DICȚIONAR DE DREPT PENAL

Dorin Ciuncan

DICȚIONAR  DE  DREPT  PENAL

comentat și adnotat

PARTEA GENERALAart. 1-187
Titlul I – Legea penală și limitele ei de aplicareart. 1-14
Capitolul I – Principii generaleart. 1-2 
Capitolul II – Aplicarea legii penaleart. 3-14 
Secțiunea 1 – Aplicarea legii penale în timpart. 3-7 
Secțiunea a 2-a – Aplicarea legii penale în spațiuart. 8-14 
Titlul II – Infracțiuneaart. 15-52 
Capitolul I – Dispoziții generaleart. 15-17 
Capitolul II – Cauzele justificativeart. 18-22 
Capitolul III – Cauzele de neimputabilitateart. 23-31 
Capitolul IV – Tentativaart. 32-34 
Capitolul V – Unitatea și pluralitatea de infracțiuniart. 35-45 
Capitolul VI – Autorul și participanțiiart. 46-52 
Titlul III – Pedepseleart. 53-106 
Capitolul I – Categoriile pedepselorart. 53-55 
Capitolul II – Pedepsele principaleart. 56-64 
Secțiunea 1 – Detențiunea pe viațăart. 56-59 
Secțiunea a 2-a – închisoareaart. 60 
Secțiunea a 3-a – Amendaart. 61-64 
Capitolul III – Pedeapsa accesorie și pedepsele complementareart. 65-70 
Secțiunea 1 – Pedeapsa accesorieart. 65 
Secțiunea a 2-a – Pedepsele complementareart. 66-70 
Capitolul IV – Calculul duratei pedepselorart. 71-73 
Capitolul V – Individualizarea pedepselorart. 74-106 
Secțiunea 1 – Dispoziții generaleart. 74 
Secțiunea a 2-a – Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravanteart. 75-79 
Secțiunea a 3-a – Renunțarea la aplicarea pedepseiart. 80-82 
Secțiunea a 4-a – Amânarea aplicării pedepseiart. 83-90 
Secțiunea a 5-a – Suspendarea executării pedepsei sub supraveghereart. 91-98 
Secțiunea a 6-a – Liberarea condiționatăart. 99-106 
Titlul IV – Măsurile de siguranțăart. 107-112 
Capitolul I – Dispoziții generaleart. 107-108 
Capitolul II – Regimul măsurilor de siguranțăart. 109-112 
Titlul V – Minoritateaart. 113-134 
Capitolul I – Regimul răspunderii penale a minoruluiart. 113-116 
Capitolul II – Regimul măsurilor educative neprivative de libertateart. 117-123 
Capitolul III – Regimul măsurilor educative privative de libertateart. 124-127 
Capitolul IV – Dispoziții comuneart. 128-134 
Titlul VI – Răspunderea penală a persoanei juridiceart. 135-151 
Capitolul I – Dispoziții generaleart. 135-137 
Capitolul II – Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridiceart. 138-145 
Capitolul III – Dispoziții comuneart. 146-151 
Titlul VII – Cauzele care înlătură răspunderea penalăart. 152-159 
Titlul VIII – Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepseiart. 160-164 
Titlul IX – Cauzele care înlătură consecințele condamnăriiart. 165-171 
Titlul X – înțelesul unor termeni sau expresii în legea penalăart. 172-187 
PARTEA SPECIALĂart. 188-446 
Titlul I – Infracțiuni contra persoaneiart. 188-227 
Capitolul I – Infracțiuni contra viețiiart. 188-192 
Capitolul II – Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătățiiart. 193-198 
Capitolul III – Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familieart. 199-200 
Capitolul IV – Agresiuni asupra fătuluiart. 201-202 
Capitolul V – Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdieart. 203-204 
Capitolul VI – Infracțiuni contra libertății persoaneiart. 205-208 
Capitolul VII – Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabileart. 209-217 
Capitolul VIII – Infracțiuni contra libertății și integrității sexualeart. 218-223 
Capitolul IX – Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții privateart. 224-227 
Titlul II – Infracțiuni contra patrimoniuluiart. 228-256 
Capitolul I – Furtulart. 228-232 
Capitolul II – Tâlhăria și pirateriaart. 233-237 
Capitolul III – Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederiiart. 238-248 
Capitolul IV – Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electroniceart. 249-252 
Capitolul V – Distrugerea și tulburarea de posesieart. 253-256 
Titlul III – Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de statart. 257-265 
Capitolul I – Infracțiuni contra autoritățiiart. 257-261 
Capitolul II – Infracțiuni privind frontiera de statart. 262-265 
Titlul IV – Infracțiuni contra înfăptuirii justițieiart. 266-288 
Titlul V – Infracțiuni de corupție și de serviciuart. 289-309 
Capitolul I – Infracțiuni de corupțieart. 289-294 
Capitolul II – Infracțiuni de serviciuart. 295-309 
Titlul VI – Infracțiuni de falsart. 310-328 
Capitolul I – Falsificarea de monede, timbre sau de alte valoriart. 310-316 
Capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcareart. 317-319 
Capitolul III – Falsuri în înscrisuriart. 320-328 
Titlul VII – Infracțiuni contra siguranței publiceart. 329-366 
Capitolul I – Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferateart. 329-333 
Capitolul II – Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publiceart. 334-341 
Capitolul III – Nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor exploziveart. 342-347 
Capitolul IV – Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de legeart. 348-351 
Capitolul V – Infracțiuni contra sănătății publiceart. 352-359 
Capitolul VI – Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informaticeart. 360-366 
Titlul VIII – Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socialăart. 367-384 
Capitolul I – Infracțiuni contra ordinii și liniștii publiceart. 367-375 
Capitolul II – Infracțiuni contra familieiart. 376-380 
Capitolul III – Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedateart. 381-384 
Titlul IX – Infracțiuni electoraleart. 385-393 
Titlul X – Infracțiuni contra securității naționaleart. 394-412 
Titlul XI – Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armateart. 413-437 
Capitolul I – Infracțiuni săvârșite de militariart. 413-431 
Capitolul II – Infracțiuni săvârșite de militari sau de civiliart. 432-437 
Titlul XII – Infracțiuni de genocid, contra umanității și de războiart. 438-445 
Capitolul I – Infracțiuni de genocid și contra umanitățiiart. 438-439 
Capitolul II – Infracțiuni de războiart. 440-445 
Titlul XIII – Dispoziții finaleart. 446 

 

ABREVIERI

alin.                                           alineat

ANAF                                       Agenția Națională de Administrare Fiscală

ANI                                        Agenția Națională de Integritate

apud                                       citat după

art.                                          articol

BNR                                        Banca Națională a României

B. Of.                                      Buletinul Oficial

B.J.                                         Buletinul jurisprudenței

c.                                            contra, versus

C. Ap.                                     Curtea de Apel

Cas. II                                     Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția a II‑a

C. Cass                                    Curtea de casație franceză

C. civ.                                     Codul civil

C. com.                                   Codul comercial

 CCR                                        Curtea Constituțională              

C.D.                                        Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem

CEDH                                     Cour Européenne des Droits de l’Homme, European Court of Human Rights

CEDO                                     Curtea Europeană a Drepturilor Omului

cf.                                           confer

C. fisc.                                     Codul fiscal

C.N.V.M.                                Comisia Națională a Valorilor Mobiliare

col.                                         colegiu

Convenție                               Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

C. pen.                                    Cod penal

C. pen. anterior                       Codul penal din 1969

C. pr. civ.                                Codul de procedură civilă

C. pr. fisc.                               Codul de procedură fiscală

C. pr. pen.                               Codul de procedură penală

C. pr. pen. anterior                                   Codul de procedură penală din 1968

CSJ                                                         Curtea Supremă de Justiție

C.S.M.                                                    Consiliul Superior al Magistraturii

Culegere                                  Culegere de decizii a curții de apel, tribunalului, Curții Supreme de Justiție,   Culegere de hotărâri şi decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului   (publicație) 

DR                                          Decizii şi rapoarte ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului (publicații)

 D. N. A.                                 Direcția Națională Anticorupție

dec. (civ./pen.)                       decizia (civilă/penală)

ECHR                                      The European Court of Human Rights,   C.E.D.O.   (publicații)

ed.                                        ediția

Ed.                                        Editura

e-OJ                                                      ediția electronică a Jurnalului Oficial UE (de la 1 iulie 2013)

 EPPO                                      Parchetul European

ETS                                     Europe Treaty Series (engl.), seria de tratate ( până în anul 2004)

G c.                                     Grand Chamber (engl.) Marea Cameră

GBP                                        lira sterlină

GPS                                     Global Positioning System (engl.), sistem de  poziționare globală

H.G.                                    Hotărârea Guvernului

ibidem                               în același loc

idem                                  același, la fel, tot așa

Î C. C. J.                            Î.C.C.J.

IRDO                                   Institutul Român pentru Drepturile Omului

JAI                                       Consiliul Justiție şi Afaceri Interne

JOUE                                  Le Journal officiel de l’Union européenne (fr.) (publicație)

Jurnalul Oficial                   Jurnalul Oficial al UE (JOUE) (publicație)

L                                          (seriile) culegerea oficială a actelor legislative ale UE  (publicație)

lit.                                     litera

J.N.                                   Revista „Justiția Nouă”

JO                                     Journal Officiel (francez)

Jud.                                   Judecătoria

MC                                       Marea Cameră

M. Of.                               Monitorul Oficial al României ( Partea I )

n                                   numărul (pentru limba franceză)

n.n.                                   nota noastră

O.G.                                  Ordonanța de Guvern

O.U.G.                              Ordonanța de urgență a Guvernului

op. cit.                              opera citată

p.                                             pagina

PIDCP                                   Pactul international cu privire la drepturile civile si politice 

P. Î. C. C. J.                       Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.

pct.                                   punct

pp.                                    paginile

prev.                                         prevăzut/ă       

RDC                                  Revista de drept comercial

RDP                                  Revista de drept penal

RRD                                  Revista Română de Drept

R.A.                                  Regie Autonomă

rap.                                          raportat

ref.                                           Cu referire la

s. (pen./civ./mil.)               secția (penală/civilă/militară)

Seria                                      Hotărâri şi decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului

sent. (pen./civ.)                 sentința (penală/civilă)

s.ns.                                  sublinierea noastră

sqq.                                   și următoarele

STE                                       (Seria tratate) Consiliul Europei, începând cu anul 2004 (publicație)

supra                                mai sus

ș.a.                                    și alții (altele)

t.                                       tomul

Trib.                                  Tribunalul

Trib. jud.                           Tribunalul județean/județului

Trib. reg.                           Tribunalul regional/regiunii

Trib. Suprem                     Tribunalul Suprem

UE                                         Uniunea Europeană

v.                                            vezi la, du-te la

vol.                                   volumul

   

Aprecierea valorii pertinente și a relevanței pentru practică ne aparține; fiind pur subiectivă, constituie doar un simplu moment de reflecție pentru cei interesați.

Cunoașterea problematicii legate de dreptul penal și procesual penal nu poate oferi totuși decât o perspectivă limitată asupra fenomenului judiciar actual (autorități, im­plicații politice etc.).

Ne bucurăm dacă punctele de vedere exprimate vor reprezenta un sprijin în activitatea operativ‑curentă sau, cel puțin, un moment de reflecție doctrinară pentru magistrați și avocați.

Este permisă orice utilizare privată (reproducere ulterioară), sub rezerva drep­tului moral prevăzut în art. 35,  alin. (4),  respectiv alin. 2 lit. d) din Legea nr. 8/1996, republicată, și sub sancțiunea prevăzută în art. 187 sqq din aceeași lege.

Lucrarea cuprinde referiri la actele normative, jurisprudență și doctrină până la data de 1 martie 2024. Comentariile poartă amprenta datei când au fost ela­borate; este evident că soluțiile doctrinare își păstrează în întregime valabilitatea pro rata temporis.

Avem în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituțio­nalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

  


A

ABANDONUL DE FAMILIE   Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte: părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale; neîndeplinirea, cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzute de lege; neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează neexecutarea, cu rea-credință, de către cel condamnat a prestațiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptățite la întreținere din partea victimei infracțiunii. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Fapta nu se pedepsește dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește obligațiile. Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.  ( Decizia nr.  4/2017, M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017). Î.C.C.J. stabilește că: „în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. – de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale (Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,  Decizia nr. 2 din 20 ianuarie 2020 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în cazul infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., prin sintagma «săvârșirea faptei» prevăzută de dispozițiile art. 296 din Codul procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înțelege data încetării inacțiunii (data epuizării infracțiunii de abandon de familie) sau data consumării infracțiunii (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate)” – M. Of. nr. 135 din  20 februarie 2020). În cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. – de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei.Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen. poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale Dezlegarea dată prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, deși a statuat asupra naturii și calificării juridice a infracțiunii de abandon de familie în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., nu a statuat asupra interpretării sintagmei „săvârșirea faptei” din conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen., cu efecte asupra momentului de la care poate curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de titularul declanșării și desfășurării procesului penal (acțiunea penală fiind guvernată de principiul disponibilității în acest caz). Cu alte cuvinte, chestiunea de drept ce a făcut obiectul prezentei sesizări a primit o dezlegare prin Decizia nr. 4 din 20 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, M. Of., nr. 360 din 16 mai 2017, numai în ceea ce privește natura infracțiunii de abandon de familie în varianta neplății pe o perioadă de trei luni a pensiei de întreținere la care autorul a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească, or, ceea ce se solicită a se dezlega prin această întrebare prealabilă este data de la care curge termenul de 3 luni prevăzut de art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  raportat la momentul săvârșirii faptei de abandon de familie în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen.. Prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, s-a dat o interpretare a dispozițiilor art. 284 C.pr.pen.  de la 1968 cu privire la data de la care curge termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracțiunilor continue și continuate, însă, în vechea reglementare, termenul de 2 luni de introducere a plângerii prealabile curgea de la momentul în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, criteriu care nu se mai regăsește în conținutul art. 296 C.pr.pen., unde legiuitorul operează cu sintagma „săvârșirea faptei”. Ca atare, ceea ce trebuie lămurit este în ce măsură argumentele ce au susținut interpretarea dată prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, dispozițiilor art. 284 C.pr.pen.  de la 1968 pot fi aplicabile și în interpretarea sintagmei „săvârșirea faptei” din conținutul art. 296 C.pr.pen.. Sub acest aspect, practica instanțelor, dar și opinia specialiștilor consultați au fost diferite în stabilirea momentului de la care curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de titularul acțiunii penale (relevante fiind soluțiile pronunțate de instanțele din țară în materie și care au apreciat ca moment al săvârșirii faptei fie data consumării infracțiunii, fie data epuizării). În considerarea celor expuse anterior, având în vedere și modalitatea reglementării condițiilor cuprinse în conținutul art. 475 C.pr.pen., Sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de norma procedurală invocată. B. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu prezenta chestiune de drept a fost determinată de dificultatea interpretării și aplicării sintagmei „săvârșirea faptei” cuprinse în conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen., în sensul stabilirii momentului de la care curge termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă de către titularul acțiunii penale în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Calificarea juridică a infracțiunii de abandon de familie, în varianta normativă prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen. (art. 305 alin. 1 lit. c) C.pen. de la 1969), constând în „neplata cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească“, în sensul că reprezintă o infracțiune unică continuă, cu toate consecințele ce decurg de aici și momentele pe care le parcurge inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere, cel al consumării și al epuizării faptei, a fost dată prin Decizia nr. 4 din 20 martie 2017, pronunțată de Î.C.C.J.  – Completul competent să judece recursul în interesul legii, M. Of., nr. 360 din 16 mai 2017, argumentele fiind expuse pe larg în conținutul deciziei și care nu vor fi reluate. În esență, în considerentele deciziei de unificare a practicii judiciare s-au reținut următoarele „(…) calificarea juridică a faptei de abandon de familie, în varianta de la lit. c) din art. 378 alin. (1) C.pen. […], ca reprezentând o infracțiune continuă, rezultă din împrejurarea că inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere se prelungește în timp, în mod natural, după data consumării, până la încetarea activității infracționale, adică la momentul epuizării. Astfel, infracțiunea de abandon de familie se consumă la expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească și se epuizează la momentul reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească, dată la care se încheie ciclul infracțional și se autonomizează activitatea desfășurată până la acel moment“. Fiind o infracțiune la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (3) din Codul penal, ceea ce trebuie lămurit este înțelesul sintagmei „săvârșirea faptei” de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care poate fi introdusă plângerea prealabilă reglementată de dispozițiile art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  Ca o excepție de la principiul oficialității procesului penal, și în noua reglementare, legiuitorul a statuat că, în cazul anumitor infracțiuni, printre care și cea de abandon de familie, declanșarea procesului penal să se realizeze la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 295 C. pen., care trebuie introdusă în termenul de 3 luni (fiind o instituție de drept penal – cauză de pedepsibilitate și de drept procedural – condiție de procedibilitate) de la momentul când persoana vătămată sau reprezentantul legal (în cazul incapabilului sau minorului) a aflat despre săvârșirea faptei, potrivit dispozițiilor art. 296 alin (1) și (2) C.pr.pen. Prin folosirea sintagmei „săvârșirea faptei” în conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen., legiuitorul nu a prevăzut nicio distincție privind termenul de 3 luni de introducere a plângerii în raport cu formele săvârșirii infracțiunii (fapte consumate sau fapte epuizate), prin urmare, termenul curge fără nicio diferențiere din momentul cunoașterii faptei de către persoana vătămată sau reprezentantul legal, în lipsa unei dispoziții legale care să stabilească momentul inițial al curgerii termenului, respectiv momentul consumării ori cel al epuizării. Atunci când legiuitorul a dorit să facă o astfel de distincție a arătat în mod expres acest lucru, cum este cazul termenului de prescripție a răspunderii penale, când a stabilit că, în cazul infracțiunilor continue, termenul curge de la data încetării acțiunii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 154 alin. (2) C. pen. Prin urmare, dacă s-ar accepta existența unei astfel de distincții în cazul infracțiunilor continue și s-ar considera ca moment inițial al curgerii termenului de introducere a plângerii prealabile momentul epuizării, s-ar ajunge la situația în care titularul acțiunii penale, deși cunoaște momentul consumării faptei, nu ar putea să introducă plângerea între momentul consumării și cel al epuizării infracțiunii, adică până la momentul la care făptuitorul ar hotărî reluarea plății pensiei de întreținere la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească. Or, printr-o asemenea interpretare s-ar ajunge la modificarea conținutului art. 296 alin. (1) C.pr.pen.  și stabilirea unui termen mai lung decât cel avut în vedere de legiuitor. Totodată, rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut această cerință a declanșării și desfășurării procesului penal a avut în vedere atât interesul social și particular al făptuitorului de a nu lăsa la latitudinea persoanei vătămate să țină sub amenințarea formulării unei plângeri prealabile făptuitorul, dar și protecția intereselor persoanei vătămate, în acest sens relevantă fiind Decizia nr. 324 din 9 mai 2017 a Curții Constituționale, M. Of., nr. 604 din 26 iulie 2017, care a precizat, referitor la durata termenului prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. Pen. , precum și la posibilitatea de a introduce plângerea prealabilă fără indicarea obligatorie a făptuitorului, că legea nouă asigură o protecție mai bună intereselor persoanei vătămate (§ 24). Astfel, în considerarea acestor argumente, în interpretarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen., nu se poate aprecia că termenul de introducere a plângerii prealabile, pentru infracțiunea continuă de abandon de familie, în varianta normativă prevăzută în conținutul art. 378 alin. (1) lit. c) C. pen., trebuie raportat la momentul epuizării infracțiunii, după cum acest moment nici nu poate fi exclus pentru ipoteza în care persoana vătămată sau reprezentantul legal au aflat despre săvârșirea faptei la momentul epuizării faptei. Având în vedere că noua reglementare a instituției plângerii prealabile [art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.] a preluat, în esență, conținutul dispozițiilor art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968, cu câteva mici modificări în ceea ce privește stabilirea unui termen mai lung de introducere a plângerii prealabile (de 3 luni în loc de 2 luni), că acest termen curge din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul legal au cunoscut săvârșirea faptei în loc „de la momentul în care persoana vătămată sau persoana îndreptățită au cunoscut cine este făptuitorul“, fără vreo distincție privind termenul de introducere a plângerii prealabile în raport cu formele săvârșirii infracțiunii (continue sau continuate), Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile, mutatis mutandis, dispozițiile Deciziei nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, prin care s-a dat o interpretare unitară a dispozițiilor art. 284 alin. (1) C.pr.pen. de la 1968. Termenul de două luni prevăzut de art. 284 alin. 1 C.pr.pen.  de la 1968 poate să curgă: fie din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii făptuitorului; fie din momentul cunoașterii făptuitorului, moment care se poate situa după momentul consumării infracțiunii, până la cel al epuizării; fie din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea făptuitorului, în care caz nu trebuie depășit termenul de prescripție a răspunderii penale. Înalta Curte opinează că argumentele care au susținut această interpretare pot fi transpuse și în interpretarea sintagmei “săvârșirea faptei” din conținutul dispozițiilor art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.. În esență, acestea au vizat faptul că dispozițiile art. 284 alin. 1 C.pr.pen.  de la 1968 nu conțineau nicio distincție referitoare la formele de săvârșire a infracțiunii, ceea ce înseamnă că aceste dispoziții se aplică indiferent dacă infracțiunile constau în fapte consumate sau în fapte epuizate, situație care se regăsește și în actuala reglementare a instituției plângerii prealabile. Prin urmare, termenul de 3 luni de introducere a plângerii din actuala reglementare curge, fără nicio diferențiere, din momentul cunoașterii faptei de către persoana vătămată sau reprezentantul legal, în lipsa unei dispoziții legale care să stabilească ca moment inițial al curgerii termenului momentul consumării ori pe cel al epuizării. Un alt argument avut în vedere a fost legat de faptul că pentru începerea curgerii termenului de două luni din vechea reglementare nu era necesară epuizarea infracțiunii, interpretare ce trebuie dată și dispozițiilor art. 296 alin. (1) C.pr.pen., fiind suficient ca în cazul infracțiunilor continue, cum este și infracțiunea de abandon de familie în varianta normativă de la lit. c) a art. 378 alin. (1) C. pen., să fi fost începută comiterea acesteia sau să fi debutat acțiunea. Și ultimul raționament al Deciziei nr. 10 din 18 februarie 2008, pronunțată de Î.C.C.J. , Secțiile Unite, M. Of., nr. 840 din 15 decembrie 2008, întemeiat pe faptul că a considera altfel ar însemna ca persoana vătămată, care cunoaște identitatea făptuitorului, să nu introducă plângerea prealabilă în două luni din acel moment, ci să aibă la dispoziție două luni din momentul epuizării infracțiunii, ceea ce ar fi inadmisibil întrucât s-ar modifica conținutul art. 284 alin. 1 C.pr.pen.  de la 1968, își găsește pe deplin aplicabilitatea în interpretarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) C.pr.pen. Astfel, dacă s-ar opina că termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile ar curge de la momentul epuizării infracțiunii (în acest caz, momentul reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească), deși persoana vătămată sau reprezentantul legal cunosc momentul săvârșirii faptei consumate (expirarea perioadei de 3 luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească), ar însemna să se accepte că acestea nu ar putea introduce plângerea prealabilă între momentul consumării și cel al epuizării faptei, ipoteză care ar conduce la modificarea dispozițiilor art. 296 alin. (1) C.pr.pen., prin crearea unui nou termen decât cel prevăzut de legiuitor. Referitor la Decizia de îndrumare nr. 1 din data de 20 iunie 1987 a Plenului fostului Tribunal Suprem, invocată de autorul sesizării, deși în considerente stabilește ca dată a săvârșirii faptei, în cazul infracțiunilor continue, data încetării acțiunii sau inacțiunii în raport cu care se produc și consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în timp și spațiu, minoritate, prescripția răspunderii penale și alte consecințe ce sunt condiționate de epuizarea activității infracționale, se constată că nu conține nicio referire la termenul de introducere a plângerii prealabile, fiind făcută o enumerare limitată, în cazul infracțiunilor continue, a consecințelor juridice legate de momentul epuizării și cele legate de momentul consumării infracțiunii continue, vizând, în esență, consecințele juridice condiționate de momentul epuizării activității infracționale, astfel că nu are relevanță în susținerea opiniei privind data de la care curge termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile raportat la momentul epuizării faptei. În concluzie, în interpretarea dispozițiilor art. 296 C. pr. Pen. , Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor continue, curge de la data când persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei, consumate sau epuizate, interpretare îmbrățișată și în doctrină în condițiile în care dispozițiile ce reglementează termenul de introducere a plângerii prealabile nu conțin vreo distincție privind formele de săvârșire a infracțiunii (fapte consumate sau fapte epuizate). Față de toate aceste considerente de ordin teoretic expuse și având în vedere cele două decizii de unificare a practicii judiciare în materie ale instanței supreme, Înalta Curte apreciază că termenul de 3 luni de introducere a plângerii prealabile prevăzut de art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Î.C.C.J.  – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța – Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie , urmând a stabili că, în cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen., infracțiune unică continuă, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  – de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei. Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale”. (Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 2 din  20 ianuarie 2020.M. Of. nr. 135 din 20 februarie 2020)

ABSENȚA NEJUSTIFICATĂ   Absența nejustificată a oricărui militar de la unitate sau de la serviciu, care a depășit 4 ore, dar nu mai mult de 24 de ore, în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.

 ABUZUL DE AUTORITATE   Fapta superiorului sau a șefului care, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o vătămare gravă a intereselor legale ale inferiorului sau subordonatului ori îl obligă să încalce îndatoririle de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani.

ABUZUL DE ÎNCREDERE   Însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

ABUZUL DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA CREDITORILOR   Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Incriminări similare regăsim și în art.150 și 164 C. pen. elvețian, art. 313-5 și 314-7 C. pen. francez, 227 C. pen. portughez, 257-258 C. pen. spaniol, § 282 C. pen. norvegian etc. (Expunerea de motive)

ABUZUL ÎN SERVICIU   Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Dispozițiile art. 297 alin. (1) sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“.(Curtea  Constituțională,   Decizia nr.  405/2016,  M. Of. nr.517 din 8 iulie 2016 ). PrinDecizia nr. 9 din 13 februarie 2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu,  Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că Spitalul miliar este instituție publică în sensul art. 135 C.pen., iar aceasta nu poate fi autor al infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C.pen., și abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.. (M. Of. nr. 245 din  24 martie 2023). Credem că fapta funcționarului, care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor private ale unei persoane (fizice sau juridice de drept privat – inclusiv statului, atunci când acesta intră în relații de drept privat, cum ar fi relații comerciale) nu reprezintă un abuz în serviciu (sau o omisiune frauduloasă, o neglijență în serviciu).Dacă fapta privește o autoritate publică, o instituție publică, o persoană juridică de interes public, un serviciu public, precum și o activitate privată, dar de utilitate publică (de exemplu, o activitate bancară) sau de uz public vom fi în fața unui abuz în serviciu. Sub aspectul elementelor de tipicitate obiectivă, prin deciziile Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din  6iunie 2017, M. Of. nr. 517/08.07.2016 și, respectiv nr. 504/30.06.2017, conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu – atât în varianta tip, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969) și art. 297 alin. (1) C. pen., cât și în forma specială, reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care face trimitere și se raportează la normele de incriminare din C. pen. – a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, statuându-se că prin sintagma „”îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor legale menționate se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. Instanța de contencios constituțional a restrâns în mod substanțial câmpul de aplicare a normelor ce incriminează abuzul în serviciu, stabilind, în considerentele deciziei nr. 405 din 5 iunie 2016 – pe care le-a aplicat, ulterior, și cu prilejul verificării constituționalității prevederilor art. 248 C. pen. anterior (decizia nr. 392 din 6 iunie 2017,  §§ 31-38) – că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară, respectiv legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului, fiind, astfel, excluse din sfera actelor abuzive, în înțelesul legii penale, acele comportamente ale funcționarului public care sunt interzise prin acte infralegale sau acte interne ale angajatorului. Principiul legalității incriminării,  nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar (respectiv Parlamentul, prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, sau Guvernul, prin emiterea ordonanțelor sau ordonanțelor de urgență, în baza delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție) să poată stabili conduita pe care destinatarii legii sunt obligați să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale, astfel încât sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii” (§65). Așadar, orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a nesocotit îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea respectivelor atribuții a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 405/15.06.2016 și nr. 392/06.06.2017, fiind exterioare normativului penal substanțial regăsit în art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969), art. 297 alin. (1) C. pen. și, implicit, în art. 132 din Legea nr. 78/2000, acele încălcări de către funcționar ale dispozițiilor altor acte decât cele normative cu putere de lege, cum ar fi cele cuprinse în hotărâri ale Guvernului, ordine de ministru, hotărâri ale autorităților publice centrale sau locale, regulamente de funcționare sau organizare internă ale entităților publice sau private, hotărâri ale organelor de deliberare și decizie (adunarea generală a acționarilor/asociaților) sau ale celor de supraveghere și control (consiliul de administrație) din cadrul companiilor, societăților comerciale sau altor organizații, coduri etice sau deontologice, fișe ale postului ori contracte de muncă. Dată fiind imposibilitatea obiectivă, din punct de vedere al tehnicii legislative, de a configura în mod amănunțit prin legislația primară obligațiile/îndatoririle de serviciu ce revin diverselor categorii de funcționari publici care își desfășoară activitatea în anumite domenii specifice ale autorităților/entităților/instituțiilor publice, precum și consecințele nerespectării acestora, legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, însă, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional în considerentele deciziei nr. 405/2016 , aceste acte normative date în executarea legilor și ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin cele două decizii ale Curții Constituționale, analiza efectuată poate viza dispoziții din legislația secundară numai în măsura în care acestea preiau, detaliază sau explicitează obligații prevăzute expres și neechivoc în legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nefiind permisă raportarea la atribuții sau îndatoriri de serviciu stipulate în sarcina funcționarilor publici doar în acte de reglementare secundară (inclusiv în hotărâri de Guvern) sau prevăzute în detaliu în cuprinsul unor asemenea acte, deși norma de drept primar este neclară, ambiguă sau are o aplicabilitate extrem de generală. Defectuozitatea în îndeplinirea unui act, ca element de tipicitate al infracțiunii de abuz în serviciu, poate fi evaluată prin raportare la nerespectarea de către subiectul activ a unor prevederi din legislația secundară doar în situația în care acestea transpun ca atare dispoziții exprese din legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nu și în cazul în care îndeplinirea atribuțiilor de serviciu se realizează prin încălcarea unor asemenea prevederi care modifică ori chiar contravin actelor normative de reglementare primară. (Î.C.C.J. Secția penală, Decizia nr. 90/A din 1 martie 2023) Istoric vorbind,- de la abuzul în serviciu la  infracțiuni asimilate  corupției- Prin termenul public, se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public (Cu privire la domeniul public,   L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 sqq. .) Aceasta înseamnă că activitățile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăților comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiție, societățile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public. Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfășura activități de interes public. Credem că prin interes public, în sensul art.145 C.pen.  se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile. Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale. În dreptul interbelic, legea incrimina și pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcționarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuții, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competență, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcției sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracțiune și care ar fi fost săvârșită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeași pedeapsă se aplică și când asemenea activități ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva.     În toate aceste cazuri subiectul activ al infracțiunii nu putea fi decât funcționarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc. În ultima formulare a art.246 C.pen., după modificarea sa prin Legea nr.140/1996 (M. Of. nr. 289 / 1996.), abuzul în serviciu este fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligații pentru ambele părți implicate în operație. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” și să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcție de elementul subiectiv al acțiunii (I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, Partea specială, I,  Socec, București, 1937, p.129 sqq. .).   Raporturile dintre proprietar (patron, acționari), – indiferent natura proprietății (publică sau privată, concesionată sau închiriată) și salariat (și de fapt, în relații de mandat sau cel puțin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu privește o infracțiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naționale etc. Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcționarii (alții decât funcționari publici) ar fi excluși ca subiecți ai infracțiunilor de serviciu, infracțiuni (subsidiare) care privesc activități de interes public. În consecință, interesul public privește orice persoană juridică altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale. I. Potrivit art.245 C.pen. Carol al II-lea, funcționarul public care, uzurpând o atribuțiune, sau abuzând de puterea sa legală, sau depășind limitele competenței sale, ori abătându-se în orice alt mod de la îndatoririle inerente funcțiunii sale, săvârșește un act pe care legea nu-l consideră infracțiune, în scopul de a procura cuiva, pe nedrept, vreun folos sau de a-i cauza o păgubire de orice fel comitea delictul de abuz de putere. Legea incrimina și pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcționarului public, care ar consista, fie din uzurparea unei atribuții, fie dintr-un abuz al puterii sale legale, fie dintr-un exces de competență, ori abătându-se în orice mod de la îndatoririle inerente funcției sale printr-o activitate pe care legea nu o considera infracțiune și care ar fi fost săvârșită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a-i cauza o pagubă. Aceeași pedeapsă se aplică și când asemenea activități ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva (I. Ionescu-Dolj, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. II, Partea specială, I, Socec, București, 1937, p.129 sqq.) . În toate aceste cazuri subiectul activ al infracțiunii nu putea fi decât funcționarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc. În ultima formulare a art.246 C.pen., după modificarea sa prin Legea nr.140/1996  (M. Of. nr.289 din 14 noiembrie 1996.), abuzul în serviciu este fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Dacă vom corobora acest text cu cel al art.258, de asemenea modificat prin Legea nr.140/1996, vom observa că legiuitorul extinde această incriminare – ca de altfel și celelalte dispoziții prevăzute în art.257-250 C.pen. – privitoare la funcționarii publici și celorlalți funcționari, caz în care pedeapsa este între 6 luni și 1 an și jumătate. Din perspectivă istorică, observăm că titlul secțiunii V „Abuzul de putere” al Codului penal antebelic a fost înlocuită cu „Abuzul de serviciu”, pentru a se pune de acord titlul secțiunii cu denumirea infracțiunii  (De asemenea, amintim că titlul III al codului privea infracțiunile contra administrației publice).        În 1950, textul privind pe funcționarul public a fost modificat prin eliminarea atributului public  (Decretul nr.192, publicat în B. Of. nr.67 din 5 august 1950). Ceea ce caracteriza în principal subgrupa infracțiunilor de serviciu, inclusiv în Codul din 1968 era bunul mers al activităților organizațiilor de stat și a celor obștești (și implicit, apărarea intereselor legale ale particularilor), ca valoare socială apărată  (V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice … vol. IV, p.75 sqq. .). Ne amintim că din punct de vedere penal prin termenul obștesc se înțelegea tot ce interesa organizațiile de stat, organizațiile obștești sau orice organizații care desfășura o activitate utilă din punct de vedere social și care funcționa potrivit legii.Doctrina și jurisprudența au extins – pe aceeași linie de gândire – înțelesul noțiunii nu numai la avutul patrimonial al organizațiilor socialiste, ci la tot ceea ce interesa obștea (organizații sindicale, politice, de tineret, sportive, științifice, de masă, bisericile, comitetele de părinți, asociațiile locatarilor etc. Șt. Daneș, Comentariuîn Colectiv, „Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat”, Partea generală, Editura Științifică, București, 1972,  p.698-700.). Astăzi, prin termenul public, se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public. Aceasta înseamnă că activitățile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăților comerciale este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât prin definiție, societățile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public. Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfășura activități de interes public.    Un prim argument este acela că, deși titlul IV limitează ocrotirea juridică la activități de interes public, textele incriminărilor mențin extinderea justificată, credem noi, la orice funcționar, chiar al unei persoane juridice de drept privat. Prin funcționar, în sensul codului nostru penal, se înțelege persoana funcționarului public, dar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul oricărei persoane juridice (de drept public sau de drept privat În doctrină și în jurisprudență a fost consacrată noțiunea de „gestionar de fapt”, considerându-se că gestionarul de fapt poate fi subiect al infracțiunii de delapidare. v doctrina la O. Loghin; T. Toader, Drept penal român,Partea specială, „Șansa”, București, 1996,  p.292-293. Jurisprudența se află în Colectiv, Practică judiciară penală, vol. III, p.149, cu comentariul V. Papadopol. Prin gestionar de fapt se înțelegea persoana care îndeplinea, în fapt, activitățile pe care le desfășura, ca atribuție principală de serviciu, un gestionar. Aceasta însemna o lărgire deosebită dată subiectului activ al infracțiunii de delapidare, sferă care se menține în principiu și astăzi, cu limitele pe care le observăm mai jos. Astfel, noțiunea de funcționar în sens penal, o conține pe aceea de funcționar public. După cum arătam, funcționarul public nu este limitat numai la un salariat. Sensul noțiunii de funcționar public este definit prin extensie și către orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de forma de învestire, o însărcinare de orice natură, evident, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art.145 C.pen. Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Aceasta înseamnă că funcționarul public poate fi și un funcționar public de fapt, altul decât un anumit salariat. Error communis facet ius. În dreptul familiei, ne amintim, lipsa de calitate de delegat de stare civilă nu împiedică deci valabilitatea căsătoriei dacă a existat convingerea generală că persoana avea calitatea de a instrumenta actul.  În cadrul larg al gestiunii de afaceri, se creează obligații pentru ambele părți implicate în operație. Garantul trebuie să depună grija deosebită “ca un bun tată de familie” și să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcție de elementul subiectiv al acțiunii. (T.R. Popescu-Brăila, Drept civil, București, 1993, p. 48 sqq. .). schimb, funcționarul, altul decât funcționarul public, trebuie să fie întotdeauna un salariat, adică o persoană aflată într-un raport juridic de muncă, pe baza unui contract de muncă. Este posibil ca nu aceasta să fi fost intenția legiuitorului (de a schimba sensul larg al termenului). Dar cum orice interpretare este (chiar rațională) dar de strictă interpretare, nici noi nu putem adăuga la textul legii.  Persoana despre care este vorba în alin.1, la care face trimitere alin.2 al art.147 C.pen.  este persoana cu toate caracteristicile, atributele și delimitările indicate în text. Aceasta înseamnă că funcționarul de fapt arătat în alineatul 1 al  art.147 C.pen.  este numai acela care este în serviciul unei unități publice sau de interes public.           Salariatul care exercită o însărcinare în serviciul unui agent economic poate să nu aibă întotdeauna ca atribuție de serviciu, sau ca principală atribuție de serviciu gestionarea sau administrarea unor bunuri, dar trebuie să fie în orice caz salariat al persoanei juridice pe care o prejudiciază prin însușirea, folosirea sau traficarea de bunuri. Chiar dacă el acționează, cum spuneam, ca gestionar de fapt, el este subiect activ al infracțiunii de delapidare numai dacă subiectul pasiv este agentul economic care l-a angajat. Menționăm că, potrivit dreptului muncii persoana delegată rămâne mai departe în serviciul unității cu care a încheiat contractul (schimbându-se, temporar, doar locul prestării muncii).În cazul detașării, are loc o cesiune temporară a contractului de muncă, în interesul și al noii unități.    Dacă legiuitorul ar fi dorit să extindă aria de cuprindere a salariatului de fapt ar fi menționat condiția exercitării activității chiar și temporar, chiar cu orice alt titlu (decât contractul de muncă), indiferent de forma de învestire sau desemnare, însărcinarea fiind de orice natură, chiar neretribuită. Dar dacă orice salariat exercită orice (altă) însărcinare în serviciul agentului economic, el poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare chiar dacă nu este angajat în funcția de administrator sau gestionar. Este singura extindere rațională a calității de gestionar de fapt pe care o putem accepta. Textul art.147 C.pen.  în vechea redactare asimila funcționarilor orice persoană (nu orice salariat) care îndeplinea o însărcinare în serviciul unui organ sau instituții de stat, ori unei întreprinderi sau organizații economice de stat, indiferent dacă primea sau nu o retribuție. Credem că este suficient pentru a nu mai insista în evidențierea diferenței(Am arătat la început că analizăm sfera noțiunii de funcționar în sensul Codului penal. În principiu, noțiunile trebuie folosite cu același conținut în orice ramură de drept, dacă este posibil. Atunci când legiuitorul dorește, el se poate depărta de la sensul general definit.  Funcționarul trebuie să fie întotdeauna în serviciul unei unități (în sensul alineatului 1 al articolului 147 C.pen.) sau în serviciul unei alte persoane juridice. Atât vechiul art.150, cât și noua reglementare dată alineatului 2 prin Legea nr.140/1996 dispun că prin înscris oficial se înțelege, în sensul legii penale orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art.145 sau care aparține unei asemenea unități  (Actul solicitat urmează a se îndrepta, în viitor, spre autoritățile publice, dar, deocamdată până la prezentarea sa unei autorități, nu se poate considera ca emanând de la o unitate publică. jurisprudența mai veche s-a statuat pe bună dreptate că partea din formularul de restituire C.E.C. care a fost falsificată reprezintă o simplă cerere de restituire a deponentului, deci un înscris sub semnătură privată. (T. reg. Brașov, Col.  pen., dec. nr.2413/1967, în “Revista română de drept” nr.3/1968, p.175). Totuși, din moment ce această cerere s-a înregistrat la oficiul C.E.C., ea a devenit un înscris oficial. -O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Ed. “Șansa”, București, 1996, p.481). Indiferent dacă asupra formularului s-au făcut sau nu operațiuni de verificare a datelor înscrise, dacă s-au făcut mențiuni sau nu, din momentul primirii actului de către oficiant, el aparține unei unități publice, în sensul art.150 C.pen., el dobândește calitatea de “înscris oficial”.  În consecință, falsificarea adeverinței reprezintă falsificarea unui înscris sub semnătură privată (dacă a fost făcută prin vreunul din modurile arătate în art.288) patronul-făptuitor încredințându-l altei persoane, spre folosire, în vederea producerii consecințelor juridice. Prin modalitățile arătate în art. 288 (fals material în înscrisuri oficiale) la care art.290 face trimitere se înțelege contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea lui în orice mod.  A falsifica un înscris prin contrafacerea scrierii nu înseamnă a falsifica un înscris (neapărat) oficial prin imitarea scrisului, ci reproducerea conținutului pe care, în mod absolut, îl are un asemenea înscris adevărat, înseamnă a plăsmui, a ticlui un asemenea înscris căruia, chiar numai prin prezentarea sa, i se atribuie aparența unui înscris adevărat. (Plen T.S. dec. îndrum. 1/1970, în C.D., p.42; v și V. Dongoroz, ș.a., Explicații teoretice, vol. IV, p.426; Colectiv, Codul penal comentat și adnotat, vol. II, p.251-252; O. Loghin, T. Toader, op.cit., ed.1996, p.482). Ceea ce vrem să subliniem este faptul că din punct de vedere penal acestui înscris sub semnătură privată i se atribuie aparența unui înscris oficial autentic, adevărat, el reprezentând, de la data intenției de a fi folosit în a produce efecte juridice un mod de falsificare, în sensul art.288, fără a fi, deocamdată, înscris oficial; falsul prin ticluire este un fals sub semnătură privată.   În ce privește persoana căreia i s-a încredințat spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, un asemenea înscris, ea este instigator la infracțiunea prevăzută în art. 290 C.pen. Prin folosirea înscrisului sub semnătură privată, (evident) cunoscând că este fals, folosire făcută în vederea producerii unei consecințe juridice, s-a consumat infracțiunea de uz de fals. Un alt aspect pe care înțelegem să îl abordăm este al comparației cu infracțiuni de fals în declarații. La falsul în înscrisuri sub semnătură privată obiectul material îl constituie înscrisul falsificat, care constituie, în același timp, și produs al infracțiunii; în schimb, la falsul în declarații obiectul material nu este înscrisul ticluit, ci declarația scrisă sau înscrisul (real, adevărat în materialitatea lui, în sensul că în el s-a consemnat o declarație) în care s-a consemnat (de oficiant) declarația făcută oral.   Diferența între un înscris ce va aparține unei unități și este încredințat altei persoane spre folosire și o declarație scrisă făcută în vederea producerii unei consecințe juridice pentru altul (de exemplu, asistența medicală se acordă gratuit în baza prevederilor art. 145 alin. 2 lit. a, b și c din Codul muncii și a Decretului nr. 246/1958) este faptul că în ambele cazuri înscrisul aparține unei unități, dar declarația consemnată este întotdeauna orală și consemnată într-un înscris întotdeauna oficial. Terța persoană atestă ea semnătura declarantului.    Dar ceea ce trece pe prim plan este scopul folosirii falsurilor.   În esență, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă constituie infracțiunea de înșelăciune, în forma calificată, și anume prin folosirea unei calități de angajat, mincinoase.   Ca atare, ne înscriem, alături de o parte a doctrinei și jurisprudenței (v discuțiile la V. Papadopol, Comentarii, în Colectiv, „Practica judiciară penală”, vol. III, p.134 sqq. . În sens contrar, T.S., S. pen., dec. 2390/1970 în „Revista română de drept” nr.2/1971, p.182), în curentul de opinie potrivit căruia infracțiunea de înșelăciune calificată nu absoarbe infracțiunile de fals și uz de fals. Pentru terț, mijlocul fraudulos constituind el însuși o infracțiune, se aplică regulile concursului de infracțiuni (art.215 alin.2 C.pen. ); fapta funcționarului care emite un asemenea act nu reprezintă o înșelăciune în dauna unității spitalicești, ci un abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiune prevăzută în art.248 C.pen.  raportat la art.258 C.pen. .  Dacă adeverința este eliberată chiar de patron (de exemplu, la o societate mică), acesta va fi autorul infracțiunii numai dacă el este salariat în sensul Codului muncii la propria societate. De exemplu, directorii sau administratorii pot fi asociați sau neasociați, desemnați prin contractul de societate sau de adunarea acționarilor. (Vezi și S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. II, București, 1993, p.253 sqq. .). Evident că dacă raporturile sunt numai de drept comercial (un mandat de exemplu cf. art.42 din Legea nr.31/1990), dacă nu sunt plătiți cu un salariu, ei nu dobândesc nici calitatea de salariat în sensul art.147 alin.2 C.pen., întrucât nu orice însărcinare în serviciul unei persoane juridice transformă pe patron într-un funcționar de fapt.      Susținem aceasta întrucât în sensul dreptului penal nu există o incompatibilitate de principiu angajat/persoană care angajează. Potrivit art.106 din Legea nr.31/1990, salarii fixe vor putea fi acordate administratorilor și cenzorilor. Dacă unitatea (privată) reprezintă în serviciu sau utilitate publică, în sensul art.147 alin.1 raportat la art.145 C.pen., nu se mai cere calitatea de salariat, patronul fiind, din punct de vedere penal, funcționar public. Cu privire la domeniul public v L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 sqq. Cu privire la serviciile publice v A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, București 1996, p.103 și p.106.     Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învățământ – institute pedagogice conform Decretului nr.228/1976; de medicină legală – Decretul nr.446/1966); ca persoane juridice (fundații) pe baza Legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R.A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Clinico -Farmaceutică, potrivit H.G. nr.1314/1996); iar cele mai multe ca societăți comerciale (v H.G. nr.1284/1990; H.G. nr.100/1991 modificată prin O.G. nr.25/1995). Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R.A. Un alt aspect pe care înțelegem să îl abordăm este al comparației cu infracțiuni de fals în declarații. La falsul în înscrisuri sub semnătură privată obiectul material îl constituie înscrisul falsificat, care constituie, în același timp, și produs al infracțiunii; în schimb, la falsul în declarații obiectul material nu este înscrisul ticluit, ci declarația scrisă sau înscrisul (real, adevărat în materialitatea lui, în sensul că în el s-a consemnat o declarație) în care s-a consemnat (de oficiant) declarația făcută oral. În momentul încredințării actului unei administrații publice (spitalicești, de stat sau așezământ privat etc.) înscrisul este înscris oficial întrucât, din acest moment, actul care avea aparența de adevăr, aparține unei unități la care se referă art.145 C.pen. II. Credem că prin interes public, în sensul art.145 C.pen.  se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile. Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale. În consecință, interesul public privește orice persoană juridică altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale. Dar este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice. Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii înaintate (sau care trebuie prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări). Dar ceea ce trece pe prim plan este scopul folosirii falsurilor.   În esență, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă constituie infracțiunea de înșelăciune, în forma calificată, și anume prin folosirea unei calități de angajat, mincinoase.   Ca atare, ne înscriem, alături de o parte a doctrinei și jurisprudenței (v discuțiile la V. Papadopol, Comentarii, în Colectiv, “Practica judiciară penală”, vol. III, p.134 sqq. . În sens contrar, T.S., S. pen., dec. 2390/1970 în “Revista română de drept” nr.2/1971, p.182), în curentul de opinie potrivit căruia infracțiunea de înșelăciune calificată nu absoarbe infracțiunile de fals și uz de fals. Pentru terț, mijlocul fraudulos constituind el însuși o infracțiune, se aplică regulile concursului de infracțiuni (art.215 alin.2 C.pen.); fapta funcționarului care emite un asemenea act nu reprezintă o înșelăciune în dauna unității spitalicești, ci un abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiune prevăzută în art.248 C.pen.  raportat la art.258 C.pen. . Dacă adeverința este eliberată chiar de patron (de exemplu, la o societate mică), acesta va fi autorul infracțiunii numai dacă el este salariat în sensul Codului muncii la propria societate. De exemplu, directorii sau administratorii pot fi asociați sau neasociați, desemnați prin contractul de societate sau de adunarea acționarilor. (Vezi și S.Cărpenaru, Drept comercial român, vol.II, București, 1993, p.253 sqq. .). Evident că dacă raporturile sunt numai de drept comercial (un mandat de exemplu cf. art.42 din Legea nr.31/1990), dacă nu sunt plătiți cu un salariu, ei nu dobândesc nici calitatea de salariat în sensul art.147 alin.2 C.pen., întrucât nu orice însărcinare în serviciul unei persoane juridice transformă pe patron într-un funcționar de fapt.  Susținem aceasta întrucât în sensul dreptului penal nu există o incompatibilitate de principiu angajat/persoană care angajează. Potrivit art.106 din Legea nr.31/1990, salarii fixe vor putea fi acordate administratorilor și cenzorilor. Dacă unitatea (privată) reprezintă în serviciu sau utilitate publică, în sensul art.147 alin.1 raportat la art.145 C.pen., nu se mai cere calitatea de salariat, patronul fiind, din punct de vedere penal, funcționar public. De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).Acesta este sensul larg al interesului public de care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase. Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ștanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).În concluzie, fapta funcționarului, care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu cu știință nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor private ale unei persoane (fizice sau juridice de drept privat – inclusiv statului, atunci când acesta intră în relații de drept privat, cum ar fi relații comerciale) nu reprezintă un abuz în serviciu (sau o omisiune frauduloasă, o neglijență în serviciu) Nu pot constitui nici infracțiunea prevăzută în art. 165 C.pen. la care subiectul pasiv îl constituie tot o unitate de interes public dacă fapta privește o autoritate publică, o instituție publică, o persoană juridică de interes public, un serviciu public, precum și o activitate privată dar de utilitate publică (de exemplu, o activitate bancară) sau de uz public vom fi în fața unui abuz în sericiu -.Raporturile dintre proprietar (patron, acționari), – indiferent natura proprietății (publică sau privată, concesionată sau închiriată) și salariat   (și de fapt, în relații de mandat sau cel puțin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).Problema răspunderii este o problemă de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care, prin legi speciale, ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu privește o infracțiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naționale etc. Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcționarii (alții decât funcționari publici) ar fi excluși ca subiecți ai infracțiunilor de serviciu, infracțiuni (subsidiare) care privesc activități de interes public. Dezbaterea își menține intensitatea!  În ceea ce privește susținerile inculpaților referitoare la dezincriminarea infracțiunii de abuz în serviciu, Curtea a reținut că actuala reglementare penală prevede că este infracțiunea de abuz în serviciu fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Fosta reglementare penală prevedea că infracțiunea de abuz în serviciu există atunci când există o faptă a funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia. Prin urmare vechiul C. pen. prevedea necesitatea existenței unei tulburări însemnate a bunului mers al unui organ sau al unei instituții, pe când actuala reglementare prevede doar necesitatea existenței unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice fără a mai condiționa existența infracțiunii de o anumită gravitate a acestei vătămări. Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Astfel, în cazul în care o faptă era prevăzută ca fiind infracțiune, iar prin apariția legii noi aceasta nu se mai regăsește reglementată sau este incriminată ca fiind faptă contravențională, nu va mai putea fi atrasă răspunderea penală a persoanelor cercetate pentru săvârșirea acelei fapte. Dezincriminarea unei infracțiuni operează, de obicei, prin abrogarea expresă a dispozițiilor de incriminare, însă trebuie apreciată in concreto, fiind posibil ca în legea nouă fapta să constituie infracțiune, dar sub o altă denumire sau să fie absorbită de o altă infracțiune. Astfel, actuala reglementare a abuzului în serviciu este mai permisivă față de cea anterioară, neputându-se pune problema unei dezincriminări a acestei infracțiuni odată cu intrarea în vigoare a noului C. pen. În ceea ce privește existența unei tulburări însemnate a bunului mers al unui organ sau al unei instituții, Curtea a constatat că în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu săvârșite în cauza de față, această cerință a legii este îndeplinită. Astfel, prin acțiunile inculpatei H., care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a organizat și dispus constituirea unei comisii de intervievare, cu nerespectarea condițiilor legale, în vederea favorizării inculpatei G., fapt ce a condus la avizarea pozitivă a acesteia în data de 19 iunie 2013, s-a adus o tulburarea însemnată Autorității de Supraveghere Financiară prin decredibilizarea acesteia cu privire la rolul de verificare a competențelor persoanelor semnificative ce acționează într-un domeniu nebancar cu impact asupra a clienților de pe piața asigurărilor din România. De asemenea, prin acțiunile inculpatului DDDD., care, în data de 01 august 2013, l-a instigarea inculpatului E. și-a îndeplinit, în mod defectuos, atribuțiile de serviciu, în calitatea de secretar general al Autorității de Supraveghere Financiară, prin sustragerea unui înscris și ștergerea numărului de înregistrare al documentului de la registratura ASF, privând astfel, conducerea Autorității de Supraveghere Financiară de a lua la cunoștință de practicile ilegale existente în activitatea desfășurată de SC M. SA, acesta a cauzat o tulburare însemnată acestei autorități prin punerea în incapacitate de a-și exercita funcția de supraveghere și control asupra unui operator important de pe piața asigurărilor din România și prin punerea în imposibilitate a conducerii ASF de a lua la cunoștință aspecte relevante privind activitatea profesională a unui membru neexecutiv din conducerea instituției. În ceea ce privește reținerea, în concurs, a infracțiunilor de complicitate la cumpărarea de influență, complicitate la luare de mită și complicitate la date de mită, Curtea a constatat că fapta de a înlesni atât darea unei sume de bani de către o persoană, cât și primirea acestei sume de bani de către un funcționar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de dare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și ale complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, în concurs. De asemenea, fapta de a promite și de a da sume de bani unui funcționar care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarilor din cadrul instituției, pentru a-i determina să facă sau să nu facă acte ce intră în atribuțiile lor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000. Reținerea acestor infracțiuni, în concurs, este justificată atât din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv, fiind consacrată chiar prin jurisprudența ÎCCJ.,decizia penală nr. 1333/17 aprilie 2013). Potrivit art. 297 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu constă în fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani închisoare şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice prevăd: “(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. (3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţă şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.” Conform art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv:„Conducătorii entităţilor publice, precum şi persoanele care gestionează fonduri publice şi/sau patrimoniu public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în desfăşurarea activităţii.” În acest cadru normativ, în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, precum şi de motivele invocate de recurenta inculpată în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen., Înalta Curte urmează a verifica dacă acuzaţia penală poate fi analizată doar prin prisma acestor dispoziţii legale. În ceea ce priveşte reţinerea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, Înalta Curte constată că art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002, atât în forma în vigoare la data comiterii faptelor, respectiv anul 2008, cât şi în forma actuală, încadrează în mod explicit în categoria contravenţiilor nerespectarea acestor dispoziţii: „ (1 )constituie contravenţii următoarele fapte: a) nerespectarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3), art. 16 alin. (2), art. 43, art. 47 alin. (13) şi ale art. 63 alin. (2) – (5). „Înalta Curte subliniază dreptul exclusiv al legiuitorul primar sau delegat (conform art. 115 din Constituţie) de a califica, prin prisma gravităţii, anumite fapte drept contravenţii. În exercitarea competenţei de legiferare, legiuitorul are în vedere principiul potrivit căruia  incriminarea unei fapte trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc., fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Însă, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual” (§§  68-69 din Decizia nr. 405/2016). Încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, nu prezintă un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală, stabilind, indiferent de consecinţele produse, incidenţa unei singure forme de ilicit, cel contravenţional. Stabilirea caracterului exclusiv contravenţional al faptelor de încălcare a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002, indiferent de consecinţele produse, exclude posibilitatea încadrării aceloraşi fapte de încălcare a legii, ca element material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, în condiţiile în care nu identifică niciun alt element particular, suplimentar faţă de contravenţia reglementată în art. 72 alin. (1) din Legea nr. 500/2002. Astfel, deşi abuzul în serviciu constituie o incriminare care, în principiu, include orice încălcare a legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acesta nu poate fi reţinut în privinţa acelor încălcări pentru care legiuitorul a stabilit exclusiv o răspundere contravenţională. Dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală, sunt suficient de clare pentru excluderea răspunderii penale în cazul în care fapta este calificată de legiuitor doar contravenţie. Stabilirea de către legiuitor a caracterului exclusiv contravenţional al faptei reţinute în sarcina inculpatei, de aprobare a operaţiunilor de plată către S.C. M., aşa cum sunt reglementate în conţinutul art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 conduce la concluzia excluderii naturii penale a acesteia şi imposibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei sau persoanelor care s-ar face vinovate de comiterea ei.  Faţă de conţinutul acuzaţiei aduse inculpatei A., în sarcina acesteia se reţine exclusiv o încălcare a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, sub aspectul nerespectării principiilor care stau la baza aprobării operaţiunilor de plată, în calitate de director general la D. S.A. Deopotrivă, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv, au un caracter mult prea general, iar textul nu instituie acte de conduită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în raport de care să se verifice un anume comportament, ci reprezintă principiile care stau la baza reglementărilor din întregul act normativ. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 405/2016, că: „unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ”(par. 51), iar „comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice“(§ 61). Din perspectiva condiţiei de tipicitate a elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu constând în neîndeplinirea unui act ori îndeplinirea acestuia în mod defectuos, Înalta Curte apreciază că trebuie identificată obligaţia de serviciu care a fost încălcată, implicit, dispoziţia legală care prevede conduita corespunzătoare ce trebuia urmată de către inculpată, în raport de care, comportamentul acesteia a fost considerat a fi o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu. O interpretare în sensul că este suficientă doar stabilirea unor principii, judecătorul fiind cel care trebuie să verifice dacă un anumit comportament, nereglementat expres de lege, le încalcă sau nu, este similară celei anterioare Deciziei nr. 405/2016 a instanţei de contencios constituţional, când organul judiciar era cel care stabilea, fără să se raporteze la o dispoziţie legală, dacă o anumită acţiune reprezintă o îndeplinire defectuoasa a atribuţiilor de serviciu. Dispoziţiile art. 246 C. pen. din 1969 şi cele ale art. 297 alin. (1) C. pen. încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), tocmai pentru că sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată. Ca atare, apare ca evident că şi încălcarea unui principiu prevăzut de lege, cum este nediscriminarea, tratamentul egal, etc., trebuie analizată în raport de o dispoziţie legală care nu este respectată în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi nu în baza raţionamentelor făcute de instanţă. (Decizia nr. 14 din 3 februarie 2022, pronunţată de Înalta Curte – Completul de 5 Judecători) Aşadar, Înalta Curte reţine, pe de o parte, faptul că dispoziţiile art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 stabileşte caracterul exclusiv contravenţional al încălcării prevederilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002, iar pe de altă parte, că prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 nu instituie acte de conduită în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aspect în raport de care va dispune achitarea inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 din C. pen. 1969 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurenta inculpată întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen., prin care solicită schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, întrucât nu a acceptat şi a socotit fără temei faptul ca rezultatul nu se va produce (pierderea sumei consemnate), Înalta Curte notează că încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei, nu se include în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul C. proc. pen., verificarea legalităţii limitelor de pedeapsă se realizează în funcţie de încadrarea juridică stabilită sau menţinută prin hotărârea atacată, instanţa care judecă recursul în casaţie nefiind abilitată prin dispoziţiile C. pr. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei. Pentru aceste argumente, Înalta Curte va admite recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 380/A din 17 decembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secția penală. Va casa, în parte, decizia penală recurată, şi va înlătura greşita aplicare a legii, va achita pe inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 din C. pen. 1969 şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art,5 C. pen. Î.C.C.J.  Secția penală, Decizia nr. 579/RC/ din 21 decembrie 2021

ACCEPTAREA OPERAȚIUNILOR FINANCIARE EFECTUATE ÎN MOD FRAUDULOS   Acceptarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală, cunoscând că este efectuată prin folosirea unui instrument de plată fără numerar falsificat sau utilizat fără consimțământul titularului său, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează acceptarea uneia dintre operațiunile arătate, cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.

ACCESUL ILEGAL LA UN SISTEM INFORMATIC   Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta săvârșită în scopul obținerii de date informatice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dacă fapta a fost săvârșită cu privire la un sistem informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricționat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

ACCIDENTUL DE CALE FERATĂ   Accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalațiilor de cale ferată în cursul circulației sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreținere sau intervenție pe calea ferată. Aceste din urmă dispoziții nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.

ACTELE DE DIVERSIUNE   Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalațiilor industriale, a căilor de comunicație, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicație, a construcțiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

ACTIVITATEA LEGII PENALE   Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare. Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „1. Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum. 2. Dacă art. 155 alin. (1) C. pen., în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă” Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 C. pen. . Înalta Curte respinge ca inadmisibile sesizările formulate,  printre altele  în următoarele dosare: Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 C. pen. cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 258 din 26 mai 2022 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 154 alin. (1) C. pr. pen. prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) C. pen. pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. pentru infracțiunile săvârșite până în  9 iunie 2022 și dacă aceste decizii ale Curții Constituționale devin inaplicabile în această materie în ceea ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene;  Dosarul nr. 1.604/1/2022 (pct. IV.16), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 C. pen.  se face indiferent de obiectul infracțiunii sau, în ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziții în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum și a Hotărârii din  21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C-379/19 DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C547/19 Asociația Forumul Judecătorilor din România, C811/19 FQ și alții și C-840/19 NC. M. Of. nr. 1141 din 28 noiembrie 2022). În raport cu aspectele care rezultă din jurisprudența CEDO, principiul legalității incriminării și a pedepselor are un domeniu de aplicare mai restrâns decât principiul aplicării legii penale mai favorabile, primul fiind aplicabil normelor care reglementează infracțiunile și pedepsele ce pot fi aplicate pentru comiterea acestora, în timp ce al doilea este aplicabil tuturor dispozițiilor cu caracter penal cuprinse în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Regula legii penale mai favorabile este recunoscută în jurisprudența CEDO ca fiind una dintre garanțiile care însoțesc interdicția retroactivității legii penale mai severe. Principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut și de art. 15 § (1) din Pactul Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile civile și politice. În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile are un rang constituțional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.  Potrivit art. 5 alin. (1) și (2) C. pen., principiul legii penale mai favorabile este aplicabil actelor normative, prevederilor acestora care au fost declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile. În mod simetric, dacă o normă favorabilă declarată neconstituțională poate ultraactiva, la rândul său o normă care devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituționalității ei (integral sau parțial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile. Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale, într-o jurisprudență constantă s-a arătat că acestea pot avea aptitudinea de a reconfigura conținutul unei norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispozițiile constatate ca neconstituționale fiind eliminate din fondul activ al legislației. Or, prin eliminarea unei dispoziții sau a unei părți dintr-o dispoziție legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituționalității ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parțială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. În acord cu argumentele expuse prin Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014), se reține că noțiunea de instituție autonomă, care presupune o existență de sine stătătoare și absența unei dependențe de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea, nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului C.pen. . Astfel, „nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține” (§§  46, 47). Având în vedere că instituția prescripției răspunderii penale este calificată în cvasiunanimitatea doctrinei ca fiind o instituție de drept material (substanțial) și ținând cont că aceasta nu poate fi disociată și considerată ca fiind autonomă de legea căreia îi aparține (Codul penal), cu atât mai mult nu poate fi acceptată teza disocierii și atribuirii unui caracter autonom și diferit, de procedură penală, normei cuprinse în art. 155 alin. (1) C. pen.  referitoare la întreruperea cursului prescripției. În egală măsură, în contextul examinării instituției prescripției răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparținând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) și una aparținând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripției), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia. Consecutiv, sub aceeași interdicție intră și combinarea în cauzele pendinte a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.  în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1)  C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului. Existența caracterului întreruptiv al cursului prescripției în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziții legale succesive. Revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia. Î.C.C.J.  – Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală constată că în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit   principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Codul penal. Π.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022

ACTUL SEXUAL DE ORICE NATURA SAVARȘIT DE UN MAJOR IN PREZENTA UNUI MINOR                          v Coruperea sexuală a minorilor  

ACTUL SEXUAL ORAL SAU ANAL   v incestul

 ACȚIUNI ÎMPOTRIVA ORDINII CONSTITUȚIONALE   Acțiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituționale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Întreprinderea de acțiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor săvârșite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituționale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. infracțiunea de acțiuni împotriva ordinii constituționale a fost regândită astfel încât noul său conținut reunește atât infracțiunea de subminare a puterii de stat cât și pe cea de acțiuni împotriva ordinii constituționale din actuala reglementare care, luate separat, în anumite cazuri creează paralelisme nedorite iar în alte cazuri cele două texte apar ca fiind incomplete. Astfel, o acțiune armată cu manifestări de violență prin care se urmărește schimbarea ordinii constituționale dar care, prin durată, este și de natură să slăbească puterea de stat, va face discutabilă încadrarea acesteia în oricare dintre cele două texte în cauză având în vedere că realizează deopotrivă condițiile ambelor infracțiuni. Pe de altă parte, o acțiune armată fără manifestări de violență prin care se urmărește schimbarea ordinii constituționale, dar prin care nu este slăbită puterea de stat, nu constituie infracțiunea de subminare a puterii de stat întrucât lipsește urmarea cerută de norma de incriminare dar nici infracțiunea de acțiuni împotriva ordinii constituționale pentru că fapta nu a fost comisă prin violență. Prin noua reglementare aceste neajunsuri sunt evitate. (Expunerea de motive)

ACȚIUNILE OSTILE CONTRA STATULUI   Faptele prevăzute în art. 394 (Fapta cetățeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizație străină ori cu agenți ai acestora, în scopul de a suprima sau știrbi unitatea și indivizibilitatea, suveranitatea sau independența statului) și art. 396 (Trădarea prin ajutarea inamicului), săvârșite de un cetățean străin sau apatrid, se pedepsesc cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

AERONAVE  MILITARE  Dispozițiile art. 424-426, 428 și 429 respectiv,    Părăsirea navei,  Părăsirea comenzii,   Neluarea măsurilor necesare în operațiunile navale,   Coliziunea,   Sancționarea tentativei se aplică în mod corespunzător și în cazul aeronavelor militare. 

 AFIȘAREA SAU PUBLICAREA HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE   Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane. Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 3 luni. Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanță. Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăși 3 luni.

AGRAVAREA RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE   v atenuarea și agravarea răspunderii penale a persoanei juridice  

AGRESIUNE v Curtea Penală Internațională 

AGRESIUNEA ÎMPOTRIVA SANTINELEI   Fapta persoanei care amenință sau lovește santinela sau militarul aflat în serviciu de intervenție, însoțire sau de securitate se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani. Dacă fapta este săvârșită prin folosirea unei arme sau de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

AGRESIUNEA SEXUALĂ          Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 218, cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Acțiunea penală   se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pedeapsa este închisoarea de la 4 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când: victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima; fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice; f)fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună,  făptuitorul se folosește de autoritatea funcției sale. Pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi dacă faptele sunt comise în una din următoarele împrejurări: fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața victimei în orice alt mod; fapta a fost săvârșită asupra unei femei gravide; victima se află într-o stare de vulnerabilitate vădită, datorată vârstei, bolii, unui handicap fizic sau psihic, sarcinii sau unei situații de dependență; fapta a fost comisă prin folosirea unei arme sau prin amenințarea cu aceasta; victimei i s-a administrat, fără știința sa sau împotriva voinței sale, alcool sau orice substanță care îi afectează discernământul sau controlul acțiunilor sale.  Tentativa la infracțiunile de mai sus se pedepsește. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 8 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea actelor sexuale de viol prevăzute în art. 218 alin. (1) și alin. (2), fapta constituie viol.  Conform art. II din Legea nr. 217/2020, prin excepție de la prevederile art. 9 pentru faptele prevăzute la art. 218-220, art. 221 alin. (1)-(21), art. 2221, art. 2161 și art. 374 alin. (1) și (11) din Legea nr. 286/2009,   legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română indiferent de pedeapsa prevăzută de legea română, chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracțiune de legea penală a țării unde aceasta a fost săvârșită. V și violul

AGRESIUNEA SEXUALĂ SĂVÂRȘITĂ ASUPRA UNUI MINOR           Actul de natură sexuală, altul decât cele de viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 2181, comis de un major asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 9 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Actul de natură sexuală, altul decât cele de viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 2181, comis de un minor asupra unui alt minor cu vârsta sub 14 ani se sancționează cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Asemenea fapte  nu se sancționează dacă diferența de vârstă între făptuitor și victimă nu depășește 5 ani. Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 2181, comis de un major asupra unui minor prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Actul de natură sexuală, altul decât cele de viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 2181, comis între minori prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.  Dacă faptele sunt comise în una din următoarele împrejurări:  fapta a fost comisă de către un membru de familie al minorului sau de către o persoană care conviețuiește cu minorul;  minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia cauzată de boală, handicap psihic sau fizic, de o situație de dependență ori de o stare de incapacitate fizică sau psihică;  fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului în orice alt mod;  fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;  fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună; fapta a fost săvârșită de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor ori o infracțiune de trafic de persoane sau trafic de minori, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani. Comiterea de către un major a unui act de natură sexuală, altul decât cele  de viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 2181, împotriva unui minor cu vârsta între 16 și 18 ani se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, dacă: fapta a fost comisă de un membru de familie al minorului sau de o persoană care conviețuiește cu acesta; minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului ori de situația vădit vulnerabilă a acestuia, cauzată de boală, handicap psihic sau fizic, situație de dependență sau de o stare de incapacitate fizică sau psihică; fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice; fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața minorului în orice alt mod. Dacă faptele sunt săvârșite în următoarele împrejurări: fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună; fapta a fost comisă de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale asupra unui minor, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor ori o infracțiune de trafic de persoane sau trafic de minori, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Tentativa   se pedepsește. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 8 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârșirea unor fapte de Viol săvârșit asupra unui minor prevăzute la art. 2181 alin. (1)-(3), acestea constituie infracțiunea de viol săvârșit asupra unui minor. V violul

 AGRESIUNI ASUPRA FĂTULUI   v Întreruperea cursului sarcinii, Vătămarea fătului

ALCOOL   v conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe  

ALEGĂTORI   v coruperea alegătorilor 

ALTE ACTE DE PENETRARE VAGINALA SAU ANALA         v incestul

 ALTERAREA INTEGRITĂȚII DATELOR INFORMATICE   Fapta de a modifica, șterge sau deteriora date informatice ori de a restricționa accesul la aceste date, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI    constă în stabilirea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni și amânarea temporară a aplicării acesteia, atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani iar instanța apreciază, ținând seama de persoana infractorului și de conduita avută de acesta anterior și ulterior comiterii infracțiunii, că în raport cu situația personală a inculpatului, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă fixă de 2 ani. Pe parcursul acestui termen de supraveghere persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere, cu un conținut flexibil și variat,  care să permită atât verificarea conduitei persoanei (putând fi obligată să nu-și schimbe locuința avută fără acordul serviciului de probațiune, să nu se deplaseze în anumite locuri, la anumite manifestări sportive ori culturale, sau la alte adunări publice, stabilite de instanță, să nu comunice cu victima sau cu membrii familiei acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, sau să nu se apropie de acestea etc.) cât și sprijinirea acesteia pentru a conștientiza riscurile la care se expune prin comiterea de infracțiuni ori de a-i înlesni integrarea socială (putând fi obligat să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile în condițiile stabilite de instanță, să frecventeze un program de consiliere psihologică, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială, să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală etc.) Sistemul de obligații pe durata termenului de supraveghere este de asemenea unul flexibil, permițând instanței de judecată să-l adapteze în raport de conduita persoanei supravegheate fie prin impunerea unor noi obligații, fie prin sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, ori chiar prin încetarea executării unora din obligațiile pe care le-a impus inițial, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare. Pentru a avea mai multe șanse de reușită în procesul de recuperare a persoanei aflată în termenul de supraveghere s-a acordat o atenție sporită rolului consilierilor de probațiune, persoane specializate tocmai în acest gen de activități, pentru a contribui într-un mod calificat la procesul de reintegrare socială. În acest sens, pe durata termenului de supraveghere serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța dacă: a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea; b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile care îi revin; c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.  Sub aspectul efectelor, la împlinirea termenului de supraveghere persoanei față de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pedeapsa și pe cale de consecință nu este supusă nici unei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită dacă aceasta a avut o conduită care să justifice opțiunea instanței de a nu-i aplica o pedeapsă. Pentru a spori eficiența mijloacelor de protecție a intereselor victimei, producerea efectelor este condiționată, printre altele, de îndeplinirea integrală a obligațiilor stabilite prin hotărâre, în ipoteza neexecutării acestora fiind obligatorie revocarea amânării și dispunerea executării pedepsei, afară de cazul când infractorul dovedește că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească. Amânarea aplicării pedepsei se regăsește într-o reglementare similară în dreptul german (§ 59 sqq. . C. pen.), și într-o reglementare parțial diferită în dreptul francez (art.132-60 C. pen.). (Expunerea de motive)   v anularea amânării aplicării pedepsei  ,  Condițiile amânării aplicării pedepsei

AMENDA   Calcularea amenzii se face prin sistemul zilelor amendă, care, prin mecanismul de determinare a cuantumului, asigură o mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul proporționalității, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât și al eficienței, prin determinarea valorii unei zile-amendă ținând seama de situația patrimonială a condamnatului. Acest sistem folosește două elemente esențiale pentru determinarea cuantumului amenzii și anume: numărul zilelor-amendă, care exprimă gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, considerent pentru care numărul acestora se stabilește pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, și valoarea unei zile-amendă, care reprezintă suma de bani corespunzătoare unei zile-amendă ce se determină ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în grija sa. Odată stabilite, numărul zilelor-amendă se înmulțește cu valoarea unei zile-amendă iar rezultatul obținut reprezintă suma pe care condamnatul a fost obligat să o plătească cu titlul de amendă. Acest sistem de aplicare a pedepsei amenzii este întâlnit în codurile penale din Germania (§ 40), Spania (art.50), Franța (art.131-5), Portugalia (art.47), Elveția (art.34, în vigoare de la 1 ianuarie 2007), Suedia (cap. 25, secțiunea 1), Finlanda (cap.2 secțiunea 4) și a fost preluat și de Legea 301/2004. Proiectul stabilește limitele generale ale numărului zilelor-amendă între 15 zile și 400 de zile iar cele ale valorii unei zile-amendă între 10 lei și 500 lei. În privința limitelor speciale, variabile progresiv sunt doar limitele numărului zilelor-amendă care, ca și în actualul C.pen., se determină în raport de modul în care norma de încriminare prevede amenda ca pedeapsă unică ori alternativ cu pedeapsa închisorii de o anumită durată.  Al doilea element de noutate constă în posibilitatea fie de a majora limitele speciale ale pedepsei amenzii, fie de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii, atunci când prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial. Rațiunea introducerii acestei reglementări este explicată de necesitatea de a consacra mijloace de constrângere penală eficiente care să nu presupună majorarea duratei pedepsei închisorii. În ultimul deceniu și jumătate fenomenul infracțional s-a amplificat datorită creșterii considerabile a numărului infracțiunilor contra patrimoniului ori a celor susceptibile de a aduce beneficii patrimoniale infractorilor iar în fața acestei realități până acum, în planul politicii penale, s-a considerat ca fiind oportună și suficientă majorarea semnificativă a pedepsei închisorii pentru aceste infracțiuni însă efectul nu a fost nici pe departe cel scontat. Reversul unei asemenea abordări a dus la apariția unor pedepse cu închisoarea disproporționate în raport cu importanța valorii sociale  protejate de legea penală și locul acesteia în cadrul ierarhiei valorilor ocrotite penal, astfel ajungându-se la cazuri în care pedeapsa pentru anumite infracțiuni contra patrimoniului să fie egală cu cea prevăzută pentru unele infracțiuni contra vieții.  Pentru a asigura mijloacele juridice necesare și eficiente în prevenirea și sancționarea acestei categorii de infracțiuni prin care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe fondul diminuării semnificative a duratei pedepsei cu închisoarea așa cum se observă în partea specială a proiectului, s-a optat pentru soluția introducerii posibilității aplicării și a unei constrângeri de ordin patrimonial, atunci când instanța apreciază că o asemenea sancțiune este necesară și contribuie la o mai bună individualizare a pedepsei. Astfel, în cazul în care pentru infracțiunea săvârșită, prin care s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, legea prevede numai pedeapsa amenzii, sau pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii dar instanța optează pentru aplicarea amenzii,  limitele speciale ale acesteia se pot majora cu o treime. Dacă în schimb legea prevede pentru infracțiunea comisă numai pedeapsa cu închisoarea, sau pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii dar instanța optează pentru aplicarea pedepsei cu închisoarea, instanța va putea aplica pe lângă pedeapsa închisorii, atunci când va considera necesar, și pedeapsa amenzii care va însoți astfel pedeapsa închisorii. Durata pedepsei închisorii și cuantumul pedepsei amenzii vor fi stabilite pe baza criteriilor de individualizare a celor două pedepse între limitele speciale prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Posibilitatea aplicării unei amenzi alături de pedeapsa închisorii pentru aceeași faptă nu reprezintă o premieră pentru legislația noastră penală, fiind întâlnită în Codul penal din 1936 (art.25 pct.5 și art.52 alin.1) iar în prezent este consacrată și în dreptul francez (art.131-2, 131-5 C. pen.), olandez (art.9 alin.3 C. pen.), italian (art.24 alin.2), elvețian (art.50), german (§ 41), reglementarea propusă fiind inspirată de prevederile codului german. Un alt element de noutate apare în reglementarea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii ori a executării pedepsei amenzii prin prestarea unei munci în folosul comunității. Reglementarea în vigoare prevede că sustragerea cu rea-credință a condamnatului de la plata amenzii conduce la înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, dar acest lucru este posibil numai dacă infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii. În cazul în care infracțiunea săvârșită este sancționată numai cu amenda sau nu se face dovada sustragerii cu rea-credință de la plata amenzii la care a fost condamnat, instituția înlocuirii amenzii devine inoperabilă. De asemenea, dacă cel condamnat, deși de bună-credință, nu poate executa pedeapsa amenzii și nici nu are bunuri care să poată fi executate silit nu va suporta în final nici un fel de constrângere ca efect al infracțiunii comise. Pentru a înlătura aceste neajunsuri ale reglementării actuale, în cazul neexecutării amenzii cu rea-credință, se trece mai întâi la executare silită a condamnatului și dacă nici în acest fel nu se poate obține contravaloarea amenzii, datorită relei credințe a condamnatului, care și-a diminuat ori înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanța procedează la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor de amendă stabilite prin hotărârea inițială de condamnare în zile de închisoare. În acest fel dispare inconvenientul din reglementarea actuală care permitea înlocuirea amenzii cu închisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevăzută de norma de încriminare. O dispoziție similară regăsim, spre exemplu, în art.36 alin.1 C. pen. elvețian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007) sau art.49 C. pen. portughez. În ipoteza în care condamnatul este de bună credință însă se află în imposibilitatea de a executa în tot sau în parte pedeapsa amenzii și nici nu poate fi executat silit din motive neimputabile, instanța, cu consimțământul prealabil al condamnatului, înlocuiește zilele de amendă cu un număr corespunzător de zile de muncă în folosul comunității. Reglementată în acest fel munca în folosul comunității apare, sub aspectul naturii juridice, ca o formă substitutivă de executare a pedepsei amenzii în cazul persoanelor de bună credință insolvabile care consimt la executarea pedepsei amenzii în această modalitate. Până la executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunității aceasta poate înceta, dacă persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare zilelor de amendă rămase neexecutate, ori poate fi transformată în privare de libertate prin înlocuirea zilelor de amendă neexecutate în zile de închisoare, dacă persoana condamnată fie nu execută munca în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță fie săvârșește o nouă infracțiune. Dispoziții similare conțin art. 36 alin.3 lit. c) C. pen. elvețian, art. 53 C. pen. spaniol, art. 48 C. pen. portughez. (Expunerea de motive)  v Stabilirea amenzii

AMENDA CARE ÎNSOȚEȘTE PEDEAPSA ÎNCHISORII   Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii. Limitele speciale ale zilelor-amendă se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanță și nu pot fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei. La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit.

AMENINȚAREA cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

ANULAREA AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI   Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condițiile amânării aplicării pedepsei . Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior amânarea aplicării pedepsei.

ANULAREA LIBERĂRII CONDIȚIONATE     Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța poate acorda liberarea condiționată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări. Când, după anulare, instanța dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii. Prin Decizia nr. 10 din 28 aprilie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (1) C. pen. ,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (1) C. pen., sintagma „dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la acordarea liberării” vizează atât situația infracțiunilor săvârșite anterior liberării condiționate și descoperite după acordarea liberării condiționate, până la împlinirea termenului de supraveghere, cât și situația infracțiunilor săvârșite anterior liberării condiționate și descoperite anterior liberării condiționate”. (M. Of. nr. 500 din 12 iunie 2020). Prin Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operațiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între pedepsele stabilite pentru infracțiunile (A) și (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea (C). (M. Of. nr. 907 din 6 octombrie 2020).

ANULAREA REABILITĂRII   Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.

ANULAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În caz de concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunțat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

APA  v  Infectarea apei  

APĂRARE   v Constituția  României  

APLICAREA ÎN SPAȚIU A LEGII PENALE    În reglementarea principiului personalității, a fost introdusă cerința dublei incriminări, cerută de majoritatea doctrinei române urmând unui model acceptat de majoritatea legislațiilor europene (§7 alin.2 C. pen. german, art.6 C. pen. elvețian, art.5 alin.1 pct.2 C. pen. olandez, art.23 alin.2 din Legea de organizare judecătorească din Spania), dar s-a considerat oportună limitarea acesteia la situația infracțiunilor de gravitate mică și medie, sancționate de lege cu închisoarea de cel mult 10 ani (o dispoziție similară conține și  art.113-6 alin.2 C. pen. francez). Cât privește principiul realității legii penale române, s-a decis aducerea în sfera sa de incidență a oricărei infracțiuni comise în străinătate contra Statului român, a unui cetățean român sau a unei persoane juridice române, pentru a evita situațiile în care s-ar impune intervenția legii penale române, dar aceasta nu este posibilă datorită neîncadrării infracțiunii în categoriile restrictive reglementate de legea în vigoare. S-au avut în vedere în acest context mai ales infracțiunile de criminalitate organizată care sunt comise în străinătate contra unui cetățean român ori contra statului român, fără a viza însă viața sau integritatea corporală a cetățeanului, respectiv siguranța națională (lipsire de libertate, trafic de minori, fraude informatice etc.). Noua reglementare nu va duce însă în practică, așa cum s-ar putea crede, la o extindere nejustificată a competenței legii penale române, căci punerea în mișcare a acțiunii penale rămâne condiționată de autorizarea procurorului general, care va aprecia oportunitatea unei proceduri în astfel de situații. Cât privește principiul universalității, textul a fost complet reformulat, având în vedere că reglementarea C. pen.  în vigoare, deși pare a conferi o competență extrem de largă organelor judiciare române, nu a fost aplicată în practică în cele aproape patru decenii de la intrarea în vigoare a codului. Noua formulare a principiului universalității circumscrie mai exact sfera sa de incidență, limitând-o la situațiile în care intervenția legii penale române se impune în considerarea unor angajamente asumate în plan internațional. Astfel, competența universală a legii penale române va interveni în două ipoteze: cazul infracțiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei convenții internaționale; cazul în care s-a refuzat extrădarea, când principiul aut dedere aut judicare impune statului solicitat să instrumenteze cauza. O formulare similară a principiului universalității întâlnim și în alte legislații, cum este cazul: § 6-7 C. pen. german, art.7 alin.2 C. pen. elvețian (forma în vigoare de la  1 ianuarie 2007), art.5 alin.1 lit. e și alin.2 C. pen. portughez). În fine, au fort aduse modificări importante și în ceea ce privește reglementarea în materia extrădării (art. 14). Sub aspect terminologic, în noua reglementare s-a renunțat la folosirea  termenului de „convenție” în favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza  punerea de acord atât cu Convenția de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât și cu Legea 590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaționale interstatale indiferent de denumirea dată acestora (convenție, acord etc.). Pe de altă parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea către sau de către statul român a unei persoane în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar și predarea unei persoane  către un tribunal penal internațional. În primul caz completarea se impune având în vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, prin care s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, conform căreia statele membre ale Uniunii Europene,  să  înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare. Decizia – cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.  Cât privește predarea către un tribunal internațional, această procedură se deosebește fundamental de extrădare întrucât predarea unei persoane nu mai este acordată la cererea unui alt stat suveran, ci la cererea unui tribunal internațional, organizație la care, prin ratificarea statutului acesteia, statul solicitat este parte, cu toate drepturile și obligațiile aferente, inclusiv obligația de predare, iar România, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale.

APLICAREA LEGII PENALE DE DEZINCRIMINARE   Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Prin Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015 privind examinarea sesizării prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu unor probleme de dreptÎ.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția Penală și pentru cauze cu minori, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept: 1. Dacă dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârșit fapta prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum și datorită necunoașterii cu exactitate ori a imposibilității de cunoaștere a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul «relei-credințe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situație în care sunt sau nu incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012; 2. Dacă simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noțiunea de «suspiciune de fraudă» sau «fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru Protecția Intereselor Financiare ale Comunităților Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 și art. 2 lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora; 3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situații mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, motivat și de faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenție; 4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul C.pen.  atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoașterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial.” (M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2016). Prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) C. pr. pen.  și ale art. 4 C. pen. ,  Curtea Constituțională constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) C. pr. pen., care nu prevede și decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituțională. 2. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 4 C. pen. , care nu asimilează efectele unei decizii a Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituțională.( M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018). Deciziile instanței constituționale, prin caracterul lor general obligatoriu, creează cadrul necesar aplicării art. 4 C. pen.  privind dezincriminarea, atât pentru cauzele în curs, cât și pentru cele definitiv soluționate, întrucât ele au aptitudinea de a scoate din vigoare o normă de incriminare. Or, în măsura în care art. 4 C. pen.  prevede expres retroactivitatea legii de dezincriminare, toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la faptele dezincriminate încetând prin intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că și decizia Curții Constituționale, asimilată ca efecte juridice legii de dezincriminare, trebuie să producă aceleași consecințe, deci să poată constitui temei pentru formularea unei cereri întemeiate pe art. 595 C. pr. pen.. Curtea a considerat că este de neacceptat ca o lege de dezincriminare, care este expresia voinței și opțiunii legiuitorului, manifestată în cadrul marjei sale de apreciere, ca rezultat al politicii penale a statului la un moment dat, și care abrogă o normă care a beneficiat de prezumția de constituționalitate, să aibă efecte atât asupra cauzelor pendinte, cât și asupra celor definitiv judecate, iar o decizie a Curții Constituționale, care sancționează o normă de incriminare, constatând neconstituționalitatea sa, să nu producă efecte asupra cauzelor definitiv soluționate, cu consecința ca persoanele care cad sub incidența acesteia să execute în continuare o pedeapsă, întemeiată pe o normă neconstituțională. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât intervenirea unei legi de dezincriminare reprezintă o chestiune de oportunitate, apreciată în exclusivitatea de legiuitor. Or, dacă răspunzând unor motive de oportunitate, legea de dezincriminare își extinde efectele și asupra unor condamnări definitive, cu atât mai mult acesta trebuie să fie efectul unei decizii de admitere a unei excepții de neconstituționalitate având ca obiect o normă de incriminare, care lipsește de validitate juridică norma legală. A admite că declararea neconstituționalității unei norme de incriminare într-o cauză penală nu ar avea niciun efect asupra situației persoanelor condamnate definitiv la închisoare în alte cauze penale înseamnă a admite că aceste persoane trebuie să continue executarea pedepselor aplicate chiar dacă temeiul legal al condamnării lor a dispărut. În acest caz, nu se mai asigură supremația Constituției și principiul legalității incriminării și executării pedepsei. Este de neconceput ca, în disonanță cu art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea și aplicarea pedepsei din Legea fundamentală și art. 7 Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, starea de libertate a unei persoane să depindă de cât de repede sau de încet se judecă un proces pentru fapte săvârșite în același moment. Este adevărat că, potrivit Constituției, numai legea penală poate retroactiva, dar, dacă decizia Curții Constituționale vizează o lege penală de incriminare, este inadmisibil ca aceasta să aibă efecte mai restrânse decât cele ale legii de dezincriminare. Astfel, în vreme ce legea este rezultatul unei evaluări a legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, decizia Curții Constituționale este rezultatul unui control de constituționalitate în urma căruia norma își pierde validitatea constituțională. Sancțiunea aplicată legii, respectiv lipsirea de efecte juridice, produce consecințe similare abrogării sale, astfel că efectele deciziei Curții Constituționale nu pot decât să fie asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare.   Aceste argumente sunt valabile și pentru deciziile Curții Constituționale care au ca efect micșorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege.

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP    Rezolvarea conflictelor de legi în timp generate de succesiunea celor două coduri va reprezenta una dintre primele și cele mai dificile sarcini cu care se   confruntă organele judiciare. Diversitatea situațiilor care pot să apară, evidențiază necesitatea unor demersuri susținute în vederea unei bune pregătiri a implementării noii reglementări.    Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.     Ea nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi (art. 4  din Noul C.pen. ).  Dispozițiile legii penale de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii. Dispozițiile art. 4 nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire (art. 3 din Legea nr. 187/2012).   Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere. (art. 16 din Legea nr. 187/2012)   În aplicarea dispozițiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal. (  art. 17 din Legea nr. 187/2012).      În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.  Aceste dispoziții   se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile (art. 5 ). Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere. (art. 16 din Legea nr. 187/2012).    Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.      Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.      Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.     Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.  Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile descrise mai sus,  pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.  Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.    Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor de mai sus.    Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.   Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa. Se susține ca în cazul succesiunii de legi penale în timp, cu privire la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea penală mai favorabilă independent de legea determinată ca fiind mai favorabilă în raport de fiecare dintre infracțiunile concurente, fără a se putea spune că astfel s-ar crea o  lex tertia . În același mod se va proceda și atunci când faptele au fost judecate separat și când, cu ocazia contopirii, instanța este ținută de autoritatea de lucru judecat a pedepselor aplicate pentru diferitele infracțiuni.( Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal) Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancționator al concursului se va face in concreto, fără a contopi pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi și apoi potrivit legii noi. Mental, un judecător are a compara niște pedepse ce ar rezulta, teoretic.  Nu poate există nicio ipoteză în care se poate spune de plano că noul C.pen.  este o lege mai severă, fără a mai fi necesară raportarea la situația concretă. In doctrină (C. Barbu, Aplicarea legii penale române în spațiu și timp) s-a reproșat uneori se va ajunge  la crearea unei  lex tertia, prin îmbinarea dispozițiilor din două legi ( în ipoteza în care pentru infracțiunile aflate în concurs este mai favorabilă una dintre legi, iar în privința pedepsei rezultante cealaltă). S-a considerat neîntemeiată această obiecție deoarece nu este vorba de aplicarea dispozițiilor din două legi pentru aceeași faptă, aplicarea pedepsei rezultante fiind o operațiune autonomă în raport cu stabilirea pedepselor pentru fiecare infracțiune concurentă. Or, așa cum se știe, dată fapta stabilită și pedeapsa aplicată conform uneia dintre legi, se poate recurge la instituțiile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului (F.  Streteanu, Documentare. . . ). Dacă pedeapsa nu se calculează în  abstracto, raționamentul este perfect aplicabil. În orice variantă, comparându-se rezultatele, se aplică o singură lege, aceea mai favorabilă infractorului, după principiul constituțional. Prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni (Curtea Constituțională,  Decizia nr.841 din 2 octombrie 2007, M. Of.  nr.723 din 25 octombrie 2007 ) .  Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei (Curtea Constituțională,  Decizia nr.834 din 2 octombrie 2007, M. Of.  nr.727 din 26 octombrie 2007, sau Decizia nr.265 din 6 mai 2014, § 31).   „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art.61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr.1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of.  nr.853 din 2 decembrie 2011, sau Decizia nr.265 din 6 mai 2014, § 32). Decizia Curții Constituționale nr.265 din 6 mai 2014 a fost receptată și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (v, cu titlu exemplificativ, Curtea Constituțională,  Decizia nr.5 din 26 mai 2014, M. Of.  nr.470 din 26 iunie 2014, Decizia nr.9 din 2 iunie 2014, M. Of.  nr.497 din 3 iulie 2014, Decizia nr.19 din 15 septembrie 2014, M. Of.  nr.769 din 23 octombrie 2014, sau Decizia nr.13 din 6 mai 2015, M. Of.  nr.410 din 10 iunie 2015, decizii pronunțate de Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală . ). Operațiunea de determinare a legii penale mai favorabile este una complexă, care se realizează in concreto. Prin urmare, trebuie luate în calcul atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Această operațiune nu comportă doar o comparare a minimului sau maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru o infracțiune dată, ci, pe lângă criteriul antemenționat, prezintă relevanță, cu titlu exemplificativ, regimul juridic al concursului de infracțiuni, al recidivei, al pluralității intermediare, al modului în care norma penală este configurată [formă simplă/calificată a infracțiunii], aspectele referitoare la individualizarea pedepselor. De aceea, o aplicare globală a legii penale mai favorabile implică o viziune de ansamblu, în funcție de datele cauzei (Curtea Constituțională,  Decizia nr.650 din 25 octombrie 2018,  M. Of.  nr.97 din 7 februarie 2019. (Curtea constată că art.I pct.2 [cu referire la art.5 alin.(12)] din lege, reglementând o anumită ordine obligatorie de analiză în trepte a criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile, indicate în art. 5 alin.(11) din lege, încalcă art.15 alin.(2) din Constituție, întrucât ordinea impusă permite calificarea unei legi penale mai aspre ca fiind mai blânde. Totodată, întrucât contravine ideii de aplicare globală a legii penale, astfel cum acest concept a fost definit prin Decizia nr.265 din 6 mai 2014, se reține și încălcarea art.147 alin.(4) din Constituție, cu privire la efectele general obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale). Principiul legalității obligă pe judecător să țină seama nu numai de textele care incriminează (sau nu) și pedepsesc faptele, ci de toate normele care își găsesc aplicarea, nu în abstract, ci  în fiecare  caz concret (V.  Dongoroz, Drept penal, „Tirajul”, Institutul de Arte Grafice, București,1939) – concursul de infracțiuni, recidiva, participația, tentativa circumstanțe etc (C. Barbu, Aplicarea legii . . . . În și cazul concursului, este mai blândă aceea dintre legi care în ansamblul dispozițiilor sale conduce la o pedeapsă rezultantă mai mică pentru infractor. C.  Barbu,, Gh.  Dărîngă, Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal,.  V  și Fl.   Streteanu, Documentare . . .  .   În cazul concursului vorbim de o tratare independentă ( la G.  Antoniu, Comentariu), de o instituție separată, autonomă (de textele care prevăd incriminări sau pedepse), dar nu de o lege separată.). Determinarea concretă a legii penale mai favorabile, vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze.  Doar o lege inexistentă (combinată) ar constitui o lex tertia.  Curtea Constituțională a statuat că criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Dispozițiile art. 3201 C.pr.pen. [anterior] reglementează Judecata în cazul recunoașterii vinovăției. Textul a fost introdus în Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010. Reglementarea urmărește să dea expresie dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată și costisitoare. Astfel, dacă în etapa judecății în primă instanță inculpatul declară, până la începerea cercetării judecătorești, că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare al instanței și solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, apare redundantă o readministrare de către judecător a acelorași probe care au dovedit acuzația și despre care inculpatul a luat cunoștință cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.  O astfel de procedură se subsumează exigențelor privind celeritatea și stabilirea adevărului în cauzele penale. Termenul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătorești, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În privința aplicării în timp a legii penale, s-a impus completarea dispozițiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului cu prevederea din art.5 alin.2, referitoare la situația actelor normative neconstituționale, respectiv a ordonanțelor de urgență respinse sau aprobate cu modificări, dat fiind că aceste acte, deși își încetează – în tot sau în parte, după caz – activitatea, continuă să se aplice situațiilor juridice aflate la un moment dat sub imperiul lor, în măsura în care sunt mai favorabile. O reglementare a acestui gen de situații, se regăsește și în art. 2 alin. final C. pen. italian (soluția legiuitorului italian fiind însă diferită, pentru că are la bază o reglementare constituțională diferită). În contextul consacrării explicite în Constituție a principiului separației puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluționată a fost stabilirea relației între principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituțional enunțat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorității de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorități se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituțională, cum este cazul principiului legalității pedepsei. În consecință, s-a optat pentru menținerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art.6) și renunțarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalității. În reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile au fost aduse o serie de modificări față de reglementarea actuală, menite a înlătura dificultățile de aplicare a textului. În acest sens, ipoteza măsurilor educative a primit o reglementare distinctă (art.6 alin.4), ele fiind sancțiuni principale și neputând fi asimilate pedepselor complementare. De asemenea, s-a avut în vedere că legea mai favorabilă intervenită după condamnarea definitivă se apreciază în primul rând prin raportare la sancțiunea principală, chiar dacă pedeapsa complementară sau măsura de siguranță ar fi mai severă, astfel că pedepsele complementare din legea veche care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta (alin.5). Dacă însă legea nouă nu modifică pedeapsa principală, pedepsele complementare și măsurile de siguranță, prevăzute de ambele legi, se execută în limitele legii noi, dacă acestea din urmă sunt mai favorabile (alin.6).(Expunerea de motive)  Aplicarea legii în timp s-a ridicat în cazul unui trafic de influență  săvârșit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003.

APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE DUPĂ JUDECAREA DEFINITIVĂ A CAUZEI   Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.  Prin Decizia nr. 13 din 25 aprilie 2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă instituția aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 C. pen.  este incidentă sau nu în situația în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen. “ Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că dispozițiile art. 6 C. pen. sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiționată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanța nu s-a pronunțat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. ( M. Of. nr. 464 din   21 iunie 2017).   Prin Decizia nr. 15 din 23 iunie 2014 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul C.pen. , ce reglementează regimul sancționator al recidivei, în situația în care fapta a fost săvârșită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile și persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni cu reținerea art. 37 lit. b) C. pen. anterior, în situația în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul C.pen. ,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,  în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. pen., pentru ipoteza unei infracțiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului C.pen., pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracțiunea săvârșită prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 43 alin. (5) C. pen. . (M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014)   V și Activitatea legii penale  

APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE PÂNĂ LA JUDECAREA DEFINITIVĂ A CAUZEI    În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.  Acestedispoziții   se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile. Prin Decizia nr. 265/2014, Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 5 din sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Prin Decizia  nr. 11 din 5 mai 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă „în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 861  C. pen. anterior și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 864 alin. 1 C. pen. anterior sau conform art. 96 alin. (4) și (5) C. pen. actual“,  În aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., conform Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861 din Codul penal anterior și o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează conform art. 96 alin. (4) și (5) C. pen.(. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016). Prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept:  dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen., pentru infracțiuni comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C.pen. , Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale se aplică avându-se în vedere toate infracțiunile comise de inculpat și impune aplicarea noului C.pen.  pentru toate infracțiunile ori se aplică doar în raport cu infracțiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispozițiilor din vechiul C.pen.  pentru acestea din urmă”, stabilește că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C.pen. , pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 C. pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C.pen. , pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 C.pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Prin Decizia nr. 13 din 6 mai 2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă în aplicarea dispozițiilor art. 5 C.pen., conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării, care, conform art. 41 alin. (1) C.pen., nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispozițiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) C.pen., referitoare la pluralitatea intermediară,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că în aplicarea dispozițiilor art. 5 C.pen., conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul pluralității de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării care, conform art. 41 alin. (1) C. pen., nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012  raportat la art. 83 alin. 1  C. pen.  anterior. (M. Of.  nr. 410 din  10 iunie 2015). Prin Decizia nr. 10 din 2 iunie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1    C.pen. anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este Codul penal actual în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, precum și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 C. pen.  anterior sau art. 76  C. pen. actual) în condițiile neagravării situației în propria cale de atac,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în aplicarea art. 5, circumstanțele atenuante se apreciază global în funcție de incriminare și sancțiune în situația intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât și cu privire la circumstanțele atenuante, circumstanțele ca parte din instituția sancțiunii unei infracțiuni nu pot fi privite și analizate distinct față de instituția pedepsei. Înlăturarea circumstanțelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situației în propria cale de atac prevăzut în art. 418 C. pr. pen., atunci când în concret, pentru aceeași faptă, se stabilește o sancțiune mai puțin severă. (M. Of. nr. 502 din 7 iulie 2014).  Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 C.pen.,  Curtea Constituțională constată că dispozițiile art. 5 C.pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.  (M. Of. nr. 372 din   20 mai 2014)

APLICAREA LEGII PENALE TEMPORARE   Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp. Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune. Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă. Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile de mai sus, pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă. Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită .

APLICAREA LEGII PENALE v Aplicarea legii penale de dezincriminare  ,  Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei  , Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei  ,  Aplicarea legii penale temporare

APLICAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI   Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită.  Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

APLICAREA ȘI EXECUTAREA PEDEPSELOR COMPLEMENTARE ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE   Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-f) C. pen.,  și anume suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani; plasarea sub supraveghere judiciară; afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare,  se pot aplica în mod cumulativ. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

APLICĂRII PEDEPSEI    v amânarea aplicării pedepsei, anularea amânării aplicării pedepsei,     Condițiile amânării aplicării pedepsei       

ARME sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.

ASISTAREA ZILNICĂ   Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

ASISTENȚA ȘI REPREZENTAREA NELOIALĂ   Fapta avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înțelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeași cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei reprezentate se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează înțelegerea frauduloasă dintre avocat sau reprezentantul unei persoane și un terț interesat de soluția ce se va pronunța în cauză, în scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Textul incriminării este inspirat de reglementările similare ale art. 467 C. pen. spaniol, art. 371 C. pen. portughez, art. 380 C. pen. italian și art.§ 356C. pen. german. (Expunerea de motive)

ATENTATUL CARE PUNE ÎN PERICOL SECURITATEA NAȚIONALĂ   Atentatul contra vieții săvârșit împotriva unei persoane care deține o funcție de demnitate publică, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

ATENTATUL CONTRA UNEI COLECTIVITĂȚI   Atentatul săvârșit contra unei colectivități prin otrăviri în masă, provocare de epidemii sau prin orice alt mijloc, în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

ATENUAREA ȘI AGRAVAREA RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE   În caz de concurs de infracțiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. În caz de pluralitate de infracțiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepția dizolvării, sau cele de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeași natură și cu același conținut se aplică cea mai grea, În caz de pluralitate de infracțiuni, măsurile de siguranță luate se cumulează.

AUTORITATE v Abuzul de autoritate  

AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ   se înființează ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanțată, care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, prin preluarea tuturor atribuțiilor și prerogativelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private,  având în vedere disfuncționalitățile constatate în activitatea desfășurată în sectorul pieței de capital și cel al asigurărilor, este necesară adoptarea unor măsuri de ordin legislativ, care să asigure eficientizarea activității de supraveghere sectorială realizată în afara ariei de competență a băncii centrale. Ordonanța de Urgentă nr. 93 din 18 decembrie 2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorități de Supraveghere Financiară a fost aprobată prin Legea nr. 113/2013. V abuzul în serviciu

AUTORUL ȘI COAUTORII   Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală. Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală. proiectul corectează greșeala C. pen.  în vigoare care enumeră pe autor, alături de instigatori și complici, ca participant la infracțiune, deși între aceștia există o deosebire calitativă; autorul comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii și complicii săvârșesc fapta în mod mijlocit prin autor. Proiectul, ca și Codul penal în vigoare, reglementează participația penală prin referire la „fapta prevăzută de legea penală” și nu prin raportarea activității autorului, instigatorilor și complicilor la infracțiune, așa cum apreciază unii autori de drept penal. Proiectul aduce o reglementare explicită a coautoratului, cerută de doctrină și practică și întâlnită și în alte legislații (spre exemplu, art.28 C. pen. spaniol). De asemenea, proiectul păstrează instituția participației improprii, devenită tradițională în dreptul nostru și care s-a dovedit funcțională fără dificultăți în practică, în detrimentul teoriei autorului mediat. Reglementarea participației improprii a fost însă completată cu prevederile referitoare la coautorat. ( Expunerea de motive)

 AVERTISMENTUL Când dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică infractorului un avertisment. Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunțarea la aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni. În caz de concurs de infracțiuni se aplică un singur avertisment.   Anularea și efectele renunțării la aplicarea pedepsei Persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.

 

