A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

Cod de procedură administrativă

La 30 octombrie 2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  734  a publicat Hotărârea nr. 1.360 din 22 octombrie 2008,  prin care Guvernul României  a aprobat Tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură administrativă. Continue reading Cod de procedură administrativă

ACORDAREA EŞALONĂRILOR LA PLATĂ


În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 22 martie 2011 a fost publicată Ordonanţa de urgenţă nr. 29 din 20 martie 2011 privind reglementarea acordării eşalonărilor la plată.

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă   în vederea depăşirii de către contribuabili a dificultăţilor generate de lipsa temporară a disponibilităţilor băneşti, precum şi în scopul prevenirii acumulării de noi datorii,  ţinând cont de faptul că volumul arieratelor a crescut semnificativ în perioada de criză economico-financiară, datorită dificultăţilor financiare cu care s-au confruntat contribuabilii,  în scopul asigurării unei mai bune încasări de către stat a arieratelor fiscale;  s-au avut  în vedere recomandările Fondului Monetar Internaţional, în urma cărora Guvernul României şi-a asumat angajamentul reintroducerii posibilităţii acordării eşalonărilor la plată pentru contribuabili, cu clauze asigurătorii din partea statului român că se va comporta ca un creditor prudent în încasarea veniturilor la bugetul general consolidat, în conformitate cu procedurile europene;  Guvernul României ia în considerare faptul că aceste elemente vizează interesul public şi constituie o situaţie de urgenţă şi extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată.

În ordonanță se arată că pentru obligaţiile fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, organele fiscale competente , după caz, din Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot acorda, la cererea contribuabilului, înlesniri sub forma eşalonării la plată pe o perioadă de cel mult 5 ani, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Instituirea posibilităţii acordării eşalonării la plată pentru obligaţiile fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală  se aplică contribuabililor, persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, indiferent de modul de organizare.

Eşalonarea la plată se acordă pentru toate obligaţiile fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, înscrise în certificatul de atestare fiscală, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă .

Eşalonarea la plată nu se acordă pentru:

a) obligaţiile fiscale în sumă totală mai mică de 500 lei în cazul persoanelor fizice şi 1.500 lei în cazul persoanelor juridice;

b) obligaţiile fiscale care au făcut obiectul unei eşalonări acordate în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, care şi-a pierdut valabilitatea;

c) obligaţiile fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală cu termene de plată după data eliberării certificatului de atestare fiscală;

d) obligaţiile fiscale care, la data eliberării certificatului de atestare fiscală, intră sub incidenţa art. 116 din Codul de procedură fiscală, în limita sumei de rambursat/de restituit/de plată de la buget;

e) obligaţiile fiscale de a căror plată depinde acordarea sau menţinerea unei autorizaţii, acord ori alt act administrativ similar, potrivit legii;

f) creanţele stabilite de alte organe decât cele prevăzute la art. 1 şi transmise spre recuperare Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, potrivit legii;

g) amenzile de orice fel care se fac venit la bugetul de stat.

Perioada de eşalonare la plată se stabileşte de organul fiscal competent în funcţie de cuantumul obligaţiilor fiscale şi de capacitatea financiară de plată a contribuabilului. Perioada de eşalonare la plată acordată nu poate fi mai mare decât perioada de eşalonare la plată solicitată.

Pentru acordarea eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale, contribuabilii trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii, printre care:

a) să aibă depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului fiscal;

b) să se afle în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilităţi băneşti şi să aibă capacitate financiară de plată pe perioada de eşalonare. Aceste situaţii se apreciază de organul fiscal competent pe baza programului de restructurare sau de redresare financiară ori altor informaţii şi/sau documente relevante, prezentate de contribuabil sau deţinute de organul fiscal;

c) să aibă constituită garanţia potrivit art. 9;

d) să nu se afle în procedura insolvenţei etc.

CONTROLUL JUDICIAR AL ACTELOR EXECUTIVULUI, MAGISTRAŢI AI MINISTERULUI PUBLIC, PARTE , PROCES

S-a vorbit mult de faptul dacă procurorul este sau nu avocat al statului în procedura penală.  Problema este falsă. Continue reading CONTROLUL JUDICIAR AL ACTELOR EXECUTIVULUI, MAGISTRAŢI AI MINISTERULUI PUBLIC, PARTE , PROCES

PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE


La 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat și proclamat Declarația universala a drepturilor omului.  După acest act istoric, Adunarea Generala a recomandat statelor membre sa nu precupețească nici unul din mijloacele care le stau la dispoziție pentru a publica în mod solemn textul Declarației și “pentru a face astfel ca el sa fie distribuit, afișat, citit și comentat, în principal în scoli și în alte instituții de învățământ, indiferent de statutul politic al țărilor sau teritoriilor”. Continue reading PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE

DESPĂGUBIRI , DETENŢIE ILEGALĂ, TRIMITEREA CAUZEI SPRE REJUDECARE

Curtea a examinat în numeroase rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din cauza de faţă şi a constatat o încălcare a “termenului rezonabil“, ţinând cont de criteriile desprinse din jurisprudenţa sa bine stabilită în materie (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30.979/96, §§ 43-45, CEDO 2000-VII, şi Gorou împotriva Greciei (nr. 2) [GC], nr. 12.686/03, §§ 24 şi 46, 20 martie 2009). Continue reading DESPĂGUBIRI , DETENŢIE ILEGALĂ, TRIMITEREA CAUZEI SPRE REJUDECARE

LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Curtea doreşte să reamintească principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa cu privire la libertatea de exprimare (vezi, printre multe altele, Sabou şi Pîrcălab, §§ 33-36; Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, §§ 88-91, 93, 98-99 CEDO 2004-XI; Nikula împotriva Finlandei, nr. 31.611/96, §§ 44-46, CEDO 2002-II; Boldea împotriva României, nr. 19.997/02, §§ 44-47, 54-55, CEDO 2007-… (extrase); şi Guja împotriva Moldovei [MC], nr. 14.277/04, § 69-78, CEDO 2008-…). Continue reading LIBERTATEA DE EXPRIMARE

VIAȚĂ DE FAMILIE, EXERCITAREA DREPTURILE PĂRINTEŞTI, INTERESUL COPILULUI, AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

În speţă, Curtea constată că Hotărârea din 20 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie este întemeiată pe art. 103 din Codul familiei , conform căruia instanţa putea să nu dispună înapoierea unui copil la persoanele care au autoritatea părintească, invocând interesul superior al copilului.

Fără a se preocupa de “calitatea” acestei legi (vezi Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, § 27, seria A nr. 176A), Curtea observă totuşi că art. 103 din Codul familiei  le conferă instanţelor naţionale o putere de apreciere ale cărei întindere şi modalitate în care este exercitată nu sunt stabilite cu suficientă claritate şi precizie, având în vedere scopul legitim al măsurii. Dacă este incontestabil faptul că noţiunea de interes superior al copilului este deosebit de complexă, nu este mai puţin adevărat că textul acestui articol nu prevede, la luarea unei asemenea măsuri, garanţii pentru protejarea drepturilor principalelor părţi în cauză, şi anume ale părinţilor şi ale copilului, împotriva arbitrarului (a contrario, Schmidt, §§ 64-65).

Totuşi, Curtea reaminteşte că a statuat deja că circumstanţele ce sunt luate în calcul atunci când se hotărăşte încredinţarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotărâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera că o lege poate să prevadă toate cazurile posibile [Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, § 62, seria A nr. 130]. În consecinţă, Curtea va porni de la principiul că ingerinţa în discuţie era “prevăzută de lege”. Totuşi, marja de apreciere a autorităţilor interne, şi în mod deosebit cea a instanţelor, în interpretarea şi aplicarea legii, va fi luată în considerare în analiza conformităţii măsurii litigioase cu cerinţele de just echilibru.

Curtea reaminteşte că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate faţă de orice alt considerent. Curtea subliniază totuşi că acest interes prezintă un dublu aspect (Gnahore, § 59): pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluţie într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să menţină legăturile acestora cu familia, cu excepţia cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale (Maumousseau şi Washington,  § 67). De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanţe cu totul excepţionale să poată duce la o ruptură a unei părţi a legăturii de familie şi ca să se facă tot posibilul să se păstreze relaţiile personale şi, dacă este cazul, la momentul potrivit, “să se reconstituie” familia (Schmidt, § 84).

Curtea reaminteşte că faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educaţia sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinţilor săi biologici (Wallova şi Walla împotriva Republicii Cehe, nr. 23.848/04, § 71, 26 octombrie 2006). În speţă, reclamantul, funcţionar, beneficia de o locuinţă stabilă şi de condiţii materiale normale, cum de altfel au şi constatat instanţele naţionale. Capacităţile sale educative şi afective nu au fost aduse în discuţie [a contrario, Rampogna şi Murgia împotriva Italiei (dec.), nr. 40.753/98, 11 mai 1999, şi M.G. şi M.T.A. împotriva Italiei (dec.), nr. 17.421/02, 28 iunie 2005].

Curtea admite că noile condiţii de viaţă ale reclamantului trebuiau luate în considerare de instanţele naţionale. Totuşi, în măsura în care raportul de expertiză realizat la domiciliul reclamantului a constatat că noua familie a reclamantului oferea condiţii afective şi morale normale pentru a creşte un copil ,  Curtea apreciază că era necesară o motivaţie mai convingătoare pentru a nu lua în considerare un astfel de raport.

Curtea observă că, în speţă, tentativele reclamantului de a-i constrânge pe bunici să execute ordonanţa preşedinţială cu ajutorul unui executor judecătoresc şi urmând calea penală s-au dovedit a fi în zadar, în special din cauza atitudinii prea puţin active a autorităţilor competente (vezi paragrafele 15 şi 16 de mai sus). Mai mult, autorităţile penale au pronunţat hotărârea lor definitivă după 2 ani şi jumătate de la depunerea plângerii de către reclamant împotriva bunicilor care refuzau să execute o hotărâre judecătorească definitivă (vezi paragraful 43 de mai sus). În plus, autorităţile specializate în protecţia drepturilor copilului nu au reuşit să coopereze în mod fructuos .  Prin urmare, Curtea apreciază că, neacţionând cu diligenţă, autorităţile naţionale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul său mediu şi, în consecinţă, au contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situaţii de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenţie.

