Articolul 94 din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[1] stabilește că magistrații, judecători şi procurori, răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii. Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (Art. 96 alin. 1). Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. Potrivit alin. (5) al art. 96, nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice (Art. 96 alin. 6). După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Având în vedere jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului în domeniul art. 5 din convenție, ne putem pune întrebarea dacă magistrații au fost întotdeauna de bună-credință, dacă nu cumva încălcarea principiului de nevinovăție nu reprezintă vreodată o exercitare a funcției cu rea-credinţă sau printr-o gravă neglijenţă. [...]
|
||||||
|
Prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 (pronunțată în Dosarul nr. 3023/1/2010), ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, Completul de 9 Judecători a admis recursurile declarate de inculpaţii CĂŞUNEANU COSTEL, COSTINIU FLORIN şi LOCIC MARIUS împotriva încheierii nr. 604 din 9 aprilie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, [...] Autorul acesteia susţine, în esenţă, că pe baza dispoziţiilor cuprinse în art. 136 alin. (1) lit. d) şi art. 148 alin. (1) din Codul de procedură penală se pot emite, succesiv, mai multe mandate de arestare preventivă împotriva unei persoane, depăşindu-se astfel durata arestării preventive stabilită de art. 23 alin. (5) din Constituţie şi [...]
Curtea reaminteşte că perioada acoperită de art. 5 § 1 c) din Convenţie se încheie în general la data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse împotriva părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc numai în primă instanţă (Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce priveşte perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III (extrase)]. Curtea constată încă de la început că, în cauza de faţă, perioada vizată de art. 5 § 3 a început la data de 19 martie 2002, data arestării reclamantului. În ceea ce priveşte durata arestării preventive, ea s-a încheiat odată cu sentinţa de condamnare pronunţată de Judecătoria Deva la data de 10 februarie 2003. Această perioadă a durat, prin urmare, 10 luni, 3 săptămâni şi o zi. Curtea consideră că această durată este suficient de lungă pentru a putea ridica probleme din perspectiva art. 5 § 3 (Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, §§ 8-24, 4 octombrie 2005, şi Castravet împotriva Moldovei, nr. 23.393/05, §§ 7-14, 13 martie 2007). Continue reading ARESTARE PREVENTIVĂ Art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca şi cum ar autoriza o arestare preventivă în mod necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi [vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-l (extrase), şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007]. În acest sens, ea reaminteşte că numai precizând motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control public al administrării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003); în plus, argumentele pro şi contra repunerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)]. Continue reading ARESTARE PREVENTIVĂ, PERICOL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ, PĂRŢI, PROCUROR, URMĂRIRE PENALĂ, PROCES ECHITABIL Dispoziţiile art. 149 alineatul final din Codul de procedura penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul ca durata arestării dispusă de instanţa în cursul judecăţii poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 din Constituţie. Curtea Constituţională, decizia nr. 60 din 25 mai 1994, [...] Atunci când o persoană este privată de libertate, folosirea împotriva sa a forţei fizice, dacă aceasta nu este determinată de însuşi comportamentul victimei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de articolul 3. [...] |
||||||
|
Copyright © 2012 Dorin CIUNCAN - All Rights Reserved |
||||||