A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA LEGII NR. 24/2000 PRIVIND NORMELE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ

Legea nr.  24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, se modifică şi se completează  prin Legea nr. 29 din 11 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 15 martie 2011.

În noua redactare,  art. 21 va avea următorul cuprins:

“Art. 21. – În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie.”

Articolul 22 dispune că soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea.

Aceste prevederi   se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Când este cazul, se vor face propuneri de modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii nu sunt concordante cu cele ale actelor internaţionale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar ori se află în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Guvernul, în termen de cel mult 3 luni de la data comunicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezintă Parlamentului proiectul de lege cu privire la modificarea şi completarea sau abrogarea actului normativ ori a unor părţi ale acestuia care vin în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi ale protocoalelor adiţionale la aceasta, ratificate de România, şi cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.

ACORDAREA PLĂŢILOR COMPENSATORII , CONCEDIERII COLECTIVE , BANCĂ DE STAT, JURISPRUDENŢA CONTRADICTORIE , TRIBUNALE

Curtea observă că a concluzionat anterior că anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond şi de recurs având o competenţă teritorială determinată [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24.846/94 şi 34.165/96-34.173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII]. Această concluzie a fost pronunţată în raport cu sistemele juridice care includ o curte supremă, al cărei rol precis era acela de a soluţiona contradicţiile dintre deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii, citată anterior, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008]. Continue reading ACORDAREA PLĂŢILOR COMPENSATORII , CONCEDIERII COLECTIVE , BANCĂ DE STAT, JURISPRUDENŢA CONTRADICTORIE , TRIBUNALE

DREPTUL DE ACCES LA JUSTIŢIE, ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE, REVIZUIREA UNEI HOTĂRÂRI RĂMASE DEFINITIVĂ, DREPTUL LA EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI DEFINITIVE

Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa conform căreia art. 6 din Convenţie îi garantează oricărei persoane dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, § 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II). Totuşi, acest drept nu poate obliga un stat să asigure executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele; în schimb, statul are obligaţia de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin (Ciprova împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 33.273/03, 22 martie 2005; Topciov împotriva României (dec.), nr. 17.369/02, 15 iunie 2006). Curtea are ca sarcină exclusivă de a analiza dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003). Continue reading DREPTUL DE ACCES LA JUSTIŢIE, ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE, REVIZUIREA UNEI HOTĂRÂRI RĂMASE DEFINITIVĂ, DREPTUL LA EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI DEFINITIVE

LEGISLAŢIA PRIVIND PLĂŢILE COMPENSATORII PENTRU CONCEDIEREA COLECTIVĂ

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.  9/1997 cu privire la unele măsuri de protecţie pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.  52/1998 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/1997 cu privire la unele măsuri de protecţie pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 108/1997, prevedea că persoanele ale căror contracte de muncă au încetat ca urmare a procedurilor de concediere colectivă aveau dreptul la plăţi compensatorii în cuantum de 6 până la 12 ori salariul mediu net la nivel naţional. La 24 iunie 1999, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.  98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, recent adoptată, a schimbat metoda de stabilire a cuantumului plăţilor compensatorii, care, din acel moment, a fost de 6 până la 12 ori salariul mediu net pe unitate.

Articolul 46 din Ordonanţa de urgenţă nr. 98/1999 a obligat angajatorii să înştiinţeze în scris agenţiile implicate în procesul de concediere colectivă, aprobat în programul de restructurare, şi să trimită lista personalului ce urmează a fi concediat. În baza acestor liste, agenţiilor competente li s-a solicitat să ofere servicii premergătoare concedierii, inclusiv consiliere şi îndrumare profesională. Pentru a avea dreptul la plăţi compensatorii, persoanele afectate de concedierea colectivă erau obligate să participe la aceste programe premergătoare concedierii.

Vezi și :

  • Guvernul României, Normă din 3 februarie 1999 pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/1997 cu privire la unele măsuri de protecţie pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective efectuate în procesul de restructurare, închidere operaţională a activităţii, privatizare sau lichidare, aprobată şi modificată prin Legea nr. 108/1997, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  57 din 9 februarie 1999
  • Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Instrucţiuni nr. 3 din 5 martie 1999 pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/1998, privind unele măsuri de protecţie pentru persoanele disponibilizate, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 58/1999 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 26 aprilie 1999
  • Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Hotărârea din 2 noiembrie 2010 în Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României (Cererea nr. 38.155/02), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  175 din 11 martie 2011

ÎNCĂLCAREA PRINCIPIULUI SECURITĂŢII RAPORTURILOR JURIDICE

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  179 din 14 martie 2011 a fost publicată Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Stanca Popescu împotriva României
(Cererea nr. 8.727/03).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice din cauza admiterii cererii de revizuire a Sentinţei din 28 octombrie 1996 (art. 6 § 1 din Convenție) şi inadmisibilă în rest .

Curtea hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie,  apreciind că admiterea unei cererii de revizuire a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1. Revizuirea nu a constituit, în circumstanţele speciale ale cauzei ,  decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluţionate în mod definitiv.

ACORDAREA PLĂŢILOR COMPENSATORII ÎN CAZUL CONCEDIERILOR COLECTIVE

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  175 din 11 martie 2011 a fost publicată Hotărârea din 2 noiembrie 2010 în Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României (Cererea nr. 38.155/02).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  declară admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 în ceea ce priveşte insecuritatea raporturilor juridice și  hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din  Convenție.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, Curtea concluzionează că, în absenţa unui remediu care să rezolve divergenţe de interpretare privind acordarea plăţilor compensatorii în cazul concedierilor colective, soluţionarea diferită a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situaţii similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie să fi diminuat încrederea publicului în actul de justiţie, această încredere fiind cu certitudine o componentă esenţială a statului de drept .  Incertitudinea juridică în cauză i-a privat pe reclamanţi de un proces echitabil.

AGENT DE POLIŢIE SUB ACOPERIRE, PROVOCARE, INVESTIGAŢIE PASIVĂ

Curtea observă că, pentru a contesta caracterul echitabil al procesului, reclamanţii au prezentat două argumente. În primul rând, aceştia au susţinut că au săvârşit infracţiunea numai din cauza intervenţiei agenţilor provocatori, primul reclamant pretinzând că a ştiut despre operaţiunea sub acoperire a poliţiei, iar al doilea reclamant că a acceptat să îl însoţească pe primul reclamant la maşină numai pentru a primi banii concubinei sale. În al doilea rând, aceştia au susţinut că, la momentul condamnării lor, curtea de apel nu a efectuat o examinare amănunţită a probelor. Continue reading AGENT DE POLIŢIE SUB ACOPERIRE, PROVOCARE, INVESTIGAŢIE PASIVĂ

DURATA PROCEDURII, TERMEN REZONABIL, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

Curtea reaminteşte încă de la început că rezonabilitatea duratei unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). Continue reading DURATA PROCEDURII, TERMEN REZONABIL, PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

RECURS ÎN ANULARE , PROCUROR GENERAL

Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu, citată anterior, § 61). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu e abilitată să solicite desfiinţarea unei decizii definitive şi executorii, cu singurul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în propriul interes. Instanţele superioare nu trebuie să utilizeze autoritatea lor de control decât pentru a îndrepta erorile de fapt sau de drept, precum şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda arbitrar la o reexaminare a cauzei. Autoritatea de control nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacă argumente substanţiale şi imperios necesare o impun (Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Continue reading RECURS ÎN ANULARE , PROCUROR GENERAL

EXPERTIZA PSIHIATRICĂ, AVOCAŢI DIN OFICIU

Deşi art. 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca unul care prevede o obligaţie de a elibera deţinuţii pe motive medicale, el impune totuşi o obligaţie pentru stat de a proteja confortul fizic al persoanelor lipsite de libertate, de exemplu oferindu-le asistenţa medicală necesară. Curtea a mai pus accent şi pe dreptul tuturor prizonierilor la condiţii de detenţie compatibile cu demnitatea umană, astfel încât să garanteze că modalitatea şi metoda de executare a măsurilor impuse nu-i supun la suferinţă sau privaţiune de o intensitate dincolo de nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei; în plus, pe lângă sănătatea prizonierilor, confortul lor trebuie asigurat în mod adecvat, avându-se în vedere cerinţele practice de detenţie (vezi cauzele Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 94, CEDO 2000-XI, şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67.263/01, § 40, CEDO 2002-IX).

Revenind la faptele cauzei de faţă, Curtea consideră că această plângere are două ramuri: îngrijirile medicale primite în închisoare şi condiţiile de detenţie. Curtea le va analiza separat.

Îngrijirile medicale primite în închisoare

Probele supuse atenţiei Curţii arată că reclamantul a fost examinat regulat de doctorii de la penitenciar şi a fost trimis la spitale publice pentru examinări detaliate atunci când s-a considerat necesar. Dimpotrivă, pretenţiile reclamantului par nefondate în lumina fişei sale medicale, adusă ca probă în cauză de către Guvern şi necontestată de reclamant.

Este adevărat că familia reclamantului i-a furnizat medicamente. Totuşi, Curtea observă că s-a raportat că acest lucru a avut loc o singură dată, pe 6 august 2004, iar fişa medicală a reclamantului conţine prescripţiile doctorilor în timpul detenţiei sale, ceea ce dovedeşte că autorităţile penitenciare au răspuns în general în mod adecvat necesităţilor sale de tratament medical.

Curtea nu poate specula asupra evoluţiei sănătăţii reclamantului în cazul în care aceste medicamente nu ar fi fost furnizate de familia sa. Totuşi, trebuie observat că starea de sănătate generală a reclamantului nu pare să se fi deteriorat în închisoare din cauza lipsei de tratament medical.

În cele din urmă, Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte întrebarea dacă o persoană grav bolnavă ar trebui să rămână lipsită de libertate, ea nu poate înlocui evaluarea situaţiei de către instanţele locale cu propria sa evaluare, în special atunci când autorităţile locale şi-au îndeplinit în general obligaţia de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în particular prin furnizarea de îngrijiri medicale adecvate (ibid.).

În cauza de faţă, instanţele au refuzat să întrerupă executarea pedepsei pe baza concluziilor raportului medical din 2004, potrivit căruia reclamantul era capabil să suporte detenţia. În anul 2006, reclamantul a pus capăt celei de-a doua examinări medicale al cărei scop era să evalueze posibilitatea eliberării sale din detenţie.

Totuşi, acest dosar nu cuprinde nicio dovadă că cererea de eliberare din închisoare pe motive medicale, depusă la instanţe, ar fi rămas ineficientă.

Prin urmare, având în vedere exclusiv îngrijirile medicale primite în închisoare, reclamantul nu a dovedit “dincolo de orice îndoială rezonabilă” că suferinţa sa a atins nivelul minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 [vezi Cauza Kudla, § 91 şi I.T. (dec.)], ambele menţionate mai sus, şi paragraful 95 din prezenta hotărâre, de mai jos).

Facilităţile adecvate în închisoare

Curtea consideră că, în ceea ce priveşte condiţiile asigurate reclamantului în închisoare, apare o problemă separată, ţinându-se cont de necesităţile sale medicale. Afirmaţiile reclamantului privind lipsa oricărui ajutor organizat din partea autorităţilor închisorii nu sunt contestate în niciun fel de Guvern. Mai mult, se pare că reclamantul nu a beneficiat în închisoare de un asistent personal, impus de starea sa de sănătate precară, fiind obligat să se bazeze pe colegii deţinuţi pentru cele mai elementare necesităţi sanitare.

Este adevărat că, în astfel de cazuri, Curtea impune ca ingerinţa să fie dovedită “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, având în vedere că o astfel de dovadă ar putea rezulta din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau din prezumţii de fapt incontestabile similare (vezi Cauza Irlanda împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 64-65, § 161).

Curtea reaminteşte că starea de sănătate a reclamantului este gravă, că necesităţile sale medicale elementare sunt greu de asigurat şi că are deficienţe funcţionale severe. Deşi autorităţile sunt conştiente de aceste lucruri, el continuă să fie deţinut într-un penitenciar obişnuit, împarte celula cu alte persoane, nu are duş sau apă caldă la dispoziţie şi nu este asistat în mod regulat pentru necesităţile sale. Starea sa precară de sănătate a dus la separare socială de restul populaţiei din închisoare.

Mai mult, descrierea făcută de reclamant privind facilităţile închisorii, atât în adresele sale iniţiale trimise Curţii, cât şi în observaţiile sale ulterioare, în special suprapopularea, obligarea de a împărţi patul cu alte persoane, saltelele deteriorate şi utilităţile sanitare neadecvate nu sunt contestate de Guvern şi sunt confirmate de rapoartele CPT asupra României. Condiţiile nu satisfac standardele europene stabilite de CPT (vezi paragrafele 73-75 de mai sus).

Prin urmare, astfel cum scoate în evidenţă CPT, efectul cumulat al suprapopulării în dormitoare de mare capacitate (şi uneori chiar insalubre), regimul sărac al activităţilor şi accesul neadecvat la utilităţile sanitare se pot dovedi a fi în detrimentul prizonierilor (vezi şi, mutatis mutandis, Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47.095/99, § 97, CEDO 2002-VI, şi Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41.035/98, § 66, 18 ianuarie 2005).

În acest context, Curtea mai reaminteşte şi că nu exclude faptul că în situaţii deosebit de grave ar putea fi luate măsuri umanitare (vezi, mutatis mutandis, Farbtuhs împotriva Letoniei, nr. 4.672/02, § 52, 2 decembrie 2004).

Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să constate că [în cauză] condiţiile din închisoare, în special suprapopularea şi lipsa de acces la igienă şi alte facilităţi adecvate stării sale de sănătate, au cauzat reclamantului suferinţe care au atins pragul tratamentului inuman şi degradant care intră sub incidenţa art. 3.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din  Convenție în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în care a fost ţinut reclamantul.

Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

Dreptul la un proces echitabil

Curtea observă încă de la început că în dosar nu există nicio dovadă care i-ar putea permite să ajungă la o concluzie în ceea ce priveşte lipsa de reprezentare în timpul testului cu poligraful la care a fost supus reclamantul. Mai mult, niciuna dintre probele aflate la dosar nu indică faptul că ar fi făcut o astfel de plângere în faţa instanţelor interne. Totuşi, chiar presupunând că reclamantul nu a fost reprezentat şi că a epuizat căile de atac interne pentru această plângere, Curtea observă că hotărârea de condamnare faţă de acesta nu s-a bazat exclusiv pe această probă. Prin urmare, deşi regretabilă, o astfel de situaţie nu este, în sine, suficientă pentru a constata încălcarea art. 6. Mai mult, nu este de datoria Curţii să speculeze asupra rezultatului pe care l-ar fi avut urmărirea penală dacă răspunsurile la testul cu poligraful nu ar fi fost luate în considerare de instanţele interne.

În ceea ce priveşte condamnarea reclamantului fără a fi fost audiat de instanţele interne, atunci când legea naţională permite ca un proces să se desfăşoare în pofida lipsei unei persoane “acuzate de o infracţiune”, persoana respectivă ar trebui să poată obţine de la o instanţă care l-a audiat o nouă examinare a fondului acuzării (vezi cauzele Colozza împotriva Italiei, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A nr. 89, p. 15, § 29, şi Ilişescu şi Chiforec, menţionată mai sus, § 34).

Curtea a stabilit deja că legislaţia românească permite casarea unei hotărâri pronunţate fără ca acuzatul să fi fost prezent şi interogat de instanţe (vezi paragraful 70 de mai sus).

În cazul de faţă, Curtea observă, alături de Guvern, că reclamantul a fost audiat, în prezenţa avocatului său ales, în faţa instanţei de fond şi a instanţelor superioare care au analizat pentru prima dată fondul cauzei (vezi paragrafele 8 şi 9 de mai sus). Cu toate acestea, la rejudecare, fondul cauzei a fost reanalizat de instanţe cu acelaşi nivel de competenţă fără a-l audia pe reclamant. Este adevărat că, spre deosebire de cauzele Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, § 19, CEDO 2000-VIII) şi Ilişescu şi Chiforec (menţionate mai sus, § 15), în care instanţele au refuzat să îi audieze pe reclamanţi şi/sau pe avocaţii acestora, deşi ei se aflau în sala de judecată, în cauza de faţă, nici reclamantul şi nici avocaţii săi aleşi (cu câteva excepţii) nu s-au prezentat la judecată.