Curtea constată că temeiul juridic pe care şi-au întemeiat instanţele naţionale refuzul de a i-o înapoia pe D. reclamantului este art. 103 din Codul familiei . Totuşi, Curtea constată că acest articol le permite instanţelor să refuze înapoierea copilului şi să îl încredinţeze unei persoane ce nu mai avusese până atunci niciun drept asupra lui, fără să prevadă în acelaşi timp o modificare a drepturilor părinţilor asupra copilului. Or, o astfel de măsură poate duce la situaţii care, ca şi în cazul de faţă, stabilesc relaţiile viitoare dintre părinte şi copil nu pe baza tuturor elementelor relevante, ci pe simpla trecere a timpului (Ignaccolo- Zenide, § 102). În opinia Curţii, o astfel de măsură temporară poate fi eficientă dacă este susţinută de garanţii şi măsuri prevăzute de autorităţi pentru a împiedica ruptura legăturii dintre copil şi părinte, căruia, în plus, i s-a recunoscut exercitarea drepturilor părinteşti.

Curtea observă că în procedura provizorie a ordonanţei preşedinţiale reclamantul a solicitat în subsidiar un drept de vizită a copilului (vezi paragraful 12 de mai sus). După această procedură, este de înţeles că, având toate drepturile asupra copilului, spre deosebire de bunici, reclamantul a solicitat înapoierea imediată a lui D. şi nu un drept de vizită. Prin urmare, Curtea consideră că, în contextul foarte special al cauzei, reclamantul nu poate fi blamat pentru faptul că nu a cerut un drept de vizită după procedura provizorie. Curtea observă că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, legislaţia naţională prevede în favoarea copilului dreptul de a avea contacte cu părinţii săi. În plus, această lege implementează un sistem de măsuri pentru prevenirea despărţirii unui copil de părinţii săi, precum şi pentru a asigura relaţiile dintre copil şi părinţii săi atunci când este dispusă o măsură de plasament.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pasivitatea autorităţilor se află la originea rupturii relaţiilor dintre copil şi tatăl său. Rezultă că, în cazul de faţă, nu putem spune că dreptul la respectarea vieţii de familie al reclamantului a fost protejat într-un mod efectiv, în ciuda aspiraţiilor legitime ale acestuia de a-şi vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 din Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI , HOTĂRÂREA din 26 mai 2009     în Cauza Amanalachioai împotriva României (Cererea nr. 4.023/04),  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 26 octombrie 2009, extrase

OBLIGAŢIE DE MIJLOACE, OBLIGAŢIE DE REZULTAT, RESTITUIREA CAUZEI , COMPLETAREA URMĂRIRII PENALE, PROCURORI MILITARI, IMPARŢIALITATE

Curtea reaminteşte că art. 2 § 1 impune statului obligaţia de a asigura dreptul la viaţă prin implementarea unei legislaţii penale concrete, care să descurajeze comiterea de infracţiuni contra persoanei şi care să se sprijine pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, împiedica şi pedepsi încălcările sale. Această obligaţie presupune, implicit, începerea unei anchete oficiale efective atunci când o persoană îşi pierde viaţa. Scopul esenţial al unei astfel de anchete este să asigure punerea în aplicare efectivă a legislaţiei interne ce protejează acest drept. Ancheta trebuie să permită stabilirea cauzei decesului şi identificarea persoanelor vinovate. Este vorba nu de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de mijloace; aşadar, autorităţile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru culegerea probelor referitoare la incident. Continue reading OBLIGAŢIE DE MIJLOACE, OBLIGAŢIE DE REZULTAT, RESTITUIREA CAUZEI , COMPLETAREA URMĂRIRII PENALE, PROCURORI MILITARI, IMPARŢIALITATE

DREPTUL DE ACCES LA O INSTANŢĂ, RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ

Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudenţa sa referitoare la “dreptul la o instanţă”, dreptul de acces fiind un aspect al acestuia, arătând în special că acest drept este supus unor limitări ce nu ar trebui să restricţioneze sau să reducă accesul unei persoane în aşa fel sau într-o aşa măsură încât esenţa însăşi a dreptului să fie atinsă (a se vedea, de exemplu, Prince Hans-Adam II of Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42527/98, §§ 43-50, CEDO 2001-VIII; Yagtzilar, § 22; Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2955, § 31-33; Edificaciones martie Gallego S.A. împotriva Spaniei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, p. 290, § 33-34; Perez de Rada Cavanilles, §§ 43-45; şi Lungoci împotriva României, nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006). Continue reading DREPTUL DE ACCES LA O INSTANŢĂ, RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ

DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

Legea nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  577  din 29/06/2004, ulterior modificată prin O.U.G. nr.  111/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1115 din 27/11/2004. Continue reading DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA