Dispoziţiile art. 911 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni (Curtea Constituțională, Deciziei nr. 410 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008). Curtea Constituţională a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare. [...]
|
||||||
|
Chiar dacă articolul 6 nu recunoaşte pârâtul un drept absolut de a obţine participarea martorilor în faţa unei instanţe, cu toate acestea, dreptul la apărare este restrâns într-o manieră incompatibilă cu garanţiile articolului 6 atunci când condamnarea se bazează exclusiv sau într-o măsură decisivă pe declaraţiile făcute de către o persoană pe care acuzatul a fost în imposibilitatea de a interoga, nici în stadiul instrucției, nici în timpul dezbaterilor. [...] În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 146 şi art. 215 alin. 5 din Codul penal încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, principiul legalităţii pedepsei, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora, deoarece condiţionează [...] din moment ce o depoziţie, indiferent că a fost făcută de un martor stricto sensu sau de un coinculpat, este susceptibilă să întemeieze, într-un mod substanţial, condamnarea învinuitului, constituie o mărturie acuzatorie, iar garanţiile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie îi sunt aplicabile. [...] Art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca şi cum ar autoriza o arestare preventivă în mod necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi [vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-l (extrase), şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007]. În acest sens, ea reaminteşte că numai precizând motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control public al administrării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003); în plus, argumentele pro şi contra repunerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)]. Continue reading ARESTARE PREVENTIVĂ, PERICOL PENTRU ORDINEA PUBLICĂ, PĂRŢI, PROCUROR, URMĂRIRE PENALĂ, PROCES ECHITABIL
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat și proclamat Declarația universala a drepturilor omului. După acest act istoric, Adunarea Generala a recomandat statelor membre sa nu precupețească nici unul din mijloacele care le stau la dispoziție pentru a publica în mod solemn textul Declarației și “pentru a face astfel ca el sa fie distribuit, afișat, citit și comentat, în principal în scoli și în alte instituții de învățământ, indiferent de statutul politic al țărilor sau teritoriilor”. Continue reading PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţă, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere readucerea în discuţie a soluţiei date în mod definitiv unui litigiu şi lipsirea reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la finalul procedurii, în urma unui recurs în anulare (vezi, printre altele, Brumărescu, menţionată mai sus, §§ 61, 77 şi 80, SC Maşinexportimport Industrial Group SA, menţionată mai sus, §§ 32 şi 46-47, şi Piaţa Bazar Dorobanţi SRL împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23 şi 33, 4 octombrie 2007). Continue reading RECURS ÎN ANULARE, SECURITATEA RAPORTURILOR JURIDICE, PROCES ECHITABIL , BUNURI, OBLIGAŢIE DE MIJLOACE dreptul la o procedură în contradictoriu, în sensul art. 6 § 1, “implică, în principiu, pentru părţile la un proces, penal sau civil, facultatea de a lua la cunoştinţă orice probă sau observaţie prezentată judecătorului, chiar şi de către un magistrat independent, pentru a-i influenţa decizia, şi de a o discuta”.Este în joc în special încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei: ea se întemeiază, printre altele, pe garanţia de a se fi putut exprima asupra fiecărei probe din dosar. [...] se regăsesc în prezenta cauză cele două elemente care au condus Curtea în Cauza Brumărescu la constatarea ignorării principiului securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi repunerea pe rol a unei hotărâri definitive care dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în plus, executată. [...] Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat “reţinute”, adică analizate corespunzător de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 prevede în sarcina “instanţei” obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca asta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument în parte [...] |
||||||
|
Copyright © 2012 Dorin CIUNCAN - All Rights Reserved |
||||||