Pe de altă parte, reclamantul nu a invocat, cel puţin de o manieră generală, o încălcare a dreptului de a fi audiat personal în urma exercitării căilor de atac, care au fost formulate prin reprezentantul său ales. De asemenea, el nu a furnizat niciun argument care să îi permită Curţii să constate că o astfel de cale de atac nu ar fi putut fi eficientă în cazul său special (vezi Cauza Ilişescu şi Chiforec, § 14).

Prin urmare, având în vedere că, potrivit art. 35 din Convenţie, recursul unui reclamant trebuie să fie efectiv, adică recursul trebuie să fie disponibil şi suficient pentru a permite reparaţia încălcărilor pretinse (vezi, mutatis mutandis, Cauza Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61.828/00, § 44, 15 ianuarie 2004), rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă conform art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie din cauza neepuizării căilor de recurs interne.

În ceea ce priveşte reprezentarea, Curtea observă încă de la început că reclamantul nu s-a plâns de lipsa de reprezentare efectivă la calea de atac formulată în faţa Curţii Supreme de Justiţie de către reprezentantul său în numele său.

Fără a ţine cont de acest lucru şi chiar presupunând că reclamantul a epuizat căile de recurs interne în această chestiune, Curtea consideră că această plângere este inadmisibilă din următoarele motive.

Prin urmare, ea observă, alături de Guvern, că de fiecare dată când instanţele l-au audiat pe reclamant sau pe martori, avocatul său a fost prezent.

Cu toate acestea, la reexaminarea cauzei, deşi avocatul reclamantului a fost prezent pe durata procesului pe fond, el nu a participat la procesul în apel. Mai mult, el nu a oferit o explicaţie acceptabilă nici pentru absenţa sa, nici pentru neasigurarea unei substituiri (vezi paragrafele 26, 39, 71 şi 72 de mai sus), deşi avea obligaţia legală să o facă. Curtea Supremă de Justiţie a acordat două amânări pentru a asigura reprezentarea reclamantului de către un avocat ales, dar fără rezultat.

În acest context, era rezonabil ca instanţele să numească avocaţi din oficiu (vezi, a contrario, Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, § 38).

Pentru toate aceste motive, ea consideră că această cerere este vădit neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

Durata procedurii penale

Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procesului trebuie evaluată ţinându-se seama de circumstanţele speţei şi de următoarele criterii: complexitatea cazului şi comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente (vezi, printre multe altele, Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [MC], nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea a constatat adesea încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie în cauze care au ridicat probleme similare cu cea de faţă (vezi Cauza Pelissier şi Sassi).

După ce a analizat toate elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să o determine să ajungă la o altă concluzie în cauza de faţă.

În mod special, Curtea observă că instanţelor le-au trebuit aproape 6 ani pentru a dispune evaluarea psihiatrică obligatorie a reclamantului. Ea nu acceptă argumentul Guvernului că această perioadă lungă a fost cauzată de complexitatea cazului, în măsura în care reclamantul a fost acuzat de omor deosebit de grav încă de la începutul procesului, iar obligaţia de examinare psihiatrică în astfel de cazuri este stipulată direct prin lege.

De asemenea, Curtea mai reaminteşte că, deoarece trimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei ca urmare a unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul unuia şi aceluiaşi set de proceduri divulgă o deficienţă serioasă a sistemului judiciar (vezi Cauza Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003). Din cauza acestor trimiteri spre rejudecare, cauza a fost soluţionată corect de instanţa de fond abia la data de 10 iunie 2002, adică după 8 ani de la ratificarea Convenţiei, din care timp de 6 ani instanţele au fost în judecată continuă.

În fine, Curtea acordă o mare importanţă mizei din cauza de faţă pentru reclamant, care a fost acuzat de omor deosebit de grav.

Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că, în speţă, durata procesului a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa de “termen rezonabil”.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI   HOTĂRÂREA din 6 decembrie 2007, definitivă la 6 martie 2008, în Cauza Bragadireanu împotriva României , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 4 iunie 2010