A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

DAUNE MORALE, SOLIDARITATE, SOCIETATE DE ASIGURĂRI

La data de 6 iunie 2003, SC A.S.I.R.O.M. SA, sucursala Bistriţa Năsăud, a chemat în judecată pe pârâtul, C.C.V., formulând o contestaţie la executarea din dosarul execuţional nr. 162/2002, al executorului judecătoresc, I.E., solicitând anularea actelor de executare îndreptate împotriva sa.

Prin sentinţa civilă nr. 3512 din 11 septembrie 2003, Judecătoria Bistriţa a respins contestaţia la executare, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii, contestatoarea a declarat recurs, solicitând, în esenţă, înlăturarea actelor de executare începute împotriva sa, întrucât prin sentinţa penală nr. 2567/2001, a Judecătoriei Ploieşti, greşit s-a dispus obligarea sa alături de inculpat şi partea responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri în sumă de 178.019.126 lei şi 30.000.000 lei daune morale.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că în baza sentinţei penale nr. 2567/2001, Judecătoria Ploieşti a dispus, între altele, obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente şi alături de contestatoare (ca societate de asigurări), la plata de despăgubiri.

Cum, din aceste dispoziţii nu rezultă în mod expres partea ce revine exclusivă contestatoarei din sumele respective, corect instanţa de fond a reţinut că, obligaţia acesteia la plată alături de inculpat şi responsabilă civilmente, poate fi considerată solidară.

Cum, motivele de contestaţie vizează însuşi titlul legal (sentinţa penală rămasă definitivă şi irevocabilă), se constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 399 C. proc. civ., aşa cum s-a reţinut şi prin hotărârea ce se atacă.

Astfel că, în cauză neîndeplinindu-se anularea formelor de executare, acestea fiind întocmite în temeiul drepturilor legitime ale creditorului, contestaţia la executare a fost bine respinsă ca nefondată, în raport de dispoziţiile legale menţionate mai sus.

Astfel că, recursul contestatoarei se priveşte ca nefondat în raport de prevederile art. 304 C. proc. civ., şi va fi respins ca atare.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA COMERCIALĂ,  Decizia nr. 1373 din 20 aprilie 2004, scj. ro

 

DAUNE MORALE, RASPUNDEREA CIVILA CONTRACTUALA

Prin sentinţa comercială nr. 6683 din 28 mai 2008, pronunţată în dosar nr. 44390/3/2007, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC O. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.C. SRL, a dispus rezoluţiunea contractului din 19 iulie 2006 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 33.459,42 lei.

În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că prin acţiunea sa, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, şi declinată în favoarea tribunalului, prin sentinţa civilă nr. 8799 din 5 noiembrie 2007, pronunţată în dosar nr. 8444/300/2007, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei achitate în contul contractului încheiat între părţi, precum şi la plata de daune în cuantum de 50% din valoarea plătită. Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând şi rezoluţiunea contractului din 2006 pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei asumate. S-a reţinut că pârâta s-a obligat să vândă şi să implementeze sistemul economico-financiar G.E., utilizarea programului fiind limitată doar societăţii beneficiare – reclamanta. Prin protocolul din data de 6 decembrie 2006 părţile contractante au constatat că operaţiunea de validare a aplicaţiei economico-financiară nu a fost implementată, pârâta asumându-şi obligaţia de a realiza implementarea aplicaţiei până la 31 decembrie 2006, cu un termen limită la 1 ianuarie 2007. În caz contrar, părţile au stabilit ca actul să fie reziliat, cu plata daunelor interese, formate din avansul plătit şi daune morale de 50% din suma achitată.

Judecătorul a constatat că pârâta nu şi-a respectat obligaţia asumată, aceasta neefectuând o adaptare a sistemului faţă de specificul activităţii reclamantei. S-a reţinut, în consecinţă, că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia asumată, în timp ce pârâta nu a dovedit implementarea sistemului, devenind incidente prevederile art. 1020 – art. 1021 C. civ.

Pentru considerentele reţinute şi constatându-se că decizia completului de apel este legală, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fi respins ca nefondat.

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA COMERCIALĂ,  Decizia nr. 1353 din 22 aprilie 2010, Dosar nr. 4908/2/2008, scj. ro

REVOLUTIE, TIMISOARA, DAUNE MORALE, PREJUDICII CONCRETE SUFERITE

S-a reţinut, în esenţă, că în şedinţa Comitetului Politic Executiv al P.C.R. din 17 decembrie 1989 şi în teleconferinţa din aceeaşi dată, N.C. a cerut ca demonstraţiile de la Timişoara să fie înăbuşite cu orice preţ, prin toate mijloacele, inclusiv prin folosirea armelor de foc.

Partea civilă C.S. a susţinut că sumele acordate prin sentinţă, pentru daune materiale şi daune morale sunt insuficiente, neacoperind prejudiciul real suferit, solicitând a se majora cuantumul despăgubirilor, la o sumă pe care a lăsat-o la aprecierea instanţei; partea civilă R.M. a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor, de la 50 milioane, la 700 milioane, iar Ş.M.I. a solicitat să i se acorde suma de 6.760.000 lei, despăgubiri pentru degradările produse la rulouri şi la partea exterioară a apartamentului în care locuieşte, ca urmare a focurilor de armă trase de militari.

Prin decizia nr. 8 din 25 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Completul de 9 judecători, au fost respinse recursurile declarate de inculpaţii S.V. şi C.M., de părţile civile C.S., R.M. şi Ş.M.I. şi de partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale.

În legătură cu latura civilă a cauzei, se motivează, în esenţă că, cuantumurile daunelor materiale şi morale acordate părţilor civile, cărora li s-au admis cererile de despăgubiri, au fost determinate pe baza prejudiciilor concrete suferite de fiecare în parte, astfel cum acestea au fost stabilite prin probe şi prin apreciere în raport cu gravitatea vătămărilor dovedite.

Se mai motivează că s-a stabilit corect şi răspunderea solidară a inculpaţilor şi părţii responsabile civilmente pentru plata despăgubirilor acordate părţilor civile.

Cu privire la recursul părţii civile C.S. se motivează că acesta este nefondat, deoarece nu s-a constituit parte civilă cu sume mai mari decât cele i s-au acordat; recursul părţii civile R.M., de asemenea, este nefondat, căci nu a prezentat dovezi că a suferit, în afară de prejudiciul moral, şi prejudiciul material, iar recursul lui Ş.M.I. este nefondat, pentru că nu poate să i se acorde despăgubiri pentru degradările la apartament, din moment ce inculpaţii nu au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de distrugere şi nici nu s-au prezentat dovezi pentru justificarea pretenţiilor formulate.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE – Decizia nr. 1 din 22 martie 2004, Dosar nr. 4/2001, scj. ro

DAUNE MORALE, DOVADA EXISTENŢEI UNUI PREJUDICIU MORAL

Sunt nelegale Ordinele ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 5001/2006, 5262/2006 şi 2346/2007, în măsura şi în ceea ce priveşte, instituirea obligaţiei de a susţine testele naţionale pentru admiterea în liceele cu profil artistic din filiera vocaţională a învăţământului naţional şi a repartizării absolvenţilor, la aceste licee, în funcţie de notele obţinute la aceste teste.

Prin aceste ordine se creează o diferenţă foarte mare între copiii care urmează cursurile şcolilor generale şi cei care acced în învăţământul artistic – care susţin probe de aptitudini specifice, începând cu înscrierea în clasa I şi apoi în fiecare an din cei opt ai ciclului primar şi gimnazial – diferenţă ce este de natură a atrage o situaţie de discriminare a celor din urmă, cele două categorii de absolvenţi neaflându-se în situaţii analoage.

A fost obligat pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului să achite fiecăruia dintre reclamanţi câte 10.000 lei  cu titlu de daune morale şi a fost respins restul pretenţiilor  reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs  de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului solicitând admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinţei  atacate în sensul  respingerii în totalitate a acţiunii. Sub aspectul daunelor morale este criticată soluţia instanţei de fond pentru că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral deşi reclamanţii aveau obligaţia acestei dovezi.

Sunt fondate criticile din motivele de recurs  ce vizează acordarea daunelor morale.

