|
|
POLIGRAF, LIPSA DE REPREZENTARE ÎN TIMPUL TESTULUI, DREPTUL TUTUROR PRIZONIERILOR LA CONDIŢII DE DETENŢIE COMPATIBILE CU DEMNITATEA UMANĂ, DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, DURATA PROCEDURII PENALE
Instanţa a reexaminat probele aflate la dosar şi şi-a întemeiat hotărârea pe coroborarea depoziţiilor martorilor administrate de anchetatori şi de instanţe cu rapoartele de expertiză referitoare la decesul victimei şi cu comportamentul reclamantului faţă de concubina sa, faţă de fostele sale soţii (martore în proces) şi din timpul urmăririi penale şi al procesului în faţa instanţei – inclusiv pe evaluarea răspunsurilor pe care le-a dat în timpul unui test cu poligraful pe care a fost de acord să-l dea la data de 12 iunie 1993 şi în cadrul căruia nu a fost asistat de avocat -, precum şi pe evaluarea psihiatrică a reclamantului. Tribunalul Judeţean Giurgiu l-a găsit vinovat de săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav şi l-a condamnat la 20 de ani de închisoare (§36).
Codul de procedură penală prevede că viciile de formă din procedură, cum ar fi neaudierea în persoană a acuzatului de către instanţe, constituie o încălcare a drepturilor de apărare, ceea ce va duce la nulitatea hotărârii pronunţate. Prevederile relevante din dreptul şi practica interne sunt descrise detaliat în Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României (nr. 77.364/01, §§ 18 – 19, 1 decembrie 2005).
Curtea reaminteşte că, deşi art. 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca unul care prevede o obligaţie de a elibera deţinuţii pe motive medicale, el impune totuşi o obligaţie pentru stat de a proteja confortul fizic al persoanelor lipsite de libertate, de exemplu oferindu-le asistenţa medicală necesară. Curtea a mai pus accent şi pe dreptul tuturor prizonierilor la condiţii de detenţie compatibile cu demnitatea umană, astfel încât să garanteze că modalitatea şi metoda de executare a măsurilor impuse nu-i supun la suferinţă sau privaţiune de o intensitate dincolo de nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei; în plus, pe lângă sănătatea prizonierilor, confortul lor trebuie asigurat în mod adecvat, avându-se în vedere cerinţele practice de detenţie (vezi cauzele Kudła împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 94, CEDO 2000-XI, şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67.263/01, § 40, CEDO 2002-IX).
Având în vedere exclusiv îngrijirile medicale primite în închisoare, reclamantul nu a dovedit “dincolo de orice îndoială rezonabilă” că suferinţa sa a atins nivelul minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 [vezi Cauza Kudła, § 91 şi I.T. (dec.)], ambele menţionate mai sus, şi paragraful 95 din prezenta hotărâre, de mai jos).
Curtea consideră că, în ceea ce priveşte condiţiile asigurate reclamantului în închisoare, apare o problemă separată, ţinându-se cont de necesităţile sale medicale. Afirmaţiile reclamantului privind lipsa oricărui ajutor organizat din partea autorităţilor închisorii nu sunt contestate în niciun fel de Guvern. Mai mult, se pare că reclamantul nu a beneficiat în închisoare de un asistent personal, impus de starea sa de sănătate precară, fiind obligat să se bazeze pe colegii deţinuţi pentru cele mai elementare necesităţi sanitare.
Este adevărat că, în astfel de cazuri, Curtea impune ca ingerinţa să fie dovedită “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, având în vedere că o astfel de dovadă ar putea rezulta din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau din prezumţii de fapt incontestabile similare (vezi Cauza Irlanda împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 64 – 65, § 161).
În cazul de faţă, Curtea nu poate decât să observe că Guvernul, care a furnizat informaţii foarte detaliate de la autorităţile penitenciare privind supravegherea medicală a reclamantului, nu a putut prezenta nicio informaţie referitoare la facilităţile oferite reclamantului în detenţie, inclusiv la problema unui asistent personal. Acest lucru îi permite Curţii să constate că reclamantului nu i-au fost oferite astfel de facilităţi.
Astfel, Curtea reaminteşte că starea de sănătate a reclamantului este gravă, că necesităţile sale medicale elementare sunt greu de asigurat şi că are deficienţe funcţionale severe. Deşi autorităţile sunt conştiente de aceste lucruri, el continuă să fie deţinut într-un penitenciar obişnuit, împarte celula cu alte persoane, nu are duş sau apă caldă la dispoziţie şi nu este asistat în mod regulat pentru necesităţile sale. Starea sa precară de sănătate a dus la separare socială de restul populaţiei din închisoare.
Mai mult, descrierea făcută de reclamant privind facilităţile închisorii, atât în adresele sale iniţiale trimise Curţii, cât şi în observaţiile sale ulterioare, în special suprapopularea, obligarea de a împărţi patul cu alte persoane, saltelele deteriorate şi utilităţile sanitare neadecvate nu sunt contestate de Guvern şi sunt confirmate de rapoartele CPT asupra României. Condiţiile nu satisfac standardele europene stabilite de CPT (vezi paragrafele 73 – 75 de mai sus).
Prin urmare, astfel cum scoate în evidenţă CPT, efectul cumulat al suprapopulării în dormitoare de mare capacitate (şi uneori chiar insalubre), regimul sărac al activităţilor şi accesul neadecvat la utilităţile sanitare se pot dovedi a fi în detrimentul prizonierilor (vezi şi, mutatis mutandis, Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47.095/99, § 97, CEDO 2002-VI, şi Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41.035/98, § 66, 18 ianuarie 2005).
În acest context, Curtea mai reaminteşte şi că nu exclude faptul că în situaţii deosebit de grave ar putea fi luate măsuri umanitare (vezi, mutatis mutandis, Farbtuhs împotriva Letoniei, nr. 4.672/02, § 52, 2 decembrie 2004).
Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să constate că [în cauză] condiţiile din închisoare, în special suprapopularea şi lipsa de acces la igienă şi alte facilităţi adecvate stării sale de sănătate, au cauzat reclamantului suferinţe care au atins pragul tratamentului inuman şi degradant care intră sub incidenţa art. 3.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în care a fost ţinut reclamantul (§ 98).
Dreptul la un proces echitabil
Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, că nu a avut parte de un proces echitabil în faţa instanţelor interne. În mod special, el susţine că martorii au fost influenţaţi de acuzare, că instanţele au judecat cauza în lipsa sa şi că nu a fost reprezentat întotdeauna de un avocat pe parcursul procesului şi, în special, în timpul efectuării testului cu poligraful (§§ 36, 101 ).
Curtea observă încă de la început că în dosar nu există nicio dovadă care i-ar putea permite să ajungă la o concluzie în ceea ce priveşte lipsa de reprezentare în timpul testului cu poligraful la care a fost supus reclamantul. Mai mult, niciuna dintre probele aflate la dosar nu indică faptul că ar fi făcut o astfel de plângere în faţa instanţelor interne. Totuşi, chiar presupunând că reclamantul nu a fost reprezentat şi că a epuizat căile de atac interne pentru această plângere, Curtea observă că hotărârea de condamnare faţă de acesta nu s-a bazat exclusiv pe această probă. Prin urmare, deşi regretabilă, o astfel de situaţie nu este, în sine, suficientă pentru a constata încălcarea art. 6. Mai mult, nu este de datoria Curţii să speculeze asupra rezultatului pe care l-ar fi avut urmărirea penală dacă răspunsurile la testul cu poligraful nu ar fi fost luate în considerare de instanţele interne.
În ceea ce priveşte condamnarea reclamantului fără a fi fost audiat de instanţele interne, atunci când legea naţională permite ca un proces să se desfăşoare în pofida lipsei unei persoane “acuzate de o infracţiune”, persoana respectivă ar trebui să poată obţine de la o instanţă care l-a audiat o nouă examinare a fondului acuzării (vezi cauzele Colozza împotriva Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29, şi Ilişescu şi Chiforec, menţionată mai sus, § 34).
Curtea a stabilit deja că legislaţia românească permite casarea unei hotărâri pronunţate fără ca acuzatul să fi fost prezent şi interogat de instanţe .
În cazul de faţă, Curtea observă, alături de Guvern, că reclamantul a fost audiat, în prezenţa avocatului său ales, în faţa instanţei de fond şi a instanţelor superioare care au analizat pentru prima dată fondul cauzei (vezi paragrafele 8 şi 9 de mai sus). Cu toate acestea, la rejudecare, fondul cauzei a fost reanalizat de instanţe cu acelaşi nivel de competenţă fără a-l audia pe reclamant. Este adevărat că, spre deosebire de cauzele Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, § 19, CEDO 2000-VIII) şi Ilişescu şi Chiforec (menţionate mai sus, § 15), în care instanţele au refuzat să îi audieze pe reclamanţi şi/sau pe avocaţii acestora, deşi ei se aflau în sala de judecată, în cauza de faţă, nici reclamantul şi nici avocaţii săi aleşi (cu câteva excepţii) nu s-au prezentat la judecată.
Pe de altă parte, reclamantul nu a invocat, cel puţin de o manieră generală, o încălcare a dreptului de a fi audiat personal în urma exercitării căilor de atac, care au fost formulate prin reprezentantul său ales. De asemenea, el nu a furnizat niciun argument care să îi permită Curţii să constate că o astfel de cale de atac nu ar fi putut fi eficientă în cazul său special (vezi Cauza Ilişescu şi Chiforec, menţionată mai sus, § 14).
Prin urmare, având în vedere că, potrivit art. 35 din Convenţie, recursul unui reclamant trebuie să fie efectiv, adică recursul trebuie să fie disponibil şi suficient pentru a permite reparaţia încălcărilor pretinse (vezi, mutatis mutandis, Cauza Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61.828/00, § 44, 15 ianuarie 2004), rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă conform art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie din cauza neepuizării căilor de recurs interne.
În ceea ce priveşte reprezentarea, Curtea observă încă de la început că reclamantul nu s-a plâns de lipsa de reprezentare efectivă la calea de atac formulată în faţa Curţii Supreme de Justiţie de către reprezentantul său în numele său.
Fără a ţine cont de acest lucru şi chiar presupunând că reclamantul a epuizat căile de recurs interne în această chestiune, Curtea consideră că această plângere este inadmisibilă din următoarele motive.
Prin urmare, ea observă, alături de Guvern, că de fiecare dată când instanţele l-au audiat pe reclamant sau pe martori, avocatul său a fost prezent.
Cu toate acestea, la reexaminarea cauzei, deşi avocatul reclamantului a fost prezent pe durata procesului pe fond, el nu a participat la procesul în apel. Mai mult, el nu a oferit o explicaţie acceptabilă nici pentru absenţa sa, nici pentru neasigurarea unei substituiri (§§ 26, 39, 71, 72 ), deşi avea obligaţia legală să o facă. Curtea Supremă de Justiţie a acordat două amânări pentru a asigura reprezentarea reclamantului de către un avocat ales, dar fără rezultat.
În acest context, era rezonabil ca instanţele să numească avocaţi din oficiu (vezi, a contrario, Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, § 38).
Pentru toate aceste motive, ea consideră că această cerere este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie (§ 111).
Perioada ce trebuie luată în considerare a început abia la data de 20 iunie 1994, când România a ratificat Convenţia. Totuşi, în evaluarea caracterului rezonabil al timpului care s-a scurs de la data respectivă, trebuie luat în considerare stadiul procedurii la momentul respectiv. Aşadar, la data ratificării, cauza se afla pe rolul instanţei de fond, procedura penală fiind deja pe rol de un an.
Timpul în care procesul a fost suspendat din cauza bolii reclamantului, în perioada 27 mai 1997 – 2 iunie 1999, nu va fi luată în considerare.
Astfel, procesul a durat 8 ani şi 8 luni, din care 7 ani şi 8 luni au fost după ratificarea Convenţiei. În tot acest timp, cauza a fost judecată de 8 instanţe cu 3 niveluri de competenţă.
Curtea observă că această cerere nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, observă că nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procesului trebuie evaluată ţinându-se seama de circumstanţele speţei şi de următoarele criterii: complexitatea cazului şi comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).
Curtea a constatat adesea încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care au ridicat probleme similare cu cea de faţă (vezi Cauza Pélissier şi Sassi, ).
În mod special, Curtea observă că instanţelor le-au trebuit aproape 6 ani pentru a dispune evaluarea psihiatrică obligatorie a reclamantului. Ea nu acceptă argumentul Guvernului că această perioadă lungă a fost cauzată de complexitatea cazului, în măsura în care reclamantul a fost acuzat de omor deosebit de grav încă de la începutul procesului, iar obligaţia de examinare psihiatrică în astfel de cazuri este stipulată direct prin lege.
De asemenea, Curtea mai reaminteşte că, deoarece trimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei ca urmare a unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul unuia şi aceluiaşi set de proceduri divulgă o deficienţă serioasă a sistemului judiciar (vezi Cauza Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003). Din cauza acestor trimiteri spre rejudecare, cauza a fost soluţionată corect de instanţa de fond abia la data de 10 iunie 2002, adică după 8 ani de la ratificarea Convenţiei, din care timp de 6 ani instanţele au fost în judecată continuă.
În fine, Curtea acordă o mare importanţă mizei din cauza de faţă pentru reclamant, care a fost acuzat de omor deosebit de grav.
Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procesului a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa de “termen rezonabil”.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Bragadireanu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 4 iunie 2010, Definitivă la 6 martie 2008, [Cererea nr. 22.088/04] ).
THE RIGHTS OF THE DEFENCE, A DEFECT IN THE LEGISLATION, IN THAT IT FAILED TO OFFER ADEQUATE PROTECTION TO THE DEFENCE, THE EVIDENCE OBTAINED THROUGH TELEPHONE SURVEILLANCE, THE PRINCIPLE OF EQUALITY OF ARMS
38. The Court reiterates that the guarantees in paragraph 3 of Article 6 are specific aspects of the right to a fair trial set out in paragraph 1. In the circumstances of the case it finds it unnecessary to examine the applicant’s allegations separately from the standpoint of paragraph 3 (b), since they amount to a complaint that he did not receive a fair trial. It will therefore confine its examination to the question of whether the proceedings in their entirety were fair (see Edwards v. the United Kingdom, 16 December 1992, §§ 33-34, Series A no. 247-B, and Rowe and Davis v. the United Kingdom [GC], no. 28901/95, § 59, ECHR 2000-II).
39. It is a fundamental aspect of the right to a fair trial that criminal proceedings, including the elements of such proceedings which relate to procedure, should be adversarial and that there should be equality of arms between the prosecution and defence. The right to an adversarial trial means, in a criminal case, that both prosecution and defence must be given the opportunity to have knowledge of and comment on the observations filed and the evidence adduced by the other party. In addition Article 6 § 1 requires that the prosecution authorities disclose to the defence all material evidence in their possession for or against the accused (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 60, with further references).
40. However, the entitlement to disclosure of relevant evidence is not an absolute right. In any criminal proceedings there may be competing interests, such as national security or the need to protect witnesses at risk of reprisals or keep secret police methods of investigation of crime, which must be weighed against the rights of the accused. In some cases it may be necessary to withhold certain evidence from the defence so as to preserve the fundamental rights of another individual or to safeguard an important public interest. However, only such measures restricting the rights of the defence which are strictly necessary are permissible under Article 6 § 1. Moreover, in order to ensure that the accused receives a fair trial, any difficulties caused to the defence by a limitation on its rights must be sufficiently counterbalanced by the procedures followed by the judicial authorities (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 61, with further references).
41. In cases where evidence has been withheld from the defence on public interest grounds, it is not the role of this Court to decide whether or not such non-disclosure was strictly necessary since, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them. In any event, in many cases, such as the present one, where the evidence in question has never been revealed, it would not be possible for the Court to attempt to weigh the public interest in non-disclosure against that of the accused in having sight of the material. It must therefore scrutinise the decision-making procedure to ensure that, as far as possible, it complied with the requirements to provide adversarial proceedings and equality of arms and incorporated adequate safeguards to protect the interests of the accused (see, mutatis mutandis, Rowe and Davis, cited above, § 62).
42. More specifically, Article 6 § 3 (b) guarantees the accused “adequate time and facilities for the preparation of his defence” and therefore implies that the substantive defence activity on his behalf may comprise everything which is “necessary” to prepare the main trial. The accused must have the opportunity to organise his defence in an appropriate way and without restriction as to the possibility to put all relevant defence arguments before the trial court and thus to influence the outcome of the proceedings (see Can v. Austria, no. 9300/81, § 53, Commission’s report of 12 July 1984, Series A no. 96, and Moiseyev v. Russia, no. 62936/00, § 220, 9 October 2008). Furthermore, the facilities which should be enjoyed by everyone charged with a criminal offence include the opportunity to acquaint himself, for the purposes of preparing his defence, with the results of investigations carried out throughout the proceedings (see C.G.P. v. the Netherlands, (dec.), no. 29835/96, 15 January 1997, and Galstyan v. Armenia, no. 26986/03, § 84, 15 November 2007).
43. Failure to disclose to the defence material evidence, which contains such particulars which could enable the accused to exonerate himself or have his sentence reduced would constitute a refusal of facilities necessary for the preparation of the defence, and therefore a violation of the right guaranteed in Article 6 § 3 (b) of the Convention (see C.G.P., cited above). The accused may, however, be expected to give specific reasons for his request (see Bendenoun v. France, 24 February 1994, § 52, Series A no. 284) and the domestic courts are entitled to examine the validity of these reasons (see C.G.P., cited above).
44. Turning to the present case, the Court observes that the number of the destroyed recordings, or the contents thereof, cannot be verified from the material submitted. The Government have not, however, contested the applicant’s submission that the amount of such recordings was of some significance. Nor have they been able to provide any specific information about their contents.
45. As to the Government’s contention that the applicant had only pleaded the relevance of the destroyed recordings after having submitted his letter of appeal to the Court of Appeal, the Court notes that under domestic law the Court of Appeal was empowered to consider questions of both fact and law, and it was still open to the applicant to request new evidence to be produced at that stage. Moreover, the Government have not argued that the requested recordings would, in fact, have been available in the District Court proceedings, any more than in the proceedings before the Court of Appeal. The Court notes in this connection that, although the actual time of destruction of the recordings in question remains unclear, it had presumably taken place in the course of the pre-trial investigation. In this respect the Court refers to the relevant provision of the Coercive Measures Act in force at the relevant time (see paragraph 21 above). As to the Government’s argument that the applicant could have described the contents of the destroyed recordings, the Court considers that the applicant could not have been expected to announce his alleged involvement in a different offence, punishable by law, prior to any charges having been brought against him.
46. The Court reiterates that the requirements of Article 6 presuppose that having given specific reasons for the request for disclosure of certain evidence which could enable the accused to exonerate himself, he should be entitled to have the validity of those reasons examined by a court. Although the applicant, in this case, must have known the contents of the destroyed recordings, as far as they involved him, and even if he had been able to put questions during the trial concerning all of the conversations with the other defendants, the Court points out that the national courts did not find the defendants’ allegations about the purchase of illegal weapons credible, for lack of other supporting evidence (see paragraphs 12 and 17 above). Furthermore, the Court of Appeal did not refuse to order the disclosure of the requested recordings on the ground that the applicant had not given specific and acceptable reasons for his request. Instead, it declined to render a decision in that respect, as the recordings had been destroyed and could thus not have been disclosed to the defence or produced to the court (see paragraphs 15 and 16 above).
47. Even though the police and the prosecutor were obliged by law to take into consideration both the facts for and against the suspect, a procedure whereby the investigating authority itself, even when co-operating with the prosecution, attempts to assess what may or may not be relevant to the case, cannot comply with the requirements of Article 6 § 1. Moreover, it is not clear to what extent the prosecutor was, in fact, involved in the decision to destroy those recordings which were not included in the case file. In this case, the destruction of certain material obtained through telephone surveillance made it impossible for the defence to verify its assumptions as to its relevance and to prove their correctness before the trial courts.
48. The Court finds that the present case is different from, inter alia, Fitt v. the United Kingdom [GC] (no. 29777/96, ECHR 2000-II) and Jasper v. the United Kingdom [GC] (no. 27052/95, 16 February 2000) where the Court was satisfied that the defence were kept informed and were permitted to make submissions and participate in the decision-making process as far as possible and noted that the need for disclosure was at all times under the assessment of the trial judge, providing a further, important, safeguard. In those cases the Court found no violation under Article 6 § 1 (see Fitt, §§ 48-49, and Jasper, §§ 55-56). The Court recalls that, in this case, the decision regarding the undisclosed evidence was, presumably, made in the course of the pre-trial investigation without providing the defence with the opportunity to participate in the decision-making process.
49. In the present case the Court further notes that the contested measure stemmed from a defect in the legislation, in that it failed to offer adequate protection to the defence, rather than any misconduct of the authorities, who were obliged by law, in force at the time, to destroy the impugned recordings (see paragraph 21 above). The Court observes that in the Government Bill for the amendment of the Coercive Measures Act it was considered problematic that information supporting the innocence of the suspect could be destroyed before the resolution of the case (see paragraph 22 above). The relevant provision was amended with effect from 1 January 2004 with a view to better safeguarding the rights of the defence. This amendment, however, came too late for the applicant.
50. Having regard to the above considerations, the Court concludes that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention taken together with Article 6 § 3 (b) of the Convention.
II. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 2 OF THE CONVENTION
51. The applicant also complained under Article 6 § 2 of the Convention that the presumption of innocence had not been respected as he had been made to bear the burden of proof about not being involved in the purchase of illegal drugs. The said Article reads:
“2. Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law.”
52. The Government contested that argument.
53. The Court reiterates that, as a general rule, it is for the national courts to assess the evidence before them, while it is for the Court to ascertain that the proceedings considered as a whole were fair, which in the case of criminal proceedings includes the observance of the presumption of innocence. Article 6 § 2 requires, inter alia, that when carrying out their duties, the members of a court should not start with the preconceived idea that the accused has committed the offence charged; the burden of proof is on the prosecution, and any doubt should benefit the accused. Thus, the presumption of innocence will be infringed where the burden of proof is shifted from the prosecution to the defence (see Telfner v. Austria, no. 33501/96, § 15, 20 March 2001, with further references).
