe
de alta parte, notiunea de “bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 și
jurisprudenta CEDO a avut ca punct de vedere principiul garantarii dreptului de
proprietate, protectia instituita de Conventie fiind extinsa și la valori
patrimoniale.
Institutiile
Conventiei au statuat că plata unor contributii la sistemul de
securitate sociala, duce la nasterea unui drept cu valoare patrimoniala
protejat de art. 1 din Protcolul nr. 1 aditional la Conventie, însa că acest drept sa se nas că , el trebuie sa se
nas că și sa fie recunoscut, cel
interesat trebuie sa îndeplineas că toate conditiile prevazute de legislatia
nationala în materie.
În
cauza de față,contestatorului i s-a recunoscut dreptul la pensia de serviciu în
baza legii speciale, iar aceasta categorie de pensie intra sub sfera de
aplicare a articolului 1 din Protocolul 1 la Conventie, iar recalcularea și revizuirea
acestei categorii de pensie reprezinta o ingerinta a statului, ce trebuie,
însa, sa se subordoneze celor 3 limitari impuse de primul paragraf ala art. 1
din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, respectiv sa fie prevazuta de
lege, sa aiba un scop legitim și să existe un raport de proportionalitate între
mijloacele folosite și scopul urmarit. Se constată că această măsură este prevazută de lege (Legea nr. 119/2010 și O.U.G. 59/2011), scopul recalcularii și revizuirii
pensiei este legitim (având în vedere că
se urmareste diminuarea efectelor crizei
economice și financiare ce afecteaza în prezent România), iar în cauza de fata
tribunalul apreciaza că se pastreaza un raport rezonabil de
proportionalitate între mijlocul ales și interesul individual, și nu a fost
instituita o sarcina impunatoare și excesiva pentru contestator, întrucât
cuantumul pensiei revizuite este de 2.299 lei, cuantum ce depaseste în mod
semnificativ nivelul pensiei medii pe tara și relativ apropriate de salariul
mediu net pe economie.
În
concluzie, tribunalul considera că ingerinta statului în recalcularea și revizuirea
pensiei contestatorului a avut loc cu respectarea celor trei limitari impuse de
primul paragraf al art. 1 din Protocolul 1 aditional al Conventiei existând
atât un scop legitim cât și un raport rezonabil de proportionalitate între
mijloacele folosite și scopul urmarit, motiv pentru care contestatia va fi
respinsa că neîntemeiată[16].
În art. 53
al Constituției este reglementată
Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. (1)Exercițiul unor drepturi sau al unor
libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz,
pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei
publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției
penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru
ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)Restrângerea
poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura
trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată
în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a
libertății.
Prin adresa cu nr. 6786 din 15
aprilie 2020, Avocatul Poporului
contestă că președintele României poate să legifereze „în domenii pentru care
Constituția cere intervenția legiuitorului primar sau a celui delegat prin
modificarea unor legi organice și prin restrângerea efectivă a exercițiului
drepturilor omului”.
În sesizarea către Curtea Constituțională, Avocatul Poporului
susține că exigențele statului de drept impun ca garanțiile juridice ale
drepturilor prevăzute de Constituție în beneficiul cetățenilor să fie utilizate
potrivit scopului pentru care au fost instituite.
Renate Weber susține că sunt neconstituționale articolul 9, o
parte din articolul 14 și articolul 28 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999 ,
dar și O.U.G. nr. 34/2020 (care stabilește sancțiuni mai dure pentru încălcarea
unor prevederilor din O.U.G. nr. 1/1999)[17].
Restrangerea drepturilor fundamentale s-a
realizat intr-o proportie si de o gravitate fara precedent de la căderea comunismului. Fara indoiala, vremurile
de criza impun solutii exceptionale, insa restrangerea drepturilor fundamentale
poate fi facuta doar cu respectarea limitelor impuse de art. 53 din Constituție[18]
O
serie de juriști se întreabă dacă este constituțional ca prin ordonanțe
militare sau prin decretul de instituire a stării de urgență să fie
restranse drepturi și libertati fundamentale.
O
alta problemă ridicată este denumirea lor. De ce se numesc „ordonanțe militare”
când acestea sunt emise de un minister civil? România nu este în razboi și nu e
atacată militar, pentru a justifica denumirea de „ordonanțe militare”.
Articolul 27 al O.U.G. nr. 1/1999 modificat
prin Legea nr. 453 arată că încălcarea
prevederilor prezentei ordonanțe de urgență sau a dispozițiilor ordonanțelor
militare ori a ordinelor emise pe timpul stării de asediu și al stării de urgență
atrage răspunderea disciplinară, civilă, contravențională sau penală, după caz.
Formularea
vorbește atât de prevederi ale O.U.G. , cât și de prevederi ale
ordonanțelor militare ori ale ordinelor. Aceasta înseamnă că ele pot coexista
atât în timpul stării de asediu , cât și
al stării de urgență. Sintagma „după caz” se referă la natura răspunderii antrenate. Caracterul
militar vine din natura acțiunilor și
măsurilor luate pe fond militar ce se întreprind (art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004).
Dacă
situația a impus o intervenție legislativă,
aceasta a intervenit întotdeauna într-un cadru legal, adică numai prin intervenenția unei ordonanțe
de urgență, dar nu printr-un ordin sau
ordonanțe militare într-o stare de urgență,
adică, „în condițiile legii, după
caz” (art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004)
Probleme
juridice ridică și decretul Președintelui de institutire a stării de urgență,
precum și cel de prelungire a acestei stări. De exemplu, o serie de prevederi
din aceste decrete pot fi privite ca reprezentând dispozitii pur legislative, când
singura autoritate legislativa a tarii – spune Constituția – este Parlamentul.
In
acest context s-a ridicat intrebarea daca prerogativele constituționale ale
Presedintelui permit acestuia, în situația stării de urgență, să emită decrete
ce conțin dispoziții pur legislative.
Constituția
nu prevede însă ca în starea de urgență sau de asediu prerogativele constitutionale
ale autorităților s-ar modifica [19].
Art.
1 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999 arăta că Starea de asediu și
starea de urgență privesc situații de criză ce impun măsuri excepționale care
se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa
apărării țării și securității naționale, a democrației constituționale ori
pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu
reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, militară,
economică, socială și de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul țării ori
în unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea
capacității de apărare a țării la pericole grave, actuale sau iminente, care
amenință suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a
statului, în cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepționale
aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale.
Art. 2 a fost modificat de art. I, pct 2 din Legea nr. 453/2004.
Forma anterioră prevedea că Starea de asediu reprezintă ansamblul
de măsuri cu caracter politic, militar, economic și social, care se instituie
în anumite zone sau pe întregul teritoriu al țării, în scopul creșterii
capacității de apărare a țării, în situația iminenței unei acțiuni sau inacțiuni
îndreptate împotriva suveranității, independenței, unității statului sau
integrității teritoriale (Art. 2).
Potrivit art. 3 al ordonanței, Starea
de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale
de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg
teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se
instituie în următoarele situații: a)existența
unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea
democrației constituționale; b)iminența producerii
ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau
înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Articolul 3 fusese modificat de art. I, pct. 3. din Legea nr. 453/2004 . Forma
anterioară prevedea că Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri cu
caracter politic, economic, social și
de ordine publică, instituit în întreaga țară sau în anumite zone ori în unele
unități administrativ – teritoriale, în următoarele situații: a)existența unor amenințări la adresa siguranței naționale
sau democrației constituționale, ceea ce face necesare apărarea instituțiilor
statului de drept și menținerea sau restabilirea stării de legalitate; b)iminența producerii ori producerea unor dezastre,
ceea ce face necesare prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor acestora.
Pe durata stării de asediu sau a stării de
urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns, cu excepția drepturilor omului și libertăților
fundamentale prevăzute la art. 32, numai în măsura în care situația o cere și
cu respectarea art. 53 din Constituția
României, republicată (Art. 4).
Articolul
4 fusese modificat de art. I, pct. 5. din Legea nr. 453/2004 .
Forma anterioară prevedea că pe durata stării de asediu și a stării de urgență,
proporțional cu gravitatea situației ce a
determinat instituirea acestora și numai dacă este necesar, poate fi
restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale înscrise în
Constituție, cu acordul ministrului justiției.
Conducătorii
autorităţilor publice, ai celorlalte persoane juridice, precum şi persoanele
fizice au obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite în
prezenta ordonanţă de urgenţă, în actele normative conexe, precum şi în
ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite .
Conducătorii autorităţilor publice şi
administratorii operatorilor economici care asigură servicii de utilitate
publică în domeniile energetic, sănătate, agricultură şi alimentaţie,
alimentare cu apă, comunicaţii şi transporturi au obligaţia de a asigura
continuitatea furnizării serviciilor esenţiale pentru populaţie şi pentru
forţele destinate apărării.
(Art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999[20]).
Potrivit
art. 28, (1)Nerespectarea
acestor prevederi (ale art. 9) constituie contravenţie şi se sancţionează cu
amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, şi de la 10.000
lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice. (2)
Pe lângă sancţiunea contravenţională principală prevăzută la alin. (1), în
funcţie de natura şi gravitatea faptei, se pot aplica şi una sau mai multe
dintre următoarele sancţiuni contravenţionale complementare, prevăzute în
ordonanţele militare: a)confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie; b)interzicerea accesului prin aplicarea
sigiliului de către organele abilitate; c)suspendarea
temporară a activităţii; d)desfiinţarea
unor lucrări; e)refacerea unor amenajări[21].
Ordonanţă de urgenţă nr. 48 din 9 aprilie 2020
privind unele măsuri financiar-fiscale (Monitorul Oficial nr. 319
din 16 aprilie 2020) a modificat prevederea anterioră, O.U.G.
nr. 1/1999 privind regimul
stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, ( Monitorul Oficial nr. 22 din
21 ianuarie 1999), introducând un nou articol, articolul 285, cu următorul
cuprins:”Art. 285. . . (5) Produsele accizabile confiscate sau
rechiziţionate definitiv care nu pot fi valorificate în condiţiile prevăzute la
alin. (1) şi (3) se distrug în condiţiile prevăzute în reglementările
referitoare la modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate,
potrivit legii, în proprietatea privată a statului.
Ordonanța de urgență
aparține Guvernului, deci nu vedem per se
un abuz direct al intervenției Președintelui. Formularea vagă[22] a art. 9
( despre obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile
stabilite în prezenta ordonanţă de urgenţă, în actele normative conexe, precum
şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite) este mai mult decât criticabilă, prezentând carențe de tehnica legislativa, dar nu le putem pune în sarcina Președintelui.
Decizia nr. 65 din 20 iunie
1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 129 din 28 iunie 1995, a statuat că
situația extraordinară trebuie evaluată în raport cu “necesitatea și urgența
reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale,
impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri
aduse interesului public”. Cu aceeași finalitate, a definirii cât mai
precise a situației excepționale, Curtea, prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998,
publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 8 iunie 1998, a precizat că de esența
acesteia este caracterul obiectiv, “în sensul că existența sa nu depinde
de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze
prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență”.
Având în vedere criticile
invocate de autorii excepției în prezenta cauză, Curtea a precizat că existența
unor “situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi
amânată” și care, potrivit art. 115 alin.
(4) din Constituție,
justifică emiterea unei ordonanțe de urgență, nu trebuie confundată cu existența
unei “stări de urgență”, care se instituie de Președintele
României și se încuviințează de Parlament, în temeiul art. 93 din Constituție,
impunând o serie de măsuri reglementate de O.U.G. nr.
1/1999[23].
De
exemplu, art. 32 lit. d) din O.U.G. nr. 1/1999 prevede ca pe timpul stării de urgență
este interzisă „restrângerea accesului liber la justiție”. Or o serie de juriști[24] au ridicat
problema dacă prevederile cu privire la justiție din decretele Presedintelui nu
restrâng tocmai accesul liber la justiție al cetățenilor.
Paradoxul,
în această situație cu adevarat exceptională, este că Guvernul nu a utilizat
instrumentul ordonanțelor de urgență, perfect justificate în condițiile și
limitele prevăzute de Constituție, preferându-l pe cel al ordonanțelor militare.
Mai amintim
că, potrivit art. 100 alin. (2) din
Constituție, Decretele emise de
Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul
93 alineatul (1) (privind instituirea,
potrivit legii, a stării de asediu sau a stării de urgență) se contrasemnează
de primul-ministru. Natura juridică a oricăror asemenea acte este aceea de acte
cu caracter administrativ.
După terminarea stării de urgență,
Parlamentul va trebui să efectueze o anchetă prin intermediul unei comisii
parlamentare speciale. Parlamentul va trebui să se implice în tragerea la răspundere
juridică a persoanelor vinovate de acte anticonstituționale[25]
Măsurile excepționale pomenite în O.U.G. nr. 1/1999
sunt exclusiv de natură politică,
militară, economică, socială și de altă natură caracteristic administrative și
nu legislative. Enumerarea privește starea de asediu ca determinând acțiuni caracteristic administrative, legiuitorul
ferindu-se a departeja după natura juridică cele două stări; dar acest lucru nu
amestecă reglementarea constituțională cu una pur administrativă,
cu caracter militar. Acest lucru însemnă că putem lua în stare de
urgență măsuri militare (prin ordine și ordonanțe militare), dar niciodată măsuri legislative de valoare
constituțională, într-o stare de asediu.
O analiză ar trebui
făcută pe pct. 5 al O.U.G. nr. 34/2020. 5.După articolul 33 se introduc două
noi articole, articolele 331 și 332, cu următorul
cuprins: “Art. 331 Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgență,
normele legale referitoare la transparența
decizională și dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte
normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu
sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor
stări.
Soluția legislativă privind suspendarea aplicării normelor legale referitoare la
transparența decizională și dialogul social este criticabilă întrucât ea pornește
„de la premisa că procedurile de transparență decizională în administrația
publică și cele aferente dialogului social afecteaza
celeritatea masurilor normative. Or, premisa de la care trebuie plecat este
aceea că statul de drept, chiar și în perioada stării de urgență, consacra o
serie de garanții menite să asigure respectarea drepturilor și a libertatilor
cetatenilor, respectiv incadrarea autoritatilor publice in coordonatele
dreptului. Exigentele statului de drept impun ca garantiile juridice
ale drepturilor prevazute de Legea fundamentală in beneficiul cetățenilor să
fie utilizate potrivit scopului pentru care au fost instituite. În felul
acesta, se poate ajunge la consolidarea unei adevărate democrații
constituționale”[26].
Atât timp
cât activitatea va fi desfășurată cu bună credință, nu avem de ce a o privi ca fiind abuzivă. Dar
apar elemente subiective sau discreționare. Ca exemplu de măsuri
criticabile desfășurate, din acest punct
de vedere, apare Acțiunea Sparanghelul[27].
În
consecință, din analiza sumară a
criticilor formulate, unele îndrituite
din punct de vedere juridic, și lăsate a
fi lămurite tehnic de forul constituțional,
rezultă nu doar exprimarea unor puncte de vedere cu caracter
politic, dar, mai ales,
substratul unor influențe de un grad mult mai ridicat.
[1]
Victor
Petrini ,
în Cel mai iubit
dintre pământeni, vol. I, Editura Cartea Românească, ed. 1984
[2] Curtea Constituțională , Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017 referitoare la cererile de
soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre
autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea
legiuitoare – Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre
autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea
judecătorească – Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri
formulate de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv de
Președintele României, cu opinie separată,
în Monitorul Oficial nr. 145 din 27
februarie 2017, § 88.
[3] Monitorul
Oficial cu numărul 361 din 26 aprilie
2004
[4] Curtea de
Apel Constanța, Secţia a II-a Civilă,
Contencios Administrativ și Fiscal,
Decizia Civilă nr.930 din
26 Aprilie 2012, https://idrept.ro/.
În opinia instanței, existenta Comitetului
Județean pentru Situații de Urgenta nu este însă de natură a atrage nulitatea
H. C. J. nr. 121/2011, în condiţiile în care prin constituirea şi a unei
comisii la nivel județean cu atribuții asemănătoare celor prevăzute în O. U. G. nr. 21/2004 nu se
poate conchide în sensul încălcării legii speciale menționate.
[5]
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a
VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal,
Decizia civilă nr.721 din
9 februarie 2018. Contravențiilor prevăzute la art. 37
și 38 le sunt aplicabile prevederile Ordonanței nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 180/2002, cu modificările
ulterioare (Art. 40).
[6] Curtea de Apel București Secţia a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia
civilă nr.721 din 9 februarie
2018
[7]
publicată în Monitorul
Oficial, nr. 804 din 2 decembrie 2008,
[8] publicată în Monitorul Oficial nr.
796 din 23 noiembrie 2009,
[9] prin deciziile nr. 188 și nr. 190
din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 237 din 14 aprilie 2010,
respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, și Decizia nr. 712 din 25 mai 2010,
publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 și nr.
713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010.
[10] CEDO, cauza Wieczorek c. Poloniei
din 8 decembrie 2009
[11] Astfel, CEDO face o distincţie esenţială între
dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariul într-un anumit cuantum
și dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca
a fost prestată (Lelas c. Croaţiei din 20 mai 2010).
[12] CEDO, cauza James şi alţii c. Regatului Unit, 21
februarie 1986
[13] CEDO, Cauza National & Provincial Building
Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c.
Regatului Unit, 23 octombrie 1997
[14] Curtea de Apel Brasov Decizia nr. 577/R din 8
februarie 2012
[15] CEDO, cauza Kjartan Asmundsson c Islanda 2004, cauza Moskal c Polonia 2009,
cauza Bonfield c Regatul Unit,
2005, https://hudoc.echr.coe.int
[16] Tribunalul Prahova, Sectia
I Civila, Sentinta civila nr. 3059 din
23 noiembrie 2011
[18] Alexandra Cruceru, Dana Gîrbovan, despre conducerea prin
‘ordonanțe militare’ în stare de urgență: Ridică din punct de juridic o serie
de întrebări,
[19] Ordonanta de urgenta nr. 1
din 21 ianuarie 1999 privind regimul starii de asediu și regimul starii de
urgenta, Monitorul Oficial nr. 22 din 21
ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004,
Monitorul Oficial nr. 1052 din 12
noiembrie 2004. Au mai intervenit pe parcurs modificări: LEGE nr. 164 din 3 octombrie 2019 pentru
modificarea și completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind
regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă Monitorul Oficial cu numărul 811 din
data de 7 octombrie 2019 (de exemplu, 8.La art. 26 alin. l (1), după lit. c) se introduce o nouă literă, lit. d), cu următorul cuprins: “d) rechiziţionarea de bunuri, potrivit
legii.” 9.La art. 26, alin. (2) se modifică și va avea următorul cuprins: “(2) Pe durata stării de urgenţă, instituită în temeiul
art. 3 lit. b), autorităţile și instituţiile publice, operatorii economici şi
populaţia sunt obligate să respecte şi să aplice prevederile legale speciale pe
domeniu, precum și măsurile dispuse de autorităţile competente.” Textele
fac netă distincție între „prevederi legale” dispuse de autoritatea
legislativa (Parlamentul sau delegată -O.U.G.
) şi
măsuri dispuse „de autorităţile
competente”, fără a amesteca lucrurile.
Întotdeauna, prevederile legale speciale
sunt enumerate distict de măsurile dispuse de autorităţile competente. O altă modificare survenit prin O.U.G. nr. 34 din 26 martie 2020 pentru modificarea
și completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu
şi regimul stării de urgenţă, Monitorul Oficial nr.
268 din 31 martie 2020: Având în
vedere evoluţia situaţiei epidemiologice internaţionale determinată de
răspândirea coronavirusului SARS-CoV2, precum şi declararea
“Pandemiei” de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii la data de 11
martie 2020, văzând Hotărârea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării nr. 30/2020 privind necesitatea
instituirii stării de urgenţă și planul de acţiune la instituirea stării de
urgenţă, având în vedere instituirea stării de urgenţă pe
întreg teritoriul României prin Decretul nr. 195/2020 privind
instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, luând act de evoluţia
situaţiei epidemiologice pe teritoriul României și de evaluarea riscului de
sănătate publică pentru perioada imediat următoare, care indică o creştere a
numărului de persoane infectate cu coronavirusul SARS-CoV-2, ţinând cont de
faptul că nerespectarea sau neaplicarea măsurilor stabilite în Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării
de asediu şi regimul stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările
ulterioare, în actele normative conexe, în ordonanţele militare sau în ordine,
specifice stării instituite, ar avea un impact deosebit de grav, în principal
asupra dreptului la viaţă şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al
persoanelor, contribuind la zădărnicirea eforturilor autorităţilor competente
în combaterea răspândirii coronavirusului SARS-CoV-2, (de
exemplu, Art. 291 (1) Contravenientul poate achita, în termen de cel
mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate
din cuantumul amenzii aplicate de agentul constatator pentru contravenţiile
prevăzute la art. 28. (2) Sumele provenite din
amenzile aplicate pentru contravenţiile prevăzute la art. 28 se fac venit
integral la bugetul de stat.”- Sperând că o comunicare
va veni după încetarea stării. ). O.U.G. nr. 48 din 9 aprilie 2020
privind unele măsuri financiar-fiscale Monitorul
Oficial nr. 319 din 16 aprilie 2020
[21]
Art. 28 modificat de Art. I, pct. 1. din O.U.G. nr. 34/2020 . După
articolul 28 s-au introdus, prin
Ordonanța de urgență nr. 34, patru noi
articole, articolele 281-284, cu următorul cuprins:”Art.
281Bunurile confiscate ca urmare a aplicării
sancţiunilor contravenţionale prevăzute la art. 28, care sunt cuprinse în
categoriile stabilite, potrivit art. 282 alin. (1), în Necesarul de bunuri
în stare de urgenţă sau în Necesarul de bunuri în stare de asediu, se atribuie
direct, cu titlu gratuit, şi nu se supun dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului
nr. 14/2007 pentru
reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate,
potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu
modificările și completările ulterioare. Art. 282 (1) Pe perioada stării instituite, Ministerul
Afacerilor Interne, respectiv Ministerul Apărării Naţionale întocmeşte
Necesarul de bunuri în stare de urgenţă, respectiv Necesarul de bunuri în stare
de asediu, care cuprinde lista categoriilor de bunuri aflate în cantităţi
insuficiente punerii în aplicare a măsurilor dispuse în starea instituită.
Documentele se comunică autorităţilor abilitate să asigure aplicarea și respectarea
dispoziţiilor ordinelor şi/sau ordonanţelor militare. (2)
Organul constatator care a dispus confiscarea bunurilor prevăzute de art.
281 transmite Ministerului Afacerilor Interne, respectiv Ministerului
Apărării Naţionale, în cel mult 24 de ore de la data constatării faptei, în
copie, procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii,
împreună cu documentele de însoţire a bunurilor confiscate. (3) Ministrul afacerilor interne, respectiv ministrul
apărării naţionale sau persoanele împuternicite de aceştia dispun prin ordin de
distribuţie: a) atribuirea cu titlu gratuit a
bunurilor confiscate, instituţiilor sau autorităţilor publice, în termen de cel
mult 3 zile de la data primirii documentelor prevăzute la alin. (2); b) atribuirea bunurilor confiscate în vederea
prelucrării voluntare unor operatori specializaţi, în situaţia în care acestea
sunt materii prime și materiale care pot fi folosite pentru obţinerea unor
produse necesare autorităţilor şi instituţiilor publice pentru punerea în
aplicare a măsurilor dispuse pe perioada stării instituite. (4) Transportul bunurilor de la organul constatator
la autorităţile şi instituţiile publice beneficiare sau/şi la operatorii
specializaţi se asigură de către structuri publice specializate, desemnate prin
ordinul de distribuţie prevăzut la alin. (3). Art.
283 (1) Produsele obţinute de operatorii
prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) sunt atribuite cu titlu gratuit
autorităţilor și instituţiilor publice beneficiare stabilite prin ordin de
distribuţie al ministrului afacerilor interne, respectiv al ministrului
apărării naţionale sau al persoanelor împuternicite de către aceştia. (2) Condiţiile și termenii în care se realizează
predarea-preluarea materiilor prime, materialelor ocazionate de transportul
produselor către autorităţile şi instituţiile beneficiare sunt deductibile
fiscal. (4) Taxa pe valoarea adăugată datorată
potrivit Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal,
cu modificările şi completările ulterioare, de către operatorii economici
prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) pentru produsele prevăzute la
alin. (1), se suportă de către autorităţile şi instituţiile publice
beneficiare. Art. 284 (1)
Plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei
şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute la art. 28 nu suspendă executarea
sancţiunilor contravenţionale complementare aplicate. (2)
În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal instanţa
judecătorească dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se
stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor la momentul
confiscării şi care se asigură din bugetul autorităţilor şi instituţiilor
publice beneficiare.” 3.După articolul 29 se
introduce un nou articol, articolul 291, cu următorul cuprins: “Art. 291
(1) Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data
înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din cuantumul amenzii
aplicate de agentul constatator pentru contravenţiile prevăzute la art. 28. (2)
Sumele provenite din amenzile aplicate pentru contravenţiile prevăzute la art.
28 se fac venit integral la bugetul de stat.” 4.Articolul
30 se modifică şi va avea următorul cuprins: “Art.
30 În măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă
nu prevede altfel, contravenţiilor prevăzute la art. 28 le sunt aplicabile
dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 180/2002, cu
modificările ulterioare.” 5.După articolul 33 se
introduc două noi articole, articolele 331 şi 332,
cu următorul cuprins: “Art. 331 Pe perioada stării de asediu
sau a stării de urgenţă, normele legale referitoare la transparenţa decizională
şi dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin
care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă ori care sunt o consecinţă a instituirii acestor stări. Art. 332 (1)
Valabilitatea documentelor eliberate de instituţiile şi autorităţile publice se
menţine pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, precum şi
pentru o perioadă de 90 de zile de la încetarea acestor stări. (2) Prin excepţie de la alin. (1), în cazul dovezilor
înlocuitoare ale permiselor de conducere – cu drept de circulaţie, se menţine
numai valabilitatea celor emise în temeiul art. 111 alin. (1) lit. b) sau alin.
(4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice, cu modificările şi completările ulterioare, pe
toată perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, precum şi pentru o
perioadă de 10 zile de la încetarea acestor stări. Pentru aceleaşi perioade se
menţine şi valabilitatea prelungirii dreptului de circulaţie dispusă de
procuror sau de instanţa de judecată potrivit art. 111 alin. (6) din
O.U.G. nr. 195/2002,
cu modificările şi completările ulterioare.” În cazul sancţiunilor contravenţionale aplicate potrivit
art. 28 din O.U.G.nr. 1/1999, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile prevederile art.
VII din O.U.G. nr. 29/2020 privind
unele măsuri economice şi fiscal-bugetare (Art. II al O.U.G. nr.
34). Prin derogare de
la prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 180/2002, cu
modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. I pct. 1 intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a
prezentei ordonanţe de urgenţă (Art. III al
O.U.G. nr. 34). Vezi și Ordinul 56/2020 privind
desemnarea personalului competent să constate contravenții și să aplice
sancțiuni contravenționale pe perioada stării de urgență pentru nerespectarea
prevederilor art. 9 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999
privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență (M.Of. 264 din 31
martie 2020), precum şi a produselor obţinute se stabilesc de către Ministerul
Afacerilor Interne, respectiv de către Ministerul Apărării Naţionale şi
operatorii specializaţi prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) prin
protocol de predare-preluare. . .
[23] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte
de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1590 din 11 mai 2015, https://idrept.ro/. În cauza
Sporrong şi Lonnroth c Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele
ingerinţei statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate. Astfel,
ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate
publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau a anumitor prevederi legale.
O măsura care reprezintă o ingerinţa în dreptul de
proprietate trebuie, conform jurisprudenţei CEDO, 1. Să fie prevăzuta de lege,
2. Să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de
interes general şi 3. Să asigure un just echilibru între cerinţele de interes
general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale
individului (Sporrong şi Lonnroth c. Suediei). Statul dispune de o anumită
marjă de apreciere, ca şi în alte domenii care extind garanţiile Convenţiei.
Mai mult decât atât, noţiunea de “interes public” este, prin natura
sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul
dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în
considerare a aspectelor politice, economice şi sociale şi legiuitorul dispune
de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi
socială. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflecta în structura
art. 1 din Protocolul 1 Adiţional în totalitate, aşadar şi în a doua teză care
trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special
trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate intre scopul vizat
şi mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera S. A. şi alţii c. Belgiei, 20 nov. 1995). În ce priveşte ingerinţa reţinuta în cauza
tribunalul apreciază, pe de o parte ca aceasta este prevăzuta prin lege şi pe
de altă parte ca aceasta serveşte necesitaţii protejării unui interes general,
asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale
fiind noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi
de „cauză de utilitate publică”.
[25]V
și https://m.luju.ro/parlamentul-s-a-facut-pres-in-fata-lui-iohannis.
In loc să vegheze la apărarea
principiilor constitutionale, parlamentarii au permis uzurparea puterii
legiuitoare și suprimarea autorității judecătorești, prin votarea Decretului
privind starea de urgență emis de Klaus Iohannis. Avocatul Corneliu-Liviu
Popescu acuză: “Parlamentul a abdicat rușinos de la rolul său de primă
instituție fundamentală a democrației constituționale”
[26]sesizarea Renatei Weber,
Avocatului Poporului, nr. 6786 din 16
aprilie 2020, adresată Curții
Constituționale
Un medic de la
Spitalul de Neurochirurgie din Iași a fost condamnat definitiv la 3 ani de închisoare cu suspendare, pentru
luare de mită.
Magistrații Curții de
Apel Iași l-au condamnat definitiv, pe E. M. , medic la Spitalul de Neurochirurgie din
Iași, la 3 ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită, în formă continuată, alcătuită din 7 acte
materiale după ce, în perioada 18 martie – 3 iunie 2016, a pretins și primit
bani de la mai mulți pacienți.
Potrivit
procurorilor, în timp ce era șef al Laboratorului de Radiologie și Imagistică
medicală din cadrul Spitalului de Neurochirurgie „N. O” Iași, medicul a cerut
de la mai mulți pacienți sume de bani pentru efectuarea unor examene RMN. https://www.digi24.ro, 18.09.2019
Magistrații
Tribunalului București l-au condamnat, luni, pe medicul G. B. , la 3 ani de
închisoare cu suspendare, în dosarul în care a fost cercetat pentru luare de mită (21 de fapte). Decizia este în
primă instanță și poate cu atacată cu recurs.
Procurorii îl acuză
pe Burnei că ar fi mascat mita cerută de la părinți în contracte de donații,
iar pe unii copii i-ar fi operat pentru afecțiuni inexistente în realitate, el și
familia sa primind chiar și deplasări în străinătate de la firma care îi
furniza proteze neomologate. https://www.digi24.ro, Mediafax. 16
decembrie 2019
Medicul clujean A. G., directorul medical al Spitalului Clinic
Județean de Urgență Cluj și șef al UPU Cluj, a fost condamnat definitiv la un
an și nouă luni de închisoare, cu suspendare.
Judecătorii de la
Curtea de Apel Cluj au decis să reducă pedeapsa inițială, de un an și nouă luni
de închisoare, cu suspendare, aplicată de Judecătoria Cluj Napoca, care a decis
ca medicul șef al UPU Cluj, să fie condamnată, pentru două fapte penale,
instigare la favorizarea făptuitorului și instigare la abuz în serviciu în
formă continuată.https://evz.ro/cluj-scandalos-medic-condamnat-la-inchisoare-pentru-ca-a-salvat,
6 decembrie 2019
Medic, condamnat la 5
ani de închisoare, pentru acțiuni cu caracter sexual față de o fostă pacientă.
Victima era o fostă pacientă a doctorului,
pe parcursul anilor 2014-2015,
perioadă în care adolescenta a fost de trei ori internată în spital.
Medicul a fost luat în custodia autorităților imediat după pronunțarea sentinței de condamnare. Pe lângă condamnarea la pedeapsa cu închisoarea, medicul nu va putea lucra în domeniul medical timp de 5 ani de la ispășirea pedepsei cu închisoarea. https://adevarul.ro, https://unimedia.info/, 26 februarie 2020
Fostul șef al Secției
medicină internă a Spitalului Militar Timișoara, E. P. , a fost condamnat de
Tribunalul Timiș la trei ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită,
forma continuată, pentru săvârșirea
infracțiunii de fals intelectual comisă în perioada 11.10.2018-15.10.2018. El
este acuzat de procurorii D.N.A. că, în
schimbul unor sume de bani, a ajutat să se pensioneze pe caz de boală peste 70
de angajați ai Penitenciarului Arad cu vârste cuprinse între 40-48 ani, care nu
întruneau condițiile.
Asistenta medicală a
doctorului a fost condamnată la o pedeapsă de patru luni închisoare cu
suspendare pentru fals material în înscrisuri oficiale.
Ulterior, în baza documentelor puse la dispoziție, membrii comisiei declarau persoanele respective “apt limitat”, aspect care le permitea acestora să iasă la pensie. https://www.hotnews.ro, 13 octombrie 2019
În baza art.396
alin.2 C.pr.pen, raportat la art. 289 alin. 1 C. pen. , cu aplicarea art. 6 din Legea
nr.78/2000, prin Hotărâre 141 din 2 aprilie
2018, Tribunalul Timiș condamnă pe inculpatul AL-J. H., fiul lui H. și
K., născut în localitatea Najaf – Kufa, Irak, domiciliat în Timișoara, , cetățean
român, studii superioare, medic, fără antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani
închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În baza art. 91 C.
pen. dispune suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere și stabilește
un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.
Instanța reține că inculpatul Al-J. H., în calitate de medic la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumo-ftiziologie „V. B.” din Timișoara, avea atribuții în legătură cu efectuarea serviciilor medicale, inclusiv a intervențiilor chirurgicale de tipul celei de care avea nevoie soțul denunțătoarei. Inculpatul era angajat la un spital de stat și nu era îndreptățit la primirea unei sume suplimentare de bani față de cea decontată Spitalului Clinic de Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Acțiunea inculpatului de primire a sumei de 1000 de lei și a produselor alimentare au avut ca obiect foloase care nu i se cuveneau, fiind echivalent al conduitei pe care făptuitorul s-a obligat să o adopte – îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, act la care era obligat și pe care era competent să îl îndeplinească. Un alt medic, cu acte false, etc. http://portal.just.ro/SitePages/jurisprudenta.aspx A urmat Criza covid, și, oricum, i-am condamnat pe toți, vinovați și nu, la moarte!
Însușirea, folosirea sau traficarea de
către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori
sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcție publică. (Art. 295 alin. 1
C. pen.[1])
Prin decizia penală nr. 1622/A
din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel București a hotărât următoarele: Condamnă
pe inculpata P. M., la data faptei director financiar-contabil al
Spitalului Clinic „M”, la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea
executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și
interzicerea, pe o perioadă de 4 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice
alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității
de stat, de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public și de a ocupa funcția de director financiar-contabil, pentru săvârșirea
infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.
Condamnă pe inculpatul N. T.–A., la data faptelor specialist IT în cadrul aceluiași spital, la o pedeapsă de 2 ani și 9 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa funcția de specialist IT în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.
Condamnă pe inculpatul N. Ș.–L., la data faptelor angajat în funcția de tehnician administrativ în cadrul spitalului, la o pedeapsă de 2 ani și 10 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa funcția de tehnician administrativ în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și fals intelectual în formă continuată.
Condamnă pe inculpatul S. P., la data faptelor șef al Serviciului
Tehnic – Administrativ din cadrul spitalului, la o pedeapsă de 2 ani și 10
luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de
supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile
publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică
exercițiul autorității de stat, de a ocupa o funcție de conducere în cadrul
unei persoane juridice de drept public și de a ocupa funcția de șef al
Serviciului Tehnic-Administrativ în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor
de complicitate la delapidare în formă continuată și fals intelectual
în formă continuată.
Condamnă pe inculpatul R. E., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani și interzicerea, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.
Condamnă pe inculpata T. S., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de un an și 4 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani și interzicerea, pe o perioadă de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată. Condamnă pe inculpata D. E., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de un an închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani și interzicerea, pe o perioadă de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.
Dispune disjungerea cauzei și formarea unui nou dosar cu privire la inculpații S. F., ș.a.
În cazul inculpaților [. . . ], instanța a ținut cont la stabilirea pedepsei, de prevederile articolului privind acordul de recunoaștere a vinovăției, potrivit căruia, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. [ . . .] Pe parcursul termenului de supraveghere, inculpații [. . . ] vor presta fiecare, câte o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă.
[. . . ] Obligă în solidar,
inculpații [. . . ] să plătească părții civile Spitalul Clinic suma de 1.944.537,45
lei.
[. . . ] Dispune confiscarea
specială a laptopului marca HP, aparținând inculpatului N. T.–A. și
folosit de acesta la săvârșirea faptei de delapidare, respectiv a contravalorii
acestuia în bani și bunuri în situația în care nu se găsește.
Obligă pe fiecare dintre inculpații
[. . . ] la plata sumei de 6.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate
de stat.
Cei trei
afaceriști și patru angajați de la spital au recunoscut acuzațiile de corupție în
dosarul fostului director al unității medicale, F. S., disjuns, și au
achitat o parte din prejudiciu[3].
În cazul angajaților care au fost
condamnați, aceștia l-au ajutat pe fostul director să delapideze instituția
medicală. Ei s-ar fi implicat în emiterea unor acte financiar-contabile,
documente care ar fi fost întocmite în fals, prin care să justifice banii scoși
fără drept din patrimoniul spitalului.
Era vorba de operațiuni fictive.
Unul dintre condamnați a dat detalii
explicite în declarația sa de la D.N.A.:
“Începând cu anul 2009 și până în noiembrie 2016, fostul manager al
spitalului, S. F.A., a cerut sume de bani din casieria spitalului clinic, cu
justificarea decontării în numerar a unor facturi fictive de prestări servicii și
livrări de bunuri emise pe numele unor SRL. Astfel, în perioada 2009-2016, S. F. A., aproape în fiecare zi, solicita la
Serviciul Contabilitate să i se remită sume de bani în numerar din casieria spitalului,
spunând expres că are nevoie de o anumită
sumă de bani, cel mai des fiind vorba de 2.000 de lei. Noi ne conformam cerințelor
acestuia si întocmeam dispoziţii de plata/încasare către casierie”, a
declarat fostul director financiar-contabil.
Potrivit D.N.A., F.–A. S. a făcut mai multe achiziții extravagante din banii unității medicale: bijuterii, cadouri sau chiar o limuzina.
Afaceriștii care achitau cumpărăturile primeau banii înapoi prin contracte fictive încheiate cu spitalul, potrivit procurorilor D.N.A.[4].
Filmul documentar Colectiv (2019, regia Alexander Nanau), oferă în premieră o privire în culisele momentelor-cheie care au avut loc după evenimentul tragic din clubul Colectiv din București[5]. Prezentat zilele acestea pe HBO, este mai actual ca niciodată, în contextul vremurilor noastre.
[1] Dacă
în Codul penal din 1969 delapidarea era așezată în grupul infracțiunilor contra
patrimoniului, în noua reglementare a avut loc o repoziționare a acesteia,
fiind inclusă în categoria infracțiunilor de
serviciu. Prin această reașezare s-a produs o modificare și
în privința obiectului juridic al infracțiunii de delapidare, în sensul că
obiectul juridic principal este format din relațiile sociale referitoare la
buna desfășurare a raporturilor de serviciu, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale cu
caracter patrimonial. V și Tudorel
Toader ș. a., Noul Cod penal, Hamangiu, 2014
[2] Inculpații au
fost trimiși în judecată de către Direcția Națională Anticorupție – Secția de
Combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție la data de 11
mai 2017. Biroul de Informare și Relații
Publice, Comunicatul nr. 478/VIII/3, 15 mai 2017, http://www.pna.ro/comunicat
[3] Ionel Stoica, Dosarul Malaxa: Șapte persoane, condamnate
definitiv. Declarații detaliate despre S. . . ., care nu recunoaște acuzațiile, http://www.ziare.com/stiri/dna,7 decembrie
2018,
[4] V și Răzvan Luțac, 4 luni pauză de
judecată după 3 ani. Procesul [. . . ] a avut termen în ianuarie, următorul va
fi în mai din cauza grevelor și coronavirusului, https://www.libertatea.ro/stiri/4-luni-pauza-de-judecata, 13 martie 2020, pentru că două termene au fost amânate din
cauza grevei din sistemul judiciar (notată ca “hotărârea Adunării Generale a
Judecătorilor din cadrul Tribunalului București nr. 2/21.1.2020, prin care s-a
dispus limitarea pe o perioadă nedeterminată a activității de judecată”), iar
al treilea termen, din aprilie, a fost mutat în mai din cauza coronavirusului.
Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 11/P/2014, având ca obiect
cercetarea faptelor săvârșite în contextul Revoluției Române din decembrie 1989
și a circumstanțelor care au avut ca rezultat decesul, rănirea și lipsirea de
libertate a multor persoane, vătămări psihice grave precum și distrugerea unor
bunuri de patrimoniu, pe întregul teritoriu al României, Prin rechizitoriul
din 5 aprilie 2019, colonel
magistrat Cătălin Ranco Pițu, procuror militar, șef al Biroului urmărire penală
în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția
Parchetelor Militare, a dispus trimiterea
în judecată, în stare de libertate, a inculpaților: Iliescu Ion, fost președinte al
României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și
pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen., a lui Voiculescu
Voican Gelu, fost viceprim-ministru al Guvernului României, cu privire la săvârșirea
infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit.
a), g), i), k) din Codul penal cu
aplicarea art. 5 C.pen. și a general (rtr)
Rus Iosif, fost comandant al Aviației Militare, cu privire la săvârșirea infracțiunii
contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k)
din Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen.
S-a considerat că materialul
probator demonstrează fără echivoc preexistența unui grup dizident din care
făcea parte inclusiv Iliescu Ion ca lider, care avea drept scop înlăturarea de
la putere a președintelui Nicolae Ceaușescu, cu menținerea României în sfera de
influență a URSS.
Iliescu Ion a afirmat
că o unitate a cadrelor de securitate special pregătite și fidele fostului președinte
i-a atacat pe revoluționarii aflați în fața fostului C. C. al P. C. R. și pe aceia care se aflau în sediul
Comitetului Central.
Probatoriul administrat în cauză a demonstrat că nu există nicio probă pe baza căreia să se concluzioneze că militari
din fostul D. S. S. i-au atacat pe
revoluționarii din fața C. C. al P. C. R.
sau pe cei aflați în sediu. Iliescu Ion
îi numește pe atacatori ca fiind securiști, bezmetici, sinucigași, teroriști.
Prin aceste afirmații neverificate a fost dezinformată
opinia publică și s-a contribuit în mod decisiv la instaurarea psihozei securist-teroriste,
dorindu-se a se demonstra că militarii fostei securități sunt ostili Revoluției
(așadar poporului român și armatei române) și noii conduceri a statului.
Analizată in profunzime, afirmația conform căreia cadrele
D. S. S. au declanșat un atac militar,
este lipsită de logică.
Iliescu Ion a precizat că atacul respectivilor
securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe
altarul luptei pentru libertate. Nici această afirmație nu are acoperire în
realitate, fiind la rândul ei o
dezinformare ce a amplificat psihoza teroristă și a accentuat divizarea
dintre cele două tabere aparent dușmane. Primele victime prin împușcare apărute
în acel perimetru al capitalei au survenit mai târziu, în cursul zilei de 22
decembrie , după ce psihoza teroristă a început să se instaleze.
Prin apariția televizată din seara zilei de 22 decembrie
1989, Iliescu Ion a contribuit în mod direct și nemijlocit la generarea și
amplificarea psihozei terorist-securiste , dezinformând opinia publică prin întregul
său discurs. A fost, practic, o succesiune de dezinformări, în condițiile în
care prin dezinformare și diversiune a fost indusă psihoza teroristă, cauză
principală a multiplelor decese și răniri de persoane, după 22 decembrie 1989.
Conduitele inculpatului Iliescu Ion , care,
în calitate de șef de stat și guvern, președinte al CFSN și al Consiliului
Militar Superior, cu intenție, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele
19.30, a dezinformat în mod direct prin aparițiile sale televizate și emiterea
de comunicate de presă (contribuind astfel în mod decisiv la instaurarea unei
psihoze generalizate a terorismului, psihoză concretizată în numeroase situații
de foc fratricid, trageri haotice cu muniție militară, etc.), a participat la
dezinformarea și diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceaușescu
(25 decembrie 1989) și a acceptat și și-a asumat politic (în intervalul 22-31
decembrie 1989) inducerea în eroare coordonată și exercitată de unele cadre cu
funcții de conducere din M. Ap. N . (al căror șef era), fără a interveni pentru
stoparea acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor
contra umanității, prevăzute de art. 439
lit. a), g), i), k) din Codul penal ,
având în vedere că toate aceste conduite au contribuit decisiv la
decesul unui număr de 853 persoane, rănirea unui număr de 2157 persoane,
privarea gravă de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internațional
a 489 de persoane și cauzarea de suferințe psihice altor persoane. Urmarea
imediată a acestor conduite a fost complexă, a presupus producerea unor
rezultate multiple asupra unui număr mare de persoane, generând totodată o
stare de pericol pentru existența unei părți însemnate a populației civile de
pe întregul teritoriu al României.
Referitor la
continuitatea incriminării juridice a faptelor,
în rechizitoriu se arată deosebit de documentat că Infracțiunile contra
păcii și omenirii au fost reglementate de Codul penal anterior, în cadrul unui
titlu distinct (XI), care cuprindea propaganda pentru război (art.356),
genocidul (art. 357), distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri (art.
359), distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale (art.360),
precum și un articol distinct, care prevedea sancționarea tentativei, tăinuirii
și favorizării pentru infracțiunile menționate. În actualul Cod penal, infracțiunile
de genocid, contra umanității și de război, sunt prevăzute în titlul XII, care
este împărțit în două capitole. Capitolul I cuprinde infracțiunile de genocid și
cele contra umanității. Capitolul II cuprinde infracțiunile de război.
Astfel, legislația
penală internă a fost aliniată la standardele Statutului Curții Penale Internaționale,
adoptat la Roma la data de 17 iulie 1998, ratificat de România. Pe cale de
consecință, relațiile sociale ocrotite de Codul penal din 1968 sunt protejate
în prezent prin incriminările cuprinse în Codul penal – Titlul XII. În cele ce
urmează, se va face o paralelă între infracțiunile de genocid și cele de
tratamente neomenoase și modul în care faptele care intrau în conținutul
constitutiv al acestor infracțiuni sunt incriminate în prezent. Conform Codului
penal din 1968, constituia genocid „săvârșirea, în scopul de a distruge în
întregime sau în parte o colectivitate sau un grup național, etnic, rasial sau
religios, a uneia din următoarele fapte : uciderea membrilor colectivității sau
grupului ; vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a colectivității
sau grupului (….)” (p. 459 din rechizitoriu).
Actualul Cod penal incriminează infracțiunea de genocid
(art. 438), textul nefiind modificat în mod semnificativ față de cel al codului
anterior, o modificare constând în renunțarea la termenul de „colectivitate” în
favoarea celui de „grup”. Codul penal din 1968 stipula că infracțiunea de
tratamente neomenoase consta în supunerea la tratamente neomenoase a răniților
ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar al Crucii Roșii ori a
organelor asimilate acesteia, a prizonierilor de război și, în general a
oricărei persoane căzute în puterea adversarului.
Totodată, această infracțiune putea consta în săvârșirea,
față de persoanele menționate, inclusiv a lipsirilor de libertate fără temei
legal sau a torturii. Actualul Cod penal nu prevede un corespondent ca atare,
însă elementele specifice acestei infracțiuni se regăsesc mai ales în cadrul
infracțiunilor de război contra persoanelor (art. 440), cu mențiunea că aceste
infracțiuni prevăd ca situație premisă existența unui conflict armat, pe când
infracțiunea de tratamente neomenoase din vechiul cod putea fi săvârșită pe
timp de pace sau de război. În Codul Penal actual a fost introdus un text nou –
infracțiunile contra umanității (art.439) , despre care s-a făcut referire
anterior.
Textul articolului 439 din actualul Cod penal, reia,
într-o formă adaptată, prevederile articolului 7 din Statutul Curții Penale
Internaționale.
Cu toate că între infracțiunea de tratamente neomenoase și
cea contra umanității nu există, ca atare, o continuitate a incriminării, procurorul
constată în mod judicios că unele dintre modalitățile normative alternative de
săvârșire a infracțiunii de tratamente neomenoase se regăsesc în cuprinsul
infracțiunilor contra umanității (lipsirea de libertate în mod ilegal și
tortura). Totodată, elemente privind supunerea la rele tratamente a unor
categorii de persoane, se regăsesc și în cadrul infracțiunilor contra umanității. Mai precis, persecutarea unui
grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturi
fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor
drepturi sau alte asemenea fapte ce cauzează suferințe mari sau vătămări grave
ale integrității fizice sau psihice. (p. 460 din rechizitoriu)
Deosebit de important este că valoarea socială protejată
este, în esență, aceeași, respectiv, siguranța populației civile. În cazul
tratamentelor neomenoase aria este restrânsă la persoanele căzute în puterea
adversarului, în timp ce infracțiunile contra umanității presupun săvârșirea,
în cadrul unui atac generalizat sau
sistematic, împotriva unei populații civile, a uneia dintre modalitățile
normative.
Referitor la încadrarea juridică a faptelor, rechizitoriul subliniază că art. 439 din Codul penal, definește infracțiunile
contra umanității, ca fiind uciderea de persoane, vătămarea integrității
fizice, privarea gravă de libertate și vătămările fizice sau psihice, survenite
ca o consecință a unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei
populații civile. La rândul său, prin doctrina militară, atacul este definit ca
fiind „ofensiva unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea
inamicului”.
Pentru atingerea scopului unui atac militar complex
(nimicirea sau prinderea inamicului) sunt folosite diverse mijloace militare,
printre care, în mod indubitabil diversiunea și dezinformarea, componente ale
inducerii în eroare.
Așadar, diversiunea și dezinformarea sunt componente ale
unui atac complex. Prin intermediul diversiunii și dezinformării (inducerii în
eroare a inamicului), în decembrie 1989,au fost atinse scopurile celor care au
coordonat și acceptat aceste procedee, după cum s-a argumentat în expozitivul
acestei lucrări. Pe cale de consecință, atacul militar complex, înglobează
diversiunea și dezinformarea (inducerea în eroare).
Atacul a fost sistematic
întrucât, începând cu 22 decembrie 1989, s-a desfășurat după o anumită
metodă, fiind evidențiat un sistem de exercitare a diversiunilor și
dezinformărilor. În mod repetat, factorii decizionali ai C. F. S. N. ( Iliescu Ion și Voiculescu Voican Gelu ) au
dezinformat opinia publică, inducând aparenta existență a celor două tabere
adverse .
Aceiași factori au contribuit în mod sistematic la
instaurarea și agravarea psihozei terorismului pe întregul teritoriu al țării,
cu consecințele tragice menționate.
Pe întregul teritoriu al României, factorii decizionali
ai MApN au creat, după un anume tipar, aceleași situații de foc fratricid.
Comunicațiile militare au fost intoxicate cu același gen
de dezinformări. Diversiunea radio-electronică s-a manifestat în același mod,
timp de trei nopți, pe întregul teritoriu al țării. În paralel, prin
intermediul TVR și Radiodifuziunii, controlate militar, a fost diseminat același
gen de informații generatoare de panică.
Aceste realități, expuse detaliat, evidențiază existența
unui plan bine pus la punct (profesionist) ce a stat la baza dezinformărilor și
diversiunilor din timpul Revoluției.
Totodată, este evidențiată și existența unui centru
decizional, de comandă, format dintr-un număr restrâns de militari – componenții
Consiliului Militar Superior , ale căror conduite au fost girate și acceptate
de factorul decizional politic.
Atacul a fost generalizat,
întrucât diversiunea și dezinformarea (componente ale atacului) s-au manifestat
în București și în marile orașe ale României, iar efectele tragice au fost
resimțite la nivelul întregii populații a României.
Procurorul subliniază că doctrina militară evidențiază că
ținta dezinformării o reprezintă opinia publică. Apoi, unul dintre scopurile
dezinformării este neutralizarea maselor, pentru a împiedica orice intervenție
spontană, cu scopul cuceririi nonviolente a puterii de către o minoritate.
Totodată, tehnicile dezinformării (demonizarea, divizarea și psihoza) au drept
scop manipularea opiniei publice.
Prin exercitarea diversiunii și dezinformării, a fost
indusă la nivelul întregii populații a României (opinia publică) psihoza
teroristă. Este probat că informațiile false induse prin exercitarea inducerii
în eroare, au fost considerate ca fiind reale de cvasiunanimitatea opiniei
publice, iar poporul român a fost indus într-o stare irațională care nu i-a
permis să vadă altceva decât mesajele directe sau cu conținut subliminal, în
sensul dezinformării. 456 Așa fiind, ținta atacului (dezinformări și
diversiuni) a reprezentat-o întreaga populație a României, populație într-o
covârșitoare majoritate formată din civili.
Modalitatea concretă de exercitare a diversiunilor și
dezinformărilor (inducerea în eroare), care a generat implicarea în focul
fratricid a tuturor forțelor militare ale țării, a cauzat survenirea unui număr
mare de decese, răniri, lipsiri de libertate și alte suferințe. S-a creat aparența
existenței a două tabere care, aflându-se sub imperiul psihozei, s-au
manifestat violent una împotriva celeilalte. În realitate, cele două tabere
aparent dușmane au avut același scop (victoria Revoluției) și doar inducerea în
eroare a făcut ca percepțiile să fie total deformate și situația generală să
degenereze în mod tragic.
Ca urmare a acestui atac atipic (dezinformări și
diversiuni), ce a avut drept țintă întreaga populație a țării și s-a desfășurat
începând după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, au rezultat 862 de decese
(civili și militari), 2150 răniți (civili și militari), sute de persoane
lipsite în mod grav de liberate (civili și militari), multiple vătămări
psihice.
Preambul Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie
1998, ratificat prin Legea nr. 111/2002
din 13 martie 2002, pentru ratificarea Statului Curții Penale Internaționale,
adoptat la Roma la 17 iulie 1998[1], stabilește că statele părți,.
. . având
în conștiință că în cursul acestui secol milioane de copii, de femei și de
bărbați au fost victime ale unor atrocități care sfidează imaginația și lezează
profund conștiința umană,
recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se
amenință pacea, securitatea și bunăstarea lumii,
afirmând că cele mai grave crime
care privesc ansamblul comunității internaționale nu pot rămâne nepedepsite și
că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul
național și prin întărirea cooperării internaționale,
determinate să pună capăt
impunității autorilor acestor crime și să coopereze astfel pentru prevenirea
unor noi crime,
au
datoria să supună jurisdicției sale penale pe responsabilii de crime internaționale,
Potrivit
art. 7 § 1 al Statutului de la Roma prin
crimă împotriva umanității se înțelege una dintre faptele menționate mai jos,
când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat
împotriva unei populații civile și în cunoștință de acest atac:
a)
omorul;
b)
exterminarea;
c)
supunerea la sclavie;
d)
deportarea sau transferarea forțată de populație;
e)
întemnițarea sau altă formă de privare gravă de
libertate fizică, cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional;
f)
tortura;
g)
violul, sclavajul sexual, prostituția forțată,
graviditatea forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență
sexuală de o gravitate comparabilă;
h)
persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități
identificabile din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural,
religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcție de alte criterii
universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu
orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții;
i)
disparițiile forțate de persoane;
j)
crima de apartheid;
k)
alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție
suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății
fizice sau mintale.
2.În
scopurile paragrafului 1;
a)
prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se
înțelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la
paragraful 1 împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau în
sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizații având ca scop un
asemenea atac;
b)
prin exterminare se înțelege îndeosebi fapta de a
impune cu intenție condiții de viață, ca privarea accesului la hrană și la
medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părți a populației;
c)
prin supunerea la sclavie se înțelege fapta de a
exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul
de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de ființe umane, în special de
femei și copii;
d)
prin deportare sau transfer forțat de populație se înțelege
fapta de a deplasa în mod forțat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace
coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără motive admise în
dreptul internațional;
e)
prin tortură se înțelege fapta de a cauza cu intenție
durere sau suferințe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub
paza sau controlul făptuitorului; înțelesul acestui termen nu se extinde la
durerea sau suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, care sunt
inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele;
f)
prin graviditate forțată se înțelege deținerea ilegală
a unei femei însărcinate în mod forțat, cu intenția de a modifica compoziția
etnică a unei populații sau de a comite alte violări grave ale dreptului
internațional. Această definiție nu poate în nici un fel să fie interpretată ca
având o incidență asupra legilor naționale referitoare la graviditate;
g)
prin persecuție se înțelege denegarea cu intenție și
grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internațional, din motive
legate de identitatea grupului sau colectivității care face obiectul acesteia;
h)
prin crima de apartheid se înțelege fapte inumane
analoage celor vizate la paragraful 1, comise în cadrul unui regim instituționalizat
de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt
grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale și cu intenția de a menține acest
regim;
i)
prin dispariții forțate de persoane se înțelege
cazurile în care persoanele sunt arestate, deținute sau răpite de către un stat
ori o organizație politică sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul
acestui stat sau al acestei organizații, care refuză apoi să admită că aceste
persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este
rezervată ori locul unde se află, cu intenția de a le sustrage protecției legii
pe o perioadă prelungită.
O asemenea
politică poate fi implementată și prin decizia conștientă de a nu acționa
într-o anumită situație, care este îndreptată spre încurajarea unui asemenea
atac. Constituția României stipulează prin articolul 11 că: „ Statul Român se
obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din
tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit
legii, fac parte din dreptul intern.” (p. 458 din rechizitoriu)
Într-o analiză de mare profunzime[2], „ o bătălie grea, anevoioasă”[3] se documentează existența
teroriștilor, apartenența lor instituțională
la Securitate și încadrarea faptelor ca infracțiuni contra umanității (p. 163).
Scopul nucleelor de rezistență
rămâne implicită, fiind vorba de
păstrarea puterii. de către Securitate.
După dispariția lui Ceaușescu, misiunile
și metodele de acțiune rămân aceleași,
stripulate în planurile de
rezistență[4].
„ Se creează agresorului o stare permanentă de nesiguranță, de teamă,
prin lovituri date neîncetat,
, , ”[5].
Ne duce cu gândul la afirmațiile lui I. Iliescu, potrivit cărora, „ atacul respectivilor securiști/bezmetici/
sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru
libertate”.
De aici, consecința
ce revine în rechizitoriu ar fi că se încercă „ să exonereze Securitatea de
rolul represiv în timpul Revoluției”[6].
Rechizitoriul apare,
în viziunea autorilor citați, ca
fiind încununarea tragică a unui proces de rescriere a istoriei. . . dovadă
ultimă a reușitei fostei Securități în a-și impune propria versiune a
evenimentelor din decembrie 1989 nu numai la nivel mediatic, ci și juridic.
Cum s-ar putea să se înțeleagă faptul că argumentația lor
ar putea fi interpretată ca o disculpare a lui Ion Iliescu, autorii îl arată pe acesta totuși drept
infractor împotriva umanității, dar și
pentru alte fapte (Mineriada)[7]. Noi considerăm că s-ar
putea discuta o eventuală vinovăție a șefului statului dacă s-ar face dovada (
juridicește) intenției de a înlătura o
eventuală urmărire penală în răspunderea
celor vinovați de după 22 decembrie.
O privire atentă descoperă că argumentele prezentate de
rechizitoriu nu sunt noi, ci reciclări
ale unei dezinformări diseminate de membrii fostei Securități, . . . în încercarea de a se disculpa pe ei înșiși
și instituția din care au făcut parte.
Rechizitoriul din
5 aprilie 2019 este o culminare a acestei mistificări, la rândul său o diversiune – de data aceasta, juridică[8].
[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 28 martie 2002
[2] Andrei
Ursu, Roland O. Thomasson, Mădălin Hodor, Trăgători
și mistificatori, Contrarevoluția
Securității în decembrie 1989,
Polirom, 2019
[3] Cum o denumește Ovidiu Șimonca, Securitatea
continuă să-l ucidă de Gheorghe Ursu, în „Observator cultural” nr. 1004, 30 ianuarie – 5 februarie 2020 . Editorialistul
constată șu un efort ideologic de a
absolvi Securitatea de caracterul represiv îndreptat împotriva
populației.
[4] Lucrarea face
trimitere la o bogată bibliografie din revista „Securitatea” nr. 1
(81)/1988, fond documentar ACHSAS, dosar 334,
vol. 20; nr. 3/1986; nr. 1(85)/1989,
p. 27 etc.
[5] Lt. Col.
Tudor Alexandru, cpt. Nicolae
Catană, Lupta de rezistență , „
Securitatea” nr. 1/1989, p. 27,
cit. apud Ursu, Thomasson, Hodor,
op. cit. p. 155
[6] Dennis
Deletant, Prefață la Ursu, Thomasson, Hodor,
p. 15
Potrivit Art. 52 din Constituția României, republicată, (1)Persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim[1],
de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea
pagubei.
(2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept
se stabilesc prin lege organică.
(3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile
legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu
rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea administrativă are prioritate
față de cea penală, că procedura prioritară este cea administrativă, iar nu cea
penală, abuzul funcționarilor publici trebuind sancționat în condițiile legii contenciosului administrativ
și nu potrivit legislației penale, prin infracțiunea de abuz in serviciu, dar
și că dispozițiile art. 297
alin. (1) C. pen.
au caracter subsidiar în raport cu cele ale art. 52 din Constituție, astfel încât aplicarea
prioritară a acestora și în cazurile prevăzute de norma constituțională
înseamnă o încălcare a principiului de rang constituțional al legalității pedepselor,
prevăzut de art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.
1. – Făcându-se
trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale[2]
, sub aspectul netemeinicie soluționării
laturii penale, într-o cauză[3], s-a susținut că prima instanță nu a analizat
dacă alte măsuri decât cele penale (civil, administrativ) nu ar putea asigura
în mod suficient solicitările părților civile. S-a susținut că, în speță,
operează răspunderea administrativă în afara dispozițiilor legale menționate
mai sus și stabilite și de Curtea Constituțională și pentru faptul că
inculpata, având calitatea de primar, potrivit art. 21 alin. (2) (1) din Legea nr. 205/2001 (text introdus prin
Lega nr. 74/2012) stă în judecată ca reprezentant legal și nu în nume
personal”. Inculpata nu a vândut cele două suprafețe de teren în nume
propriu cum reclamă părțile civile și cum se reține în rechizitoriu ci ca
reprezentant legal al UAT Gârcina ducând la îndeplinire cele două hotărâri,
obligație prevăzută in art. 61 din Legea nr. 215/2001.
Apelanta
inculpată a arătat că după publicarea Deciziei nr. 405/2016, s-a cristalizat în
practica judiciară opinia dominantă cum că atribuția încălcată de funcționar,
pentru a fi menținută sub sfera ilicitului penal, trebuie să fie una specifică
funcției și nu e suficient a fi o atribuție cu caracter general. Or, obligația
de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului printre
care evident și dreptul de proprietate (garantat de Constituție și de reglementările din C. civ.) sunt obligații
generale ce incumbă nu numai primarului prin natura funcției sale, ci oricărui
cetățean al Românei și nu numai.
Curtea a
constatat că potrivit art. 61 alin. (1)
din Legea nr. 215/2001
“primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică.” La alin. (2)
se prevede că “primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în
aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și
ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile
necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu
caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților
administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor
consiliului județean, în condițiile legii.
Interpretând
gramatical dispozițiile alineatului 3 cu trimitere la alineatul 2, Curtea a
constatat că primarul asigură “respectarea drepturilor și libertăților
individuale, și punerea în aplicare a legilor, decretelor. . .
Într-adevăr,
potrivit art. 1
alin. (1) din Legea nr.
554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al
său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate
adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea
actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea
pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și
public.
În mod cert,
legalitatea unei hotărâri, pronunțată de consiliul local al unei unități
administrativ teritoriale locale, constituie o chestiune prealabilă de natură
civilă ce cade în competența instanței civile de contencios administrativ.
Potrivit art. 52 alin. (1) C. pr. pen. , instanța
penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării
cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei
instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține
organelor judiciare. Chestiunile extrapenale de a căror soluționare depinde
rezolvarea unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile. Din această
rezultă că o chestiune prealabilă trebuie să fie, în primul rând, de altă materie juridică decât cea penală
iar în al doilea rând, chestiunea prealabilă trebuie să fie esențială pentru
rezolvarea corectă a cauzei penale. Dispoziția prevăzută în art. 52C. pr. pen. instituie o prorogare de competență, deoarece
instanței penale i se extinde puterea de a soluționa și o chestiune prealabilă,
de regulă de competența instanței civile. Dacă competența de rezolvare a
acestei chestiuni prealabile ar fi revenit instanței penale, aceasta ar fi
trebuit să respecte regulile și mijloacele de probă privitoare la materia
căreia îi aparține această chestiune prealabilă, cum ar fi cel prevăzute de legea contenciosului administrativ,
legea administrației publice locale, C. civ. etc.
Apelanta
inculpată a susținut că “asigurarea respectării drepturilor și libertăților
fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 nu sunt
sarcina de serviciu ale primarului. Asigurarea respectării drepturilor și
libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 revine
Guvernului și tuturor autorităților cu titlu general.
Așa cum s-a reținut
și “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor
ce sunt prevăzute atât în Constituție,
cât și în Legea nr.
215/2001 sunt sarcini de serviciu ale primarului”. În plus,
funcționarul public este în exercițiul atribuțiilor de serviciu atunci când
desfășoară activități legate de îndatoririle sale de serviciu. De regulă aceste
activități se desfășoară la locul unde trebuie îndeplinit actul și în timpul
orelor legale de serviciu, condiții care sunt îndeplinite în cauză.
În cuprinsul
căii de atac formulată de inculpata A., prin prisma cazului de casare prevăzut
de art. 438
alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. ,
s-a arătat, în esență, că a fost condamnată pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală, având în vedere că, raportat la Deciziile nr.
405/2016 și nr. 392/2017, au fost dezincriminate faptele de abuz în serviciu
pentru care a fost condamnată în condițiile în care în rechizitoriu nu au fost
indicate textele legale încălcate, atribuțiile de serviciu ce izvorăsc din lege
și nici eventuala conduită ce nu ar fi atras incidența normei penale. Mai mult,
vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, se putea
produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește
atribuțiile sale legale, astfel încât nu există legătură de cauzalitate între
acțiunea invocată și respectiva vătămare. Pe de altă parte, s-a mai arătat că
părțile civile, dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, trebuiau să
se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor
hotărâri, iar dispozițiile art. 297
alin. (1) C. pen.
și ale art. 246C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale
art. 52 din Constituția României, astfel încât în
cauză, raportat și la prevederile art. 21 alin. (2), (1) din Legea nr. 205/2001, operează doar
răspunderea administrativă.
Raportat de
criticile aduse deciziei de condamnare de către recurenta inculpată, întemeiate
pe cazul de casare prevăzut de art. 438
alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. ,
Înalta Curte reține că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație,
se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de
apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.
Astfel, pornind
de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433C. pr. pen. , potrivit
căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte
menționează că pentru a verifica dacă inculpata a fost condamnată pentru o
faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere
situația de fapt deja stabilită de instanța de apel – care nu poate fi
schimbată.
Având în vedere
criticile recurentei inculpate ce au vizat, din perspectiva Deciziilor Curții
Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017, inexistența unei suprapuneri a
situației de fapt pe elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în
serviciu, astfel cum este reglementat de norma de incriminare după adoptarea
respectivelor hotărâri, acestea pot fi circumscrise punctului 7 al articolului 438C. pr. pen. , fapta nu
este prevăzută de legea penală.
În hotărârea
prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că
efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării
textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Totodată, atunci
când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este
întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei
sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și a constatării
neconstituționalității normei. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității
unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în
integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea
neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme
din norma de incriminare care determină existența unor variante de
incriminare), împrejurare în care, constatarea neconstituționalității are ca
efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios
constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.
Raportând
considerentele teoretice anterior menționate la prezenta speță, Înalta Curte
constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpata
A. fiind condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu în
forma încălcării legislației primare, respectiv Legea nr. 215/2001, dar și
dispozițiile vechiul C. civ.,
instanța de apel menționând, în cuprinsul hotărârii, dispozițiile legale
încălcate prin nerespectarea atribuțiilor sale de serviciu.
Împrejurarea că
în actul de sesizare, emis anterior publicării în Monitorul Oficial al României
a Deciziilor nr. 405/2006 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, nu au
fost făcute precizări cu trimitere la dispozițiile legale încălcate, nu pot
conduce la aprecierea că atribuțiile de serviciu încălcate de inculpată nu se
regăsesc într-o prescripție normativă cu caracter previzibil, în condițiile în
care faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată au fost descrise
în rechizitoriu; atât elementele ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii
de abuz în serviciu – prin indicarea actelor întocmite și atribuțiilor de
serviciu încălcate, a prejudiciului/vătămărilor cauzate, a folosului necuvenit
realizat, cât și cele pe latură subiectivă – cu indicarea cunoașterii
aspectelor încălcate și a legăturii de cauzalitate între acțiunile de încălcare
a atribuțiilor și vătămarea intereselor părților civile, care denotă intenția
inculpatei în comiterea faptelor. Mai mult, criticile recurentei privind neclaritatea
sau ambiguitatea rechizitoriului au format obiectul procedurii de cameră
preliminară.
Pe cale de
consecință, față de elementele faptice stabilite definitiv de instanța de
control judiciar și având în vedere considerentele Deciziilor nr. 405/2016 și
nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, Înalta
Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica recurentei inculpate A. în sensul
dezincriminării faptelor de abuz în serviciu, reținute de cele două instanțe
în sarcina sa, soluția de condamnare în baza art. 246C. pen..(1969) cu
aplicarea art. 132 din Legea nr.
78/2000 și art. 5 alin. (1) C. pen.[4]
În susținerea
cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438
pct. 7 C. pr. pen. ,
inculpata A. a mai invocat și faptul că nu există legătură de cauzalitate între
acțiunile sale și vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de
sesizare, întrucât acesta se putea produce prin adoptarea hotărârilor de
consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, că părțile
civile trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru
anularea acelor hotărâri dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse,
dar și că dispozițiile art. 297
alin. (1) C. pen.
și ale art. 246C. pen. (1969) au caracter
subsidiar față de cele ale Legii nr.
554/2004 și ale art. 52
din Constituția României,
astfel încât operează doar răspunderea administrativă.
Astfel, așa cum
s-a menționat și anterior, instanța de casare nu judecă procesul propriu zis,
respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică
exclusiv, în drept, dacă hotărârea atacată este corespunzătoare, numai în
limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 438C. pr. pen.
Prin urmare,
limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict
prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură
penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea
recurată, ci numai acelea care corespund unui dintre cazurile de casare prevăzute
de lege, iar criticile recurentei nu se încadrează în cazul de casare prevăzut
de art. 438
alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. ,
neputând fi valorificate în contextul vreunuia dintre celelalte temeiuri de
casare reglementate de art. 438C. pr. pen.
În raport de
aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident cazul
de casare prevăzute de art. 438
alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. ,
în temeiul art. 448
alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. ,
va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A.
împotriva deciziei penale nr. 1317 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea
de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie[5].
2. – Activitatea
jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin
disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă,
concretizate în prejudicii materiale sau morale justițiabililor sau altor
persoane, efecte care cad sub incidența legii civile.
Acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și
principiul răspunderii civile delictuale. Pârâtul statul român nu poate fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun
al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ
patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat
reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar în speță,
în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte
proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor
imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea
drepturilor subiective ale reclamantei[6].
Nici
răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reținută,
deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul
să aibă calitatea de comitent al
magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport
de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a
atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii
civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege[7].
Instanța de
fond a reținut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituția României stabilește răspunderea patrimonială a statului
pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1)
din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și
completările ulterioare (Legea nr.
303/2004)[8].
Din interpretarea a contrario a
textului art. 52
alin. (3) din Constituția României,
republicată, precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, prima
instanță a reținut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile
menționate în titlul III capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la
răspundere decât în cazul
vătămărilor cauzate prin erori judiciare.
Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru
prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare
la răspunderea pentru erorile judiciare, iar
nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.
Or, vătămarea
invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de
“eroare judiciară”, noțiune al cărei conținut rezultă din
interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și
(4) din Legea nr.
303/2004 și art. 538
și 539 C. pr. pen. ; în dreptul intern nu
există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru
fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii (subl. ns. – D. C.) [9].
Prin urmare,
statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al
înfăptuirii justiției și de titular al acțiunii penale, a pierdut procesul
penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost
achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul
de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală,
cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului
de urmărire penală.[10]
De altfel,
procurorul, subiectul activ principal al acțiunii penale, este un reprezentant
al statului, iar răspunderea statului
este una obiectivă, întemeiată pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a
justiției.
Reglementarea
legală care stabilește cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se
poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504
C. pr. pen. , raportat la art. 52
alin. (3) din Constituție; legiuitorul a stabilit așadar răspunderea
statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale[11].
Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii
statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum s-a reținut constant
în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[12] .
Este, de
asemenea, de menționat și Decizia nr. 45 din 10 martie 1998[13],
prin care instanța de contencios
constituțional a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost
sesizată, constatând că “dispozițiile art. 504
alin. 1 din Codul de
procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu
limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în
procesele penale, potrivit art. 48
alin. (3) din Constituție“.
Procesul penal
fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276
alin. (6) C. proc. pen, , fiind
îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, prevăzute de art.
32
alin. (1) C. pr. civ., inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a
statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un
raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat și reclamant.
Chiar dacă
statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de
“parte”, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit
neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanțial pentru obligarea la
plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.
Temeiul
răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții,
culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat.
Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție,
statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în
judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.
În doctrină s-a
considerat că acordarea cheltuielilor de
judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale, iar
cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui
o sancțiune procedurală, având și rolul de a despăgubi partea care a câștigat
procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.
În alte
cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe și
explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui
subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului
care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanțelor penale, este justă
aplicarea dispozițiilor art. 453
C. pr. civ. , ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca
titular al acțiunii penale și ca subiect rezidual al acestei acțiuni,
exercitate prin procuror.
Cu referire la
problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării
cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal – privite ca
prejudiciu material – în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și
a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții
punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim:
– Decizia nr.
422 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție –
Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care, admițându-se recursul
statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit că instanța de
apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a soluționat acțiunea pe
temeiul art. 998–999
C. civ., deși trebuia să judece având în vedere conținutul dispozițiilor art. 504
C. proc. pen,, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în
procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat,
deopotrivă, că instanța de apel a stabilit greșit că dispozițiile art. 504
din Codul de procedură penală
ar constitui o aplicație concretă a principiilor răspunderii civile delictuale,
deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată.
În acest caz, instanța de apel admisese în parte acțiunea reclamantului,
stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții
Constituționale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două
situații prevăzute de art. 504
din Codul de procedură penală
nu este constituțională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României, care, în acord cu
dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor
omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile
cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale;
– Decizia nr
6076 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție –
Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul
român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând
cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele și în situațiile
prevăzute de art. 504
C. pr. pen. , iar nu pe temeiul art. 998–999
C. civ. , precum și pentru alte situații,
neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală.
În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri
materiale, cât și daune morale
pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie
mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăția sa și fiind achitat definitiv.
Instanța a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârșite de organele de
urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe
întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumția de
nevinovăție, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului.
Prevederile art
1357
C. civ. nu pot fi invocate atât timp cât
există dispoziții legale exprese
aplicabile reparării pagubei materiale și daunelor morale, numai în cazul
condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertății în mod nelegal,
respectiv art. 504–507
din Codul de procedură penală;
– Decizia nr
3529 din 3 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția
I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată
decizia pronunțată în apel și menținută soluția de respingere a cererii ca
inadmisibilă, reținându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât
în condițiile art. 504
C. pr. pen. și, în situația în care nu sunt întrunite
aceste dispoziții legale, “răspunderea statului pentru fapta proprie nu
poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de
raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare,
prevalente, în virtutea principiului specialia
generalibus derogant“. În această cauză, reclamantul a solicitat,
într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru
prejudiciile materiale suferite – compuse, între altele, și din onorariile
achitate avocaților pe parcursul procesului penal – pentru faptul de a fi fost
trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor
de fals, uz de fals și mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o
hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului
vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunțat
vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretențiilor civile a fost
fondat pe dispozițiile art. 998–999
din Codul civil[14].
3. – Într-o
altă speță, nu sunt îndeplinite condițiile
pentru ca Statul să răspundă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504–506C. pr. pen. , deoarece
reclamanta nu a dovedit că s-ar încadra în vreuna dintre variantele normative
ale textelor legale menționate[15].
Instanța a reținut
că, atât în cererea introductivă, cât și în cererea precizatoare din data de 13
decembrie 2010 reclamanta a invocat ca temei juridic, dispozițiile art. 504
– 506C. pr. pen. și art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului În cererea precizatoare menționată și în răspunsul la
întâmpinare depus de reclamantă au fost invocate dispozițiile art. 998
– 1000 C. civ.
și dispozițiile art. 5 § 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel,
reclamanta nu a fost condamnată prin hotărâre penală definitivă, pentru ca
ulterior să fie achitată printr-o altă hotărâre penală definitivă. Din contră,
prin Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a
dispus achitarea definitivă a reclamantei pentru infracțiunea de abuz în
serviciu. Faptul că într-un prim ciclu procesual, prin hotărâri nedefinitive,
reclamanta a fost condamnată, nu este relevant, deoarece în al doilea ciclu
procesual, aceasta a fost achitată atât în primă instanță de către Judecătoria
Sinaia, cât și în apel, de către Tribunalul Prahova, soluția de achitare fiind
menținută, după cum s-a arătat, inclusiv în recurs.
Pentru a hotărî
astfel, instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504
– 506C. pr. pen. , în nici una
dintre variantele normative cuprinse în acestea, și anume, condamnare greșită
prin hotărâre definitivă, respectiv reținere sau arestare nelegală. În consecință,
Statul nu poate răspunde față de reclamantă pentru eroare judiciară în condițiile
art. 504
– 506C. pr. pen.
Chiar dacă se
acceptă că pot exista și alte forme de eroare judiciară decât cele prevăzute în
art. 504
– 506C. pr. pen. , respectiv că
statul răspunde pentru orice eroare judiciară, nu se poate accepta că există eroare judiciară în cazul persoanei
care la sfârșitul procesului este declarată nevinovată. O astfel de
interpretare ar însemna că orice hotărâre penală de achitare este o eroare
judiciară. Or, aflarea adevărului este
scopul procesului penal iar adevărul, chiar din perspectivă exclusiv juridică,
nu poate fi considerat o eroare.
Articolul 52
alin. (3) din Constituție prevede că
statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare,
dar această răspundere trebuie să fie stabilită în condițiile legii. Cel care
consideră că legile prin care se stabilește răspunderea statului sunt neconforme
cu dispozițiile constituționale poate invoca excepția de neconstituționalitate
dar nu poate solicita ca litigiul să nu fie soluționat conform legilor în
vigoare.
Răspunderea
Statului prin B. pentru faptă proprie în condițiile art. 998
– 1000 C. civ.
presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile
delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Astfel, reclamanta nu a dovedit
că Statul Român prin B. ar fi săvârșit o faptă ilicită în procesul penal
finalizat prin pronunțarea hotărârii de achitare definitivă a reclamantei
(Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești).
Apelantul pârât
Statul Român prin B. și apelantul C. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București
au arătat, cu trimitere la practica judiciară relevantă, că „statul răspunde
pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul
și în situațiile prevăzute de art. 504
și urm. C. pr. pen. ,
iar nu în temeiul art. 998
– 999 C. civ.,
sau a altor situații neprevăzute în textul citat C. pr. pen. ” (Decizia nr.
6976 din 9 decembrie 2004, nr. 422 din 19 ianuarie 2006 pronunțate de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).
„Prin urmare,
dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă,
privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate în
mod strict, în cuprinsul art. 136C. pr. pen. , ci numai în
măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru
organizare judecătorească, nu sunt incidente – în acțiunea în despăgubiri –
nici dispozițiile art. 504
și urm. C. pr. pen. și nici prevederile dreptului comun din
materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998
– 999 C. civ.”
(Decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă).
Nuanțând practica
instanței supreme prin raportare la datele concrete ale speței, Curtea de Apel
precizează că instanța de la Strasbourg
recunoaște existența unei răspunderi patrimoniale directe a Statului pentru
situații procesuale, care, deși nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au
ca rezultat prejudicierea unor persoane. Astfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului i-a acordat reclamantei A. compensații în sumă de 3600 euro,
urmare a constatării încălcării de către Statul Român a art. 6 § 1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul duratei procesului penal (s-a avut
în vedere atât durata urmăririi penale din Dosarul de urmărire penală nr.
x/P/1997, cât și dosarele din fața diverselor instanțe, până la momentul anului
2008, când s-a pronunțat decizia penală de achitare definitivă la care ne-am
referit anterior).
Referirea la
hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lörincz și
alții împotriva României din data de 2 octombrie 2012, (prin care i-au fost
acordate reclamantei compensații[16]
) este relevantă, deoarece în prezenta cauză, reclamanta a solicitat
despăgubiri, inclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal. Or, deși
Statul răspunde direct și patrimonial pentru
nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului (întrunirea
elementelor răspunderii civile delictuale fiind demonstrată prin însăși decizia
Curții Europene a Drepturilor Omului menționată), Curtea de Apel reține că,
în speță, Statul nu trebuie și nu poate fi obligat să repare încă odată (subl. ns. – D. C.
!!!???) prejudiciul pe care l-a reparat Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
În lipsa unei
prevederi legale exprese, răspunderea Statului prin B., pentru formularea de către titularul acțiunii penale a unei acuzații nedrepte
în materie penală, aspect care nu a fost susținut in terminis de către reclamantă, nu poate fi tratată ca o
răspundere pentru faptă proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei
persoane. Antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se
dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana
celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a
realizat în speță.
O altă critică
se întemeiază pe dispozițiile art. 304
pct. 9 C. pr. civ. ,
în sensul că hotărârea este luată cu aplicarea greșită a legii, sub trei
aspecte: aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999
C. civ., neinvocarea
duratei procesului penal și inaplicabilitatea art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Instanța de
apel a arătat că dispozițiile art. 998-999
C. civ. nu pot constitui
temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, citând
în acest sens mai multe decizii ale Înaltei Curți. Pot exista și alte forme de
erori judiciare în afara celor prevăzute de art. 504–506C. pr. pen. , dar nu se
poate reține că există eroare judiciară la capătul unui proces în care persoana
este declarată nevinovată.
Reclamanta a
arătat că a solicitat repararea producerii unor prejudicii generate de săvârșirea
unor fapte ilicite, constând în derularea unor proceduri judiciare în trei
dosare penale pe o durată de 12 ani. În acest context este nerelevant dacă
procedura judiciară poate fi calificată drept o eroare judiciară, trebuia însă
verificat dacă faptele deduse judecății, raportate la temeiul de drept invocat,
respectiv art. 998-999
C. civ., constituie fapte
ilicite.
Jurisprudența Înaltei Curți nu este relevantă în
această speță, deoarece privește erorile judiciare întemeiate pe art. 504C. pr. pen.
Dacă nu se
stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece
înseamnă că legea a fost respectată și procesul s-a conformat cerințelor de
drept.
Este relevantă
reglementarea prevăzută în art. 96 din Legea nr. 303/2004,
potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare. (…). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele
penale sunt stabilite de codul de
procedură penală.
Practica
judiciară este constantă sub acest aspect, regăsindu-se în jurisprudența instanței
supreme prin Deciziile nr. 422 din 17
ianuarie 2006 și 3371 din 13 iunie 2013 – în cauzele respective s-a statuat
fără putință de tăgadă că dispozițiile art. 998-999
C. civ. nu pot constitui
temei pentru răspunderea patrimonială a statului. De altfel, dacă nu s-a
constatat existența unei erori judiciare, atunci nu poate fi identificată o
faptă ilicită, pentru că prin ipoteză, înseamnă că legalitatea în cadrul
procesului penal a fost respectată.
Statul este o
ficțiune juridică menită să asigure respectarea ordinii de drept prin organele
sale, prevăzute de Constituție
și prin aplicarea legilor emise de Parlament. În consecință, statul nu poate fi
personificat de maniera susținută de reclamantă pentru a săvârși o faptă
ilicită de natură să producă prejudicii materiale și morale unei persoane
fizice.
Este
neîndoielnic că pe parcursul mai multor ani de urmărire penală urmată
trimiterea în judecată, o persoană poate fi afectată pe multiple planuri, însă
acest lucru nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului,
dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare în procesul penal.
Reiterăm argumentul că în situația dedusă judecății, se prezumă legalitatea
procesului penal, incluzând și urmărirea penală.
În ceea ce
privește durata procesului penal, pentru acest aspect reclamanta a fost
despăgubită, ca urmare sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza
Lörincz contra României.
Un element
important al statului de drept este acela că organele statului trebuie să fie
înființate prin lege, să funcționeze în virtutea legii și a statutelor de funcționare
și corelativ acestor aspecte, răspunderea statului, prin organele sale poate fi
antrenată numai dacă există temei legal. Or, în măsura în care nu s-a
demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din
organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială,
pentru că nu există o faptă nelegală ( deci fapta ilicită nu există, ca premisă
a răspunderii).
Dacă se susține
că reclamanta a fost urmărită penal cu
rea-credință, ceea ce în sine, constituia săvârșirea infracțiunii de
represiune nelegală, atunci trebuia sesizat Parchetul, pentru că ordinea de
drept presupune că infracțiunile sunt cercetate de Parchet, iar persoanele
vinovate sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor fapte penale.
Aspectele
invocate în recurs referitoare la săvârșirea unor abuzuri de către organele de
urmărire penală nu au fost demonstrate, astfel încât nu există temei pentru
antrenarea răspunderii statului pentru eventualele prejudicii cauzate
reclamantei.
În ceea ce
privește încălcarea drepturilor omului, pentru ca instanța să procedeze la
acordarea unui remediu efectiv trebuie, conform normei constituționale (art. 20 alin. (2) din Constituția României), să constate care
sunt acele dispoziții de drept care sunt în contradicție cu tratatele internaționale
în această materie[17].
4. – Într-un alt caz, prima instanță
a reținut că prin cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a
fost precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român,
prin B., la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile
judiciare săvârșite în mai multe procese penale și civile, invocând ca temei de
drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.
Reclamantul a
susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și civile în care a
fost parte, fără a preciza în concret numărul hotărârilor pronunțate în cauzele
respective, fără a depune la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în
ce constau erorile judiciare săvârșite.
Cu privire la
răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale,
tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504C. pr. pen. Reclamantul nu a probat faptul că ar fi fost
condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre
definitivă de achitare și nici că ar fi fost privat de libertate în mod
nelegal, iar nelegalitatea privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța
procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a
măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de
achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii
privative de libertate.
În ceea ce
privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte
procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4)
din Legea nr. 303/2004,
doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului
pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă
este de natură să determine o eroare judiciară.
Recurentul a
solicitat antrenarea răspunderii Statului Român și plata de despăgubiri pentru
nelegala soluționare a cauzelor sale pe parcursul derulării litigiilor anterior
menționate.
Curtea de apel
a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile
judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele
penale este reglementată de Legea nr.
303/2004 și de C. pr. pen.
Din analiza
textelor de lege, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004,
temeiul de drept invocat de către reclamant și art. 504C. pr. pen. , în forma în
vigoare la data sesizării instanței rezultă că pot fi formulate două acțiuni cu
titulari diferiți, având cauze juridice
distincte și anume: – acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a
fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate
avea ca temei atât dispozițiile art. 504C. pr. pen. , cât și art. 96 alin. (1) și
(4) din Legea nr.
303/2004; – acțiunea în regres
a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii
în despăgubiri formulată de parte.
Prin urmare,
instanța de apel a statuat că angajarea răspunderii statului pentru erorile
judiciare săvârșite în procesele penale poate fi avea loc doar în cazurile unei
condamnări definitive a unei persoane nevinovate sau unei arestări nelegale a
unei persoane. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, că
s-ar afla într-una din aceste situații (să fi fost condamnat sau arestat).
Cât privește
angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale,
Curtea de apel a reținut că aceasta poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în
prealabil, printr-o hotărâre definitivă,
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau
procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă
această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, reclamantul
nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, existența unei/unor asemenea
hotărâri.
Față
considerentele expuse instanța de apel, reținând temeinicia și legalitatea
hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, a respins apelul, ca
nefondat.
În recurs, s-a susținut
că este îndreptățit la despăgubirile pe care le-a solicitat în prezenta
cauză prin raportare la prevederile Constituției
României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei asemenea acțiuni
de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unuia dintre
magistrații care au judecat cauza.
Critica
recurentului nu este fondată.
Antrenarea
răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504C. pr. pen. reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor
privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate
definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Instanța
de apel a reținut corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în
temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de
lege.
Pe de altă
parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că angajarea răspunderii
statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale
poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre
definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau
procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă
această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță,
reclamantul nu a afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri,
astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de
textul normativ.
Afirmația
recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile constituționale,
iar legea fundamentală nu condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a
răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați de existența unei
hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu poate fi
primită.
Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial
în art. 52 alin. (3)
din Constituția României.
În acest
context, instanțele de fond au reținut în mod corect că textul constituțional este dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile imperative
pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare în general, precum și regulile aplicabile în materie în cazul
erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. În ce privește
cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului
cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, prevederile art. 96 din legea specială
se completează cu reglementările art. 504–507C. pr. pen.
Contrar susținerilor
recurentului, Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor condiționează
exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate pentru antrenarea
răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât
cele penale de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi
statuat, în prealabil, în privința răspunderii penale sau disciplinare, după
caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului,
faptă de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, în cadrul unei acțiuni
în despăgubiri fundamentată pe un atare
temei juridic, reclamantul trebuie
să dovedească existența condițiilor angajării răspunderii civile delictuale,
precum și a unor condiții impuse de norma specială, respectiv să existe o
hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară,
după caz, a judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să se
fi produs în timpul unei proceduri judiciare.
Or, în speța de
față, recurentul nu combate în vreun fel argumentele și soluția instanței de
apel relativ la inexistența condițiilor angajării răspunderii civile a
statului, respectiv neîntrunirea condiției referitoare la existența unei
hotărâri de atragere a răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători
sau procurori pentru fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului
său. Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi primită atât timp cât
răspunderea Statului este circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor,
dispoziția constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la
stabilirea răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul
neaflându-se în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i
justifice prezentul demers judiciar[18].
Titlul IV al
Legii nr. 303/2004[19]
reglementează Răspunderea judecătorilor și procurorilor. Potrivit Art.
94, Judecătorii
și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.
Articolul 96 dispune că (1)Statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii şi nu înlătură răspunderea
judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, şi-au
exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției
acestora de la art. 991.
(3)Există eroare judiciară
atunci când:
a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu
încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material şi procesual, prin
care au fost încălcate grav drepturile, libertățile şi interesele legitime ale
persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale
de atac ordinară sau extraordinară;
b)s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident
contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în
cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile şi interesele
legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de
atac ordinară sau extraordinară[20].
(5)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu
acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor
Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui
circumscripție domiciliază reclamantul.
(6)Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se
efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii
judecătorești definitive.
(7)În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate
în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza
Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de
judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau
gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea
nr. 317/2004,
republicată, cu modificările ulterioare.
(8)Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în
regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului
consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei
evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării
de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.
Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării
raportului Inspecției Judiciare.
(9)Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță,
secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care
judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres îşi
exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă
aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la
alegerea reclamantului.
(10)Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita
calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație
şi Justiție.
(11)Consiliul
Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în
vigoare a prezentei legi, condiții,
termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a
judecătorilor şi procurorilor[21]. Asigurarea va fi
acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate
să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului
sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu
rea-credință sau gravă neglijență[22].
Art. 97
(1)Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct
sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu
activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor,
încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea
de către aceștia a unor abateri disciplinare.
(2)Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție
soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor
legale de atac.
În Capitolul II
este reglementată Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor
Art. 98 (1)Judecătorii și procurorii
răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și
pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
(2)Răspunderea disciplinară a judecătorilor și
procurorilor militari poate fi angajată numai potrivit dispozițiilor prezentei legi.
Constituie
abateri disciplinare (Art. 99 ):
a)manifestările care aduc atingere onoarei sau probității
profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara
exercitării atribuțiilor de serviciu;
b)încălcarea prevederilor legale referitoare la
incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;
c)atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor
de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului
în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili
ori reprezentanții altor instituții;
d)desfășurarea de activități publice cu caracter politic
sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de
serviciu;
e)refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile,
concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;
f)refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de
serviciu;
g)nerespectarea de către procuror a dispozițiilor
procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;
h)nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a
dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori
întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
i)nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când
judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege
pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate
de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;
j)nerespectarea
secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest
caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință
în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile
legii, dacă fapta nu constituie infracțiune[23];
k)absențe nemotivate de la serviciu, în mod
repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a
parchetului;
l)imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
m)nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori
deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de
conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter
administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
n)folosirea funcției
deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau
intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea
rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor
persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii,
dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni[24];
o)nerespectarea
dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor[25];
p)obstrucționarea activității de inspecție
a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
q)participarea directă sau prin persoane interpuse la
jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru
care nu este asigurată transparența fondurilor;
r)neredactarea
sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale
procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege[26];
s)utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul
hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori
motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze
prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;
ș)nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a
deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea
recursurilor în interesul legii;
t)exercitarea
funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește
elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Sancțiunea disciplinară nu înlătură
răspunderea penală[27].
Art. 991
(1)Există rea-credință atunci când judecătorul sau
procurorul încalcă cu știință normele de
drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2)Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau
procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil,
normele de drept material ori procesual[28].
5. – Într-o speță[29], Tribunalul a făcut referire la elementele
răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor C. civ.[30]
Răspunderea
statului, fără nicio distincție între procesele penale și alte categorii de
procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) și
(2) din Legea nr.
303/2004.
Răspunderea
magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și
dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio
distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și
(8) din Legea nr.
303/2004. rile prevăzute de prezentul articol este de un an.”
Repararea
prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate
îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată,
distinct, în art. 94
alin. (3) din Legea nr.
303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și
în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte
procese decât cele penale
Instanța a reținut
că Legea nr. 303/2004 și Constituția stabilesc
condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților
pentru erorile judiciare, fiind vorba despre două instituții diferite,
răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea
patrimonială a magistraților.
Pentru
răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare
ce au ca izvor procesele penale, așa cum prevede art. 96 alin. (3)
din Legea nr. 303/2004,
cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt
stabilite de C. pr. pen.
Prevederile
art. 504C. pr. pen. , astfel cum
au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare nu numai situațiilor
juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare,
ci și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.
Aplicarea legii
noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice
create anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează,
întrucât nu aduce atingere acelei situații juridice și nici efectelor care au
fost realizate.
Astfel, art. 504C. pr. pen. nu mai restricționează angajarea răspunderii
statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior
modificărilor legislative, respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a
stabilit că inculpatul nu a săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.
La stabilirea caracterului
de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504C. pr. pen. , iar pârâtul
răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă
proprie, ci potrivit normei speciale prevăzute de art. 506C. pr. pen. , care arată
că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa
tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă
statul, care este citat prin M.F.P.
Potrivit art. 505C. pr. pen. , la
stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate
sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse
asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui
libertate a fost restrânsă.
Având în vedere
că, în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților
pentru erori judiciare “săvârșite în alte procese decât cele penale”,
nu există o altă reglementare specială
în afara celei cuprinse în Legea nr.
303/2004, se aplică regulile
de la răspunderea civilă delictuală.
Referitor la
repararea prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a
termenului de “eroare judiciară”. Dacă în C. pr. pen. sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată
trebuie despăgubită, în materie civilă lipsește orice reglementare de acest
fel.
În al doilea
rând, în ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele
penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiționează
exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de existența
răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.
Dreptul la
repararea prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se
stabilește felul și întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală,
lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în
celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4)
din Legea nr. 303/2004,
lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi
despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă o serie de pași și să îndeplinească o
serie de condiții:
– să aștepte să
se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a
judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare
disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se
judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);
– fapta penală
sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie
comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției
specifice de magistrat, săvârșită în timpul procesului prin care s-a generat
eroarea prejudiciabilă);
– să existe
legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară;
– să fie
pornită acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare
judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară,
răspunderea statului și întinderea prejudiciului.
Răspunderea se
poate angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă
nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul
nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în
care persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea
prejudiciului.
Erorile judiciare
pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale
(art. 96
alin. (3) și (4) din Legea nr.
303/2004).
Eroarea
judiciară trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.
Din hotărârile
judecătorești invocate de reclamantă și depuse la dosar reiese că este vorba
despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile
răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute de
art. 504C. pr. pen. Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada,
pentru angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă
săvârșită în cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt
de natură să determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind
răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la
data producerii prejudiciului.
Or, reclamanta
nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ.
Pentru aceste
considerente, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Considerentul
Curții de Apel, în sensul că sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 96 alin. (4)
din Legea nr. 303/2004
privind statutul magistraților este greșit. Textul de lege menționat se referă
la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin
erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, drept a cărui
exercitare este condiționată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre
definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului
sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și
dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în speță,
cum s-a arăta deja, litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție este penal, iar nu un proces de altă
natură.
Cu alte
cuvinte, pornind de la concluzia greșită cu privire la natura litigiului în
care s-a pronunțat decizia în raport de care s-a formulat acțiunea pendinte,
Curtea de Apel a aplicat un text de lege care nu era incident și, astfel, a
pretins în mod greșit reclamantei să facă dovada existenței unei hotărâri
judecătorești definitive, prin care să se stabilească răspunderea penală sau
disciplinară, după caz, a judecătorilor care au soluționat recursul declarat
împotriva hotărârii date în revizuire.
Pornind de la
dispozițiile constituționale, care determină răspunderea statului pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare “în condițiile legii” (art.
52 alin. (3)) și de la natura penală a litigiului în care s-a pronunțat Decizia
nr. 2504 din 30 iunie 2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (3)
din Legea nr. 303/2004,
conform cărora “cazurile în care persoana vătămată are dreptul la
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese
penale sunt stabilite de C. pr. pen. “
Or, astfel cum,
în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca
urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispozițiile
art. 504–507C. pr. pen. , incidente,
în consecință și în speța de față.
Prin urmare, criticile
subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.
Legea specială
se aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului Specialia
generalibus derogant . Ca atare, în
mod corect, instanța de apel a verificat în speță, ulterior stabilirii incidenței
dispozițiilor art. 504C. pr. pen. , dacă
reclamanta se află în vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat,
iar nu condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, față
de concluzia referitoare la inexistența, în speță, a vreuneia dintre ipotezele
din art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului[31]
6. – Într-o
altă cauză[32], în ceea ce privește răspunderea civilă a
intimatei-pârâte C.C., Curtea a reținut că această parte are calitatea de
magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt
aplicabile și dispozițiile speciale din Legea. nr. 303/2004, care reglementează
în cuprinsul dispozițiilor art. 94 și 96 răspunderea civilă, penală și
disciplinară a magistraților .
În cuprinsul
textelor de lege menționate s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza
erorilor judiciare magistratul nu poate avea calitate de parte, ci doar statul,
prin M.F.P., care are drept de regres împotriva magistratului în situația când
magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență,
ipoteză invocată în cauză. Raportat la aceste dispoziții legale este nefondată
soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
Statul roman, prin M.F.P.
În ceea ce o
privește pe intimata – pârâtă C.C., raportat la dispozițiile art. 96 alin 6 din
Lg. 303/2004, Curtea a apreciat că legiuitorul nu a prevăzut calea acțiunii
directe împotriva magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai
analizat în apel criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acțiunii față
de această parte.
Cât privește
calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.G.F.P. Timiș, Curtea a apreciat că
în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu a fost dovedită în
cauză, prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate, în cuprinsul
cărora s-a prevăzut că în acțiunea în repararea prejudiciului are calitate
procesuală pasivă numai statul, prin M.F.P.
Curtea a reținut
că cele invocate de apelantul reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art.
1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O. nu reprezintă critici ale sentinței
apelate, ci critici ale conduitei judecătorului care a soluționat cauza, astfel
încât acestea exced cadrului procesual stabilit prin acțiune, neputând face
obiectul analizei în calea de atac a apelului.
Împotriva
deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâții Statul român, prin M.F.P. și
C.C.
Cu privire la
pârâta C.C. se arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (6) din
Legea nr. 303/2004 pentru că instanța de apel a făcut o gravă
confuzie atât în fapt cât și în drept, în raport de situația dedusă judecății și
de prevederile legale aplicabile.
Cauza este
întemeiată în fapt pe săvârșirea cu vinovăție a unor fapte ilicite de către
pârâtă, pentru care trebuie să răspundă conform dispozițiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864.
Totodată se
invocă principiul supremației legii, în raport de care principiul independenței
magistraților se află în raport de subsidiaritate, conform art. 124
alin. (1) – (3) din Constituție coroborat cu art. 132 din
Constituție, referitor la statutul procurorilor, potrivit căruia
procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al
imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.
În considerarea
celor de mai sus se solicită să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul
cauzei, a dispozițiilor art. 998,1000 C. civ. de la 1864, a Constituției României – art. 124
alin. (1) – (3) din Constituție, art. 132, art. 142, precum și ale
art. 20 raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art.
I din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât și a
Legii nr. 303 din 28 iunie 2004 republicată, privind statutul judecătorilor și
procurorilor, Legea nr.
304/2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din
13 septembrie 2005, hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea
Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea din
24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și
procurorilor.
Prima instanță
a stabilit că nu există faptă ilicită.
Prin urmare,
oricând un procuror, urmare a independenței sale și a faptului că un magistrat
poate aprecia de maniera în care a făcut-o prima instanță că nu există faptă
ilicită, poate trimite în judecată oricând orice persoană, inclusiv un
judecător.
Prima instanță
s-a limitat la a constata doar lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte
elemente ale răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare
nemotivată.
Trimiterea în
judecată s-a făcut în contextul în care procurorului i s-a imputat culpa
profesională, necunoașterea dispozițiilor legale civile de drept penal și
procesual penal imperative în speță.
Prin Hotărârea
penală nr. 14/2007 s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cu o motivare
care creionează de o manieră convingătoare profilul profesional al pârâtei
Cârstea, a cărei incapacitate e asociată cu rea voință.
Referitor la ceilalți
pârâți, având în vedere că instanța de apel a menținut, cu excepția Statului
român, aspectele și motivarea avută în vedere de hotărârea primei instanțe,
recurentul reiterează criticile din apel, fiind deopotrivă aplicabile și
hotărârii pronunțate în apel.
Se arată că nu
se poate accepta că pârâta nu ar fi avut raporturi de subordonare față de unii
dintre ceilalți pârâți, Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Pârâta, ca fost
procuror, a fost integrată unui sistem caracterizat prin subordonare ierarhică
în raport cu procurorii superiori, a unui sistem instituționalizat.
Independența
procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerințe
și imixtiuni de natura a-l determina să nu respecte legea, față de acestea este
independent.
Independența
procurorului nu poate fi față de lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speță.
„ Surprinzător
este că pârâții, în virtutea calității lor, alta decât aceea de pârâți, au
găsit receptivitate la un magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest
gen. Este de refuzat să se considere că magistratul care a pronunțat hotărârea
în prima instanță este reprezentativ pentru sistemul judiciar din România. Daca
ar fi așa, ar fi mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii.”
Procurorul nu
este un liber profesionist, situație în care, este de subliniat că nici liber
profesioniștii nu sunt în afara oricăror discuții în legătură cu raporturile
dintre aceștia și formele de exercitare a unor profesii liberale.
Instanța
superioară de fond și-a argumentat soluția în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (6) din
Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului,
persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului,
reprezentat prin M.F.P.
Drept urmare,
față de dispozițiile art. 29 alin.
(1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cererea de sesizare cu privire la art. 504 C.
pr. pen. va fi respinsă ca
inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții nu au legătură cu soluționarea cauzei.
Obiectul excepției
de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 alin. (6) din
Legea nr. 303/2004 și au următorul conținut: ”Pentru repararea
prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva
statului, reprezentat prin M.F.P.”
– art. 16: „(1)
Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și
fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcțiile și
demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii,
de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român
garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor
funcții și demnități; (4) În condițiile aderării României la U.E., cetățenii
Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a
fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.
– art. 124:
„(1) Justiția se înfăptuiește în numele Legii; (2) Justiția este unică; (3)
Judecătorii sunt independenți și se supun legii”.
Condiționarea
recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare
are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care,
alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită și reaua credință sau grava
neglijență a magistratului.
Față de
împrejurarea că dispozițiile art. 96 alin. (6) din
Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte
va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Sesizarea Curții
Constituționale prin decizia pronunțată în recurs și nu prin încheierea conform
art. 29 alin.
(4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că
excepția de neconstituționalitate a fost invocată ca motiv de recurs.
Reclamantul și-a
întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispozițiile
art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. privind
răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză și pentru
fapta altuia în cea de-a doua ipoteză – răspunderea comitentului pentru fapta
prepusului.
Pentru a se
statua cu privire la eventuala incidență a dispozițiilor susarătate trebuie
pornit de la dispoziția constituțională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform
căreia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu
înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință
sau gravă neglijență”.
Or legea
organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul și magistratul
răspund patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor și procurorilor.
Rezultă astfel
că statul răspunde doar pentru erori
judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru
faptă proprie ori în calitate de comitent.
De precizat că
textul art. 96 face o distincție clară între prejudiciile săvârșite în procese
penale și prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârșite în
alte procese decât cele penale.
Astfel,
răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată
doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau
disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în
cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o
eroare judiciară.
Or, în cauză nu
există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care
să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru
fapte de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul
urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.
Prin raportare
la dispozițiile constituționale înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr.
303/2004 rezultă că în speță nu poate fi vorba de incidența art.
998-999 și 1000 alin. (3) C. civ.
câtă vreme statul și magistratul răspund doar în condițiile expres prevăzute de
lege.
Prin urmare nu
pot fi reținute considerentele instanței de apel din dispoziția de trimitere,
câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată și necondiționată.
De asemenea,
este eronată și motivarea instanței de apel atunci când face trimitere la
dispozițiile art. 96 alin.
(6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a fost antrenată
răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni incidente
dispozițiile menționate.
Curtea de Apel
a dat o soluție legală cu privire la inexistența calității procesuale pasive a Ministerului
Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de
pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.G.F.P. Timiș, câtă vreme singura
entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul.
scopul reglementărilor
exprese a fost acela de a asigura independența judecătorilor și procurorilor,
inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva acestora
de către persoanele victime ale unor erori judiciare.
Dat fiind
caracterul de serviciu public al justiției legiuitorul a stabilit ca victima să
fie dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în
regres împotriva magistratului vinovat doar în condițiile strict prevăzute de
lege[33].
Procedura reparării
pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de
privare nelegală de libertate ori în alte cazuri își găsește reglementarea
în Codul de procedură penală , în forma :
Art. 538 C.
pen. :Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
(1)Persoana care a
fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura
educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul
la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma
rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare
pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare
judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
(2)Dispozițiile
alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la
condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre
definitivă de achitare.
(3)Persoana
prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite
să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații
mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor
în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4)Nu este
îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este
imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului
necunoscut sau recent descoperit.
Art. 539:Dreptul
la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate
(1)Are dreptul la
repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată
nelegal de libertate.
(2)Privarea
nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a
procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți
sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă
sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Art. 540:Felul și
întinderea reparației
(1)La stabilirea
întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate,
precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui
privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.
(2)Reparația
constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în
obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie
încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
(3)La alegerea
felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui
îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.
(4)Persoanelor
îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de
încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri
educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la
vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de
libertate.
(5)Reparația este
în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Art. 541:Acțiunea
pentru repararea pagubei
(1)Acțiunea pentru
repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și
539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către
persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului.
(2)Acțiunea poate
fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii
instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor
judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea
nelegală de libertate.
(3)Pentru obținerea
reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a
cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este
citat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(4)Acțiunea este
scutită de taxa judiciară de timbru.
Art. 542:Acțiunea
în regres
(1)În cazul în
care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația
în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru
vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru
recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu
rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru
despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii[34].
(2)Statul trebuie
să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau
hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu
rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de
prejudicii[35].
7. – Pornind de
la dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. , tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele
acestui text de lege[36],
reclamanta solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata
despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a
caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în
modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor
art. 52 alin.
(3) din Constituție raportat la art. 504 din Cod.
S-a constatat
că nu sunt aplicabile speței nici prevederile art. 998 și urm. C. civ., invocate de
reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului și nici cele ale art. 1000
alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform
cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce
li s-au încredințat.
S-a arătat că
nu se poate reține că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenților
ori că și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru
angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000
alin. (3) C. civ. și anume: existența prejudiciului, existența
faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta
ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei
ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenții concrete față de aceștia.
Soluția primei
instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin
decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat
de reclamanta C.M. împotriva sentinței tribunalului.
Instanța de
apel a constatat că motivațiile reclamantei în susținerea cererii privind
acordarea daunelor materiale și morale sunt cantonate, în esență, pe așa zisa
conduită culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare, însă atâta timp
cât nu s-a stabilit caracterul illegal al modului de desfășurare al cercetării
penale, raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului,
pentru că lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 C.
pr. pen. și a răspunderii
civile delictuale.
S-a reținut,
prin prisma art. 52 alin.
(3) din Constituția României, că răspunderea statului în acest
context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de
legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o
răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Or, apelanta nu
se află în situațiile expres prevăzute de art. 504 C.
pr. pen. , care să îi confere calitatea de victimă a unei erori
judiciare, săvârșită într-un proces penal.
Curtea de apel
a constatat că modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei
cu depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de
prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale
părților precum și dispozițiile legale imperative aplicabile. Prin așa zisele
fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat
în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime
ale reclamantei.
Pe de altă
parte, s-a reținut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor
Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul
nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu și care
i-ar putea conferi acesteia un anume drept.
S-a constatat
astfel că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor
dosare penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluționate
și a consecințelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate
de soluționare nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate, care vizează
eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor
constituționale.
A arătat că
instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât a invocat
prevederile art. 52 alin.
(3) din Constituția României, potrivit cărora statul răspunde
patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a sesizat
instanța pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C.
pr. pen. , deși în hotărârile pronunțate în cauză se fac ample
referiri la acest temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 – 96 din Legea nr.
303/2004.
A precizat că a
dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicați în anchetarea
cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin
invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.
Revenind la
motivul de recurs privind aplicarea greșită a legii, se reține că potrivit
prevederilor art. 52 alin.
(3) din Constituția României, invocate de reclamantă, statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură
răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau
gravă neglijență.
Se constată
deci că aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează
expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condițiile legii.
Astfel, nu pot
fi primite susținerile reclamantei potrivit cărora deși nu s-a prevalat de
dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. , instanța a înțeles să-și argumenteze considerentele în
baza acestui text de lege.
Procedând
astfel instanța a valorificat textul constituțional la care s-a făcut referire,
trimiterea la dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. realizându-se
motivat de faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai
răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții care nu
sunt întrunite în speță.
În temeiul
acestui articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,
persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a
pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul
procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns
libertatea în mod nelegal.
Privarea sau
restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin
ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de
libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau
de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.
j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau
restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin
hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în
art. 10 alin. (1) lit. j).
Are drept la
repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce
a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Prin urmare,
după cum corect au constatat și instanțele fondului, cerințele art. 504 C.
pr. civ. nu sunt întrunite în
speță.
Totodată, în
prevederile art. 96 din
Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3) se stipulează
că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor
cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
Prin urmare, și
acest text de lege face trimitere la Codul de procedură penală și
deci implicit la dispozițiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea
statului pentru erori judiciare.
Pe de altă parte,
în cuprinsul aceluiași art. 96 din Legea nr.
303/2004, la alin. (4) se prevede că dreptul persoanei vătămate la
repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în
alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care
s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală
sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă
săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură
să determine o eroare judiciară.
În consecință,
atragerea răspunderii este condiționată, în prealabil, de existența unei
hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă
săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură
să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită, de asemenea, în speță.
Nu pot fi
primite nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituțional
la justiție, în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului,
atâta timp cât instanțele au analizat acțiunea reclamantei pe fondul acesteia
prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra[37].
Oricine răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind
obligat să le repare integral, – atât despăgubiri materiale, cât și daune morale.
Concluzia
noastră presupune recunoașterea existenței
unei răspunderi patrimoniale directe pentru situații procesuale, care, fără a
se circumscrie sferei erorilor judiciare, au avut ca rezultat prejudicierea
unor persoane.
[1] Art. 1359 C. civ. : Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes. Autorul faptei ilicite este obligat
să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui
interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care
se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
[3] Î. C. C. J., Secția Penală, Decizia nr. 227/RC/ din 21 iunie 2018,
https://idrept.ro/. Inculpata a
fost trimisă în judecată și condamnată de instanța de fond pentru două
infracțiuni de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine
sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu
referire la art. 297C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea
art. 38
alin. (1) C. pen.,
fapte constând în aceea că și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de
serviciu privind asigurarea respectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor. Inculpata, în calitate de primar, a încercat pe
cale judecătorească anularea unor titluri de proprietate emise pe numele mai
multor persoane.
[4] în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte
procese, aceleași norme – art.
96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit
dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în
prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau
disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită
în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să
determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale
eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea
definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare
( Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5
noiembrie 2009 V și https://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.)
[5] Î. C. C. J., Secția Penală, Decizia nr. 227/RC/ din 21 iunie 2018
[6] Î. C. C. J., Completele pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept,
Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,
Dosar nr. 3195/1/2017, M.
Of. nr. 588 din 11 iulie 2018, https://idrept.ro. S-a arătat că, întrucât titularul acțiunii
penale, care este, potrivit art. 14 C. pr. pen., statul român, prin Ministerul Public,
are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul
VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 și 275), pentru
egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și
reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul
unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu
există. prima instanță din cauza pendinte a respins cererea de chemare în
judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea
răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins,
constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal
finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate
fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) și
(4) din Legea nr.
303/2004 și al art. 538
și 539 C. pr. pen., iar, pe de altă
parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din dreptul
comun.
[7] Ori de câte ori nu suntem „în cazurile expres prevăzute de
lege” devin aplicabile principiile răspunderii civile delictuale. Amintim câteva formulări cu valoare
universală de principiu: Art. 219 C.
civ. : Răspunderea pentru
fapte juridice. (1)Faptele licite sau
ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate.(2)Faptele ilicite atrag și
răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de
persoana juridică, cât și față de terți.
Art.
1349 C. civ. : Răspunderea delictuală
(1)Orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2)Cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Art.
1355 C. civ. : Clauze privind răspunderea
(1)Nu se poate
exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din
culpă gravă. (2)Sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau
neglijență, bunurilor victimei. (3)Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată
ori diminuată decât în condițiile legii. (4)Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu
nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata
despăgubirilor.
Art.
1357: Condițiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia
un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să
îl repare. (2)Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai ușoară culpă.
[8] Când cel care răspunde pentru fapta altuia este
statul, Ministerul
Finanțelor Publice se va întoarce în
mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat,
potrivit legii speciale, pentru producerea acelui
prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care
limitează răspunderea magistratului. Obligația statului de a răspunde
civil este totală, înscrisă în art. 1357 din Codul civil. (https://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilo)
[9] „Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J. V https://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/
[10] Statul nu poate el însuși, de la sine putere, să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă, dar legea îl obligă să acționeze în justiție. Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ., cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu, se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel), dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public. V https://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/
[11] Legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, când este vorba de
erorile judiciare săvârșite în procesele penale prin art. 504
C. pr. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție. Aceste articole se limitează
doar la reglementarea răspunderii pentru eroare judiciară.
[12] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia
nr 6976 din 9 decembrie 2004 și Secția a II-a civilă, Decizia nr 1911 din 15
noiembrie 2016, https://idrept.ro.
[13] M.Of. nr. 182 din 18 mai 1998. Circumstanțierea,
“potrivit legii”, nu privește posibilitatea legiuitorului de a
restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea
modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se
face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei
constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite
erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de aceasta. Și noi
credem că sintagma “potrivit legii” din art. 48 alin-. (3) din
Constituție se refera la întinderea răspunderii patrimoniale, și nicidecum la înlăturarea răspunderii
statului in ipoteza altor cazuri, dar nu pentru erori judiciare, pentru care
avem texte exprese și limitative.
[14] Î. C. C. J., Completele pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept,
Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,
Dosar nr. 3195/1/2017. Nu în ultimul rând, norma procesual civilă
stabilită în art. 453
C. pr. civ. , deși poate intra în sfera legii civile, nu epuizează conținutul
sintagmei “lege civilă”, determinabilă în condițiile art. 276
alin. (6) C. pr. pen. Această determinare este realizabilă de la
caz la caz, în funcție de fundamentul răspunderii indicat de parte prin
expunerea temeiniciei pretenției formulate care, astfel cum s-a putut observa,
cel puțin în speță, a avut caracter bivalent, răspunderea statului fiind solicitată
atât pe temeiul erorii judiciare, cât și pe temeiul art. 453
din Codul de procedură civilă,
iar în alte cazuri s-a generat pe temeiul răspunderii civile delictuale. Curtea
respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția
a IV-a civilă în Dosarul nr 9852/302/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Pot constitui
dispozițiile art. 453
alin. (1) din Codul de
procedură civilă, raportat la art. 276
alin. (6) din Codul de
procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de
judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la statul român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției,
în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care
a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni
pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1)
lit. a) C. pr. pen. (fapta nu există) ?”.
[15] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016, https://idrept.ro. Prin
încheierea din data de 28 februarie 2011, Tribunalul București a respins
excepția inadmisibilității acțiunii, reținându-se că pe lângă prevederile art. 504–506C. pr. pen. se invocă și prevederile art.
6 alin. (2) și art. 5
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prevederile art. 998-999
C. civ. .Referitor la
cuantumul despăgubirilor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului v și
Ion Gâlea, Cuantumul
despăgubirilor În cazul unui remediu compensatoriu pentru depășirea duratei rezonabile a procedurilor
judiciare în România, „Revista Transilvană de Ştiințe Administrative”, 2(29)/2011, pp. 76-92
[16] CEDO, Cauza Lörincz c. România, Decizia din 12
mai 2009, nr. 42268/04.
[17] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. în speță s-a
susținut că întreg procesul penal a constituit un abuz și că instrumentarea
acestuia de către organele statului i-a creat un prejudiciu reclamantei. Nu au
fost indicate însă textele de lege ce contravin tratatelor, pentru a fi
declanșat mecanismul constituțional. De fapt, din întreaga motivare pe
parcursul procesului se invocă, în realitate, încălcarea dreptului la un proces
echitabil, care ar fi generat, al rândul său, violări ale altor drepturi.
[18] Î. C. C. J., Secția I civilă, Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. Recurentul a
reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale într-un termen
rezonabil. Susținerea reclamantului nu poate fi primită, deoarece în aprecierea
caracterului rezonabil al procedurii se impune a se examina întregul demers
judiciar derulat, începând cu data introducerii cererii introductive la
instanță, apreciere ce se realizată, în sensul jurisprudenței constante a
Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de circumstanțele cauzei și
având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios
european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei,
comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței
pentru părți a obiectului procedurii (v, spre exemplu, hotărârile pronunțate în cauzele Pierazzini
împotriva Italiei, § 16, Frydlender împotriva Franței, § 43, Comingersoll
împotriva Portugaliei, § 19). În prezenta cauză, procedura judiciară derulată
pe parcursul tuturor fazelor procedurale a fost realizată cu respectarea
garanțiilor procedurale ce se circumscriu dreptului la un proces echitabil,
nefiind identificate în cursul soluționării cauzei întârzieri care să fi
afectat celeritatea procedurii datorate autorităților judiciare competente
pentru a conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 §1
din Convenția europeană. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că
decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea
corectă a dispozițiilor legale în materie
[19] Legea nr. 303 din 28 iunie
2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor , republicată în
temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind
reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor
o nouă numerotare. Legea nr. 303/2004 a
fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie
2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004,
M. Of. nr. 1.168 din 9 decembrie 2004,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005,
M. Of. nr. 300 din 11 aprilie 2005.
[20] V, de exemplu
, și Curtea Constituțională , Decizia nr. 1.052 din 13
noiembrie 2007, M.
Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, Decizia nr.182 din 26 februarie 2008,
M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie
2008, și Decizia nr. 1.406 din 16 decembrie 2008,
M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie
2009 sau Decizia nr. 1269 din 8 octombrie 2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009
Adina A. Stancu , R. Savaliuc, Din
puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților,
dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul
avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri!
http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea
credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de
drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .
[22]Art.
96 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018 .
Textul anterior prevedea ; Art. 96
(1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare.
(2)Răspunderea
statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea
judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau
gravă neglijență.
(3)Cazurile în
care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin
erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de
procedură penală.
(4)Dreptul
persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile
judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita
decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre
definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau
procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă
această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
(5)Nu este îndreptățită la repararea
pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la
săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(6)Pentru
repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai
împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(7)După ce prejudiciul
a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea
prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri
împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă
neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
(8)Termenul de
prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul
articol este de un an.
[29] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16-oct-2014
[30] dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la
justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita
dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin
erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale (Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie
2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec. nr.
1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 869 din 19
decembrie 2007, și dec. nr. 182
din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie
2008).
[31] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16
octombrie 2014. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta
V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
[32] Î. C. C. J., Secția II civila, Decizia nr. 356 din 4
februarie 2014. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin
considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat legalitatea și
temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999
C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în
materia răspunderii civile și în raport de dispozițiile art. 504 C.
pr. pen. Dispozițiile legale
menționate, art. 998-999
C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii
statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea
legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi
angajată răspunderea statului este art. 504 C.
pr. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din
Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o
răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la
prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Prin
urmare, dispozițiile art. 504
alin. (1) C. pr. pen. nu pot
constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999
C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că
statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în
care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu
se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999
C. civ. ar fi general aplicabile. Prin decizia civilă atacată,
instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a
schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantului L.I., în art. 504 C.
pr. pen. Schimbând temeiul
juridic al acțiunii inculpatului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 506 C.
pr. pen., care la pct. 3 se
referă la competența tribunalului „în a cărui circumscripție domiciliază
persoana îndreptățită”. În soluționarea cauzei în apel, magistrații au dat
dovadă de rea-credință, transformându-se în apărătorii reclamantului,
motivându-și hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta. Pârâtul Statul
român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. pr. civ. , solicită
admiterea căii de atac, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre
rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul
respingerii apelului formulat de reclamant. Prin decizia civilă nr. 713 din 06
decembrie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel București, prin care a fost
admis apelul reclamantului L.I. și trimisă cauza spre rejudecare, decizie
devenită obligatorie prin respingerea recursului de către Înalta Curte de
Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că instanța
de judecată este investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală,
întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 C.
civ., totodată stabilind și faptul că prevederile art. 504 C.
pr. pen. nu sunt aplicabile,
deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă de condamnare
și nici de achitare a reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost
trimis în judecată. Pentru a admite apelul formulat de reclamantul L.I. și a
stabili faptul că Statul român, prin M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în
cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile
prevederile art. 96 din
Legea nr. 303/2004.Prin urmare, în lumina acestor prevederi, Curtea
a apreciat că numai statul, prin M.F.P. poate avea calitate de parte în litigiile
având ca obiect „erori judiciare”. Pronunțându-se astfel, Curtea a
schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecății, transformând-o
dintr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, supusă prevederilor dreptului
comun art. 998-999 și art. 1000 C.
civ., într-o acțiune de reparare a prejudiciului produs prin erori
judiciare, supusă dispozițiilor legii speciale – Legea nr. 303/2004,
ignorând astfel obligativitatea dezlegării date prin decizia de casare.
Motivarea
admiterii apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr.
303/2004, reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în
sensul prevederilor art. 304 pct.
7 C. pr. civ. Hotărârea care cuprinde motive străine de natura
pricinii, nu poate fi calificată decât ca fiind o hotărâre nemotivată,
pronunțată cu respectarea prevederilor art. 261 pct.
5 C. pr. civ. Nemotivarea hotărârii atrage implicit și
imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. Instanța
de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie să procedeze la
casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru
respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, prevederile art. 96 din Legea nr.
303/2004, nu își puteau găsi aplicabilitatea în cauza dedusă
judecății, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi angajată doar în
două ipoteze: repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în
procese penale, în condițiile stabilite de prevederile art. 504 C.
pr. pen. și repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile
judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita
decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă
răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului.
Textul se
referă la erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale,
reclamantul invocând existența unui proces penal, iar pe de altă parte,
legiuitorul a condiționat răspunderea Statului Român pentru acest tip de
prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a
răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății
procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare
judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză. Instituie răspunderea civilă
delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul invocă producerea unui
prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în judecată prin rechizitoriul
întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Prin urmare, Statul
român, prin M.F.P., nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci
când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate
de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios,
urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor
respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.
Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, a
statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998,999 C. civ., privind
răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea
răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că,
răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile
cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile
prevăzute de art. 504 C.
pr. pen. (Decizia nr. 422 din
17 ianuarie 2006).
[33] Î. C. C. J., Secția II civilă, Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014 Admite cererea de
sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Respinge
cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C.
pr. pen. Admite recursurile
declarate de pârâta C.C. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva
Deciziei nr. 42/A din data de 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția
a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de
muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură
dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței nr. 1809 din data
de 11 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a
trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.
[34] Mai corect, este ca acțiunea în regres să privească întotdeauna, în mod
direct persoana care, din culpă gravă, a
provocat situația generatoare de daune și,
în garanție, asigurătorul.
Contractul de asigurare de răspundere civilă profesională nu acoperă riscurile
rezultate ca urmare a erorilor judiciare cauzate de exercitarea funcției cu rea-credință (art. 2 alin3 din Norme). În
baza Art. 78 din Legea nr. 303, (1) Judecătorii
şi procurorii beneficiază de asigurare
pentru risc profesional, realizată din
fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție, ale
Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor şi
procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru
viață, sănătate şi bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de
serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați
în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.
[35] V și Nicolae Volonciu ș.a., Noul Cod de Procedura penala comentat
2015, Ed.Hamangiu ;
idem, , Noul Cod de Procedura Penala
adnotat. Partea speciala 2016,
Universul Juridic
[36] Î. C. C. J., Sectia I civila,
Decizia nr. 7745 din 2 noiembrie 2011
[37] Î. C. C. J.,
Secția I
civila, Decizia nr. 7745 din 02-nov-2011
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010
a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
de conflicte de muncă și asigurări sociale.
Este nevoie de o schimbare completă a Guvernului pentru
că membrii săi nu au înțeles mesajul transmis de români duminică la votul
europarlamentarelor, consideră reprezentanții mediului de afaceri, amintind cele mai nefaste măsuri economico-fiscale
luate de guvernanți.
“Nu vedem în niciun fel o schimbare de paradigmă, o
înțelegere a ceea ce a însemnat acest vot al românilor. Cred că toți trebuie să
înțelegem acest moment. Noi, oamenii de afaceri l-am înțeles și așteptăm să fie
înțeles și de către politicieni. Nu putem continua cu un astfel de
Guvern, cu astfel de politici publice și cu oameni care nu au înțeles mesajul
transmis de români. [. . . ] este important să schimbăm acest Guvern, singura
soluție în acest moment fiind un Guvern de uniune națională, un Guvern care să
pregătească alegerile prezidențiale, locale, un Guvern format din specialiști,
un Guvern care să știe ce înseamnă politicile publice din domeniile lor”[1].
C. N. I. P. M. M. R. atrage atenția cu
privire la problemele cu care se confruntă mediul de afaceri din
România: lipsa stabilității și
a predictibilității; încrederea în sistemul fiscal este o condiție
esențială pentru investitori, predictibilitatea fiind unul dintre cei mai importanți
factori care influențează deciziile de investiții; împrumuturile publice
nesustenabile; deprofesionalizarea
administrației publice și a exercițiului de guvernare etc.
Ar fi bine ca P. S. D. și opoziția să agreeze de comun acord un
calendar de alegeri. Opoziția nu o să devină mai competentă și nici P. S. D. mai iubit de popor dacă o mai lungim și ținem
zece rânduri de alegeri. Ne trebuie alegeri anticipate. Ideal ar
fi să fie și sincronizate cu prezidențialele, e constituțional complicat, dar cine
vrea, poate, și unele, și altele, se pot deplasa ca să scurtăm instabilitatea[2].
După votul de duminică,
e posibil să avem alegeri parlamentare anticipate. Datorăm respect, și acum
scuze, compatrioților noștri din Diaspora. „Sunt între cei mai bravi români și
practicanți europeni și, în orice caz, principalii investitori străini în
România. Dreptul lor constituțional de vot este mai puternic decât arcanele
unei legislații electorale fixiste și, uneori, inspirate de interesele mai
vechi și mai noi, eventual egoiste, ale clasei politice românești
post-decembriste”[3].
Scenariul alegerilor anticipate, vehiculat de mulți în
contextul politic actual, este agreat de mai puțin de 30 la sută dintre români,
potrivit unui sondaj realizat de Centrul de Sociologie Urbană și Regională[4].
Atenționat
că alegerile anticipate sunt un scenariu greu de realizat în România, liderul U.
S. R. a răspuns: ”E adevărat, Constituția
nu e generoasă cu acest instrument, dar am putea avea aceste alegeri anticipate
odată cu alegerile locale, pentru că într-adevăr, acum pe termen scurt e
dificil, e imposibil de organizat, pentru că e prevederea aceea care spune că
nu se pot face anticipate cu șase luni înainte de alegerile prezidențiale, dar
am putea să le facem imediat după prezidențiale, să începem procesul”[5].
În
anumite situații deosebite, „un guvern
poate fi schimbat dacă nu printr-un vot, prin acea
forță de opinie” care l-a făcut – de exemplu, dacă vreți să vă mai amintiți – pe domnul
Chamberlain să renunțe la putere în mai 1940,
înlocuit cu o coaliție națională[6]
Președintele U. D. M. R. , Kelemen Hunor a declarat că Uniunea a propus la
consultările cu Iohannis crearea unui guvern tehnocrat, care să organizeze
alegeri parlamentare înainte de termen[7].
În considerarea cadrului constituțional
actual, actele administrative care privesc raporturile autorităților publice cu
Parlamentul evidențiază și o relație directă dintre executiv și legislativ (de
exemplu, dizolvarea Parlamentului – art.89 din Constituție)[8].
Potrivit
ar. 89 alin. (3) din Constituție, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale
mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de
război, de asediu sau de urgență.
În baza art. 80 alin. (2),Președintele României veghează la
respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În
acest scop, Președintele exercită funcția
de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
Ultimul lucru ce s-ar putea spune despre
democrație ar fi acela că ea ar reprezenta legea hoardei, „cu bande de gangsteri înarmate cu arme
ucigașe, care și-ar face drum cu forța
în orașe, ocupă secțiile de poliție și
punctele cheie ale guvernării. . .
Democrația nu se bazează pe violență sau terorism, ci pe fair play. . .”[9]
[5]Cosmin Ruscior, https://www.rfi.ro/politica-111832-dan-barna-alegeri-anticipate-alegeri-locale,
28 mai 2019. . La remarca R. F.
I. că nu sunt îndeplinite condițiile
pentru organizarea de alegeri anticipate, Dan Barna a precizat: ”Ideea este că
dacă se creează o majoritate alternativă non-PSD, care să susțină un alt Guvern
decât Guvernul Dăncilă, putem agrea și un pact prin care să decidem că mergem
spre anticipate, pentru a căpăta legitimitate populară. Și atunci s-ar putea
îndeplini și condițiile, adică acea majoritate care ar susține Guvernul
alternativ să-și asume și că va respinge următoarele două propuneri de premier,
pentru a se îndeplini condițiile pentru anticipate. Dacă există voință
politică, evident că se poate”. V și https://www.antena3.ro/actualitate/rares-bogdan-vom-cere-demisia-guvernului-si-alegeri-anticipate-de-urgenta, 26 mai 2019. „Dat fiind faptul că în acest moment PSD și aliații lor din ALDE, cei
care n-au făcut pragul electoral, nu mai au legitimitatea de a conduce România,
vom cere alegeri anticipate de urgență pentru ca românii să se poată exprima cu
privire la cine doresc să-i conducă în următorii ani”.
[6] Winston
Churchill, Al doilea război mondial,
vol.2, Paul Editions, 2019, p. 89.
[7]https://www.economica.net/klaus-iohannis-alegeri-anticipate-sau-guvern-tehnocrat-solutia-va-fi-anuntata-dupa-noi-negocieri, 6 noiembrie 2015. “Noi propunem
declanșarea de alegeri anticipate, dacă se poate găsi o soluție constituțională
și legală pentru a declanșa alegeri anticipate, alegeri înainte de termen cu un
guvern de tehnocrați, condus de un om care are libertatea de a-și alege
miniștrii, nu trebuie să fie politicieni, dar nu putem exclude nici
politicienii conduși de un om tehnocrat și cu un mandat foarte clar”
[8] Curtea de Apel
București, Secția a VIII-a Contencios Administrativ
şi Fiscal, Sentința civilă nr. 2872
din 19 iunie 2018, https://idrept.ro. V și Cristian Ionescu,
Sistemul politic în România, All Beck, 2002, Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a
IV-a, All Beck, 2005
Procurorii din cadrul Secţiei
pentru investigarea infracţiunilor din justiţie au dispus efectuarea în
continuare a urmăririi penale faţă de fostul procuror-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie Laura Codruţa Kovesi sub aspectul săvârşirii
infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat în modalitatea coordonării (…) şi complicitate la
represiune nedreaptă sub forma participaţiei improprii.
Potrivit unui comunicat al
Parchetului, pe data de 7 martie 2019 i-a fost adusă la cunoştinţă efectuarea
în continuare a urmăririi penale. “Faptele cercetate constau în aceea
că, pe durata exercitării mandatului de procuror şef la Direcţia Naţională
Anticorupţie, în perioada 2015-2016, ar fi coordonat, prin activitatea efectiv
desfăşurată, prin ordine şi dispoziţii date, grupul infracţional iniţiat de doi
procurori şi un ofiţer de poliţie judiciară, la care au aderat alţi trei
procurori şi un alt ofiţer de poliţie judiciară, iar aceştia ar fi acţionat, în
mod coordonat, în scopul comiterii infracţiunilor de cercetare abuzivă,
represiune nedreaptă, influenţarea declaraţiilor, inducerea în eroare a
organelor judiciare, fals intelectual şi uz de fals”, informează un
comunicat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .
Potrivit
anchetatorilor, ordinele şi dispoziţiile avute în vedere constau într-o
circulară prin care a admis posibilitatea audierii pe parcursul urmăririi
penale a aceleiaşi persoane, atât în calitate de martor cu identitate
protejată, cât şi în aceea de martor cu identitate reală, precum şi într-un
ordin privind adoptarea unor practici unitare în administrarea probelor
audio/video la nivelul DNA, ordin prin care ar fi fost încălcate dispoziţiile
art. 143 alin. 2 şi 4 Cod procedură penală, întrucât s-a dispus transmiterea
către instanţele de judecată numai a suporturilor care conţin convorbirile
relevante în cauză.
“Totodată, prin conduita sa
de procuror ierarhic, prin dispoziţiile pe care le-a luat cu privire la un act
de sesizare al instanţei prin ignorarea referatelor procurorilor cu funcţii de
conducere din cadrul DNA – Structura Centrală, l-ar fi determinat pe un
procuror şef secţie să confirme, fără vinovăţie, un rechizitoriu nelegal şi
netemeinic şi să dispună, astfel, trimiterea în judecată a cinci persoane,
despre care un număr de patru procurori au precizat în scris că nu se impune
trimiterea în judecată”[1].
De la început dorim să subliniem
faptul că – atât cât ni se aduce la cunoștință din media – activitatea fostului
procuror șef este departe de a configura o faptă penală cu încadrarea în art.
367 C. pen.
Constituirea unui grup infracţional organizat reprezintă (1)Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional
organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2)Când infracţiunea care intră în scopul grupului
infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3)Dacă faptele
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei
infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(4)Nu se pedepsesc
persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), dacă
denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi
fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile
care intră în scopul grupului.
(5)Dacă persoana care a
săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneşte, în cursul
urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia
sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale
ale pedepsei se reduc la jumătate.
(6)Prin grup
infracţional organizat se înţelege grupul structurat,
format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în
mod coordonat în scopul comiterii
uneia sau mai multor infracţiuni (Art. 367 C. pen. ).
Infracţiunea de
constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută în art. 367 C. pen. reprezintă o incriminare-cadru care a luat
naştere din dorinţa legiuitorului de a renunţa la paralelismul existent
anterior noului Cod penal între textele ce incriminau acelaşi gen de fapte
(grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni,
complot, grupare teroristă)[2]
Articolul 367 C. pen. reprezintă, în parte, corespondentul
infracţiunilor de complot, prevăzută la art. 167 C. pen. anterior,
asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, înscrisă în art. 323 C. pen. anterior,
iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea unui grup infracţional
organizat, incriminată în art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate, şi iniţierea, constituirea, aderarea sau
sprijinirea unui grup, prevăzută la art. 8 din actul normativ anterior arătat.
Pluralitatea de infractori presupune,
obligatoriu, pluralitatea de persoane, unitate de infracţiune, cooperare
materială şi coeziune subiectivă şi, ca atare, implică un efort comun al
mai multor persoane materializat în producerea unui rezultat ilicit unic;
pluralitatea evidenţiază caracterul indivizibil al contribuţiei tuturor
făptuitorilor la violarea (înfrângerea) legii penale . Pluralitatea de
infractori se poate realiza în trei forme diferite:
pluralitatea naturală (necesară), pluralitatea constituită (legală)
şi pluralitatea ocazională (participaţia penală).
Asocierile criminale
sunt fapte de pluralitate constituită de infractori. În esenţă,
pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat de lege, de a
alcătui o grupare de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni[3].
Incriminările
prevăzute în partea specială a legii penale în vigoare acoperă aproape
toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociaţiile criminale,
inclusiv în cazul crimei organizate[4].
Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin
Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, a reţinut că prin acţiunea de a se asocia se
înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în
acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de
persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli
privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate, realizându-se,
prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în
timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni
Prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se înţelege efectuarea de
acte menite să determine şi să pregătească constituirea asocierii, aceasta
putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având
calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la
constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele care au
iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere, iar prin aderarea la o
asociere se înţelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, iar acţiunea
de sprijinire
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 633 din 20 februarie
2014, a menţinut soluţia de condamnare a inculpatului C.E.C. pentru săvârşirea
infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art.
323 alin. 1 şi 2 C. pen. anterior cu motivarea că aceasta îşi găseşte corespondent în
dispoziţiile art. 367 alin. (1) din noul Cod
penal.
Prin deciziile penale nr. 449 din 5 februarie 2014, 608
din 19 februarie 2014 şi 1.155 din 1 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a constatat dezincriminate faptele prevăzute de art. 8 din Legea
nr. 39/2003, o soluţie contrară, de menţinere a condamnării pronunţate pentru
săvârşirea acestei infracţiuni, fiind pronunţată prin Decizia penală nr. 919
din 13 martie 2014.
În Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că “Infracţiunile prevăzute de art. 323 C.
pen. anterior şi, respectiv, art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin
Legea nr. 187/2012 şi
Legea nr. 255/2013,
nu au fost dezincriminate, elementele constitutive ale acestora regăsindu-se în
art. 367 din Codul penal“[5].
Potrivit art. 4 C. pen. legea penală nu
se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de
legea nouă în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte
încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Nu există însă dezincriminare atunci când, deşi norma de
incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a
fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o
incriminare generală existentă[6].
Prin acţiunea de a se asocia se înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în
acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de
persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli
privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate[7], realizându-se, prin consensul mai
multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în timp şi de a
pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni[8] .
Prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se
înţelege efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea
asocierii, aceasta putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe,
fiecare având calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns
sau nu la constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele
care au iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere.
Prin aderarea la o asociere se înţelege intrarea în
asociere ca membru al acesteia, alături de nucleul
inițial, iar acţiunea de sprijinire
constă în înlesnirea sau ajutorul dat asociaţiei în tot timpul existenţei sale.
Membrii pot stabili participarea
tuturor sau numai a unora, pot recruta chiar și executanți din afară.
Cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii
obiective era aceea ca asocierea constituită sau a cărei constituire este
iniţiată, la care se aderă sau căreia i se acordă sprijin, să aibă ca scop
săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele menţionate în
mod distinct în art. 167 din Codul penal anterior.
Noua dispoziţie a art. 367 din Codul penal a preluat
atât prevederile art. 7 (aspect necontroversat în practică), cât şi pe cele ale
art. 323 din Codul penal anterior şi
ale art. 8 din Legea nr.39/2003[9], faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind
dezincriminate. De altfel, aceasta a fost şi voinţa legiuitorului, aspect ce
rezultă din expunerea de motive a noului Cod
penal, în care se arată că, în privinţa grupărilor
infracţionale, noul cod urmăreşte să renunţe la paralelismul existent înainte
de intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în
vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea
instituirii unei incriminări-cadru – constituirea unui grup infracţional
organizat – cu posibilitatea menţinerii ca incriminare distinctă a asociaţiei
teroriste, dat fiind specificul acesteia[10].
Dezincriminarea infracţiunii care reprezintă scopul grupului infracţional
organizat face să nu mai fie îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii
prevăzute de art. 367 C. pen. Pluralitatea
constituită a fost incriminată în art. 367 C. pen. ca infracţiune, în considerarea periculozităţii sale, decurgând din
chiar scopul grupării, şi anume săvârşirea de infracţiuni. Pentru existenţa
faptei este, aşadar, suficient ca infracţiunea să fi fost planificată şi nu
efectiv comisă, astfel că legiuitorul incriminează şi actele de pregătire care
iau forma iniţierii grupului infracţional organizat. Dacă infracţiunea ce intră
în scopul grupării a fost însă efectiv comisă, va exista un concurs de
infracţiuni între grupul infracţional organizat şi respectiva infracţiune ce a
intrat în scopul grupării.
Lipsa scopului grupării, săvârşirea de infracţiuni, face
ca fapta să nu mai corespundă unui model legal.
Dacă mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un duşman
al său, care se afla într-un grup – au luat hotărârea de a lovi pe cei ce
alcătuiau acel grup şi au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârşită
constituie numai infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C.
pen., în raport de rezultatul produs, iar nu şi aceea de asociere pentru
săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 322 C. pen.; infracţiunea
prevăzută de acest ultim text presupune o întovărăşire
de oarecare durată, în vederea
realizării unui scop infracţional comun,
iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană[11].
Asocierea în vederea săvârşirii de contravenţii sau în vederea comiterii
unei fapte ce intră în ilicitul disciplinar nu reprezintă infracţiunea
prevăzută de art. 367 din Codul penal, chiar dacă ar fi îndeplinite celelalte condiţii din
art. 367 alin. (6) din Codul penal. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei
presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există
o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi că nicio
sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru
fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării şi a pedepsei
reprezintă principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în raport
cu dreptul penal.
În dreptul român, principiul legalităţii este consacrat
de Constituţie în art. 23 alin. (12) şi prevede că “nicio pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii” şi în art.
73 alin. (3) lit. h) potrivit căruia “prin lege organică se reglementează:
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.
O faptă concretă poate să atragă răspunderea penală dacă
poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa
esenţială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor
prin prisma cărora se va analiza concordanţa dintre fapta comisă de inculpat şi
modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. în consecinţă, tipicitatea
reprezintă corespondenţa dintre fapta concret săvârşită de o persoană şi
modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare. În speţă,
lipsa scopului grupului, determinată de dezincriminarea faptei în vederea
căreia a fost iniţiat, constituit ori a fost sprijinit, face să nu mai fie
îndeplinită condiţia tipicităţii.
Această primă trăsătură a infracţiunii se constituie
într-o garanţie a respectării unora dintre principiile fundamentale ale
dreptului penal, respectiv principiul legalităţii. Astfel, tipicitatea asigură
în primul rând respectarea principiului legalităţii incriminării, căci o faptă
concretă poate fi sancţionată numai dacă ea se regăseşte în descrierea
realizată de o normă penală[12]. În acelaşi timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului
minimei intervenţii, căci dintre diferitele acţiuni ce se dovedesc la un moment
dat antijuridice (contrare ordinii de drept), legiuitorul trebuie să le aducă
în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin
mijloacele altor ramuri de drept.
Pentru considerentele expuse se va admite sesizarea
formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu
minori, prin Încheierea din 9 februarie 2015, prin care se solicită pronunţarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6)
din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii
infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele
constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a
intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod
penal[13].
Prin Decizia
nr. 10/2015, ÎCCJ a admis sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova,
Secția penală și pentru cauze cu minori, , prin care se solicită pronunțarea
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6)
din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității
infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele
constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a
intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
ÎCCJ a stabilit
faptul că în interpretarea dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul
penal, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal,
infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu
mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii,
respectiv condiția tipicității.
Amintim că, în luna ianuarie,
procurorii DNA au decis, în dosarul „Tel Drum”, extinderea urmăririi penale
față de SC Tel Drum SA, suspectată de săvârșirea infracțiunilor de constituirea
unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală în formă continuată și
complicitate la două infracțiuni de abuz în serviciu cu obținere de foloase
necuvenite pentru sine sau altul. „În ceea ce privește infracțiunea de
constituire a unui grup infracțional organizat, se reține că persoana juridică
Tel Drum SA a fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în
cursul anului 2001 de suspectul Liviu Nicolae Dragnea (la acea vreme președinte
al Consiliului Județean Teleorman), în sensul în care, în jurul societății Tel
Drum SA au fost construite schemele frauduloase de obținere a fondurilor
publice”[14]. În ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui
grup infracțional organizat se reține că persoana juridică Tel Drum SA a
fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în cursul anului
2001 de suspectul L. N. D. (la acea
vreme președinte al Consiliului Județean), în sensul în care, în jurul
societății Tel Drum SA ar fi fost construite schemele frauduloase de obținere a
fondurilor publice.
Concret, în interesul societății Tel Drum SA și în derularea obiectului său
de activitate, ar fi fost desfășurate următoarele acțiuni care intră în scopul
grupului infracțional organizat:
– privatizarea Tel Drum SA și transferarea acestei persoane
juridice din proprietatea Consiliului Județean Teleorman în sfera de influență
și control a suspectului Liviu Nicolae Dragnea, prin persoane interpuse;
– înstrăinarea către Tel Drum SA a unui utilaj (stație de mixture A.S.F.altice)
care fusese achiziționat de către Consiliul Județean Teleorman;
– acordarea către Tel Drum SA, în perioada 2002-2005, a lucrărilor de
reabilitare și întreținere a structurii rutiere aflate în administrarea
Consiliului Județean Teleorman, fără a exista o procedură concurențială de
atribuire, deși societatea comercială devenise persoană juridică cu capital privat;
– asigurarea câștigării de către Tel Drum SA a contractelor de lucrări
finanțate din fonduri publice, prin influența de care se bucurau membrii
grupului infracțional organizat, prin furnizare de informații confidențiale
privind licitațiile publice înainte de momentul publicării anunțurilor și prin
inserarea condițiilor restrictive în caietele de sarcini (utilajul pe care
Consiliul Județean Teleorman l-a înstrăinat către Tel Drum SA era unul dintre
criteriile de calificare în cazul lucrărilor de reabilitare a drumurilor
județene);
– obținerea, în mod preferential și fraudulos, de finanțări din bugetul
national, prin intermediul suspectului Liviu Dragnea Nicolae și obținerea în
mod nelegal de fonduri din bugetul Uniunii Europene prin furnizarea de documente
false și inexacte, bani care ulterior erau direcționați către Tel Drum SA;
– folosirea Tel Drum SA ca entitate care facilita transferul sumelor de
bani către alte societăți comerciale controlate de suspecți și către suspecți
în mod direct.
Cu
titlu de exemplu, Asocierea de tip mafiot ( art. 416 bis din Codul italian ) se
sancționează cu detenție de la trei la șase ani: Asocierea este de tip mafiot când cei care
fac parte din ea se prevalează de forţa de intimidare a legăturii dintre
asociaţi şi de condiţia de supunere şi
tăcere, care derivă din aceasta, pentru comiterea de infracţiuni, pentru
obţinerea, direct sau indirect, a gestiunii sau controlului activităţii economice, concesiuni, autorizaţii,
antreprize şi servicii publice sau pentru a realiza profituri ori avantaje
ilicite pentru sine sau pentru alţii sau în scopul de a împiedica sau obstacole
libera exercitare a votului sau pentru a-şi procura voturi pentru ei sau pentru
alţii cu prilejul consultărilor electorale. Dacă asociaţia este înarmată pedeapsa
este majorată… Asociaţia se consideră înarmată când participanţii au la
dispoziţie, pentru realizarea scopurilor asociaţiei, arme, materiale explozive,
chiar ascunse sau ţinute în depozite. Dacă activitatea economică asupra căreia
asociaţii înţeleg să-şi asume sau să-şi menţină controlul este finanţată în
total sau în parte cu preţul, produsul sau profitul obţinut din infracţiuni,
pedepsele stabilite în alineatele precedente se majorează de la o treime la
jumătate[15].
Cu privire la critica de neconstituționalitate a prevederilor
art.I pct.62 din Legea pentru modificarea și completarea Legii
nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum și a
legii în ansamblul său, referitor la critica
art. 367 C. pen. , prin Decizia nr.
650 din 25.10.2018[16]
, Curtea Constituțională a reținut că atât
condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și
a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii infracțiunilor, respectiv condiția
comiterii lor pentru a obține direct sau
indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material sunt rezultatul aplicării dispozițiilor
constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul
intern, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[17].
Critica viza
claritatea, precizia și previzibilitatea. Expresia „prin grup infracțional
organizat se înțelege grupul structurat” este neclară, termenele
„organizat” și „structurat” sunt sinonimi, astfel că nu se poate previziona ce
a intenționat legiuitorul să incrimineze. De asemenea, termenul „structurat” poate fi „interpretat ca o condiție
obligatorie pentru reținerea ca infracțiune a existenței unei anumite
organizări formale a grupului. Or, în realitate, nu numai că o formalizare este
arareori întâlnită, dar proba acesteia se poate dovedi imposibilă, activitatea
infracțională organizată nefiind cunoscută pentru birocrație internă. În
asemenea cazuri, deși activitatea infracțională va avea loc, prin prisma
faptului că nu există dovezi cu privire la organizarea formală a grupului,
fapta va putea scăpa nepedepsită. De asemenea, se apreciază că introducerea
unei condiții suplimentare legate de urmărirea unui beneficiu material este
nejustificată, fiind contrară art.1 alin. (5) din Constituție. Astfel, este
posibil ca grupul să fie constituit în vederea comiterii unor infracțiuni
foarte grave, spre exemplu infracțiunea de omor, dar fără a se urmări obținerea
unui beneficiu material. În astfel de situații nu se mai protejează relațiile
sociale ocrotite prin acest text.”
În privința art.I pct.62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege, se susține că acesta contravine art.1 alin. (3) și (5) și art.147 din
Constituție. Se arată că prin modificările aduse dispozițiilor legale ce
reglementează infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se
realizează o dezincriminare parțială a acesteia, dezincriminare ce nu
reprezintă o simplă opțiune a legiuitorului primar, potrivit art.73 alin.(3)
din Constituție, ci o omisiune legislativă cu relevanță constituțională. Se
susține că, dacă asemenea fapte nu sunt sancționate, respectiv nu sunt
descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o încălcare a valorilor
fundamentale, ocrotite de legea penală, printre care statul de drept, apărarea
ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Se face trimitere la
Deciziile Curții Constituționale nr.62 din 18 ianuarie 2007 și nr.224 din 4
aprilie 2017. Se arată că prin definiția în vigoare a grupului infracțional
organizat sunt acoperite toate ipotezele reglementate de legislația anterioară
— respectiv — art.323 C. pen. anterior privind asocierea în vederea săvârșirii
de infracțiuni, art.7 și 8 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea și
combaterea criminalității organizate, singura incriminare separată fiind cea
prevăzută la art.35 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea
terorismului. Se mai susține că, din coroborarea dispozițiilor art.223 alin.(2)
din Codul de procedură penală, în care sunt prevăzute condițiile și cazurile de
aplicare a măsurii arestării preventive, cu cele deduse controlului de
constituționalitate, rezultă o lipsă de claritate în reglementarea infracțiunii
prevăzute de art.367 din Codul penal, întrucât orice modificare a conținutului
art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală va conduce implicit la
schimbarea condițiilor de existență a acestei infracțiuni (§ 98 din decizie).
Suntem de
acord cu formularea din critică potrivit căreia are loc o reformulare a
incriminării, dar ea reprezintă voința
suverană a legiuitorului[18],
în concordanță că principiile juridice, cu rațiunea de existență a textului[19].
Este posibilă întotdeauna să ne întâlnim cu o neclaritate, cât de cât voită sau
nu din orice parte interesată, dar judecătorul fondului, cu absolută bună
voință poate face aplicare a textelor. Suntem siguri că un judecător la putea
face distincție între termanii
„structurat” sau „organizat” ! Este posibil ca un grup să comită infracțiuni de omor, dar dacă au alte
scopuri decât obținerea unui beneficiu material, avem a
aplica alte texte – și asta în mod
sigur ! Codul nostru nu lipsește
de protecția penală adecvată o bună parte din valorile sociale.
Înart. 1 din Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate[20]se circumstanțiagrupul
infracţional organizat ca fiind
grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există
pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau
mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu
financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat
grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor
infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului;
Textul a fost modificat
prin art. 126, punctul 1 din titlul II
din Legea
187/2012, potrivit căruia Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate[21], se modifică după cum urmează:
1. La articolul 2, literele a) şi b) vor avea următorul
cuprins:
” a) grup
infracţional organizat – grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal;
b) infracțiune
gravă – infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani, precum
şi următoarele infracţiuni:
Prin Legea nr. 565
din 16 octombrie 2002 a fost ratificată Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a
Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de
persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor
Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal
de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate
la New York la 15 noiembrie 2000.
Art. 2 al convenției
folosește ca Terminologie, a)expresia
grup infracţional organizat ce desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane,
care există de
o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de
prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, UN AVANTAJ FINANCIAR
SAU UN ALT AVANTAJ MATERIAL;
b)expresia infracţiune gravă
înseamnă un act care constituie o infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă
de libertate al cărei maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o
pedeapsă mai grea.
În privința art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)] din lege,se
arată că legiuitorul a urmărit prin modificarea
textului acordarea posibilității judecătorului de a diferenția participația
penală și circumstanțele agravante de grupul infracțional. Legiuitorul a
considerat că se impune revenirea la vechea reglementare din Legea nr.39/2003
privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, reglementare care
era mai potrivită în raport cu rațiunea incriminării acestei infracțiuni.
Grupul infracțional organizat trebuie să aibă o anumită structură și un scop precis,
iar în obiectul său de activitate trebuie să intre infracțiuni grave. Astfel, în condițiile unei participări
ocazionale la comiterea infracțiunilor, această participație va constitui una
dintre formele participației penale la comiterea faptei care formează obiectul
grupului, și nu grup infracțional organizat.
Incriminarea faptei
în noua formă este necesară pentru a da posibilitatea judecătorului, prin
textul legal, să poată analiza diferențiat circumstanța agravantă de grupul
infracțional, care presupune participarea mai multor persoane într-un mod
organizat, pe paliere bine structurate și stabilite, astfel încât sancționarea
grupului să se facă în raport cu gravitatea reală a faptei și nu doar printr-o
simplă definiție lipsită de scopul pentru care a fost incriminat (§§ 165-166
ale deciziei).
Prin Decizia nr.619
din 11 octombrie 2016, § 43, Curtea a
statuat că „atunci când adoptă reglementări de natura legii penale, legiuitorul
este ținut de exigențele formale cuprinse în art.65 alin.(1), art.73 alin.(3)
lit.h), art.75 și art.76 alin.(1) din Constituție”. Pentru aceste
considerente, Curtea reține că prevederile art.I pct.62 [cu referire la art.367
alin.(6) în privința trimiterii la Codul de procedură penală] din lege
contravin prevederilor art.1 alin.(5) și art.73 alin.(3) lit.h) din Codul
penal.
Cu privire la
celelalte critici de neconstituționalitate invocate, Curtea reține că atât
condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și
a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii
infracțiunilor, respectiv condiția comiterii lor pentru a obține direct sau
indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material se regăsesc la art.2
lit.a) din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale
organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000. Practic, textul criticat
reprezintă transpunerea directă a definiției grupului criminal organizat,
prevăzută de Convenția anterior menționată, ratificată de statul român,
împreună cu cele două protocoale adiționale la această convenție — Protocolul
privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special
al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva
criminalității transnaționale organizate și Protocolul împotriva traficului
ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare — prin Legea
nr.565/2002.
Așa fiind, prevederile art.I pct.62 din
legea criticată sunt rezultatul aplicării dispozițiilor constituționale ale
art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, nefiind de
natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[22].
În
sensul Convenţiei Națiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate adoptate la N.Y. la 15 noiembrie 2000, expresia grup
infracţional organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei
sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în
înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau
infracţiuni prevăzute de această convenţie, pentru a obţine, direct sau indirect,
un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
Expresia
infracţiune gravă înseamnă un act care constituie o
infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 4 ani sau
de o pedeapsă mai grea.
Expresia
grup structurat desemnează un grup care nu s-a constituit la
întâmplare pentru a comite neapărat o infracţiune şi care nu deţine neapărat un
anumit rol de continuitate sau de
structură elaborată pentru membrii săi[23].
Sintagma
criminalitate organizată
acoperă orice faptă ilicită comisă de o organizaţie criminală definită ca o
asociaţie structurată, de mai mult
de două persoane, formată în timp şi
acţionând într-o manieră concertată
în vederea comiterii de infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă
de libertate cu limita maximă de cel puţin 4 ani ori cu o pedeapsă mai gravă,
aceste infracţiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obţine
unele avantaje patrimoniale ori, după caz, pentru a influenţa în mod ilicit
funcţionarea autorităţilor publice[24].
Reținem, de
asemenea, că pluralitățile de infractori au fost clasificate în doctrină
în următoarele trei categorii: pluralități naturale (necesare), pluralități
constituite (legale) și pluralități ocazionale (participația penală)[25]
Condițiile de
existență a pluralității constituite sunt următoarele: a) să existe o grupare
de mai multe persoane; b) gruparea să fie constituită
pe o anumită perioadă de timp[26], să nu aibă caracter
ocazional; c) gruparea să aibă un program
infracțional[27]și o structură ierarhică[28].
Nu în ultimul
rând, menționăm că prevederile art.367 din Codul penal au mai făcut obiectul
controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând, în acest
sens, mai multe decizii, printre care Decizia nr.559 din 12 iulie 2016, prin
care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată,
constatând că nu
poate fi reținută critica potrivit căreia prevederile art.367 alin.(1) și (6)
din Codul penal reprezintă o reglementare excesivă (întrucât ar incrimina orice asociere pentru
săvârșirea de infracțiuni, indiferent de scop[29]).
Pentru aceste considerente, sesizările de neconstituționalitate formulate
de Președintele României, de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită
în Secții Unite, și de un număr de 110 deputați aparținând Grupului Parlamentar
al Partidului Național Liberal, Grupului Parlamentar al Partidului Mișcarea
Populară, Grupului Parlamentar al Uniunii Salvați România și deputați
neafiliați, se impuneau a fi admise și cu privire la celelalte aspecte invocate
de autorii sesizărilor și care au vizat art.I pct.17 [cu referire la abrogarea
art.91 alin.(1) lit.c)], art.I pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], art.I
pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)] și art.I pct.62 [cu referire la
art.367 alin.(6)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009
privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[30].
În jurisprudență s-a mai statuat că nu
constituie grup infracţional organizat, grupul format ocazional în scopul
comiterii imediate a uneia sau mai
multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.
Prin sentinţa penală nr. 237 din 28 noiembrie 2006 pronunţată
de Tribunalul Olt în dosarul nr. 2931/2005, s-a dispus în baza art. 7 alin.1
din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art.
76 lit. a şi 76 lit. b C. pen. ,
condamnarea inculpaţilor D.C.G. şi B.A.C la câte 3 ani închisoare şi 2 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de
art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001cu
modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 74 lit. a şi 76 lit. b C. pen. , a condamnat pe aceeaşi inculpaţi la
câte 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b C. pen. , inculpaţii vor executa pedeapsa cea
mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
Prin aceiaşi sentinţă a fost condamnat şi inculpatul B.O.V.,
pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea
art. 37 lit. b C. pen. , la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3
ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001cu
modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen. , a fost condamnat acelaşi inculpat la
pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b C. pen. , inculpatul va executa pedeapsa cea
mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a,b,c C. pen. .
În esenţă s-a reţinut că inculpaţii D.C.G. şi B.A.C, prin
înţelegere cu B.O.V., îi aduceau acestuia din urmă fete care erau apoi obligate
să practice prostituţia la un popas turistic de pe raza judeţului Olt.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe
lângă Tribunalul Olt şi inculpaţii.
Printre motivele invocate de inculpaţi s-a regăsit şi acela
al greşitei reţineri a infracţiunii prevăzute de art. 7alin. 1 din Legea nr. 39/2003, Curtea constatând că
nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi că, în mod
greşit, s-a dispus condamnarea inculpaţilor.
Potrivit dispoz. art. 2 lit. a din actul normativ sus
menţionat, rezultă că grupul organizat este un grup structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru
o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai
multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiul financiar sau alt beneficiul
material.
Potrivit aceluiaşi text, nu constituie grup infracţional
organizat, grupul format ocazional
în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură
determinată ori roluri prestabilite
pentru membrii săi în cadrul grupului.
Aşadar, nu există „grup organizat” fără să existe o
organizare a grupului, reguli de acţionare, ierarhie a membrilor şi repartizare
a rolurilor.
Săvârşirea
mai multor furturi a unor bunuri de acelaşi fel de către mai mulţi făptuitori,
la propunerea unuia dintre ei, fără să existe o organizare a grupului, reguli
de acţionare, o ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor, nu constituie
infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323
C. pen.anterior, ci una sau mai multe forme de participaţie prevăzute în titlul
II Capitolul III din Partea generală a Codului penal.
Pentru
existenţa infracţiunii, în ceea ce priveşte elementul material al laturii
obiective, trebuie să existe o acţiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare
de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu
anumite reguli privind ierarhia şi rolurile fiecăruia dintre participanţi.
Or,
din examinarea probelor rezultă că într-o anume cauză nu este dovedită o
asemenea acţiune de asociere între inculpaţi ci, la propunerea inculpatului
G.N., ceilalţi inculpaţi au fost de acord să sustragă împreună cablurile, fără
a se organiza în acest scop.
Aşa
fiind, recursurile inculpaţilor au fost admise şi s-a dispus achitarea lor
pentru această infracţiune[31].
Pericolul provine din însăşi constituirea şi fiinţarea
grupului, al cărei scop este comiterea unei sau mai multor infracţiuni;
asocierea are o existenţă independentă, cu o durată de timp şi implică o
activitatea de organizare a acţiunii infracţionale.
Acţiunile desfăşurate de inculpaţii D.C.G. şi B.A.C, de a
aduce, la complexul turistic, în zilele de 4, 12 şi 17 martie 2005, patru fete,
care erau preluate de inculpatul B.O.V. şi obligate să practice prostituţia,
sunt acte de participaţie doar la infracţiunea de trafic de persoane.
Activitatea inculpaţilor s-a desfăşurat aşadar, pe o scurtă
perioadă de timp, ocazional, atunci când şi dacă inculpaţii D.C.G. şi
B.A.C găseau fete, a fost de o mică amploare şi fără o ierarhie
prestabilită.
Cu privire la atitudinea psihică a inculpaţilor este cert că
aceştia nu au avut reprezentarea clară a faptului că formează un grup care
funcţionează după anumite reguli şi ierarhii, relevant fiind şi incidentul din
17 martie 2005, când B.O.V alias „Ovidiu” a refuzat pe una din fete şi nu i-a
plătit cursa inculpatului D.C.G, pe care l-a lovit peste umăr şi faţă.
Singura înţelegere dintre cei trei inculpaţi era ca
inculpaţii D.C.G. şi B.A.C să racoleze fete, de care urma să se ocupe
inculpatul B. O.V., iar această simplă înţelegere nu poate duce la
concluzia că inculpaţii constituiseră un „grup infracţional organizat” în
înţelesul prevederilor legale menţionate mai sus.
Aşa fiind, se constată că sub acest aspect apelurile
inculpaţilor sunt întemeiate, motiv pentru care, se va dispune achitarea
inculpaţilor pentru această infracţiune în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la
art. 10 lit. d cod pr.penală[32]
Prin sentinţa penală nr. 106 din 8 martie 2017
Tribunalul Arad, în baza art. 396 alin. 5, raportat la art. 16 alin. 1 lit. a
Cod procedură penală achită pe inculpaţii C , L, P, SC H SA-în insolvenţă,
persoană juridică română, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor
de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. 1, 6
Cod penal, rap la art. 295alin. 1 C.
pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 Cod penal.
În baza 295 Cod penal, cu aplicarea art. 308 şi 309 Cod
penal, cu aplicarea art. 48 alin. 1 Cod penal, cu înlăturarea dispoziţiilor
art. 35 alin. 1 Cod penal, condamnă pe inculpatul P , la 3 ani închisoare,
pentru complicitate la infracţiunea de delapidare şi pedeapsa complementară a
interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b Cod penal, pe o
perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art.295 Cod penal, cu aplicarea art.308, art. 309 şi
art. 136 Cod penal, condamnă pe inculpata persoană juridică SC H SA, cu datele
de mai sus, la 40.000 (patruzeci mii) lei amendă penală, reprezentând
echivalentul a 200 zile amendă, valoarea unei zile amendă fiind stabilită la
200 lei.
Aplică inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară
prevăzută de art. 136 alin. 3 lit. d) C. pen., respectiv interzicerea de a
participa la proceduri de achiziţii publice pe o durată de un an.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă reţine
următoarele:
La data de 06.07.2015 a fost înregistrat pe rolul
Tribunalului Arad rechizitoriul dat în dosarul nr. 7D/P/2014 al Ministerului
public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul
Teritorial Arad – Biroul Teritorial Timişoara prin care au fost trimişi în
judecată inculpatul C, arestat în altă cauză, pentru săvârşirea, în concurs
real, a infracţiunilor de constituire
grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 ainl. 1, 6 Cod penal,
rap la art. 295alin. 1 C. pen. cu
referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen. şi delapidare în formă continuată,
prevăzută de art. 295alin. 1 C. pen. cu
referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen. cu aplicarea art. 35alin. 1 Cod penal,
S-a reţinut, în principal, în sarcina acestora că inculpaţii
C, P şi L au constituit un grup infracţional organizat în scopul delapidării S.C. U S.A în sensul însuşirii, în interesul S.C H S.A. a întregii documentaţii de
proiectare constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale, desene
industriale.
În contextul economic existent în România anilor 2000, pornit
fiind procesul de privatizare a
majorităţii unităţilor economice unde statul era proprietar, s-a procedat şi la
privatizarea U Reşiţa, operaţiunile fiind încheiate la data de 23.12.2003 şi
materializate într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între APAPS în
calitate de vânzător şi I AG cu sediul în Elveţia, împreună cu Asociaţia Salariaţilor
din U Reşiţa, în calitate de cumpărători.
Prin contractul de privatizare , cumpărătorul s-a obligat ca pe perioada
programului investiţional să nu facă demersuri pentru modificarea sau
restrângerea obiectului principal de activitate.
Obiectul principal de activitate al U Reşiţa era fabricarea
de motoare şi turbine, cod CAEN 2911.
În anul 2005, viziunea managerială a acţionarului majoritar
era orientată spre înfiinţarea mai multor societăţi comerciale în care U Reşiţa
să deţină un pachet important de acţiuni, societăţi care urmau să desfăşoare o
parte din activităţile secundare ale U Reşiţa, urmând să deservească atât U
Reşiţa cât şi alţi beneficiari.
În acest context, societăţile comerciale nou înfiinţate urmau
să primească în administrare şi baza tehnico-materială necesară desfăşurării
activităţii.
De menţionat faptul că fizic, documentaţia tehnică ce a făcut
obiectul acestei cauze nu a fost mutată, ea rămânând în locaţia anterioară,
unde se găseşte şi în prezent, sigilată de organele de urmărire penală.
În actul de inculpare s-a reţinut ca prim pas al activităţii
infracţionale redactarea Hotărârii 28a/28.09.2005 prin care s-a hotărât
înfiinţarea SC H SA şi punerea la dispoziţia acesteia a documentaţiei tehnice
rezultată din activitatea de proiectare, susţinându-se faptul că aspectele
menţionate în respectiva hotărâre nu au fost discutate în şedinţa CA, precum şi
faptul că această hotărâre ar fi fost redactată la mai mult timp după şedinţă,
acest aspect rezultând dintr-o constatare criminalistică.
Din probatoriul administrat, a rezultat că în urma şedinţei
consiliului de administraţie din data de 28.09.2005 a fost întocmit şi un
proces verbal pe care apar semnăturile inculpatului C în calitate de preşedinte
al Consiliului de Administraţie şi martorului P în calitate de secretar al
Consiliului de Administraţie.
În consecinţă, instanța de fond nu a putut reţine că
aspectele conţinute de Hotărârea 28a/28.09.2005 nu au fost discutate în şedinţa
CA, mai mult oricare din membrii CA văzând că se pun în aplicare eventuale
operaţiuni neaprobate puteau solicita lămuriri ori să atace hotărârile
respective, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată.
Cu privire la constatarea criminalistică invocată, prima
instanţă a reţinut că aceasta a fost făcută de SRI UM 232 Bucureşti, ori
această instituţie nu putea din punct de
vedere legal să întocmească acte de cercetare penală şi nici nu întruneşte
condiţiile prevăzute de art. 172 alin. 4 din codul de procedură penală,
respectiv SRI nu a avut calitatea de
expert oficial sau independent autorizat.
În consecinţă această constatare nu a întrunit condiţiile
legale pentru a fi apreciată ca probă în dosar.
Analizând starea de fapt reţinută, prima instanţă a constatat
că din probatoriul administrat nu a
rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că între cei trei inculpaţi ar fi
existat o înţelegere prin care să-şi coordoneze acţiunile în scopul însuşirii
patrimoniului de cercetare-proiectare al U.
Mai mult, participarea inculpatei L s-a reţinut prin
funcţiile temporar deţinute ori prin semnarea unui proces verbal, semnare
realizată prin prisma funcţiei avute.
Instanța de fond a constatat că nu rezultă nici o activitate
derulată de inculpată care ar fi avut vreo contribuţie la înfiinţarea SC H SA,
ori la ieşirea U din acţionariatul SC H SA, dar nici în legătură cu
înregistrarea modelelor industriale în contabilitatea SC H SA.
Ca urmare, prima instanţă a apreciat că prin lipsa dovezilor cu privire la existenţa
unor înţelegeri cu scop infracţional între inculpata L şi ceilalţi doi
inculpaţi, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, nu
există.
Cu privire la infracţiunea de delapidare, prima instanţă a
reţinut că aceasta este dovedită de probatoriul administrat.
Împotriva sentinţei penale nr. 106 din 08.03.2017 pronunțată
de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1541/115/2015, au declarat apel Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial
Arad, inculpații C, L, P, SC H SA şi partea civilă SC U Reşiţa SA.
În motivarea apelului procurorul a arătat că sentinţa penală
nr. 106 pronunţată de Tribunalul Arad este netemeinică sub aspectul achitării
inculpaţilor: C, P, L ŞI SC H SA pentru săvârşirea, în concurs real, a
infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art.
367 alin. 1, 6 Cod penal, rap la art. 295 alin. 1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi
309 C. pen.
S-a considerat că prima instanţă, nu a procedat la o justă
apreciere a tuturor mijloacelor de probă şi a reţinut greşit că în cauză nu
există vreun element care să susţină acuzaţia cu privire la comiterea
infracţiunii de constituire grup infracţional organizat, de către inculpaţii C,
P, L şi SC H SA, precum şi cu privire la participaţia în formă continuată a
inculpatei L la comiterea infracţiunii de delapidare sub forma
complicităţii.
De asemenea s-a arătat că în mod greşit prima instanţă a
înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea tehnico ştiinţifică întocmită de SRI UM 232 Bucureşti,
motivând că această instituţie nu putea din punct de vedere legal să
întocmească acte de cercetare penală şi nu întruneşte condiţiile prevăzute de
art. 172 alin. 4 din codul de procedură penală, precum şi administrarea
probatoriului martorilor O, S şi D, motivând că declaraţiile acestora sunt
subiective deoarece primii doi martori enunţaţi aveau interese personale
contrare cu cele ale inculpatului C şi concurenţiale cu SC H SA, iar cel de-al
treilea martor avea interes să-şi susţină constatările din audit odată ce a
fost remunerat pentru această activitate, deşi a fost şi el membru în CA al U,
dar niciodată nu s-a opus măsurilor propuse.
Astfel potrivit dispoziţiilor. art. 172 alin. 10, 11 C. pr. pen. constatarea
tehnico-ştiinţifică se dispune când există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară
lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatarea a fost
efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor
judiciare sau din afara acestora.
Cu privire la raport de constatare cu nr. 710580/27.03.2015
întocmit de specialişti din cadrul SRI – UM 0232 Bucureşti a considerat
că orice neregularitate legat de această probă este un caz de nulitate
relativă, cazurile de nulitate absolută fiind prevăzute la art. 281 alin. 1 lit. a – f C. pr. pen.
Având în vedere dispoziţiile codului de procedură penală a
apreciat că prima instanţă, Tribunalul Arad nu putea să înlăture de la
administrarea probatoriului raportul de constatare tehnico – ştiinţifică atâta
vreme cât nulitatea relativă a acesteia nu a fost invocată în termenul prevăzut
de lege, fiind acoperită.
Reţinându-se această probă s-a apreciat că nu puteau fi
înlăturate de la administrarea probatoriului nici declaraţiile martorilor O, S
şi D, ca fiind subiective, în condiţiile în care acestea s-au coroborat cu
raportul de constare tehnico ştiinţifică, o probă ştiinţifică care nu poate
avea caracter subiectiv şi cu ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.
În apărare, s-a
susținut că, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de
delapidare, un element preexistent ce trebuie dovedit este acela ca bunurile
care fac obiectul acestei infracţiuni să facă parte din categoria bunurilor
mobile corporale ori a energiilor cu valoare economică, or în cauză know-how-ul potrivit art. 1 lit. d) din
O.G. nr. 52/1997, aprobată prin Legea nr. 79/1998, republicată este un bun
necorporal, iar din punct de vedere contabil, acestea au fost clasificate în
categoria imobilizărilor necorporale.
Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel
invocate şi analizate din oficiu, în limitele prevăzute de art.417 alin. 2 C. pr. pen., Curtea reţine următoarele:
Instanţa de apel îşi însușește starea de fapt reţinută de
către prima instanţă pe baza materialului probator administrat în cele două
faze ale procesului penal şi din care rezultă vinovăţia inculpaţilor C, P şi SC
H SA sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare.
Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că cei patru
inculpaţi C, P, L şi SC H SA au constituit un grup infracţional organizat în
scopul delapidării SC U Reşiţa SA în sensul însuşirii în interesul SC H SA a
întregii documentaţii de proiectare constând în tehnologii, documente, schiţe,
manuale, desene industriale, în realizarea scopului fiind parcurse trei etape
de către inculpaţi care au avut ca final însuşirea în interesul SC H SA a
know-how-ului.
Prin motivele de apel formulate procurorul critică sentinţa
apelată prin prisma soluţiei de achitare, arătând că în mod greşit prima
instanţă a înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea
tehnico-ştiinţifică întocmită de SRI, cu toate că nu există un caz de nulitate
absolută, iar nulitatea relativă a fost acoperită şi, de asemenea că în mod
greşit au fost înlăturate declaraţiile martorilor O, S şi D, ca fiind
subiective. Procurorul prin motivele de apel reiterează aceeaşi stare de fapt
cu privire la fiecare inculpat pe care a menţionat-o şi în rechizitoriu (file
80-100 rechizitoriu), precum şi descrierea celor „trei etape infracţionale„
astfel cu s-a arătat prin acelaşi act de sesizare, fără a aduce alte critici
punctuale hotărârii apelate.
Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în contextul economic existent în România
la data de 23.12.2003, a fost încheiată privatizarea SC U Reşiţa SA .
În anul 2005 s-a decis înfiinţarea mai multor societăţi
comerciale având ca obiect principal de activitate unul din obiectele secundare
de activitate ale SC U Reşiţa SA, respectiv SC UE SRL, SC UT SRL, SC H SA etc.,
societăţi în care SC U Reşiţa SA deţinea un pachet important de acţiuni,
societăţi care urmau să desfăşoare o parte din activităţile secundare ale SC U
Reşiţa SA, urmând să deservească atât SC U Reşiţa SA cât şi alţi beneficiari;
viziunea managerială a acţionarului majoritar era aceea că aceste unităţi
puteau să acceseze mai uşor fonduri şi puteau să pătrundă mai uşor pe diverse
pieţe.
La data de 14.10.2005 a luat fiinţă SC H SA fiind
înregistrată sub nr. J11/915/2005, având sediul în Reşiţa, …., iar printre
acţionari era şi SC U Reşiţa SA cu o cotă de participare de 42%, fără ca uzina
să participe cu aporturi în natură cum ar fi know-how-ului. Activitatea
principală a SC H SA era cercetare-dezvoltare în ştiinţe fizice şi naturale,
cod CAEN 7310.
Documentaţia tehnică care face obiectul acestei cauze nu a
fost mutată niciodată, ea rămânând în locaţia anterioară, locaţie în care se
găseşte şi în prezent fiind sigilată de organele de urmărire penală. Această
documentație a avut în timp mai mulţi proprietari aşa cum rezultă din
depoziţiile martorilor şi din înscrisuri, astfel în perioada înfiinţării U,
Departamentul de Cercetare şi Proiectare a funcţionat în cadrul acesteia, apoi
această activitate a fost preluată de Institutul de Cercetare şi Proiectare
Echipamente Hidroenergetice, iar la începutul anilor 90, prin Hotărârea de
Guvern din acel an a trecut din nou în componenţa U, toate aceste modificări de
proprietate făcându-se fără a se întocmi un inventar sau a se efectua o
evaluare a documentaţiilor aferente activităţii de cercetare, respectiv modele
industriale.
După înfiinţarea SC H SA întreg personalul care desfăşura
activitatea de proiectare în cadrul SC U SA a trecut în schema de
personal al SC H SA, iar documentaţiile tehnice existente au rămas în
administrarea noii societăţi. Între cele două societăţi s-au încheiat contracte
economice stabilindu-se modalitatea de lucru, preţul etc. De asemenea, SC H SA
a preluat toate cheltuielile de personal şi cele funcţionale, utilizând
în activitatea sa atât baza de cercetare existentă, dar şi modele noi create.
Ca şi activitate infracţională a inculpaţilor în această
primă etapă din anul 2005 prin rechizitoriu se reţine că a fost redactată
hotărârea 28a/28.09.2005, prin care s-a hotărât înfiinţarea SC H SA şi punerea
la dispoziţia acesteia a documentaţiei tehnice rezultate din activitatea de
proiectare, menţionându-se că aceste aspecte nu au fost discutate în şedinţa
Consiliului de Administraţie, iar hotărârea ar fi fost întocmită de
inculpata L şi redactată la mai mult timp după şedinţă.
Acuzaţiile invocate nu se coroborează cu probele existente la
dosarul cauzei întrucât în baza şedinţei Consiliului de Administraţie din data
de 28.09.2005 a fost întocmit un proces-verbal pe care apar semnăturile
inculpatului C în calitate de Președinte al Consiliului de Administraţie
şi a martorului P în calitatea de Secretar al Consiliului de
Administraţie, aspectele consemnate în procesul-verbal la subpunctul 4.4 sunt
consemnate şi în hotărâre, iar în situaţia în care ceilalţi membri ai Consiliului
de Administraţie aveau nelămuriri puteau să atace hotărârile respective, să
solicite explicaţii, ori nu au existat astfel de opoziţie.
Mai mult decât atât, societatea a fost înregistrată în
Registrul Comerţului în baza acestor documente care puteau fi consultate de
orice persoană care putea solicita lămuriri în acest sens, neputând fi
reţinute afirmaţiile martorilor audiaţi care arată că nu îşi mai amintesc ce au
hotărât în CA în condiţiile în care au făcut parte în continuare din acelaşi
Consiliu de Administraţie, iar acel proces-verbal a fost găsit în original la
Secretariatul societăţii putând fi consultat.
În ceea ce priveşte raportul de constatare criminalistică
întocmit de SRI UM 232 Bucureşti instanţa de apel constată că acesta nu putea
fi înlăturat pe motiv de nelegalitate, întrucât acesta nu a fost înlăturat ca mijloc de probă în
procedura de cameră preliminară prin invocarea unui motiv de nulitate
absolută, iar în aceste condiţii această nulitate nu mai poate fi invocată după
depăşirea termenului prevăzut de art. 281 alin. 4 lit. a C. pr. pen., însă
concluziile acestui raport nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă. De
asemenea nu se poate reţine că inculpata L ar fi întocmit această hotărâre,
întrucât nu era Secretara Consiliului de Administraţie la aceea dată,
procesul-verbal din data de 28.02.2005 având semnătura martorului P, Secretar
al Consiliului de Administraţie la aceea dată, iar nici unul din martorii
audiaţi inclusiv în apel nu au menţionat că aceasta ar fi întocmit aceea
hotărâre.
Curtea constată că între SC U SA şi SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al
dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare şi
dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale ,etc., care
aparţinea SC U SA.
În ceea ce priveşte infracţiunea de grup infracţional
organizat cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată instanţa de apel
constată că în această etapă reţinută în rechizitoriu din anul 2005 nu s-a făcut dovada că cei patru
inculpaţi au constituit un grup infracţional organizat în condiţiile în care L
S. nu a avut vreo participare
infracţională, inculpatul P nu avea atribuţii în Consiliul de Administraţie în
anul 2005, iar infracţiunea de grup organizat presupune existența a minim trei persoane în vederea
constituirii grupului.
Referitor la ceea de a doua etapă infracțională reţinută prin
rechizitoriu, respectiv anul 2007 instanţa de apel constată că datorită
problemelor financiare pe care le avea atât U, SC H SA, cât şi celelalte
societăţi în care U era acţionar, în Consiliile de Administraţie ale SC H SA şi
U s-au discutat soluţii pentru ieşirea
din blocaj financiar şi s-a hotărât ca U să iasă din acţionariatul SC H SA
pentru a creşte nivelul de bonitate al acesteia în vederea obţinerii de credite
de la bănci sau alţi posibili finanţatori.
Nu se poate reţine că soluţia managerială de ieşire a SC U
Reşiţa SA din acţionariatul SC H SA nu ar fi fost una corectă şi că cei trei
inculpaţi ar fi avut un interes ocult, mai mult decât atât inculpata L a semnat
procesul-verbal prin prisma funcţiilor deţinute în societate, neavând astfel
vreo contribuţie la ieşirea SC U Reşiţa SA din acţionariat motiv pentru care nu
se poate reţine că cei trei inculpaţi s-ar fi asociat în scop infracţional,
nefiind întrunite condiţiile de grup infracţional organizat, astfel cum sunt
prevăzute de art. 367 alin. 6 Cod Penal.
Potrivit art. 367 alin. 6 C. pen. „Prin grup infracţional
organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe
persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în
mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni”.
În cauză, aceste dispoziţii legale nu sunt întrunite în mod cumulativ, pentru a se reţine în sarcina
inculpaţilor infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat,
întrucât aşa cum a fost descrisă situaţia de fapt prin rechizitoriu precum şi
încadrarea în drept, nu s-a dovedit că în cele „trei etape
infracţionale”, respectiv 2005, 2007 şi 2013 au existat trei persoane care ar
fi constituit un grup infracţional organizat în scopul comiterii infracţiunii
de delapidare, întrucât aşa cum s-a arătat inculpata L nu a avut
atribuţii în Consiliul de Administraţie în anul 2005, nefiind secretara a
acestui consiliu, nu s-a dovedit că a întocmit aceea hotărâre 28a sau că a avut
vreun rol în înfiinţarea SC H SA. În anul 2007 acesta a semnat un proces-verbal
prin prisma funcţiei de secretar pe care a avut-o, fără a hotărî în
cadrul Consiliului de Administraţie, iar ulterior nu a avut nicio
legătură cu înregistrarea modelelor în contabilitatea SC H SA. De asemenea,
inculpatul P nu a avut atribuţii în Consiliului de Administraţie în 2005 cu
privire la înfiinţarea SC H SA sau cu privire la ieşirea SC U Reşiţa SA din
acţionariatul SC H SA. prin urmare nu a existat un grup infracţional constituit
din 3 persoane în prima etapă infracţională aşa cum se reţine prin actul de
sesizare al instanţei.
Referitor la infracţiunea de delapidare, potrivit
probatoriului administrat în mod corect prima instanţă a reţinut vinovăţia
inculpaţilor C, P şi SC H SA, în participaţia reţinută prin dispozitivul
hotărârii.
Astfel potrivit art. 295 C. pen., constituie infracţiunea de
delapidare „însuşirea, folosirea sau traficare de către un funcţionar public în
interesul său, sau pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau le administrează”.
În cauză, fapta inculpatului C de a dispune inventarierea şi
înregistrarea în patrimoniul SC H SA a documentaţiei de cercetare şi proiectare
aferente modelelor industriale preluată spre folosinţă de la SC U Reşiţa SA,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prin
însuşirea unor bunuri pe care le administra în interesul SC H SA.
De asemenea, fapt inculpatului P, de a pune în
executare dispoziţia inculpatului C, cunoscând că documentaţia în litigiu nu a
fost transmisă de SC U Reşiţa SA întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de complicitate la delapidare.
Infracţiunea de delapidare a fost săvârşită în interesul şi
numele SC H SA, fiind întrunite prevederile art. 135 C. pen. privind condiţiile
răspunderii penale a persoanei juridice.
Critica inculpatului C privind lipsa calităţii de subiect
activ al pretinsei infracţiuni de delapidare este nefondată. Astfel, potrivit
art. 295 C. pen. autorul infracţiunii trebuie să aibă calitatea de funcţionar
public, dar raportat la dispoziţiile art. 308 alin. 1 C. pen. condiţiile de la
art. 295 C. pen. privitoare la funcționarii publici se aplică în mod
corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care
exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art.
175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.
Potrivit art.308 C. pen. pot fi subiecţi activi nemijlociţi
ai infracţiunii de delapidare în varianta atenuantă şi funcţionarii privaţi
adică persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o
remuneraţie o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei
persoane juridice.
În cauză potrivit probatoriului administrat, respectiv
înscrisuri şi martori s-a dovedit faptul că inculpaţi au deţinut această
calitate când au dispus inventarierea şi înregistrarea în patrimoniul SC H SA a
documentaţiei în litigiu şi respectiv când au pus în executare această
dispoziţie.
Cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de
delapidare în mod corect nu s-a reţinut forma continuată din rechizitoriu şi
respectiv toate modalităţile alternative, respectiv însuşire, folosire şi
traficare, întrucât la înfiinţarea SC H SA, potrivit hotărârii Consiliului de
Administraţie din 28.09.2005 aceasta a deţinut şi folosit documentaţia în
litigiu în baza acestei hotărâri neputând fi reţinute modalităţile alternative,
„folosire” şi „traficare” precum şi forma continuată a infracţiunii, deoarece
nu sunt îndeplinite prevederile art. 35 C.pen. privind săvârşirea la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale a unei
acţiuni care prezintă în parte conţinutul aceleaşi infracţiuni. De asemenea,
s-a avut în vedere faptul că infracţiunea are consecinţe deosebit de grave
raportat la valoarea modelelor.
În ceea ce priveşte critica inculpaţilor, privind lipsa dreptului de proprietate al SC U
Reşiţa SA asupra documentaţiei în litigiu, instanţa de apel constată că aceasta
este nefondată, întrucât prin contractul de privatizare aceasta aparţinea
SC U Reşiţa SA, chiar dacă la aceea dată nu s-au făcut acele evaluări şi
înscrieri în contabilitate, situaţie acceptată şi de inculpaţi care prin acel
proces-verbal din 28.09.2005 de înfiinţare a SC H SA recunosc la subpunctul 4.4
că SC U Reşiţa SA deţine know-how-ului
în domeniul de cercetare şi dezvoltare.
Referitor la proprietatea asupra documentaţiei în litigiu
instanţa de apel constată că prin contractul de privatizare la art.19 se prevăd
următoarele:„cumpărătorul se obligă faţă de vânzători ca aplicarea
tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea
drepturilor de proprietate intelectuală, în conformitate cu legislaţia română
în vigoare.
Cumpărătorul se obligă ca pe perioada realizării programului
investiţional, să protejeze, să promoveze şi să nu înstrăineze mărcile de
fabrică, de comerţ sau de serviciu, brevetele sau licenţe aflate în patrimoniul
societăţii”.
Curtea constată că între SC U SA şi SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al
dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare şi
dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale ,etc., care
aparţinea SC U SA.
De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta a avut diverşi
proprietari raportat şi la conjunctura politică şi economică a României, la
trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă şi la modificările
legislative neputându-se reţine susţinerile inculpaţilor cu privire la faptul
că începând cu anul 2011 angajaţii SC H SA au cedat dreptul de autor
asupra acelor modele, întrucât în această situaţie în perioada de după 1989 şi
până în 2011 ar însemna că acea documentaţie nu a avut niciun proprietare,
deoarece autorii modelelor industriale nu au revendicat astfel de drepturi.
Trecerea dreptului de proprietate a documentaţiei în litigiu
s-a făcut inclusiv prin Hotărâre de Guvern din 1990, ori omisiunea
înregistrării în contabilitate nu echivalează cu lipsa dreptului de
proprietate.
Referitor la condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de
delapidare, instanţa de apel constată că documentaţie în litigiu se încadrează
în „valori sau alte bunuri” condiţii impuse pentru existenţa infracţiunii de
delapidare, critica inculpaţilor fiind nefondată pe considerentul că această
documentaţie nu ar putea fi obiect material al infracţiunii de delapidare.
Astfel, obiect material al infracţiunii de delapidare
poate fi : banii, valorile sau alte bunuri mobile cu o valoare economică, pe
care făptuitorul le gestionează sau administrează efectiv, chiar dacă acestea
nu au fost înregistrate efectiv în contabilitatea persoanei vătămate. În cauză,
documentaţia tehnică privind cele 85 modele industriale şi documentaţia
aferentă acestora are o valoare economică stabilită prin expertiză, fiind
întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii.
Critica inculpaţilor potrivit căreia U Reşiţa s-a constituit
parte civilă ulterior primirii adresei din partea DIICOT, de unde ar rezulta că
nu a avut iniţiativa deschiderii unui conflict juridic legat de desenele şi
modelele ce fac obiectul dosarului, nici pe cale civilă şi nici în procesul
penal, neconsiderându-se niciodată proprietara acestora, este nefondată.
Astfel, potrivit art.20 alin.1 C. pr. pen., constituirea ca parte civilă se poate face
până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de
a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept. Prin urmare, în cauză au
fost respectate prevederile legale, organele de urmărire penală au informat
persoana vătămată cu privire la constituirea de parte civilă, iar aceasta şi-a
exercitat acest drept în termenul prevăzut de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 C. pr. pen. obiectul acţiunii
civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei
pricinuită persoanei vătămate, iar potrivit art. 1357 Cod civil răspunderea
civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în
consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare
a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce
presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de
evaluare. Mai trebuie reţinut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică
deja produs; cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este
susceptibil de evaluare; însă nu şi prejudiciul eventual.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare raportat la
consecinţele produse în mod corect prima instanţă a dispus executarea în regim
de detenţie a pedepselor de 3 ani închisoare aplicate inculpaţilor C, P.
Pentru toate aceste considerente Curtea de Apel Timişoara în
baza art. 421 pct.1 lit.b C. pr. pen. va respinge ca nefondate apelurile
declarate de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism – Biroul Teritorial Arad, inculpații C, L, P, SC H SA şi partea civilă
SC U Reşiţa SA împotriva sentinţei penale nr. 106 din 8 martie 2017 pronunțată
de Tribunalul Arad[33].
În ceea ce-i privește pe
inculpații A., E., B. și G., referitor la existența
unui grup infracțional organizat, Înalta Curte, în acord cu instanța de
fond, apreciază că dincolo de situația reținută de actul de acuzare, care
reține ca și situație premisă a constituirii grupului încheierea contractului
de reasigurare cu societatea nemțească Q.; că scopul acestui grup infracțional
a fost protejarea intereselor economice ale SC M. SA.
Analiza probelor din cauză relevă
că în cauză, există probe care să demonstreze și să susțină caracteristici ale
grupului infracțional organizat cercetat în ceea ce privește pe inculpații A.,
E., B. și G. și anume:
– activitățile ilegale
desfășurate de membrii grupului prezintă un grad sporit de pericol social,
afectând grav un sector important al vieții economice;
– activitatea infracțională a
fost planificată, și a avut un
caracter de continuitate și o structură bine organizată,
– s-a pus în evidență existența liderilor și a ierarhiei în rândul membrilor
grupului;
– s-a remarcat specializarea membrilor grupului prin
divizarea și stabilirea cu precizie a atribuțiilor fiecăruia dintre aceștia,
scopul final fiind protejarea intereselor economice ale SC M. SA.
Pentru înțelegerea cât mai exactă
a modului în care a fost inițiat și s-a constituit grupul, Înalta Curte
apreciază că se impun a fi făcute anumite precizări de natură să reliefeze cu
acuratețe faptul că premisele grupului infracțional organizat au existat încă
de la momentul încheierii contractului de consultanță după cum urmează:
La data de 5 mai 2012 între SC M.
SA în calitate de beneficiar și SC N. SRL reprezentată de inculpatul B., în
calitate de consultant, a fost încheiat un contract de consultanță care
prevedea mai multe obligații contractuale în sarcina societății administrate de
inculpatul B., iar în schimbul serviciilor prestate consultantul urma să
primească lunar suma de 12.000 euro, plus TVA. În actul adițional s-a stipulat o valoare a contractului în
cuantum de 20.000 euro/lună, plus TVA, la care se adăuga, în baza unui contract
de administrare încheiat la data de 13 august 2012, plata unei prime de 2.000
euro inculpatului B. și includea, în esență, obligația acestuia de a lua măsuri
aferente managementului societății, cu informarea Consiliului de Administrație,
asupra operațiunilor întreprinse și asupra celor avute în vedere, precum și
obligația de a redresa situația financiară a societății, prin acordarea de
consultanță în vederea: „stopării scăderii vânzării produselor, ameliorarea stării
de profitabilitate și îmbunătățirea imaginii în fața clienților”.
Inculpatul participa la
majoritatea ședințelor Consiliului de Administrație cât și dădea dispoziții
scrise adresate tuturor angajaților și avizând cu putere rezolutivă măsurile
propuse în cadrul Consiliului și adoptate în vederea implementării acestora. De
altfel, inculpata G. arată că recomandările domnului A. erau practic
obligatorii, iar, în măsura în care acestea nu se realizau benevol, prin
rezoluția Consiliului de Administrație acestea dobândeau și oficial caracterul
obligatoriu pentru angajați.
Înalta Curte, apreciază că nu
încheierea în sine a contractului de reasigurare cu firma Q. Re din Germania, o
societate cu o puternică imagine în ceea ce privește credibilitatea și capabilitățile
financiare. Contractul de reasigurare a fost negociat, prin intermediul
numitului R., broker în cadrul S. Londra și semnat în data de 20 decembrie
2012, la Q., Germania, respectiv, 21 decembrie 2012, la Sibiu, de către
reasigurătorul Q., respectiv, de către SC M. SA, prin director general, E., a
avut caracter nelegal, ci modul în care a avut loc înregistrarea lui în
contabilitatea SC M. SA, pentru că aceasta a reprezentat o modalitate de
eludare a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din România
și nu a îndeplinit practic rolul pentru care a fost încheiat ci rolul de a
evita o infuzie de capital și în același timp de a crea aparența de îndeplinire
de către M. a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din
România; scopul final fiind acela de a proteja interesele financiare ale M.
Toate acestea relevă că
inculpatul A., în calitatea sa de acționar majoritar al SC M. SA și beneficiar
real al acestei societăți era în mod evident interesat de situația financiară a
acesteia.
În ceea ce îl privește pe
inculpatul B. interesul major în funcționarea, în continuare, a SC M. SA, îl
constituia menținerea contractului de consultanță încheiat de firma acestuia,
N. SRL cu SC M. SA și, implicit, obținerea unor venituri de aproximativ 30.000
euro, lunar, plus alte beneficii care rezultau din funcțiile deținute. De
asemenea, acesta era membru în consiliul de administrație al societății. Având
în vedere convorbirile interceptate în cauză și redate de către instanța de
fond în integralitatea lor, inculpatul B. a fost și intermediarul în relația
dintre inculpatul A. și inculpatul E.
În ceea ce privește interesul
inculpatului E. buna funcționare a inculpatei SC M. SA, era o situație de fapt
care îi aducea anumite beneficii financiare personale ca director în cadrul M.
de asemenea, inculpatul E. urmare a faptului că urma să devină persoana cu o
funcție publică, respectiv membru al consiliului A.S.F. imediat după
constituirea acestei instituții. păstrează o legătură financiară și de
loialitate față de societatea M. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte,
apreciază că din noua sa funcție, inculpatul avea posibilitatea de a ajuta
interesele inculpatei M. prin furnizarea unor informații utile către ceilalți
inculpați, cum ar fi spre exemplu date cu privire la controalele ce urmau a se
desfășura la această societate, lucru care s-a și întâmplat.
În mod corect a apreciat instanța
că acești trei inculpați sunt cei care au avut inițiativa constituirii grupului
infracțional și cei care au acționat organizat pentru atingerea obiectivelor
sale.
Înalta Curte apreciază dincolo de
rolul incontestabil de lider al
acestuia, că de fapt este o persoană extrem de bine pregătită profesional, care
a reușit să stăpânească piața asigurărilor într-un mod extrem de abil și care a
încercat să disimuleze realitatea faptică în pofida evidențelor printr-o
stăpânire de sine remarcabilă.
Așadar, declarația inculpatului
A., reliefează neechivoc nu numai faptul că a fost la curent cu toate
activitățile ce se desfășurau în firmă ci și faptul că a inițiat, controlat și
a dat dispoziții în permanență pentru a proteja interesele SC M.
Acesta a avut grijă să fie
informat în fiecare minut prin organizarea unei adevărate rețele informative,
prin orchestrarea unor supravegheri operative ale angajaților în legătură cu
viața privată a acestora, cât și prin impunerea unor obligații angajaților de a
întocmi „note informative” cu privire la activitățile profesionale și
extraprofesionale. Inculpatul A. era cunoscut de către toți angajații SC M. SA
drept „patronul”, „șeful” sau „domnul inginer”, ca autoritate ultimă în cazul
soluționării unor conflicte sau adoptării unor măsuri radicale.
Înalta Curte, apreciază că este
incontestabil probat grupul infracțional organizat pe care l-au constituit
inculpații E., B. și A., că acesta a acționat o perioadă destul îndelungată de
timp, fiecare membru având atribuții
specifice, bine determinate și specializate, în raport de poziția ocupată
în cadrul M.
În opoziție cu opinia instanței
de fond, Înalta Curte, apreciază însă că, nu se poate reține că acest grup a
fost susținut de inculpatul I. întrucât acesta avea interesul de a continua
colaborarea cu SC M. SA profitând în mod evident de pe urma contractului
încheiat de firma de consultanță cu persoana juridică inculpată.
Atitudinea acestuia, este
circumscrisă din punctul de vedere al Înaltei Curți, mai degrabă unei sfere ce
caracterizează servilismul unor persoane care lucrează pe lângă alte persoane
potente financiar, de a le intra în grații pentru că simpla întocmire a notei
de calcul pe baza căreia s-a calculat bonusul salarial al inculpatului nu putea
fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul infracțional, după
cum nu poate fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul
infracțional nici faptul că a primit mesaje din partea inculpatului E. prin
care acesta transmitea informații privind controalele ce urmau a se efectua,
mesaje pe care le-a retransmis inculpatului B. Nicio probă nu dovedește că
relațiile apropiate cu inculpații B. și E. ar echivala cu sprijinirea grupului,
ci mai degrabă se circumscriu dorinței acestuia de a-și conserva relația cu
aceștia pentru satisfacerea unui interes propriu, astfel că apelul inculpatului
pe această acuzație este întemeiat și urmează a fi admis.
În ceea ce o privește pe
inculpata C., Înalta Curte constată în raport de soluția de achitare dispusă în
cauză pentru infracțiunile predicat, că nu mai subzistă scopul pentru care se
presupune că aceasta să fi aderat sau să fi sprijinit gruparea infracțională.
Faptul că se afla în relații cordiale cu inculpatul A., și că acesta a
felicitat-o de ziua sa de naștere nu poate conduce la concluzia neechivocă că
era omul de încredere a acestuia sau că a sprijinit grupul și acțiunile
frauduloase a inculpatului A., astfel că și pentru această acuzare se impune
achitarea inculpatei.
Susținerea parchetului pe acest
palier, că aceasta ar fi comis fapte penale pentru a se bucura de faima și
succesul grupării infracționale, nu pot fi primite, nici unde în literatura de
specialitate și practica judiciară nu
sunt prevăzute cu titlu de folos material ”faima și succesul”, după cum
este greu de crezut că o persoană cu un nivel de pregătire ca cel al inculpatei
C. ar comite fapte ce intră în sferă infracționalului pentru mai multă
notorietate.
În ceea ce o privește G., în
consens cu instanța fondului, apreciem că aportul său în cadrul grupului
organizat a constat în aceea că în data de 26 august 2013, a înaintat o
solicitare a inculpatului E. membrilor consiliului de administrație pentru
acordarea unui bonus salarial ce nu i se cuvenea și care era de fapt o mită
deghizată pentru ca acesta să ajute interesele M. și a prezentare un calcul
nesusținut de date contractuale al acestui bonus, calcul ce fusese întocmit de
inculpatul I.. Conivența dintre inculpatul B. și inculpata G., rezultă din
însăși declarația acestuia prin care a arătat că el i-a spus inculpatei G. că
este necesară acordarea acestui bonus salarial pentru lichidarea raportului de
muncă cu inculpatul E., fiind necesară trimiterea propunerii de acordarea a
acestui bonus Consiliului de Administrației, conform calculului efectuat de
inculpatul I. Acesta a mai arătat că, în opinia sa inculpata G. avea ca și
director general obligația de a înainta această propunere către Consiliul de
Administrație.
