CONFISCAREA EXTINSĂ. LEGEA NR, 228/2020

CONFISCAREA EXTINSĂ

Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite  în mod licit [1],  dobândirea de bunuri prin alte mijloace decât cele cu caracter licit constituie o încălcare a principiilor eticii si echitații socialiste si este interzisa.

Bunurile dobândite cu încălcarea dispozițiilor alineatului precedent sau, după caz, valoarea lor băneasca vor fi trecute  în proprietatea statului,  în condițiile prezentei legi.

Puteau fi supusă controlului, în condițiile acestei legi, proveniența bunurilor oricărei persoane fizice, dacă sunt date sau indicii că exista o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale legale și nu se justifică dobândirea licită a bunurilor.

Prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei  în cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.

Controlul privește bunurile dobândite  în ultimii 15 ani dinainte de sesizare, atât cele existente  în patrimoniul persoanei  în cauza, cat si cele înstrăinate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Daca sunt dovezi certe ca bunuri dobândite anterior acestei perioade au proveniența ilicita, controlul va fi extins si asupra acestora.

La justificarea provenienței bunurilor vor fi luate  în considerare toate veniturile obținute din activități productive utile pentru societate, precum si cele dobândite prin acte juridice legale.  în cazul veniturilor pentru care nu s-au achitat impozitele sau taxele legale aferente, vor fi sesizate organele financiare  în vederea stabilirii si achitării acestora  în termenele de prescripție legale (Art. 2)

Judecători, daca constata ca proveniența unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificata, va hotărî fie trecerea  în proprietatea statului a bunurilor ori a cotei nejustificate, fie plata unei sume de bani egale cu valoarea lor de procurare.

In cazul imobilelor si autoturismelor a căror valoare de procurare este mai mica decât cea găsita nejustificata sau cel mult egala cu aceasta, judecători va hotăra trecerea lor  în proprietatea statului.

Trecerea  în proprietatea statului se face la valoarea stabilita de judecători, pe baza de expertiza. Daca valoarea de expertiza este mai mare decât valoarea de procurare, trecerea se va face la aceasta din urma valoare.

In judecarea cauzei instanța nu se limitează la bunurile si valorile menționate  în actul de sesizare.

Daca  în legătura cu bunurile a căror proveniența este nejustificata rezulta săvârșirea unei infracțiuni, judecători trimite dosarul la unitatea competenta de procuratura, spre a vedea daca este cazul sa pună  în mișcare acțiunea penala.

Judecători, daca constata ca proveniența bunurilor este justificata, hotărăște închiderea dosarului (Art. 11).

Legea nr. 18/1968 a fost abrogată prin Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici (  M. Of. 263 din 28 octombrie 1996[2])

Potrivit art. 1,  se instituie obligația declarării averii pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și unele persoane cu funcții de conducere din regiile autonome, Fondul Proprietății de Stat, Banca Națională a României și băncile cu capital de stat, total sau majoritar, precum și procedura controlului averilor acestora în cazul în care există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit.

Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț. Sunt supuse controlului și bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană (Art. 10).

 (1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată.

(2) Dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni, instanța trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mișcare acțiunea penală.

(3) În cazul în care se constată că proveniența bunurilor este justificată, instanța hotărăște închiderea dosarului (Art. 18).

Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege (Art. 44  Dreptul de proprietate privată alin,  (1).

Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (2)

Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă(Art. 44  alin.   8).

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește sub acest aspect, în art. 5 alin. (1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă “potrivit căilor legale”, adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăsește și în art. 9 pct. (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice[3].

Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunțat asupra unei inițiative de revizuire a Constituției prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumție cu următorul text: “Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Cu acel prilej Curtea a reținut că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin. (1) al art. 41 din Constituție [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reținând că prin propunerea de revizuire se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, precum și faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituționalitatea acestei propuneri.

De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică “pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni”. Curtea a reținut că acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni. Ca urmare, referindu-se și la Decizia sa nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că și în acest caz se vizează suprimarea unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 148 alin (2) din Constituție [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu același prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reținut că “dacă textul urmărește să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracțiuni, redactarea sa este necorespunzătoare”.

Prin acel  proiect de lege se propunea eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Ca și în precedentele enunțate, Curtea reține că această prezumție constituie o garanție a dreptului de proprietate al persoanei. În absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.

Curtea subliniază în acest context cele reținute în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menționată, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.

Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumții nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere și de inițiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune care are legătură cu criminalitatea organizată[4].

Articolul  112 C. pen. prevede posibilitatea confiscării nu doar a bunurilor obținute din infracțiuni, ci și a bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor sau a căror deținere este interzisă de legea penală. Mai mult, în ceea ce privește confiscarea extinsă, ceea ce ține de particularitatea acestei măsuri este faptul că instanța nu trebuie să aplice măsura confiscării extinse în considerarea unor “probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”, ci, din ansamblul coroborat de condiții pe care legea le cere a fi îndeplinite (inclusiv cea referitoare la valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit), trebuie să rezulte “convingerea” că bunurile provin din activitățile infracționale expres prevăzute.

 În acest sens sunt și prevederile art. 5 – Confiscarea extinsă din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, potrivit cărora “Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”.

Curtea Constituțională[5]  constată că legiuitorul a operat cu noțiunea de probă pentru ca instanța să își întemeieze hotărârea prin care aplică măsura de siguranță a confiscării extinse pe “probe certe, dincolo de orice îndoială”. Rezultă că instanța trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracțional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, și nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei “dincolo de orice îndoială” în cuprinsul art. 1121 alin. (21) și (3) din Codul penal face inutilă reglementarea instituției confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluționarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecința aplicabilității instituției confiscării speciale, dar și a instituirii unei condiții mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privința regimului probator.

Cu privire la măsura de siguranță a confiscării extinse, Curtea reține că aceasta a fost reglementată, prin dispozițiile art. II din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ca temei juridic al dispunerii măsurii confiscării și asupra altor bunuri decât cele care pot face obiectul confiscării speciale, reglementate la art. 112 din Codul penal, a căror legătură cu săvârșirea infracțiunii a fost dovedită. Așa fiind, aplicabilitatea confiscării extinse subzistă câtă vreme legătura (alta, a) bunurilor ce fac obiectul său cu săvârșirea infracțiunii nu a fost pe deplin probată (dar a fost dovedită – !!). În acest sens, prevederile art. 5 § (1) din Directiva 2014/42/UE utilizează, în privința confiscării extinse, sintagma “în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile […] o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale” (subl. ns.-D.C.), în timp ce, în legătură cu confiscarea specială, art. 4 din aceeași directivă face referire la existența unei hotărâri (alta ?!) definitive de condamnare.

Raportului juridic penal de conflict este unul și același,  în cadrul unic al procesului penal.

Cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 377 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 958 din 19 octombrie 2004, și Deciziei nr. 1.060 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 11 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori în executarea unei sancțiuni penale, contravenționale, administrative ori civile sau a unei măsuri de confiscare specială, prevăzute de lege, nu constituie expropriere și nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate garantat constituțional. Astfel, dispozițiile art. 118 lit. b) și d) din Codul penal sunt în deplină concordanță cu prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție, republicată, .  Or, legiuitorul, în acord cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, a stabilit prin textul legal criticat anumite limite înlăuntrul cărora judecătorul poate răspunde exigențelor impuse de art. 111 alin. 1 din Codul penal tocmai pentru prezervarea altor drepturi ce țin de garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată.

De asemenea, s-a mai arătat că măsura de siguranță a confiscării speciale nu este o pedeapsă în sensul atribuit de art. 53 din Codul penal, motiv pentru care nu poate fi primită critica potrivit căreia art. 118 din Codul penal contravine art. 23 alin. (12) din Constituție.

Totodată, nu se poate susține că este afectat art. 53 din Legea fundamentală, deoarece textul dispune fără echivoc asupra necesității confiscării ca măsură de siguranță care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol ori preîntâmpinarea săvârșirii de fapte penale. Or, tocmai norma constituțională pretins afectată permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale[6].

Cu titlu de exemplu,  amintim Decizia nr. 424 din 18 februarie 2016,  prin care Înalta Curte de Casație și Justiție Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a recunoscut existența  unor venituri suplimentare ilicite.

Referitor la împrumutul menționat, pornind de la imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris (art. 1198 C. civ.  prima instanță a administrat probe – extrase de cont și alte dovezi privind veniturile împrumutătorului, declarați ale acestei persoane, etc.) pe baza cărora a ajuns la o concluzie judicioasă, neexistând nici un element care să susțină un cuantum mai mare. De altfel, în același sens s-a repoziționat și ANI în recurs, prin întâmpinare achiesând la concluzia primei instanțe, în condițiile în care anterior a negat de planor teza existenței împrumutului.

Contrar susținerilor recurenților, nu pot fi considerate venituri licite sumele primite în perioada supusă controlului de la N., direct sau prin intermediari. În această privință, prezumția constituțională de liceitate a dobândirii averii a fost răsturnată, argumentația curții de apel fiind la adăpost de orice critică[7].

Chiar dacă principiul disponibilității, specific procedurilor nepenale, nu este prevăzut ca atare în corpul Legii nr. 115/1996 el se degajă din modul în care este reglementată procedura controlului averii, în care “comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între ANI și instanța judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de “filtrare”, conform celor statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 307/2014.

Ca urmare, câtă vreme dispozițiile procedurale ale legii pentru declararea și controlul averilor demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici se întregesc cu prevederile C. proc. civ. și cu cele privind executarea creanțelor bugetare (art. 31 din lege) rezultă că instanța de judecată nu poate reține cu titlu de “avere nejustificată” o sumă mai mare decât aceea indicată în actul declanșator al procedurii [8]

 Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reamintește că sarcina urmăririi penale  era de a stabili, pe baza probațiunii, că inculpatul a cheltuit sau a primit sume specifice de bani în cursul celor șase ani care au precedat declanșarea delictului. Instanța de condamnare a fost apoi obligată să presupună că aceste cheltuieli sunt derivate din veniturile din traficul de droguri. Dificultatea a fost apoi transmisă inculpatului pentru a arăta, din nou pe bază de probe, că banii proveneau în schimb dintr-o sursă legitimă[9] .

   Emiterea unui ordin de confiscare în temeiul Legii din 1994 a fost diferită de impunerea standard a unei sentințe în urma condamnării de către o instanță penală, deoarece severitatea ordinului – atât în ​​ceea ce privește suma de bani care trebuie plătită, cât și durata închisoarea care urmează să fie executată în lipsă – depindea de constatarea unui beneficiu din comportamentul infracțional din trecut pentru care inculpatul nu fusese neapărat condamnat. Din acest motiv, Curtea a observat că, pe lângă menționarea specifică a articolului 6 § 2, dreptul unei persoane într-un dosar penal de a fi considerat nevinovat și de a solicita urmăririi penale să poarte dovada acuzațiilor împotriva sa sau ea face parte din noțiunea generală de audiere echitabilă în temeiul articolului 6 § 1 (op. cit., § 40 și v, mutatis mutandis, Saunders  c  Regatului Unit, hotărârea din 17 decembrie 1996, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996- VI, § 68).

   Dreptul la prezumția de nevinovăție nu este absolut, întrucât prezumțiile de fapt sau de drept funcționează în orice sistem de drept penal. Deși Convenția nu consideră astfel de prezumții cu indiferență, ele nu sunt interzise în principiu, atât timp cât statele rămân în limite rezonabile, ținând seama de importanța a ceea ce este în joc și menținând drepturile la apărare (v Salabiaku c. Franța , hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, § 28).

  În Cauza Phillips  c  Regatului Unit (nr. 41087/98, §§ 35 și 39, CEDO 2001-VII),, Curtea a constatat că funcționarea schimbării acestei sarcini de probă era compatibilă cu articolul 6 § 1 din Convenție, întrucât, la evaluarea cuantumului beneficiului, judecătorul a fost mulțumit, pe baza fie a audierilor reclamantului, fie a probelor prezentate de procuratură, cu privire la fiecare element luat în considerare, că reclamantul deținea proprietatea sau cheltuise banii și că deducerea evidentă a fost că au venit de la o sursă ilegitimă .  Astfel, după cum a rezumat Curtea în Geerings  c  Olandei, nr. 30810/03, § 44, 1 martie 2007: „… reclamantul deținea în mod demonstrabil bunuri a căror proveniență nu a putut fi stabilită; … se presupunea că aceste bunuri au fost obținute în mod ilegal; și … reclamantul nu a reușit să ofere o explicație alternativă satisfăcătoare ”.

  Sarcina Curții este de a stabili dacă modul în care ipotezele legale au fost aplicate în cadrul procedurilor particulare au încălcat principiile de bază ale unei proceduri echitabile inerente. la articolul 6 § 1 .  Sarcina Curții este de a stabili dacă procedurile în totalitate, inclusiv modul în care au fost luate probe, au fost corecte (Edwards  c Regatului Unit, hotărârea din 6 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 34).

În cazul de față, Curtea constată că primul reclamant a fost condamnat pentru o infracțiune care presupunea importul a peste 28 de kilograme de heroină pură, cu o valoare de peste 1,2 milioane GBP. În evaluarea cuantumului beneficiului pe care l-a primit din traficul de droguri în perioada de șase ani, judecătorul, care a audiat toate probele la proces, pe lângă examinarea probelor în timpul procedurii de confiscare, a constatat că reclamantul a fost principalul participant la tranzacție și a considerat că faptul că a fost capabil, împreună cu coacuzatul său, să cumpere un lot atât de mare, a indicat că aceasta nu a fost prima sa acțiune în traficul de droguri. Judecătorul a constatat în continuare că procuratura a stabilit, pe baza probabilității, că reclamantul a cheltuit sau a primit sume mari de bani. Dovezile reclamantului referitoare la activitățile sale comerciale nu au explicat în mod satisfăcător de unde proveneau acești bani și, prin urmare, judecătorul a constatat că reclamantul a beneficiat din traficul de droguri .

  Al doilea reclamant a fost ca organizator principal într-o afacere cu trafic internațional de droguri.  În prima etapă a procedurii de confiscare, judecătorul a luat în considerare probe, printre altele, ale ofițerului de poliție sub acoperire pe care reclamantul îl credea spălător de bani și a constatat că, în perioada de șase ani, acești bani au venit la rândul lor din traficul de droguri anterior.

  Pe parcursul acestor proceduri, drepturile la apărare au fost protejate de garanțiile încorporate în sistem. Astfel, în fiecare caz, evaluarea a fost efectuată de o instanță cu o procedură judiciară, inclusiv o audiere publică, dezvăluirea prealabilă a procesului de urmărire penală și posibilitatea reclamantului de a prezenta probe.  Fiecare solicitant a fost reprezentat de un avocat la alegerea sa. Sarcina revine acuzării pentru a stabili că reclamantul deținuse bunurile în cauză în perioada relevantă. Deși legea a cerut instanței să presupună că bunurile provin din traficul de droguri, această ipoteză ar fi putut fi respinsă dacă reclamantul ar fi arătat că a dobândit proprietatea prin mijloace legitime.

  A doua etapă a procedurii a presupus calcularea valorii activelor realizabile disponibile în prezent pentru solicitant. Legislația din această etapă nu impunea instanței de condamnare să facă nicio presupunere cu privire la activitatea infracțională din trecut: în schimb, trebuia să facă o evaluare a mijloacelor reclamantului în momentul pronunțării ordinului. După cum a explicat Curtea de Apel în Cauza R. c Barwick, sarcina revine pârâtului să stabilească conform standardului civil că suma care ar putea fi realizată era mai mică decât suma evaluată ca beneficiu.

  Fiecare dintre reclamanții prezenți a ales să prezinte probe orale referitoare la bunurile sale realizabile. Aceștia erau reprezentați legal și fuseseră informați  cu privire la modul în care a fost calculată cifra beneficiilor. Fiecare reclamant a avut ocazia să-și explice situația financiară și să descrie ce se întâmplase cu activele pe care judecătorul le luase în considerare la stabilirea cifrei de beneficii. Primul reclamant, despre care s-a constatat că avea sume mari de bani inexplicabili care treceau prin conturile sale bancare nu a dat nicio explicație credibilă pentru aceste anomalii. Cel de-al doilea reclamant nici măcar nu a încercat să explice ce s-a întâmplat cu diferitele loturi de canabis pe care s-a constatat că le-a cumpărat. În fiecare caz, judecătorul a constatat că probele reclamantului au fost lipsite de credibilitate . 

  Hotărârile Curții de Apel nu au fost incompatibile cu noțiunea de echitate audierea în cadrul procedurilor penale pentru a atribui sarcina fiecărui solicitant pentru a da o relatare credibilă a situației sale financiare.   Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 6 § 1 din Convenție cu privire la oricare dintre reclamanți.[10]

   Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Amintim că dela data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranță se va considera făcută și la confiscarea extinsă, conform art. IV și art. V din Legea nr. 63/2012[11].

            Prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, ( M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011),   Curtea Constituțională, referindu‑se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că „așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

Cât privește instituția confiscării extinse „care nu este altceva decât o varietate a măsurii de siguranță a confiscării”, Curtea constată că această instituție a fost introdusă în legislația română prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ( M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012), lege care transpune în legislația națională art. 3 din Decizia‑cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, ( Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005). De altfel, în Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de coope­rare și verificare, dat publicității în luna iulie 2011, se recomandă ca în sfera luptei împotriva corupției țara noastră să dovedească rezultate convingătoare în recuperarea produselor infracțiunii, urmând cele mai bune practici din alte state membre ale Uniunii Europene și adoptând o nouă lege privind confiscarea extinsă.

Prin urmare, analiza Curții Constituționale va avea ca punct de plecare susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile și egalitatea cetățenilor în fața legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

Astfel, Curtea constată că prin efectele sale confiscarea extinsă, așa cum s‑a arătat mai sus, deși nu este condiționată de răspunderea penală, presupune o legătură indisolubilă cu infracțiunea. Drept urmare, apare ca o cauză de înlăturare a unei stări de pericol și de preîntâmpinare a săvârșirii unor alte fapte penale.

Analizând conținutul întregii reglementări referitoare la confiscarea extinsă din Codul penal, Curtea constată că principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituții.

În ceea ce privește principiul egalității în fața legii a cetățenilor, Curtea constată că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi și, pe cale de consecință, să nu se dispună luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă față de primul.

Altfel spus, dispozițiile referitoare la confiscarea extinsă sunt constituționale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012.

În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Aceasta nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiției, nu este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situația în care urmează a da dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată[12].

Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 107 C. pen.). Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (alin. 3 al art. 107),dar este vorba de „persoana care a comis o faptă. . . .”. Suntem totuși în “situația. . . “ dar legat de alin. 2, numai „față de” persoană,  înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor penale raportându-se numai la acea persoană “penală” (ajuridic spus, dar încetățenit!!).  Chiar dacă se urmărește înlăturarea unei stări ,  pericolul nu poate fi privit în abstract, ci legat de preîntâmpinarea săvârșirii de către un făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală.

Semnalăm o posibilă incongruență, atât timp cât Constituția a înlăturat confiscarea averii:  Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă . Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii (art. 44 alin. 8, respectiv, 9 ).

Articolul   1121,introdus prin Legea nr. 63/2012, reglementează confiscarea extinsă:

sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele produse, folosite, date, dobândite. . . , în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unor infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare.

Confiscarea extinsă se dispune dacă,  cumulativ:

    a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; și

    b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute de lege. Se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul.

Se confiscă, de asemenea, bunurile obținute din exploatarea sau folosirea lor și bunurile produse de acestea[13].

Confiscarea extinsă este o instituție de drept material[14].

Prin  Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională  s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal[15].

  Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care aveau următorul cuprins:

“(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; […]”.

  Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii și ale 147 alin. (4) referitor la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.

  Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 ( M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014) s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

  Prin decizia arătată, Curtea a reținut că: “sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare”[16]  

  S-a arătat că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial.

  S-a mai reținut, cu privire la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, că “așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție[17]  

  Astfel, Curtea a statuat că, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, Curtea a reținut că nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. În consecință, Curtea a constatat că măsura de siguranță a confiscării extinse este o normă de drept penal material.

  Curtea a decis că măsura de siguranță a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracțiunea care a determinat condamnarea, cât și actele anterioare acesteia din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse au fost comise după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 63/2012.

  Curtea a reținut că principiul neretroactivității legii își găsește justificarea și are rolul de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecților de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.

Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. S-a observat că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

              Curtea constată că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal cuprind o soluție legislativă identică cu cea a art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, cele două texte fiind introduse în actele normative anterior arătate prin Legea nr. 63/2012. Având în vedere identitatea de obiect al prezentei excepții cu cel al excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, norma privind confiscarea extinsă prevăzută la art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal nu poate depăși limita temporală reprezentată de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, neputându-se dispune cu privire la bunurile dobândite de persoana condamnată înaintea datei anterior referite, soluție de principiu reținută în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art. 112alin. (2) lit. a) din Codul penal nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoarea Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție
 

Câștigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalității organizate transfrontaliere, inclusiv a organizațiilor criminale de tip mafiot. Prin urmare, statul trebuie  să dispună de mijloacele de a depista, sechestra /îngheța, gestiona și confisca produsele provenite din săvârșirea de infracțiuni. Prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate trebuie realizată și prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, în anumite cazuri, extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale.

Atât în cazul confiscării simple, directe,  cât și a celei extinse,  măsura constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. în aplicarea acestei sancțiuni, instanța de judecată va examina dacă restricția dreptului îndeplinește exigențele art. 53 din Constituție, respectiv va examina: prevederea în lege; scopul urmărit; caracterul necesar; caracterul proporțional.

Prevederea în legea română a măsurii include condițiile de aplicare și scopul.

Confiscarea extinsă se dispunea dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) valoarea, bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;

b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).

Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terț unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți ori dintre părinți, și. copii, în cazul în care conviețuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deține controlul.

Este cazul să amintim de o reglemenare mai veche, potrivit căreia, ca persoane responsabile civilmente,  persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul și au tras foloase de pe urma infracțiunii răspund solidar împreună cu acesta, în baza art. 15 din fostul Decret nr. 221/1960, în limitele foloaselor de care au beneficiat, chiar dacă nu au avut cunoștință că infractorul a săvârșit o faptă penală prin care s-a adus un prejudiciu, fiind suficient să se dovedească că au beneficiat de pe urma infracțiunii[18].

Prin bunuri se înțelege și sumele de bani. Este vorba de orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate; produsele includ și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse. O definiție extinsă a bunurilor (ca valoare echivalentă) include documente sau instrumente juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri, de exemplu, instrumente financiare sau documente care pot da naștere unor drepturi de creanță și care se află, în mod normal, în posesia persoanei căreia i se aplică procedurile relevante.De asemenea, este vorba și de  bunuri  transferate în cunoștință de cauză, în vederea evitării confiscării, către terți sau achiziționate de aceștia (fără să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință). Amintim că, potrivit art.14 C. civ.,  orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.  Buna-credință se prezumă până la proba contrară. Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității (de exemplu, art. 347 C. civ. [19]).

La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, persoanele prevăzute la alin. (3).

Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.

Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.

Confiscarea face parte din cadrul politicilor de prevenire a infracționalității și fiind prevăzută de lege, confiscarea extinsă a vizat un scop legitim.

Cu privire la proporționalitatea cu scopul vizat, Înalta Curte de Casație și Justiție  a verificat dacă procedurile care s-au derulat în fața instanțelor a oferit acuzatului și soției sale, ținând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de a-și susține cauza în fața autorităților competente. Curtea a constatat că această condiție a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată în fond și recurs, în urma unor proceduri contradictorii. In plus, s-au examinat faptele într-o modalitate obiectivă fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situația financiară a acuzatului și soției sale pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât grație folosirii unor profituri ilicite. Astfel, ținând cont de interesul general referitor la combaterea fenomenului infracțional, înalta Curte a considerat că ingerința nu este disproporționată față de scopul vizat.

Înalta Curte analizând condițiile dispunerii unei astfel de măsuri deduse din textul menționat, reține întrunirea cumulativă a acestora astfel:

Obiectul judecății în această cauză se referă la infracțiuni de corupție, respectiv infracțiunea de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în forma autoratului sau complicității.

Sancțiunea prevăzută de lege, potrivit caracterizării în drept a activității infracționale, este închisoarea de la 2 Ia 12 ani, maximul special fiind în cuantumul determinat potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, majorat cu 2 ani față de norma de incriminare din C. pen.

Fapta de corupție a fost aptă, iar nu numai susceptibilă, să-i procure participantului un folos material. Astfel inculpatului P.l.A. a obținut un folos injust constând în suma de bani remisă, iar activitatea sa ilicit penală în perioada iunie 2008 – iunie 2012 i-a creat condițiile realizării plăților către unitățile bancare.

Soții P. au achiziționat două apartamente cu sume de bani obținute din contracte de credit ipotecar pentru care ratele lunare aferente au fost achitate din sume obținute ilicit.

De asemenea, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condițiile referitoare la faptul că:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă anterioară de 5 ani, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;

b) Au fost administrate probatorii din care rezultă indubitabil că plățile lunare aferente creditelor obținute au fost achitate constant din sumele ilicite dobândite din activitatea infracțională.

Confiscarea specială are ca obiectiv deposedarea inculpatului de bunurile a căror valoare depășește nivelul veniturilor licite ale acestuia.

Se constată că cele două contracte de credit au fost încheiate în 12, 16 iunie 2008, iar activitatea infracțională dedusă judecății în prezenta cauză s-a săvârșit în perioada mai – iunie 2012.

Ca urmare perioada iunie 2008 – iunie 2012 va constitui perioada de referință pentru raportarea veniturilor și determinarea caracterului licit ori ilicit al acestora.

Astfel, Înalta Curte va avea în vedere, pentru această perioadă de referință, sumele totale obținute de soții P., lunar si va cenzura si eventualele sume obținute de la terți (rude), prin liberalități.

Având în vedere clauzele contractelor de împrumut, Ministerul Public și prima instanță au reținut că cei doi soți au achitat lunar, în perioada iunie 2008 – iunie 2012, suma de aproximativ 1.500 euro, în timp ce veniturile salariate lunare cumulate ale acestora nu au depășit, 4.100 lei, echivalentul a mai puțin de 1.000 euro.

Înalta Curte constată că soții P.l.A. și P.D.A., în perioada de referință, au avut calitatea de funcționari publici cu statut special în cadrul M.A.I., iar potrivit Legii nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, aveau obligația legală de a completa declarația de avere.

Se constată că în legătură cu veniturile nete salariale declarate există diferențe nesemnificative, între declarațiile soților, astfel încât înalta Curte va reține aceste venituri salariale în cadrul analizei următoare.

La dosarului cauzei au fost atașate înscrisuri emanate de la unitățile bancare referitoare la derularea contractelor de credit .

Apărările inculpatului în sensul că a primit de la părinții săi sume importante de bani, 76.259 lei în anul 2008 și 55.903 lei în anul 2009, nu pot fi apreciate ca sincere și apte să facă dovada achitării ratelor din venituri obținute licit, în perioada 2008-2012.

În primul rând, în calitate de funcționari publici soții P. aveau obligația de a însera în declarațiile de avere aceste venituri suplimentare, or nici una dintre declarațiile de avere completate nu se referă la donații ori liberalități făcute în favoarea lor de către rude, apărarea fiind una evident pro causa.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că inculpatul și soția sa nu au dovedit proveniența licită a sumelor destinate achitării ratelor, în condițiile în care se prezumă că veniturile salariale au asigurat mijloacele de subzistență familiei.

În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun aparținând (și) soțului, Înalta Curte reține următoarele:

Soții P. au obținut cele două apartamente în timpul căsătoriei, acestea intrând în proprietatea comună devălmașă, soția deținând indubitabil o cotă parte.

Înalta Curte reține că măsura confiscării a făcut obiectul cenzurii în cele două grade de jurisdicție, respectiv în fața instanțelor de fond și de recurs. Măsura a fost solicitată inițial de procuror prin actul de sesizare și probatorii au fost administrate încă din cursul urmăririi penale, înscrisuri (provenind de la unitățile bancare, declarații de avere), probatoriul fiind prelungit în fața instanțelor (înscrisuri: extrase de cont pentru inculpat și rudele sale ori ale soției; declarații de martori, fiind audiate rude ale soților, declarația părții însăși). Aceste probatorii, evidențiate anterior, au fost administrate în susținerea intereselor legitime ale inculpatul și soției sale, chiar dacă aceasta din urmă nu a fost parte în prezenta cauză. Avocații aleși ai inculpatului au susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, de-a lungul întregii proceduri.

În ansamblul său, procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese.

C.E.D.O., prin hotărârea din data de 10 aprilie 2012, pronunțată în cauza S. c L., a arătat că reclamanta, deși nu a fost parte în procedura penală desfășurată împotriva soțului său a avut ocazia să administreze probe în valorificarea propriului interes, aspect ce a condus la concluzia lipsei încălcării drepturilor acesteia sub aspectul art. 6 § 1 din Convenție[20].

Nu există nici un impediment actual ca în cursul proceselor penale să nu se dispună citarea terțului în patrimoniul care va resimți efectul măsurii de siguranță a confiscării pentru a fi încunoștințat despre procedura derulată și posibilele consecințe asupra drepturilor sale de natură civilă, dându-i-se posibilitatea reală de a se apăra, inclusiv prin administrarea de probe. În cauză avocatul inculpatului a susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, iar procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese în procesul desfășurat împotriva soțului său acuzat de infracțiuni de corupție.

În aceeași hotărâre menționată anterior, C.E.D.O. a arătat și faptul că măsura confiscării dispuse față de soț nu echivalează cu atestarea vinovăției sale în raport cu vreo infracțiune și, ca urmare, nu se poate reține o încălcare a art. 6 § 2 din aceeași Convenție.

În ceea ce privește incidența legi ce a reglementat confiscarea extinsă se constată că infracțiunea cercetată este comisă în iunie 2012, după intrarea în vigoare a art. 118 C. proc., în aprilie 2010. Din momentul intrării în vigoare a acestui text a devenit previzibil și accesibil pentru acuzat faptul că săvârșirea ulterioară de infracțiuni îl va supune exigențelor acestei legii, măsura de siguranță vizând și foloase dobândite printr-o conduită anterioară. Această interpretare a textului, este susținută de doctrină.

Inculpatul a săvârșit infracțiunea cercetată în iunie 2012, iar actele ilicite anterioare evaluate sub aspectul măsurii de siguranță au fost săvârșite în perioada iunie 2008 – iunie 2012. Sub aspectul acestei activități anterioare infracțiunii cercetate relevante sunt poziția inculpatului care a recunoscut activitatea infracțională descrisă în actul de sesizare, dar și conținutul unor convorbiri interceptate în care însuși făptuitorul se referă la săvârșirea unor acte ilicit penale similare în perioada menționată 2008-2012.

Înalta Curte reiterează faptul că, în recurs, în procedura audierii, inculpatul a precizat, asistat de apărători aleși, că înțelege să achieseze la întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, deci inclusiv la conținutul interceptărilor. Astfel, structurată strategia apărării pentru acest inculpat, respectiv pe susținerea unei conduite de recunoaștere totală a faptului ilicit penal și de necontestare a probatoriilor administrate, cu excepția audierii, nu au fost solicitate sau administrate probatorii noi în calea de atac.

Posibilitatea confiscării unor bunuri obținute din activități infracționale anterioare actului ilicit penal dedus judecății, cu respectarea anumitor garanții legate de exercițiul dreptului la apărare, este recunoscută de C.E.D.O., care atestă ca acest demers nu este contrar exigențelor art 6 § 1 din Convenție.

În ceea ce privește natura juridică a acestei măsuri, deși prevăzută de legiuitor în titlul destinat măsurilor de siguranță, prin severitatea efectelor și prin scopul său trebuie apreciată ca o veritabilă pedeapsă. Scopul acestor măsuri nu este numai unul eminamente preventiv, ci tebuie acceptată și natura represivă a acestei sancțiuni. Acest caracter prin el însuși demonstrază necesitatea ca măsura confiscării extinse să facă obiectul unei dezbateri contradictorii, astfel cum s-a procedat în cauză, neputându-se reține la art. 118 alin. (2) C. pen., întrucât exced nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate, respectiv suma lunară de plată dedusă din contractele de credit obținute pentru achiziția celor două apartamente depășește veniturile (salariale, nete) lunare, totale ale soților.

Directiva 2014/42/UE[21]  arată că „este suficient ca instanța să evalueze pe baza probabilităților sau să poată prezuma în mod rezonabil că este semnificativ mai probabil ca bunurile în chestiune să fi fost obținute în urma unor activități infracționale decât din alte activități. În acest context, instanța trebuie să analizeze circumstanțele specifice ale cauzei, inclusiv faptele și probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea extinsă. Faptul că valoarea bunurilor unei persoane este disproporționată față de venitul legal al acesteia s-ar putea înscrie între acele fapte care conduc instanța la concluzia că bunurile provin din activități infracționale. Statele membre ar putea, de asemenea, să stabilească o cerință pentru o anumită perioadă de timp în care bunurile ar putea fi considerate a fi provenit din activități infracționale” (subl.ns.- D.C.).

În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1746 C. civ., în vigoare la data încheierii contractelor de ipotecă, precum și dispozițiilor din noul C. civ., art 2327, 2345 și 2360, care preiau dispozițiile din reglementarea anterioară, garanția imobiliară urmărește bunul indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietății și a devenit opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în C.F.

Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părții civile, întrucât nu va avea nici o influență asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul 1.

Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 alin (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., Serviciul Teritorial Constanța, împotriva sentinței penale nr. 172/ P din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru C.P.M.F. Va casa în parte sentința recurată și,  rejudecând, va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (5), art. 81,art. 82 și art. 83 C. pen. cu toate consecințele, în ce-l privește pe inculpatul N.A.

În baza art. 86 C. pen., va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului N.A. pentru cele două infracțiuni de complicitate la trafic de influență, prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref.la art. 257 alin. (1) C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6(șase) ani și 6 (șase) luni stabilit în baza dispozițiilor art. 86” C. pen. [. . . ] În baza art. 118 alin. (1) lit. p) și alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea extinsă, în favoarea statului, a celor două apartamente obținute cu credit ipotecar de către inculpatul P.l.A. [22]

Consiliul Europei, apreciind că România, alături de alte state membre, nu este încă în măsură să confiște în mod eficient produsele infracțiunilor, a adoptat Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor și altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea[23]. Decizia CE are ca scop să garanteze că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracțiunea și în ceea ce privește sarcina probei privind sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune având legătură cu criminalitatea organizată.

Printr-un proiect de lege s-a propus eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii.

Curtea reține că în absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari[24].  

De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003[25], Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică “pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni“. Curtea a reținut că acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.

Curtea subliniază că reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.

  Cu majoritate de voturi, curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție[26].

În dezacord cu hotărârea Curții Constituționale , în opinia separată se consideră că modificarea vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituție nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanțiilor acestuia.

Se arată că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăsește prezumția caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituțiile Franței, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei și Ciprului.

 Prezumția ar trebui înlăturată, deoarece “nu aduce atingere securității juridice a dreptului de proprietate“ , acesta fiind în continuare garantat și ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicția confiscării averii dobândite licit.

Este știut că principiul securității juridice își are originea în dreptul german, care a consacrat protecția cetățenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerențelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituțional din Franța a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea și caracterul inteligibil al legii (François Luchaire – Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a preluat același sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluționată prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodată, și CEDO s-a pronunțat în același sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 și 22 septembrie 1994, pronunțate în cauzele Sunday Times c Marii Britanii și Hentrich c Franței, se arată, documentat[27], în opinie.

Autorul opiniei consideră că “sensul principiului securității juridice reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum și prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înțeles la nivel european“ (subl.ns. – D.C.) .

Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996[28] a făcut obiectul constituționalității unei  inițiative de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din Constituția României .

Prin inițiativa de revizuire se propunea înlocuirea prezumției caracterului licit al dobândirii averii cu următorul text: ”Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”.

 Curtea Constituțională a arătat cu acel prilej, europenește, că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituție, conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită.

În mod corespunzător, alin.(8) al art.41 din Constituție prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. Astfel fiind, prezumția instituită de art.41 alin.(7) din Constituție nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii.

Prin propunerea de revizuire se urmărea răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii.

Securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este însă indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii.

 De aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, conchide curtea. 

În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare.

Fiecare stat membru ia măsurile necesare care să-i permită, în condițiile prevăzute, să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționaledesfășurate de persoana condamnată. Decizia-cadru 2001/500/JAI a impus statelor membre să permită confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor “ca urmare a pronunțării unei condamnări definitive” și să permită confiscarea unor bunuri a căror valoare corespunde acelor instrumente și produse[29].

Confiscarea poate opera doar în cadrul unei proceduri penale,  în fața oricărei instanțe penale competente, față de o  persoană condamnată – sub orice formă de participare[30] –  pentru săvârșirea uneiinfracțiuni deosebit de grave limitativ enumerate[31] ca atare în lege,- răsturnându-se prezumția caracterului licit al averii, cuprinsă în  art. 44 pct. 8 din Constituția României, republicată. Nu vedem nici o “extindere” a principiilor de drept penal ! În acest sens este și Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005[32].

Înlăturarea  prezumției  aduce “atingere securității juridice a dreptului de proprietate“, atât timp cât averea este proprietate, dreptul este afectat în esența sa, după cum aplicarea dreptului penal reprezintă o știrbire a libertății persoanei, adusă de societate în numele legii, și se afectează în substanța lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar și ale terților care nu fac obiectul urmăririi penale.

Mijlocul tehnic constă în instituirea unei prezumții legale de greșeală și  presupunând un raport de cauzalitate, care, prin mijlocirea faptei celui pentru care se răspunde, leagă comportarea celui prezumat răspunzător de paguba pricinuită. Prezumțiile de responsabilitate descompun sarcina probei și înlocuiesc dovada anevoioasă a culpei sau  raportul de cauzalitate cu proba unor elemente vecine și conexe ușor de dovedit, de care legea leagă prezumția[33].   

Avem prezumția legală[34] a  caracterului licit al averii,  avem prezumția legală a indemnului,  determinării faptei ,  terții știau sau ar fi trebuit să știe– sunt determinări legale ca atare ca fiind,  special,  opera legiuitorului. Întâlnim o prezumție simplă,  la lumina și înțelepciunea judecătorului,  a tragerii unui folos,  al terților[35]. După forța ei probantă, credem că avem de-a face și cu o prezumție legală  relativă,  iuris tantumcândlegea vorbește de  convingerea instanței,  care se poate baza inclusiv  ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei[36].  Referitor la fundamentul răspunderii – culpă,  responsabilitate,  garanție,  obiectivă,  echitate –  în cazul confiscării extinse din art. 1121,  alin. (1) și (2) C. pen. putem vorbi de prezumții de factură intermediară,  provenind dintr-o reglementare specială,  limitativă,  restrictivă[37]

În conținutul noțiunii de culpă trebui inclus orice comportament uman neadecvat,  nepotrivit unei anume situații (o slăbiciune,  o neatenție,   o încredere exagerată) și care a avut un rezultat prejudiciabil[38].

Articolul  1369 din Codul civil reglementeaază  răspunderea altor persoane.Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei. Aceste dispoziții se aplică și în privința celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite. În acest caz,  este vorba de o răspundere solidară. Dacă paguba rezultă din fapte deosebite, iar între făptuitori nu a existat înțelegere, responsabilitatea se împarte, încât autorul fiecărui delict va fi obligat numai la repararea prejudiciului cauzat prin propriul fapt juridic ilicit – obligații divizibile  [39]

Revizuirea art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituție   aduce   atingere dreptului de proprietate, dar nu ni se pare necesară/utilă, atât timp cât este posibilă și chiar obligatorie aplicarea “tratatelor internaționale anterior menționate și a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală“. Apreciem că legea română corespunde oricăror norme de echitate.

Prin Legea nr. 228/2020[40] s-a transpus în legislația națională art. 4 alin. (2), art. 5-7, art. 8 alin. (1) și (6), art. 9 și art. 11 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 127 din 29 aprilie 2014, precum și art. 8 alin. (4) din Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65 din 11 martie 2016.

La articolul 1121 C. pen.[41],  alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

”  Art. 1121. – (1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când fața de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei.

(2) Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței. Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului a fost evitarea confiscării.”

Se înlătură astfel limitarea aplicării instituției confiscării extinse doar în cazul anumitor infracțiuni[42].

 Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.

 Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață (art. 349 C. pr. pen. ).

Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal (art. 97 C. pr. pen. )[43].

Faptele privitoare la răspunderea civilă constituie un obiect al probei.

Instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din orice activități infracționale,  nu numai activități infracționale de natura celor prevăzute anterior,  limitativ,   la alin. (1). Legea vorbește de  convingerea instanței,  care se poate baza inclusiv  ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei[44].

Terții de care se face vorbire nu pot avea decât cel puțin calitatea de părți responsabile civilmente.


[1] Republicată.Abrogată  prin Legea nr.115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, functionarilor publici si a unor persoane cu functii de conducere (M.Of. 263 din 28 octombrie 1996)

[2] Cu intervenții succesive prin  Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor şi demnităților publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (M.Of. nr. 621 din  2  septembrie 2010),   Legea nr. 94/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008),   Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 359 din 25 mai 2007)

[3] DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, 440 din data de 23 iunie 2011

[4] V și Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,   Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal,  Decizia nr. 956 din 8 martie 2018,  https://idrept.ro/. CJCE,  Cauza C-402/05P. Yassin Abdullah Kadi și Al Barakaat International Foundation c Consiliul Uniunii Europene și Comisia Comunitățiloe Euronene,  Hotărârea din 3 septembrie 2008,  Cauza C-379/08,  ERG ș. a. ,  Hotărârea din 9 martie 2010,  curia. europa. eu. Tudorel Toader,  Marieta Safta, Constituția României,  Ed. Hamangiu,  2015,  pp. 185-211

[5] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. Nr. 97 din 7 februarie 2019, §§ 390-392

[6] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 168 din 2 martie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul penal, M. Of. nr. 167 din   16 martie 2010

[7] https://idrept.ro/Document

[8] Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,   Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal,  Decizia nr. 424 din  18 februarie 2016. În acelaşi sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 1573/2012, https://idrept.ro/

[9] CEDH, Fourth Section, Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,,  §38-50  https://hudoc.echr.coe.int/

[10] CEDH,  Fourth Section,  Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,,  §38-50  https://hudoc.echr.coe.int/

[11] Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 112 şi 1121 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va considera făcută şi la confiscarea extinsă (Art. IV)

Dispoziţiile art. II şi IV intră în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (Art. V). Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M Of nr. 258 din 19 aprilie 2012

[12] Curtea Constituţională, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispo­ziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.

[13] V  Curtea Constituțională , dec. nr. 11/2015, M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015. V și Dan Lupașcu, Mihai Mareș,  coordonatori,  Codul penal Jrisprudență obligatorie, Jrisprudență elevantă,  Universul juridic,  2018,  pp. 99-100;  Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, ratificată prin Legea nr.263/2002; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe cale terestră, a aerului şi pe mare, ratificate prin Legea nr.565/2002

[14] Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010,   cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.  Modificarea introdusă prin  Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012  transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005

[15] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal,  M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015

[16] v,   în acest sens Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014

[17] v și Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011

[18] Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 1319/1975, în Culegere de decizii, 1975, p. 435.  Încă nu se inventase confiscarea extinsă la nivel european. Pentru repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiuni sînt supuse urmăririi şi bunurile persoanelor care au gospodarit împreună cu infractorul, ori au avut raporturi strinse cu el, în măsura în care s-a constatat judecătoreşte ca au tras foloase de pe urma infracţiunii.Decretul este publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 1 iulie 1960 și republicat în B. Of. nr. 144 din 15 decembrie 1969,  în temeiul Decretului nr. 679 din 7 octombrie 1969.   Parte responsabilă civilmente,  având raporturi strânse cu infractorul,   care a tras foloase. Dacă nu a fost chemată ca parte în procesul penal,  există doar soluția unei acțiumi civile separate (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1373/1985,  în Culegere de decizii, 1985, p.352). În măsura în care s-a constatat judecătorește că s-a tras folose de pe urma infracțiunii.  Instanțele au obligația să administreze probe că s-a profitat și întinderea valorii de care s-a beneficiat (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1426/1981,  Culegere de decizii, 1981, p.325)

[19] Adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor.

[20] https://hudoc.echr.coe.int/

[21] Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană,   Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,  29 aprilie 2014,  L 127/39

[22] I.C.C.J., S. pen. , dec. nr. 1922 din 5 iunie 2013,  www.scj.ro și idrept. ro

[23] Decizia-Cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea,  19/vol. 07,  Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene,  147

[24] M. Of.  nr. 29 din 11 octombrie 1991

[25] M. Of.  nr. 317 din 13 mai 2003

[26] Curtea Constituţională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of.  nr.  440 din 23 iunie 2011 , cu Opinie separată prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc.

[27] V și Case of Handyside c The United Kingdom ,  5493/72,  07/12/1976, Case of Agosi c The United Kingdom, 9118/80,  24/10/1986, Case of Allan Jacobsson v. Sweden (No. 1), 10842/84 , 25/10/1989, Case of Sun v. Russia, 31004/02,  05/02/2009, Affaire Grifhorst c. France, 28336/02, 26/02/2009 etc.

[28] M. Of.  nr.211 din 6 septembrie 1996.

[29] Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).

[30] “Dacă și în ce măsură persoana condamnată este răspunzătoare pentru faptul că confiscarea instrumentelor a devenit imposibilă” (Directiva 2014/42/UE) – subl. ns. D. C.

[31] Spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor. Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii.

[32] „ sub rezerva pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracțiune”. Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, p. 49. Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului  din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană vizează revizuirea și extinderea dispozițiilor Deciziilor-cadru 2001/500/JAI și 2005/212/JAI (RO L 127/40 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 29.4.2014 ). La confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor ca urmare a hotărârii definitive a unei instanțe și confiscarea unor bunuri de valoare echivalentă acestor instrumente și produse ar trebui să se aplice conceptul extins de infracțiune prevăzut în această directivă.

[33] M. Eliescu,  Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, pp. 249-253. Prezumție de culpă,  la Petre Anca,  Fapte ilicite,  în „Teoria generală a obligațiilor” de Tudor Popescu și  Petre Anca                                                     ,  Ed. Științifică,  1968,  p. 213

[34] Vom avea o culpă comună,  pentru coluziune,   în cazul coautorilor,  complicilor,  tăinitorilor (la aceștia vorbim de o răspundere în măsura valorii,  întrucât nu există un raport de cauzalitate direct,  ci prezumat legal,  fapta lui fiind posterioară).

[35] Ei având un drept propriu.

[36] Jurisprudență relativ recentă și la Gheorghe Beleiu, Drept civil român, „Șansa”,  1995,  pp. 111sqq

[37] Despre prezumția de culpă v și Petre Anca,  loc. cit. pp. 214-216: mutatis mutandis, proba contrară este doar cazul fortuit.

[38] Lacrima Rodica Boilă,  Răspunderea civilă delictuală obiectivă,  Ed. C. H. Beck,  București,  2008,  p. 66, discutând despre criza actuală a răspunderii civile.  Fundamentarea  răspunderii pe ideea etico-morală a echității (în afirmarea idealului de justiție socială) pare autoarei a fi prea generală (p. 501).

[39]  C.S.J., S. civ., dec. nr. 1834/1991, în „Dreptul” nr. 6/1992, p. 88)..V șiMadalina Afrasinei ș. a. , Noul Cod Civil comentat , Hamangiu,  2013

[40] Legea nr. 228 din 2 noiembrie 2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene,  M. Of. nr. 1019 din   2 noiembrie 2020

[41] Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare.  V Expunerea de motive, cdep. Plx 537/07. 12. 2017

[42]   Extinderea domeniului Art. 1121 Confiscarea extinsă     (1) Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracţiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material şi pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:

    a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;

    b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;

    c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;

    d) infracţiunea de spălare a banilor;

    e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;

    f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;

    g) constituirea unui grup infracţional organizat;

    h) infracţiuni contra patrimoniului;

    i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive;

    j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;

    k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi reziduuri;

    l) infracţiuni privind jocurile de noroc;

    m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

    n) infracţiuni de evaziune fiscală;

    o) infracţiuni privind regimul vamal;

    p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice;

    q) traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.

[43] Administrare care să permită acuzatului suficiente garanţii de contrabalansare sub aspectul credibilităţii martorilor/persoanelor audiate, sub aspectul veridicităţii probei etc.V și Ion  Neagu,  Mircea Damaschin,  Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic,  2018

[44] Este evident, caracterul dobândirii fiecărui bun trebuie dovedit ca ilicit ( . . . și periculos, necesar din art 10 CEDH, nu e sinonim cu indispensabil,  spune CEDO,  cauza Handyside c UK,  7 decembrie 1976[44],  Sun c Russia,  5 februarie 2009[44],  cu bani  câștigați în mod legal, prin activitățile sale comerciale dar omis nedeclarați vamal,  Phillips c Regatul Unit, nr. 41087/98, §§ 9-18 , CEDO 2001-VII, cu bunuri provenind dintr-o infracțiune, sau Raimondo c. Italiei, hotărârea din 22 februarie 1994, seria a nr. 281-a, § 29,  cu bunuri dobândite ilicit). V și D. Ciuncan,  Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 78 din 8 mai 2000,  ed. a III-a,  pp. 316,  442,  460,  869.

MARTOR. SOLUŢIA LEGISLATIVĂ CARE NU REGLEMENTEAZĂ DREPTUL MARTORULUI LA TĂCERE ŞI LA NEAUTOINCRIMINARE, ESTE NECONSTITUŢIONALĂ.

  Articolul  21 alin. (2) din Constituţie consacră regula  potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi dreptul la justiţie.   Părţile au dreptul la un proces echitabil,  iar potrivit art. 24 alin. 1,   Dreptul la apărare este garantat.

Curtea Europeană s-a preocupat de necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului şi dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecţie a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.

Prin Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020[1], Curtea Constituțională  a reconsiderat soluţia anterioară,  Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017[2] și constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională.

Curtea constată că art. 118 C. pr. pen.  nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie ( § 79)

Se reține că și Înalta Curtea de Casație și Justiție  a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale… şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor.”

Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 CEDH, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)

Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. 

Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016[3] a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, a reţinut că « Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi “alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane.»

Într-o cauză[4],  Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a constatat echitatea procedurii , cănd martorul a mărturisit săvârşirea faptei în faţa organelor de urmărire penală, deşi la momentul audierii nu exista niciun indiciu cu privire la implicarea acestuia; instanța europeană a arătat că organele judiciare au schimbat imediat calitatea sa din martor în suspect şi nu au mai desfăşurat niciun procedeu probatoriu între momentul mărturisirii şi numirea unui avocat.[5]

În consecință,  în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie . O persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare[6].

Avocatul Cătălin Oncescu realizează, pentru Monitorul Justiției, o analiză: Dreptul martorului de a nu se autoincrimina. Propuneri de lege ferenda, având în vedere Decizia nr. 236/2020 pronunțată de Curtea Constituțională a României[7]. D-sa apreciază că ar trebui reglementată instituția procesual penală a „martorului interesat”, în categoria altor subiecți procesuală (art. 34 C. pr. pen. ), ca fiind acea persoană cu privire la care există suspiciuni sau indicii că ar fi săvârșit sau ar fi participat la săvârșirea faptei

Există o preocupare constantă pentru o poziție echilibrată a organului de urmărire,   așa cum a observat și Curtea Constituțională, uneori lipsa calității oficiale de suspect derivă din lipsa manifestării de voință a organelor de urmărire penală, care nu emit ordonanța în condițiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală și procedează la audierea persoanei în calitate de „martor”.

De altfel, Codul de procedură penală recunoaște deja această calitate în cazul anumitor persoane. Spre exemplu, art. 196 C. pr. pen.  („Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane”), arată că organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa consimțământului acestora. De asemenea, art. 148 C.pr.pen. („Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor”) arată că procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirii investigatorilor sub acoperire și atunci când există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționalece au legătură cu infracțiunile cercetate.

„Din moment ce este evident că există o prezumție de parțialitate, martorul-denunțător sau declarația oferită de acesta nu poate prezenta aceeași credibilitate precum a unui martor veritabil.”

Un alt exemplu ar fi acela al metodelor speciale de supraveghere tehnică. Conform art. 140 alin. (5) lit. f) C. pr. pen. , încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să cuprindă numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute.

Din acest punct de vedere, pentru a fi dispusă în mod efectiv oricare dintre măsurile de supraveghere tehnică, chiar dacă nu este menționată expressis verbis această condiție în codul de procedură penală, este necesar ca judecătorului de drepturi și libertăți să îi fie prezentate probe din care să rezulte anumite suspiciuni că persoana supusă acelor măsuri de supraveghere solicitate de procuror este implicată în activități infracționale care au legătură cu infracțiunile cercetate. În caz contrar, dacă procurorul nu ar fi obligat să demonstreze în fața judecătorului de drepturi și libertăți implicarea persoanei respective, ar însemna că orice persoană ar putea fi supusă (în mod arbitrar) unor asemenea măsuri care aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În concluzie, pentru ca supraveghere tehnică să fie dispusă cu privire la o persoană, la dosarul înaintat către judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să existe anumite mijloace de probă din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana respectivă este implicată sau are o strânsă legătură cu infracțiunile cercetate.

Cu toate acestea, în situația dispunerii unor măsuri de supraveghere tehnică față de o persoană, Codul de procedură penală nu impune ca persoana respectivă să aibă calitatea de suspect ori inculpat. Prin urmare, în situația în care persoana respectivă este chemată de parchet pentru a susține o declarație în calitate de „martor” (uneori chiar în timp ce este supusă unor măsuri de supraveghere tehnică), apreciem că această persoană nu poate fi audiată în calitate de „martor.”

«Existând posibilitatea că aceste împrejurări să fie create în mod intenționat de către parchet (spre exemplu, pentru a urmări reacția persoanei citate în calitate de „martor” după ce părăsește sediul parchetului), se pune problema încălcării principiului loialității procedurilor

Citând doctrina[8],  D-sa se referă la acel principiu al loialității procedurilor (în special, urmărirea penală) care decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită „moralitate procedurală” a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului.

„Semnificația acestui principiu constă în aceea că, pe întreg parcursul procedurilor judiciare (urmărire penală, cameră preliminară, judecător de drepturi și libertăți și judecată), organele judiciare trebuie să desfășoare activitățile specifice aținându-se de la orice manopere de natură să conducă la administrarea cu rea-credință a probelor.”

Apreciind în mod deosebit preocuparea judicioasă pentru construirea unui proces modern,  echitabil,  în practică nu vedem necesitatea unor construcții colaterale, gen martor asistat,   care ar putea cel mult îngreuna procedura.

Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 CEDH, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare

Și în dreptul nostru se consolidează regula imperativă ca acuzarea să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie[9].


[1] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie,  M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020

[2] M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017.  Dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza;  legea procesual penală  nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia. Legea naţională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere şi la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiţie a acestei garanţii procesual penale în sistemul de drept intern(§ 52 al deciziei nr. 236).

[3] Nepublicată,  citată în decizia nr. 236

[4] Cauza Bandaletov c Ucraina, Hotărârea   din 31 octombrie 2013.    In sum, having regard to the entirety of the domestic proceedings conducted in the case, the Court attaches weight to the following considerations. The domestic authorities changed the applicant’s status from a witness to a suspect and provided him with a lawyer once they had plausible reasons to suspect him emanating from his own confession. During his first questioning as a suspect the applicant was already represented by a lawyer. Not a single investigative measure was undertaken after the mentioned initial confession and before the appointment of a lawyer for the applicant. The applicant maintained his confessing statements throughout the pre-trial investigation and the judicial proceedings, when being represented by several different lawyers. His initial confession of 21 April 2005 can hardly be regarded as having been used for his conviction, as the trial court relied exclusively on the investigative measures conducted on 22 April 2005 and later, when the applicant had already had legal assistance to rely on. Lastly, the applicant’s request for mitigation of his sentence on the ground that he had voluntarily surrendered to the police was examined by the courts.- https://hudoc.echr.coe.int/, § 71

[5] În dreptul francez este reglementată calitatea procesuală intermediară între martor şi inculpat, aceea de martor asistat, persoană faţă de care probele nu sunt de natură să conducă la inculparea acestuia. Instituţia a fost introdusă în legislaţie în anul 1987, martorul asistat având dreptul de a fi asistat de avocat ( se amintește în  Opinia separată a dlor judecătoridr. Livia-Doina Stanciu,  prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu ,  § 11 . «un drept la tăcere şi la neautoincriminare poate fi recunoscut doar unor “categorii de martori”, respectiv doar acelora priviţi din perspectiva acuzatului “de facto”». V Article 113-2 sqq Code de procédure pénale ( Modifié par Loi n°2004-204 du 9 mars 2004 – art. 95 JORF 10 mars 2004 en vigueur le 1er octobre 2004https://www.legifrance.gouv.fr/) .  Toute personne nommément visée par une plainte ou mise en cause par la victime peut être entendue comme témoin assisté. Lorsqu’elle comparaît devant le juge d’instruction, elle est obligatoirement entendue en cette qualité si elle en fait la demande ; si la personne est nommément visée par une plainte avec constitution de partie civile, elle est avisée de ce droit lorsqu’elle comparaît devant le juge d’instruction. Toute personne mise en cause par un témoin ou contre laquelle il existe des indices rendant vraisemblable qu’elle ait pu participer, comme auteur ou complice, à la commission des infractions dont le juge d’instruction est saisi peut être entendue comme témoin assisté.

[6] În Italia, art. 64 alin. 3 C. pr. pen.  impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opţiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfăşurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declaraţii referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, îşi va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor. 3. Prima che abbia inizio l’interrogatorio, la persona deve essere avvertita che:

a) le sue dichiarazioni potranno sempre essere utilizzate nei suoi confronti;

b) salvo quanto disposto dall’articolo 66, comma 1, ha facoltà di non rispondere ad alcuna domanda, ma comunque il procedimento seguirà il suo corso;

c) se renderà dichiarazioni su fatti che concernono la responsabilità di altri, assumerà, in ordine a tali fatti, l’ufficio di testimone, salve le incompatibilità previste dall’articolo 197 e le garanzie di cui all’articolo 197-bis.

3-bis. L’inosservanza delle disposizioni di cui al comma 3, lettere a) e b), rende inutilizzabili le dichiarazioni rese dalla persona interrogata. In mancanza dell’avvertimento di cui al comma 3, lettera c), le dichiarazioni eventualmente rese dalla persona interrogata su fatti che concernono la responsabilità di altri non sono utilizzabili nei loro confronti e la persona interrogata non potrà assumere, in ordine a detti fatti, l’ufficio di testimone.( Codice di procedura penale ,  https://www.altalex.com/)

[7] https://monitoruljustitiei.ro, 22 iulie 2020

[8] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed.  C.H. Beck, ed. a 4-a,   p 288.

[9] It amounted to an infringement of the right to silence, the right not to incriminate oneself and the principle that the prosecution bear the burden of proving the case without assistance from the accused.

He contended that a first, and most obvious element of the right to silence is the right to remain silent in the face of police questioning and not to have to testify against oneself at trial.  In his submission, these have always been essential and fundamental elements of the British criminal justice system. A second, equally essential element of the right to silence was that the exercise of the right by an accused would not be used as evidence against him in his trial.  However, the trial judge drew very strong inferences, under Articles 4 and 6 of the Order, from his decision to remain silent under police questioning and during the trial.  Indeed, it was clear from the trial judge’s remarks and from the judgment of the Court of Appeal in his case that the inferences were an integral part of his decision to find him guilty. Accordingly, he was severely and doubly penalised for choosing to remain silent: once for his silence under police interrogation and once for his failure to testify during the trial.  To use against him silence under police questioning and his refusal to testify during trial amounted to subverting the presumption of innocence and the onus of proof resulting from that presumption: it is for the prosecution to prove the accused’s guilt without any assistance from the latter being required (Case of John Murray v. The United Kingdom,   8 February 1996 § 41,   subl. ns.)

ANCHETĂ APROFUNDATĂ ȘI EFICIENTĂ.DREPTUL LEGAL AL VICTIMEI, AL PUBLICULUI LARG ÎN MATERIE DE INFORMAȚII

Raportorul Special al ONU pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în procesul de combatere a terorismului, ca terț intervenient la CEDO,  subliniind faptul că dreptul victimei la aflarea adevărului a fost recunoscut în mod expres într-o serie de instrumente internaționale negociate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, a susținut că dreptul internațional protejează în prezent dreptul legal al victimei, rudelor acesteia și al publicului larg să caute și să obțină toate informațiile relevante privind comiterea pretinsei încălcări, inclusiv starea și locația victimei și, după caz, procesul prin care pretinsa încălcare a fost autorizată oficial. De asemenea, include dreptul victimei la un remediu adecvat (în raport cu care aflarea adevărului reprezintă o parte indispensabilă). Plata unei compensații pecuniare fără dezvăluirea publică completă a adevărului nu este suficientă pentru executarea acestei obligații. De cealaltă parte a ecuației, dreptul internațional impune obligații corespunzătoare statelor, care ar putea fi reunite în mod convenabil sub rubrica principiului răspunderii în dreptul internațional . Acesta impune sarcini specifice pentru toate cele trei puteri ale statului. Organele de supraveghere ale puterilor executivă, judecătorească și legislativă, precum și organismele independente cărora li s-a încredințat responsabilitatea oficială de a controla aspecte în materie de informații și/sau conducerea agențiilor de informații și de aplicare a legii, suportă fiecare o parte din responsabilitatea statului de a garanta exercitarea dreptului la adevăr și principiul răspunderii.

Cu titlu de exemplu,  atunci când o persoană se poate legitim pretinde victima violenței agenților statului, statul are obligația pozitivă de a realiza o anchetă eficace care să identifice persoanele vinovate. Curtea a constatat, în Kmetty c. Ungaria, că autoritățile au omis să realizeze unele activități de anchetă ce ar fi putut elucida cele petrecute, omițând să îl audieze pe medicul ce l-a examinat pe reclamant la momentul la care a ajuns la secția de poliție ori să încerce o procedură de identificare a polițiștilor care l-ar fi lovit pe reclamant. De aceea, ancheta realizată nu a fost eficace, iar art. 3 a fost violat[1].

Problema statutului de victimă al reclamatului era strâns legată de întrebarea dacă investigația asupra evenimentelor în discuție a fost eficientă și dacă compensația acordată a oferit o reparație suficientă pentru suferințele sale. Deși Curtea nu a fost convinsă că hotărârea ce acorda compensații reclamantului avea semnificația recunoașterii unei încălcări în substanță a art. 3, a decis să plece de la această prezumție[2]. Reclamantul a primit cel puțin o compensație parțială pentru relele tratamente pe care le-a suferit. Cu toate acestea, în cazul relelor tratamente comise cu intenție, o încălcare a art. 3 nu poate fi remediată doar prin acordarea unei compensații victimei, deoarece, dacă ar fi așa, ar fi posibil ca statul să evite punerea sub acuzare și pedepsirea celor responsabili și astfel interzicerea legală generală a torturii și tratamentelor inumane și degradante ar fi ineficientă în practică.

Curtea a trebuit prin urmare să examineze eficiența investigației. în ceea ce privește promptitudinea, administrației penitenciarului i-au fost necesare trei zile pentru a informa procuratura asupra incidentului, o întârziere care ar fi putut avea ca rezultat o pierdere a probelor. Cu privire la minuțiozitatea investigației, nu s-a făcut nicio evaluare cantitativă și calitativă a rănilor reclamantului, în vederea diferitelor versiuni ale evenimentelor. Procurorul s-a bazat pe trei rapoarte medicale elaborate doar de medici ai închisorii, care au furnizat informații medicale limitate și nu au inclus nicio explicație a reclamantului cu privire la plângerile sale. Similar, evaluarea probelor a fost selectivă și inconsistentă, concluziile bazându-se în principal pe mărturiile gardienilor, a căror credibilitate trebuia de asemenea pusă la îndoială. într-adevăr, este curios cum a fost imposibilă identificarea deținuților care au fost martori oculari ai evenimentelor și care ar fi putut aduce informații relevante. Niciun moment nu a existat vreo încercare de a analiza nivelul forței folosite de gardieni și dacă a fost necesară și proporțională în situația dată. Procurorul a concluzionat, fără nicio dovadă independentă, că gardienii au atacat în mod legal reclamantul datorită rezistenței sale fizice. în cele din urmă, instanța internă doar s-a raliat concluziilor procurorului; martorii oculari ai incidentului, inclusiv reclamantul și gardienii care l-au bătut nu au fost niciodată interogați. Curtea a fost în mod particular frapată de faptul că instanța a acordat reclamantului despăgubiri întemeindu-se doar pe lipsa unui control suficient asupra gardienilor din partea penitenciarului. în virtutea acestor constatări, reacția autorităților la un grav incident de rele tratamente deliberate din partea agenților săi a fost inadecvată și ineficientă, iar măsurile luate nu au furnizat un remediu adecvat reclamantului. Prin urmare reclamantul poate să pretindă că este o victimă în sensul art. 34. în consecință, a existat o încălcare a art. 3 din punct de vedere substanțial și procedural.

Interdicția absolută înscrisă în articolul 3 al Convenției implică pentru autoritățile naționale datoria de a realiza o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană pretinde, în mod « care poate fi apărat », că a fost victima acelor contrare articolului 3 și comise în circumstanțe suspecte, o astfel de obligație neputând în principiu să se limiteze doar la cazurile de tratamente rele aplicate de agenții de Stat[3]  . Această anchetă trebuie să elucideze faptele și să identifice responsabilii[4]  

Autoritățile au obligația de a acționa imediat ce o plângere oficială este depusă. Un răspuns rapid din partea lor, atunci când este vorba de anchetarea bazată pe pretinderi de tratamente rele poate fi în general considerat drept esențial pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalității și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță referitoare la actele ilegale. Ori, toleranța autorităților față de astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalității și a adeziunii la statul de drept [5]

  În Cauza Hussain c României, Curtea constată că reclamantul pretinde că a fost agresat în iulie 1999 (paragraful 11 de mai sus) și apoi la 18 aprilie (paragraful 23 de mai sus) și 18 octombrie 2000 și că a sesizat comisariatul de poliție sau parchetul cu privire la fiecare accident. Aceasta relevă de asemenea, cu privire la incidentele din 18 aprilie și 18 octombrie 2000, că caracterul ce poate fi apărat al pretinderilor interesatului decurgea din cele două certificate medicale din 12 și 18 octombrie 2000.

  Totodată, Guvernul nu a prezentat informații cu privire la faptul că asupra cererii extrase din derularea anchetei consacrate incidentului din 19 noiembrie 1999, pe care Curtea o respinge drept inadmisibilă). În contradictoriu, acesta nu a făcut nici o referire la celelalte incidente..

  Curtea relevă în această privință, că, deși reclamantul a informat autoritățile competente cu privire la pretinsele încălcări, prin intermediul plângerilor sale, acestea s-au mulțumit să-l informeze, ca răspuns la cererile sale, că fuseseră acordate instrucțiuni polițiștilor pentru a proceda la o completare a anchetei.   În plus, Guvernul nu a furnizat informații sau documente care să demonstreze că fuseseră efectuate anchete cu diligență și că autoritățile judiciare s-au pronunțat asupra temei lor[6].  

  Curtea conchide așadar că Statul  român nu și-a respectat obligația extrasă din articolul 3 al Convenției de a realiza o anchetă aprofundată și eficientă în ceea ce privește pretinderile formulate de reclamant legate de tratamentele aplicate de niște indivizi în iulie 1999 și în 18 aprilie și 18 octombrie 2000.

  Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției sub context procedural[7].

În Cauza Al Nashiri c României ,   în viziunea reclamantului[8], natura și gravitatea încălcărilor suferite de acesta erau comparabile cu încălcările Convenției stabilite prin hotărârea Curții în Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României[9]. Reclamantul a fost victima unui program amplu, între mai multe state, de transferuri secrete și detenție care a ridicat întrebări fundamentale în temeiul sistemului Convenției. Aceasta a fost o situație care, la fel ca în Kelly și alții c Regatului Unit [10] „impunea o explicație”, iar România avea o obligație continuă de a desfășura o anchetă efectivă în privința cauzei sale. România trebuia să pună capăt încălcării continue a drepturilor sale prin desfășurarea unei anchete efective, având totodată în vedere faptul că era important ca societatea din România și din alte state să afle adevărul despre relele tratamente și detenția sa secretă în România[11].

Curtea a constatat  că, prin acțiunile și lipsa de acțiune a autorităților române, în contextul complicității acestora la desfășurarea Programului DMI al CIA[12] pe teritoriul României, reclamantul a fost expus riscului de a i se aplica pedeapsa cu moartea .  Deși procedurile împotriva acestuia desfășurate în fața comisiilor militare sunt încă pendinte și rezultatul procesului rămâne incert, acest risc există în continuare. În opinia Curții, îndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție, impune guvernului român să încerce să elimine acest risc cât mai curând posibil, solicitând garanții din partea autorităților SUA conform cărora reclamantului nu i se va aplica pedeapsa cu moartea.[13]

În Cauza Al Nashiri c României, având în vedere deficiențele din procedurile de investigare care s-au produs în speța reclamantului, Curtea a concluzionat că România nu a reușit să respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție. În special, a constatat că, având în vedere probele pe care le are la dispoziție, nicio persoană care să poarte răspunderea pentru rolul României în cadrul Programului DMI nu a fost identificată până în prezent . Pe baza probelor din dosar, se pare că nu există obstacole practice insurmontabile care să fi împiedicat până în prezent desfășurarea unei anchete efective[14]  .

În temeiul art. 46 din Convenție, Curtea consideră necesar să transmită următoarele indicații. În primul rând, având în vedere în special natura încălcării procedurale a art. 3 constatate în prezenta cauză, obligația care îi incumbă României în temeiul art. 46 impune în mod inevitabil luarea, fără întârziere, a tuturor măsurilor necesare pentru a reactiva ancheta penală încă pendinte. Ulterior, în conformitate cu principiile aplicabile din Convenție, ancheta penală ar trebui să fie încheiată cât mai curând posibil, odată ce, în măsura în care acest lucru se dovedește fezabil, circumstanțele și condițiile în care reclamantul a fost adus în România, a fost tratat în România și ulterior a fost îndepărtat din România sunt elucidate, pentru a permite identificarea și, dacă este cazul, sancționarea persoanelor responsabile. [15]

În prezenta cauză, Curtea a constatat că statul român a încălcat grav mai multe dispoziții ale Convenției. A hotărât că răspunderea statului pârât este angajată în ceea ce privește tratamentul contrar art. 3 aplicat reclamantului și detenția secretă a acestuia, care încalcă art. 5. De asemenea, statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă, astfel cum se impunea în temeiul art. 3 și 13 din Convenție. În plus, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul art. 8. De asemenea, s-a constatat că statul pârât este responsabil pentru că a permis CIA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul acestuia, în pofida existenței unui risc major ca acesta să poată face obiectul unui proces inechitabil în mod flagrant, cu încălcarea art. 6 § 1, și ca acestuia să i se poată aplica pedeapsa cu moartea, cu încălcarea art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție[16]. Având în vedere elementele menționate anterior, Curtea consideră că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări. În consecință, având în vedere gravitatea extremă a încălcărilor Convenției a căror victimă a fost reclamantul și, pronunțându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție,   Curtea îi acordă suma de 100 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta.

Obligația procedurală ce decurge din art. 2 cere realizarea unei anchete efective atunci când recurgerea la forță, în special de către agenții statului, a dus la uciderea unei persoane. Este vorba de o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise crimele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace.

În Cauza Asociația „21 Decembrie 1989” și alții,  Curtea a examinat eficacitatea anchetei [17]cu privire la decesul violent al fiului reclamanților,  în lumina principiilor bine stabilite în materie[18] .

Autoritățile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor cu privire la faptele respective. În acest context, o cerință de celeritate și diligență rezonabilă este implicită. De asemenea, persoanele însărcinate cu ancheta și cele care efectuează investigațiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente, excluzând orice legătură ierarhică sau instituțională și solicitând o independență practică [19]  .

În cazul în care obstacole sau dificultăți împiedică evoluția unei anchete într-o situație deosebită, înseamnă că reacția promptă a autorităților este capitală pentru păstrarea încrederii publicului și adeziunea la statul de drept. Orice carență a anchetei care îi slăbește capacitatea de stabilire a circumstanțelor speței sau de identificare a persoanelor răspunzătoare riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficiență necesar .

Din aceleași motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât și în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situație la alta.

La scurt timp după evenimentele din 1989, a fost inițiată o anchetă din oficiu. Începută în 1990, procedura penală privind decesul [. . . ] este încă pendinte, de mai bine de douăzeci de ani. Curtea reamintește că, în speță, competența sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare decât perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în România.

Astfel cum reiese din elementele dosarului, în perioadele 1994 – 2001 și 2002 – 2005 – adică timp de zece ani, în total – nu s-a realizat nicio investigație care să încerce să identifice persoanele răspunzătoare. Curtea consideră că, chiar dacă imediat după căderea fostului regim, ancheta începută s-ar fi putut confrunta cu unele dificultăți obiective, ulterior, inactivitatea autorităților o perioadă atât de lungă nu mai este justificată (Agache și alții, §. 80)

  Mai mult, lacunele anchetei au fost în repetate rânduri constatate chiar de autoritățile naționale. Astfel, din cauza acestor carențe, hotărârea din 30 august 1999 a Secției Parchetelor militare a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunțată la 28 decembrie 1994.  Cu toate acestea, ancheta ulterioară nu a reușit să remedieze aceste carențe.

Secția Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut și a identificat anumite cauze ale întârzierii anchetei, inclusiv în scrisoarea sa din 5 iunie 2008, printre care faptul că actele de cercetare penală necesare nu au fost realizate imediat după comiterea crimelor și relelor tratamente denunțate, măsurile repetitive vizând transferul dosarului de la un procuror la altul, necomunicare imediată părților vătămate a deciziilor de neîncepere a urmării penale, precum și „lipsa de cooperare” a instituțiilor implicate în represiunea din decembrie 1989. În această privință, Curtea reamintește că ascunderea cu intenție a probelor generează îndoiala cu privire la capacitatea reală a anchetelor de stabilire a faptelor (McKerr, § 137). De asemenea, clasificarea ca „secret absolut” și „secret” a informațiilor esențiale pentru anchetă – din care rapoartele și jurnalele de luptă ale mai multor unități militare ce descriu misiunile lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989 – este de natură să compromită sarcina organelor judiciare însărcinate cu ancheta. Accesul la aceste arhive nu poate fi refuzat anchetatorilor decât din motive de siguranță națională, în aceste circumstanțe excepționale și sub un control judiciar independent. Or, în speță, Guvernul nu a adus nicio justificare de această natură, care să poată împiedica ancheta o perioadă atât de lungă de timp.

  Abia la 10 februarie și la 9 martie 2010, aproape la douăzeci de ani după evenimente, aceste informații esențiale pentru anchetă, clasificate anterior ca „secret absolut” și „secret” au fost accesibile, prin hotărâri de guvern, atât reclamanților cât și oricărei părți vătămate. Or, înainte de această dată, Curtea nu este convinsă că interesele reclamanților de a participa la anchetă, precum și interesul publicului de a avea un control suficient asupra anchetei au fost apărate suficient de mult .

  Curtea nu subestimează complexitatea incontestabilă a cauzei, care vizează, de la decizia de conexare din 9 ianuarie 2006, identificarea persoanelor răspunzătoare de întreaga represiune armată care s-a derulat în ultimele zile din decembrie 1989, în mai multe orașe din România, cu excepția Timișoarei, Cluj și Sibiu care făceau obiectul unor anchete separate dintre care primele două au fost terminate, de altfel, cu condamnarea celor vinovați. Curtea consideră, cu toate acestea, că miza politică și socială invocată de către Guvern nu ar putea justifica singură nici durata anchetei, nici modul în care aceasta a fost condusă o perioadă prea lungă de timp, fără ca cei interesați și publicul să fie informați de progresele făcute. Dimpotrivă, importanța sa pentru societatea românească, care consta în dreptul numeroaselor victime de a ști ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventual drept la reparație, ar fi trebuit să incite autoritățile naționale să se ocupe de dosar imediat și fără întârzieri inutile pentru a preveni orice aspect cum că anumite acte se bucură de impunitate (v, de asemenea, Șandru și alții, § 79)

  Curtea a subliniat deja mai sus importanța dreptului victimelor și a celor în drept de a cunoaște adevărul cu privire la circumstanțele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viață, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparație. Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forței letale împotriva populației civile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale precedând tranziția de la un regim comunist la un regim democrat, cum este cazul de față, Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției răspunderii penale, în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive. De altfel, astfel cum Curtea a arătat deja, amnistia este în general incompatibilă cu obligația statelor de a ancheta actele de tortură [Ould Dah c Franței (dec.), nr. 13113/03, din 17 martie 2009] și de a lupta împotriva nepedepsirii crimelor internaționale. La fel și în ceea ce privește grațierea (Abdülsamet Yaman c Turciei, nr. 32446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004).

  Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența impusă în conformitate cu art. 2 din Convenție. Prin urmare, aceasta stabilește că această dispoziție a fost încălcată sub aspect procedural.

Alături de cele amintite anterior,  trebuie să înscriem „Dosarele revoliției” și „Procesul Ceaușeștilor”,  cel puțin două dintre evenimentele aflate în atenția opiniei publice,  Lipsa de soluție judiciară lasă să planeze asupra autorităților un aer de totală neseriozitate!

Obligația procedurală ce decurge din art. 2 CEDH cere realizarea unei anchete efective ,   o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise faptele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace.

După 1990, mai ales în al doilea deceniu ‘90-2000, influența polițiștilor a scăzut, iar cea a procurorilor a crescut. Care sînt astăzi dimensiunile puterii unui procuror? Procurorul posedă în continuare monopolul acuzării. În acest monopol s-a încercat după 1990 o breșă foarte timidă. A apărut posibilitatea de a reclama în justiție soluții de clasare ale procurorului. Monopolul acuzării înseamnă o mare doză de putere discreționară la dispoziția procurorului. De exemplu, poate transforma un suspect în martor, cu motivarea-pretext că acesta a comis infracțiunile sub constrîngere morală. Pentru el, o serie de norme din Codul de procedură penală sînt practic, norme de recomandare. De exemplu, obligația de a administra probe în favoarea infractorului. Este bine protejat de un regim juridic al nulităților relative croit de legislator pe măsura intereselor sale. Bref, monopolul acuzării reprezintă o putere exorbitantă ( prof.av.Valentin Constantin, NOUA REGINĂ A PROBELOR, juridice.ro)


[1] https://jurisprudentacedo.com/Kmetty c Ungaria-Ancheta-eficace.-Conditii.html

[2] Cauza Vladimir Romanov c Rusiei (nr. 41461/02), hotărârea din 24 iulie 2008https://jurisprudentacedo.com/. v și Cauza Chember/Tchember c Rusiei (nr. 7188/03), hotărârea din 3 iulie 2008 ancheta a fost incompletă din mai multe puncte de vedere: lipsa unui examen medical, neidentificarea şi neaudierea martorilor, precum şi lipsa declaraţiei reclamantului sau absenţa menţionării versiunii sale asupra evenimentelor în decizia de neîncepere a procesului penal, având drept consecinţă imposibilitatea pentru reclamant de a se pretinde victimă sau de a-şi exercita drepturile procedurale.

[3] M.c Bulgariei, nr. 39272/98, §§ 151 şi 153, CEDO 2003‑XII .

[4] Filip c României, nr. 41124/02, § 47, 14 decembrie 2006

[5] V în special, 97 membri ai Congregației Martorilor lui Iehova din Gldani şi alţi 4 c  Georgiei, nr. 71156/01, § 97, CEDO 2007-.

[6] Filip c României, § 50.

[7] Cauza Hussain c României (Cererea nr. 12338/02) 14 februarie 2008,  §§ 70-76,  https://hudoc.echr.coe.int/

[8] CEDO Secția Întâi ,  Cauza Al Nashiri c României (Cererea nr. 33234/12) Hotărâre ,  31 mai 2018,  § 735,  (www.ier.ro)

[9] Asociația „21 decembrie 1989” și alții c României, nr. 33810/07 și 18817/08, §144, 24 mai 2011

[10] nr. 30054/96, § 118, 4 mai 2001

[11] guvernul a subliniat că,  spre deosebire de Al-Saadoon și Mufdhi, în prezenta cauză nu a existat nicio probă convingătoare că reclamantul a fost transferat către SUA din România. Prin urmare, guvernul român nu avea nicio obligație să obțină garanții obligatorii că reclamantul nu urma să fie condamnat la pedeapsa cu moartea.

[12] Programul DMI – Programul privind deținuții de mare importanță . În documentele declasificate ale CIA, efectele adverse ale izolării extreme la care au fost supuși DMI au fost recunoscute ca provocând „traumă psihologică” și capabilă să altereze „capacitatea deținutului de a interacționa cu alte persoane” (§ 58 din Al Nashiri . v „Aplicarea Legii privind tratamentul deținuților la condițiile de încarcerare din centrele de detenție ale Agenției Centrale de Informații”, 31 august 2006 ).

[13] v Al Nashiri c Poloniei, § 589. Din jurisprudența Curții se poate deduce că obligația unui stat contractant de a desfășura o anchetă efectivă în temeiul art. 3, precum și al art. 2 din Convenție continuă să existe atâta timp cât ancheta este posibilă, dar nu s-a desfășurat sau nu a îndeplinit standardele Convenției  a se vedea, de exemplu, Asociația „21 decembrie 1989” și alții c României, nr. 33810/07 și 18817/08, § 202, 24 mai 2011; Benzer și alții c Turciei, nr. 23502/06, §§ 218-219, 12 noiembrie 2013; Mocanu și alții, §§ 314-326. Omisiunea desfășurării unei anchete care trebuie realizată va fi privită ca o încălcare continuă a dispoziției menționate (v mutatis mutandis, Cipru c Turciei, § 136; și Aslakhanova și alții c Rusiei, §§ 214 și 230).

[14] v Abuyeva și alții c Rusiei, nr. 27065/05, §§ 240-241, 2 decembrie 2010

[15]   Nu este însă  de competența Curții să pronunțe hotărâri detaliate, obligatorii, în această privință. Este de competența Comitetului de Miniștri, care acționează în temeiul art. 46 din Convenție, să se ocupe de ceea ce – în practică – guvernul pârât trebuie să facă .

[16] V §§ 656, 678-679, 691-692, 698- 699, 710, 722 și 729 din hotărâre.

[17] Cauza Asociația „21 Decembrie 1989” și alții c României (Cererile nr. 33810/07 şi 18817/08) 24 mai 2011,  https://hudoc.echr.coe.int/ 133 sqq

[18] şi rezumate în hotărârile Güleç c Turciei, 27 iulie 1998, §§ 77-78, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV, Issaïeva şi alții c Rusiei, nr. 57947/0057948/00 şi 57949/00, §§ 208-213, 24 februarie 2005şiCarabulea c României, nr. 45661/99, §§ 127-131, 13 iulie 2010.

[19] Issaïeva şi alții, §§ 210-211

STAREA DE URGENȚĂ

Aștept ordonanțele Dumneavoastră!

Marin Preda[1]

Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de CEDH trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație (art.  14 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale –  Interzicerea discriminării).

Articolul    93 al Constituției reglementează măsurile excepționale ce se pot lua în raport cu principiile dreptului internațional. (1)Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.

Articolul 15 al CDEH reglementează derogarea în caz de stare de urgență.

În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viată națiunii, orice stat membru poate lua masuri care deroga de la obligațiile prevăzute în CEDH, cu condiția existenței unei situații speciale socotită că ar impune acest lucru   și dacă aceste masuri  nu sunt in contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional (§1.).

Nu se permite nicio derogare de la articolul 2 al convenției , cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la articolele 3, 4 §§1 și 7 (vizând dreptul la viată, interzicerea torturii, interzicerea sclaviei, respectiv principiul legalității incriminării . Orice stat ce exercita acest drept de derogare  informează pe deplin Consiliul Europei  prin Secretarul General cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. El trebuie, de asemenea, să informeze Secretarul General al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare și asupra dispozițiilor Convenției ce devin din nou deplin aplicabile (§3).

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării (Art. 61 din Constituție – Rolul și structura monopolul legislativ al Parlamentului )

  Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a țării, iar în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi.

Conceputul de “lege” se definește prin raportare la două criterii: cel formal sau organic și cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorității legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte și prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituție, cu prevederile art. 67, 76, 77 și 78, potrivit cărora Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Președintele României și care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea  

 Criteriul material are în vedere conținutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relațiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare.[2]

Având în vedere persistența, în domeniul managementului prevenirii și gestionării situațiilor de urgență, a unui sistem instituțional parțial închegat, cu funcționare temporară și care se activează abia la momentul producerii situațiilor de urgență – incapabil să asigure un răspuns adecvat noilor provocări la adresa securității naționale, pentru a asigura instituirea, în cel mai scurt timp, a unui cadru legal modern și a unor mecanisme manageriale perfecționate, menite să asigure, în mod unitar și profesionist, apărarea vieții și sănătății populației, a mediului înconjurător, a valorilor materiale și culturale importante, pe timpul producerii unor situații de urgență, care să permită restabilirea rapidă a stării de normalitate, și ținând seama de necesitatea accelerării procesului de integrare a României în structurile europene și euroatlantice, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență   nr. 21 din 15 aprilie 2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență[3].

Sistemul Național se organizează și funcționează pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență, asigurarea și coordonarea resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate.

Sistemul Național este organizat de autoritățile administrației publice și se compune dintr-o rețea de organisme, organe structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de competență

Situația de urgență,   prin art. 2 din  O.U.G.nr.  21/2004, este definită ca fiind o stare de criză,  un  „eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate”.[4]

Pe durata situațiilor de urgență se stabilesc și se întreprind acțiuni și măsuri,  activități cu caracter de execuție.  

Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004,  (1) Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri,  ca activități cu caracter ADMINISTRATIV. .  

Acțiunile și măsurile prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor stricte în vigoare (alin. 4).

Într-o speță, reclamantul solicita anularea Hotărârii Consiliului Județean nr. 121 din 22 martie 2011. El preciza că managementul situațiilor de urgență  este un domeniu cu reglementări stricte si cu legislație specifică din care rezultă un ansamblu de  norme de drept cu caracter imperativ si care nu pot fi reglementate de către autoritățile publice locale sau județene prin acte administrative, cum este cazul de față. Prin hotărârea contestată s-a aprobat o Comisie de evaluare și analiză a riscului nuclear la nivelul județului  fără atribuții și fără regulament de funcționare.

Reclamantul susținea că actul administrativ contestat a fost adoptat cu încălcarea prevederilor legale în materie, întrucât are loc o substituire  organismelor înființate la nivelul județului si chiar la nivel național prin atribuțiile conferite iar persoanele nominalizate în această hotărâre  nu fac dovada că și-au dat acordul legal pentru a face parte dintr-un grup de inițiativă, respectiv nu fac dovada că sunt specialiști în evaluarea unei situații de urgență generală generată de un accident nuclear la nivelul județului 

Potrivit art. 22 din O.U.G. nr. 21/2004, intimatul-pârât Comitet Județean pentru Situații de Urgență  are următoarele atribuții principale în domeniul situațiilor de urgență: analizează și avizează planurile județene pentru asigurarea resurselor umane, materiale și financiare necesare gestionării situațiilor de urgență; informează Consiliul Național _ și consiliul județean asupra activității desfășurate; pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri : a) avertizarea populației, instituțiilor și agenților economici din zonele de pericol; b) declararea stării de alertă în cazul iminenței amenințării sau producerii situației de urgență; c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și de protecție specifice tipurilor de risc și, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parțial afectată; d) intervenția operativă cu forțe și mijloace special constituite, în funcție de situație, pentru limitarea și înlăturarea efectelor negative; e) acordarea de ajutoare de urgență; f) instituirea regimului stării de urgență, în condițiile prevăzute de art. 93 din Constituția României; g) solicitarea sau acordarea de asistență internațională; h) acordarea de despăgubiri persoanelor juridice și fizice; i) alte măsuri prevăzute de lege[5].

Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind, în condițiile legii, după caz, acțiuni și măsuri vizând limitări ale drepturilor  sau libertăți fundamentale referitoare, după caz, la libera circulație, inviolabilitatea domiciliului, interzicerea muncii forțate, dreptul de proprietate privată ori la protecția socială a muncii, aflate în strânsă relație de cauzalitate cu situația produsă și cu modalitățile specifice de gestionare a acesteia (Art. 4 alin. 1).

(3)Măsurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prevăzute la alin. (2) trebuie să fie proporționale cu situațiile care le-au determinat și se aplică cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege (Art. 4 alin. 3)..

Acțiunile și măsurile prevăzute la alin. (1), (2) și (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții emise conform reglementărilor în vigoare (Art. 4 alin.4).

În cauză, nu au fost luate astfel de măsuri ori întreprinse acțiuni în acest sens, respectiv nu există regulamente, planuri, programe sau documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziții prin care să se fi stabilit în sarcina sa îndepărtarea grindului de balast existent în zona malului drept cu depunerea volumului de balast pe malul stâng al MHC Caralița.

Odată ce prin lege organică s-a stabilit obligația celui care are în exploatare lucrări hidrotehnice de a întreține malurile, cuvetele si albiile în zonele amenajate, nicio entitate publică și nici utilizatorii nu pot conveni contrariul și nici măcar limita/modifica obligația așa cum este aceasta stabilită prin lege.

Aceasta obligație este stabilită de către legiuitor in sarcina societății H. SA in scopul prevenirii unor efecte negative asupra mediului înconjurător.

Prin urmare, obligația de a păstra în condiții bune albia minoră din zona afectată de lucrări hidrotehnice nu este condiționată de nicio justificare tehnică subiectivă.

Atâta timp cât cursul de apă, pe acel sector, este întreținut prin îndepărtarea depunerilor de aluviuni, orice situație potențial generatoare de situații de urgență, dispare sau se diminuează, acesta fiind și scopul pentru care legiuitorul a instituit o astfel de obligație[6].

Curtea Constituțională a analizat obiecțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la legea menționată, stabilind,  prin decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, că dispozițiile art. 1 – 8 și cele ale art. 10 – 17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale.

În ceea ce privește critica ce vizează neconstituționalitatea diminuării cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea Constituțională a constatat că aceasta este neîntemeiată  

Cu referire la critica de neconstituționalitate care vizează pretinsa încălcare a art. 41 din Constituție, instanța de contencios constituțional a reținut că, în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008[7], a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu.

Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.

Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, s-a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.

Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.

Astfel, Curtea a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de “securitate națională” din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului.

În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009[8], Curtea a statuat că situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.

De asemenea, Curtea[9] a analizat constituționalitatea O.U.G.  nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătorești și eșalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situației de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.

În consecință, Curtea a trebuit să stabilească dacă se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit, la adresa securității naționale.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, “activitatea economică a României rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010. […] Până la sfârșitul anului 2010, se așteaptă ca inflația să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe și implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% inițial”.

S-a mai arătat că “din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experții FMI și ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce privește condițiile specifice atașate tranșei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistență financiară, a rezultat faptul că, în condițiile politicilor curente, ținta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României și-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate și implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranșe din împrumutul UE. […] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acțiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acțiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferență bugetară anticipată”.

În consecință, Curtea a constatat că această amenințare la adresa stabilității economice continuă să se mențină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizațiilor/soldelor cu 25%.

De asemenea, Curtea a observat că autorii obiecției pornesc de la o ipoteză greșită, și anume că pentru aplicarea restrângerii menționate ar fi trebuit declarată starea de urgență, asediu sau necesitate, instituții prevăzute la art. 93 din Constituție. Or, chiar dacă instituirea stării de urgență sau de asediu poate avea drept consecință restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situațiilor prevăzute de art. 93 din Constituție. În consecință, Curtea a constatat că, în situația de speță, art. 53 teza referitoare la securitatea națională este aplicabil și, în același timp, se constituie într-un temei pentru justificarea măsurilor preconizate.

Curtea a reținut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului.

Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Curtea a constatat totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.

Curtea a reținut că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție, analizate anterior, sunt respectate. Curtea Constituțională a observat, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.

În acest sens, Curtea a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea a constatat că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menționat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menține în plată același cuantum al salariilor/indemnizațiilor și al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art. 53 din Constituție.

Ca urmare, față de aceste considerații ale instanței de contencios constituțional, s-a mai reținut că măsura diminuării salariilor reclamanților a fost adoptată tocmai ca urmare a aplicării unor prevederi ale căror dispoziții au fost constatate ca fiind constituționale printr-o decizie a Curții Constituționale.

Analizând și concordanța Legii nr. 118/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, tribunalul a arătat că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Textul prevede că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

Astfel fiind, rezultă că actul normativ în temeiul căruia au fost luate măsurile de diminuare a salariilor a fost adoptat din necesități de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Primul protocol adițional, respectiv din considerente de interes general, arătate în lege și apreciate în consecință prin deciziile Curții Constituționale.

Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea politicilor sale în domeniul prestațiilor sociale. Curtea Europeană a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei[10]  .

Tribunalul a apreciat totodată că o altă interpretare este de natură a lipsi de efecte juridice un act normativ aflat în vigoare la data adoptării măsurilor contestate.

S-a mai reținut faptul că în această cauză nu se poate aplica direct Convenția Europeană a Dreptului Omului, întrucât dreptul la un anumit cuantum a venitului de completare nu constituie un ,,bun” în accepțiunea art.1 din Protocolul nr.1[11].

Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice reglementează stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a acestei legi, drepturile salariale ale personalului la care actul normativ se referă sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege. Ca urmare, salariile personalului bugetar se stabilesc prin lege, iar prin contractele individuale de muncă nu pot acorda drepturi mai mari decât cele menționate în legile de salarizare.

Ca urmare, nu se poate aprecia ca nelegală decizia contestată și măsura diminuării salariilor reclamanților luată de angajator, această măsură fiind adoptată tocmai pentru aplicarea unor dispoziții legale, iar angajatorul nu poate fi obligat la plata diferențelor salariale.

Având în vedere aceste considerente, s-a respins acțiunea astfel cum a fost formulată, ca fiind nefondată.

O ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru just” între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerințe, recunoaște statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiție socială[12]  sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public[13]  respecta „echilibrul” între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea a observat că  măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român  nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

Soluția Curții Europene a Drepturilor Omului este deosebit de importantă pentru instanțele interne și este de natură să pună capăt controversei legate de respectarea drepturilor fundamentale ale omului în contextul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curții Constituționale,  dar și pe acelea ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii. Astfel, începând cu decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 și decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate a dispozițiilor legale privind diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar.

Instanța urmează să respingă recursul declarat[14].

S-a mai susținut ca, recunoscând marja de apreciere a statelor in materia legislației sociale, CEDO a subliniat obligația autorităților publice de a menține un just echilibru intre interesul general si imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, echilibru care nu este menționat ori de cate ori, prin diminuarea drepturilor patrimoniale, persoana trebuie sa suporte o sarcina excesivă si disproporționată. Într-o astfel de situație există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, determinată de încălcarea caracterului rezonabil si proporțional al diminuării drepturilor patrimoniale[15],  astfel ca plasarea măsurilor de austeritate sub auspiciile securității naționale, obliga la respectarea procedurii instituirii si încetării stării de urgenta, astfel cum este reglementată de cap. II din  O.U.G. nr. 1/1999. Așadar, Guvernul nu se poate substitui atribuțiilor Președintelui si Parlamentului pentru a lua masuri de austeritate implicând securitatea naţională decât prin încălcarea art. 53 si art. 93 din Constituție.

Pensiile de serviciu au fost stabilite inițial pentru anumite categorii socio-profesionale, fiind alcătuite din doua componente – pensia contributiva plătită din bugetul de stat din bugetul asigurărilor de stat (stabilita prin raportare la contribuția efectiva plătită de salariat) si pensie suplimentara suportata din bugetul de stat, fără plata unei contribuții.

Prin acordarea pensiei suplimentare nu a fost instituit un privilegiu în favoarea unor categorii socio-profesionale, ci o măsură instituita de stat, ce poate fi oricând modificata pe cale legislativa din rațiuni de ordin economico-financiare si de politica economica a statului, funcție de resursele financiare avute la dispoziție.

În conformitate cu principiul contributivității prevăzut de Legea nr. 19/2000, principiu mentinut în Legea nr. 263/2010, (act normativ ce abroga legea nr. 19/2000), în procesul de recalculare a pensiilor, fiecarei persoane i se determina si i se atribuie un punctaj mediu anual ce determina cuantumul pensiei, corespunzator stagiului efectiv de cotizare si prin raportare la contributie efectiv achitata de asigurat.

Prin Decizia nr. 871/2010 a Curtii Constitutionale, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a Legii nr. 119/2010 (prin care s-a recalculat initial pensia contestatorului), s-a statuat ca prevederile acestui act normativ sunt constitutionale, nefiind discriminatorii, ele aplicându-se tuturor pensiilor speciale si, totodata ca acest act normativ nu prevede discriminari si diferentieri procentuale pentru diferitele categorii de persoane carora li se adreseaza.

Totodata prin Decizia nr. 873/2010 Curtea Constitutionala a statuat, în argumentarea respingerii exceptiei de neconstitutionalitate a Legii nr. 119/2010, ca, acordarea pensiei suplimentare nu se subsumeaza dreptului constitutional la pensie, asa cum a fost reglementat în cuprinsul art. 42 alin. 2 din Constitutie, aratând ca în conceptul de “drepturi câstigate” pot intra doar prestatiile deja realizate pâna la intrarea în vigoare a noii reglementari. De altfel, sub acest aspect legea nu retroactiveaza, întrucât urmareste o recalculare echitabila a dreptului de pensie, avându-se în vedere ca unic principiu, cel al contributivitatii.

Pe de altă parte, aplicarea principiului drepturilor câstigate, după intrarea în vigoare a noilor reglementari ar conduce la inechități vădite între categoriile de personal stabilite de noul act normativ și cele pensionate anterior intrarii în vigoare a acestei legi, creându-se o veritabilă stare de discriminare.

Legea nr. 119/2010 și, ulterior,  O.U.G. nr. 59/2011 nu încalcă principiul retroactivitățiii consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție, asa cum s-a statuat în cuprinsul Deciziei nr. 375/2005 a Curtii  Constituționale, întrucât nu se refera la o recalculare retroactiva a dreptului de pensie, legea dispunând numai pentru viitor.

În acest sens, neacordarea pensiei suplimentare raportat la resursele financiare aflate la dispozitia statului la un moment dat nu poate fi considerata o încalcare a prevederilor art. 20 din  Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul CEDO, întrucât masura recalcularii și a revizuirii nu echivaleaza cu o privare cu o privare de proprietate, întrucât nu afecteaza contributiile efective ale beneficiarului pensiei.

De altfel, în cauza Muller/Austria, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca textul art. 1 din Protocolul 1 din CEDO nu poate fi interpretat în sensul  că  o persoana ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum.

Pe de alta parte, notiunea de “bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 și jurisprudenta CEDO a avut ca punct de vedere principiul garantarii dreptului de proprietate, protectia instituita de Conventie fiind extinsa și la valori patrimoniale.

Institutiile Conventiei au statuat  că  plata unor contributii la sistemul de securitate sociala, duce la nasterea unui drept cu valoare patrimoniala protejat de art. 1 din Protcolul nr. 1 aditional la Conventie, însa  că  acest drept sa se nas că , el trebuie sa se nas că  și sa fie recunoscut, cel interesat trebuie sa îndeplineas că  toate conditiile prevazute de legislatia nationala în materie.

În cauza de față,contestatorului i s-a recunoscut dreptul la pensia de serviciu în baza legii speciale, iar aceasta categorie de pensie intra sub sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul 1 la Conventie, iar recalcularea și revizuirea acestei categorii de pensie reprezinta o ingerinta a statului, ce trebuie, însa, sa se subordoneze celor 3 limitari impuse de primul paragraf ala art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, respectiv sa fie prevazuta de lege, sa aiba un scop legitim și să existe un raport de proportionalitate între mijloacele folosite și scopul urmarit. Se constată  că  această măsură este prevazută de lege (Legea  nr. 119/2010 și  O.U.G.  59/2011), scopul recalcularii și revizuirii pensiei este legitim (având în vedere  că  se urmareste diminuarea efectelor crizei economice și financiare ce afecteaza în prezent România), iar în cauza de fata tribunalul apreciaza  că  se pastreaza un raport rezonabil de proportionalitate între mijlocul ales și interesul individual, și nu a fost instituita o sarcina impunatoare și excesiva pentru contestator, întrucât cuantumul pensiei revizuite este de 2.299 lei, cuantum ce depaseste în mod semnificativ nivelul pensiei medii pe tara și relativ apropriate de salariul mediu net pe economie.

În concluzie, tribunalul considera  că  ingerinta statului în recalcularea și revizuirea pensiei contestatorului a avut loc cu respectarea celor trei limitari impuse de primul paragraf al art. 1 din Protocolul 1 aditional al Conventiei existând atât un scop legitim cât și un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite și scopul urmarit, motiv pentru care contestatia va fi respinsa  că  neîntemeiată[16].

În art. 53 al Constituției este reglementată Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. (1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Prin adresa cu nr. 6786 din 15 aprilie 2020,  Avocatul Poporului contestă că președintele României poate să legifereze „în domenii pentru care Constituția cere intervenția legiuitorului primar sau a celui delegat prin modificarea unor legi organice și prin restrângerea efectivă a exercițiului drepturilor omului”.

În sesizarea către Curtea Constituțională, Avocatul Poporului susține că exigențele statului de drept impun ca garanțiile juridice ale drepturilor prevăzute de Constituție în beneficiul cetățenilor să fie utilizate potrivit scopului pentru care au fost instituite.

Renate Weber susține că sunt neconstituționale articolul 9, o parte din articolul 14 și articolul 28 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999 , dar și O.U.G. nr. 34/2020 (care stabilește sancțiuni mai dure pentru încălcarea unor prevederilor din O.U.G. nr.  1/1999)[17].

Restrangerea drepturilor fundamentale s-a realizat intr-o proportie si de o gravitate fara precedent de la  căderea comunismului. Fara indoiala, vremurile de criza impun solutii exceptionale, insa restrangerea drepturilor fundamentale poate fi facuta doar cu respectarea limitelor impuse de art. 53 din Constituție[18]

O serie de juriști se întreabă dacă este constituțional ca prin ordonanțe militare sau prin decretul de instituire a stării de urgență  să fie restranse drepturi și libertati fundamentale.

O alta problemă ridicată este denumirea lor. De ce se numesc „ordonanțe militare” când acestea sunt emise de un minister civil? România nu este în razboi și nu e atacată militar, pentru a justifica denumirea de „ordonanțe militare”.

Articolul  27 al O.U.G. nr. 1/1999 modificat prin Legea nr. 453 arată că încălcarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență sau a dispozițiilor ordonanțelor militare ori a ordinelor emise pe timpul stării de asediu și al stării de urgență atrage răspunderea disciplinară, civilă, contravențională sau penală, după caz.

            Formularea vorbește atât de prevederi ale O.U.G. ,  cât și de prevederi ale ordonanțelor militare ori ale ordinelor. Aceasta înseamnă că ele pot coexista atât în timpul stării de asediu ,   cât și al stării de urgență. Sintagma „după caz” se referă  la natura răspunderii antrenate. Caracterul militar vine din natura  acțiunilor și măsurilor luate pe fond militar ce se întreprind (art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004).

Dacă situația a impus o intervenție legislativă,  aceasta a intervenit întotdeauna într-un cadru legal,  adică numai prin intervenenția unei ordonanțe de urgență,   dar nu printr-un ordin sau ordonanțe  militare într-o stare de urgență, adică, „în condițiile legii, după caz” (art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004)

Probleme juridice ridică și decretul Președintelui de institutire a stării de urgență, precum și cel de prelungire a acestei stări. De exemplu, o serie de prevederi din aceste decrete pot fi privite ca reprezentând dispozitii pur legislative, când singura autoritate legislativa a tarii – spune Constituția – este Parlamentul.

In acest context s-a ridicat intrebarea daca prerogativele constituționale ale Presedintelui permit acestuia, în situația stării de urgență, să emită decrete ce conțin dispoziții pur legislative.

Constituția nu prevede însă ca în starea de urgență sau de asediu prerogativele constitutionale ale autorităților s-ar modifica [19].

Art. 1 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999 arăta că Starea de asediu și starea de urgență privesc situații de criză ce impun măsuri excepționale care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și securității naționale, a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacității de apărare a țării la pericole grave, actuale sau iminente, care amenință suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a statului, în cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepționale aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale.
Art. 2 a fost modificat de art. I, pct 2  din Legea nr. 453/2004.  Forma anterioră prevedea că Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic și social, care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al țării, în scopul creșterii capacității de apărare a țării, în situația iminenței unei acțiuni sau inacțiuni îndreptate împotriva suveranității, independenței, unității statului sau integrității teritoriale (Art. 2).

            Potrivit art. 3 al ordonanțeiStarea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situații: a)existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale; b)iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
            Articolul  3 fusese modificat de art. I, pct.  3. din Legea nr.  453/2004 . Forma anterioară prevedea că Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social și de ordine publică, instituit în întreaga țară sau în anumite zone ori în unele unități administrativ – teritoriale, în următoarele situații: a)existența unor amenințări la adresa siguranței naționale sau democrației constituționale, ceea ce face necesare apărarea instituțiilor statului de drept și menținerea sau restabilirea stării de legalitate; b)iminența producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor acestora.

Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns, cu excepția drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute la art. 32, numai în măsura în care situația o cere și cu respectarea art. 53 din Constituția României, republicată (Art. 4).

  Articolul  4 fusese modificat de art. I, pct. 5. din Legea nr. 453/2004 . Forma anterioară prevedea că pe durata stării de asediu și a stării de urgență, proporțional cu gravitatea situației ce a determinat instituirea acestora și numai dacă este necesar, poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau libertăți fundamentale înscrise în Constituție, cu acordul ministrului justiției.

Conducătorii autorităţilor publice, ai celorlalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice au obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanţă de urgenţă, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite .

 Conducătorii autorităţilor publice şi administratorii operatorilor economici care asigură servicii de utilitate publică în domeniile energetic, sănătate, agricultură şi alimentaţie, alimentare cu apă, comunicaţii şi transporturi au obligaţia de a asigura continuitatea furnizării serviciilor esenţiale pentru populaţie şi pentru forţele destinate apărării.
(Art. 9 din Ordonanța de urgență nr. 1/1999[20]).

            Potrivit art. 28,  (1)Nerespectarea acestor prevederi (ale art. 9) constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, şi de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice. (2) Pe lângă sancţiunea contravenţională principală prevăzută la alin. (1), în funcţie de natura şi gravitatea faptei, se pot aplica şi una sau mai multe dintre următoarele sancţiuni contravenţionale complementare, prevăzute în ordonanţele militare: a)confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie; b)interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate; c)suspendarea temporară a activităţii; d)desfiinţarea unor lucrări; e)refacerea unor amenajări[21].

Ordonanţă de urgenţă nr. 48 din 9 aprilie 2020 privind unele măsuri financiar-fiscale (Monitorul Oficial nr.  319 din   16 aprilie 2020) a modificat prevederea anterioră, O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, ( Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999), introducând un nou articol, articolul 285, cu următorul cuprins:”Art. 285. . . (5) Produsele accizabile confiscate sau rechiziţionate definitiv care nu pot fi valorificate în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3) se distrug în condiţiile prevăzute în reglementările referitoare la modul şi condiţiile de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Ordonanța de urgență aparține Guvernului,  deci nu vedem per se  un abuz direct al intervenției Președintelui.  Formularea vagă[22] a art. 9 ( despre obligaţia să respecte şi să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanţă de urgenţă, în actele normative conexe, precum şi în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite) este mai mult decât criticabilă, prezentând carențe de tehnica legislativa,  dar nu le putem pune în sarcina Președintelui.  

Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 129 din 28 iunie 1995, a statuat că situația extraordinară trebuie evaluată în raport cu “necesitatea și urgența reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”. Cu aceeași finalitate, a definirii cât mai precise a situației excepționale, Curtea, prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 8 iunie 1998, a precizat că de esența acesteia este caracterul obiectiv, “în sensul că existența sa nu depinde de voința Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență”.

Având în vedere criticile invocate de autorii excepției în prezenta cauză, Curtea a precizat că existența unor “situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată” și care, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituție, justifică emiterea unei ordonanțe de urgență, nu trebuie confundată cu existența unei “stări de urgență”, care se instituie de Președintele României și se încuviințează de Parlament, în temeiul art. 93 din Constituție, impunând o serie de măsuri reglementate de  O.U.G.  nr. 1/1999 [23].

De exemplu, art. 32 lit. d) din O.U.G. nr.  1/1999 prevede ca pe timpul stării de urgență este interzisă „restrângerea accesului liber la justiție”. Or  o serie de juriști[24] au ridicat problema dacă prevederile cu privire la justiție din decretele Presedintelui nu restrâng tocmai accesul liber la justiție al cetățenilor.

Paradoxul, în această situație cu adevarat exceptională, este că Guvernul nu a utilizat instrumentul ordonanțelor de urgență, perfect justificate în condițiile și limitele prevăzute de Constituție, preferându-l pe cel al ordonanțelor militare.

Mai amintim că,  potrivit art. 100 alin.  (2) din Constituție,  Decretele emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în articolul 93 alineatul (1)  (privind instituirea, potrivit legii, a stării de asediu sau a stării de urgență) se contrasemnează de primul-ministru. Natura juridică a oricăror asemenea acte este aceea de acte cu caracter  administrativ.

După terminarea stării de urgență, Parlamentul va trebui să efectueze o anchetă prin intermediul unei comisii parlamentare speciale. Parlamentul va trebui să se implice în tragerea la răspundere juridică a persoanelor vinovate de acte anticonstituționale[25]

Măsurile  excepționale pomenite în O.U.G. nr. 1/1999 sunt exclusiv  de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură caracteristic administrative și nu legislative. Enumerarea privește starea de asediu ca determinând acțiuni   caracteristic administrative, legiuitorul ferindu-se a departeja după natura juridică cele două stări; dar acest lucru nu amestecă reglementarea constituțională cu una pur administrativă,   cu caracter militar. Acest lucru însemnă că putem lua în stare de urgență măsuri militare (prin ordine și ordonanțe militare),  dar niciodată măsuri legislative de valoare constituțională,  într-o stare de asediu.

O analiză ar trebui făcută pe pct. 5 al O.U.G.  nr. 34/2020. 5.După articolul 33 se introduc două noi articole, articolele 331 și 332, cu următorul cuprins: “Art. 331 Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgență, normele legale referitoare la transparența decizională și dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgență ori care sunt o consecință a instituirii acestor stări.  

Soluția legislativă privind  suspendarea aplicării normelor legale referitoare la transparența decizională și dialogul social este criticabilă întrucât ea pornește „de la premisa că procedurile de transparență decizională în administrația publică  și  cele aferente dialogului social afecteaza celeritatea masurilor normative. Or, premisa de la care trebuie plecat este aceea că statul de drept, chiar  și  în perioada stării de urgență, consacra o serie de garanții menite să asigure respectarea drepturilor   și   a libertatilor cetatenilor, respectiv incadrarea autoritatilor publice in coordonatele dreptului. Exigentele statului de drept impun ca garantiile juridice ale drepturilor prevazute de Legea fundamentală in beneficiul cetățenilor să fie utilizate potrivit scopului pentru care au fost instituite. În felul acesta, se poate ajunge la consolidarea unei adevărate democrații constituționale”[26].

Atât timp cât activitatea va fi desfășurată cu bună credință,  nu avem de ce a o privi ca fiind abuzivă. Dar apar elemente  subiective sau discreționare.    Ca exemplu de măsuri criticabile desfășurate,  din acest punct de vedere,   apare Acțiunea Sparanghelul[27].

În consecință,  din analiza sumară a criticilor formulate,  unele îndrituite din punct de vedere juridic,  și lăsate a fi lămurite tehnic de forul constituțional,  rezultă nu doar exprimarea unor puncte de vedere cu caracter politic,  dar,  mai ales,  substratul unor influențe de un grad mult mai ridicat.


[1] Victor Petrini , în  Cel mai iubit dintre pământeni,  vol. I, Editura Cartea Românească,  ed. 1984

[2] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017 referitoare la cererile de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare – Parlamentul României, pe de altă parte, precum şi dintre autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea judecătorească – Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv de Președintele României, cu opinie separată,  în  Monitorul Oficial nr.  145 din 27 februarie 2017,  § 88.    

[3] Monitorul Oficial cu numărul 361 din  26 aprilie 2004

[4] Curtea de Apel Constanța,  Secţia a II-a Civilă, Contencios Administrativ și Fiscal,   Decizia Civilă nr.930  din 26 Aprilie 2012,  https://idrept.ro/.  În opinia instanței, existenta Comitetului Județean pentru Situații de Urgenta nu este însă de natură a atrage nulitatea H. C. J. nr. 121/2011, în condiţiile în care prin constituirea şi a unei comisii la nivel județean cu atribuții asemănătoare celor prevăzute în O. U. G.  nr. 21/2004 nu se poate conchide în sensul încălcării legii speciale menționate.

[5] Curtea de Apel Bucureşti,  Secţia a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal,  Decizia civilă nr.721 din 9 februarie 2018. Contravențiilor prevăzute la art. 37 și 38 le sunt aplicabile prevederile Ordonanței nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare (Art. 40).

[6] Curtea de Apel București  Secţia a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal,   Decizia civilă nr.721 din  9 februarie 2018

[7] publicată în Monitorul Oficial, nr. 804 din 2 decembrie 2008,

[8] publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 23 noiembrie 2009,

[9] prin deciziile nr. 188 și nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, și Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 și nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010.

[10] CEDO, cauza Wieczorek c. Poloniei din 8 decembrie 2009

[11] Astfel, CEDO face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariul într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croaţiei din 20 mai 2010).

[12] CEDO,   cauza James şi alţii c. Regatului Unit, 21 februarie 1986

[13] CEDO,   Cauza National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997

[14] Curtea de Apel Brasov Decizia nr. 577/R din 8 februarie 2012

[15] CEDO, cauza Kjartan Asmundsson c Islanda 2004, cauza Moskal c Polonia 2009, cauza Bonfield c Regatul Unit,   2005,  https://hudoc.echr.coe.int

[16]  Tribunalul  Prahova,  Sectia I Civila,  Sentinta civila nr. 3059 din 23 noiembrie 2011

[17] https://www.realitatea.net/stiri/actual/puterile-lui-klaus-iohannis-din-timpul-starii-de-urgenta-contestate-la-curtea-constitutionala

[18] Alexandra Cruceru, Dana Gîrbovan, despre conducerea prin ‘ordonanțe militare’ în stare de urgență: Ridică din punct de juridic o serie de întrebări,     

 https://www.stiripesurse.ro/dana-girbovan-despre-conducerea-prin-ordonante-militare-in-stare-de-urgenta-ridica-din-punct-de-juridic-o-serie-de-intrebari, 17 aprilie 2020

[19] Ordonanta de urgenta nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul starii de asediu și regimul starii de urgenta, Monitorul Oficial nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004,  Monitorul Oficial nr.  1052 din 12 noiembrie 2004. Au mai intervenit pe parcurs modificări: LEGE nr. 164 din 3 octombrie 2019 pentru modificarea și completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă  Monitorul Oficial cu numărul 811 din data de 7 octombrie 2019 (de exemplu, 8.La art.  26 alin. l (1), după lit.  c) se introduce o nouă literă, lit.  d), cu următorul cuprins: “d) rechiziţionarea de bunuri, potrivit legii.” 9.La art.  26, alin.  (2) se modifică și va avea următorul cuprins: “(2) Pe durata stării de urgenţă, instituită în temeiul art. 3 lit. b), autorităţile și instituţiile publice, operatorii economici şi populaţia sunt obligate să respecte şi să aplice prevederile legale speciale pe domeniu, precum și măsurile dispuse de autorităţile competente.” Textele fac netă distincție între „prevederi legale” dispuse de autoritatea legislativa (Parlamentul  sau delegată -O.U.G. ) şi măsuri  dispuse „de autorităţile competente”,  fără a amesteca lucrurile. Întotdeauna,  prevederile legale speciale sunt enumerate distict de măsurile dispuse de autorităţile competente. O altă modificare  survenit prin O.U.G.  nr. 34 din 26 martie 2020 pentru modificarea și completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă,  Monitorul Oficial nr.  268 din 31 martie 2020: Având în vedere evoluţia situaţiei epidemiologice internaţionale determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV2, precum şi declararea “Pandemiei” de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii la data de 11 martie 2020, văzând Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 30/2020 privind necesitatea instituirii stării de urgenţă și planul de acţiune la instituirea stării de urgenţă, având în vedere instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, luând act de evoluţia situaţiei epidemiologice pe teritoriul României și de evaluarea riscului de sănătate publică pentru perioada imediat următoare, care indică o creştere a numărului de persoane infectate cu coronavirusul SARS-CoV-2, ţinând cont de faptul că nerespectarea sau neaplicarea măsurilor stabilite în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările și completările ulterioare, în actele normative conexe, în ordonanţele militare sau în ordine, specifice stării instituite, ar avea un impact deosebit de grav, în principal asupra dreptului la viaţă şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor, contribuind la zădărnicirea eforturilor autorităţilor competente în combaterea răspândirii coronavirusului SARS-CoV-2, (de exemplu,   Art. 291 (1) Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din cuantumul amenzii aplicate de agentul constatator pentru contravenţiile prevăzute la art. 28. (2) Sumele provenite din amenzile aplicate pentru contravenţiile prevăzute la art. 28 se fac venit integral la bugetul de stat.”- Sperând că o comunicare va veni după încetarea stării. ). O.U.G.  nr. 48 din 9 aprilie 2020 privind unele măsuri financiar-fiscale Monitorul Oficial nr.  319 din 16 aprilie 2020

[20] Art. 9  completat de Art. 1,  pct. 1. din Legea nr. 164/2019 

[21] Art. 28   modificat de Art. I,  pct. 1. din O.U.G.  nr. 34/2020 . După articolul 28 s-au introdus,   prin Ordonanța de urgență nr. 34,   patru noi articole, articolele 281-284, cu următorul cuprins:”Art. 281Bunurile confiscate ca urmare a aplicării sancţiunilor contravenţionale prevăzute la art. 28, care sunt cuprinse în categoriile stabilite, potrivit art. 282 alin. (1), în Necesarul de bunuri în stare de urgenţă sau în Necesarul de bunuri în stare de asediu, se atribuie direct, cu titlu gratuit, şi nu se supun dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Art. 282 (1) Pe perioada stării instituite, Ministerul Afacerilor Interne, respectiv Ministerul Apărării Naţionale întocmeşte Necesarul de bunuri în stare de urgenţă, respectiv Necesarul de bunuri în stare de asediu, care cuprinde lista categoriilor de bunuri aflate în cantităţi insuficiente punerii în aplicare a măsurilor dispuse în starea instituită. Documentele se comunică autorităţilor abilitate să asigure aplicarea și respectarea dispoziţiilor ordinelor şi/sau ordonanţelor militare. (2) Organul constatator care a dispus confiscarea bunurilor prevăzute de art. 281 transmite Ministerului Afacerilor Interne, respectiv Ministerului Apărării Naţionale, în cel mult 24 de ore de la data constatării faptei, în copie, procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii, împreună cu documentele de însoţire a bunurilor confiscate. (3) Ministrul afacerilor interne, respectiv ministrul apărării naţionale sau persoanele împuternicite de aceştia dispun prin ordin de distribuţie: a) atribuirea cu titlu gratuit a bunurilor confiscate, instituţiilor sau autorităţilor publice, în termen de cel mult 3 zile de la data primirii documentelor prevăzute la alin. (2); b) atribuirea bunurilor confiscate în vederea prelucrării voluntare unor operatori specializaţi, în situaţia în care acestea sunt materii prime și materiale care pot fi folosite pentru obţinerea unor produse necesare autorităţilor şi instituţiilor publice pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse pe perioada stării instituite. (4) Transportul bunurilor de la organul constatator la autorităţile şi instituţiile publice beneficiare sau/şi la operatorii specializaţi se asigură de către structuri publice specializate, desemnate prin ordinul de distribuţie prevăzut la alin. (3). Art. 283 (1) Produsele obţinute de operatorii prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) sunt atribuite cu titlu gratuit autorităţilor și instituţiilor publice beneficiare stabilite prin ordin de distribuţie al ministrului afacerilor interne, respectiv al ministrului apărării naţionale sau al persoanelor împuternicite de către aceştia. (2) Condiţiile și termenii în care se realizează predarea-preluarea materiilor prime, materialelor ocazionate de transportul produselor către autorităţile şi instituţiile beneficiare sunt deductibile fiscal. (4) Taxa pe valoarea adăugată datorată potrivit Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, de către operatorii economici prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) pentru produsele prevăzute la alin. (1), se suportă de către autorităţile şi instituţiile publice beneficiare.  Art. 284 (1) Plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute la art. 28 nu suspendă executarea sancţiunilor contravenţionale complementare aplicate. (2) În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal instanţa judecătorească dispune să se achite celui în drept o despăgubire care se stabileşte în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor la momentul confiscării şi care se asigură din bugetul autorităţilor şi instituţiilor publice beneficiare.” 3.După articolul 29 se introduce un nou articol, articolul 291, cu următorul cuprins: “Art. 291 (1) Contravenientul poate achita, în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal, jumătate din cuantumul amenzii aplicate de agentul constatator pentru contravenţiile prevăzute la art. 28. (2) Sumele provenite din amenzile aplicate pentru contravenţiile prevăzute la art. 28 se fac venit integral la bugetul de stat.” 4.Articolul 30 se modifică şi va avea următorul cuprins: “Art. 30 În măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu prevede altfel, contravenţiilor prevăzute la art. 28 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare.” 5.După articolul 33 se introduc două noi articole, articolele 331 şi 332, cu următorul cuprins: “Art. 331 Pe perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, normele legale referitoare la transparenţa decizională şi dialogul social nu se aplică în cazul proiectelor de acte normative prin care se stabilesc măsuri aplicabile pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă ori care sunt o consecinţă a instituirii acestor stări. Art. 332 (1) Valabilitatea documentelor eliberate de instituţiile şi autorităţile publice se menţine pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, precum şi pentru o perioadă de 90 de zile de la încetarea acestor stări. (2) Prin excepţie de la alin. (1), în cazul dovezilor înlocuitoare ale permiselor de conducere – cu drept de circulaţie, se menţine numai valabilitatea celor emise în temeiul art. 111 alin. (1) lit. b) sau alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cu modificările şi completările ulterioare, pe toată perioada stării de asediu sau a stării de urgenţă, precum şi pentru o perioadă de 10 zile de la încetarea acestor stări. Pentru aceleaşi perioade se menţine şi valabilitatea prelungirii dreptului de circulaţie dispusă de procuror sau de instanţa de judecată potrivit art. 111 alin. (6) din O.U.G.  nr. 195/2002, cu modificările şi completările ulterioare.” În cazul sancţiunilor contravenţionale aplicate potrivit art. 28 din O.U.G.nr. 1/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile prevederile art. VII din O.U.G. nr. 29/2020 privind unele măsuri economice şi fiscal-bugetare (Art. II al  O.U.G. nr.   34). Prin derogare de la prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. I pct. 1 intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a prezentei ordonanţe de urgenţă (Art. III al  O.U.G. nr.   34). Vezi și  Ordinul 56/2020 privind desemnarea personalului competent să constate contravenții și să aplice sancțiuni contravenționale pe perioada stării de urgență pentru nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență (M.Of. 264 din 31 martie 2020), precum şi a produselor obţinute se stabilesc de către Ministerul Afacerilor Interne, respectiv de către Ministerul Apărării Naţionale şi operatorii specializaţi prevăzuţi la art. 282 alin. (3) lit. b) prin protocol de predare-preluare. . .

 

[23] Curtea de Apel Bucureşti,  Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,   decizia nr. 1590 din 11 mai 2015,   https://idrept.ro/.  În cauza Sporrong şi Lonnroth c Suediei (1982) Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinţei statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau a anumitor prevederi legale.

O măsura care reprezintă o ingerinţa în dreptul de proprietate trebuie, conform jurisprudenţei CEDO, 1. Să fie prevăzuta de lege, 2. Să fie justificată de o cauză de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general şi 3. Să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lonnroth c. Suediei). Statul dispune de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii care extind garanţiile Convenţiei. Mai mult decât atât, noţiunea de “interes public” este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice şi sociale şi legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflecta în structura art. 1 din Protocolul 1 Adiţional în totalitate, aşadar şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. În special trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate intre scopul vizat şi mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera S. A.  şi alţii c. Belgiei, 20 nov. 1995).  În ce priveşte ingerinţa reţinuta în cauza tribunalul apreciază, pe de o parte ca aceasta este prevăzuta prin lege şi pe de altă parte ca aceasta serveşte necesitaţii protejării unui interes general, asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale fiind noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”.

[24] Cristian-Gabriel Winzer,  https://media.dcnews.ro/other/202004/amicus-curiae-ccr-winzer-oug-25-2020_04225500.pdf. Parlamentul nu  și -a exercitat rolul constitutional de control asupra administratiei publice, în cazul normelor manifest ilegale conținute în unele ordonanțte militare, prin care s-au decis limitări exceptionale ale drepturilor omului . SCA Piperea și Asociații,  Memoriu adresat Avocatului poporului pentru sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din O.U.G. nr. 34/2020 prin care se aduc modificări O.U.G. nr. 1/1999 cu privire la faptele contravenționale și sancțiunile aplicabile în perioada stării de urgențăhttps://www.piperea.ro/articol/memoriu-adresat-avocatului-poporului-pentru-sesizarea-curtii-constitutionale. Prin Ordonanțele militare nr. 1 – 7 s-au instituit o serie de restricții, precum: suspendarea anumitor tipuri de activități, suspendarea zborurilor în și dinspre anumite țări, interdicția circulației tuturor persoanelor în afara locuinței/gospodăriei, cu anumite excepții prevăzute expres, instituirea carantinei pentru anumite localități etc. Reglementarea instituită prin art. 284 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/1999 pare a constitui o formă mascată prin care statul poate rechiziționa în mod definitiv bunurile neconsumptibile, deoarece nu prevede posibilitatea celui păgubit de a obține restituirea în natură a bunului confiscat nelegal.

[25]V și https://m.luju.ro/parlamentul-s-a-facut-pres-in-fata-lui-iohannis. In loc să vegheze la apărarea principiilor constitutionale, parlamentarii au permis uzurparea puterii legiuitoare și suprimarea autorității judecătorești, prin votarea Decretului privind starea de urgență emis de Klaus Iohannis. Avocatul Corneliu-Liviu Popescu acuză: “Parlamentul a abdicat rușinos de la rolul său de primă instituție fundamentală a democrației constituționale”

[26]  sesizarea Renatei Weber, Avocatului Poporului,  nr. 6786 din 16 aprilie 2020,  adresată Curții Constituționale

[27] https://www.stiridecluj.ro/social/mii-de-oameni-la-aeroportul-cluj-pleaca-la-munca-in-germania. https://www.luju.ro/pentru-sclavi-virusul-nu-mai-e-ucigas-guvernul-meu-tine-in-casa-angajatii-firmelor-din-romania-dar-ii-lasa-sa-umble-in-grupuri-de-mii-de-persoane-pe-romanii-ceruti-la-export

Cum am ajuns la Suceava?

Un medic de la Spitalul de Neurochirurgie din Iași a fost condamnat definitiv  la 3 ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită.  

Magistrații Curții de Apel Iași l-au condamnat definitiv, pe E.  M. , medic la Spitalul de Neurochirurgie din Iași, la 3 ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită,  în formă continuată, alcătuită din 7 acte materiale după ce, în perioada 18 martie – 3 iunie 2016, a pretins și primit bani de la mai mulți pacienți.    

Potrivit procurorilor, în timp ce era șef al Laboratorului de Radiologie și Imagistică medicală din cadrul Spitalului de Neurochirurgie „N. O” Iași, medicul a cerut de la mai mulți pacienți sume de bani pentru efectuarea unor examene RMN.  https://www.digi24.ro, 18.09.2019

Magistrații Tribunalului București l-au condamnat, luni, pe medicul G. B. , la 3 ani de închisoare cu suspendare, în dosarul în care a fost cercetat pentru luare de mită (21 de fapte). Decizia este în primă instanță și poate cu atacată cu recurs.

Procurorii îl acuză pe Burnei că ar fi mascat mita cerută de la părinți în contracte de donații, iar pe unii copii i-ar fi operat pentru afecțiuni inexistente în realitate, el și familia sa primind chiar și deplasări în străinătate de la firma care îi furniza proteze neomologate. https://www.digi24.ro, Mediafax. 16 decembrie 2019

Medicul clujean A.  G., directorul medical al Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj și șef al UPU Cluj, a fost condamnat definitiv la un an și nouă luni de închisoare, cu suspendare.

Judecătorii de la Curtea de Apel Cluj au decis să reducă pedeapsa inițială, de un an și nouă luni de închisoare, cu suspendare, aplicată de Judecătoria Cluj Napoca, care a decis ca medicul șef al UPU Cluj, să fie condamnată, pentru două fapte penale, instigare la favorizarea făptuitorului și instigare la abuz în serviciu în formă continuată.https://evz.ro/cluj-scandalos-medic-condamnat-la-inchisoare-pentru-ca-a-salvat, 6 decembrie 2019

Medic, condamnat la 5 ani de închisoare, pentru acțiuni cu caracter sexual față de o fostă pacientă. Victima era o fostă pacientă a doctorului,   pe parcursul anilor 2014-2015, perioadă în care adolescenta a fost de trei ori internată în spital.

Medicul a fost luat în custodia autorităților imediat după pronunțarea sentinței de condamnare.  Pe lângă condamnarea la pedeapsa cu închisoarea, medicul nu va putea lucra în domeniul medical timp de 5 ani de la ispășirea pedepsei cu închisoarea. https://adevarul.rohttps://unimedia.info/, 26 februarie 2020

Fostul șef al Secției medicină internă a Spitalului Militar Timișoara, E. P. , a fost condamnat de Tribunalul Timiș la trei ani de închisoare cu suspendare, pentru luare de mită, forma continuată,  pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual comisă în perioada 11.10.2018-15.10.2018. El este acuzat de procurorii D.N.A.  că, în schimbul unor sume de bani, a ajutat să se pensioneze pe caz de boală peste 70 de angajați ai Penitenciarului Arad cu vârste cuprinse între 40-48 ani, care nu întruneau condițiile.

Asistenta medicală a doctorului a fost condamnată la o pedeapsă de patru luni închisoare cu suspendare pentru fals material în înscrisuri oficiale.

Ulterior, în baza documentelor puse la dispoziție, membrii comisiei declarau persoanele respective “apt limitat”, aspect care le permitea acestora să iasă la pensie. https://www.hotnews.ro, 13 octombrie 2019

În baza art.396 alin.2 C.pr.pen, raportat la art. 289 alin. 1 C.  pen. , cu aplicarea art. 6 din Legea nr.78/2000,  prin Hotărâre 141 din 2 aprilie 2018, Tribunalul Timiș   condamnă pe inculpatul AL-J. H., fiul lui H. și K., născut în localitatea Najaf – Kufa, Irak, domiciliat în Timișoara, , cetățean român, studii superioare, medic, fără antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. În baza art. 91 C. pen. dispune suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

Instanța reține că inculpatul Al-J. H., în calitate de medic la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumo-ftiziologie „V. B.” din Timișoara, avea atribuții în legătură cu efectuarea serviciilor medicale, inclusiv a intervențiilor chirurgicale de tipul celei de care avea nevoie soțul denunțătoarei. Inculpatul era angajat la un spital de stat și nu era îndreptățit la primirea unei sume suplimentare de bani față de cea decontată Spitalului Clinic de Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Acțiunea inculpatului de primire a sumei de 1000 de lei și a produselor alimentare au avut ca obiect foloase care nu i se cuveneau, fiind echivalent al conduitei pe care făptuitorul s-a obligat să o adopte – îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, act la care era obligat și pe care era competent să îl îndeplinească. Un alt medic, cu acte false,  etc. http://portal.just.ro/SitePages/jurisprudenta.aspx
            A  urmat Criza covid,  și,  oricum,  i-am condamnat pe toți,  vinovați și nu, la moarte!

DOSARUL M

Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. (Art. 295 alin. 1 C. pen.[1])

Prin decizia penală nr. 1622/A din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel București a hotărât următoarele: Condamnă pe inculpata P. M., la data faptei director financiar-contabil al Spitalului Clinic „M”, la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 4 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public și de a ocupa funcția de director financiar-contabil, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.

Condamnă pe inculpatul N. T.–A., la data faptelor specialist IT în cadrul aceluiași spital, la o pedeapsă de 2 ani și 9 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa funcția de specialist IT în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Condamnă pe inculpatul N. Ș.–L., la data faptelor angajat în funcția de tehnician administrativ în cadrul spitalului, la o pedeapsă de 2 ani și 10 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa funcția de tehnician administrativ în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și fals intelectual în formă continuată.

Condamnă pe inculpatul S.  P., la data faptelor șef al Serviciului Tehnic – Administrativ din cadrul spitalului, la o pedeapsă de 2 ani și 10 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani și interzicerea, pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public și de a ocupa funcția de șef al Serviciului Tehnic-Administrativ în cadrul spitalului, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la delapidare în formă continuată și fals intelectual în formă continuată.

Condamnă pe inculpatul R. E., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani și interzicerea, pe o perioadă de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.

Condamnă pe inculpata T.  S., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de un an și 4 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani și interzicerea, pe o perioadă de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.
Condamnă pe inculpata D. E., la data faptei administrator al unei societăți comerciale, la o pedeapsă de un an închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani și interzicerea, pe o perioadă de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, a drepturilor: de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a fi administrator al unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare în formă continuată.

Dispune disjungerea cauzei și formarea unui nou dosar cu privire la inculpații S. F., ș.a.

În cazul inculpaților [. . . ], instanța a ținut cont la stabilirea pedepsei, de prevederile articolului privind acordul de recunoaștere a vinovăției, potrivit căruia, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.
[ . . .] Pe parcursul termenului de supraveghere, inculpații [. . . ] vor presta fiecare, câte o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă.

[. . . ] Obligă în solidar, inculpații [. . . ] să plătească părții civile Spitalul Clinic suma de 1.944.537,45 lei.

[. . . ] Dispune confiscarea specială a laptopului marca HP, aparținând inculpatului N.  T.–A.  și folosit de acesta la săvârșirea faptei de delapidare, respectiv a contravalorii acestuia în bani și bunuri în situația în care nu se găsește.

Obligă pe fiecare dintre inculpații [. . . ] la plata sumei de 6.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Definitivă[2].

Cei trei afaceriști și patru angajați de la spital  au recunoscut acuzațiile de corupție în dosarul fostului director al unității medicale, F.  S., disjuns,   și au achitat o parte din prejudiciu[3].

În cazul angajaților care au fost condamnați, aceștia l-au ajutat pe fostul director să delapideze instituția medicală. Ei s-ar fi implicat în emiterea unor acte financiar-contabile, documente care ar fi fost întocmite în fals, prin care să justifice banii scoși fără drept din patrimoniul spitalului.

Era vorba de operațiuni fictive.

Unul dintre condamnați a dat detalii explicite în declarația sa de la D.N.A.:
“Începând cu anul 2009 și până în noiembrie 2016, fostul manager al spitalului, S. F.A., a cerut sume de bani din casieria spitalului clinic,   cu justificarea decontării în numerar a unor facturi fictive de prestări servicii și livrări de bunuri emise pe numele unor SRL. Astfel, în perioada 2009-2016, S. F. A., aproape în fiecare zi, solicita la Serviciul Contabilitate să i se remită sume de bani în numerar din casieria spitalului, spunând  expres că are nevoie de o anumită sumă de bani, cel mai des fiind vorba de 2.000 de lei. Noi ne conformam cerințelor acestuia si întocmeam dispoziţii de plata/încasare către casierie”, a declarat fostul director financiar-contabil.

 Potrivit D.N.A., F.–A. S.  a făcut mai multe achiziții extravagante din banii unității medicale: bijuterii, cadouri sau chiar o limuzina.

Afaceriștii care achitau cumpărăturile primeau banii înapoi prin contracte fictive încheiate cu spitalul, potrivit procurorilor D.N.A.[4].

Filmul documentar Colectiv (2019, regia Alexander Nanau), oferă în premieră o privire în culisele momentelor-cheie care au avut loc după evenimentul tragic din clubul Colectiv din București[5]. Prezentat zilele acestea pe HBO, este mai actual ca niciodată, în contextul vremurilor noastre.


[1] Dacă în Codul penal din 1969 delapidarea era așezată în grupul infracțiunilor contra patrimoniului, în noua reglementare a avut loc o repoziționare a acesteia, fiind inclusă în categoria infracțiunilor de serviciu. Prin această reașezare s-a produs o modificare și în privința obiectului juridic al infracțiunii de delapidare, în sensul că obiectul juridic principal este format din relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a raporturilor de serviciu, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale cu caracter patrimonial. V și Tudorel Toader ș. a.,  Noul Cod penal, Hamangiu,  2014

[2] Inculpații au fost trimiși în judecată de către Direcția Națională Anticorupție – Secția de Combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție la data de 11 mai 2017.  Biroul de Informare și Relații Publice, Comunicatul nr. 478/VIII/3, 15 mai 2017,   http://www.pna.ro/comunicat

[3] Ionel Stoica, Dosarul Malaxa: Șapte persoane, condamnate definitiv. Declarații detaliate despre S. . . ., care nu recunoaște acuzațiile,  http://www.ziare.com/stiri/dna,7 decembrie 2018,   

[4] V și Răzvan Luțac, 4 luni pauză de judecată după 3 ani. Procesul [. . . ] a avut termen în ianuarie, următorul va fi în mai din cauza grevelor și coronavirusului, https://www.libertatea.ro/stiri/4-luni-pauza-de-judecata,  13 martie 2020,  pentru că două termene au fost amânate din cauza grevei din sistemul judiciar (notată ca “hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor din cadrul Tribunalului București nr. 2/21.1.2020, prin care s-a dispus limitarea pe o perioadă nedeterminată a activității de judecată”), iar al treilea termen, din aprilie, a fost mutat în mai din cauza coronavirusului.

[5] Gloria, Reconstituirea unei lupte inegale cu sistemul, Părerea criticului, https://www.cinemagia.ro/ 28 februarie 2020

RECHIZIRORIUL INFRACȚIUNII CONTRA UMANITĂȚII

RECHIZIRORIUL INFRACȚIUNII CONTRA UMANITĂȚII

Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 11/P/2014,  având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în contextul Revoluției Române din decembrie 1989 și a circumstanțelor care au avut ca rezultat decesul, rănirea și lipsirea de libertate a multor persoane, vătămări psihice grave precum și distrugerea unor bunuri de patrimoniu, pe întregul teritoriu al României,  Prin  rechizitoriul din   5  aprilie  2019,  colonel magistrat Cătălin Ranco Pițu, procuror militar, șef al Biroului urmărire penală în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Parchetelor Militare,  a dispus   trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților:  Iliescu Ion, fost președinte al României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din  Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen., a lui Voiculescu Voican Gelu, fost viceprim-ministru al Guvernului României, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din  Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen. și a  general (rtr) Rus Iosif, fost comandant al Aviației Militare, cu privire la săvârșirea infracțiunii contra umanității, prevăzută și pedepsită de art. 439 alin.1 lit. a), g), i), k) din  Codul penal cu aplicarea art. 5 C.pen.

S-a considerat că materialul probator demonstrează fără echivoc preexistența unui grup dizident din care făcea parte inclusiv Iliescu Ion ca lider, care avea drept scop înlăturarea de la putere a președintelui Nicolae Ceaușescu, cu menținerea României în sfera de influență a URSS.

Iliescu Ion a afirmat că o unitate a cadrelor de securitate special pregătite și fidele fostului președinte i-a atacat pe revoluționarii aflați în fața fostului C. C.  al P. C. R.  și pe aceia care se aflau în sediul Comitetului Central.

 Probatoriul administrat în  cauză a demonstrat că nu există nicio probă pe baza căreia să se concluzioneze că militari din fostul D. S. S.  i-au atacat pe revoluționarii din fața C. C.  al P. C. R.  sau pe cei aflați în sediu. Iliescu Ion îi numește pe atacatori ca fiind securiști, bezmetici, sinucigași, teroriști.

Prin aceste afirmații neverificate a fost dezinformată opinia publică și s-a contribuit în mod decisiv la instaurarea psihozei securist-teroriste, dorindu-se a se demonstra că militarii fostei securități sunt ostili Revoluției (așadar poporului român și armatei române) și noii conduceri a statului.

Analizată in profunzime, afirmația conform căreia cadrele D. S. S.  au declanșat un atac militar, este lipsită de logică.

  Iliescu Ion a precizat că atacul respectivilor securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru libertate. Nici această afirmație nu are acoperire în realitate, fiind la rândul ei o dezinformare ce a amplificat psihoza teroristă și a accentuat divizarea dintre cele două tabere aparent dușmane. Primele victime prin împușcare apărute în acel perimetru al capitalei au survenit mai târziu, în cursul zilei de 22 decembrie , după ce psihoza teroristă a început să se instaleze.

Prin apariția televizată din seara zilei de 22 decembrie 1989, Iliescu Ion a contribuit în mod direct și nemijlocit la generarea și amplificarea psihozei terorist-securiste , dezinformând opinia publică prin întregul său discurs. A fost, practic, o succesiune de dezinformări, în condițiile în care prin dezinformare și diversiune a fost indusă psihoza teroristă, cauză principală a multiplelor decese și răniri de persoane, după 22 decembrie 1989.

Conduitele inculpatului Iliescu Ion ,   care, în calitate de șef de stat și guvern, președinte al CFSN și al Consiliului Militar Superior, cu intenție, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 19.30, a dezinformat în mod direct prin aparițiile sale televizate și emiterea de comunicate de presă (contribuind astfel în mod decisiv la instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului, psihoză concretizată în numeroase situații de foc fratricid, trageri haotice cu muniție militară, etc.), a participat la dezinformarea și diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceaușescu (25 decembrie 1989) și a acceptat și și-a asumat politic (în intervalul 22-31 decembrie 1989) inducerea în eroare coordonată și exercitată de unele cadre cu funcții de conducere din M. Ap. N . (al căror șef era), fără a interveni pentru stoparea acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor contra  umanității, prevăzute de art. 439 lit. a), g), i), k)  din  Codul penal ,  având în vedere că toate aceste conduite au contribuit decisiv la decesul unui număr de 853 persoane, rănirea unui număr de 2157 persoane, privarea gravă de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internațional a 489 de persoane și cauzarea de suferințe psihice altor persoane. Urmarea imediată a acestor conduite a fost complexă, a presupus producerea unor rezultate multiple asupra unui număr mare de persoane, generând totodată o stare de pericol pentru existența unei părți însemnate a populației civile de pe întregul teritoriu al României.

 Referitor la continuitatea incriminării juridice a faptelor,  în rechizitoriu se arată deosebit de documentat că Infracțiunile contra păcii și omenirii au fost reglementate de Codul penal anterior, în cadrul unui titlu distinct (XI), care cuprindea propaganda pentru război (art.356), genocidul (art. 357), distrugerea unor obiective și însușirea unor bunuri (art. 359), distrugerea, jefuirea sau însușirea unor valori culturale (art.360), precum și un articol distinct, care prevedea sancționarea tentativei, tăinuirii și favorizării pentru infracțiunile menționate. În actualul Cod penal, infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, sunt prevăzute în titlul XII, care este împărțit în două capitole. Capitolul I cuprinde infracțiunile de genocid și cele contra umanității. Capitolul II cuprinde infracțiunile de război.

 Astfel, legislația penală internă a fost aliniată la standardele Statutului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la data de 17 iulie 1998, ratificat de România. Pe cale de consecință, relațiile sociale ocrotite de Codul penal din 1968 sunt protejate în prezent prin incriminările cuprinse în Codul penal – Titlul XII. În cele ce urmează, se va face o paralelă între infracțiunile de genocid și cele de tratamente neomenoase și modul în care faptele care intrau în conținutul constitutiv al acestor infracțiuni sunt incriminate în prezent. Conform Codului penal din 1968, constituia genocid „săvârșirea, în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup național, etnic, rasial sau religios, a uneia din următoarele fapte : uciderea membrilor colectivității sau grupului ; vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a colectivității sau grupului (….)” (p. 459 din rechizitoriu).

Actualul Cod penal incriminează infracțiunea de genocid (art. 438), textul nefiind modificat în mod semnificativ față de cel al codului anterior, o modificare constând în renunțarea la termenul de „colectivitate” în favoarea celui de „grup”. Codul penal din 1968 stipula că infracțiunea de tratamente neomenoase consta în supunerea la tratamente neomenoase a răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar al Crucii Roșii ori a organelor asimilate acesteia, a prizonierilor de război și, în general a oricărei persoane căzute în puterea adversarului.

Totodată, această infracțiune putea consta în săvârșirea, față de persoanele menționate, inclusiv a lipsirilor de libertate fără temei legal sau a torturii. Actualul Cod penal nu prevede un corespondent ca atare, însă elementele specifice acestei infracțiuni se regăsesc mai ales în cadrul infracțiunilor de război contra persoanelor (art. 440), cu mențiunea că aceste infracțiuni prevăd ca situație premisă existența unui conflict armat, pe când infracțiunea de tratamente neomenoase din vechiul cod putea fi săvârșită pe timp de pace sau de război. În Codul Penal actual a fost introdus un text nou – infracțiunile contra umanității (art.439) , despre care s-a făcut referire anterior.

Textul articolului 439 din actualul Cod penal, reia, într-o formă adaptată, prevederile articolului 7 din Statutul Curții Penale Internaționale.

Cu toate că între infracțiunea de tratamente neomenoase și cea contra umanității nu există, ca atare, o continuitate a incriminării, procurorul constată în mod judicios că unele dintre modalitățile normative alternative de săvârșire a infracțiunii de tratamente neomenoase se regăsesc în cuprinsul infracțiunilor contra umanității (lipsirea de libertate în mod ilegal și tortura). Totodată, elemente privind supunerea la rele tratamente a unor categorii de persoane, se regăsesc și în cadrul infracțiunilor contra  umanității. Mai precis, persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi sau alte asemenea fapte ce cauzează suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice sau psihice. (p. 460 din rechizitoriu)

Deosebit de important este că valoarea socială protejată este, în esență, aceeași, respectiv, siguranța populației civile. În cazul tratamentelor neomenoase aria este restrânsă la persoanele căzute în puterea adversarului, în timp ce infracțiunile contra umanității presupun săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, împotriva unei populații civile, a uneia dintre modalitățile normative.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor,  rechizitoriul subliniază că  art. 439 din Codul penal, definește infracțiunile contra umanității, ca fiind uciderea de persoane, vătămarea integrității fizice, privarea gravă de libertate și vătămările fizice sau psihice, survenite ca o consecință a unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile. La rândul său, prin doctrina militară, atacul este definit ca fiind „ofensiva unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea inamicului”.

Pentru atingerea scopului unui atac militar complex (nimicirea sau prinderea inamicului) sunt folosite diverse mijloace militare, printre care, în mod indubitabil diversiunea și dezinformarea, componente ale inducerii în eroare.

Așadar, diversiunea și dezinformarea sunt componente ale unui atac complex. Prin intermediul diversiunii și dezinformării (inducerii în eroare a inamicului), în decembrie 1989,au fost atinse scopurile celor care au coordonat și acceptat aceste procedee, după cum s-a argumentat în expozitivul acestei lucrări. Pe cale de consecință, atacul militar complex, înglobează diversiunea și dezinformarea (inducerea în eroare).

Atacul a fost sistematic întrucât, începând cu 22 decembrie 1989, s-a desfășurat după o anumită metodă, fiind evidențiat un sistem de exercitare a diversiunilor și dezinformărilor. În mod repetat, factorii decizionali ai C. F. S. N.  ( Iliescu Ion și Voiculescu Voican Gelu ) au dezinformat opinia publică, inducând aparenta existență a celor două tabere adverse .

Aceiași factori au contribuit în mod sistematic la instaurarea și agravarea psihozei terorismului pe întregul teritoriu al țării, cu consecințele tragice menționate.

Pe întregul teritoriu al României, factorii decizionali ai MApN au creat, după un anume tipar, aceleași situații de foc fratricid.

Comunicațiile militare au fost intoxicate cu același gen de dezinformări. Diversiunea radio-electronică s-a manifestat în același mod, timp de trei nopți, pe întregul teritoriu al țării. În paralel, prin intermediul TVR și Radiodifuziunii, controlate militar, a fost diseminat același gen de informații generatoare de panică.

Aceste realități, expuse detaliat, evidențiază existența unui plan bine pus la punct (profesionist) ce a stat la baza dezinformărilor și diversiunilor din timpul Revoluției.

Totodată, este evidențiată și existența unui centru decizional, de comandă, format dintr-un număr restrâns de militari – componenții Consiliului Militar Superior , ale căror conduite au fost girate și acceptate de factorul decizional politic.

Atacul a fost generalizat, întrucât diversiunea și dezinformarea (componente ale atacului) s-au manifestat în București și în marile orașe ale României, iar efectele tragice au fost resimțite la nivelul întregii populații a României.

Procurorul subliniază că doctrina militară evidențiază că ținta dezinformării o reprezintă opinia publică. Apoi, unul dintre scopurile dezinformării este neutralizarea maselor, pentru a împiedica orice intervenție spontană, cu scopul cuceririi nonviolente a puterii de către o minoritate. Totodată, tehnicile dezinformării (demonizarea, divizarea și psihoza) au drept scop manipularea opiniei publice.

Prin exercitarea diversiunii și dezinformării, a fost indusă la nivelul întregii populații a României (opinia publică) psihoza teroristă. Este probat că informațiile false induse prin exercitarea inducerii în eroare, au fost considerate ca fiind reale de cvasiunanimitatea opiniei publice, iar poporul român a fost indus într-o stare irațională care nu i-a permis să vadă altceva decât mesajele directe sau cu conținut subliminal, în sensul dezinformării. 456 Așa fiind, ținta atacului (dezinformări și diversiuni) a reprezentat-o întreaga populație a României, populație într-o covârșitoare majoritate formată din civili.

Modalitatea concretă de exercitare a diversiunilor și dezinformărilor (inducerea în eroare), care a generat implicarea în focul fratricid a tuturor forțelor militare ale țării, a cauzat survenirea unui număr mare de decese, răniri, lipsiri de libertate și alte suferințe. S-a creat aparența existenței a două tabere care, aflându-se sub imperiul psihozei, s-au manifestat violent una împotriva celeilalte. În realitate, cele două tabere aparent dușmane au avut același scop (victoria Revoluției) și doar inducerea în eroare a făcut ca percepțiile să fie total deformate și situația generală să degenereze în mod tragic.

Ca urmare a acestui atac atipic (dezinformări și diversiuni), ce a avut drept țintă întreaga populație a țării și s-a desfășurat începând după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, au rezultat 862 de decese (civili și militari), 2150 răniți (civili și militari), sute de persoane lipsite în mod grav de liberate (civili și militari), multiple vătămări psihice.

Preambul Statutul Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, ratificat prin  Legea nr. 111/2002 din 13 martie 2002, pentru ratificarea Statului Curții Penale Internaționale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998[1], stabilește că statele părți,. . .  având în conștiință că în cursul acestui secol milioane de copii, de femei și de bărbați au fost victime ale unor atrocități care sfidează imaginația și lezează profund conștiința umană,

recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se amenință pacea, securitatea și bunăstarea lumii,

afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunității internaționale nu pot rămâne nepedepsite și că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul național și prin întărirea cooperării internaționale,

determinate să pună capăt impunității autorilor acestor crime și să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime,

au datoria să supună jurisdicției sale penale pe responsabilii de crime internaționale,

Potrivit art. 7 § 1 al Statutului de la Roma prin crimă împotriva umanității se înțelege una dintre faptele menționate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile și în cunoștință de acest atac:

a) omorul;

b) exterminarea;

c) supunerea la sclavie;

d) deportarea sau transferarea forțată de populație;

e) întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional;

f) tortura;

g) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală de o gravitate comparabilă;

h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități identificabile din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții;

i) disparițiile forțate de persoane;

j) crima de apartheid;

k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății fizice sau mintale.

2.În scopurile paragrafului 1;

a) prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se înțelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizații având ca scop un asemenea atac;

b) prin exterminare se înțelege îndeosebi fapta de a impune cu intenție condiții de viață, ca privarea accesului la hrană și la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părți a populației;

c) prin supunerea la sclavie se înțelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de ființe umane, în special de femei și copii;

d) prin deportare sau transfer forțat de populație se înțelege fapta de a deplasa în mod forțat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără motive admise în dreptul internațional;

e) prin tortură se înțelege fapta de a cauza cu intenție durere sau suferințe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înțelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele;

f) prin graviditate forțată se înțelege deținerea ilegală a unei femei însărcinate în mod forțat, cu intenția de a modifica compoziția etnică a unei populații sau de a comite alte violări grave ale dreptului internațional. Această definiție nu poate în nici un fel să fie interpretată ca având o incidență asupra legilor naționale referitoare la graviditate;

g) prin persecuție se înțelege denegarea cu intenție și grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internațional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivității care face obiectul acesteia;

h) prin crima de apartheid se înțelege fapte inumane analoage celor vizate la paragraful 1, comise în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale și cu intenția de a menține acest regim;

i) prin dispariții forțate de persoane se înțelege cazurile în care persoanele sunt arestate, deținute sau răpite de către un stat ori o organizație politică sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul acestui stat sau al acestei organizații, care refuză apoi să admită că aceste persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu intenția de a le sustrage protecției legii pe o perioadă prelungită.

O asemenea  politică poate fi implementată și prin decizia conștientă de a nu acționa într-o anumită situație, care este îndreptată spre încurajarea unui asemenea atac. Constituția României stipulează prin articolul 11 că: „ Statul Român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” (p. 458 din rechizitoriu)

Într-o analiză de mare profunzime[2], „ o bătălie grea,  anevoioasă”[3] se documentează existența teroriștilor,   apartenența lor instituțională la Securitate și încadrarea faptelor ca infracțiuni contra umanității (p. 163). Scopul nucleelor de rezistență rămâne implicită,  fiind vorba de păstrarea puterii.  de către Securitate. După dispariția lui Ceaușescu,  misiunile și metodele de acțiune rămân aceleași,  stripulate în planurile de rezistență[4]. „ Se creează agresorului o stare permanentă de nesiguranță,  de teamă,  prin lovituri date neîncetat,  ,  ,  ”[5].

Ne duce cu gândul la afirmațiile lui I. Iliescu,  potrivit cărora,  „ atacul respectivilor securiști/bezmetici/ sinucigași/teroriști a creat noi tragedii și victime pe altarul luptei pentru libertate”.

De aici,  consecința ce revine în rechizitoriu ar fi că se încercă „ să exonereze Securitatea de rolul represiv în timpul Revoluției”[6].

Rechizitoriul apare,  în viziunea autorilor citați,  ca fiind încununarea tragică a unui proces de rescriere a istoriei. . . dovadă ultimă a reușitei fostei Securități în a-și impune propria versiune a evenimentelor din decembrie 1989 nu numai la nivel mediatic,  ci și juridic.

Cum s-ar putea să se înțeleagă faptul că argumentația lor ar putea fi interpretată ca o disculpare a lui Ion Iliescu,  autorii îl arată pe acesta totuși drept infractor împotriva umanității,  dar și pentru alte fapte (Mineriada)[7]. Noi considerăm că s-ar putea discuta o eventuală vinovăție a șefului statului dacă s-ar face dovada ( juridicește)  intenției de a înlătura o eventuală urmărire penală  în răspunderea celor vinovați de după 22 decembrie.

O privire atentă descoperă că argumentele prezentate de rechizitoriu nu sunt noi,  ci reciclări ale unei dezinformări diseminate de membrii fostei Securități,  . . . în încercarea de a se disculpa pe ei înșiși și instituția din care au făcut parte.

Rechizitoriul  din 5 aprilie 2019 este o culminare a acestei mistificări,  la rândul său o diversiune –  de data aceasta,  juridică[8].


[1] Publicată în Monitorul Oficial nr.  211 din 28 martie 2002

[2] Andrei Ursu,  Roland O. Thomasson,  Mădălin Hodor,  Trăgători și mistificatori,   Contrarevoluția Securității în decembrie 1989,  Polirom,  2019

[3] Cum o denumește Ovidiu Șimonca,  Securitatea continuă să-l ucidă de Gheorghe Ursu,   în „Observator cultural” nr. 1004,  30 ianuarie – 5 februarie 2020 . Editorialistul constată șu un efort ideologic de a  absolvi Securitatea de caracterul represiv îndreptat împotriva populației.

[4] Lucrarea face trimitere la o bogată bibliografie din revista „Securitatea” nr. 1 (81)/1988,  fond documentar ACHSAS,  dosar 334,  vol. 20; nr. 3/1986; nr. 1(85)/1989,  p. 27 etc.

[5] Lt. Col. Tudor Alexandru,  cpt. Nicolae Catană,   Lupta de rezistență     , „ Securitatea”  nr. 1/1989,  p. 27,  cit. apud Ursu,  Thomasson,  Hodor,  op. cit. p. 155

[6] Dennis Deletant,  Prefață la Ursu,  Thomasson,  Hodor,   p. 15

[7] Ursu,  Thomasson,  Hodor, op. cit., p. 310

[8] Ursu,  Thomasson,  Hodor,  op. cit., p. 423

DREPTUL PERSOANEI VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ. RĂSPUNDEREA STATULUI PENTRU ERORI JUDICIARE. RĂSPUNDEREA JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR. ACȚIUNEA ÎN REGRES. EROARE JUDICIARĂ

Potrivit Art. 52 din Constituția României, republicată, (1)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim[1], de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

(2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Răspunderea administrativă are prioritate față de cea penală, că procedura prioritară este cea administrativă, iar nu cea penală, abuzul funcționarilor publici trebuind sancționat în condițiile legii contenciosului administrativ și nu potrivit legislației penale, prin infracțiunea de abuz in serviciu, dar și că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. au caracter subsidiar în raport cu cele ale art. 52 din Constituție, astfel încât aplicarea prioritară a acestora și în cazurile prevăzute de norma constituțională înseamnă o încălcare a principiului de rang constituțional al legalității pedepselor, prevăzut de art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.

1. – Făcându-se trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale[2] ,  sub aspectul netemeinicie soluționării laturii penale, într-o cauză[3],   s-a susținut că prima instanță nu a analizat dacă alte măsuri decât cele penale (civil, administrativ) nu ar putea asigura în mod suficient solicitările părților civile. S-a susținut că, în speță, operează răspunderea administrativă în afara dispozițiilor legale menționate mai sus și stabilite și de Curtea Constituțională și pentru faptul că inculpata, având calitatea de primar, potrivit art. 21 alin. (2) (1) din Legea nr. 205/2001 (text introdus prin Lega nr. 74/2012) stă în judecată ca reprezentant legal și nu în nume personal”. Inculpata nu a vândut cele două suprafețe de teren în nume propriu cum reclamă părțile civile și cum se reține în rechizitoriu ci ca reprezentant legal al UAT Gârcina ducând la îndeplinire cele două hotărâri, obligație prevăzută in art. 61 din Legea nr. 215/2001.

Apelanta inculpată a arătat că după publicarea Deciziei nr. 405/2016, s-a cristalizat în practica judiciară opinia dominantă cum că atribuția încălcată de funcționar, pentru a fi menținută sub sfera ilicitului penal, trebuie să fie una specifică funcției și nu e suficient a fi o atribuție cu caracter general. Or, obligația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului printre care evident și dreptul de proprietate (garantat de Constituție și de reglementările din C. civ.) sunt obligații generale ce incumbă nu numai primarului prin natura funcției sale, ci oricărui cetățean al Românei și nu numai.

Curtea a constatat că potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 “primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică.” La alin. (2) se prevede că “primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean, în condițiile legii.

Interpretând gramatical dispozițiile alineatului 3 cu trimitere la alineatul 2, Curtea a constatat că primarul asigură “respectarea drepturilor și libertăților individuale, și punerea în aplicare a legilor, decretelor. . .

Într-adevăr, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

În mod cert, legalitatea unei hotărâri, pronunțată de consiliul local al unei unități administrativ teritoriale locale, constituie o chestiune prealabilă de natură civilă ce cade în competența instanței civile de contencios administrativ.

Potrivit art. 52 alin. (1) C. pr. pen. , instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare. Chestiunile extrapenale de a căror soluționare depinde rezolvarea unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile. Din această rezultă că o chestiune prealabilă trebuie să fie, în primul rând, de altă materie juridică decât cea penală iar în al doilea rând, chestiunea prealabilă trebuie să fie esențială pentru rezolvarea corectă a cauzei penale. Dispoziția prevăzută în art. 52 C. pr. pen.  instituie o prorogare de competență, deoarece instanței penale i se extinde puterea de a soluționa și o chestiune prealabilă, de regulă de competența instanței civile. Dacă competența de rezolvare a acestei chestiuni prealabile ar fi revenit instanței penale, aceasta ar fi trebuit să respecte regulile și mijloacele de probă privitoare la materia căreia îi aparține această chestiune prealabilă, cum ar fi cel prevăzute de legea contenciosului administrativ, legea administrației publice locale, C. civ. etc.

Apelanta inculpată a susținut că “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 nu sunt sarcina de serviciu ale primarului. Asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 revine Guvernului și tuturor autorităților cu titlu general.

Așa cum s-a reținut și “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 sunt sarcini de serviciu ale primarului”. În plus, funcționarul public este în exercițiul atribuțiilor de serviciu atunci când desfășoară activități legate de îndatoririle sale de serviciu. De regulă aceste activități se desfășoară la locul unde trebuie îndeplinit actul și în timpul orelor legale de serviciu, condiții care sunt îndeplinite în cauză.

În cuprinsul căii de atac formulată de inculpata A., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , s-a arătat, în esență, că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că, raportat la Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017, au fost dezincriminate faptele de abuz în serviciu pentru care a fost condamnată în condițiile în care în rechizitoriu nu au fost indicate textele legale încălcate, atribuțiile de serviciu ce izvorăsc din lege și nici eventuala conduită ce nu ar fi atras incidența normei penale. Mai mult, vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, se putea produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, astfel încât nu există legătură de cauzalitate între acțiunea invocată și respectiva vătămare. Pe de altă parte, s-a mai arătat că părțile civile, dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor hotărâri, iar dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 246 C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituția României, astfel încât în cauză, raportat și la prevederile art. 21 alin. (2), (1) din Legea nr. 205/2001, operează doar răspunderea administrativă.

Raportat de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurenta inculpată, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , Înalta Curte reține că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. pr. pen. , potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpata a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel – care nu poate fi schimbată.

Având în vedere criticile recurentei inculpate ce au vizat, din perspectiva Deciziilor Curții Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017, inexistența unei suprapuneri a situației de fapt pe elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum este reglementat de norma de incriminare după adoptarea respectivelor hotărâri, acestea pot fi circumscrise punctului 7 al articolului 438 C. pr. pen. , fapta nu este prevăzută de legea penală.

În hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Totodată, atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și a constatării neconstituționalității normei. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare), împrejurare în care, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.

Raportând considerentele teoretice anterior menționate la prezenta speță, Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpata A. fiind condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, respectiv Legea nr. 215/2001, dar și dispozițiile vechiul C. civ., instanța de apel menționând, în cuprinsul hotărârii, dispozițiile legale încălcate prin nerespectarea atribuțiilor sale de serviciu.

Împrejurarea că în actul de sesizare, emis anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziilor nr. 405/2006 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, nu au fost făcute precizări cu trimitere la dispozițiile legale încălcate, nu pot conduce la aprecierea că atribuțiile de serviciu încălcate de inculpată nu se regăsesc într-o prescripție normativă cu caracter previzibil, în condițiile în care faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată au fost descrise în rechizitoriu; atât elementele ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu – prin indicarea actelor întocmite și atribuțiilor de serviciu încălcate, a prejudiciului/vătămărilor cauzate, a folosului necuvenit realizat, cât și cele pe latură subiectivă – cu indicarea cunoașterii aspectelor încălcate și a legăturii de cauzalitate între acțiunile de încălcare a atribuțiilor și vătămarea intereselor părților civile, care denotă intenția inculpatei în comiterea faptelor. Mai mult, criticile recurentei privind neclaritatea sau ambiguitatea rechizitoriului au format obiectul procedurii de cameră preliminară.

Pe cale de consecință, față de elementele faptice stabilite definitiv de instanța de control judiciar și având în vedere considerentele Deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica recurentei inculpate A. în sensul dezincriminării faptelor de abuz în serviciu, reținute de cele două instanțe în sarcina sa, soluția de condamnare în baza art. 246 C. pen..(1969) cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) C. pen.[4]

În susținerea cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 C. pr. pen. , inculpata A. a mai invocat și faptul că nu există legătură de cauzalitate între acțiunile sale și vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, întrucât acesta se putea produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, că părțile civile trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor hotărâri dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, dar și că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 246 C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituția României, astfel încât operează doar răspunderea administrativă.

Astfel, așa cum s-a menționat și anterior, instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv, în drept, dacă hotărârea atacată este corespunzătoare, numai în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 438 C. pr. pen.

Prin urmare, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unui dintre cazurile de casare prevăzute de lege, iar criticile recurentei nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , neputând fi valorificate în contextul vreunuia dintre celelalte temeiuri de casare reglementate de art. 438 C. pr. pen.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. , va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1317 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie[5].

2. – Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile.

Acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale. Pârâtul statul român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar în speță, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei[6].

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reținută, deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege[7].

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituția României  stabilește răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004)[8]. Din interpretarea a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, prima instanță a reținut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în titlul III capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de “eroare judiciară”, noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538 și 539 C. pr. pen. ; în dreptul intern nu există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii (subl. ns. – D. C.) [9].

Prin urmare, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției și de titular al acțiunii penale, a pierdut procesul penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului de urmărire penală.[10]

De altfel, procurorul, subiectul activ principal al acțiunii penale, este un reprezentant al statului, iar răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.

Reglementarea legală care stabilește cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504 C. pr. pen. , raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție; legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale[11].

  Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[12]  .

Este, de asemenea, de menționat și Decizia nr. 45 din 10 martie 1998[13], prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, constatând că “dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție“.

Procesul penal fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen,  , fiind îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, prevăzute de art. 32 alin. (1) C. pr. civ., inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat și reclamant.

Chiar dacă statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de “parte”, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanțial pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.

Temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat. Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.

În doctrină s-a considerat că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, având și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

În alte cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe și explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanțelor penale, este justă aplicarea dispozițiilor art. 453 C. pr. civ. , ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca titular al acțiunii penale și ca subiect rezidual al acestei acțiuni, exercitate prin procuror.

Cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal – privite ca prejudiciu material – în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim:

– Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care, admițându-se recursul statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a soluționat acțiunea pe temeiul art. 998999 C. civ., deși trebuia să judece având în vedere conținutul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen,, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat, deopotrivă, că instanța de apel a stabilit greșit că dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală ar constitui o aplicație concretă a principiilor răspunderii civile delictuale, deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată. În acest caz, instanța de apel admisese în parte acțiunea reclamantului, stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două situații prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală nu este constituțională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României, care, în acord cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale;

– Decizia nr 6076 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele și în situațiile prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , iar nu pe temeiul art. 998999 C. civ. , precum și pentru alte situații, neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală. În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri materiale, cât și daune morale pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăția sa și fiind achitat definitiv. Instanța a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumția de nevinovăție, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului.

Prevederile art 1357 C. civ.  nu pot fi invocate atât timp cât există dispoziții legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale și daunelor morale, numai în cazul condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertății în mod nelegal, respectiv art. 504507 din Codul de procedură penală;

– Decizia nr 3529 din 3 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată decizia pronunțată în apel și menținută soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, reținându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât în condițiile art. 504 C. pr. pen.   și, în situația în care nu sunt întrunite aceste dispoziții legale, “răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant“. În această cauză, reclamantul a solicitat, într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite – compuse, între altele, și din onorariile achitate avocaților pe parcursul procesului penal – pentru faptul de a fi fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals și mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunțat vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretențiilor civile a fost fondat pe dispozițiile art. 998999 din Codul civil[14].

3. – Într-o altă speță,  nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca Statul să răspundă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504506 C. pr. pen. , deoarece reclamanta nu a dovedit că s-ar încadra în vreuna dintre variantele normative ale textelor legale menționate[15].

Instanța a reținut că, atât în cererea introductivă, cât și în cererea precizatoare din data de 13 decembrie 2010 reclamanta a invocat ca temei juridic, dispozițiile art. 504506 C. pr. pen.  și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În cererea precizatoare menționată și în răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă au fost invocate dispozițiile art. 998 – 1000 C. civ. și dispozițiile art. 5 § 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamanta nu a fost condamnată prin hotărâre penală definitivă, pentru ca ulterior să fie achitată printr-o altă hotărâre penală definitivă. Din contră, prin Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus achitarea definitivă a reclamantei pentru infracțiunea de abuz în serviciu. Faptul că într-un prim ciclu procesual, prin hotărâri nedefinitive, reclamanta a fost condamnată, nu este relevant, deoarece în al doilea ciclu procesual, aceasta a fost achitată atât în primă instanță de către Judecătoria Sinaia, cât și în apel, de către Tribunalul Prahova, soluția de achitare fiind menținută, după cum s-a arătat, inclusiv în recurs.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504506 C. pr. pen. , în nici una dintre variantele normative cuprinse în acestea, și anume, condamnare greșită prin hotărâre definitivă, respectiv reținere sau arestare nelegală. În consecință, Statul nu poate răspunde față de reclamantă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504506 C. pr. pen.

Chiar dacă se acceptă că pot exista și alte forme de eroare judiciară decât cele prevăzute în art. 504506 C. pr. pen. , respectiv că statul răspunde pentru orice eroare judiciară, nu se poate accepta că există eroare judiciară în cazul persoanei care la sfârșitul procesului este declarată nevinovată. O astfel de interpretare ar însemna că orice hotărâre penală de achitare este o eroare judiciară. Or, aflarea adevărului este scopul procesului penal iar adevărul, chiar din perspectivă exclusiv juridică, nu poate fi considerat o eroare.

Articolul  52 alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, dar această răspundere trebuie să fie stabilită în condițiile legii. Cel care consideră că legile prin care se stabilește răspunderea statului sunt neconforme cu dispozițiile constituționale poate invoca excepția de neconstituționalitate dar nu poate solicita ca litigiul să nu fie soluționat conform legilor în vigoare.

Răspunderea Statului prin B. pentru faptă proprie în condițiile art. 998 – 1000 C. civ. presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Astfel, reclamanta nu a dovedit că Statul Român prin B. ar fi săvârșit o faptă ilicită în procesul penal finalizat prin pronunțarea hotărârii de achitare definitivă a reclamantei (Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești).

Apelantul pârât Statul Român prin B. și apelantul C. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București au arătat, cu trimitere la practica judiciară relevantă, că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. C. pr. pen. , iar nu în temeiul art. 998 – 999 C. civ., sau a altor situații neprevăzute în textul citat C. pr. pen. ” (Decizia nr. 6976 din 9 decembrie 2004, nr. 422 din 19 ianuarie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).

„Prin urmare, dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă, privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate în mod strict, în cuprinsul art. 136 C. pr. pen. , ci numai în măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru organizare judecătorească, nu sunt incidente – în acțiunea în despăgubiri – nici dispozițiile art. 504 și urm. C. pr. pen.  și nici prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 – 999 C. civ.” (Decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă).

Nuanțând practica instanței supreme prin raportare la datele concrete ale speței, Curtea de Apel precizează că instanța de la Strasbourg recunoaște existența unei răspunderi patrimoniale directe a Statului pentru situații procesuale, care, deși nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au ca rezultat prejudicierea unor persoane. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a acordat reclamantei A. compensații în sumă de 3600 euro, urmare a constatării încălcării de către Statul Român a art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul duratei procesului penal (s-a avut în vedere atât durata urmăririi penale din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/1997, cât și dosarele din fața diverselor instanțe, până la momentul anului 2008, când s-a pronunțat decizia penală de achitare definitivă la care ne-am referit anterior).

Referirea la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lörincz și alții împotriva României din data de 2 octombrie 2012, (prin care i-au fost acordate reclamantei compensații[16] ) este relevantă, deoarece în prezenta cauză, reclamanta a solicitat despăgubiri, inclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal. Or, deși Statul răspunde direct și patrimonial pentru nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului (întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale fiind demonstrată prin însăși decizia Curții Europene a Drepturilor Omului menționată), Curtea de Apel reține că, în speță, Statul nu trebuie și nu poate fi obligat să repare încă odată (subl. ns.  – D. C.  !!!???) prejudiciul pe care l-a reparat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În lipsa unei prevederi legale exprese, răspunderea Statului prin B., pentru formularea de către titularul acțiunii penale a unei acuzații nedrepte în materie penală, aspect care nu a fost susținut in terminis de către reclamantă, nu poate fi tratată ca o răspundere pentru faptă proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane. Antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a realizat în speță.

O altă critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. , în sensul că hotărârea este luată cu aplicarea greșită a legii, sub trei aspecte: aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., neinvocarea duratei procesului penal și inaplicabilitatea art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, citând în acest sens mai multe decizii ale Înaltei Curți. Pot exista și alte forme de erori judiciare în afara celor prevăzute de art. 504506 C. pr. pen. , dar nu se poate reține că există eroare judiciară la capătul unui proces în care persoana este declarată nevinovată.

Reclamanta a arătat că a solicitat repararea producerii unor prejudicii generate de săvârșirea unor fapte ilicite, constând în derularea unor proceduri judiciare în trei dosare penale pe o durată de 12 ani. În acest context este nerelevant dacă procedura judiciară poate fi calificată drept o eroare judiciară, trebuia însă verificat dacă faptele deduse judecății, raportate la temeiul de drept invocat, respectiv art. 998-999 C. civ., constituie fapte ilicite.

Jurisprudența Înaltei Curți nu este relevantă în această speță, deoarece privește erorile judiciare întemeiate pe art. 504 C. pr. pen.

Dacă nu se stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece înseamnă că legea a fost respectată și procesul s-a conformat cerințelor de drept.

Este relevantă reglementarea prevăzută în art. 96 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (…). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de codul de procedură penală.

Practica judiciară este constantă sub acest aspect, regăsindu-se în jurisprudența instanței supreme prin Deciziile nr. 422 din 17 ianuarie 2006 și 3371 din 13 iunie 2013 – în cauzele respective s-a statuat fără putință de tăgadă că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru răspunderea patrimonială a statului. De altfel, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare, atunci nu poate fi identificată o faptă ilicită, pentru că prin ipoteză, înseamnă că legalitatea în cadrul procesului penal a fost respectată.

Statul este o ficțiune juridică menită să asigure respectarea ordinii de drept prin organele sale, prevăzute de Constituție și prin aplicarea legilor emise de Parlament. În consecință, statul nu poate fi personificat de maniera susținută de reclamantă pentru a săvârși o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale și morale unei persoane fizice.

Este neîndoielnic că pe parcursul mai multor ani de urmărire penală urmată trimiterea în judecată, o persoană poate fi afectată pe multiple planuri, însă acest lucru nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare în procesul penal. Reiterăm argumentul că în situația dedusă judecății, se prezumă legalitatea procesului penal, incluzând și urmărirea penală.

În ceea ce privește durata procesului penal, pentru acest aspect reclamanta a fost despăgubită, ca urmare sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lörincz contra României.

Un element important al statului de drept este acela că organele statului trebuie să fie înființate prin lege, să funcționeze în virtutea legii și a statutelor de funcționare și corelativ acestor aspecte, răspunderea statului, prin organele sale poate fi antrenată numai dacă există temei legal. Or, în măsura în care nu s-a demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială, pentru că nu există o faptă nelegală ( deci fapta ilicită nu există, ca premisă a răspunderii).

Dacă se susține că reclamanta a fost urmărită penal cu rea-credință, ceea ce în sine, constituia săvârșirea infracțiunii de represiune nelegală, atunci trebuia sesizat Parchetul, pentru că ordinea de drept presupune că infracțiunile sunt cercetate de Parchet, iar persoanele vinovate sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor fapte penale.

Aspectele invocate în recurs referitoare la săvârșirea unor abuzuri de către organele de urmărire penală nu au fost demonstrate, astfel încât nu există temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru eventualele prejudicii cauzate reclamantei.

În ceea ce privește încălcarea drepturilor omului, pentru ca instanța să procedeze la acordarea unui remediu efectiv trebuie, conform normei constituționale (art. 20 alin. (2) din Constituția României), să constate care sunt acele dispoziții de drept care sunt în contradicție cu tratatele internaționale în această materie[17].

4. – Într-un alt caz,  prima instanță a reținut că prin cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin B., la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile judiciare săvârșite în mai multe procese penale și civile, invocând ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Reclamantul a susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și civile în care a fost parte, fără a preciza în concret numărul hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a depune la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în ce constau erorile judiciare săvârșite.

Cu privire la răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  Reclamantul nu a probat faptul că ar fi fost condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare și nici că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal, iar nelegalitatea privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.

În ceea ce privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Recurentul a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român și plata de despăgubiri pentru nelegala soluționare a cauzelor sale pe parcursul derulării litigiilor anterior menționate.

Curtea de apel a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale este reglementată de Legea nr. 303/2004 și de C. pr. pen.

Din analiza textelor de lege, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, temeiul de drept invocat de către reclamant și art. 504 C. pr. pen. , în forma în vigoare la data sesizării instanței rezultă că pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice distincte și anume: – acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , cât și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004; – acțiunea în regres a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii în despăgubiri formulată de parte.

Prin urmare, instanța de apel a statuat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale poate fi avea loc doar în cazurile unei condamnări definitive a unei persoane nevinovate sau unei arestări nelegale a unei persoane. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, că s-ar afla într-una din aceste situații (să fi fost condamnat sau arestat).

Cât privește angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, Curtea de apel a reținut că aceasta poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, existența unei/unor asemenea hotărâri.

Față considerentele expuse instanța de apel, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, a respins apelul, ca nefondat.

În recurs,  s-a susținut  că este îndreptățit la despăgubirile pe care le-a solicitat în prezenta cauză prin raportare la prevederile Constituției României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei asemenea acțiuni de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unuia dintre magistrații care au judecat cauza.

Critica recurentului nu este fondată.

Antrenarea răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504 C. pr. pen.  reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Instanța de apel a reținut corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege.

Pe de altă parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță, reclamantul nu a afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri, astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de textul normativ.

Afirmația recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile constituționale, iar legea fundamentală nu condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu poate fi primită.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial în art. 52 alin. (3) din Constituția României.

În acest context, instanțele de fond au reținut în mod corect că textul constituțional este dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile imperative pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, precum și regulile aplicabile în materie în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. În ce privește cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, prevederile art. 96 din legea specială se completează cu reglementările art. 504507 C. pr. pen.

Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi statuat, în prealabil, în privința răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, faptă de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri fundamentată pe un atare temei juridic, reclamantul trebuie să dovedească existența condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, precum și a unor condiții impuse de norma specială, respectiv să existe o hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să se fi produs în timpul unei proceduri judiciare.

Or, în speța de față, recurentul nu combate în vreun fel argumentele și soluția instanței de apel relativ la inexistența condițiilor angajării răspunderii civile a statului, respectiv neîntrunirea condiției referitoare la existența unei hotărâri de atragere a răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători sau procurori pentru fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului său. Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi primită atât timp cât răspunderea Statului este circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, dispoziția constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la stabilirea răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul neaflându-se în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i justifice prezentul demers judiciar[18].

Titlul IV al Legii nr. 303/2004[19] reglementează Răspunderea judecătorilor și procurorilor.  Potrivit Art. 94,  Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.

Articolul   96 dispune că (1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, şi-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției acestora de la art. 991.

(3)Există eroare judiciară atunci când:

a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b)s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară[20].

(4)Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.

(5)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.

(6)Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

(7)În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(8)Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecției Judiciare.

(9)Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres îşi exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului.

(10)Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație şi Justiție.

(11)Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor[21]. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[22].

Art. 97

(1)Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2)Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac.

În Capitolul II este reglementată Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor

Art. 98 (1)Judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

(2)Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor militari poate fi angajată numai potrivit dispozițiilor prezentei legi.

Constituie abateri disciplinare (Art. 99 ):

a)manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;

b)încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;

c)atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții;

d)desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

e)refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;

f)refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;

g)nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;

h)nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;

i)nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;

j)nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii, dacă fapta nu constituie infracțiune[23];
k)absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a parchetului;

l)imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;

m)nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;

n)folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni[24];
o)nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor[25];
p)obstrucționarea activității de inspecție a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;

q)participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor;

r)neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege[26];

s)utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;

ș)nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

t)exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală[27].

Art. 991

(1)Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2)Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual[28].

5. – Într-o speță[29],  Tribunalul a făcut referire la elementele răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor C. civ.[30]

Răspunderea statului, fără nicio distincție între procesele penale și alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004.

Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004. rile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Repararea prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată, distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale

Instanța a reținut că Legea nr. 303/2004 și Constituția stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare, fiind vorba despre două instituții diferite, răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților.

Pentru răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, așa cum prevede art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de C. pr. pen.

Prevederile art. 504 C. pr. pen. , astfel cum au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare nu numai situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare, ci și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.

Aplicarea legii noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice create anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează, întrucât nu aduce atingere acelei situații juridice și nici efectelor care au fost realizate.

Astfel, art. 504 C. pr. pen.  nu mai restricționează angajarea răspunderii statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior modificărilor legislative, respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că inculpatul nu a săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.

La stabilirea caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , iar pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzute de art. 506 C. pr. pen. , care arată că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin M.F.P.

Potrivit art. 505 C. pr. pen. , la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Având în vedere că, în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare “săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, se aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală.

Referitor la repararea prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a termenului de “eroare judiciară”. Dacă în C. pr. pen.  sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată trebuie despăgubită, în materie civilă lipsește orice reglementare de acest fel.

În al doilea rând, în ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de existența răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.

Dreptul la repararea prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabilește felul și întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală, lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă o serie de pași și să îndeplinească o serie de condiții:

– să aștepte să se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);

– fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției specifice de magistrat, săvârșită în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);

– să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară;

– să fie pornită acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului și întinderea prejudiciului.

Răspunderea se poate angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în care persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea prejudiciului.

Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004).

Eroarea judiciară trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din hotărârile judecătorești invocate de reclamantă și depuse la dosar reiese că este vorba despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada, pentru angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă săvârșită în cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt de natură să determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii prejudiciului.

Or, reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ.

Pentru aceste considerente, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Considerentul Curții de Apel, în sensul că sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților este greșit. Textul de lege menționat se referă la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, drept a cărui exercitare este condiționată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în speță, cum s-a arăta deja, litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este penal, iar nu un proces de altă natură.

Cu alte cuvinte, pornind de la concluzia greșită cu privire la natura litigiului în care s-a pronunțat decizia în raport de care s-a formulat acțiunea pendinte, Curtea de Apel a aplicat un text de lege care nu era incident și, astfel, a pretins în mod greșit reclamantei să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor care au soluționat recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire.

Pornind de la dispozițiile constituționale, care determină răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare “în condițiile legii” (art. 52 alin. (3)) și de la natura penală a litigiului în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504 din 30 iunie 2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, conform cărora “cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. pr. pen.

Or, astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispozițiile art. 504507 C. pr. pen. , incidente, în consecință și în speța de față.

Prin urmare, criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

Legea specială se aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului  Specialia generalibus derogant  . Ca atare, în mod corect, instanța de apel a verificat în speță, ulterior stabilirii incidenței dispozițiilor art. 504 C. pr. pen. , dacă reclamanta se află în vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat, iar nu condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, față de concluzia referitoare la inexistența, în speță, a vreuneia dintre ipotezele din art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului[31]

6. – Într-o altă cauză[32],  în ceea ce privește răspunderea civilă a intimatei-pârâte C.C., Curtea a reținut că această parte are calitatea de magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt aplicabile și dispozițiile speciale din Legea. nr. 303/2004, care reglementează în cuprinsul dispozițiilor art. 94 și 96 răspunderea civilă, penală și disciplinară a magistraților .

În cuprinsul textelor de lege menționate s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza erorilor judiciare magistratul nu poate avea calitate de parte, ci doar statul, prin M.F.P., care are drept de regres împotriva magistratului în situația când magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență, ipoteză invocată în cauză. Raportat la aceste dispoziții legale este nefondată soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul roman, prin M.F.P.

În ceea ce o privește pe intimata – pârâtă C.C., raportat la dispozițiile art. 96 alin 6 din Lg. 303/2004, Curtea a apreciat că legiuitorul nu a prevăzut calea acțiunii directe împotriva magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai analizat în apel criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acțiunii față de această parte.

Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.G.F.P. Timiș, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu a fost dovedită în cauză, prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate, în cuprinsul cărora s-a prevăzut că în acțiunea în repararea prejudiciului are calitate procesuală pasivă numai statul, prin M.F.P.

Curtea a reținut că cele invocate de apelantul reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O. nu reprezintă critici ale sentinței apelate, ci critici ale conduitei judecătorului care a soluționat cauza, astfel încât acestea exced cadrului procesual stabilit prin acțiune, neputând face obiectul analizei în calea de atac a apelului.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâții Statul român, prin M.F.P. și C.C.

Cu privire la pârâta C.C. se arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 pentru că instanța de apel a făcut o gravă confuzie atât în fapt cât și în drept, în raport de situația dedusă judecății și de prevederile legale aplicabile.

Cauza este întemeiată în fapt pe săvârșirea cu vinovăție a unor fapte ilicite de către pârâtă, pentru care trebuie să răspundă conform dispozițiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864.

Articolul  96 din Legea nr. 303/2004 se referă la prejudicii pentru erori judiciare în modalitatea stabilită de C. pr. pen.  Acesta este sensul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, raportat la alin 3 al aceluiași articol.

Nici dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și nici dispozițiile art. 504 C. pr. pen.  nu puteau și nu pot restrânge răspunderea magistratului numai la cele două situații enunțate.

Ar însemna că se încalcă Constituția și că dispozițiile susmenționate intră în conflict cu norme constituționale, respectiv art. 16.

Recurentul înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a dispozițiilor art. 504 C. pr. pen.

Totodată se invocă principiul supremației legii, în raport de care principiul independenței magistraților se află în raport de subsidiaritate, conform art. 124 alin. (1) – (3) din Constituție coroborat cu art. 132 din Constituție, referitor la statutul procurorilor, potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.

În considerarea celor de mai sus se solicită să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul cauzei, a dispozițiilor art. 998,1000 C. civ. de la 1864, a Constituției României – art. 124 alin. (1) – (3) din Constituție, art. 132, art. 142, precum și ale art. 20 raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art. I din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât și a Legii nr. 303 din 28 iunie 2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Prima instanță a stabilit că nu există faptă ilicită.

Prin urmare, oricând un procuror, urmare a independenței sale și a faptului că un magistrat poate aprecia de maniera în care a făcut-o prima instanță că nu există faptă ilicită, poate trimite în judecată oricând orice persoană, inclusiv un judecător.

Prima instanță s-a limitat la a constata doar lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare nemotivată.

Trimiterea în judecată s-a făcut în contextul în care procurorului i s-a imputat culpa profesională, necunoașterea dispozițiilor legale civile de drept penal și procesual penal imperative în speță.

Prin Hotărârea penală nr. 14/2007 s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cu o motivare care creionează de o manieră convingătoare profilul profesional al pârâtei Cârstea, a cărei incapacitate e asociată cu rea voință.

Referitor la ceilalți pârâți, având în vedere că instanța de apel a menținut, cu excepția Statului român, aspectele și motivarea avută în vedere de hotărârea primei instanțe, recurentul reiterează criticile din apel, fiind deopotrivă aplicabile și hotărârii pronunțate în apel.

Se arată că nu se poate accepta că pârâta nu ar fi avut raporturi de subordonare față de unii dintre ceilalți pârâți, Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pârâta, ca fost procuror, a fost integrată unui sistem caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii superiori, a unui sistem instituționalizat.

Independența procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerințe și imixtiuni de natura a-l determina să nu respecte legea, față de acestea este independent.

Independența procurorului nu poate fi față de lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speță.

„ Surprinzător este că pârâții, în virtutea calității lor, alta decât aceea de pârâți, au găsit receptivitate la un magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest gen. Este de refuzat să se considere că magistratul care a pronunțat hotărârea în prima instanță este reprezentativ pentru sistemul judiciar din România. Daca ar fi așa, ar fi mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii.”

Procurorul nu este un liber profesionist, situație în care, este de subliniat că nici liber profesioniștii nu sunt în afara oricăror discuții în legătură cu raporturile dintre aceștia și formele de exercitare a unor profesii liberale.

Instanța superioară de fond și-a argumentat soluția în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.

Drept urmare, față de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cererea de sesizare cu privire la art. 504 C. pr. pen.  va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 și au următorul conținut: ”Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.”

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în:

– art. 16: „(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor funcții și demnități; (4) În condițiile aderării României la U.E., cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.

– art. 124: „(1) Justiția se înfăptuiește în numele Legii; (2) Justiția este unică; (3) Judecătorii sunt independenți și se supun legii”.

Condiționarea recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită și reaua credință sau grava neglijență a magistratului.

Față de împrejurarea că dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale prin decizia pronunțată în recurs și nu prin încheierea conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că excepția de neconstituționalitate a fost invocată ca motiv de recurs.

Reclamantul și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză și pentru fapta altuia în cea de-a doua ipoteză – răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Pentru a se statua cu privire la eventuala incidență a dispozițiilor susarătate trebuie pornit de la dispoziția constituțională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform căreia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență”.

Or legea organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul și magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Rezultă astfel că statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie ori în calitate de comitent.

De precizat că textul art. 96 face o distincție clară între prejudiciile săvârșite în procese penale și prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

Reclamantul a precizat că nu înțelege să invoce dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , situație în care devin incidente prevederile alin. (4) și (6) din art. 96 al Legii nr. 303/2004.

Astfel, răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Or, în cauză nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru fapte de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Prin raportare la dispozițiile constituționale înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 rezultă că în speță nu poate fi vorba de incidența art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. câtă vreme statul și magistratul răspund doar în condițiile expres prevăzute de lege.

Prin urmare nu pot fi reținute considerentele instanței de apel din dispoziția de trimitere, câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată și necondiționată.

De asemenea, este eronată și motivarea instanței de apel atunci când face trimitere la dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a fost antrenată răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni incidente dispozițiile menționate.

Curtea de Apel a dat o soluție legală cu privire la inexistența calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.G.F.P. Timiș, câtă vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul.

scopul reglementărilor exprese a fost acela de a asigura independența judecătorilor și procurorilor, inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva acestora de către persoanele victime ale unor erori judiciare.