54. The Court observes that, in this case, and subject to its above findings on the applicant’s complaint under Article 6 §§ 1 and 3 (b) of the Convention, the District Court convicted the applicant after adversarial proceedings, in which he had the possibility to challenge the evidence produced against him. The applicant’s conviction was upheld by the Court of Appeal after a full review of the case in an oral hearing. Both courts gave reasons for their decisions. Having regard to the facts of the case, and given its subsidiary role regarding the assessment of evidence, the Court cannot conclude that the prosecutor had failed to establish a convincing prima facie case against the applicant. There is no indication that the domestic courts had a preconceived idea of the applicant’s guilt. In these circumstances it cannot be said that the domestic courts had shifted the burden of proof to the defendant (see, a contrario, Telfner v. Austria, cited above, § 18). It follows that this complaint must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the complaints concerning the lack of equality of arms and the right to adequate facilities for the preparation of the applicant’s defence admissible and the remainder of the application inadmissible;
2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention taken together with Article 6 § 3 (b) of the Convention;
CASE OF NATUNEN v. FINLAND, FOURTH SECTION, (Application no. 21022/04), JUDGMENT, 31 March 2009, FINAL, 30/06/2009
TERMEN REZONABIL, DURATA PROCEDURILOR CIVILE, PLÂNGERI ÎN TEMEIUL ART. 6 § 1
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), având în vedere cererile , depuse la 8 noiembrie 2003, 25 mai 2004, 5 mai 2005, 6 iunie 2006 şi, respectiv, la 4 aprilie 2007, privind pe Gheorghe David, Societatea Comercială NH INTERNATIONAL SERVICE – S.R.L., Mihai Mândru , Anişoara Târziu, Ana Apreotesei , Valeriu Apreotesei , Nicoleta Patricia Rohrlich-Berger
Luând în considerare declaraţiile prezentate de guvernul pârât solicitând radierea cererile de pe rol şi eventualul răspuns al reclamanţilor la acele declaraţii, după ce a deliberat în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia act de prevederile declaraţiilor Guvernului pârât în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie cu privire la durata procedurilor şi de modalităţile de asigurare a respectării angajamentelor la care se face referire în acestea, hotărăşte să radieze cererile de pe rol în măsura în care au legătură cu plângerea de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 lit. c) din Convenţie.
În fapt, toate cererile privesc, în principal, durata procedurilor civile în care reclamanţii au fost pârâţi. Durata procedurilor variază de la 5 ani şi 3 luni până la peste 9 ani, unele dintre ele fiind încă pe rolul instanţelor naţionale .
Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii s-au plâns de durata procedurilor şi de caracterul inechitabil al acestora cu privire la faptul că instanţele au apreciat greşit probele şi au interpretat greşit prevederile legale aplicabile (toate cererile).
Reclamanţii s-au plâns, de asemenea, cu privire la încălcări aduse dreptului de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (toate cererile), tratament şi, respectiv, lipsa accesului la o cale de atac efectivă pentru stabilirea dreptului de proprietate în temeiul art. 13 .
În legătură cu durata procedurilor civile, art. 6 § 1 din Convenţie prevede că: “Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Guvernul declară, prin declaraţie unilaterală, că admite că procedurile naţionale la care reclamantul a fost parte au fost excesiv de lungi. Guvernul este pregătit să plătească reclamantului, ca reparaţie echitabilă, o sumă pe care o consideră rezonabilă, având în vedere jurisprudenţa Curţii. Această sumă este destinată acoperirii tuturor prejudiciilor şi cheltuielilor şi nu va fi supusă niciunor taxe care i s-ar putea aplica. În caz de neplată a acestei sume în termenul stabilit, Guvernul se obligă să plătească, de la expirarea termenului menţionat şi până la momentul plăţii, o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană în timpul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale.
Articolul 37 din Convenţie prevede că, în orice stadiu al procedurii, poate decide scoaterea unei cereri de pe rol în cazul în care circumstanţele impun aplicarea lit. a), b) sau c) ale paragrafului 1 al art. 37 § 1 lit. c), care permite Curţii să scoată o cauză de pe rol, dacă: ”din orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică”.
În acest scop, Curtea va examina atent declaraţiile, având în vedere principiile care reies din jurisprudenţa sa, în special Hotărârea Tahsin Acar [Tahsin Acar împotriva Turciei, (GC), nr. 26.307/95, pct. 75 - 77, CEDO 2003-VI].
Curtea şi-a stabilit într-un număr de cauze, inclusiv în cele împotriva României, practica cu privire la plângerile în legătură cu încălcarea dreptului de acces la o instanţă într-un termen rezonabil (Abramiuc împotriva României, nr. 37.411/02, pct. 103 – 109, 24 februarie 2009).
Ţinând seamă de natura celor recunoscute în declaraţiile Guvernului, precum şi de sumele compensatorii propuse – care sunt în concordanţă cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererilor [art. 37 § 1 lit. c) ].
În consecinţă, aceste cauze, în raport cu capetele de cerere privind durata procedurilor interne, trebuie să fie radiate de pe rol.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a Treia, Decizia din 12 aprilie 2011 cu privire la Cererea nr. 128/04 introdusă de Gheorghe David şi alte cereri împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 octombrie 2011
CĂMĂTĂRIE , INTERZICEREA ACTIVITĂŢII
Parlamentul României a adoptat Legea privind interzicerea activităţii de cămătărie. Legea poartă nr. 216 din 16 noiembrie 2011 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 22 noiembrie 2011.
În înţelesul acestei legi, camătă reprezintă dobânda pe care o ia cămătarul, adică o persoană fizică neautorizată ce dă împrumuturi băneşti în asemenea condiții, pentru sumele date .
Potrivit art. 3 alin. (1) , darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Această lege se aplică până la intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
Camăta este sancționată în art. 351 din Codul nou penal, cu aceeași pedeapsă, ca fiind darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către orice persoană (fizică sau juridică) neautorizată.
Potrivit art. 281 Codul penal în vigoare, exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.
Articolul 281 din Codul penal, normă de incriminare-cadru, a existat şi în Codul penal anterior, în art. 26828, care sancţiona cu închisoare de la 1 lună la 2 ani sau cu amendă nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la exercitarea comerţului, meseriilor sau a altor ocupaţii, dar pentru fiecare dispoziţie se menţionează expres că nerespectarea ei se sancţionează potrivit legii penale.
În aceste condiţii , Codul penal, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 79 şi nr. 79 bis din 21 iunie 1968, a creat o singură incriminare-cadru la care să se poată face trimitere prin legi speciale, legi care au fost adoptate atât înainte de anul 1989, cât şi ulterior.
Prin decizia nr. 49 din 13 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 16 mai 2001, Curtea Constituţională a arătat că incriminarea şi sancţionarea faptelor de exercitare fără drept a unor profesii sau activităţi ce sunt supuse autorizării, exprimă necesitatea apărării unor valori sociale de o importanţă deosebită, inclusiv viaţa şi integritatea fizică şi psihică ale persoanei, precum şi interesele patrimoniale ale acesteia. Societatea nu poate îngădui ca anumite profesii să fie practicate de persoane fără calificare şi fără răspunderea necesară în caz de urmări periculoase ori păgubitoare.
Credem că pentru existența infracțiunii este suficient să se săvârșească un minim de acte neechivoce, specifice activității neautorizate, dar numai dacă acuzarea poate dovedi – prin orice mijloace – că , în cauză, a existat o practică constantă, un obicei, o îndeletnicire, actul repetitiv nefiind suficient.
SENATORUL P.S.D. CĂTĂLIN VOICU S-A PREZENTAT, JOI DIMINEAŢA, LA SEDIUL ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ȘI JUSTIŢIE, PENTRU NOI AUDIERI ÎN DOSARUL DE CORUPŢIE ÎN CARE ESTE ACUZAT.
Termenul de joi din cazul lui Catalin Voicu a fost stabilit la ultima şedinţa de judecata, de pe 11 noiembrie, când patru magistraţi de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, printre care și fostul preşedinte al instanţei, Lidia Barbulescu, au fost audiaţi în calitate de martori.
Pe lângă Lidia Barbulescu, fost preşedinte al ICCJ, au dat declaraţie în fata instanţei supreme și judecătorii de la Secţia Contencios Ioana Iacob, Magdalena Dumitru (în prezent pensionata) și Nicolae Manigutiu Toma.
Lidia Barbulescu a afirmat ca își menţine în totalitate declaraţia data la DNA, în timpul urmăririi penale, precizând că despre litigiul dintre firma Pa&Co International și CNADNR a aflat, la momentul în care era deja în pronunţare pe rolul instanţei supreme, că este o “cauză monitorizată”, iar în calitatea sa de preşedinte al ICCJ, a informat-o despre acest lucru pe preşedinta completului care judeca cauza, judecătoarea Joița Preda.
Barbulescu a precizat ca, la momentul respectiv, nu ştia care sunt părțile din dosar și că nici nu a interesat-o acest lucru ( Adriana Toma, Noi audieri în procesul senatorului Catalin Voicu, judecat pentru corupţie, 24 Noiembrie 2011, Sursa: Ziare.com).
Notă. Dacă eram magistrat, aș fi dorit să știu și eu ce este aceea o “cauză monitorizată”.
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, NEEXECUTAREA SAU ÎNTÂRZIEREA EXECUTĂRII UNOR HOTĂRÂRI JUDECĂTOREŞTI, LIMITAREA CUANTUMULUI REPARAŢIILOR , stabilitatea economică a ţării, securitatea naţională.
Articolul 53 din Constituţie dispune că ”(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 53 din Constituţie, republicată, text care are în vedere cazurile în care, prin lege, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi, prin decizia nr. 235 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 26 iulie 2004, Curtea Constituțională observă că textul constituţional nu se referă la restrângerea exerciţiului sau la suprimarea unor drepturi – cum susţin autorii excepţiei, cu referire la consecinţe decurgând din dreptul de proprietate. Dar, întrucât nu poate fi vorba despre drepturi a căror existenţă este incontestabilă, aşadar despre drepturi al căror exerciţiu ar putea fi, eventual, restrâns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 53 din Constituţie, republicată, revine, ca atribut suveran, legiuitorului să aprecieze asupra modalităţilor şi condiţiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca şi asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident că, nefiind vorba despre restrângerea exerciţiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparaţii, nu se poate vorbi despre incidenţa prevederilor art. 53 din Constituţie, republicată.
Limitarea cuantumului reparaţiilor are în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, în raport cu alte necesităţi şi priorităţi economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran. Această opţiune a legiuitorului îşi găseşte reazemul constituţional în dispoziţiile textului din Legea fundamentală care proclamă statul român ca “stat social”, cu toate obligaţiile care revin acestuia privind asigurarea unui trai decent pentru toate categoriile sociale.
Prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009, Curtea Constituțională a statuat că “procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.
Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind «dreptul la un tribunal» în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti”.
Prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, Curtea a stabilit că “în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei. [...] O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional dintre aceste autorităţi. De aceea, o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională“[1].
Prin Decizia nr. 50 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000, Curtea Constituţională a reţinut că “o prevedere legală, prin care s-ar interzice – fie şi numai temporar – executarea unei hotărâri judecătoreşti ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiţiei, fiind contrară principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat”.
Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “Dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din Convenţie, protejează, de asemenea, şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv” (hotărârile Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Burdov împotriva Rusiei din 7 mai 2002; Jasiuniene împotriva Lituaniei din 6 martie 2003; Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, Sabin Popescu împotriva României, 2005).
“Executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sandor împotriva României]. [...] Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi” (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Jurisprudenţa CEDO, de V. Berger, p. 286, ediţia a 5-a, şi SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V, Sandor împotriva României §23 - Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, prin refuzul de a executa Sentinţa din 3 martie 1999, precum şi refuzul plăţii cheltuielilor de judecată dispuse de către instanţele judecătoreşti, autorităţile naţionale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa. În consecinţă, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat ].
În cazul Burdov contra Rusiei (Hotărâre a CEDO din 7 mai 2002), Curtea a decis că “o autoritate a statului nu ar putea invoca o lipsă a resurselor pentru a nu onora o obligaţie bazată pe o decizie a justiţiei. Sigur că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de articolul 6 paragraful 1″.
Cu privire la dreptul de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi împotriva Italiei, 2000, Burdov împotriva Rusiei, 2002).
În fine, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, cu valoare de principiu, la paragraful 70 al hotărârii, următoarele:
- Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii.
- Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească.
- Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile (§70).
În cauza Ruianu împotriva României, invocând dreptul la protecţie juridică efectivă, reclamantul se plânge de imposibilitatea, perpetuată vreme de opt ani, de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti .
Având în vedere obligaţiile ce revin autorităţilor, în calitate de depozitare ale forţei publice în materie de executare, Curtea arată că autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. Mai mult, nu a fost oferită nici o explicaţie satisfăcătoare pentru faptul că prima încercare adecvată de executare s-a înregistrat abia la 28 iulie 2000, adică la 6 ani de la data la care hotărârea din 5 noiembrie 1993 a fost învestită cu formulă executorie, şi anume, 28 noiembrie 1994 (§ 72).
Prin faptul că timp de mai mult de opt ani autorităţile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, acestea au lăsat prevederile articolului 6 alineatul 1 din Convenţie fără efect în situaţia de faţă.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie
( CEDO, Hotărârea din 17/06/2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1139 din 02/12/2004, § 73 ).
Cu toate acestea, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii (având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar).
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei “a căror reglementare nu poate fi amânată” (Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005 – Cu privire la criteriul obiectiv necesar pentru aprecierea situaţiei extraordinare, Curtea a reţinut că “invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative).
Totodată, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituţională a statuat că “urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare“.
Curtea a mai arătat, prin Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.
Mai mult, Curtea a statuat că nu se constituie într-o situaţie extraordinară cazurile “cu implicaţii financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Aceste aspecte ţin de oportunitatea adoptării reglementării” (Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 6 februarie 2009 şi Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 7 iulie 2009).
Se observă că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a reţinut că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Pentru justificarea situaţiei extraordinare se enumeră:
- dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Un atare motiv privit ut singuli nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare, de aceea
- influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat,
- creşterea deficitului bugetar.
Aceste motive privite ut singuli nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare, însă, privind toate cele trei motive în mod cumulat, Curtea Constituţională ajunge la concluzia că există un grad mare de abatere de la obişnuit, şi anume de la condiţiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă şi independentă de voinţa Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român.
Pentru aceste motive, Curtea constată că reglementarea criticată îndeplineşte exigenţele urgenţei prevăzute în art. 115 alin. (4) din Constituţie (Curtea Constituţională, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010).
În consecinţă, Curtea constată că, în anumite situaţii extreme, precum în cea de faţă, implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti se pot constitui într-o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilităţii economice a statului român. O atare situaţie extraordinară, în mod evident, ARE UN CARACTER TEMPORAR, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv Codul de procedură civilă sau Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluţii pentru executarea conformă a hotărârilor judecătoreşti, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidenţă elemente de oportunitate legislativă[2].
Or, măsura contestată urmăreşte un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării – şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere – executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Astfel, situaţia particulară ivită şi motivată prin existenţa unei situaţii extraordinare este una care reclamă o diferenţă evidentă de tratament juridic.
Toate acestea duc la concluzia că ordonanţa de urgenţă criticată este conformă cu art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Curtea Constituţională, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, cu opinie separată).
De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.
Oscilând, cu o largă marjă de apreciere, între rațiunea de stat și rațiunea democrației, guvernul trebuie să informeze pe deplin asupra motivelor determinante şi cu privire la măsurile luate, să adauge /să alăture măsuri concrete de înlăturare a pericolului pentru viața comunității. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Curtea Constituțională reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume:
- să fie prevăzută prin lege;
- să se impună restrângerea sa;
- restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- să fie necesară într-o societate democratică;
- să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
- să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Astfel, Curtea reţine că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de “securitate naţională” din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
Prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale. Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
În consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale.
Astfel, Curtea constată că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, “activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010 “.
În consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%.
Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale. Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat că modificarea unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr. 39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat şi cumpărat într-o atât de mare măsură încât modificarea cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009.
În consecinţă, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arătate, reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 872 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, cu opinie separată, idem, Curtea Constituţională, Decizia nr. 874 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010).
ARTICOLUL 15
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin aplicabile.
Există mai multe mijloace care permit unei Înalte Părţi Contractante să limiteze exercitarea drepturilor garantate de Convenţie. În momentul ratificării, Statul poate introduce o rezervă cu privire la una dintre dispoziţiile normative ale Convenţiei . Iar atunci când răspunde unei cereri referitoare la încălcarea din partea sa a unuia dintre drepturile protejate de Convenţie, Statul poate invoca una din cauzele restrictive aplicabile în conformitate cu Articolele 8 şi 11 . Articolul 15 din Convenţie permite în egală măsură Statelor să restrângă exerciţiul unui important număr de drepturi consacrate de Convenţie, dar numai în anumite împrejurări, excepţionale şi bine definite, şi conform unor proceduri precise. Această dispoziţie nu ar trebui, deci, să fi e invocată în mod nechibzuit.
După cum a fost convenit într-o cauză destul de gravă cum este derogarea de la un tratat cu privire la drepturile omului, articolul 15 enunţă condiţii foarte stricte care trebuie să fi e respectate de Statele care doresc să deroge de la Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
Existenţa [...] unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” [poate fi dedusă] [...] din îmbinarea mai multor elemente constitutive Curtea a examinat măsurile derogării luate în mod expres de Guvernul irlandez în lumina expresiei „numai în măsura în care situaţia o impune” ( Cauza Lawless c. Irlandei , 1961).
În Cauza Greacă (cererile nr. 3321/67, 3322/67, 3323/67 şi 3344/67, raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969), Comisia a precizat că expresia „pericol public” include noţiunea de pericol iminent şi că, pentru ca Articolul 15 să poată fi pus în aplicare sunt necesare următoarele elemente:
1. Pericolul trebuie să fi e actual sau iminent.
2. Acesta trebuie să aibă urmări asupra întregii naţiuni.
3. Acesta trebuie să constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii.
4. Criza sau pericolul trebuie să aibă un caracter excepţional, adică măsurile sau restricţiile ordinare, autorizate de Convenţie pentru asigurarea securităţii, sănătăţii sau ordinii publice, sunt vădit insuficiente[3] .
Prin „alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii” trebuie să înțelegem o situație de criză sau de primejdie cu caracter excepţional, actual sau iminent , constituind o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii, afectând întreaga naţiune .
În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Comisia a examinat în mod expres aplicarea principiului proporţionalităţii proprii Articolului 15. Ea a evidenţiat că un guvern nu poate invoca existenţa unui pericol public pentru a justifica orice măsură pe care ar putea-o alege în vederea punerii sale în aplicare, dar că el trebuie să stabilească o legătură concretă între măsura luată şi situaţia ce impune stoparea acestei măsuri. În acelaşi timp, Comisia a apreciat că un guvern trebuie să autorizeze ameliorarea anumitor măsuri fără ca mai târziu să fie recunoscut vinovat de încălcarea articolului 15.
The margin of appreciation doctrine in the jurisprudence of Article 15[4]
Given the emergency situations under Art.15, the margin of appreciation was first affirmed by the European Commission of Human Rights on the grounds that the national authorities are better placed to judge than the Strasbourg institutions. This is what the doctrine calls the better position rationale ( www. coe. int.cooperation/ lisbonnework).
In the Cyprus case (Greece v. The United Kingdom 1958-1959), the Commission declared itself competent to decide whether such a derogation was justified and whether the measures invoked were limited to those “strictly required by the exigencies of the situation”. The Commission stated that the Government should be able to exercise a certain measure of discretion.
This assertion was confirmed in a series of subsequent cases The Greek Case – Denmark, Norway, Sweden and the Netherlands v. Greece – 5.11.1960; Aksoy v. Turkey, judgment of 18.12.1996.
For example, in the Greek case the application of the margin of appreciations was limited to the question of proportionality, but in Lawless case the Commission extended its application when determining if an emergency exists Lawless v. Ireland, judgment of 01.07.1961. .
Also, in Brannigan and McBride case and in Ireland v. The United Kingdom case, the Court held that Brannigan and McBride v. The United Kingdom, judgment of 26.05.1993 § 43, Ireland v. The United Kingdom, judgment of 18.01.1978 § 48: “By reason of their direct and continuous contact with the pressing needs of the moment, the national authorities are in principle in a better position than the international judge to decide both on the presence of such an emergency and on the nature and the scope of derogations necessary to avert it. In this matter Art.15 (1) leaves the authorities a wide margin of appreciation.”
So, the Court defers to the decision of the national authorities because the latter are better placed to decide on politically sensitive issues within a particular Member State.
The national authorities are better placed than the Strasbourg institutions to judge because: choosing between different responses is not an easy task; the choice may be political and controversial and different responses may be justified in different situations in different states.
Taking into consideration the contemporary day events, it has been argued that the global war on terror has stretched the limits of article 15 and demands a rethink of the derogation regime because the “shift in the normalcy-emergency paradigm – a global trend since September 11 – has become permanent”.
The conclusion that ca be drawn from this cases is that the decisions to derogate and the measures taken to combat the crisis remain justiciable at Strasbourg although they are subject to a wide margin of appreciation. It is for the Court to determine whether the states have gone beyond the extent strictly required by the exigencies of the crisis, giving “appropriate weight to such relevant factors as the nature of the rights affected by the derogation, the circumstances leading to, and the duration of the emergency situation”, as the Court stated in Brannigan case.
Cu toate acestea, Curtea Constituțională constată că nu poate fi reţinută nicio încălcare a tratatelor internaţionale .
Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, act distinct ca natură juridică de celelalte tratate internaţionale invocate, Curtea reţine că acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului. În consecinţă, Curtea constată că prevederile cuprinse în Cartă nu sunt cu nimic afectate ( de exemplu, Curtea Constitutională, Decizia nr. 871 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, cu opinie separată).
Ne alăturăm opiniei susținute de Curtea Constituțională văzând existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale și care continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Situaţia de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, dar aprecierea situaţiei extraordinare este justificată de influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat și de creşterea deficitului bugetar.
O atare situaţie extraordinară, în mod evident, ARE UN CARACTER TEMPORAR.
Implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti constituie o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate și comunicate ca atare, fundamentat, de apărarea stabilităţii economice a statului român, pe căi adecvate, întregii țări. Nu ar fi nici prima nici ultima curbă de sacrificii suportată. Credem că această condiție a fost încălcată, de guvern.
Totuși nu trebuie să uităm că o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională. Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului.
Măsura contestată urmăreşte un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării – şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere – executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză.
Pentru Curtea Constituțională, măsura criticată trebuie să aibă o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010 – ” începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare” ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 872 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, Curtea Constituţională, Decizia nr. 874 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010 etc). Numai în aceste marje judecătorii contenciosului constituțional au statuat cu privire la legitimitatea guvernamentală.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii.
Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească. Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile .
Oscilând, cu o largă marjă de apreciere, între rațiunea de stat și rațiunea democrației, guvernul TREBUIE SĂ INFORMEZE PE DEPLIN asupra motivelor determinante şi cu privire la măsurile luate, să adauge /să alăture măsuri concrete de înlăturare a pericolului pentru viața comunității.
Tocmai lipsa de comunicare constituie o ameninţare penală pentru viaţa organizată a comunităţii.
Autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Adăugăm - CEDH, TROISIÈME SECTION DÉCISION Requêtes nos 44232/11 et 44605/11 Felicia MIHĂIEŞ contre la Roumanie et Adrian Gavril SENTEŞ contre la Roumanie ( §§ 20 sqq):
Enfin, une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété. La Cour, tout en contrôlant le respect de cette exigence, reconnaît à l’État une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause.
La Cour relève qu’elle a déjà été amenée à juger par le passé si une intervention du législateur visant à réformer un secteur économique pour des motifs de justice sociale (James et autres c. Royaume-Uni, 21 février 1986, série A no 98), ou à corriger les défauts d’une loi antérieure dans l’intérêt public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni, 23 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII) respectait le « juste équilibre » entre les intérêts en présence au regard de l’article 1 du Protocole no 1.
21. A la lumière des principes posés dans sa jurisprudence, la Cour observe qu’en l’espèce, les mesures critiquées par les requérants ne leur ont pas fait supporter une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole no 1. La Cour estime en effet que l’État défendeur n’a pas excédé sa marge d’appréciation et qu’il n’a pas manqué de ménager un juste équilibre entre les divers intérêts en présence.
22. Il s’ensuit que les requêtes doivent être rejetées en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide de joindre les requêtes ;
Déclare les requêtes irrecevables.
[1] Curtea, prin decizia menţionată şi în exercitarea controlului a priori, a declarat “neconstituţionale prevederile art. 2 alin. 1 şi ale art. 5 din Legea privind măsuri premergătoare situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944″. Prin art. 5 din legea respectivă se prevedea, aşa cum s-a reţinut prin decizia Curţii, că “până la adoptarea viitoarei legi se suspendă din oficiu judecarea proceselor de orice natură privitoare la bunurile ce fac obiectul art.1 din legea în discuţie, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la asemenea bunuri”. Vezi și Curtea Constituţională , Decizia nr. 235 din 27 mai 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 26 iulie 2004.
[2] Les États ne jouissent pas pour autant d’un pouvoir illimité en ce domaine. La Cour a compétence pour décider, notamment, s’ils ont excédé la “stricte mesure” des exigences de la crise. La marge nationale d’appréciation s’accompagne donc d’un contrôle européen . Quand elle exerce celui-ci, la Cour doit en même temps attacher le poids qui convient à des facteurs pertinents tels que la nature des droits touchés par la dérogation, la durée de l’état d’urgence et les circonstances qui l’ont créé (art. 5-5, – Cour (Plénière), Affaire Brannigan et Mcbride c. Royaume-Uni, (Requête no14553/89; 14554/89), Arrêt 26 mai 1993.
[3] idem,C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, pp. 924 sqq
[4] La réunion multilatérale sur ”La formation des juges et des magistrats du parquet en Europe” Lisbonne, 27-28 avril 1995 visait à promouvoir la coopération européenne dans le domaine de la formation des juges et des procureurs.
ASIGURAREA AUTENTICITĂŢII BANCNOTELOR ŞI MONEDELOR EURO
Pentru asigurarea autenticităţii bancnotelor şi monedelor euro, în temeiul dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, cu modificările ulterioare, Banca Naţională a emis Regulamentul nr. 17 din 14 octombrie 2011, ce a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 11 noiembrie 2011.
Regulamentul are ca obiect stabilirea măsurilor necesare în vederea circulării bancnotelor şi monedelor euro în condiţii care garantează autenticitatea lor, precum şi procedura de transmitere către autorităţile naţionale competente a bancnotelor şi monedelor euro falsificate sau suspectate a fi falsificate.
În sensul regulamentului, constituie falsificare :
a) producerea frauduloasă sau modificarea valorii nominale a unei bancnote sau monede, indiferent de mijloacele folosite, cu scopul punerii în circulaţie;
b) punerea în circulaţie în mod fraudulos a bancnotelor sau monedelor falsificate;
c) importul, exportul, transportul, primirea, posesia sau procurarea cu bună-ştiinţă de bancnote sau monede falsificate;
d) producerea frauduloasă, primirea, procurarea sau posesia de instrumente, obiecte, programe de calculator şi orice alte procedee, destinate prin natura lor producerii sau obţinerii de bancnote sau monede falsificate ori alterării bancnotelor şi monedelor în vederea obţinerii de falsuri;
e) producerea frauduloasă, primirea, procurarea sau posesia altor elemente care servesc la protejarea însemnelor monetare împotriva falsificării, activităţi prevăzute la cap. I art. 3 pct. 3.
Credem că în sensul Codului penal, orice producere, primire, procurare sau posesie de instrumente, obiecte, programe de calculator, destinate prin natura lor producerii sau obţinerii de bancnote sau monede falsificate sau punere în circulaţie a bancnotelor sau monedelor falsificate nu poate fi făcută decât în mod fraudulos. Și importul, exportul, transportul, primirea, posesia sau procurarea de bancnote sau monede falsificate cu bună-ştiinţă, trebuie făcut tot în mod fraudulos. Fapta săvârșită din culpă nu constituie infracțiune.
Instituţiile de credit, casele de schimb valutar şi ceilalţi agenţi care operează cu numerar, precum şi orice altă instituţie care participă, cu titlu profesional, la distribuirea, transportul şi eliberarea către public a bancnotelor şi a monedelor euro sunt obligate să retragă din circulaţie şi să predea de îndată autorităţilor naţionale competente bancnotele şi monedele euro pe care le-au primit şi despre care ştiu sau au motive suficiente să considere că sunt falsificate (art. 5).
Potrivit art. 12 din regulament, activităţile prevăzute la cap. I art. 3 pct. 3, precum şi încălcarea prevederilor art. 5 constituie infracţiuni şi se pedepsesc conform prevederilor Codului penal.
Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, doar prin lege organică se reglementează, printre altele, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. Conform Legii nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, o reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.
Falsificarea de monede sau de alte valori românești, aflate legal în circulație publică în țara noastră, adică altele decât valorile străine, sau ale altor state potrivit regimului din țara respectivă, este incriminată în art. 282 din Codul penal. Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în orice mod, a acestor valori falsificate, sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie.
Dacă faptele descrise mai sus ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când infracţiunea priveşte monede sau timbre ale altor state ori alte valori străine.
Mai amintim că fabricarea ori deţinerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282 – 284 se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori – Art. 285 din Codul penal ).
De aceea, potrivit Codului penal , deținerea de instrumente sau materiale în vederea falsificării nu constituie o infracțiune de fals, ci o infracțiune de sine stătătoare, care poate deveni conexă cu o infracțiune incriminată în art. 282-284 din Codul penal (art. 285).
Dacă una dintre faptele prevăzute în art. 282 – 285 din Codul penal a fost săvârşită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activităţii ori a uneia dintre activităţile persoanei juridice, după caz (Sancţionarea persoanei juridice, art. 2851, a fost introdusă prin Legea nr. 278/2006).
De altfel, regulamentul nu incriminează , și nici nu ar putea să o facă.
La data intrării în vigoare se abrogă Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 8/2002 privind procedura în cazul constatării de bancnote şi monede euro false sau contrafăcute, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 8 ianuarie 2003.
La elaborarea regulamentului, Banca Naţională a avut în vedere prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.338/2001 al Consiliului din 28 iunie 2001 de definire a măsurilor necesare protecţiei monedei euro împotriva falsificării, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 44/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008, Regulamentului CE nr. 1.339/2001 al Consiliului din 28 iunie 2001 privind extinderea efectelor Regulamentului (CE) nr. 1.338/2001 al Consiliului de definire a măsurilor necesare protecţiei monedei euro împotriva falsificării, la statele membre care nu au adoptat euro ca monedă unică, modificat prin Regulamentul (CE) nr. 45/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008, ale Deciziei BCE nr. 14/2010 privind verificarea autenticităţii şi a calităţii şi repunerea în circulaţie a bancnotelor euro, Convenţiei de la Geneva din 1929, Regulamentului nr. 3/2011 privind organizarea şi funcţionarea Băncii Naţionale a României, precum şi ale Codului penal.
Lista echipamentelor pentru controlul autenticităţii bancnotelor euro se găseşte adresa http://www.ecb.int/euro/cashhand/recycling/tested/html/index.ro.html şi pe site-ul Comisiei Europene la adresa http://ec.europa.eu/anti_fraud/pages_euro/euro-coins/ machines.pdf
DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII SALE PRIVATE ŞI DE FAMILIE
Deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni; la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private până la raporturile dintre indivizi. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, trebuie luat în considerare justul echilibru de menţinut între interesul general şi interesele individuale, statul beneficiind în orice situaţie de o marjă de apreciere (Pfeifer vs Austriei, nr. 12556/03, pct. 37, CEDO 2007-XII).
În prezenta cauză, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina vs României, nr. 78060/01, 14 octombrie 2008, § 36; Von Hannover vs Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDO 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina vs României, § 39).
Curtea observă în primul rând că nu se contestă faptul că cei din conducerea SRTV adresaseră comunicatul de presă jurnalelor pentru a răspunde la afirmaţiile prin care reclamanta denunţa reinstituirea cenzurii. Deşi ţine seama de loialitatea pe care reclamanta trebuia să o aibă faţă de angajator, Curtea consideră că afirmaţiile imputate acesteia pot fi considerate ca intrând de asemenea sub incidenţa protecţiei de la art. 10 din Convenţie şi că în consecinţă trebuie introduse în această calitate în balanţa intereselor aflate în joc (§ 31).
Reacţia conducerii SRTV nu a fost improvizată spontan: nu erau discuţii ţinute în direct şi greu de retractat (vezi, a contrario, Fuentes Bobo vs Spaniei, nr. 39293/98, § 46, 29 februarie 2000), ci de un comunicat de presă întocmit de un departament specializat din televiziunea publică română.
Curtea observă în acest sens că afirmaţiile în litigiu conţineau afirmaţii care puneau în discuţie în mod direct discernământul reclamantei şi pe care o considerau victima unor manipulări politice. Se făcea totodată referire la problemele de familie ale reclamantei, ca şi la relaţiile conflictuale pe care le-ar fi creat la locul său de muncă. De altfel, Curtea observă că Tribunalul Bucureşti a admis că acel comunicat de presă din 20 ianuarie 2003 conţinea expresii calomnioase la adresa reclamantei .
În aceste împrejurări, Curtea consideră că trebuie să se orienteze spre o examinare minuţioasă a conţinutului comunicatului de presă şi în special a afirmaţiilor referitoare la viaţa privată şi reputaţia reclamantei.
Curtea consideră că în această privinţă aprecierile care o prezentau pe reclamantă ca victimă a unor manipulări politice sunt lipsite de orice temei factual dovedit, în măsura în care nu exista niciun indiciu că persoana în cauză ar fi acţionat sub influenţa vreunui interes partizan. Fiind vorba despre consideraţii privind starea emoţională a reclamantei, Curtea observă că acestea se bazau pe aspecte din viaţa privată a reclamantei, a căror divulgare nu pare necesară, având în vedere consideraţiile de mai sus (§ 36).
În plus, Curtea consideră că aprecierea privind discernământul reclamantei nu poate fi considerată ca aducând un element indispensabil poziţiei SRTV, aşa cum a fost exprimată prin comunicatul de presă, în măsura în care aceasta se baza pe elemente ale vieţii private ale reclamantei cunoscute de conducerea SRTV.
Curtea consideră că în acest tip de cauze, având în vedere “efectul disuasiv” pe care l-ar putea avea o sancţiune penală, chiar şi uşoară, o procedură civilă ar fi fost mai potrivită [Cumpănă şi Mazăre vs României (GC), nr. 33348/96, pct. 114 115, CEDO 2004-XI]. Totuşi, în circumstanţele cauzei, Curtea consideră că afirmaţiile contestate de reclamantă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele naţionale nu au reuşit să menţină un just echilibru între apărarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare protejată prin art. 10 din Convenţie.
Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru a garanta dreptul reclamantei la reputaţia sa şi la respectarea vieţii sale private şi, în consecinţă, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie ( § 39).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 3 mai 2011, Cauza Sipoş împotriva României, publicată pe CSM1909, cu o Opinie separată în sensul că reclamanta încă mai avea la dispoziţie calea ordinară civilă. Dar petiționara reclama soluția penală, nu civilă, unde judecătoria dispusese achitarea pe motiv că, în cauză, nu a existat intenţia de a insulta sau de a calomnia, iar tribunalul, apreciind că inculpații nu acţionaseră cu rea credinţă, a respins recursul.
Curtea se limitează la a cerceta dacă sunt înplinite condițiile care o abilitează să examineze fondul litigiului, și nu o altă procedură, eventuală, internă, posibilă (de exemplu, civilă). În cadrul procesului penal, reclamanta optase pentru o acțiune civilă alăturată. Hai să spunem și electa una via. Vezi, de exemplu, CEDO, Marea Cameră, Selmouni vs Franța, hotărârea din 28 iulie 1999
Dar judecătorul opiniei separate ridică o problemă de actualitate în dreptul nostru, și anume depenalizarea calomniei. Dsa nu răspunde însă la posibilitatea reală existentă în dreptul penal român a condamnării calomniei, dar nu neapărat sancționată cu închisoare.
SECHESTRU ASIGURĂTOR ÎN TIMPUL INSTRUCŢIEI PENALE
Vîntu și Luca sunt acuzaţi ca au falimentat controlat compania Petrom Service, aceasta fiind păgubita cu peste 83 milioane de euro, iar bugetul consolidat al statului cu aproximativ 98 milioane de euro.
In vederea recuperării prejudiciului, procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie au instituit sechestru asigurator asupra a aproximativ 81 imobile, dintre care 46 terenuri intravilane si extravilane, 5 apartamente, clădiri cu destinaţie de hotel, restaurant, alte spatii comerciale, un bloc de 8 etaje, autoturisme, ambarcaţiuni, conturi bancare.
Procurorii motivează propunerea de arestare preventiva prin “valoarea extrem de ridicata a prejudiciului produs, care a determinat intrarea S.C. Petromservice S.A. in stare de insolvență”, dar si prin “numărul foarte mare al persoanelor prejudiciate prin faptele inculpaţilor, aproximativ 72.000 de membri ai Asociaţiei Salariaţilor din SNP Petrom S.A. si 7.000 de acţionari persoane fizice”. Sursa: Ziare.com, 11 Noiembrie 2011
Măsurile asigurătorii sunt definite ca fiind „măsuri de constrângere reală care constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepselor pecuniare” [1].
Prin reglementarea acestor instituţii se asigură executarea obligaţiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile.
Fiind măsuri procesuale, nu au cum să constituie prin ele însele o reparare a pagubei, garantând doar acoperirea acesteia.
Potrivit art. 163 C. pr,. pen.[2] , măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii , până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părţii civile[3] sau din oficiu.
Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie[4] doar în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura. Textul trebuie raportat la prevederea legală anterioară, potrivit căreia luarea măsurii putea fi dispusă şi de organul de cercetare penală .
Încheierea instanţei judecătoreşti prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc. De altfel, toate regulile sechestrului sunt regulile privitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător (art. 593 C.pr.civ. ).
Măsurile asigurătorii dispuse de procuror sau de instanţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unităţii păgubite în cazul în care aceasta este una din cele la care se referă art.145 din Codul penal.
În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului.
Articolul 3732 C. pr. civ. dispune că atunci când se consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să acorde concursul la îndeplinirea efectivă a procedurii, după regulile de la executare.
La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi potrivit legii, au datoria să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării.
De asemenea, la cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc instituţiile, băncile şi orice alte persoane sunt obligate să-i comunice de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. La cererea executorului sau a părţii interesate instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 1081 alin. 1 pct. 2 lit. f) şi de art. 1083.
Instanţa de executare şi executorul judecătoresc sunt obligaţi să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel.
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura, în cazul nostru procurorul.
Potrivit art. 10 alin. (3) din O. U. nr. 43/2002, ofiţerii de poliţie judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Direcția Naţională Anticorupţie, cu excepţia actelor care sunt de competenţa exclusivă a procurorului[5].
Acest text nu are aplicare, nefiind vorba de acte de cercetare penală, dar socotim că numai procurorul aduce la îndeplinire luare a măsurii asigurătorii , acesta putând dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului (grefierul şef al parchetului, al secţiei din care face parte procurorul). Ofiţerii de poliţie judiciară participă, sunt obligaţi să acorde concursul la îndeplinirea efectivă a procedurii, după regulile de la executare, ca agenţi ai forţei publice.
În acord cu textele constituţionale , art. . 3841 C. pr. civ. arată că în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, executorul judecătoresc poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte locuri, cu consimţământul acesteia, iar, în caz de refuz, cu forţa publică.
În cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, la cererea executorului judecătoresc, instanţa de executare va autoriza, prin hotărâre, intrarea în locurile menţionate la alin. 1. Instanţa se pronunţă de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin hotărâre irevocabilă şi executorie.
De aceea, – în consonanţă cu textele constituţionale - credem că procurorul care aduce la îndeplinire măsura asigurătorie, în caz de refuz, trebuie să ceară instanţei de executare a autoriza , prin hotărâre, intrarea în încăperile ce reprezintă domiciliul, reşedinţa sau sediul unei persoane, precum şi în orice alte asemenea locuri.
Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la experţi.
Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.
Credem că bunurile perisabile se predau oricăror societăţi comerciale, potrivit profilului activităţii, care – odată ce le-a primit - vor proceda la valorificarea lor, ca orice bun gospodar.
Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competentă.
Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.
Obiectele sechestrate se păstrează sub sigiliu, până la ridicarea sechestrului.
Sumele de bani rezultate din valorificare , precum şi sumele de bani ridicate, se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Numai dacă există pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. Amintim , cu acest prilej că sechestrul este un depozit, nu un gaj[6].
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit.
Dacă administrator-sechestru a fost numită o altă persoană decât deţinătorul, instanţa va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi modalităţile de plată.
Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecţiile părţilor sau ale altor persoane interesate.
Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului, ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.
Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.
În contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, orice persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal.
Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.
După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[7], în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în această lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.
În doctrină[8] s-a apreciat că, faţă de dispoziţiile cu caracter general ale procedurii penale, art. 20 din Legea nr. 78/2000 reglementează o situaţie specială potrivit căreia luarea măsurilor asigurătorii ar fi obligatorie în cazurile în care s-a săvârşit o infracţiune din cele prevăzute de lege.
Credem că o asemenea afirmaţie este depăşită.
Prin decizia 191 din 2 octombrie 2000 a Curţii Constituţionale[9] s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. (6) lit. a) C. pr. pen. astfel încât, potrivit dispoziţiilor comune măsurile asigurătorii sunt obligatorii numai pentru protejarea intereselor persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 163 alin. 6 lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora, la data hotărârii , luarea măsurilor asigurătorii era obligatorie:
a) în cazul în care prin infracţiune s-a adus o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, fără deosebire, dacă este sau nu parte civilă constituită.
Autorul excepţiei consideră că acest text contravine prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, care prevăd: “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.” Curtea a constatat că în cauză este incidentă doar prima teză a normei constituţionale citate.
Analizând argumentele invocate de autorul excepţiei în lumina acestui text constituţional, Curtea reţine că luarea diferenţiată a măsurii asigurătorii, în vederea reparării pagubei cauzate prin infracţiune unei persoane fizice sau juridice în funcţie de persoana păgubită prin infracţiune, în mod obligatoriu şi din oficiu sau doar la cererea părţii civile, aşa cum dispune art. 163 alin. 6 lit. a) din Codul de procedură penală, reprezintă o ocrotire diferenţiată, discriminatorie a proprietăţii private, contrară prevederilor art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie.
În acelaşi sens, dar cu referire la condiţiile cerute de Codul penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998[10], a statuat că stabilirea de condiţii diferite, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale.
Luarea măsurii asigurătorii, indiferent dacă este sau nu constituită parte civilă, reprezintă un act de exercitare din oficiu a acţiunii civile, posibilitate prevăzută anterior la art. 17 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, dispoziţii legale constatate, de asemenea, ca fiind neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 20 mai 1999 [11].
Considerentele ce au stat la baza soluţiilor anterioare , pronunţate în cauze similare, dar cu referire la alte dispoziţii legale, fiind valabile şi în această cauză,
Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. 6 lit. a) din Codul de procedură penală .
Textul art. 163 C. pr. pen. a fost , de aceea, modificat expres prin Legea nr. 161.
Referitor la dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 şi ale art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999[12], Curtea Constituţională a constatat că pornirea şi exercitarea acţiunii civile de către procuror sau de către instanţă din oficiu, în cazul în care partea vătămată este o unitate administrativ-teritorială, în lipsa solicitării autorităţii administraţiei publice locale respective sau chiar contrar voinţei explicite a acesteia, încalcă principiul autonomiei administraţiei publice locale, consacrat în art. 119 din Constituţie, precum şi principiul autonomiei consiliului local şi a primarului, ca autorităţi administrative autonome, reprezentând totodată o subrogare nejustificată în atribuţiile exclusive ale acestor autorităţi.
După cum s-a arătat şi în punctul de vedere al Guvernului, instanţa judecătorească, în cadrul soluţionării procesului penal, este îndreptăţită să se pronunţe şi asupra aspectelor civile legate de fapta penală, dacă “a fost legal sesizată”.
Sesizarea legală pentru exercitarea acţiunii civile poate fi făcută, potrivit principiului constituţional mai sus menţionat, numai de către persoana îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru paguba suferită, singura excepţie putând viza doar persoana lipsită de capacitate de exerciţiu şi de reprezentant legal.
Curtea constată însă că dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 şi ale art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi sub un alt aspect, respectiv pentru încălcarea principiului consacrat în art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţii de neconstituţionalitate referitoare la condiţiile cerute de Codul penal pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, a statuat că stabilirea de condiţii diferenţiate – din oficiu sau doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate -, în funcţie de titularul proprietăţii private, înseamnă o ocrotire discriminatorie a acestei proprietăţi şi, prin urmare, dispoziţiile legale respective sunt neconstituţionale[13].
Faţă de cele arătate Curtea Constituţională constată că, prin dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 şi ale art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală, se face o diferenţiere neconstituţională între protecţia proprietăţii private a statului şi protecţia proprietăţii private a altor subiecte de drept, atunci când se precizează că “Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal”; “instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă”; “când persoana vătămată este o unitate dintre acelea la care se referă art. 145 din Codul penal, … procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă”. Aceste dispoziţii contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie, care asigură o egală ocrotire a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori juridice de drept privat şi a proprietăţii private a statului. Aşa fiind, în privinţa exercitării din oficiu sau a susţinerii acţiunii civile de către procuror, când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, statul nu poate beneficia de o ocrotire judiciară diferită de aceea a persoanelor fizice sau persoanelor juridice de drept privat.
În consecinţă, în cauză, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor şi constată că dispoziţia “când persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, … procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă” din art. 18 alin. 2 din Codul de procedură penală este neconstituţională.
Ordonanţă de urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000[14] a modificat şi a completat Codului de procedură civilă, astfel încât astăzi, principiul disponibilităţii acţiunii civile este general valabil, câştigat dreptului românesc, nefiind admisă nici o excepţie.
Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 – 273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii.
Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii.
Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. 1 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat (art. 45 C. pr. civ. ).
De altfel, Ordonanţă de urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000 este ulterioară Legii nr. 78 din 8 mai 2000, şi deci a modificat implicit orice dispoziţie contrară.
Dar limitele dreptului la sechestru pot fi privite şi sub alt aspect.
Luarea măsurii asigurătorii se face numai în cadrul unui proces penal – prin ipoteză - în faza urmăririi penale nefiind însă condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale.
Dispunerea măsurii este condiţionată de următoarele cerinţe:
- existenţa unui prejudiciu material,
- prejudiciul să fi fost cauzat printr-o infracţiune din cele prevăzute de Legea nr. 78/2000,
- să fi început urmărirea penală pentru o astfel de infracţiune.
În raport de modificările aduse prin Legea nr. 161/2003 este discutabilă obligativitatea instituirii sechestrului asigurător pentru a garanta restituirea banilor/valorilor/bunurilor date de mituitorul sau cumpărătorul de influenţă care denunţă fapta autorităţilor mai înainte ca organele de urmărire penală să se fi sesizat. În astfel de situaţii, ideea de „prejudiciu” are o altă conotaţie fiind consecinţa unei atitudini imputabile (de cele mai multe ori) chiar celui „păgubit”.
Afirmarea unui punct de vedere nu trebuie neapărat legată de opiniile divergente exprimate în doctrină cu privire la existenţa obiectului material în cazul acestor infracţiuni.
Se impune a fi reamintit faptul că unii autori[15] consideră că bunurile date pentru coruperea funcţionarului/cumpărarea influenţei constituie obiect material al infracţiunii, pe când alţi autori[16] consideră că aceste infracţiuni sunt lipsite de obiect material (această opinie fiind majoritară).
Pentru ca dreptul victimei la reparaţii să ia naştere, pe lângă existenţa unui prejudiciu şi a unei fapte ilicite trebuie să existe un raport de cauzalitate între delict şi paguba presupusă, adică fapta ilicită de care legea leagă răspunderea trebuind să fie cauza pagubei pricinuite.
Judecătorul are de stabilit orice condiţie concretă în lipsa căreia rezultatul nu s-ar fi produs – este condiţia sine qua non[17], adăugând faptul că răspunderea se întinde şi la daunele neprevăzute, dacă se va putea imputa debitorului un dol. Or, întotdeauna un infractor, autor al unui delict civil , este socotit în culpă.
De aceea, cauzalitatea nu poate fi pusă la îndoială dacă ea îşi găseşte expresia în acel element obiectiv care este de eo quod plerumque fit, adică ceea ce se întâmplă, în mod normal[18].
De îndată ce s-a stabilit că o faptă ilicită care precede prejudiciul sau infracţiunea este o condiţie sine qua non a acestui rezultat negativ, se naşte o prezumţie legală de cauzalitate iuris tantum, lăsată la aprecierea omului că suntem în prezenţa fie a unei împrejurări cauzale, fie a unei condiţii care favorizează naşterea, dezvoltarea şi acţiunea împrejurării cauzale, alcătuind împreună cu aceasta, în ceea ce priveşte răspunderea, un tot cauzal indivizibil.
Fiind o prezumţie iuris tantum, ea va putea fi înlăturată dovedindu-se că rezultatul socialmente negativ nu este un produs normal, firesc al faptei, nu decurge direct sau indirect din aceasta , şi deci nu există raport de cauzalitate.
De asemenea, dacă paguba a fost cauzată de o altă faptă – act sau delict civil – în primul caz nu avem o răspundere delictuală, iar în celălalt caz putem constata că delictul nu este legat de prejudiciu. De exemplu, o pagubă contractuală nu antrenează niciodată o răspundere pentru mită, sau un fals nu reprezintă o corupţie. Putem avea un comision, dar nu o mită, şi nu întotdeauna un împrumut al unui funcţionar este o faptă de corupţie.
De cele mai multe ori, luarea măsurii sechestrului asigurător presupune pătrunderea în domiciliul unei persoane fizice.
Din această perspectivă, în doctrină au fost analizate condiţiile în care se poate realiza pătrunderea în domiciliu. Ne raliem opiniei potrivit căreia pătrunderea NU se poate realiza împotriva voinţei persoanei fizice fiind întotdeauna necesară o autorizaţie prealabilă ca în cazul percheziţiei.
Legea de procedură nu prevede obligaţia de a solicita o astfel de autorizaţie, dar Constituţia afirmă ritos, în art. 27, inviolabilitatea domiciliului.
Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
De la prevederile alineatului (1) al art. 27 se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Articolul 27 din Constituţie enumerând limitativ cazurile în care se poate deroga de la dispoziţiile privind inviolabilitatea domiciliului (fără a indica şi acest caz) , absenţa acordului persoanei fizice face ilegală, inoperantă măsura.
Potrivit art. 53 din Constituţie restrângerea dreptului (privind inviolabilitatea domiciliului) este posibilă, printre altele, în scopul desfăşurării instrucţiei penale cu condiţia să nu se aducă atingere existenţei dreptului în sine, dar aici se pune problema unei acţiuni civile alăturate celei penale, instrucţia penală – procesual penală - constituind doar punctul de plecare al acţiunii – alăturate[19].
Am ajuns aproape de capătul analizei, apreciind că numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti se poate institui un sechestru. Chiar dacă nu s-ar admite un asemenea punct de vedere, ministerul public poate porni o acţiune civilă ori de câte ori este necesar doar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Or, cazul prevăzut la lit. a) alin. 6 din art. 163 C. pr. pen. a fost abrogat în mod expres. Ca atare, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie doar în acest unic caz.
Încă sub vechiul regim s-a făcut propunerea de lege ferenda[20] potrivit căreia ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii ar trebui să fie supusă confirmării (judecătorului) . Cu atât mai mult astăzi nu putem accepta ideea unei ingerinţe administrative în contra principiului disponibilităţii.
Alte cazuri pot fi expres prevăzute de lege, dar ele trebuiesc subsumate principiului egalităţii armelor, al disponibilităţii. Nu cunoaştem cazuri în care nu am avea constituire de parte civilă sau ar exista declaraţia ritoasă că nu există pagubă, că societatea , persoana juridică nu a înregistrat pagubă, sau că ea va uzita o cale civilă, iar organul de urmărire penală, din oficiu, să aplice sechestru. De altfel, în cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului va trebui totuşi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271 – 273 C. pr. civ. , iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, doar acela va putea cere continuarea judecăţii. Reclamantul poate renunţa oricând la judecată , iar părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea hotărâre care să consfinţească învoiala lor [21].
Un „alt caz expres prevăzut de lege” îl constituie garantarea executării pedepsei. Aici principiul nu este acela al asigurării accesorii a acţiunii civile, ci al acoperirii unei pagube aduse proprietăţii publice. Credem că suntem în prezenţa unei ocrotiri aparte a proprietăţii publice, lucru ce este interzis de lege în cazul discriminării proprietăţii private a statului. Este vorba de privilegiile tezaurului public (art. 1725 alin. 1 C. civ. ), întrucât respublica creditrix omnibus creditoribus chirographariis proefertur (Digeste, 42, 5). Atragem atenţia că şi într-un asemenea caz se aplică prior temporis.
Potrivit art. 2.336 alin. (1) din noul Cod civil, rangul privilegiilor între ele se stabileşte prin lege.
Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele lor nu va fi opozabilă terţilor înainte de momentul la care a fost făcută publică prin înregistrarea în registrele de publicitate. O asemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate de la momentul la care preferinţa a fost făcută publică (Art. 153 din Legea nr. 71/2011).
Întrucât, în lipsa acceptului deţinătorului, pătrunderea într-un domiciliu nu poate fi operată decât printr-o hotărâre judecătorească, potrivit Constituţiei, nici în acest caz, şi nici pentru ocrotirea incapabililor, procurorul nu are cum aduce la îndeplinire punerea sigiliului pentru o garanţie civilă.
De lege ferenda, este necesar a se prevedea expres că în toate cazurile în care este vorba de ocrotirea proprietăţii publice, procurorul să poată introduce acţiune civilă, pentru ocrotirea unui drept principal sau accesoriu, pentru apărarea unui drept real sau de creanţă.