Potrivit art. 18  alin.1 din Legea nr. 554/2004 instanţa, soluţionând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze  un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, iar potrivit art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ, în cazul soluţionării cererii, instanţa  va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În speţă, daunele morale au fost acordate pentru a compensa consecinţele negative pe care actele emise le-au produs reclamanţilor.

Însă, raportat la faptul că instanţa a recunoscut  discriminarea la care au fost supuşi, a obligat autorităţile să-i înscrie la liceu a atenuat din consecinţele pe plan public pe care le-au avut  asupra reclamanţilor, astfel încât se poate aprecia că, sub aspectul cuantumului danelor morale acordate, recursul este fondat.

De aceea, în baza art. 312 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la art. 20 alin.3 din Legea nr. 554/2004, recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a fost admis, sentinţa atacată fiind modificată în parte, în sensul că Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a fost obligat la plata sumei de 5.000 lei  către fiecare dintre reclamanţi, cu titlu de daune morale, celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind însă,  menţinute.

Î.C.C.J,  Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 824 din 13 februarie 2009, scj. ro

daunele morale,salariaţi

În cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.

În adevăr, în cuprinsul cap. III din titlul XI al Codului muncii este reglementată răspunderea patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor, stabilindu-se atât principiile care o generează, cât şi modalităţile concrete de recuperare a daunelor.

În acest cadru de reglementare, prin art. 269 alin. (1) din Codul muncii s-a prevăzut că “angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Corelativ, prin art. 270 alin. (1) din acelaşi cod, în care este reglementată răspunderea materială a salariaţilor, s-a prevăzut că “salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.

Aşadar, în dispoziţiile celor două texte de lege menţionate rezultă voinţa neechivocă a legiuitorului ca răspunderea patrimonială a angajatorului şi a salariaţilor să nu poată fi stabilită decât pentru pagube materiale, iar nu şi în cazul daunelor morale.

Este adevărat că prin art. 295 alin. (1) din Codul muncii se prevede că “dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile”.

Dar, pentru a fi întregite dispoziţiile specifice din Codul muncii cu cele ale Codului civil este necesar, aşa cum rezultă din textul menţionat, ca situaţia particulară să nu fie reglementată printr-o prevedere a Codului muncii şi să nu existe nicio incompatibilitate determinată de natura raporturilor de muncă atât timp cât acestea sunt întemeiate pe contractul colectiv sau individual de muncă.

Or, aceste două condiţii nu pot fi considerate îndeplinite, pentru a se justifica aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii în corelare cu dispoziţiile art. 998 şi 999 din Codul civil ca temei juridic al reparării prejudiciului moral în cadrul raporturilor juridice de muncă, câtă vreme răspunderea patrimonială reciprocă a părţilor dintr-un asemenea raport nu poate izvorî decât din contractul de muncă, bazându-se pe principiile răspunderii contractuale.

Atât timp cât natura juridică a răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii, este o varietate a răspunderii civile contractuale, cu anumite particularităţi imprimate de caracterul raporturilor de muncă, între care şi aceea stabilită derogatoriu, prin art. 269 alin. (1) şi art. 270 alin. (1) potrivit căreia are ca obiect numai repararea pagubelor materiale, este evident că în temeiul unei astfel de răspunderi nu pot fi acordate şi daune morale, acestea putând fi pretinse, în condiţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, numai în cadrul răspunderii civile delictuale.

Or, în raport cu regula proprie dreptului comun în materia răspunderii contractuale, potrivit căreia daunele morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit nu pot fi stabilite, în cadrul unei asemenea răspunderi, decât cu titlu de excepţie, înseamnă că acordarea lor nu este posibilă decât în cazul când există o dispoziţie legală care le prevede sau atunci când s-a stipulat expres în contractul încheiat.

Aşa fiind, se impune să se considere că, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatorului, astfel cum este reglementată în art. 269 alin. (1) din Codul muncii, pot fi acordate daune morale salariaţilor numai în ipoteza în care legea le prevede ori au fost inserate în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă anumite clauze referitoare la răspunderea angajatorului şi pentru asemenea daune.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIILE UNITE –  DECIZIA Nr. XL (40) din 7 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   763 din 12 noiembrie 2007 Dosar nr. 10/2007

Completele de 5 judecători

Prin Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, atribuţiile Completului de 9 judecători au fost preluate de Completele de 5 judecători.

Procesele în curs de judecată la Completul de 9 judecători vor continua să fie judecate de acest complet.

Conform art. 24 din Legea nr.304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Completele de 5 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi judecă şi alte cauze date în competenţa lor prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.

Conform art. 49 alin.2 din Legea nr.317/2004, republicată şi art.XXV alin.2 din Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, Completele de 5 judecători judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară.

TRANSFORMAREA C.S.J. IN I.C.C.J.

C.S.J..—— ≥I.C.C.J.  DE LA DATA  DE  29.10.2003 .

Potrivit  art. 126 din Constituţia României astfel cum a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 denumirea Curţii Supreme de Justiţie este “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

Lege nr. 429 din 23 octombrie 2003 de revizuire a Constituţiei României a fost  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  758 din 29 octombrie 2003.

Daune morale, cuantum,Criterii


Tribunalul a admis actiunea si a obligat Statul Roman prin Ministerul Finantelor sa plateasca reclamantului suma de 381.000 $ sau contravaloarea acestora in lei la cursul oficial de schimb al Bancii Nationale a Romaniei de la data punerii in executare a hotararii judecatoresti.
Curtea de Apel a respins apelul declarat de Ministerul Finantelor prin Directia Generala a Finantelor Publice si Controlului Financiar de Stat a Judetului Iasi, insusindu-si argumentele retinute de tribunal in motivarea sentintei.
Ministerul Finantelor prin Directia Generala a Finantelor Publice si Controlului Financiar de Stat Iasi, a declarat recurs.
Recursul este fondat pentru motivele ce se vor arata in continuare.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale asa cum a fost modificat prin Legea nr. 138/1997 decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta in vigoare este definitiva si obligatorie.
Decizia este obligatorie de la data publicarii ei in Monitorul Oficial al Romaniei si produce efecte numai pentru viitor.
In speta, decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curtii Constitutionale prin care s-a statuat ca prevederile art. 504 alin. 1 C. proc. pen., sunt constitutionale numai in masura in care nu limiteaza ipotezele prevazute de text, statul trebuind sa raspunda patrimonial in toate cazurile de erori judiciare, a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 182 la 18 mai 1998. De la aceasta data, ea a devenit obligatorie. Cum actiunea reclamantului a fost promovata la 27 decembrie 1999, deci dupa ce mentionata decizie a devenit obligatorie, corect instantele au retinut ca este incidenta si in speta dedusa judecatii. Sub acest aspect, motivul de recurs invocat de Ministerul Finantelor prin Directia Generala a Finantelor Publice si Controlului Financiar de Stat Iasi potrivit caruia respectiva decizie nu ar fi aplicabila spetei apare ca nefondat.
Este insa intemeiat motivul de recurs cu privire la individualizarea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant.
Din dosar rezulta ca in baza sentintei penale nr. 83 din 25 martie 1960 a Tribunalului Militar Constanta, casata ulterior prin decizia nr. 1300 din 1 aprilie 1999 a Curtii Supreme de Justitie – Sectia penala, reclamantul a fost arestat pe nedrept in perioada 12 decembrie 1957 – 4 octombrie 1962.
De asemenea, potrivit inscrisului depus in xerocopie la instanta de fond, si emanat de la Ministerul Justitie, Directia instantelor militare, cu nr. D. 1284, fara data, reclamantul a fost arestat la 15 februarie 1947 deoarece a facut afirmatii calomnioase la adresa conducatorilor din acea vreme si a cantat cantece anticomuniste si pus in libertate din lipsa de probe la 6 aprilie 1948.
In actiune reclamantul nu a facut referire la acest interval de timp sustinand doar ca a fost detinut abuziv in total 2540 zile, pentru care solicita daune morale de 381.000 $, respectiv 150 $/zi, suma acordata integral de instante, care la randul lor nu au precizat daca despagubirile respective includ si perioada 15 februarie 1947 – 6 aprilie 1948.
Este de semnalat faptul ca reglementarea cadru in ceea ce priveste daunele morale o constituie prevederile art. 48 (3) din Constitutie care statueaza ca statul raspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savarsite in procesele penale, iar reglementarea legala care indrituieste victimele unei erori judiciare sa solicite despagubiri, este data de prevederile art. 504-507 din C. proc. pen.
In literatura juridica, s-a conchis ca dauna morala consta in atingerea adusa valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera la existenta fizica a omului, sanatatea si integritatea corporala, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional si alte valori similare.
Din aceasta perspectiva, prin privarea de libertate din perioada 12 decembrie 1957 – 4 octombrie 1962 cat a fost arestat in baza sentintei penale nr. 83 din 25 martie 1960 a Tribunalului Militar Constanta, ulterior desfiintata, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, iar durerile psihice si suferintele fizice provocate de o atare masura, pot si trebuie sa fie reparate prin acordarea unor despagubiri.
Pe de alta parte, desi este real ca stabilitatea cuantumului despagubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doza de aproximare, instanta trebuie sa aiba in vedere o serie de criterii cum ar fi consecintele negative suferite de cel in cauza pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, masura in care au fost lezate aceste valori si intensitatea cu care au fost percepute consecintele vatamarii, masura in care i-a fost afectata situatia familiala, profesionala si sociala.
Pentru ca instanta sa poata aplica aceste criterii apare insa necesar ca cel ce pretinde daunele morale sa produca un minimum de argumente si indicii din care sa rezulte in ce masura drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin constitutie, i-au fost afectate prin arestarea ilegala si pe cale de consecinta sa se poata proceda la o evaluare a despagubirilor ce urmeaza sa compenseze prejudiciul.
Cu referire la cazul in speta, reclamantul nu a evidentiat nici o imprejurare de genul celor mentionate in cuprinsul actiunii si pentru care a solicitat daunele morale, cum ar fi masura in care privarea de libertate i-a afectat pregatirea profesionala, posibilitatea de a-si intemeia o familie, de a desfasura o viata sociala normala si de a se manifesta liber fara constrangeri create de arestarea ilegala la care a fost supus. In acest sens puteau fi prezentate inscrisuri, audiati martori, instanta urmand a incuviinta administrarea acelor dovezi necesare unei juste solutionari a cauzei.
Iata de ce, pentru a ajunge la o concluzie echilibrata cu privire la cuantumul despagubirilor cuvenite reclamantului, se impune rejudecarea pricinii.
Fata de cele de mai sus, in temeiul art. 313 din C. proc. civ., urmeaza a se admite recursul, a casa hotararile pronuntate in cauza si a trimite pricina pentru rejudecare instantei de fond.