Dat fiind caracterul de serviciu public al justiției legiuitorul a stabilit ca victima să fie dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în regres împotriva magistratului vinovat doar în condițiile strict prevăzute de lege[33].

  Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri își găsește reglementarea în   Codul de procedură penală ,  în forma :

Art. 538 C. pen. : Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară

(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(3)Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4)Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Art. 539: Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

(1)Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2)Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Art. 540: Felul și întinderea reparației

(1)La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.

(2)Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.

(3)La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

(4)Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.

(5)Reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Art. 541: Acțiunea pentru repararea pagubei

(1)Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului.

(2)Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

(3)Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(4)Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.

Art. 542: Acțiunea în regres

(1)În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii[34].

(2)Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii[35].

7. – Pornind de la dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege[36], reclamanta solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție raportat la art. 504 din Cod.

S-a constatat că nu sunt aplicabile speței nici prevederile art. 998 și urm. C. civ., invocate de reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului și nici cele ale art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.

S-a arătat că nu se poate reține că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenților ori că și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. și anume: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenții concrete față de aceștia.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a constatat că motivațiile reclamantei în susținerea cererii privind acordarea daunelor materiale și morale sunt cantonate, în esență, pe așa zisa conduită culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul illegal al modului de desfășurare al cercetării penale, raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului, pentru că lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  și a răspunderii civile delictuale.

S-a reținut, prin prisma art. 52 alin. (3) din Constituția României, că răspunderea statului în acest context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Or, apelanta nu se află în situațiile expres prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.

Curtea de apel a constatat că modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei cu depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părților precum și dispozițiile legale imperative aplicabile. Prin așa zisele fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei.

Pe de altă parte, s-a reținut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu și care i-ar putea conferi acesteia un anume drept.

S-a constatat astfel că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor dosare penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluționate și a consecințelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate de soluționare nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate, care vizează eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor constituționale.

A arătat că instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât a invocat prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a sesizat instanța pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C. pr. pen. , deși în hotărârile pronunțate în cauză se fac ample referiri la acest temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 – 96 din Legea nr. 303/2004.

A precizat că a dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicați în anchetarea cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.

Revenind la motivul de recurs privind aplicarea greșită a legii, se reține că potrivit prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, invocate de reclamantă, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Se constată deci că aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condițiile legii.

Astfel, nu pot fi primite susținerile reclamantei potrivit cărora deși nu s-a prevalat de dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , instanța a înțeles să-și argumenteze considerentele în baza acestui text de lege.

Procedând astfel instanța a valorificat textul constituțional la care s-a făcut referire, trimiterea la dispozițiile art. 504 C. pr. pen.  realizându-se motivat de faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții care nu sunt întrunite în speță.

În temeiul acestui articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Prin urmare, după cum corect au constatat și instanțele fondului, cerințele art. 504 C. pr. civ.  nu sunt întrunite în speță.

Totodată, în prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3) se stipulează că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Prin urmare, și acest text de lege face trimitere la Codul de procedură penală și deci implicit la dispozițiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea statului pentru erori judiciare.

Pe de altă parte, în cuprinsul aceluiași art. 96 din Legea nr. 303/2004, la alin. (4) se prevede că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În consecință, atragerea răspunderii este condiționată, în prealabil, de existența unei hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită, de asemenea, în speță.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituțional la justiție, în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât instanțele au analizat acțiunea reclamantei pe fondul acesteia prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra[37].

Oricine  răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, – atât despăgubiri materiale, cât și daune morale.

Concluzia noastră presupune recunoașterea existenței unei răspunderi patrimoniale directe pentru situații procesuale, care, fără a se circumscrie sferei erorilor judiciare, au avut ca rezultat prejudicierea unor persoane.

9 august 2019

dciuncan@gmail.com


[1] Art. 1359 C. civ. : Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes.  Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.

[2] M. Of. nr. 533 din   15 iulie 2016

[3] Î. C. C. J.,  Secția Penală,  Decizia nr. 227/RC/ din  21 iunie 2018,  https://idrept.ro/. Inculpata a fost trimisă în judecată și condamnată de instanța de fond pentru două infracțiuni de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte constând în aceea că și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu privind asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Inculpata, în calitate de primar, a încercat pe cale judecătorească anularea unor titluri de proprietate emise pe numele mai multor persoane.

[4] în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare ( Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009 V și https://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.)

[5] Î. C. C. J.,  Secția Penală,  Decizia nr. 227/RC/ din   21 iunie 2018

[6] Î. C. C. J.,  Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,   Dosar nr. 3195/1/2017,  M. Of.  nr. 588 din 11 iulie 2018,  https://idrept.ro.  S-a arătat că, întrucât titularul acțiunii penale, care este, potrivit art. 14 C. pr.  pen., statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 și 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu există. prima instanță din cauza pendinte a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins, constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și al art. 538 și 539 C. pr.  pen., iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din dreptul comun.

[7] Ori de câte ori nu suntem „în cazurile expres prevăzute de lege” devin aplicabile principiile răspunderii civile delictuale.  Amintim câteva formulări cu valoare universală de principiu: Art. 219 C. civ. : Răspunderea pentru fapte juridice.  (1)Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.(2)Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

Art. 1349 C. civ. : Răspunderea delictuală

(1)Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2)Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Art. 1355 C. civ. : Clauze privind răspunderea

(1)Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă. (2)Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei. (3)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii. (4)Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.

Art. 1357: Condițiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

[8] Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat,  potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului.  Obligația statului de a răspunde civil este totală,  înscrisă în art. 1357 din Codul civil. (https://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilo)

[9] „Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J. V
https://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/
[10] Statul nu poate el însuși,  de la sine putere,  să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă,  dar legea îl obligă  să acționeze în justiție.   Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.  Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ.,  cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la  măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu,  se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel),  dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public. V
https://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/

[11] Legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, când este vorba de erorile judiciare săvârșite în procesele penale prin art. 504 C. pr.  pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție. Aceste articole se limitează doar la reglementarea răspunderii pentru eroare judiciară.

[12] Î. C. C. J.,  Secția I civilă, Decizia nr 6976 din 9 decembrie 2004 și Secția a II-a civilă, Decizia nr 1911 din 15 noiembrie 2016,  https://idrept.ro.

[13] M.Of. nr. 182 din 18 mai 1998. Circumstanțierea, “potrivit legii”, nu privește posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de aceasta. Și noi credem că sintagma “potrivit legii” din art. 48 alin-. (3) din Constituție se refera la întinderea răspunderii patrimoniale,   și nicidecum la înlăturarea răspunderii statului in ipoteza altor cazuri, dar nu pentru erori judiciare, pentru care avem texte exprese și limitative.

[14] Î. C. C. J.,  Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,   Dosar nr. 3195/1/2017. Nu în ultimul rând, norma procesual civilă stabilită în art. 453 C. pr. civ. , deși poate intra în sfera legii civile, nu epuizează conținutul sintagmei “lege civilă”, determinabilă în condițiile art. 276 alin. (6) C. pr.  pen.  Această determinare este realizabilă de la caz la caz, în funcție de fundamentul răspunderii indicat de parte prin expunerea temeiniciei pretenției formulate care, astfel cum s-a putut observa, cel puțin în speță, a avut caracter bivalent, răspunderea statului fiind solicitată atât pe temeiul erorii judiciare, cât și pe temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, iar în alte cazuri s-a generat pe temeiul răspunderii civile delictuale. Curtea respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în Dosarul nr 9852/302/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Pot constitui dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr.  pen.  (fapta nu există) ?”.

[15] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016,  https://idrept.ro. Prin încheierea din data de 28 februarie 2011, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținându-se că pe lângă prevederile art. 504506 C. pr.  pen. se invocă și prevederile art. 6 alin. (2) și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prevederile art. 998-999 C. civ. .Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului v și Ion Gâlea,  Cuantumul despăgubirilor În cazul unui remediu compensatoriu pentru  depășirea duratei rezonabile a procedurilor judiciare în România,  „Revista Transilvană de Ştiințe Administrative”,  2(29)/2011, pp. 76-92

[16] CEDO, Cauza Lörincz c. România, Decizia din 12 mai 2009, nr. 42268/04.

[17] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. în speță s-a susținut că întreg procesul penal a constituit un abuz și că instrumentarea acestuia de către organele statului i-a creat un prejudiciu reclamantei. Nu au fost indicate însă textele de lege ce contravin tratatelor, pentru a fi declanșat mecanismul constituțional. De fapt, din întreaga motivare pe parcursul procesului se invocă, în realitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil, care ar fi generat, al rândul său, violări ale altor drepturi.

[18] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. Recurentul a reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale într-un termen rezonabil. Susținerea reclamantului nu poate fi primită, deoarece în aprecierea caracterului rezonabil al procedurii se impune a se examina întregul demers judiciar derulat, începând cu data introducerii cererii introductive la instanță, apreciere ce se realizată, în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (v, spre exemplu,   hotărârile pronunțate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, § 16, Frydlender împotriva Franței, § 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, § 19). În prezenta cauză, procedura judiciară derulată pe parcursul tuturor fazelor procedurale a fost realizată cu respectarea garanțiilor procedurale ce se circumscriu dreptului la un proces echitabil, nefiind identificate în cursul soluționării cauzei întârzieri care să fi afectat celeritatea procedurii datorate autorităților judiciare competente pentru a conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 §1 din Convenția europeană. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie

[19] Legea nr. 303 din 28 iunie 2004  privind statutul judecătorilor și procurorilor , republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, M. Of.  nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, M. Of.  nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, M. Of.  nr. 300 din 11 aprilie 2005.

[20] V,   de exemplu ,  și Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, Decizia nr.182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, și Decizia nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie 2009 sau Decizia nr. 1269 din 8 octombrie 2009,   M. Of. nr. 755 din   5 noiembrie 2009 

[21] Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 114 din 4 iunie 2019 pentru aprobarea Normelor privind asigurarea de răspundere civilă profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor ,  norme publicate în M. Of. nr. 482 din data de 13 iunie 2019. În cuprinsul contractelor de asigurare se face trimitere expresă la regulile stabilite prin prezentele norme (Art. 13 din Norme).

Adina A. Stancu , R. Savaliuc,  Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .

[22]Art. 96 a fost modificat prin  Legea nr. 242/2018  . Textul anterior prevedea ; Art. 96 (1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3)Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4)Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

 (5)Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(7)După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8)Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

[23] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[24] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[25] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[26] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[27] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[28] Articol completat prin   Legea nr.  242/2018

[29] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16-oct-2014

[30] dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale (Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec.  nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr.  869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr.  nr. 255 din 1 aprilie 2008).

[31] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16 octombrie 2014. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

[32] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile și în raport de dispozițiile art. 504 C. pr.  pen. Dispozițiile legale menționate, art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. pr.  pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Prin urmare, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. pr.  pen. nu pot constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999 C. civ. ar fi general aplicabile. Prin decizia civilă atacată, instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantului L.I., în art. 504 C. pr.  pen. Schimbând temeiul juridic al acțiunii inculpatului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 506 C. pr.  pen., care la pct. 3 se referă la competența tribunalului „în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită”. În soluționarea cauzei în apel, magistrații au dat dovadă de rea-credință, transformându-se în apărătorii reclamantului, motivându-și hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta. Pârâtul Statul român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. pr. civ. , solicită admiterea căii de atac, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamant. Prin decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel București, prin care a fost admis apelul reclamantului L.I. și trimisă cauza spre rejudecare, decizie devenită obligatorie prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că instanța de judecată este investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 C. civ., totodată stabilind și faptul că prevederile art. 504 C. pr.  pen. nu sunt aplicabile, deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă de condamnare și nici de achitare a reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Pentru a admite apelul formulat de reclamantul L.I. și a stabili faptul că Statul român, prin M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.Prin urmare, în lumina acestor prevederi, Curtea a apreciat că numai statul, prin M.F.P. poate avea calitate de parte în litigiile având ca obiect „erori judiciare”. Pronunțându-se astfel, Curtea a schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecății, transformând-o dintr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, supusă prevederilor dreptului comun art. 998-999 și art. 1000 C. civ., într-o acțiune de reparare a prejudiciului produs prin erori judiciare, supusă dispozițiilor legii speciale – Legea nr. 303/2004, ignorând astfel obligativitatea dezlegării date prin decizia de casare.

Motivarea admiterii apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr. 303/2004, reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ. Hotărârea care cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi calificată decât ca fiind o hotărâre nemotivată, pronunțată cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ. Nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. Instanța de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie să procedeze la casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu își puteau găsi aplicabilitatea în cauza dedusă judecății, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi angajată doar în două ipoteze: repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale, în condițiile stabilite de prevederile art. 504 C. pr. pen. și repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului.

Textul se referă la erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reclamantul invocând existența unui proces penal, iar pe de altă parte, legiuitorul a condiționat răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză. Instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul invocă producerea unui prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Prin urmare, Statul român, prin M.F.P., nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998,999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile prevăzute de art. 504 C. pr.  pen. (Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006).

[33] Î. C. C. J.,  Secția II civilă, Decizia nr. 356 din  4 februarie 2014 Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. pr.  pen. Admite recursurile declarate de pârâta C.C. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 42/A din data de 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței nr. 1809 din data de 11 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

[34] Mai corect, este ca acțiunea în regres să privească întotdeauna, în mod direct persoana care,  din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune și,  în garanție,  asigurătorul. Contractul de asigurare de răspundere civilă profesională nu acoperă riscurile rezultate ca urmare a erorilor judiciare cauzate de exercitarea funcției cu rea-credință (art. 2 alin3 din Norme). În baza Art. 78 din Legea nr. 303,  (1) Judecătorii şi procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor şi procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate şi bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.

[35] V și Nicolae Volonciu ș.a., Noul Cod de Procedura penala comentat 2015, Ed.Hamangiu ; idem, , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea speciala  2016, Universul Juridic 

[36] Î. C. C. J.,  Sectia I civila, Decizia nr. 7745 din 2 noiembrie 2011

[37] Î. C. C. J.,  Secția I civila, Decizia nr. 7745 din 02-nov-2011

 Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

SCHIMBARE

S

Este nevoie de o schimbare completă a Guvernului pentru că membrii săi nu au înțeles mesajul transmis de români duminică la votul europarlamentarelor, consideră reprezentanții mediului de afaceri, amintind  cele mai nefaste măsuri economico-fiscale luate de guvernanți.

“Nu vedem în niciun fel o schimbare de paradigmă, o înțelegere a ceea ce a însemnat acest vot al românilor. Cred că toți trebuie să înțelegem acest moment. Noi, oamenii de afaceri l-am înțeles și așteptăm să fie înțeles și de către politicieni.   Nu putem continua cu un astfel de Guvern, cu astfel de politici publice și cu oameni care nu au înțeles mesajul transmis de români. [. . . ] este important să schimbăm acest Guvern, singura soluție în acest moment fiind un Guvern de uniune națională, un Guvern care să pregătească alegerile prezidențiale, locale, un Guvern format din specialiști, un Guvern care să știe ce înseamnă politicile publice din domeniile lor”[1].   C. N. I. P. M. M. R.  atrage atenția cu privire la problemele cu care se confruntă mediul de afaceri din România:    lipsa stabilității și a predictibilității;    încrederea în sistemul fiscal este o condiție esențială pentru investitori, predictibilitatea fiind unul dintre cei mai importanți factori care influențează deciziile de investiții; împrumuturile publice nesustenabile;  deprofesionalizarea administrației publice și a exercițiului de guvernare etc.

Ar fi bine ca P. S. D.  și opoziția să agreeze de comun acord un calendar de alegeri. Opoziția nu o să devină mai competentă și nici P. S. D.  mai iubit de popor dacă o mai lungim și ținem zece rânduri de alegeri. Ne trebuie alegeri anticipate.  Ideal ar fi să fie și sincronizate cu prezidențialele, e constituțional complicat, dar cine vrea, poate, și unele, și altele, se pot deplasa ca să scurtăm instabilitatea[2].

           După votul de duminică, e posibil să avem alegeri parlamentare anticipate. Datorăm respect, și acum scuze, compatrioților noștri din Diaspora. „Sunt între cei mai bravi români și practicanți europeni și, în orice caz, principalii investitori străini în România. Dreptul lor constituțional de vot este mai puternic decât arcanele unei legislații electorale fixiste și, uneori, inspirate de interesele mai vechi și mai noi, eventual  egoiste, ale clasei politice românești post-decembriste”[3].

Scenariul alegerilor anticipate, vehiculat de mulți în contextul politic actual, este agreat de mai puțin de 30 la sută dintre români, potrivit unui sondaj realizat de Centrul de Sociologie Urbană și Regională[4].

 Atenționat că alegerile anticipate sunt un scenariu greu de realizat în România, liderul U. S. R.  a răspuns: ”E adevărat, Constituția nu e generoasă cu acest instrument, dar am putea avea aceste alegeri anticipate odată cu alegerile locale, pentru că într-adevăr, acum pe termen scurt e dificil, e imposibil de organizat, pentru că e prevederea aceea care spune că nu se pot face anticipate cu șase luni înainte de alegerile prezidențiale, dar am putea să le facem imediat după prezidențiale, să începem procesul”[5].

În anumite situații deosebite,   „un guvern poate fi schimbat dacă nu printr-un vot,  prin acea forță de opinie” care l-a făcut – de exemplu,  dacă vreți să vă mai amintiți – pe domnul Chamberlain să renunțe la putere în mai 1940,  înlocuit cu o coaliție națională[6]

Președintele U. D. M. R. , Kelemen Hunor a declarat că Uniunea a propus la consultările cu Iohannis crearea unui guvern tehnocrat, care să organizeze alegeri parlamentare înainte de termen[7].

În considerarea cadrului constituțional actual, actele administrative care privesc raporturile autorităților publice cu Parlamentul evidențiază și o relație directă dintre executiv și legislativ (de exemplu, dizolvarea Parlamentului – art.89 din Constituție)[8].

Potrivit ar. 89 alin. (3) din Constituție,  Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui României și nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență.

În baza art. 80 alin. (2),   Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

Ultimul lucru ce s-ar putea spune despre democrație ar fi acela că ea ar reprezenta legea hoardei,   „cu bande de gangsteri înarmate cu arme ucigașe,   care și-ar face drum cu forța în orașe,  ocupă secțiile de poliție și punctele cheie ale guvernării. . .  Democrația nu se bazează pe violență sau terorism,  ci pe fair play. . .”[9]


[1] a declarat Florin Jianu, președintele Consiliului Național al I. M. M.  Afrodita Cicovschi, https://adevarul.ro/economie/stiri-economice/mediul-afaceri-cere-schimbarea-guvernului-nu-inteles-mesajul-transmis-romani-e-nevoie–guvern-format-specialisti, 29 mai 2019

[2] alina-mungiu-pippidi,   http://www.romaniacurata.ro/calea-inainte-alina-mungiu-pippidi, 30 mai 2019

[3] Emil Hurezeanu,   https://www.dw.com/ro/emil-hurezeanu-e-posibil-să-avem-alegeri-parlamentare-anticipate,  DW a stat de vorbă cu ambasadorul României la Berlin despre blocarea participării românilor din Diaspora la europarlamentare. 7 mai 2019

[4] https://www.realitatea.net/de-ce-nu-sunt-posibile-alegerile-anticipate-in-2018_2132257.html.  Mai mult ca sigur parlamentarii majorității parlamentare PSD-ALDE nu își doresc alegeri anticipate, în cazul cărora mulți și-ar putea pierde probabil scaunul cald din Parlament.

[5] Cosmin Ruscior, https://www.rfi.ro/politica-111832-dan-barna-alegeri-anticipate-alegeri-locale, 28 mai  2019. . La remarca R. F. I.  că nu sunt îndeplinite condițiile pentru organizarea de alegeri anticipate, Dan Barna a precizat: ”Ideea este că dacă se creează o majoritate alternativă non-PSD, care să susțină un alt Guvern decât Guvernul Dăncilă, putem agrea și un pact prin care să decidem că mergem spre anticipate, pentru a căpăta legitimitate populară. Și atunci s-ar putea îndeplini și condițiile, adică acea majoritate care ar susține Guvernul alternativ să-și asume și că va respinge următoarele două propuneri de premier, pentru a se îndeplini condițiile pentru anticipate. Dacă există voință politică, evident că se poate”. V și  https://www.antena3.ro/actualitate/rares-bogdan-vom-cere-demisia-guvernului-si-alegeri-anticipate-de-urgenta, 26 mai 2019. „Dat fiind faptul că în acest moment PSD și aliații lor din ALDE, cei care n-au făcut pragul electoral, nu mai au legitimitatea de a conduce România, vom cere alegeri anticipate de urgență pentru ca românii să se poată exprima cu privire la cine doresc să-i conducă în următorii ani”.

[6] Winston Churchill, Al doilea război mondial, vol.2, Paul Editions, 2019, p. 89.

[7] https://www.economica.net/klaus-iohannis-alegeri-anticipate-sau-guvern-tehnocrat-solutia-va-fi-anuntata-dupa-noi-negocieri, 6 noiembrie 2015. “Noi propunem declanșarea de alegeri anticipate, dacă se poate găsi o soluție constituțională și legală pentru a declanșa alegeri anticipate, alegeri înainte de termen cu un guvern de tehnocrați, condus de un om care are libertatea de a-și alege miniștrii, nu trebuie să fie politicieni, dar nu putem exclude nici politicienii conduși de un om tehnocrat și cu un mandat foarte clar”

[8] Curtea de Apel București,  Secția a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal,   Sentința civilă nr. 2872 din  19 iunie 2018,   https://idrept.ro. V și Cristian Ionescu,  Sistemul   politic în România,  All Beck, 2002,   Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I,    ed. a  IV-a,   All Beck, 2005

[9] Winston Churchill,  op. cit.,p. 320-321

CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACŢIONAL ORGANIZAT

T

Procurorii din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de fostul procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie Laura Codruţa Kovesi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire de grup infracţional organizat în modalitatea coordonării (…) şi complicitate la represiune nedreaptă sub forma participaţiei improprii. 

Potrivit unui comunicat al Parchetului, pe data de 7 martie 2019 i-a fost adusă la cunoştinţă efectuarea în continuare a urmăririi penale. “Faptele cercetate constau în aceea că, pe durata exercitării mandatului de procuror şef la Direcţia Naţională Anticorupţie, în perioada 2015-2016, ar fi coordonat, prin activitatea efectiv desfăşurată, prin ordine şi dispoziţii date, grupul infracţional iniţiat de doi procurori şi un ofiţer de poliţie judiciară, la care au aderat alţi trei procurori şi un alt ofiţer de poliţie judiciară, iar aceştia ar fi acţionat, în mod coordonat, în scopul comiterii infracţiunilor de cercetare abuzivă, represiune nedreaptă, influenţarea declaraţiilor, inducerea în eroare a organelor judiciare, fals intelectual şi uz de fals”, informează un comunicat al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

              Potrivit anchetatorilor, ordinele şi dispoziţiile avute în vedere constau într-o circulară prin care a admis posibilitatea audierii pe parcursul urmăririi penale a aceleiaşi persoane, atât în calitate de martor cu identitate protejată, cât şi în aceea de martor cu identitate reală, precum şi într-un ordin privind adoptarea unor practici unitare în administrarea probelor audio/video la nivelul DNA, ordin prin care ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 143 alin. 2 şi 4 Cod procedură penală, întrucât s-a dispus transmiterea către instanţele de judecată numai a suporturilor care conţin convorbirile relevante în cauză. 

“Totodată, prin conduita sa de procuror ierarhic, prin dispoziţiile pe care le-a luat cu privire la un act de sesizare al instanţei prin ignorarea referatelor procurorilor cu funcţii de conducere din cadrul DNA – Structura Centrală, l-ar fi determinat pe un procuror şef secţie să confirme, fără vinovăţie, un rechizitoriu nelegal şi netemeinic şi să dispună, astfel, trimiterea în judecată a cinci persoane, despre care un număr de patru procurori au precizat în scris că nu se impune trimiterea în judecată”[1]

De la început dorim să subliniem faptul că – atât cât ni se aduce la cunoștință din media – activitatea fostului procuror șef este departe de a configura o faptă penală cu încadrarea în art. 367 C. pen.

Constituirea unui grup infracţional organizat reprezintă  (1)Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

 (2)Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

(3)Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(4)Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului.

(5)Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

(6)Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni (Art. 367 C. pen. ).

Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută în art. 367 C. pen. reprezintă o incriminare-cadru care a luat naştere din dorinţa legiuitorului de a renunţa la paralelismul existent anterior noului Cod penal între textele ce incriminau acelaşi gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă)[2]
             Articolul 367 C. pen.  reprezintă, în parte, corespondentul infracţiunilor de complot, prevăzută la art. 167 C. pen.   anterior, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, înscrisă în art. 323 C. pen. anterior, iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea unui grup infracţional organizat, incriminată în art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, şi iniţierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea unui grup, prevăzută la art. 8 din actul normativ anterior arătat.

          Pluralitatea de infractori presupune, obligatoriu, pluralitatea de persoane, unitate de infracţiune, cooperare materială şi coeziune subiectivă  şi, ca atare, implică un efort comun al mai multor persoane materializat în producerea unui rezultat ilicit unic; pluralitatea evidenţiază caracterul indivizibil al contribuţiei tuturor făptuitorilor la violarea (înfrângerea) legii penale . Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite: pluralitatea naturală (necesară), pluralitatea constituită (legală) şi pluralitatea ocazională (participaţia penală).

Asocierile criminale sunt fapte de pluralitate constituită de infractori. În esenţă, pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat de lege, de a alcătui o grupare de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni[3].

Incriminările prevăzute în partea specială a legii penale în vigoare acoperă aproape  toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociaţiile criminale, inclusiv în cazul crimei organizate[4]

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, a reţinut că prin acţiunea de a se asocia se înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate, realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni Prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se înţelege efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea asocierii, aceasta putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele care au iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere, iar prin aderarea la o asociere se înţelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, iar acţiunea de sprijinire

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 633 din 20 februarie 2014, a menţinut soluţia de condamnare a inculpatului C.E.C. pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen.  anterior cu motivarea că aceasta îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din noul Cod penal.

Prin deciziile penale nr. 449 din 5 februarie 2014, 608 din 19 februarie 2014 şi 1.155 din 1 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat dezincriminate faptele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, o soluţie contrară, de menţinere a condamnării pronunţate pentru săvârşirea acestei infracţiuni, fiind pronunţată prin Decizia penală nr. 919 din 13 martie 2014.

În Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că “Infracţiunile prevăzute de art. 323 C. pen.  anterior şi, respectiv, art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013, nu au fost dezincriminate, elementele constitutive ale acestora regăsindu-se în art. 367 din Codul penal[5].

Potrivit art. 4 C. pen. legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Nu există însă dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă[6].

Prin acţiunea de a se asocia se înţelege intrarea în asociaţie chiar în momentul constituirii acesteia, în acest fel luând naştere pluralitatea constituită de făptuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne, unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor şi planurile de activitate[7],  realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom, în scopul de a fiinţa în timp şi de a pregăti, organiza şi duce la îndeplinire săvârşirea de infracţiuni[8]  .

Prin acţiunea de a iniţia constituirea unei asocieri se înţelege efectuarea de acte menite să determine şi să pregătească constituirea asocierii, aceasta putând fi săvârşită de o singură persoană sau mai multe, fiecare având calitatea de autori ai infracţiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu la constituirea asocierii şi indiferent dacă persoana sau persoanele care au iniţiat constituirea au intrat sau nu în asociere.

Prin aderarea la o asociere se înţelege intrarea în asociere ca membru al acesteia, alături de nucleul inițial,  iar acţiunea de sprijinire constă în înlesnirea sau ajutorul dat asociaţiei în tot timpul existenţei sale.

Membrii pot stabili  participarea tuturor sau numai a unora,  pot recruta chiar și executanți din afară.

Cerinţa esenţială ataşată elementului material al laturii obiective era aceea ca asocierea constituită sau a cărei constituire este iniţiată, la care se aderă sau căreia i se acordă sprijin, să aibă ca scop săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele menţionate în mod distinct în art. 167 din Codul penal anterior.

Noua dispoziţie a art. 367 din Codul penal a preluat atât prevederile art. 7 (aspect necontroversat în practică), cât şi pe cele ale art. 323 din Codul penal anterior şi ale art. 8 din Legea nr.39/2003[9], faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind dezincriminate. De altfel, aceasta a fost şi voinţa legiuitorului, aspect ce rezultă din expunerea de motive a noului Cod penal, în care se arată că, în privinţa grupărilor infracţionale, noul cod urmăreşte să renunţe la paralelismul existent înainte de intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei incriminări-cadru – constituirea unui grup infracţional organizat – cu posibilitatea menţinerii ca incriminare distinctă a asociaţiei teroriste, dat fiind specificul acesteia[10].

Dezincriminarea infracţiunii care reprezintă scopul grupului infracţional organizat face să nu mai fie îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii prevăzute de art. 367 C. pen. Pluralitatea constituită a fost incriminată în art. 367 C. pen. ca infracţiune, în considerarea periculozităţii sale, decurgând din chiar scopul grupării, şi anume săvârşirea de infracţiuni. Pentru existenţa faptei este, aşadar, suficient ca infracţiunea să fi fost planificată şi nu efectiv comisă, astfel că legiuitorul incriminează şi actele de pregătire care iau forma iniţierii grupului infracţional organizat. Dacă infracţiunea ce intră în scopul grupării a fost însă efectiv comisă, va exista un concurs de infracţiuni între grupul infracţional organizat şi respectiva infracţiune ce a intrat în scopul grupării.

Lipsa scopului grupării, săvârşirea de infracţiuni, face ca fapta să nu mai corespundă unui model legal. 

Dacă mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla într-un grup – au luat hotărârea de a lovi pe cei ce alcătuiau acel grup şi au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârşită constituie numai infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 C. pen., în raport de rezultatul produs, iar nu şi aceea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 322 C. pen.; infracţiunea prevăzută de acest ultim text presupune o întovărăşire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracţional comun, iar nu o simplă înţelegere întâmplătoare şi spontană[11].

Asocierea în vederea săvârşirii de contravenţii sau în vederea comiterii unei fapte ce intră în ilicitul disciplinar nu reprezintă infracţiunea prevăzută de art. 367 din Codul penal, chiar dacă ar fi îndeplinite celelalte condiţii din art. 367 alin. (6) din Codul penal. Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi că nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării şi a pedepsei reprezintă principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în raport cu dreptul penal.

În dreptul român, principiul legalităţii este consacrat de Constituţie în art. 23 alin. (12) şi prevede că “nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii” şi în art. 73 alin. (3) lit. h) potrivit căruia “prin lege organică se reglementează: infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.

O faptă concretă poate să atragă răspunderea penală dacă poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa esenţială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor prin prisma cărora se va analiza concordanţa dintre fapta comisă de inculpat şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. în consecinţă, tipicitatea reprezintă corespondenţa dintre fapta concret săvârşită de o persoană şi modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare. În speţă, lipsa scopului grupului, determinată de dezincriminarea faptei în vederea căreia a fost iniţiat, constituit ori a fost sprijinit, face să nu mai fie îndeplinită condiţia tipicităţii.

Această primă trăsătură a infracţiunii se constituie într-o garanţie a respectării unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal, respectiv principiul legalităţii. Astfel, tipicitatea asigură în primul rând respectarea principiului legalităţii incriminării, căci o faptă concretă poate fi sancţionată numai dacă ea se regăseşte în descrierea realizată de o normă penală[12]. În acelaşi timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului minimei intervenţii, căci dintre diferitele acţiuni ce se dovedesc la un moment dat antijuridice (contrare ordinii de drept), legiuitorul trebuie să le aducă în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin mijloacele altor ramuri de drept.

Pentru considerentele expuse se va admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din 9 februarie 2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal[13].

Prin Decizia nr. 10/2015, ÎCCJ a admis sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, , prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.

ÎCCJ a stabilit faptul că în interpretarea dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității.

Amintim că, în luna ianuarie, procurorii DNA au decis, în dosarul „Tel Drum”, extinderea urmăririi penale față de SC Tel Drum SA, suspectată de săvârșirea infracțiunilor de constituirea unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală în formă continuată și complicitate la două infracțiuni de abuz în serviciu cu obținere de foloase necuvenite pentru sine sau altul. „În ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, se reține că persoana juridică Tel Drum SA a fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în cursul anului 2001 de suspectul Liviu Nicolae Dragnea (la acea vreme președinte al Consiliului Județean Teleorman), în sensul în care, în jurul societății Tel Drum SA au fost construite schemele frauduloase de obținere a fondurilor publice”[14]. În ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se reține că persoana juridică Tel Drum SA a fost implicată în mod direct în activitatea grupului inițiat în cursul anului 2001 de suspectul L. N. D.  (la acea vreme președinte al Consiliului Județean), în sensul în care, în jurul societății Tel Drum SA ar fi fost construite schemele frauduloase de obținere a fondurilor publice.

Concret, în interesul societății Tel Drum SA și în derularea obiectului său de activitate, ar fi fost desfășurate următoarele acțiuni care intră în scopul grupului infracțional organizat:
– privatizarea Tel Drum SA și transferarea acestei persoane juridice din proprietatea Consiliului Județean Teleorman în sfera de influență și control a suspectului Liviu Nicolae Dragnea, prin persoane interpuse;

– înstrăinarea către Tel Drum SA a unui utilaj (stație de mixture A.S.F.altice) care fusese achiziționat de către Consiliul Județean Teleorman;

– acordarea către Tel Drum SA, în perioada 2002-2005, a lucrărilor de reabilitare și întreținere a structurii rutiere aflate în administrarea Consiliului Județean Teleorman, fără a exista o procedură concurențială de atribuire, deși societatea comercială devenise persoană juridică cu capital privat;

– asigurarea câștigării de către Tel Drum SA a contractelor de lucrări finanțate din fonduri publice, prin influența de care se bucurau membrii grupului infracțional organizat, prin furnizare de informații confidențiale privind licitațiile publice înainte de momentul publicării anunțurilor și prin inserarea condițiilor restrictive în caietele de sarcini (utilajul pe care Consiliul Județean Teleorman l-a înstrăinat către Tel Drum SA era unul dintre criteriile de calificare în cazul lucrărilor de reabilitare a drumurilor județene);

– obținerea, în mod preferential și fraudulos, de finanțări din bugetul national, prin intermediul suspectului Liviu Dragnea Nicolae și obținerea în mod nelegal de fonduri din bugetul Uniunii Europene prin furnizarea de documente false și inexacte, bani care ulterior erau direcționați către Tel Drum SA;

– folosirea Tel Drum SA ca entitate care facilita transferul sumelor de bani către alte societăți comerciale controlate de suspecți și către suspecți în mod direct.

Cu titlu de exemplu,  Asocierea de tip mafiot ( art. 416 bis din Codul italian ) se sancționează cu detenție de la trei la șase ani:   Asocierea este de tip mafiot când cei care fac parte din ea se prevalează de forţa de intimidare a legăturii dintre asociaţi şi de condiţia de supunere şi tăcere, care derivă din aceasta, pentru comiterea de infracţiuni, pentru obţinerea, direct sau indirect, a gestiunii sau controlului activităţii economice, concesiuni, autorizaţii, antreprize şi servicii publice sau pentru a realiza profituri ori avantaje ilicite pentru sine sau pentru alţii sau în scopul de a împiedica sau obstacole libera exercitare a votului sau pentru a-şi procura voturi pentru ei sau pentru alţii cu prilejul consultărilor electorale. Dacă asociaţia este înarmată pedeapsa este majorată… Asociaţia se consideră înarmată când participanţii au la dispoziţie, pentru realizarea scopurilor asociaţiei, arme, materiale explozive, chiar ascunse sau ţinute în depozite. Dacă activitatea economică asupra căreia asociaţii înţeleg să-şi asume sau să-şi menţină controlul este finanţată în total sau în parte cu preţul, produsul sau profitul obţinut din infracţiuni, pedepsele stabilite în alineatele precedente se majorează de la o treime la jumătate[15]

Cu privire la   critica de neconstituționalitate a  prevederilor art.I pct.62 din   Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum și a legii în ansamblul său,  referitor la critica art. 367 C. pen. ,  prin Decizia nr. 650 din   25.10.2018[16] ,  Curtea Constituțională a reținut că atât condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii infracțiunilor, respectiv condiția comiterii lor pentru a obține direct sau indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material sunt rezultatul aplicării dispozițiilor constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[17].

Critica viza claritatea, precizia și previzibilitatea. Expresia „prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat” este neclară, termenele „organizat” și „structurat” sunt sinonimi, astfel că nu se poate previziona ce a intenționat legiuitorul să incrimineze. De asemenea, termenul „structurat” poate fi „interpretat ca o condiție obligatorie pentru reținerea ca infracțiune a existenței unei anumite organizări formale a grupului. Or, în realitate, nu numai că o formalizare este arareori întâlnită, dar proba acesteia se poate dovedi imposibilă, activitatea infracțională organizată nefiind cunoscută pentru birocrație internă. În asemenea cazuri, deși activitatea infracțională va avea loc, prin prisma faptului că nu există dovezi cu privire la organizarea formală a grupului, fapta va putea scăpa nepedepsită. De asemenea, se apreciază că introducerea unei condiții suplimentare legate de urmărirea unui beneficiu material este nejustificată, fiind contrară art.1 alin. (5) din Constituție. Astfel, este posibil ca grupul să fie constituit în vederea comiterii unor infracțiuni foarte grave, spre exemplu infracțiunea de omor, dar fără a se urmări obținerea unui beneficiu material. În astfel de situații nu se mai protejează relațiile sociale ocrotite prin acest text.”

În privința art.I pct.62 [cu referire la art. 367 alin. (6)] din lege, se susține că acesta contravine art.1 alin. (3) și (5) și art.147 din Constituție. Se arată că prin modificările aduse dispozițiilor legale ce reglementează infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat se realizează o dezincriminare parțială a acesteia, dezincriminare ce nu reprezintă o simplă opțiune a legiuitorului primar, potrivit art.73 alin.(3) din Constituție, ci o omisiune legislativă cu relevanță constituțională. Se susține că, dacă asemenea fapte nu sunt sancționate, respectiv nu sunt descurajate prin mijloace de drept penal, are loc o încălcare a valorilor fundamentale, ocrotite de legea penală, printre care statul de drept, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Se face trimitere la Deciziile Curții Constituționale nr.62 din 18 ianuarie 2007 și nr.224 din 4 aprilie 2017. Se arată că prin definiția în vigoare a grupului infracțional organizat sunt acoperite toate ipotezele reglementate de legislația anterioară — respectiv — art.323 C. pen. anterior privind asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, art.7 și 8 din Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, singura incriminare separată fiind cea prevăzută la art.35 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului. Se mai susține că, din coroborarea dispozițiilor art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală, în care sunt prevăzute condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, cu cele deduse controlului de constituționalitate, rezultă o lipsă de claritate în reglementarea infracțiunii prevăzute de art.367 din Codul penal, întrucât orice modificare a conținutului art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală va conduce implicit la schimbarea condițiilor de existență a acestei infracțiuni (§ 98 din decizie).