Într-o egalitate a armelor, pentru a pune de acord textele şi pentru a crea organului de urmărire penală posibilitatea reală a sechestrului se impune ca ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii – în cazurile în care aceasta a fost dispusă legal - să fie supusă confirmării imediate a unui judecător pentru a putea pătrunde într-un domiciliu sub încuviinţarea justiţiei, pentru a preîntâmpina un eventual refuz, şi deci a permite înstrăinarea bunului.
Abia atunci sechestrul se va numi judiciar.
Articolul 249 din Codul nou de procedură penală reglementează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii.
Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Aceste măsuri asigurătorii se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare pot folosi şi părţii civile.
Măsurile asigurătorii luate sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală.
Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public, precum nici exceptate de lege.
Potrivit art. 44 din Constituție, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
Deci credem că nu ar trebui să poată fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public, altele decât cele din proprietatea lor privată.
Sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.
Măsurile asigurătorii sunt reglementate în Titlul IV din Codul nou de procedură civilă.
Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă. Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
Doar instanţa este cea care poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege şi să depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă (art. 940 din Codul nou de procedură civilă).
[1] Grigore Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996 p. 383.
[2] Art. 163 alin. 1 a fost modificat prin Legea nr. 281/2003. Textul anterior avea următorul cuprins: „Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.”
Art. 163 alin. 6 lit. a) a fost abrogată prin Legea nr. 281/2003. Textul anterior avea următorul cuprins: „a) în cazul în care prin infracţiune s-a adus o pagubă avutului uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, fără deosebire, dacă este sau nu parte civilă constituită;”
[3] Arătându-se, prin constituirea de parte civilă, voinţa de a intenta acţiune, alăturat (art. 591 alin. 2 C. civ. ). Voinţa personei vătămate se întâlneşte cu aceea a organului de urmărire penală numai pentru ordine publică. Altminteri, creditorul face bine să depună cauţiune
[4] Prin decizia nr. 191 din 12 octombrie 2000, (publicată în Monitorul Oficial nr. 665 din 16 decembrie 2000), Curtea Constituţională constată că dispoziţiile alin. 6 lit. a sunt neconstituţionale.
[5] Alineatul (3) avea următorul cuprins:
“(3) Ofiţerii de poliţie judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie.”
[6] Reglementarea gajului comercial din Codul comercial a fost abrogată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999. Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare a fost reglementat în Titlul VI al acestei legi, modificat prin Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003. Potrivit art. 230 din Legea nr. 71/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, la data intrării în vigoare a Codului civil , printre altele, se abrogă:
a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 (supl.) din 12 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.) din 13 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.) din 14 ianuarie 1865, nr. 11 (supl.) din 16 ianuarie 1865, nr. 13 (supl.) din 19 ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 1.169 – 1.206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;
c) Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887, cu excepţia dispoziţiilor art. 46 – 55, 57, 58 şi 907 – 935, aplicabile în continuare în raporturile dintre profesionişti, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, precum şi a cărţii a II-a “Despre comerţul maritim şi despre navigaţie”, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim;
[7] publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000 şi modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003
[8] Carmen Gâlcă, Sechestrul asigurător şi posibilitatea instituirii lui pe parcursul procesului penal, în P. N. A. , „Buletin documentar”nr. 1/2004, p. 56 sqq.
[9] Curtea Constituţională, decizia nr. 191 din 12 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. 6 lit. a) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000
[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999. Aceleaşi motive de neconstituţionalitate au fost reţinute şi în Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999.
[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999
[12] Publicată în Monitorul Oficial nr. 333 din 14 iulie 1999
[13] Asemenea soluţii s-au pronunţat în cazul infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută la art. 213 din Codul penal ( Decizia nr. 177 din 15 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999), de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 din Codul penal ( Decizia nr. 5 din 4 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 5 martie 1999) etc.
[14] Publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000.
[15] O.A. Stoica, Drept penal – partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 247; Lucia Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Studia Universitatis – Babeş Boyai, Cluj, 1970, p. 88.
[16] V. Dongoroz, S. Kohane (colectiv) Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130; Aneta Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 89; V. Dobrinoiu , N. Conea, Drept penal român – partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 95; O. Loghin, Drept penal român, partea specială, vol. I.
[17] I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a II-a, 1929, cit. de G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în „Revue trimestriale de droit civil” 1932, pp. 685 sqq
[18] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130
[19] Exceptăm, prin ipoteză, problema garantării executării pedepsei.
[20] N. Conea , Gr.Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, „Revista română de drept” nr. 10/1976, pp. 42-45.
[21] Art. 3715 C. pr. civ. dispune că executarea silită încetează dacă:. . . c) creditorul a renunţat la executare;. . .
CIRCULAŢIA PE DRUMURILE PUBLICE,anvelope de iarnă
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 decembrie 2002 şi ulterior adoptării a mai fost modificată şi completată prin:
- Hotărârea Guvernului nr. 85/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 31 ianuarie 2003;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2004 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 1 iulie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 520/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004.
Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cu modificările aduse prin Legea nr. 161/11.07.2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503/14.07.2011 este republicată în temeiul art. III din Legea nr. 49/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 20 martie 2006 şi rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 15 iunie 2006.
Potrivit art. 102 alin. (1) pct. 28, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni conducerea autovehiculului pe drumurile publice acoperite cu zăpadă, gheaţă sau polei, fără ca acesta să fie dotat cu anvelope de iarnă, iar în cazul autovehiculului de transport marfă cu o masă totală maximă autorizată mai mare de 3,5 tone şi al autovehiculului de transport persoane cu mai mult de 9 locuri pe scaune, inclusiv cel al conducătorului auto, fără ca acestea să fie echipate cu anvelope de iarnă pe roţile axei/axelor de tracţiune sau fără a avea montate pe aceste roţi lanţuri sau alte echipamente antiderapante certificate .
În sensul ordonanţei, expresia anvelope de iarnă are înţelesul de anvelope omologate conform Directivei 92/23/CE a Consiliului din 31 martie 1992 privind pneurile autovehiculelor şi ale remorcilor acestora, precum şi montarea lor, Regulamentului Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE-ONU) nr. 30 sau Regulamentului Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite CEE-ONU nr. 54, după caz (Art. 6 ).
Directiva 92/23/CEE a Consiliului din 31 martie 1992 privind pneurile autovehiculelor și ale remorcilor acestora, precum și montarea lor (31992L0023 14.5.1992 JURNALUL OFICIAL AL COMUNITĂȚILOR EUROPENE L 129/95 ) prevede în ANEXA II CERINȚE PRIVIND PNEURILE.
Pct. 2.1.3. specifică (exhaustiv , toate) categoriile de utilizare:
— pneu normal: pneu pentru utilizarea pe drumuri normale;
— pneu special: pneu pentru uz special, de exemplu pneu de uz mixt (pe șosea și orice teren) și la viteze limitate;
— pneu pentru zăpadă;
— pneu de rezervă pentru uz temporar;
„Pneuri pentru zăpadă” sunt definite ca fiind pneuri al căror desen al benzii de rulare și structură sunt proiectate înainte de toate pentru a asigura un comportament mai bun decât al pneurilor normale în noroi și în zăpadă proaspătă sau în curs de topire. Desenul benzii de rulare al pneurilor de zăpadă este în general caracterizat de elemente de crestătură și de matriță masive, mai distanțate unul de celălalt decât la pneurile normale (2.2.)
Ele se inscripționează cu literele „M + S” (sau „M.S.” sau „M & S”) dacă este vorba de pneuri pentru zăpadă (3.1.5.)
Pe de altă parte, pneurile pentru autoturisme trebuie să comporte cel puțin șase rânduri transversale de indicatori de uzură, aproximativ egal depărtați și situați în crestăturile principale ale zonei centrale a benzii de rulare, care acoperă aproape trei sferturi din lățimea acesteia. Acești indicatori de uzură trebuie să fie proiectați în așa fel încât să nu fie confundați cu punctele de cauciuc existente între nervurile sau elementele de sculptură ale benzii de rulare (6.3.1.).
Totuși, pentru dimensiunile destinate a fi montate pe jante cu diametrul nominal mai mic sau egal cu 12 țoli, sunt acceptate patru rânduri de indicatori de uzură (6.3.2.).
Indicatorii de uzură trebuie să permită semnalarea faptului că aceste crestături ale benzii de rulare nu mai au decât o adâncime de 1,6 mm cu o toleranță de + 0,6/ – 0 mm.( 6.3.3)
Schema inscripțiilor de pe pneu este arătată în Apendicele 3.
Pentru autoturisme, aceste inscripții definesc un pneu:
— care are o valoare nominală a grosimii în secțiune de 185;
— care are un raport nominal de aspect de 70;
— cu o structură radială (R);
— care are un diametru nominal al jantei de 14;
— cu o capacitate de încărcare de 580 kg, ceea ce corespunde indicelui de încărcare 89 care figurează la apendicele 2;
— din categoria de viteză T (viteză maximă 190 km/h);
— care este destinat să fie montată fără cameră de aer (tubeless);
— de tipul „pentru zăpadă”;
— fabricat în timpul celei de-a douăzeci și cincea săptămâni a anului 1993.
Poziționarea și ordinea inscripțiilor care formează desemnarea pneului trebuie să fie următoarele:
(a) desemnarea dimensiunilor, care cuprind valoarea nominală a grosimii în secțiune, raportul nominal de aspect,
simbolul tipului de structură (dacă este cazul)și diametrul nominal al jantei, trebuie să fie grupate cum este indicat
în exemplul anterior: 185/70 R 14;
(b) indicele de încărcare și simbolul categoriei de viteză trebuie să fie situate în apropierea desemnării dimensiunilor.
Aceștia îi pot preceda sau urma, sau pot să fie plasați deasupra sau dedesubt;
(c) cuvintele „tubeless”, „reinforced”și simbolul „M + S” pot fi depărtați de desemnarea dimensiunilor.
. . . c ≥4 mm
|
Non haberes potestatem adversum me ullam nisi tibi esset datum desuper propterea qui tradidit me tibi maius peccatum habet.
Ioannes, 19, 11 Articole recente
- NORMĂ PENALĂ DE REFERIRE, NORME DE TRIMITERE, ACTIVITĂŢI DE MANIPULARE A PIEŢEI
- INTERZICEREA ORGANIZAŢIILOR ŞI SIMBOLURILOR CU CARACTER FASCIST, RASIST SAU XENOFOB ŞI A PROMOVĂRII CULTULUI PERSOANELOR VINOVATE DE SĂVÂRŞIREA UNOR INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI OMENIRII, EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 3 ALIN. (1), ART. 4 ALIN. (1) TEZA ÎNTÂI, ART. 5 ALIN. (2) ŞI ART. 6 DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 31/2002, “caz excepţional”
- CONFISCARE EXTINSA,MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA CODULUI PENAL AL ROMÂNIEI ŞI A LEGII NR. 286/2009 PRIVIND CODUL PENAL, LEGEA nr. 63 din 17 aprilie 2012
- Sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 31 din 15 decembrie 2010 privind alegerea celor doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii
- LIBERTATEA RELIGIOASĂ, REGIMUL GENERAL AL CULTELOR, PRINCIPIUL AUTONOMIEI RELIGIOASE
|