Curtea Suprema de Justitie, decizia nr.3812 din 5 decembrie 2000

MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA LEGII NR. 24/2000 PRIVIND NORMELE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ

Legea nr.  24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, se modifică şi se completează  prin Legea nr. 29 din 11 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 15 martie 2011.

În noua redactare,  art. 21 va avea următorul cuprins:

“Art. 21. – În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie.”

Articolul 22 dispune că soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea.

Aceste prevederi   se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Când este cazul, se vor face propuneri de modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii nu sunt concordante cu cele ale actelor internaţionale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar ori se află în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data comunicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ ori a unor părţi ale acestuia care vin în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, şi cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.

ACORDAREA PLĂŢILOR COMPENSATORII , CONCEDIERII COLECTIVE , BANCĂ DE STAT, JURISPRUDENŢA CONTRADICTORIE , TRIBUNALE

Curtea observă că a concluzionat anterior că anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond şi de recurs având o competenţă teritorială determinată [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24.846/94 şi 34.165/96-34.173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII]. Această concluzie a fost pronunţată în raport cu sistemele juridice care includ o curte supremă, al cărei rol precis era acela de a soluţiona contradicţiile dintre deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii, citată anterior, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008]. Continue reading ACORDAREA PLĂŢILOR COMPENSATORII , CONCEDIERII COLECTIVE , BANCĂ DE STAT, JURISPRUDENŢA CONTRADICTORIE , TRIBUNALE