Suntem de acord cu formularea din critică potrivit căreia are loc o reformulare a incriminării, dar ea reprezintă voința suverană a legiuitorului[18], în concordanță că principiile juridice, cu rațiunea de existență a textului[19]. Este posibilă întotdeauna să ne întâlnim cu o neclaritate, cât de cât voită sau nu din orice parte interesată, dar judecătorul fondului, cu absolută bună voință poate face aplicare a textelor. Suntem siguri că un judecător la putea face distincție între termanii  „structurat” sau „organizat” ! Este posibil ca un grup să  comită infracțiuni de omor, dar dacă au alte scopuri decât   obținerea unui beneficiu material, avem a aplica alte texte – și  asta în mod sigur ! Codul nostru nu lipsește de protecția penală adecvată o bună parte din valorile sociale.

Înart. 1 din Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate[20] se circumstanțiagrupul  infracţional organizat ca fiind  grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului;

Textul a fost modificat prin  art. 126, punctul 1 din titlul II din Legea 187/2012, potrivit căruia Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate[21], se modifică după cum urmează:

  1. 1.      La articolul 2, literele a) şi b) vor avea următorul cuprins:

” a) grup infracţional organizat – grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal;

b) infracțiune gravă – infracţiunea pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 4 ani, precum şi următoarele infracţiuni:

Prin Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002 a fost  ratificată Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000.

Art. 2 al convenției folosește  ca Terminologie,  a)expresia grup infracţional organizat ce desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane,

care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, UN AVANTAJ FINANCIAR SAU UN ALT AVANTAJ MATERIAL;

b)expresia infracţiune gravă înseamnă un act care constituie o infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea.

       În privința art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)] din lege,se arată că legiuitorul a urmărit prin modificarea textului acordarea posibilității judecătorului de a diferenția participația penală și circumstanțele agravante de grupul infracțional. Legiuitorul a considerat că se impune revenirea la vechea reglementare din Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, reglementare care era mai potrivită în raport cu rațiunea incriminării acestei infracțiuni. Grupul infracțional organizat trebuie să aibă o anumită structură și un scop precis, iar în obiectul său de activitate trebuie să intre infracțiuni grave. Astfel, în condițiile unei participări ocazionale la comiterea infracțiunilor, această participație va constitui una dintre formele participației penale la comiterea faptei care formează obiectul grupului, și nu grup infracțional organizat.

Incriminarea faptei în noua formă este necesară pentru a da posibilitatea judecătorului, prin textul legal, să poată analiza diferențiat circumstanța agravantă de grupul infracțional, care presupune participarea mai multor persoane într-un mod organizat, pe paliere bine structurate și stabilite, astfel încât sancționarea grupului să se facă în raport cu gravitatea reală a faptei și nu doar printr-o simplă definiție lipsită de scopul pentru care a fost incriminat (§§ 165-166 ale deciziei).

Prin Decizia nr.619 din 11 octombrie 2016, § 43,   Curtea a statuat că „atunci când adoptă reglementări de natura legii penale, legiuitorul este ținut de exigențele formale cuprinse în art.65 alin.(1), art.73 alin.(3) lit.h), art.75 și art.76 alin.(1) din Constituție”. Pentru aceste considerente, Curtea reține că prevederile art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6) în privința trimiterii la Codul de procedură penală] din lege contravin prevederilor art.1 alin.(5) și art.73 alin.(3) lit.h) din Codul penal.

       Cu privire la celelalte critici de neconstituționalitate invocate, Curtea reține că atât condiția constituirii grupului infracțional din trei sau mai multe persoane și a existenței unei structuri a acestuia, cât și condiția scopului săvârșirii infracțiunilor, respectiv condiția comiterii lor pentru a obține direct sau indirect un avantaj financiar sau un alt avantaj material se regăsesc la art.2 lit.a) din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000. Practic, textul criticat reprezintă transpunerea directă a definiției grupului criminal organizat, prevăzută de Convenția anterior menționată, ratificată de statul român, împreună cu cele două protocoale adiționale la această convenție — Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare — prin Legea nr.565/2002.

             Așa fiind, prevederile art.I pct.62 din legea criticată sunt rezultatul aplicării dispozițiilor constituționale ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate[22].

În sensul Convenţiei Națiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptate la N.Y. la 15 noiembrie 2000, expresia grup infracţional organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de această convenţie, pentru a obţine, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.

Expresia infracţiune gravă înseamnă un act care constituie o infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea.

Expresia grup structurat desemnează un grup care nu s-a constituit la întâmplare pentru a comite neapărat o infracţiune şi care nu deţine neapărat un anumit rol de continuitate sau de structură elaborată pentru membrii săi[23].

 Sintagma criminalitate  organizată acoperă orice faptă ilicită comisă de o organizaţie criminală definită ca o asociaţie structurată, de mai mult de două persoane, formată în timp şi acţionând într-o manieră concertată în vederea comiterii de infracţiuni pentru care se prevede o pedeapsă privativă de libertate cu limita maximă de cel puţin 4 ani ori cu o pedeapsă mai gravă, aceste infracţiuni constituind un scop în sine sau un mijloc pentru a obţine unele avantaje patrimoniale ori, după caz, pentru a influenţa în mod ilicit funcţionarea autorităţilor publice[24].

Reținem, de asemenea, că pluralitățile de infractori au fost clasificate în doctrină în următoarele trei categorii: pluralități naturale (necesare), pluralități constituite (legale) și pluralități ocazionale (participația penală)[25]

  Condițiile de existență a pluralității constituite sunt următoarele: a) să existe o grupare de mai multe persoane; b) gruparea să fie constituită pe o anumită perioadă de timp[26], să nu aibă caracter ocazional; c) gruparea să aibă un program infracțional [27]și o structură ierarhică[28].

Nu în ultimul rând, menționăm că prevederile art.367 din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, mai multe decizii, printre care Decizia nr.559 din 12 iulie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată, constatând că nu poate fi reținută critica potrivit căreia prevederile art.367 alin.(1) și (6) din Codul penal reprezintă o reglementare excesivă  (întrucât ar incrimina orice asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, indiferent de scop[29]).

 Pentru aceste considerente, sesizările de neconstituționalitate formulate de Președintele României, de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, și de un număr de 110 deputați aparținând Grupului Parlamentar al Partidului Național Liberal, Grupului Parlamentar al Partidului Mișcarea Populară, Grupului Parlamentar al Uniunii Salvați România și deputați neafiliați, se impuneau a fi admise și cu privire la celelalte aspecte invocate de autorii sesizărilor și care au vizat art.I pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], art.I pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], art.I pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)] și art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin.(6)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție[30].

            În jurisprudență s-a mai statuat că nu constituie grup infracţional organizat, grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Prin sentinţa penală nr. 237 din 28 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 2931/2005, s-a dispus în baza art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea  art. 76 lit. a şi 76 lit. b  C. pen. , condamnarea inculpaţilor D.C.G. şi B.A.C la câte 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În baza art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea  art. 74 lit. a şi 76 lit. b  C. pen. , a condamnat pe aceeaşi inculpaţi la câte 2 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b  C. pen. , inculpaţii vor executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

Prin aceiaşi sentinţă a fost condamnat şi inculpatul B.O.V., pentru comiterea infracţiunii prevăzute  de art. 7 alin.1 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea  art. 37 lit. b  C. pen. , la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În baza art. 12 alin.2 lit. a din Legea nr. 678/2001cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea  art. 37 lit. b  C. pen. , a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În baza art. 33 lit. a şi 34 lit. b  C. pen. , inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute  de art. 64 lit. a,b,c  C. pen. .

În esenţă s-a reţinut că inculpaţii D.C.G. şi B.A.C, prin înţelegere cu B.O.V., îi aduceau acestuia din urmă fete care erau apoi obligate să  practice prostituţia la un popas turistic de pe raza judeţului Olt.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpaţii.

Printre motivele invocate de inculpaţi s-a regăsit şi acela al greşitei reţineri a infracţiunii prevăzute  de art. 7alin.  1 din Legea nr. 39/2003, Curtea constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi că, în mod greşit, s-a dispus condamnarea inculpaţilor.

Potrivit dispoz. art. 2 lit. a din actul normativ sus menţionat, rezultă că grupul organizat este un grup structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiul financiar sau alt beneficiul material.

Potrivit aceluiaşi text, nu constituie grup infracţional organizat, grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.

Aşadar, nu există „grup organizat” fără să existe o  organizare a grupului, reguli de acţionare, ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor.

Săvârşirea mai multor furturi a unor bunuri de acelaşi fel de către mai mulţi făptuitori, la propunerea unuia dintre ei, fără să existe o organizare a grupului, reguli de acţionare, o ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor, nu constituie infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 323 C. pen.anterior, ci una sau mai multe forme de participaţie prevăzute în titlul II Capitolul III din Partea generală a Codului penal.

Pentru existenţa infracţiunii, în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, trebuie să existe o acţiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu anumite reguli privind ierarhia şi rolurile fiecăruia dintre participanţi.

Or, din examinarea probelor rezultă că într-o anume cauză nu este dovedită o asemenea acţiune de asociere între inculpaţi ci, la propunerea inculpatului G.N., ceilalţi inculpaţi au fost de acord să sustragă împreună cablurile, fără a se organiza în acest scop.

Aşa fiind, recursurile inculpaţilor au fost admise şi s-a dispus achitarea lor pentru această infracţiune[31].

Pericolul provine din însăşi constituirea şi fiinţarea grupului, al cărei scop este comiterea unei sau mai multor infracţiuni; asocierea are o existenţă independentă, cu o durată de timp şi implică o activitatea de organizare a acţiunii infracţionale.

Acţiunile desfăşurate de inculpaţii D.C.G. şi B.A.C, de a aduce, la complexul turistic, în zilele de 4, 12 şi 17 martie 2005, patru fete, care erau preluate de inculpatul B.O.V. şi obligate să practice prostituţia, sunt acte de participaţie doar la infracţiunea de trafic de persoane.

Activitatea inculpaţilor s-a desfăşurat aşadar, pe o scurtă perioadă de timp, ocazional, atunci când şi dacă inculpaţii D.C.G. şi B.A.C  găseau fete, a fost de o mică amploare şi fără o ierarhie prestabilită.

Cu privire la atitudinea psihică a inculpaţilor este cert că aceştia nu au avut reprezentarea clară a faptului că formează un grup care funcţionează după anumite reguli şi ierarhii, relevant fiind şi incidentul din 17 martie 2005, când B.O.V alias „Ovidiu” a refuzat pe una din fete şi nu i-a plătit cursa inculpatului D.C.G, pe care l-a lovit peste umăr şi faţă.

Singura înţelegere dintre cei trei inculpaţi era ca inculpaţii D.C.G. şi B.A.C să racoleze fete, de care urma să se ocupe inculpatul B. O.V., iar această simplă  înţelegere nu poate duce la concluzia că inculpaţii constituiseră un „grup infracţional organizat” în înţelesul prevederilor legale menţionate mai sus.

Aşa fiind, se constată că sub acest aspect apelurile inculpaţilor sunt întemeiate, motiv pentru care, se va dispune achitarea inculpaţilor pentru această infracţiune în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d cod pr.penală[32]

Prin sentinţa penală  nr. 106 din 8 martie 2017 Tribunalul Arad, în baza art. 396 alin. 5, raportat la art. 16 alin. 1 lit. a Cod procedură penală achită pe inculpaţii C , L, P, SC H SA-în insolvenţă, persoană juridică română, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. 1, 6 Cod penal,  rap la art. 295alin.  1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 Cod penal.

În baza 295 Cod penal, cu aplicarea art. 308 şi 309 Cod penal, cu aplicarea art. 48 alin. 1 Cod penal, cu înlăturarea dispoziţiilor art. 35 alin. 1 Cod penal, condamnă pe inculpatul P , la 3 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de delapidare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a, b Cod penal, pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art.295 Cod penal, cu aplicarea art.308, art. 309 şi art. 136 Cod penal, condamnă pe inculpata persoană juridică SC H SA, cu datele de mai sus, la 40.000 (patruzeci mii) lei amendă penală, reprezentând echivalentul a 200 zile amendă, valoarea unei zile amendă fiind stabilită la 200 lei.

Aplică inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prevăzută de art. 136 alin. 3 lit. d) C. pen., respectiv interzicerea de a participa la proceduri de achiziţii publice pe o durată de un an.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă reţine următoarele:

La data de 06.07.2015 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Arad rechizitoriul dat în dosarul nr. 7D/P/2014 al Ministerului public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism-Biroul Teritorial Arad – Biroul Teritorial Timişoara prin care au fost trimişi în judecată inculpatul C, arestat în altă cauză, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 ainl. 1, 6 Cod penal, rap la art. 295alin.  1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen. şi delapidare în formă continuată, prevăzută de art. 295alin.  1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen. cu aplicarea  art. 35alin.  1 Cod penal,

S-a reţinut, în principal, în sarcina acestora că inculpaţii C, P şi L au constituit un grup infracţional organizat în scopul delapidării S.C. U S.A în sensul însuşirii, în interesul S.C H S.A. a întregii documentaţii de proiectare constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale, desene industriale.

În contextul economic existent în România anilor 2000, pornit fiind procesul de privatizare a majorităţii unităţilor economice unde statul era proprietar, s-a procedat şi la privatizarea U Reşiţa, operaţiunile fiind încheiate la data de 23.12.2003 şi materializate într-un contract de vânzare-cumpărare încheiat între APAPS în calitate de vânzător şi I AG cu sediul în Elveţia, împreună cu Asociaţia Salariaţilor din U Reşiţa, în calitate de cumpărători.

Prin contractul de privatizare ,   cumpărătorul s-a obligat ca pe perioada programului investiţional să nu facă demersuri pentru modificarea sau restrângerea obiectului principal de activitate.

Obiectul principal de activitate al U Reşiţa era fabricarea de motoare şi turbine, cod CAEN 2911.

În anul 2005, viziunea managerială a acţionarului majoritar era orientată spre înfiinţarea mai multor societăţi comerciale în care U Reşiţa să deţină un pachet important de acţiuni, societăţi care urmau să desfăşoare o parte din activităţile secundare ale U Reşiţa, urmând să deservească atât U Reşiţa cât şi alţi beneficiari.

În acest context, societăţile comerciale nou înfiinţate urmau să primească în administrare şi baza tehnico-materială necesară desfăşurării activităţii.

De menţionat faptul că fizic, documentaţia tehnică ce a făcut obiectul acestei cauze nu a fost mutată, ea rămânând în locaţia anterioară, unde se găseşte şi în prezent, sigilată de organele de urmărire penală.

În actul de inculpare s-a reţinut ca prim pas al activităţii infracţionale redactarea Hotărârii 28a/28.09.2005 prin care s-a hotărât înfiinţarea SC H SA şi punerea la dispoziţia acesteia a documentaţiei tehnice rezultată din activitatea de proiectare, susţinându-se faptul că aspectele menţionate în respectiva hotărâre nu au fost discutate în şedinţa CA, precum şi faptul că această hotărâre ar fi fost redactată la mai mult timp după şedinţă, acest aspect rezultând dintr-o constatare criminalistică.

Din probatoriul administrat, a rezultat că în urma şedinţei consiliului de administraţie din data de 28.09.2005 a fost întocmit şi un proces verbal pe care apar semnăturile inculpatului C în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi martorului P în calitate de secretar al Consiliului de Administraţie.

În consecinţă, instanța de fond nu a putut reţine că aspectele conţinute de Hotărârea 28a/28.09.2005 nu au fost discutate în şedinţa CA, mai mult oricare din membrii CA văzând că se pun în aplicare eventuale operaţiuni neaprobate puteau solicita lămuriri ori să atace hotărârile respective, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată.

Cu privire la constatarea criminalistică invocată, prima instanţă  a reţinut că aceasta a fost făcută de SRI UM 232 Bucureşti, ori această instituţie nu putea din punct de vedere legal să întocmească acte de cercetare penală şi nici nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 172 alin. 4 din codul de procedură penală, respectiv SRI nu a avut calitatea de expert oficial sau independent autorizat.

În consecinţă această constatare nu a întrunit condiţiile legale pentru a fi apreciată ca probă în dosar.

Analizând starea de fapt reţinută, prima instanţă a constatat că din probatoriul administrat nu a rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că între cei trei inculpaţi ar fi existat o înţelegere prin care să-şi coordoneze acţiunile în scopul însuşirii patrimoniului de cercetare-proiectare al U.

Mai mult, participarea inculpatei  L s-a reţinut prin funcţiile temporar deţinute ori prin semnarea unui proces verbal, semnare realizată prin prisma funcţiei avute.

Instanța de fond a constatat că nu rezultă nici o activitate derulată de inculpată care ar fi avut vreo contribuţie la înfiinţarea SC H SA, ori la ieşirea U din acţionariatul SC H SA, dar nici în legătură cu înregistrarea modelelor industriale în contabilitatea SC H SA.

Ca urmare, prima instanţă a apreciat că prin lipsa dovezilor cu privire la existenţa unor înţelegeri cu scop infracţional între inculpata L şi ceilalţi doi inculpaţi, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, nu există.

Cu privire la infracţiunea de delapidare, prima instanţă a reţinut că aceasta este dovedită de probatoriul administrat.

Împotriva sentinţei penale nr. 106 din 08.03.2017 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 1541/115/2015, au declarat apel Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Arad, inculpații C, L, P, SC H SA şi partea civilă SC U Reşiţa SA.  

În motivarea apelului procurorul a arătat că sentinţa penală nr. 106 pronunţată de Tribunalul Arad este netemeinică sub aspectul achitării inculpaţilor: C, P, L ŞI SC H SA pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de constituire grup infracţional organizat, prevăzută de art. 367 alin. 1, 6 Cod penal, rap la art. 295 alin.  1 C. pen. cu referire la art. 308 C. pen. şi 309 C. pen.

S-a considerat că prima instanţă, nu a procedat la o justă apreciere a tuturor mijloacelor de probă şi a reţinut greşit că în cauză nu există vreun element care să susţină acuzaţia cu privire la comiterea infracţiunii de constituire grup infracţional organizat, de către inculpaţii C, P, L şi SC H SA, precum şi cu privire la participaţia în formă continuată a inculpatei  L la comiterea infracţiunii de delapidare sub forma complicităţii.

De asemenea s-a arătat că în mod greşit prima instanţă a înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea tehnico ştiinţifică întocmită de SRI UM 232 Bucureşti, motivând că această instituţie nu putea din punct de vedere legal să întocmească acte de cercetare penală şi nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 172 alin. 4 din codul de procedură penală, precum şi administrarea probatoriului martorilor O, S şi D, motivând că declaraţiile acestora sunt subiective deoarece primii doi martori enunţaţi aveau interese personale contrare cu cele ale inculpatului C şi concurenţiale cu SC H SA, iar cel de-al treilea martor avea interes să-şi susţină constatările din audit odată ce a fost remunerat pentru această activitate, deşi a fost şi el membru în CA al U, dar niciodată nu s-a opus măsurilor propuse.

Astfel potrivit dispoziţiilor. art. 172 alin.  10, 11 C. pr. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatarea a fost efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

Cu privire la raport de constatare cu nr. 710580/27.03.2015 întocmit de specialişti din cadrul SRI – UM 0232 Bucureşti  a considerat că orice neregularitate legat de această probă este un caz de nulitate relativă, cazurile de nulitate absolută fiind prevăzute la art. 281 alin.  1 lit. a – f C. pr. pen.

Având în vedere dispoziţiile codului de procedură penală a apreciat că prima instanţă, Tribunalul Arad nu putea să înlăture de la administrarea probatoriului raportul de constatare tehnico – ştiinţifică atâta vreme cât nulitatea relativă a acesteia nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege, fiind acoperită.

Reţinându-se această probă s-a apreciat că nu puteau fi înlăturate de la administrarea probatoriului nici declaraţiile martorilor O, S şi D, ca fiind subiective, în condiţiile în care acestea s-au coroborat cu raportul de constare tehnico ştiinţifică, o probă ştiinţifică care nu poate avea caracter subiectiv şi cu ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.

În apărare,  s-a susținut că,   pentru a fi în prezenţa infracţiunii de delapidare, un element preexistent ce trebuie dovedit este acela ca bunurile care fac obiectul acestei infracţiuni să facă parte din categoria bunurilor mobile corporale ori a energiilor cu valoare economică, or în cauză know-how-ul potrivit art. 1 lit. d) din O.G. nr. 52/1997, aprobată prin Legea nr. 79/1998, republicată este un bun necorporal, iar din punct de vedere contabil, acestea au fost clasificate în categoria imobilizărilor necorporale.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din oficiu, în limitele prevăzute de art.417 alin.  2 C. pr. pen., Curtea reţine următoarele:

Instanţa de apel îşi însușește starea de fapt reţinută de către prima instanţă pe baza materialului probator administrat în cele două faze ale procesului penal şi din care rezultă vinovăţia inculpaţilor C, P şi SC H SA sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare.

Prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut că cei patru inculpaţi C, P, L şi SC H SA au constituit un grup infracţional organizat în scopul delapidării SC U Reşiţa SA în sensul însuşirii în interesul SC H SA a întregii documentaţii de proiectare constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale, desene industriale, în realizarea scopului fiind parcurse trei etape de către inculpaţi care au avut ca final însuşirea în interesul SC H SA a know-how-ului.

Prin motivele de apel formulate procurorul critică sentinţa apelată prin prisma soluţiei de achitare, arătând că în mod greşit prima instanţă a înlăturat de la administrarea probatoriului constatarea tehnico-ştiinţifică întocmită de SRI, cu toate că nu există un caz de nulitate absolută, iar nulitatea relativă a fost acoperită şi, de asemenea că în mod greşit au fost înlăturate declaraţiile martorilor O, S şi D, ca fiind subiective. Procurorul prin motivele de apel reiterează aceeaşi stare de fapt cu privire la fiecare inculpat pe care a menţionat-o şi în rechizitoriu (file 80-100 rechizitoriu), precum şi descrierea celor „trei etape infracţionale„ astfel cu s-a arătat prin acelaşi act de sesizare, fără a aduce alte critici punctuale hotărârii apelate.

Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în contextul economic existent în România la data de 23.12.2003, a fost încheiată privatizarea SC U Reşiţa SA . 

În anul 2005 s-a decis înfiinţarea mai multor societăţi comerciale având ca obiect principal de activitate unul din obiectele secundare de activitate ale SC U Reşiţa SA, respectiv SC UE SRL, SC UT SRL, SC H SA etc., societăţi în care SC U Reşiţa SA deţinea un pachet important de acţiuni, societăţi care urmau să desfăşoare o parte din activităţile secundare ale SC U Reşiţa SA, urmând să deservească atât SC U Reşiţa SA cât şi alţi beneficiari; viziunea managerială a acţionarului majoritar era aceea că aceste unităţi puteau să acceseze mai uşor fonduri şi puteau să pătrundă mai uşor pe diverse pieţe.

La data de 14.10.2005 a luat fiinţă SC H SA fiind înregistrată sub nr. J11/915/2005, având sediul în Reşiţa, …., iar printre acţionari era şi SC U Reşiţa SA cu o cotă de participare de 42%, fără ca uzina să participe cu aporturi în natură cum ar  fi know-how-ului. Activitatea principală a SC H SA era cercetare-dezvoltare în ştiinţe fizice şi naturale, cod CAEN 7310.

Documentaţia tehnică care face obiectul acestei cauze nu a fost mutată niciodată, ea rămânând în locaţia anterioară, locaţie în care se găseşte şi în prezent fiind sigilată de organele de urmărire penală. Această documentație a avut în timp mai mulţi proprietari aşa cum rezultă din depoziţiile martorilor şi din înscrisuri, astfel în perioada înfiinţării U, Departamentul de Cercetare şi Proiectare a funcţionat în cadrul acesteia, apoi această activitate a fost preluată de Institutul de Cercetare şi Proiectare Echipamente Hidroenergetice, iar la începutul anilor 90, prin Hotărârea de Guvern din acel an a trecut din nou în componenţa U, toate aceste modificări de proprietate făcându-se fără  a se întocmi un inventar sau a se efectua o evaluare a documentaţiilor aferente activităţii de cercetare, respectiv modele industriale.

După înfiinţarea SC H SA întreg personalul care desfăşura activitatea de proiectare în cadrul SC U SA  a trecut în schema de personal al SC H SA, iar documentaţiile tehnice existente au rămas în administrarea noii societăţi. Între cele două societăţi s-au încheiat contracte economice stabilindu-se modalitatea de lucru, preţul etc. De asemenea, SC H SA a preluat toate cheltuielile de personal şi cele funcţionale, utilizând  în activitatea sa atât baza de cercetare existentă, dar şi modele noi create.

Ca şi activitate infracţională a inculpaţilor în această primă etapă din anul 2005 prin rechizitoriu se reţine că a fost redactată hotărârea 28a/28.09.2005, prin care s-a hotărât înfiinţarea SC H SA şi punerea la dispoziţia acesteia a documentaţiei tehnice rezultate din activitatea de proiectare, menţionându-se că aceste aspecte nu au fost discutate în şedinţa Consiliului de Administraţie, iar hotărârea ar fi fost întocmită de inculpata  L şi redactată la mai mult timp după şedinţă.

Acuzaţiile invocate nu se coroborează cu probele existente la dosarul cauzei întrucât în baza şedinţei Consiliului de Administraţie din data de 28.09.2005 a fost întocmit un proces-verbal pe care apar semnăturile inculpatului C în calitate de Președinte al Consiliului  de Administraţie şi a martorului P în calitatea de Secretar  al Consiliului  de Administraţie, aspectele consemnate în procesul-verbal la subpunctul 4.4 sunt consemnate şi în hotărâre, iar în situaţia în care ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie aveau nelămuriri puteau să atace hotărârile respective, să solicite explicaţii, ori nu au existat astfel de opoziţie.

Mai mult decât atât, societatea a fost înregistrată în Registrul Comerţului în baza acestor documente care puteau fi consultate de orice persoană  care putea solicita lămuriri în acest sens, neputând fi reţinute afirmaţiile martorilor audiaţi care arată că nu îşi mai amintesc ce au hotărât în CA în condiţiile în care au făcut parte în continuare din acelaşi Consiliu de Administraţie, iar acel proces-verbal a fost găsit în original la Secretariatul societăţii putând fi consultat.

În ceea ce priveşte raportul de constatare criminalistică întocmit de SRI UM 232 Bucureşti instanţa de apel constată că acesta nu putea fi înlăturat pe motiv de nelegalitate, întrucât  acesta nu a fost înlăturat ca mijloc de probă în procedura de cameră preliminară prin invocarea unui motiv de nulitate absolută, iar în aceste condiţii această nulitate nu mai poate fi invocată după depăşirea termenului prevăzut de art. 281 alin. 4 lit. a C. pr. pen., însă concluziile acestui raport nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă. De asemenea nu se poate reţine că inculpata L ar fi întocmit această hotărâre, întrucât nu era Secretara Consiliului  de Administraţie la aceea dată, procesul-verbal din data de 28.02.2005 având semnătura martorului P, Secretar al Consiliului  de Administraţie la aceea dată, iar nici unul din martorii audiaţi inclusiv în apel nu au menţionat că aceasta ar fi întocmit aceea hotărâre.

Curtea constată că între SC U SA şi SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare şi dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale ,etc., care aparţinea SC U SA.

În ceea ce priveşte infracţiunea de grup infracţional organizat cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată instanţa de apel constată că în această etapă reţinută în rechizitoriu din anul 2005 nu s-a făcut dovada că cei patru inculpaţi au constituit un grup infracţional organizat în condiţiile în care L S.  nu a avut vreo participare infracţională, inculpatul P nu avea atribuţii în Consiliul de Administraţie în anul 2005, iar infracţiunea de grup organizat presupune existența a minim trei persoane în vederea constituirii  grupului.

Referitor la ceea de a doua etapă infracțională reţinută prin rechizitoriu, respectiv anul 2007 instanţa de apel constată că datorită problemelor financiare pe care le avea atât U, SC H SA, cât şi celelalte societăţi în care U era acţionar, în Consiliile de Administraţie ale SC H SA şi U s-au discutat soluţii pentru ieşirea din blocaj financiar şi s-a hotărât ca U să iasă din acţionariatul SC H SA pentru a creşte nivelul de bonitate al acesteia în vederea obţinerii de credite de la bănci sau alţi posibili finanţatori.

Nu se poate reţine că soluţia managerială de ieşire a SC U Reşiţa SA din acţionariatul SC H SA nu ar fi fost una corectă şi că cei trei inculpaţi ar fi avut un interes ocult, mai mult decât atât inculpata L a semnat procesul-verbal prin prisma funcţiilor deţinute în societate, neavând astfel vreo contribuţie la ieşirea SC U Reşiţa SA din acţionariat motiv pentru care nu se poate reţine că cei trei inculpaţi s-ar fi asociat în scop infracţional, nefiind întrunite condiţiile de grup infracţional organizat, astfel cum sunt prevăzute de art. 367 alin. 6 Cod Penal.

Potrivit art. 367 alin. 6 C. pen. „Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni”.

În cauză,   aceste dispoziţii legale nu sunt întrunite în mod cumulativ, pentru a se reţine în sarcina inculpaţilor infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, întrucât aşa cum a fost descrisă situaţia de fapt prin rechizitoriu precum şi încadrarea în drept, nu s-a dovedit că în cele  „trei etape infracţionale”, respectiv 2005, 2007 şi 2013 au existat trei persoane care ar fi constituit un grup infracţional organizat în scopul comiterii infracţiunii de delapidare, întrucât aşa cum s-a arătat inculpata L nu a  avut atribuţii în Consiliul de Administraţie în anul 2005, nefiind secretara a acestui consiliu, nu s-a dovedit că a întocmit aceea hotărâre 28a sau că a avut vreun rol în înfiinţarea SC H SA. În anul 2007 acesta a semnat un proces-verbal prin prisma funcţiei de secretar pe care a avut-o, fără a hotărî  în cadrul Consiliului  de Administraţie, iar ulterior nu a avut nicio legătură cu înregistrarea modelelor în contabilitatea SC H SA. De asemenea, inculpatul P nu a avut atribuţii în Consiliului de Administraţie în 2005 cu privire la înfiinţarea SC H SA sau cu privire la ieşirea SC U Reşiţa SA din acţionariatul SC H SA. prin urmare nu a existat un grup infracţional constituit din 3 persoane în prima etapă infracţională aşa cum se reţine prin actul de sesizare al instanţei.

Referitor la infracţiunea de delapidare, potrivit probatoriului administrat în mod corect prima instanţă a reţinut vinovăţia inculpaţilor C, P şi SC H SA, în participaţia reţinută prin dispozitivul hotărârii.

Astfel potrivit art. 295 C. pen., constituie infracţiunea de delapidare „însuşirea, folosirea sau traficare de către un funcţionar public în interesul său, sau pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează”.

În cauză, fapta inculpatului C de a dispune inventarierea şi înregistrarea în patrimoniul SC H SA a documentaţiei de cercetare şi proiectare aferente modelelor industriale preluată spre folosinţă de la SC U Reşiţa SA, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prin însuşirea unor bunuri pe care le administra în interesul SC H SA.

De asemenea, fapt inculpatului P, de  a pune în executare dispoziţia inculpatului C, cunoscând că documentaţia în litigiu nu a fost transmisă de SC U Reşiţa SA întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la delapidare.

Infracţiunea de delapidare a fost săvârşită în interesul şi numele SC H SA, fiind întrunite prevederile art. 135 C. pen. privind condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice.

Critica inculpatului C privind lipsa calităţii de subiect activ al pretinsei infracţiuni de delapidare este nefondată. Astfel, potrivit art. 295 C. pen. autorul infracţiunii trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, dar raportat la dispoziţiile art. 308 alin. 1 C. pen. condiţiile de la art. 295 C. pen. privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Potrivit art.308 C. pen. pot fi subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii de delapidare în varianta atenuantă şi funcţionarii privaţi adică persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. 2 C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

În cauză potrivit probatoriului administrat, respectiv înscrisuri şi martori s-a dovedit faptul că inculpaţi au deţinut această calitate când au dispus inventarierea şi înregistrarea în patrimoniul SC H SA a documentaţiei în litigiu şi respectiv când au pus în executare această dispoziţie.

Cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de delapidare în mod corect nu s-a reţinut forma continuată din rechizitoriu şi respectiv toate modalităţile alternative, respectiv însuşire, folosire şi traficare, întrucât la înfiinţarea SC H SA, potrivit hotărârii Consiliului de Administraţie din 28.09.2005 aceasta a deţinut şi folosit documentaţia în litigiu în baza acestei hotărâri neputând fi reţinute modalităţile alternative, „folosire” şi „traficare” precum şi forma continuată a infracţiunii, deoarece nu sunt îndeplinite prevederile art. 35 C.pen. privind săvârşirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale a unei acţiuni care prezintă în parte conţinutul aceleaşi infracţiuni. De asemenea, s-a avut în vedere faptul că infracţiunea are consecinţe deosebit de grave raportat la valoarea modelelor.

În ceea ce priveşte critica inculpaţilor, privind lipsa dreptului de proprietate al SC U Reşiţa SA asupra documentaţiei în litigiu, instanţa de apel constată că aceasta este nefondată,  întrucât prin contractul de privatizare aceasta aparţinea SC U Reşiţa SA, chiar dacă la aceea dată nu s-au făcut acele evaluări şi înscrieri în contabilitate, situaţie acceptată şi de inculpaţi care prin acel proces-verbal din 28.09.2005 de înfiinţare a SC H SA recunosc la subpunctul 4.4 că SC U Reşiţa SA deţine know-how-ului în domeniul de cercetare şi dezvoltare.

Referitor la proprietatea asupra documentaţiei în litigiu instanţa de apel constată că prin contractul de privatizare la art.19 se prevăd următoarele:„cumpărătorul se obligă faţă de vânzători ca aplicarea tehnologiilor existente în prezent în societate se va face cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, în conformitate cu legislaţia română în vigoare.

Cumpărătorul se obligă ca pe perioada realizării programului investiţional, să protejeze, să promoveze şi să nu înstrăineze mărcile de fabrică, de comerţ sau de serviciu, brevetele sau licenţe aflate în patrimoniul societăţii”.

Curtea constată că între SC U SA şi SC H SA nu s-a realizat nici un transfer legal al dreptului de proprietate asupra know-how-ul în domeniul de cercetare şi dezvoltare, constând în tehnologii, documente, schiţe, manuale ,etc., care aparţinea SC U SA.

De altfel, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta a avut diverşi proprietari raportat şi la conjunctura politică şi economică a României, la trecerea de la economia centralizată la economia de piaţă şi la modificările legislative neputându-se reţine susţinerile inculpaţilor cu privire la faptul că începând cu  anul 2011 angajaţii SC H SA au cedat dreptul de autor asupra acelor modele, întrucât în această situaţie în perioada de după 1989 şi până în 2011 ar însemna că acea documentaţie nu a avut niciun proprietare, deoarece autorii modelelor industriale nu au revendicat astfel de drepturi.

Trecerea dreptului de proprietate a documentaţiei în litigiu s-a făcut inclusiv prin Hotărâre de Guvern din 1990, ori omisiunea înregistrării în contabilitate nu echivalează cu lipsa dreptului de proprietate.

Referitor la condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de delapidare, instanţa de apel constată că documentaţie în litigiu se încadrează în „valori sau alte bunuri” condiţii impuse pentru existenţa infracţiunii de delapidare, critica inculpaţilor fiind nefondată pe considerentul că această documentaţie nu ar putea fi obiect material al infracţiunii de delapidare.

Astfel, obiect material al infracţiunii de delapidare  poate fi : banii, valorile sau alte bunuri mobile cu o valoare economică, pe care făptuitorul le gestionează sau administrează efectiv, chiar dacă acestea nu au fost înregistrate efectiv în contabilitatea persoanei vătămate. În cauză, documentaţia tehnică privind cele 85 modele industriale şi documentaţia aferentă acestora are o valoare economică stabilită prin expertiză, fiind întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii.

Critica inculpaţilor potrivit căreia U Reşiţa s-a constituit parte civilă ulterior primirii adresei din partea DIICOT, de unde ar rezulta că nu a avut iniţiativa deschiderii unui conflict juridic legat de desenele şi modelele ce fac obiectul dosarului, nici pe cale civilă şi nici în procesul penal, neconsiderându-se niciodată proprietara acestora, este nefondată.

Astfel, potrivit art.20 alin.1 C. pr. pen.,  constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept. Prin urmare, în cauză au fost respectate prevederile legale, organele de urmărire penală au informat persoana vătămată cu privire la constituirea de parte civilă, iar aceasta şi-a exercitat acest drept în termenul prevăzut de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 C. pr. pen. obiectul acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită persoanei vătămate, iar potrivit art. 1357 Cod civil răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare. Mai trebuie reţinut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs; cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare; însă nu şi prejudiciul eventual.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare raportat la consecinţele produse în mod corect prima instanţă a dispus executarea în regim de detenţie a pedepselor de 3 ani închisoare aplicate inculpaţilor C, P.

Pentru toate aceste considerente Curtea de Apel Timişoara în baza art. 421 pct.1 lit.b C. pr. pen. va respinge ca nefondate apelurile declarate de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Arad, inculpații C, L, P, SC H SA şi partea civilă SC U Reşiţa SA împotriva sentinţei penale nr. 106 din 8 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Arad[33].

În ceea ce-i privește pe inculpații A., E., B. și G., referitor la existența unui grup infracțional organizat, Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, apreciază că dincolo de situația reținută de actul de acuzare, care reține ca și situație premisă a constituirii grupului încheierea contractului de reasigurare cu societatea nemțească Q.; că scopul acestui grup infracțional a fost protejarea intereselor economice ale SC M. SA.