Toate aceste probe, reliefează în
opinia Înaltei Curți, în acord cu instanța de fond că inculpata G., știa despre
existența grupului organizat constituit de inculpații A., E. și B. și a
sprijinit în mod activ acest grup. Mai mult decât atât faptul că inculpata
făcea parte din structura grupului organizat încă din faza constituirii sale
rezultă din minuta de negociere iar acest aspect este confirmat de însăși
declarația inculpatului A.
Așadar cooptarea și a inculpatei
G. în activitățile infracționale a celorlalți inculpați se circumscrie unui plan bine organizat, structurat și pus la punct până în cele
mai mici detalii, astfel că apărările inculpatei pe acest palier nu pot fi
primite întrucât sunt în vădită contradicție cu realitatea.
Dincolo de faptul că actul de
sesizare al instanței, reține ca și situație premisă a constituirii grupului
încheierea nelegală a unui contract de reasigurare cu firma nemțească Q.,
Înalta Curte apreciază că scopul constituirii grupului infracțional a fost protejarea intereselor economice ale SC M.
SA, și că prin fiecare demers pe care cei patru inculpați l-au inițiat au
urmărit susținerea firmei.
Faptul că inculpatul A. a apelat
la inculpatul B. care conducea firma de consultanță ce avea rolul de redresa societatea
de asigurări și de a menține la un nivel competitiv pe piață, membru de altfel
și în consiliul de administrație al societății precum și întreg parcursul
ulterior a cooptării celorlalte persoane sub pretextul ridicării gradului de
performanță al societății, respectiv al inculpatului E. și al inculpatei G.,
dovedesc pe deplin că de fapt de ne aflăm în prezența unui plan bine pus la
punct, în care fiecare participant nu numai că a cunoscut dar a și acceptat să
protejeze interesele M. indiferent de modul în care trebuiau să acționeze.
Este evident că acesta a cunoscut
pe deplin scopul acestei asocieri, că a anticipat potențialul fiecărui membru
al grupării de a-i satisface interesele, iar ceilalți membrii ai grupării
astfel cum s-a arătat au contribuit pe deplin la satisfacerea intereselor M.
În ceea ce îi privește pe
inculpații DDDD., D. sau H., Înalta Curte apreciază în consens cu instanța
fondului că nu s-a făcut dovada dincolo de orice dubiu a implicării
infracționale a acestora.
În ceea ce o privește pe
inculpata H., sprijinirea grupului infracțional ar fi constat în organizarea
interviului de validare al inculpatei G. în funcția de director general al M.
într-o modalitate ce nu a respectat normele interne al A.S.F., acțiunile
inculpatei fiind o consecință a influenței exercitate asupra sa de către
inculpatul E.
În declarațiile pe care le-au dat
inculpații E. și H., aceștia au arătat că au o legătură de prietenie care
durează de foarte multă vreme. De asemenea, ambii au arătat că discutau în mod
constant despre chestiuni legate de personalul A.S.F. sau de eventuale probleme
pe care le întâmpina oricare de ei.
Analiza concretă și punctuală a
acestor convorbiri reliefează că inculpata H. nu avea cunoștință despre
situația M., nu avea cunoștința despre
conivența infracțională instituită la nivelul conducerii M., iar interesul
inculpatului E. față de această societate nu poate fi interpretat în sensul
unei aderări sau sprijiniri de către inculpata la grupul infracțional existent.
Înalta Curte apreciază că faptele
nu pot fi interpretate decât în scopul de a îi satisface acestuia cerințele
legate de desfășurarea acestui interviu și nu în sensul că inculpata H. ar fi
cunoscut existența grupului infracțional constituit în cauză pentru a proteja
societatea inculpată.
În consens cu instanța fondului,
Înalta Curte apreciază că informațiile pe care le deținea inculpata și care
vizau interesul inculpatului E. vis à vis
de M., nu pot conduce automat la concluzia că inculpata știa că exista un grup
organizat constituit la nivelul acestei societăți sau faptul că inculpatul E.
își folosea funcția și contactele pentru a sprijini societatea, fiind și
remunerat pentru această activitate de către conducerea M.
Pentru a se reține că inculpata
H. a acționat, cu intenție, alături de ceilalți inculpați era necesar a se proba existența unei coeziuni infracționale și a
unei intenții clare de sprijinire a
acestui grup, respectiv existența și cazul inculpatei a rezoluției
infracționale comune celorlalți inculpați, mai precis aceea de a proteja
interesele M., or atitudinea sa a fost în mod clar consecința relației de
prietenie cu inculpatul E. și pentru a îi face un serviciu acestuia pe care
acesta îl solicitase.
În ceea ce îl privește pe
inculpatul J., se reține că rolul acestuia la grupul infracțional a constat în
aceea că a procedat la ștergerea din evidența electronică a numărului de
înregistrare atribuit unui document transmis de către SC M. SA, prin fax, la
registratura A.S.F., și-a însușit documentul sus-menționat și i l-a înmânat
ulterior inculpatului E., document care dacă ar fi fost cunoscut de conducerea A.S.F.-ului,
ar fi adus evidente prejudicii de imagine inculpatului E..
În declarația dată inculpatul J.
a arătat că pe domnul E. l-a cunoscut în cursul anului 2002, cu ocazia procesului de privatizare al SC P.,
revăzându-se cu acesta în momentul la care inculpatul E. a fost angajat în
cadrul A.S.F.-ului și a rămas cu acesta în relații cordiale.
În acord cu instanța fondului,
Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește grupul infracțional organizat, nu
există absolut nici un mijloc de probă care să atestă, peste un dubiu
rezonabil, că inculpatul J. știa că acest grup există, modul cum el
funcționează sau scopul pe care acesta îl avea sau că acest inculpat ar fi avut
cel mai vag interes cu privire la situația M.
Toate aceste argumente reliefează
în consens cu opinia instanței de fond că soluția de achitare dispusă în cauză
este conformă cu probatoriul administrat în cauză și se impune ca o consecința
firească a lipsei de dovezi astfel că apelul parchetului este nefondat,
atitudinea acestuia prin raportare la datele cauzei nu pot fi interpretate unei
implicări cu conotații penale, astfel că soluția de achitare pe temeiul de
drept ce derivă din dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen.
este singura care se impune a fi adoptată în cauză.
În ceea ce îl privește pe
inculpatul D., întrucât pe acuzația principală reținută în sarcina
inculpatului, Înalta Curte a dispus achitarea acestuia, este evident că
acuzația adusă acestuia de aderare a nu mai subzistă, astfel că soluția de
achitare dispusă în cauză în lipsa unei acțiuni ilicite din partea acestuia se
impune ca o consecință firească, faptul că inculpatul a întocmit, la cererea
patronului M., a raportului de evaluare a unui autoturism, care din punctul de
vedere al Înaltei Curți a fost corect stabilit nu poate conduce la angajarea
răspunderii penale a acestuia.
Susținerea acuzării în sensul în
care acesta ar fi aderat la grup întrucât întocmea în mod constant rapoarte de
evaluare pentru M.. și astfel prin prisma avantajelor materiale ce le obținea
din plata onorariilor ce le obținea, ar fi aderat la acest grup, se circumscrie
în opinia majoritară a Înaltei Curți unei
sfere subiective, ce nu poate fi însă valorificată sub aspect probator ca
și probă de natură să conducă la condamnarea acestuia pentru infracțiunea de
grup infracțional organizat.
Acuzațiile aduse pe acest palier
inculpaților F., K. și L. în acord cu instanța fondului nu sunt susținute de
nicio probă de natură a forma convingerea instanței că implicarea acestora a
fost de natură infracțională.
Dincolo de declarația
inculpatului F., analiza actelor normative ce reglementează activitatea A.S.F.-ului
și modul de alegere al membrilor consiliului de administrație, reliefează
faptul că inculpatul E. a îndeplinit funcția de membru neexecutiv în Consiliul A.S.F.
și a ocupat această funcție în urma procedurilor legale, inclusiv aceea de
audiere în cadrul Comisiei Buget Finanțe din Parlament fiind desemnat în cadrul
A.S.F. prin Hotărârea Parlamentului României nr. 60/2013 privind numirea
membrilor Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, astfel că
acuzația conform căreia membrii consiliului de administrație au fost aleși doar
de către inculpatul F. și impuși prin influența acestuia în cadrul comisiilor
parlamentare nu este dovedită în nici un mod, din moment ce nu există nici un
mijloc de probă care să ateste această supoziție.
În ceea ce privește acuzația
vizând demersurile efectuate de inculpatul F. pentru adoptarea unei ordonanțe
de urgență de către Guvernul României, care să dea caracter normativ și
obligatoriu a intereselor sale personale și de grup, Înalta Curte, apreciază că
nu pot fi circumscrise sferei penalului activitatea acestuia pe acest palier.
Ordonanța de urgență nr. 94/2013
pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea,
organizarea și funcționarea A.S.F., precum și pentru modificarea și completarea
Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările arată în mod expres
faptul că având în vedere angajamentele legislative și instituționale pe care
Autoritatea de Supraveghere Financiară și le-a asumat cu Fondul Monetar
Internațional și cu reprezentanții Comisiei Europene, care vizează modificarea
cu celeritate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind
înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere
Financiară, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, cu
modificările și completările ulterioare, în vederea armonizării cu cele mai
bune practici internaționale, este necesară o reducere a numărului de membrii
ai consiliului de administrație al A.S.F..
În raport de recomandările
Fondului Monetar Internațional și ale Comisiei Europene care stabileau
dimensionarea Consiliului A.S.F., în sensul reducerii numărului de la 11 la 9
membri, stabilirea calificării profesionale minime pe care trebuie să o aibă
membrii Consiliului A.S.F., stabilitatea personalului din cadrul A.S.F. și
introducerea unor prevederi concrete care să prevadă regimul
incompatibilităților și al conflictului de interese, atât pentru membrii
Consiliului A.S.F. cât și pentru salariații A.S.F., și întrucât aspectele
vizate constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi
amânată, deoarece nu ar fi respectate termenele asumate de România în urma
negocierilor cu organismele internaționale s-a decis adoptarea O.U.G. nr.
94/2013.
Susținerea acuzării potrivit
căreia prin adoptarea acestei ordonanțe inculpatul ar fi urmărit satisfacerea
unor interese personale și de grup nu este dovedită, nu rezultă în nici un mod
că a avut un interes exclusiv, personal,
ci doar că a implementat și adus la îndeplinire niște măsuri de aducerea
la îndeplinirea cărora era obligat prin natura funcției sale, după cum nu a
fost dovedit în nici un mod că inculpatul F. ar fi numit sau angajat personal
în cadrul A.S.F. sau că vreunul dintre cei ce au fost angajați după numirea în
funcție a inculpatului F. nu îndeplineau criteriile necesare de pregătire
profesională ori că aceste angajări au fost efectuate în mod nelegal.
Nici acuzația ce vizează
implicarea ce ar fi avut-o inculpații F. și K. în activitatea grupului
infracțional în sensul unui pretins interes al acestora de a-i sprijini atât pe
inculpatul B. cât mai ales pe inculpatul E. și implicit interesele M., nu este
probată, având în vedere considerentele expuse cu prilejul analizării
acuzațiilor principale, după cum nici presupusa favorizare a inculpatului B. de
către cei doi inculpați și de către inculpatul L., nu a fost dovedită cu vreun
mijloc de probă care să conducă la reținerea vinovăției inculpaților cu privire
la aceste acuzații.
De asemenea în acord cu instanța
fondului, apreciem că nu se poate reține vreo implicare a inculpaților F. și K.
în luarea unor decizii favorabile M. în cadrul A.S.F., întrucât nu există nici
un mijloc de probă care să ateste o astfel de implicare.
Așa cum rezultă din actele
dosarului, în însăși perioada în care inculpatul F. era președintele A.S.F. iar
inculpatul K. era vicepreședinte al A.S.F., s-a dispus efectuarea unui control
la societatea M. și nu a fost probat în nici un mod că în perioada cât cei doi
inculpați s-au aflat la conducerea A.S.F.-ul, au avut o atitudine părtinitoare
sau de favorizare a M. sau față de alte societăți de asigurare aflate pe piață.
În ceea ce privește pe inculpatul
L., în raport de faptul că nici una din probele administrate în cauză nu
reliefează că scopul pentru care inculpații au purtat discuții și au agreat
prioritar candidatura inculpatului B., a fost acela de ajuta pe acesta în
virtutea funcției sale la M. ori în virtutea afilierii acestuia la această
societate sau chiar în considerarea relațiilor pe care acesta le avea în piața
asigurărilor, ci de a îi susține candidatura pentru că acesta era considerat,
datorită unor criterii obiective, ca fiind un mai bun partener în relația cu A.S.F.-ul,
în mod evident nu poate fi reținută nici contribuția sa la sprijinirea grupului
infracțional organizat.
Probele administrate în cauză pe
acest palier reliefează faptul că inculpatul L. a ales să voteze astfel cum a
considerat că este mai oportun pentru buna desfășurare a relațiilor dintre BAAR
și A.S.F., respectiv cu inculpatul B., alegere pe care inculpatul L. a avut-o
în mod deschis, discuțiile purtate de inculpatul B. cu inculpații F. sau K.,
sunt și în opinia Înaltei Curți discuții cu caracter general și ele se referă
în linii mari doar la planurile de acțiune ale candidatului la președinția
BAAR, sau la exprimarea unei opinii personale în sensul în care inculpatul F.
și-a exprimat punctul de vedere că îl prefera pe inculpatul B. în această
funcție din anumite rațiuni de natură obiectivă, însă pentru reținerea
infracțiunii de grup infracțional organizat așa cum s-a arătat sunt necesare mult mai multe elemente
care să conducă la această concluzie.
Înalta Curte, apreciază că nu s-a
probat, peste un dubiu rezonabil, că acești inculpați ar fi influențat în vreun
fel votul sau că ar fi existat vreo înțelegere de orice natură între acești
inculpați și inculpatul B. sau că au acționat în orice mod pentru favorizarea
intereselor M.
Înalta Curte consideră că în mod
legal și temeinic că soluția de achitare dispusă în cazul inculpaților F., K.
și L. este singura ce se impunea prin raportare la actele și lucrările
dosarului, întreg probatoriul administrat în cauză reliefează neechivoc că nu
se poate reține existența unei constituiri, aderări sau sprijiniri a grupului
infracțional ce fusese creat pentru a proteja interesele M.
Înalta Curte, în opinie
majoritară, apreciază de asemenea, că soluția de achitare a inculpaților F., K.
și L. este una legală și temeinică și rezultă din întreaga economie a actelor
și lucrărilor și dosarului, astfel că apelul parchetului pe acest aspect, cât
și apelul inculpaților K. și L. pe temeiul achitării sunt nefondate pentru
următoarele argumente:
În analiza probelor ce au stat la
baza achitării celor trei inculpați,
Înalta Curte va porni de la natura acuzațiilor aduse inculpaților după cum
urmează:
Astfel în sarcina inculpatului F.
se reține că în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, a exercitat
presiuni, în calitate de președinte al
Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de
asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu
ocazia alegerii conducerii Biroului asigurătorilor de autovehicule din România
(BAAR), aceștia să atribuie voturile inculpatului B. (fapt obținut, de altfel,
de către inculpatul F.); inculpatul K. în intervalul 11 decembrie 2013 – 17
decembrie 2013, a exercitat presiuni, în calitate de vicepreședinte al
Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de
asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu
ocazia alegerii conducerii BAAR, aceștia să atribuie voturile inculpatului B.
, iar inculpatul L. în intervalul 11
decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, i-a ajutat pe inculpații K. și F. să-și
exercite autoritatea de președinte, respectiv, vicepreședinte al Autorității de
Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a le
determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii
BAAR, acestea să atribuie voturile inculpatului B.
Înalta Curte, va admite apelurile
formulate de apelanții intimați inculpați A., J., H., G., E., B., D., C., SC M.
SA , I. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penala.
Va respinge cererea de schimbare
a încadrării juridice, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție din infracțiunea
prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 132 din
Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. în ceea ce privește pe
inculpații F. și K. și din infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13 din
Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută
de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr.
78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen, în ceea ce îl privește pe
inculpatul L.
În baza art. 255 alin. (1) C.
pen. 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a art. 5 C. pen. va
condamna pe inculpata SC M. SA la o pedeapsă de 250.000 RON amendă penală
pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.
În temeiul art. 531 C.
pen. de la 1969 va aplica inculpatei
persoană juridică pedeapsa complementară a obligării acesteia la afișarea
sau difuzarea hotărârii de condamnare în condițiile art. 717 C.
pen. de la 1969.
Va respinge ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpații
K., L. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.[34]
Bibliografie
–
V. Dongoroz ș. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”,
vol. IV, Ed. Academiei, București, 1972
– T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea
specială, vol. II,Ed. științifică și
enciclopedică, București, 1977
–
L.N. Pârvu, Implicaţiile adoptării unor legi succesive privind sancţionarea
asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni, în „Dreptul” nr. 9/2003, p.
153
–
I. Lascu, Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, în
„Dreptul” nr. 9/2003, p. 196
–
V.N. Spânu, în PCA Timişoara, „Revista Juridică”, nr. 10/1996, p.5.
–
Angela Nicolae, în PCA Timişoara, Revista „Juridică” nr. 10/1996, p.34.
–
C. Păun, Legea penală română şi crima organizată, „R.D.P.” nr. 3/97,
p.47
Vasile
Pătulea, Implicaţii ale reglementării, prin Legea nr. 78/2000, a
competenţei procurorilor specializaţi în prevenirea şi combaterea
infracţiunilor de corupţie, „Dreptul” nr. 11/2001, p.123
–
Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, O nouă reglementare în legătură cu
infracţiunile de corupţie, „Dreptul” nr. 10/2000, p.3
–
Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Infracţiuni de corupţie. Noi incriminări,
„Pro Lege” nr. 4/2000, p.17
–
A. Ungureanu, Interpretarea şi aplicarea Legii nr.83/92, „Dreptul” nr.
9/95, p.58
–
M. Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracţiuni de
corupţie, „Anale”, Acad. Poliţie Al.I. Cuza, 1994, p.42
–
Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii şi conţinutului
infracţiunilor de luare şi dare de mită, primire de foloase necuvenite şi
trafic de influenţă prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, „Dreptul” nr. 4/2001, p.44
–
lector univ. dr. .Crişu Anastasiu, Aspecte procedurale ale legii privitoare
la corupţie, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.48.
–
dr. Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Fapte de corupţie. Noi incriminări,
„R.D.P.” nr. 1/2001, p.61
–
Fl.Scaleţchi, Corupţia – Notă de plată a
săracului, „Monitorul drepturilor omului” august 2001;
–
Fl.Stoica, Justiţia – la bani mărunţi, în „Monitorul drepturilor
omului” august, 2001, pp.54 sqq.
– Dorin Ciuncan, Competenţa
procurorului specializat în combaterea corupţiei, „Dreptul” nr. 1/2001,
p.154
–
C. Păun, Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, „R.D.P.” nr.
4/1999, p.71
– Trecerea frauduloasă a frontierei.
Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup, la D.
Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115
–
I. Costel Niculeanu; Corneliu Turianu, Discuţie privind condiţiile de
reţinere a infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni,
„Dreptul” nr. 10/2001, p.93
–
D. Botez, Dacă agravanta prevăzută de art. 75 lit. a C.pen., poate fi
Aplicată inculpaţilor trimişi în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută în
art. 323 C.pen, „Dreptul” nr. 4/1999, 111
V și Completurile
de 5 judecători, Dec. nr. 125 din 30 mai 2011, Dosar nr. 3135/1/2011 Curtea Constituțională , dec. nr.
650/2018 §§ 662 sqq, referitor la sintagma grup infracțional
organizat
C. C. J. , S. Pen. Dec. nr. 235/A. din 28 iunie 2017, http://www.scj.ro
D. Ciuncan,
Dicționar de procedură penală, Universul Juridic, București,
2015, pp. 274-275
–
Corupţie – D. Ciuncan, Dreptul nr. 2/1996, p.190.
[2] Prof. univ.
dr. Viorel Pașca, Comentarii, în George
Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), „ Explicațiile noului Cod penal”, vol. V,
Universul juridic,
București, 2016, pp. 19 sqq.
Tudorel Toader ș. a., Noul
Cod penal, comentarii pe articole, Ed.
Hamangiu, 2014.
[3] Vasile Dobrinoiu ș. a. , Noul Cod Penal comentat. ed. a III-a , Universul Juridic, 2016 . Trecerea frauduloasă a
frontierei. Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup,
la D. Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115
[4] G. Antoniu, Refecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/97,
p.35.
[5] Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Adresa nr. 974/C/1370/III-5/2014 din 23 aprilie 2014
[6] În acest sens sunt dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea
nr.187/2012,
care prevăd că art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta
este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, dar sub o altă
denumire. Doar în situaţia în care, în
concret, nu este îndeplinită condiţia privind numărul de 3 persoane prevăzută
în art. 367 alin. (6) din Codul penal, devine incident
art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012,
conform căruia dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind
legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă
determinată, comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune
potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii.
[7] Constantin
Bulai, Ate infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea
socială, în V.
Dongoroz ș. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, p. 686: „Asocierea presupune
o oarecare structură organică, o
repartizare a atribuțiilor între memvrii grupării, un program de activitate în care trebuie să
intre săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni”
[8] Ștefan Daneș,
Comentariu, în T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea
specială, vol. II, p. 455 .
[9] V Curtea Constituțională, dec. nr. 1132 din 23 septembrie 2010 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 508/2004 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism şi ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, M. Of. nr. 753 din 11
noiembrie 2010 ( Curtea constată că
dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a
răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă
prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Analogia,
ca instituţie juridică, se plasează în sfera aplicării legii ca argument de
interpretare, şi nu în cea a procesului legislativ. Folosirea acestei noţiuni
pentru caracterizarea normei instituite de legiuitor conduce la o contradicţie
în termeni, căci analogia implică absenţa normei şi, în consecinţă, libertatea
recunoscută unei autorităţi publice – în mod excepţional şi nu în materie
penală – de a stabili ea însăşi regula după care urmează să rezolve un caz,
luând ca modei o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat. Or, aşa
cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003,
criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracţiunile nominalizate se
pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate (Decizia nr. 175 din 10 februarie 2009, M.
Of. nr. 143 din 9
martie 2009. În acelaşi sens, Decizia nr. 517 din 9 aprilie 2009, M.
Of. nr. 384 din 5 iunie 2009).
[10] Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,
Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept
îÎn Materie Penală, Dec. nr. 12 din 2 iunie 2014
privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de
drept, în sensul dacă infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal
din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în
reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi
Legea nr. 255/2013) îşi găsesc
corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau,
dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înţeles să incrimineze
în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai
infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în
reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi
Legea nr. 255/2013), M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014. De asemenea, potrivit expunerii
de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicaţia
abrogării vechilor dispoziţii ale art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 constă în
faptul că ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea
din art. 367 din Codul penal
[11] Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 2635 din 3 mai 1971. „R.R.D.” nr. 9/1971, p.
163
[12] Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal. Partea generală. Curs
universitar, vol. I, p. 264- 265, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache , Drept
penal român. Partea generală, p. 48-51, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014; T. Toader, M.-I. Michinici, R. Răducanu, A. Crişu-Ciocîntă, S. Răduleţu,
M. Dunea – Noul Cod penal. Comentarii pe
articole, p. 3-6, Ed. Hamangiu, 2014
[13]Înalta Curte de
Casaţie și Justiţie, Completul pentru
Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Dec nr. 10 din 22 aprilie
2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu
a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art.
367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii
infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele
constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a
intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, M. Of. nr. 389
din 4 iunie 2015
[14] se arată în comunicatul DNA Nr. 72/VIII/3 din 17 ianuarie 2018. V.și comunicatul din 13 noiembrie 2017, Nr. 1056/VIII/3,
http://www.pna.ro/comunicat. V
și Iulia Roșca
, PSD redefinește grupul infracțional
organizat: este nevoie ca fiecare membru să aibă un rol prestabilit și grupul
să nu fie “ocazional”, pentru o “comitere imediată”
, HotNews.ro, 18 aprilie 2018 . Proiectul de modificare a Codului penal depus de deputatul PSD Florin
Iordache prevede precizări suplimentare la definiția grupului infracțional
organizat. Mai exact, “nu constituie grup infracțional organizat grupul
format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor
infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului” .
[15] Carlo Enrico Paliero,
Codice penale e normativa
complementare, 5 ed. , Raffaello Cortina Editore, 2001.
V și George Antoniu, Reflecţii
asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/1997, pp.44-45. |Associazione per delinquere în scopul comiterii de delicte se află în art 416 din Codice penale ( recluziune de la 3 la 7
ani)
[16] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I
pct.2 [cu referire la art.5 alin.(1 ind.1)-(1 ind.4)], pct.4 [cu referire la
art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu
referire la art.39 alin.(1) lit.b), c) şi e)], pct.10 [cu referire la art.64
alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.13 [cu
referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2)
lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.17 [cu referire la
abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)],
pct.21 [cu referire la art.100], pct.22 [cu referire la art.112
ind.1 alin.(1) şi (2)], pct.23 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(2
ind.1)], pct.24 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(3)], pct.26 [cu
referire la art.154 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.27 [cu referire la art.155
alin.(2) şi (3)], art.I pct.28 [cu referire la art.159 ind.1], pct.29 [cu
referire la art.173 alin.(2)-(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)],
pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.32 [cu referire la
art.187 ind.1], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.38 [cu
referire la art.257 alin.(4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40
[cu referire la art.269 alin.(4)-(6)]
, pct.41 [cu referire la art.273
alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(1)-(3)], pct.43 [cu referire la
art.277 alin.(3 ind.1) şi (3 ind.2)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)],
pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295
alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la
art.297 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu
referire la art.308 alin.(3) şi (4)], pct.54 [cu referire la art.309] şi pct.62
[cu referire la art.367 alin.(6)]
, art.II [cu referire la sintagma „probe
certe”] şi art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii
nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum și a
legii în ansamblul său, M. Of. nr.
97 din 7 februarie 2019
[17] Dec. nr.
650 din 25 octombrie 2018 § 669. Dispozițiile art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin. (6)] din lege
dobândesc următorul cuprins:„(6) Prin grup infracțional
organizat se înțelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane,
care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau
indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup
infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a
uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură
determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Prin
infracțiune gravă se înțelege oricare dintre infracțiunile prevăzute de art.223
alin.(2) din Codul de procedură penală, inclusiv acelea pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare”.
[18] V și Curtea
Constituțională , Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007, potrivit art.1 alin.(5) din Legea
fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie V și Decizia
nr.224 din 4 aprilie 2017 §§ 34—35, Legiuitorul are obligația de a lua măsuri în
vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor
legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului
infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la
încurajarea acestui fenomen.
[19] Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de
Strasbourg a reţinut că formulările nu poate prezenta o precizie absolută (mutatis mutandis. Curtea Constituțională
, dec. nr. 559 din 12
iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 367 alin. (1), (3) şi (6) din Codul penal, M. Of. nr. 818 din 17 octombrie 2016)
[23] Convenţia a
fost ratificată prin Legea nr. 565/2002, M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002.
V, de exemplu, și G. Paraschiv, Crima organizată,
„R.D.P.” nr. 4/1998
[24] art. 2 Legea nr. 50/2001, Convenţia Română/Belgia privind
cooperarea poliţienească, M.Of. nr. 136/2001
[25] v C. Păun, Noul Cod penal, comentat. Partea specială,
ed. a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2014, pp.
858—865].
[26] Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, prin care, la
paragrafele 19—21, s-a arătat că sintagma „constituit pentru o anumită perioadă de timp”
reprezintă o condiție de existență a infracțiunii de constituire a unui grup
infracțional organizat
[27] Credem că este
posibil 41 alin. 2 (pentru unitate de rezoluţie la infracţiunea scop) alături
de vechiul 323 C.pen. dacă există un
program care să preconizeze săvârşirea de infracţiuni, dacă – spuneam și în
secolul trecut – gruparea are o organizareşi o disciplină proprii aceasta reieşind dintr-o concepţie unică de conducere şi o structură ierarhică (o reţea),
(D. Ciuncan, „R.R.D.” nr. 6/1983, p. 34).
[28] Curtea
Constituțională , Decizia nr.823 din 12 decembrie 2017, §§
14—15, și Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, §§ 14—16
[30] Curtea Constituțională , dec. nr. 650 din 25 octombrie 2018, cu, printre altele, opinie concordantă Judecător,
dr. Livia Doina Stanciu, în
care se apreciază că prevederile
art.I pct.62 din legea criticată au fost adoptate de legiuitor cu nerespectarea
marjei de apreciere ce rezultă din dispozițiile art.61 alin.(1) din
Constituție, care obligă Parlamentul să își exercite atribuțiile
constituționale în limitele exigențelor statului de drept; așa fiind, dispozițiile art.I pct.62 din legea criticată
ar contraveni prevederilor art.1
alin.(3) și art.61 alin.(1) din Constituție.
[31]C.S.J., S. pen., decizia nr . 4025 din 26
septembrie 2002