Analiza probelor din cauză relevă că în cauză, există probe care să demonstreze și să susțină caracteristici ale grupului infracțional organizat cercetat în ceea ce privește pe inculpații A., E., B. și G. și anume:

– activitățile ilegale desfășurate de membrii grupului prezintă un grad sporit de pericol social, afectând grav un sector important al vieții economice;

– activitatea infracțională a fost planificată, și a avut un caracter de continuitate și o structură bine organizată,

– s-a pus în evidență existența liderilor și a ierarhiei în rândul membrilor grupului;

– s-a remarcat specializarea membrilor grupului prin divizarea și stabilirea cu precizie a atribuțiilor fiecăruia dintre aceștia, scopul final fiind protejarea intereselor economice ale SC M. SA.

Pentru înțelegerea cât mai exactă a modului în care a fost inițiat și s-a constituit grupul, Înalta Curte apreciază că se impun a fi făcute anumite precizări de natură să reliefeze cu acuratețe faptul că premisele grupului infracțional organizat au existat încă de la momentul încheierii contractului de consultanță după cum urmează:

La data de 5 mai 2012 între SC M. SA în calitate de beneficiar și SC N. SRL reprezentată de inculpatul B., în calitate de consultant, a fost încheiat un contract de consultanță care prevedea mai multe obligații contractuale în sarcina societății administrate de inculpatul B., iar în schimbul serviciilor prestate consultantul urma să primească lunar suma de 12.000 euro, plus TVA. În actul adițional  s-a stipulat o valoare a contractului în cuantum de 20.000 euro/lună, plus TVA, la care se adăuga, în baza unui contract de administrare încheiat la data de 13 august 2012, plata unei prime de 2.000 euro inculpatului B. și includea, în esență, obligația acestuia de a lua măsuri aferente managementului societății, cu informarea Consiliului de Administrație, asupra operațiunilor întreprinse și asupra celor avute în vedere, precum și obligația de a redresa situația financiară a societății, prin acordarea de consultanță în vederea: „stopării scăderii vânzării produselor, ameliorarea stării de profitabilitate și îmbunătățirea imaginii în fața clienților”.

Inculpatul participa la majoritatea ședințelor Consiliului de Administrație cât și dădea dispoziții scrise adresate tuturor angajaților și avizând cu putere rezolutivă măsurile propuse în cadrul Consiliului și adoptate în vederea implementării acestora. De altfel, inculpata G. arată că recomandările domnului A. erau practic obligatorii, iar, în măsura în care acestea nu se realizau benevol, prin rezoluția Consiliului de Administrație acestea dobândeau și oficial caracterul obligatoriu pentru angajați.

Înalta Curte, apreciază că nu încheierea în sine a contractului de reasigurare cu firma Q. Re din Germania, o societate cu o puternică imagine în ceea ce privește credibilitatea și capabilitățile financiare. Contractul de reasigurare a fost negociat, prin intermediul numitului R., broker în cadrul S. Londra și semnat în data de 20 decembrie 2012, la Q., Germania, respectiv, 21 decembrie 2012, la Sibiu, de către reasigurătorul Q., respectiv, de către SC M. SA, prin director general, E., a avut caracter nelegal, ci modul în care a avut loc înregistrarea lui în contabilitatea SC M. SA, pentru că aceasta a reprezentat o modalitate de eludare a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din România și nu a îndeplinit practic rolul pentru care a fost încheiat ci rolul de a evita o infuzie de capital și în același timp de a crea aparența de îndeplinire de către M. a normelor A.S.F. privind reglementarea pieței asigurărilor din România; scopul final fiind acela de a proteja interesele financiare ale M.

Toate acestea relevă că inculpatul A., în calitatea sa de acționar majoritar al SC M. SA și beneficiar real al acestei societăți era în mod evident interesat de situația financiară a acesteia.

În ceea ce îl privește pe inculpatul B. interesul major în funcționarea, în continuare, a SC M. SA, îl constituia menținerea contractului de consultanță încheiat de firma acestuia, N. SRL cu SC M. SA și, implicit, obținerea unor venituri de aproximativ 30.000 euro, lunar, plus alte beneficii care rezultau din funcțiile deținute. De asemenea, acesta era membru în consiliul de administrație al societății. Având în vedere convorbirile interceptate în cauză și redate de către instanța de fond în integralitatea lor, inculpatul B. a fost și intermediarul în relația dintre inculpatul A. și inculpatul E.

În ceea ce privește interesul inculpatului E. buna funcționare a inculpatei SC M. SA, era o situație de fapt care îi aducea anumite beneficii financiare personale ca director în cadrul M. de asemenea, inculpatul E. urmare a faptului că urma să devină persoana cu o funcție publică, respectiv membru al consiliului A.S.F. imediat după constituirea acestei instituții. păstrează o legătură financiară și de loialitate față de societatea M. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte, apreciază că din noua sa funcție, inculpatul avea posibilitatea de a ajuta interesele inculpatei M. prin furnizarea unor informații utile către ceilalți inculpați, cum ar fi spre exemplu date cu privire la controalele ce urmau a se desfășura la această societate, lucru care s-a și întâmplat.

În mod corect a apreciat instanța că acești trei inculpați sunt cei care au avut inițiativa constituirii grupului infracțional și cei care au acționat organizat pentru atingerea obiectivelor sale.

Înalta Curte apreciază dincolo de rolul incontestabil de lider al acestuia, că de fapt este o persoană extrem de bine pregătită profesional, care a reușit să stăpânească piața asigurărilor într-un mod extrem de abil și care a încercat să disimuleze realitatea faptică în pofida evidențelor printr-o stăpânire de sine remarcabilă.

Așadar, declarația inculpatului A., reliefează neechivoc nu numai faptul că a fost la curent cu toate activitățile ce se desfășurau în firmă ci și faptul că a inițiat, controlat și a dat dispoziții în permanență pentru a proteja interesele SC M.

Acesta a avut grijă să fie informat în fiecare minut prin organizarea unei adevărate rețele informative, prin orchestrarea unor supravegheri operative ale angajaților în legătură cu viața privată a acestora, cât și prin impunerea unor obligații angajaților de a întocmi „note informative” cu privire la activitățile profesionale și extraprofesionale. Inculpatul A. era cunoscut de către toți angajații SC M. SA drept „patronul”, „șeful” sau „domnul inginer”, ca autoritate ultimă în cazul soluționării unor conflicte sau adoptării unor măsuri radicale.

Înalta Curte, apreciază că este incontestabil probat grupul infracțional organizat pe care l-au constituit inculpații E., B. și A., că acesta a acționat o perioadă destul îndelungată de timp, fiecare membru având atribuții specifice, bine determinate și specializate, în raport de poziția ocupată în cadrul M.

În opoziție cu opinia instanței de fond, Înalta Curte, apreciază însă că, nu se poate reține că acest grup a fost susținut de inculpatul I. întrucât acesta avea interesul de a continua colaborarea cu SC M. SA profitând în mod evident de pe urma contractului încheiat de firma de consultanță cu persoana juridică inculpată.

Atitudinea acestuia, este circumscrisă din punctul de vedere al Înaltei Curți, mai degrabă unei sfere ce caracterizează servilismul unor persoane care lucrează pe lângă alte persoane potente financiar, de a le intra în grații pentru că simpla întocmire a notei de calcul pe baza căreia s-a calculat bonusul salarial al inculpatului nu putea fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul infracțional, după cum nu poate fi considerată, o dovadă a implicării inculpatului în grupul infracțional nici faptul că a primit mesaje din partea inculpatului E. prin care acesta transmitea informații privind controalele ce urmau a se efectua, mesaje pe care le-a retransmis inculpatului B. Nicio probă nu dovedește că relațiile apropiate cu inculpații B. și E. ar echivala cu sprijinirea grupului, ci mai degrabă se circumscriu dorinței acestuia de a-și conserva relația cu aceștia pentru satisfacerea unui interes propriu, astfel că apelul inculpatului pe această acuzație este întemeiat și urmează a fi admis.

În ceea ce o privește pe inculpata C., Înalta Curte constată în raport de soluția de achitare dispusă în cauză pentru infracțiunile predicat, că nu mai subzistă scopul pentru care se presupune că aceasta să fi aderat sau să fi sprijinit gruparea infracțională. Faptul că se afla în relații cordiale cu inculpatul A., și că acesta a felicitat-o de ziua sa de naștere nu poate conduce la concluzia neechivocă că era omul de încredere a acestuia sau că a sprijinit grupul și acțiunile frauduloase a inculpatului A., astfel că și pentru această acuzare se impune achitarea inculpatei.

Susținerea parchetului pe acest palier, că aceasta ar fi comis fapte penale pentru a se bucura de faima și succesul grupării infracționale, nu pot fi primite, nici unde în literatura de specialitate și practica judiciară nu sunt prevăzute cu titlu de folos material ”faima și succesul”, după cum este greu de crezut că o persoană cu un nivel de pregătire ca cel al inculpatei C. ar comite fapte ce intră în sferă infracționalului pentru mai multă notorietate.

În ceea ce o privește G., în consens cu instanța fondului, apreciem că aportul său în cadrul grupului organizat a constat în aceea că în data de 26 august 2013, a înaintat o solicitare a inculpatului E. membrilor consiliului de administrație pentru acordarea unui bonus salarial ce nu i se cuvenea și care era de fapt o mită deghizată pentru ca acesta să ajute interesele M. și a prezentare un calcul nesusținut de date contractuale al acestui bonus, calcul ce fusese întocmit de inculpatul I.. Conivența dintre inculpatul B. și inculpata G., rezultă din însăși declarația acestuia prin care a arătat că el i-a spus inculpatei G. că este necesară acordarea acestui bonus salarial pentru lichidarea raportului de muncă cu inculpatul E., fiind necesară trimiterea propunerii de acordarea a acestui bonus Consiliului de Administrației, conform calculului efectuat de inculpatul I. Acesta a mai arătat că, în opinia sa inculpata G. avea ca și director general obligația de a înainta această propunere către Consiliul de Administrație.

Toate aceste probe, reliefează în opinia Înaltei Curți, în acord cu instanța de fond că inculpata G., știa despre existența grupului organizat constituit de inculpații A., E. și B. și a sprijinit în mod activ acest grup. Mai mult decât atât faptul că inculpata făcea parte din structura grupului organizat încă din faza constituirii sale rezultă din minuta de negociere iar acest aspect este confirmat de însăși declarația inculpatului A.

Așadar cooptarea și a inculpatei G. în activitățile infracționale a celorlalți inculpați se circumscrie unui plan bine organizat, structurat și pus la punct până în cele mai mici detalii, astfel că apărările inculpatei pe acest palier nu pot fi primite întrucât sunt în vădită contradicție cu realitatea.

Dincolo de faptul că actul de sesizare al instanței, reține ca și situație premisă a constituirii grupului încheierea nelegală a unui contract de reasigurare cu firma nemțească Q., Înalta Curte apreciază că scopul constituirii grupului infracțional a fost protejarea intereselor economice ale SC M. SA, și că prin fiecare demers pe care cei patru inculpați l-au inițiat au urmărit susținerea firmei.

Faptul că inculpatul A. a apelat la inculpatul B. care conducea firma de consultanță ce avea rolul de redresa societatea de asigurări și de a menține la un nivel competitiv pe piață, membru de altfel și în consiliul de administrație al societății precum și întreg parcursul ulterior a cooptării celorlalte persoane sub pretextul ridicării gradului de performanță al societății, respectiv al inculpatului E. și al inculpatei G., dovedesc pe deplin că de fapt de ne aflăm în prezența unui plan bine pus la punct, în care fiecare participant nu numai că a cunoscut dar a și acceptat să protejeze interesele M. indiferent de modul în care trebuiau să acționeze.

Este evident că acesta a cunoscut pe deplin scopul acestei asocieri, că a anticipat potențialul fiecărui membru al grupării de a-i satisface interesele, iar ceilalți membrii ai grupării astfel cum s-a arătat au contribuit pe deplin la satisfacerea intereselor M.

În ceea ce îi privește pe inculpații DDDD., D. sau H., Înalta Curte apreciază în consens cu instanța fondului că nu s-a făcut dovada dincolo de orice dubiu a implicării infracționale a acestora.

În ceea ce o privește pe inculpata H., sprijinirea grupului infracțional ar fi constat în organizarea interviului de validare al inculpatei G. în funcția de director general al M. într-o modalitate ce nu a respectat normele interne al A.S.F., acțiunile inculpatei fiind o consecință a influenței exercitate asupra sa de către inculpatul E.

În declarațiile pe care le-au dat inculpații E. și H., aceștia au arătat că au o legătură de prietenie care durează de foarte multă vreme. De asemenea, ambii au arătat că discutau în mod constant despre chestiuni legate de personalul A.S.F. sau de eventuale probleme pe care le întâmpina oricare de ei.

Analiza concretă și punctuală a acestor convorbiri reliefează că inculpata H. nu avea cunoștință despre situația M.,  nu avea cunoștința despre conivența infracțională instituită la nivelul conducerii M., iar interesul inculpatului E. față de această societate nu poate fi interpretat în sensul unei aderări sau sprijiniri de către inculpata la grupul infracțional existent.

Înalta Curte apreciază că faptele nu pot fi interpretate decât în scopul de a îi satisface acestuia cerințele legate de desfășurarea acestui interviu și nu în sensul că inculpata H. ar fi cunoscut existența grupului infracțional constituit în cauză pentru a proteja societatea inculpată.

În consens cu instanța fondului, Înalta Curte apreciază că informațiile pe care le deținea inculpata și care vizau interesul inculpatului E. vis à vis de M., nu pot conduce automat la concluzia că inculpata știa că exista un grup organizat constituit la nivelul acestei societăți sau faptul că inculpatul E. își folosea funcția și contactele pentru a sprijini societatea, fiind și remunerat pentru această activitate de către conducerea M.

Pentru a se reține că inculpata H. a acționat, cu intenție, alături de ceilalți inculpați era necesar a se proba existența unei coeziuni infracționale și a unei intenții clare de sprijinire a acestui grup, respectiv existența și cazul inculpatei a rezoluției infracționale comune celorlalți inculpați, mai precis aceea de a proteja interesele M., or atitudinea sa a fost în mod clar consecința relației de prietenie cu inculpatul E. și pentru a îi face un serviciu acestuia pe care acesta îl solicitase.

În ceea ce îl privește pe inculpatul J., se reține că rolul acestuia la grupul infracțional a constat în aceea că a procedat la ștergerea din evidența electronică a numărului de înregistrare atribuit unui document transmis de către SC M. SA, prin fax, la registratura A.S.F., și-a însușit documentul sus-menționat și i l-a înmânat ulterior inculpatului E., document care dacă ar fi fost cunoscut de conducerea A.S.F.-ului, ar fi adus evidente prejudicii de imagine inculpatului E..

În declarația dată inculpatul J. a arătat că pe domnul E. l-a cunoscut în cursul anului 2002, cu ocazia procesului de privatizare al SC P., revăzându-se cu acesta în momentul la care inculpatul E. a fost angajat în cadrul A.S.F.-ului și a rămas cu acesta în relații cordiale.

În acord cu instanța fondului, Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește grupul infracțional organizat, nu există absolut nici un mijloc de probă care să atestă, peste un dubiu rezonabil, că inculpatul J. știa că acest grup există, modul cum el funcționează sau scopul pe care acesta îl avea sau că acest inculpat ar fi avut cel mai vag interes cu privire la situația M.

Toate aceste argumente reliefează în consens cu opinia instanței de fond că soluția de achitare dispusă în cauză este conformă cu probatoriul administrat în cauză și se impune ca o consecința firească a lipsei de dovezi astfel că apelul parchetului este nefondat, atitudinea acestuia prin raportare la datele cauzei nu pot fi interpretate unei implicări cu conotații penale, astfel că soluția de achitare pe temeiul de drept ce derivă din dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. este singura care se impune a fi adoptată în cauză.

În ceea ce îl privește pe inculpatul D., întrucât pe acuzația principală reținută în sarcina inculpatului, Înalta Curte a dispus achitarea acestuia, este evident că acuzația adusă acestuia de aderare a nu mai subzistă, astfel că soluția de achitare dispusă în cauză în lipsa unei acțiuni ilicite din partea acestuia se impune ca o consecință firească, faptul că inculpatul a întocmit, la cererea patronului M., a raportului de evaluare a unui autoturism, care din punctul de vedere al Înaltei Curți a fost corect stabilit nu poate conduce la angajarea răspunderii penale a acestuia.

Susținerea acuzării în sensul în care acesta ar fi aderat la grup întrucât întocmea în mod constant rapoarte de evaluare pentru M.. și astfel prin prisma avantajelor materiale ce le obținea din plata onorariilor ce le obținea, ar fi aderat la acest grup, se circumscrie în opinia majoritară a Înaltei Curți unei sfere subiective, ce nu poate fi însă valorificată sub aspect probator ca și probă de natură să conducă la condamnarea acestuia pentru infracțiunea de grup infracțional organizat.

Acuzațiile aduse pe acest palier inculpaților F., K. și L. în acord cu instanța fondului nu sunt susținute de nicio probă de natură a forma convingerea instanței că implicarea acestora a fost de natură infracțională.

Dincolo de declarația inculpatului F., analiza actelor normative ce reglementează activitatea A.S.F.-ului și modul de alegere al membrilor consiliului de administrație, reliefează faptul că inculpatul E. a îndeplinit funcția de membru neexecutiv în Consiliul A.S.F. și a ocupat această funcție în urma procedurilor legale, inclusiv aceea de audiere în cadrul Comisiei Buget Finanțe din Parlament fiind desemnat în cadrul A.S.F. prin Hotărârea Parlamentului României nr. 60/2013 privind numirea membrilor Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară, astfel că acuzația conform căreia membrii consiliului de administrație au fost aleși doar de către inculpatul F. și impuși prin influența acestuia în cadrul comisiilor parlamentare nu este dovedită în nici un mod, din moment ce nu există nici un mijloc de probă care să ateste această supoziție.

În ceea ce privește acuzația vizând demersurile efectuate de inculpatul F. pentru adoptarea unei ordonanțe de urgență de către Guvernul României, care să dea caracter normativ și obligatoriu a intereselor sale personale și de grup, Înalta Curte, apreciază că nu pot fi circumscrise sferei penalului activitatea acestuia pe acest palier.

Ordonanța de urgență nr. 94/2013 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.S.F., precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările arată în mod expres faptul că având în vedere angajamentele legislative și instituționale pe care Autoritatea de Supraveghere Financiară și le-a asumat cu Fondul Monetar Internațional și cu reprezentanții Comisiei Europene, care vizează modificarea cu celeritate a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările și completările ulterioare, în vederea armonizării cu cele mai bune practici internaționale, este necesară o reducere a numărului de membrii ai consiliului de administrație al A.S.F..

În raport de recomandările Fondului Monetar Internațional și ale Comisiei Europene care stabileau dimensionarea Consiliului A.S.F., în sensul reducerii numărului de la 11 la 9 membri, stabilirea calificării profesionale minime pe care trebuie să o aibă membrii Consiliului A.S.F., stabilitatea personalului din cadrul A.S.F. și introducerea unor prevederi concrete care să prevadă regimul incompatibilităților și al conflictului de interese, atât pentru membrii Consiliului A.S.F. cât și pentru salariații A.S.F., și întrucât aspectele vizate constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, deoarece nu ar fi respectate termenele asumate de România în urma negocierilor cu organismele internaționale s-a decis adoptarea O.U.G. nr. 94/2013.

Susținerea acuzării potrivit căreia prin adoptarea acestei ordonanțe inculpatul ar fi urmărit satisfacerea unor interese personale și de grup nu este dovedită, nu rezultă în nici un mod că a avut un interes exclusiv, personal,   ci doar că a implementat și adus la îndeplinire niște măsuri de aducerea la îndeplinirea cărora era obligat prin natura funcției sale, după cum nu a fost dovedit în nici un mod că inculpatul F. ar fi numit sau angajat personal în cadrul A.S.F. sau că vreunul dintre cei ce au fost angajați după numirea în funcție a inculpatului F. nu îndeplineau criteriile necesare de pregătire profesională ori că aceste angajări au fost efectuate în mod nelegal.

Nici acuzația ce vizează implicarea ce ar fi avut-o inculpații F. și K. în activitatea grupului infracțional în sensul unui pretins interes al acestora de a-i sprijini atât pe inculpatul B. cât mai ales pe inculpatul E. și implicit interesele M., nu este probată, având în vedere considerentele expuse cu prilejul analizării acuzațiilor principale, după cum nici presupusa favorizare a inculpatului B. de către cei doi inculpați și de către inculpatul L., nu a fost dovedită cu vreun mijloc de probă care să conducă la reținerea vinovăției inculpaților cu privire la aceste acuzații.

De asemenea în acord cu instanța fondului, apreciem că nu se poate reține vreo implicare a inculpaților F. și K. în luarea unor decizii favorabile M. în cadrul A.S.F., întrucât nu există nici un mijloc de probă care să ateste o astfel de implicare.

Așa cum rezultă din actele dosarului, în însăși perioada în care inculpatul F. era președintele A.S.F. iar inculpatul K. era vicepreședinte al A.S.F., s-a dispus efectuarea unui control la societatea M. și nu a fost probat în nici un mod că în perioada cât cei doi inculpați s-au aflat la conducerea A.S.F.-ul, au avut o atitudine părtinitoare sau de favorizare a M. sau față de alte societăți de asigurare aflate pe piață.

În ceea ce privește pe inculpatul L., în raport de faptul că nici una din probele administrate în cauză nu reliefează că scopul pentru care inculpații au purtat discuții și au agreat prioritar candidatura inculpatului B., a fost acela de ajuta pe acesta în virtutea funcției sale la M. ori în virtutea afilierii acestuia la această societate sau chiar în considerarea relațiilor pe care acesta le avea în piața asigurărilor, ci de a îi susține candidatura pentru că acesta era considerat, datorită unor criterii obiective, ca fiind un mai bun partener în relația cu A.S.F.-ul, în mod evident nu poate fi reținută nici contribuția sa la sprijinirea grupului infracțional organizat.

Probele administrate în cauză pe acest palier reliefează faptul că inculpatul L. a ales să voteze astfel cum a considerat că este mai oportun pentru buna desfășurare a relațiilor dintre BAAR și A.S.F., respectiv cu inculpatul B., alegere pe care inculpatul L. a avut-o în mod deschis, discuțiile purtate de inculpatul B. cu inculpații F. sau K., sunt și în opinia Înaltei Curți discuții cu caracter general și ele se referă în linii mari doar la planurile de acțiune ale candidatului la președinția BAAR, sau la exprimarea unei opinii personale în sensul în care inculpatul F. și-a exprimat punctul de vedere că îl prefera pe inculpatul B. în această funcție din anumite rațiuni de natură obiectivă, însă pentru reținerea infracțiunii de grup infracțional organizat așa cum s-a arătat sunt necesare mult mai multe elemente care să conducă la această concluzie.

Înalta Curte, apreciază că nu s-a probat, peste un dubiu rezonabil, că acești inculpați ar fi influențat în vreun fel votul sau că ar fi existat vreo înțelegere de orice natură între acești inculpați și inculpatul B. sau că au acționat în orice mod pentru favorizarea intereselor M.

Înalta Curte consideră că în mod legal și temeinic că soluția de achitare dispusă în cazul inculpaților F., K. și L. este singura ce se impunea prin raportare la actele și lucrările dosarului, întreg probatoriul administrat în cauză reliefează neechivoc că nu se poate reține existența unei constituiri, aderări sau sprijiniri a grupului infracțional ce fusese creat pentru a proteja interesele M.

Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază de asemenea, că soluția de achitare a inculpaților F., K. și L. este una legală și temeinică și rezultă din întreaga economie a actelor și lucrărilor și dosarului, astfel că apelul parchetului pe acest aspect, cât și apelul inculpaților K. și L. pe temeiul achitării sunt nefondate pentru următoarele argumente:

În analiza probelor ce au stat la baza achitării celor trei inculpați, Înalta Curte va porni de la natura acuzațiilor aduse inculpaților după cum urmează:

Astfel în sarcina inculpatului F. se reține că în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, a exercitat presiuni, în calitate de președinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii Biroului asigurătorilor de autovehicule din România (BAAR), aceștia să atribuie voturile inculpatului B. (fapt obținut, de altfel, de către inculpatul F.); inculpatul K. în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, a exercitat presiuni, în calitate de vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a-i determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii BAAR, aceștia să atribuie voturile inculpatului B. ,   iar inculpatul L. în intervalul 11 decembrie 2013 – 17 decembrie 2013, i-a ajutat pe inculpații K. și F. să-și exercite autoritatea de președinte, respectiv, vicepreședinte al Autorității de Supraveghere Financiară asupra mai multor societăți de asigurări, pentru a le determina ca la alegerile din 19 decembrie 2013, cu ocazia alegerii conducerii BAAR, acestea să atribuie voturile inculpatului B.

Înalta Curte, va admite apelurile formulate de apelanții intimați inculpați A., J., H., G., E., B., D., C., SC M. SA , I. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penala.

Va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție din infracțiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. în ceea ce privește pe inculpații F. și K. și din infracțiunea prevăzută  de art. 48 C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută  de art. 48 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C.pen, în ceea ce îl privește pe inculpatul L.

În baza art. 255 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și a art. 5 C. pen. va condamna pe inculpata SC M. SA la o pedeapsă de 250.000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită.

În temeiul art. 531 C. pen. de la 1969 va aplica inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară a obligării acesteia la afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare în condițiile art. 717 C. pen. de la 1969.

  Va respinge ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, inculpații K., L. împotriva Sentinței penale nr. 44/F din data de 8 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.[34]

Bibliografie

– V. Dongoroz ș. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Ed. Academiei,   București,  1972

– T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea specială,   vol. II,Ed. științifică și enciclopedică,  București,  1977

– L.N. Pârvu, Implicaţiile adoptării unor legi succesive privind sancţionarea asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 153

– I. Lascu, Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 196

– V.N. Spânu, în PCA Timişoara, „Revista Juridică”, nr. 10/1996, p.5.

– Angela Nicolae, în PCA Timişoara, Revista „Juridică”  nr. 10/1996, p.34.

– C. Păun, Legea penală română şi crima organizată, „R.D.P.” nr. 3/97, p.47

Vasile Pătulea, Implicaţii ale reglementării, prin Legea nr. 78/2000, a competenţei procurorilor specializaţi în prevenirea şi combaterea infracţiunilor de corupţie, „Dreptul” nr. 11/2001, p.123

– Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, O nouă reglementare în legătură cu infracţiunile de corupţie, „Dreptul” nr. 10/2000, p.3

– Ioan Lascu, Laura-Codruţa Lascu, Infracţiuni de corupţie. Noi incriminări, „Pro Lege” nr. 4/2000, p.17

– A. Ungureanu, Interpretarea şi aplicarea Legii nr.83/92, „Dreptul” nr. 9/95, p.58

– M. Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracţiuni de corupţie, „Anale”, Acad. Poliţie Al.I. Cuza, 1994, p.42

– Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii şi conţinutului infracţiunilor de luare şi dare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, „Dreptul” nr. 4/2001, p.44

– lector univ. dr. .Crişu Anastasiu, Aspecte procedurale ale legii privitoare la corupţie, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.48.

– dr. Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Fapte de corupţie. Noi incriminări, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.61

– Fl.Scaleţchi, Corupţia – Notă de plată a săracului, „Monitorul drepturilor omului” august 2001;

– Fl.Stoica, Justiţia – la bani mărunţi, în „Monitorul drepturilor omului” august, 2001, pp.54 sqq.

– Dorin Ciuncan, Competenţa procurorului specializat în combaterea corupţiei, „Dreptul” nr. 1/2001, p.154

– C. Păun, Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, „R.D.P.” nr. 4/1999, p.71

  – Trecerea frauduloasă a frontierei. Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup, la D. Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115

– I. Costel Niculeanu; Corneliu Turianu, Discuţie privind condiţiile de reţinere a infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, „Dreptul” nr. 10/2001, p.93

– D. Botez, Dacă agravanta prevăzută de art. 75 lit. a C.pen., poate fi Aplicată inculpaţilor trimişi în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută în art. 323 C.pen, „Dreptul” nr. 4/1999, 111

V și Completurile  de 5 judecători,  Dec.  nr. 125 din 30 mai 2011,  Dosar nr. 3135/1/2011 Curtea Constituțională ,  dec. nr. 650/2018 §§ 662 sqq,  referitor la sintagma grup infracțional organizat

C. C. J. ,  S. Pen. Dec.  nr. 235/A.  din 28 iunie 2017,  http://www.scj.ro

D.  Ciuncan,  Dicționar de procedură penală,  Universul Juridic,  București,  2015,  pp. 274-275

– Corupţie – D. Ciuncan, Dreptul nr. 2/1996, p.190.

de vedere al PÎCCJ


[1] se arată în comunicat. Sursă: Agerpres

[2] Prof. univ. dr. Viorel Pașca,  Comentarii,  în George Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), „ Explicațiile noului Cod penal”,  vol. V,  Universul juridic,  București,  2016,  pp. 19 sqq.  Tudorel Toader ș. a.,   Noul Cod penal, comentarii pe articole,    Ed.  Hamangiu,  2014.

[3] Vasile Dobrinoiu ș. a. , Noul Cod Penal comentat. ed. a III-a ,   Universul Juridic,   2016  . Trecerea frauduloasă a frontierei. Tentativă. pluralitate constituită şi pluritate ocazională. Grup, la D. Ciuncan, Notă în „Dreptul” nr. 8/1997, 115

[4] G. Antoniu, Refecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/97, p.35.

[5] Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Adresa nr. 974/C/1370/III-5/2014 din 23 aprilie 2014

[6] În acest sens sunt dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr.187/2012, care prevăd că art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, dar sub o altă denumire. Doar în situaţia în care, în concret, nu este îndeplinită condiţia privind numărul de 3 persoane prevăzută în art. 367 alin. (6) din Codul penal, devine incident art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform căruia dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

[7] Constantin Bulai,  Ate infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială,  în V. Dongoroz ș. a. „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, p. 686: „Asocierea presupune o oarecare structură organică,  o repartizare a atribuțiilor între memvrii grupării,  un program de activitate în care trebuie să intre săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni”

[8] Ștefan Daneș,  Comentariu,   în T. Vasiliu ș. a., „Codul penal român comentat şi adnotat”, Partea specială,   vol. II, p. 455 .

[9] V Curtea Constituțională, dec. nr. 1132 din 23 septembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, M. Of. nr. 753 din  11 noiembrie 2010  ( Curtea constată că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Analogia, ca instituţie juridică, se plasează în sfera aplicării legii ca argument de interpretare, şi nu în cea a procesului legislativ. Folosirea acestei noţiuni pentru caracterizarea normei instituite de legiuitor conduce la o contradicţie în termeni, căci analogia implică absenţa normei şi, în consecinţă, libertatea recunoscută unei autorităţi publice – în mod excepţional şi nu în materie penală – de a stabili ea însăşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca modei o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat. Or, aşa cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracţiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate (Decizia nr. 175 din 10 februarie 2009, M. Of. nr. 143 din 9 martie 2009. În acelaşi sens, Decizia nr. 517 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr.   384 din 5 iunie 2009).

[10] Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept îÎn Materie Penală,   Dec. nr. 12 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013) îşi găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înţeles să incrimineze în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013),  M. Of. nr. 507 din 8 iulie 2014. De asemenea, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicaţia abrogării vechilor dispoziţii ale art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 constă în faptul că ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal

[11] Trib. Suprem, S. pen. ,   dec. nr. 2635 din 3 mai 1971. „R.R.D.” nr. 9/1971, p. 163

[12] Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, vol. I, p. 264- 265, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache , Drept penal român. Partea generală, p. 48-51, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; T. Toader, M.-I. Michinici, R. Răducanu, A. Crişu-Ciocîntă, S. Răduleţu, M. Dunea – Noul Cod penal. Comentarii pe articole, p. 3-6, Ed. Hamangiu, 2014

[13]Înalta Curte de Casaţie și Justiţie,  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,   Dec nr. 10 din 22 aprilie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal,  M. Of. nr.  389 din  4 iunie 2015

[14] se arată în comunicatul DNA Nr. 72/VIII/3 din  17 ianuarie 2018. V.și comunicatul din 13 noiembrie 2017, Nr. 1056/VIII/3,  http://www.pna.ro/comunicatV și  Iulia Roșca     ,  PSD redefinește grupul infracțional organizat: este nevoie ca fiecare membru să aibă un rol prestabilit și grupul să nu fie “ocazional”, pentru o “comitere imediată” ,  HotNews.ro,  18 aprilie 2018  . Proiectul de modificare a Codului penal depus de deputatul PSD Florin Iordache prevede precizări suplimentare la definiția grupului infracțional organizat. Mai exact, “nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului” .

[15] Carlo Enrico Paliero,  Codice penale e normativa complementare,  5 ed. ,  Raffaello Cortina Editore,  2001.  V și  George Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, „R.D.P.” nr. 3/1997, pp.44-45. |Associazione per delinquere în scopul comiterii de delicte se află în art 416 din Codice penale ( recluziune de la 3 la 7 ani)

[16] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(1 ind.1)-(1 ind.4)], pct.4 [cu referire la art.17 lit.a)], pct.5 [cu referire la art.35 alin.(1) fraza a doua], pct.6 [cu referire la art.39 alin.(1) lit.b), c) şi e)], pct.10 [cu referire la art.64 alin.(1)], pct.11 [cu referire la abrogarea art.64 alin.(6)], pct.13 [cu referire la art.75 alin.(1) lit.d)], pct.14 [cu referire la art.75 alin.(2) lit.d)], pct.15 [cu referire la art.75 alin.(3)], pct.17 [cu referire la abrogarea art.91 alin.(1) lit.c)], pct.20 [cu referire la art.96 alin.(4)], pct.21 [cu referire la art.100], pct.22 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(1) şi (2)], pct.23 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(2 ind.1)], pct.24 [cu referire la art.112 ind.1 alin.(3)], pct.26 [cu referire la art.154 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.27 [cu referire la art.155 alin.(2) şi (3)], art.I pct.28 [cu referire la art.159 ind.1], pct.29 [cu referire la art.173 alin.(2)-(5)], pct.30 [cu referire la abrogarea art.175 alin.(2)], pct.31 [cu referire la art.177 alin.(1) lit.b) şi c)], pct.32 [cu referire la art.187 ind.1], pct.33 [cu referire la art.189 alin.(1) lit.i)], pct.38 [cu referire la art.257 alin.(4)], pct.39 [cu referire la art.269 alin.(3)], pct.40

[cu referire la art.269 alin.(4)-(6)]

, pct.41 [cu referire la art.273 alin.(4)], pct.42 [cu referire la art.277 alin.(1)-(3)], pct.43 [cu referire la art.277 alin.(3 ind.1) şi (3 ind.2)], pct.46 [cu referire la art.290 alin.(3)], pct.47 [cu referire la art.291 alin.(1)], pct.49 [cu referire la art.295 alin.(3)], pct.50 [cu referire la art.297 alin.(1)], pct.51 [cu referire la art.297 alin.(3)], pct.52 [cu referire la abrogarea art.298], pct.53 [cu referire la art.308 alin.(3) şi (4)], pct.54 [cu referire la art.309] şi pct.62

[cu referire la art.367 alin.(6)]

, art.II [cu referire la sintagma „probe certe”] şi art.III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum și a legii în ansamblul său,  M. Of.  nr. 97 din   7 februarie 2019

[17]  Dec. nr.    650 din   25 octombrie 2018  § 669. Dispozițiile art.I pct.62 [cu referire la art.367 alin. (6)] din lege dobândesc următorul cuprins:„(6) Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. Nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Prin infracțiune gravă se înțelege oricare dintre infracțiunile prevăzute de art.223 alin.(2) din Codul de procedură penală, inclusiv acelea pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare”.

[18] V și Curtea Constituțională ,  Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007,   potrivit art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie  V și Decizia nr.224 din 4 aprilie 2017 §§ 34—35,  Legiuitorul are obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen.

[19] Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reţinut că formulările nu poate prezenta o precizie absolută (mutatis mutandis. Curtea Constituțională ,  dec. nr. 559 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (1), (3) şi (6) din Codul penal, M. Of. nr. 818 din   17 octombrie 2016)

[20] M. Of. 50 din  29 ianuarie 2003

[21] M.  Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003, cu modificările ulterioare

[22]  Dec. nr.    650 din   25 octombrie 2018  § 669

[23]  Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 565/2002, M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002. V,  de exemplu,  și G. Paraschiv, Crima organizată, „R.D.P.” nr. 4/1998

[24]  art. 2 Legea nr.  50/2001, Convenţia Română/Belgia privind cooperarea poliţienească, M.Of. nr. 136/2001

[25] v C. Păun, Noul Cod penal, comentat. Partea specială, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, 2014, pp. 858—865].

[26] Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, prin care, la paragrafele 19—21, s-a arătat că sintagma „constituit pentru o anumită perioadă de timp” reprezintă o condiție de existență a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat

[27]  Credem că este posibil 41 alin. 2 (pentru unitate de rezoluţie la infracţiunea scop) alături de vechiul 323 C.pen. dacă există un program care să preconizeze săvârşirea de infracţiuni, dacă – spuneam și în secolul trecut – gruparea are o organizareşi o disciplină proprii aceasta reieşind dintr-o concepţie unică de conducere şi o structură ierarhică (o reţea),  (D. Ciuncan, „R.R.D.” nr. 6/1983, p. 34).

[28] Curtea Constituțională ,  Decizia nr.823 din 12 decembrie 2017, §§ 14—15, și Decizia nr.472 din 27 iunie 2017, §§ 14—16

[29] § 16 al deciziei

[30] Curtea Constituțională ,  dec. nr. 650 din  25 octombrie  2018, cu,  printre altele,   opinie concordantă Judecător, dr. Livia Doina Stanciu, în care se apreciază că prevederile art.I pct.62 din legea criticată au fost adoptate de legiuitor cu nerespectarea marjei de apreciere ce rezultă din dispozițiile art.61 alin.(1) din Constituție, care obligă Parlamentul să își exercite atribuțiile constituționale în limitele exigențelor statului de drept; așa fiind, dispozițiile art.I pct.62 din legea criticată ar  contraveni prevederilor art.1 alin.(3) și art.61 alin.(1) din Constituție.

[31] C.S.J.,  S. pen., decizia nr . 4025 din 26 septembrie 2002

[32] Curtea de Apel Craiova, S. pen. , dec. nr. 65 din 16 martie 2007,  https://www.jurisprudenta.com/   

[33] Curtea de Apel Timişoara sent. pen, nr. 106 din 8 marttie 2017, http://portal.just.ro/10, https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta

[34] ICCJ,  S. pen. , Decizia nr. 235/A  din   28 iunie 2017,  cu opinie separată