B

 BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI    vconfiscarea extinsă  

BANCRUTA FRAUDULOASĂ   Fapta persoanei care, în frauda creditorilor: falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate; înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. dispozițiile art. 296 alin. (1) C. pr. pen. reglementează explicit momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care poate fi formulată plângerea prealabilă, moment care corespunde datei la care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. În cazul particular al infracțiunii de bancrută frauduloasă incriminată de art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen., acest moment corespunde, în concret, datei la care subiectul pasiv a cunoscut caracterul inexistent al datoriei înfățișate în registrele sau în actele debitorului, relevant fiind, așadar, a se stabili momentul la care persoana vătămată a luat cunoștință în mod efectiv de conduita incriminată, iar nu cel la care ea ar fi putut cunoaște o atare conduită. Obiectul juridic principal al bancrutei frauduloase îl constituie relațiile sociale referitoare la protecția creditorilor față de debitorii lor care nu respectă regulile de afaceri, prin săvârșirea acestei infracțiuni fiind lezat dreptul de gaj general al creditorilor. Preexistența unor drepturi patrimoniale ale subiectului pasiv în raporturile cu debitorul său reprezintă, prin urmare, o condiție specifică atașată acestui subiect, cu relevanță asupra realizării conținutului tipic obiectiv al infracțiunii prevăzute de art. 241 C. pen. ea se subsumează, astfel, sferei de aplicare a noțiunii de “chestiuni prealabile”, cu toate consecințele procesuale inerente acestei calificări. (Î.C.C.J. Secția penală, Decizia nr. 9/A din  18 ianuarie 2022) Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act sau în bilanț, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracțiunii de bancrută frauduloasă prevăzută și pedepsită în art. 276 lit. a) a Legii societăților comerciale – Legea nr. 31/1990. Republicată în temeiul art. X din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/1997, publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 195/1997, publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 31/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, și a mai fost modificată prin: Legea nr. 41/1991, publicată în M. Of. nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44/1991, publicată în M. Of. nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80/1991, M. Of. nr. 263 din 23 decembrie 1991, și prin Legea nr. 78/1992, publicată în M. Of. nr. 178 din 28 iulie 1992. Ulterior, legea a mai fost modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, Legea nr. 127/2000 pentru modificarea și completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale   M. Of. nr. 345 din 25 iulie 2000, Ordonanță de urgență nr. 762001 privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților,  M. Of. nr. 283 din 31 mai 2001, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003 și prin Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004. În această modalitate alternativă nu este necesară existența falimentului declarat al societății, adică starea de insolvabilitate comercială a firmei. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă – și nu numai patronul – ce dispune falsificarea și semnează balanțele de verificare la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor. Simțim nevoia unor considerații care să clarifice mai bine acest raționament, în raport și cu noua reglementare a materiei (art. 276 care a înlocuit art. 208 din Legea nr. 31/1990 în urma republicării legii). Codul comercial incrimina bancruta simplă pentru activități apreciate ca frauduloase (săvârșite mai înainte de declararea de faliment) chiar dacă erau comise în scopul unui moratoriu, deci cu intenția de salvare a solvabilității firmei (art. 879 C. com. – Codul comercial, publicat în M. Of. din 10 mai 1887, a fost promulgat prin Decret la 10 mai 1887 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. Modificări au fost aduse în 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995. Ulterior au mai fost aduse modificări prin: – Ordonanța de urgență nr. 32/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997;– Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999;– Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000. Art. 695-888 au fost abrogate prin art. 130 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare.). Bancruta frauduloasă, incriminată în art. 880 C. com., consta în orice alte activități frauduloase, săvârșite în orice alt scop decât cele incriminate în art. 879 C. com.; dacă scopul fraudulos consta expres în a frauda pe creditori [chiar și înainte de declararea în faliment), fapta se încadra în alineatul (2)].Pedeapsa bancrutei simple era de până la doi ani, iar la bancruta frauduloasă de până la 12 ani (maximul închisorii corecționale);În prezent art. 276 din Legea nr. 31/1990 republicată incriminează bancruta frauduloasă când este vorba de: a) fapte săvârșite în vederea diminuării (aparente) a valorii activelor sau chiar prin sustrageri, ascunderi, însoțite sau nu de falsuri sau distrugere și b) în caz de faliment, înstrăinarea în frauda creditelor a unei anumite părți însemnate din active. Observăm că deși reglementarea actuală încearcă să acopere cele mai vaste zone de fraudare a creditorilor, scopul legiuitorului este acela al salvării de la faliment, și nu al sancționării penale a falitului. Reglementarea reorganizării judiciare își propune să faciliteze continuarea activității, restructurarea activității comerciantului. Ca excepție, lichidarea are ca obiect urmărirea încasării creanțelor din averea debitorului, descărcarea de datorii, conservarea valorilor, menținerea unor contracte încheiate de debitor și, etapizat, introducerea de acțiuni civile pentru anularea actelor frauduloase. Potrivit Principiilor Băncii Mondiale, un sistem de insolvență eficient trebuie să fie integrat în sistemul juridic și economic al statului pentru a se realiza un echilibru între lichidare și reorganizare, pe baza ideii de maximizare a averii debitorului – The Principles and Guidelines emphasize contextual, integrated solutions and the policy choices involved in developing those solutions. The principles are a distillation of international best practice in the design of insolvency and creditor rights systems. Adapting international best practices to the realities of developing countries, however, requires an understanding of the market environments in which these systems operate. The challenges include weak or unclear social protection mechanisms, weak financial institutions and capital markets, ineffective corporate governance and uncompetitive businesses, and ineffective laws and institutions. These obstacles pose enormous challenges to the adoption of systems that address the needs of developing countries while keeping pace with global trends and international best practices. The application of the principles in this paper at the country level will be influenced by domestic policy choices and by the comparative strengths (or weaknesses) of laws and institutions. (The World Bank Principles and Guidelines for Effective Insolvency and Creditor Rights Systems, April 2001, la adresa www.worldbank.org). Ideea centrală este a unui plan de organizare și continuare a activității debitorului [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată – Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului,   M. Of. nr. 608 din 13 decembrie 1999, republicată în temeiul art. XI din Legea nr. 99/1999,   M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 64/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 130 din 29 iunie 1995 și a mai fost modificată prin:– Ordonanța Guvernului nr. 38/1996,   M. Of. nr. 204 din 30 august 1996, abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/1997, publicată în M. Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997;– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/1997,   M. Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997, abrogată prin Legea nr. 99/1999,   M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999. Ulterior, legea a mai fost modificată prin:– Rectificarea nr. 64 din 22 iunie 1995, publicată în M. Of. nr. 89 din 28 februarie 2000;– Ordonanța nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, publicată în M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2002;– Legea nr. 82/2003 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului   M. Of. nr. 194 din 26 martie 2003;– Legea nr. 149/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, precum și a altor acte normative cu incidență asupra acestei proceduri, publicată în M. Of. nr. 424 din 12 mai 2004. I. Turcu, Insolvența comercială. Reorganizarea judiciară și falimentul, Ed. Lumina Lex, București, 2000; I. Schiau, Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed. All Beck, București, 2001; S.M. Miloș, Principalele modificări ale Legii privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în „Revista de drept comercial” nr. 6/2004, p. 67 sqq; I. Schiau, Modificările aduse prin Legea nr. 149/2004, Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în „Dreptul” nr. 9/2004, p. 21 sqq. ]. Toți creditorii (anterior deschiderii procedurii de reorganizare) vor depune declarații de creanțe car vor fi susținute de administratorul căruia i s-a încredințat sarcina redresării activității (art. 74 din lege). În cazul în care pasivul se apropie de activ, se va trece la lichidarea acelui activ și numai dacă pasivul este mai mare există pericolul „să ne îndreptăm” spre un faliment. Numai în cazul în care debitorul nu respectă planul de reorganizare, dacă planul nu este confirmat, dacă comitetul creditorilor (sau camera de comerț teritorială) cere motivat (pe ideea pierderilor continue din averea debitorului) se va începe procedura falimentului. Instanța numai motivat de lipsa oricăror posibilități de redresare rațională a activității va dispune începerea procedurii falimentului prin inventarierea averii debitorului și stabilirea masei pasive fixe [art. 59 alin. (2) teza a II-a din lege, coroborat cu art. 82 și urm.], iar judecătorul sindic va trimite, în acest caz, o notificare pentru înregistrarea creanțelor împotriva debitorului. Lichidatorul (sub controlul judecătorului sindic) le va înscrie în tabelul de creanțe la valoarea lor nominală, iar bunurile vândute vor fi depuse în contul averii debitorului. Unele instanțe au motivat aplicarea fostului art. 208 din Legea societăților comerciale care incrimina bancruta frauduloasă prin existența unor neînregistrări contabile, ascunderea unei părți a activelor, denaturarea rezultatelor contabile cu consecința sustragerii sau neplății impozitelor(J. Buzău, sent. pen. nr. 424/2000; J. Craiova, sent. pen. nr. 3129/1998; J. Băilești, sent. pen. nr. 336/1997; J. Calafat, sent. pen. nr. 281/1996 (nepublicate); D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în RRDP nr. 3/2000, p. 124 sqq. Gh. Ivan, Bancruta – o infracțiune specifică mediului de afaceri în R.D.P. nr. 2/2010.) uneori, chiar dacă societatea a obținut profituri – J. Băilești, sent. pen. nr. 972/1996 și menținută prin T. Dolj, d. pen. nr. 2002/1997 și C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 202/1997 (nepublicate). Alte instanțe au considerat că faptele de acest fel reprezintă încălcări ale Legii contabilității sau evaziuni fiscale – C. Ap. Craiova dec. pen. nr. 369/1997; J. Craiova, sent. pen. nr. 3995/1996 definitivă prin neapelare (nepublicate). În fața acestei practici pe care o apreciem ca oscilantă, ne vedem obligați a sublinia esența bancrutei: întotdeauna vom avea ca premisă o intenție frauduloasă (prezumată) rezultând din diminuarea valorii activelor în scopul neonorării (chiar viitoare) a creditorilor [lit. a) art. 276 din Legea societăților comerciale, republicată] și o intenție frauduloasă (manifestă) prin înstrăinarea în frauda creditorilor [lit. b)]. Cum prin creanțe înțelegem și creanțele statului provenite din impozite, potrivit art. 108 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 64/1995, apreciem și că ascunderea unei părți din activul societății, cu consecința neplății impozitului, poate fi considerată ca bancrută frauduloasă prevăzută de lit. a) dacă există posibilitatea probării unei acțiuni urmărind sau acceptând o viitoare încetare totală a plății. Societatea este insolvabilă și dacă inculpatul a înstrăinat active în frauda creditorilor achitând alte datorii, efectuând cheltuieli personale, neplătind furnizorii, cunoscând starea de insolvabilitate a societății- J. Craiova, sent. pen. nr. 952/1992 (nepublicată). Vom avea o bancrută în modalitatea lit. a), de asemenea, ori de câte ori se încearcă păgubirea creditorilor prin nerespectarea sau amânarea plății acestora; chiar și cea mai mică întârziere de plată dovedită (nerenegociată) poate să aibă această semnificație. În cazul lit. b), înstrăinarea trebuie să aibă loc din momentul deschiderii procedurii de faliment, adică de la ridicarea dreptului de administrare și dispoziție a bunurilor (art. 78 din Legea falimentului). Dar chiar și în acest caz, nu orice înstrăinare atrage sancțiunea penală, ci numai aceea care, în final, în esență, afectează drepturile creditorilor. De exemplu, nu va fi sancționat conducătorul societății care înstrăinează bunuri, chiar și după ridicarea dreptului de dispoziție, în vederea creșterii averii sale, deci a creșterii posibilității de dezdăunare a creditorilor. Procedura falimentului, ca jurisdicție comercială, este independentă de procedura penală, acestea desfășurându-se independent una de cealaltă. În reglementarea actuală, cel chemat în justiție este societatea debitoare, acțiunile vizând averea societății. Debitor este întotdeauna societatea comercială – Efectuarea procedurilor de faliment este suspendată față de debitorii societății comerciale cu capital majoritar de stat, pentru care Guvernul poartă răspunderea instituirii unor proceduri speciale de supraveghere financiară temporară (art. 129 din lege). Procedura aplicabilă R.A. pentru insolvabilitate va urma să vină, ea va fi cea urmărită, toate activele se vor depune în contul său, al averii sale. Este evident că nu sunt urmărite bunurile patronului, ale acționarilor, și nu este vorba de averea lor. Nu ei sunt debitori, dar se va putea vorbi de o răspundere a conducătorilor S.A. sau S.R.L., adică a administratorilor, directorilor și cenzorilor, în măsura în care au contribuit la ajungerea societății în situația unei supravegheri judiciare. Este vorba de o răspundere pentru fapta proprie în limita folosului (creditului) propriu obținut, al intereselor personale, al falsului, înșelăciunii, contabilității fictive sau frauduloase (art. 124 din lege). Instanța, aplicând o pedeapsă, va soluționa totodată și latura civilă, prin restabilirea situației reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea actelor false; prin repararea pagubei aduse debitorului – societatea comercială în cazul însușirii, distrugerii sau înstrăinării către un terț de bună-credință (în ultimul caz, în ipoteza pronunțării falimentului), în măsura în care această acțiune a fost alăturată celei publice. Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societății debitoare, de unde se vor îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toți creditorii, în ordinea privilegiilor, a garanțiilor sau a acțiunilor întreprinse în interiorul masei pasive. Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată, care va trebui să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudați, întrucât toate activitățile s-au desfășurat direct în patrimoniul persoanei juridice. Ultima activitate va fi plata creanțelor și raportul fiscal al lichidării, aprobat de judecătorul sindic. În consecință, bancruta are drept consecință o declarare a insolvabilității, dar premisele celor două modalități [de la lit. a), respectiv lit. b)] sunt delimitate net de momentul declanșării falimentului (în sensul titlului VIII). Infracțiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înșelarea creditorilor, cu diferite grade de prezumare a acestei intenții. În noul Cod penal, bancruta simplă, incriminată prin art. 240, este nominată ca fiind neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, într-un termen care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență. Art.  241 incriminează bancruta frauduloasă ca fiind fapta persoanei care, în frauda creditorilor: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate; c) înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active. Prăbușirea uneia dintre cele mai mari bănci din Statele Unite, Lehman Brothers, a declanșat un val de replici la nivel global, prin efectul de domino al falimentului băncii americane. Toate piețele financiare au înregistrat deprecieri puternice. „Efectul de domino” al falimentului băncii americane Lehman Brothers a dus indicele principal al Bursei de Valori București la minimul istoric al ultimelor 45 de luni, după ce a căzut marți cu 7,1%. Simpla suspiciune existentă pe piață, potrivit căreia Groupe Société Générale ar avea o expunere mare pe Lehman Brothers, a condus la o depreciere-record de 13,25% a titlurilor BRD-Société Générale la bursa de la București (1,39 miliarde lei). De asemenea, și firma de dezvoltare imobiliară Impact, care are printre acționari banca americană Lehman Brothers, a pierdut 10% pe piața de capital. Evoluția monedei naționale a fost afectată și ea ca urmare a crizei de pe piața bancară din America. Leul s-a depreciat cu patru bani în raport cu euro, atingând nivelul de 3,66 lei pentru un euro. Problemele financiare pe care le traversează compania-mamă ar putea afecta și AIG România. American International Group (AIG), firmă cu probleme mari de lichiditate, ar putea fi următorul gigant financiar prăbușit în urma crizei economice globale, susțin analiștii financiari. AIG e a doua companie în domeniul asigurărilor de viață și a patra pe piața fondurilor de pensii. Presa semnalează efectele de moment. Astfel, Bursa românească a scăzut cu 7%, leul s-a depreciat puternic, iar acțiunile BRD au pierdut 13%. După cum era de așteptat, și România a fost afectată de cutremurul de pe Wall Street. „Efectul de domino” al falimentului băncii americane a dus indicele principal al Bursei de Valori București (BVB) la minimul ultimelor 45 de luni, după ce a căzut marți cu 7,10%. În același timp, indicele BET-FI s-a prăbușit cu 9%, cea mai puternică scădere într-o zi din ultimul an și jumătate. Au fost afectate și titlurile BRD-Groupe Societe Generale. Acestea au căzut cu 13,25%, ultimele operațiuni fiind efectuate la 13,1 lei pe acțiune. S-a ajuns astfel ca, în prezent, acțiunile BRD să fie cotate la mai puțin de jumătate din valoarea pe care o aveau la începutul anului. De asemenea, și firma de dezvoltare imobiliară Impact, care are printre acționari banca Lehman Brothers, a pierdut 10% pe bursă. Băncile, creditorii ipotecari, asigurătorii și alte instituții financiare din lume au raportat deja pierderi de 500 miliarde de dolari, pe fondul deprecierii activelor lor. Condițiile de creditare s-au înăsprit mult, băncile au devenit refractare la a se împrumuta una pe alta, iar capitalul a devenit mai greu de găsit și pentru companii, cât și pentru persoane fizice. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) a anunțat că indicatorii de solvabilitate și lichiditate ai AIG Life România și AIG România (filiale locale ale American International Group) respectă cerințele prevăzute de reglementările în vigoare. Totodată, cele două companii au încheiate contracte de reasigurare cu mai mulți reasigurători, procentul de risc reținut în cadrul grupului din care fac parte fiind foarte redus. În primul semestru al anului, cele două companii au înregistrat profit, se arată într-un comunicat al CSA. AIG Life România și AIG România au încheiate contracte de reasigurare, procentul de risc reținut fiind foarte redus. Agenția americană ce supraveghează instituțiile de credit Fannie Mae (Federal National Mortgage Association – Agenția Ipotecară Națională Federală) și Freddie Mac (Federal Home Loan Mortgage Corporation – Corporația Federală de Creditare Ipotecară pentru Locuințe) intenționează să dea în judecată mai multe bănci majore pentru prezentarea greșită a calității ipotecilor pe care le-au vândut în timpul crizei imobiliare. Potrivit reprezentanților agenției, băncile ar fi trebuit să știe că ipotecile pe care le vindeau erau active toxice. Printre băncile care vor fi date în judecată se numără Bank of America, JPMorgan Chase și Goldman Sachs, potrivit unor surse. Fannie Mae și Freddie Mac au pierdut peste 30 de miliarde de dolari din cauza afacerilor cu astfel de ipoteci, statul fiind nevoit să le naționalizeze, pentru a le salva de la faliment (Nelson D. Schwartz, U.S. Is Set to Sue a Dozen Big Banks Over Mortgages, „The New York Times”, September 1, 2011).

BANCRUTA SIMPLĂ   Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței, într-un termen care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Titlul VIII al Codului comercial (Publicată în M. Of. nr. din 10 mai 1887. Codul Comercial a fost promulgat prin Decret la 10 mai 1887 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. În cursul anilor, Codul comercial a suferit modificări substanțiale.Cu modificările din 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995.) vorbea despre infracțiuni penale în materie de faliment. Potrivit art. 876 este culpabil de bancruta simplă comerciantul care a încetat plățile și care se găsește într-unul din cazurile următoare:1. Dacă cheltuielile sale personale sau acelea ale familiei sale au fost prea mari, în raport cu starea sau condițiunea sa economică;2. Dacă a pierdut o mare parte din patrimoniul sau în operațiuni curat de noroc sau manifest imprudente;3. Dacă, în scopul de a-și întârzia falimentul a făcut cumpărări cu intențiunea urmată de fapt de a revinde lucrurile cumpărate cu prețul sub valoarea lor curentă sau dacă a avut recurs la împrumuturi, giruri de efecte sau alte mijloace ruinătoare, pentru a-și procura fonduri;4. Dacă în urma încetării plăților, a plătit pe vreun creditor în detrimentul massei;5. Dacă nu a ținut deloc registrele prescrise de lege, ori dacă nu le-a ținut în mod regulat sau cel puțin registrul-jurnal încheiat și vizat conform art. 27;6. Dacă nu a plătit, la epocile stipulate prin concordat, partea promisă creditorilor săi, precum s-a zis la art. 863, ultimul alineat. Este, de asemenea, culpabil de bancruta simplă comerciantul care a încetat plățile și care se găsește în vreunul din cazurile următoare:1. Dacă nu a făcut în mod exact inventarul anual sau dacă registrele și inventarele sale sunt incomplete sau neregulat ținute sau nu dau seama de adevărata stare a activului și pasivului sau chiar când n-ar fi fraudă; 2. Dacă, având contract de căsătorie, nu s-a conformat dispozițiunilor art. 19 și 20;3. Dacă, în cele trei zile de la încetarea plăților, nu a făcut declarațiunea prescrisă de art. 703 sau dacă fiind vorba de falimentul unei societăți, declarațiunea făcută nu arată numele tuturor soților solidari; 4. Dacă fără împiedicare legitimă, nu s-a prezentat în persoana înaintea judecătorului-sindic, în cazurile și în termenele prescrise, și dacă, prezentându-i-se, i-a dat informațiuni false sau dacă s-a depărtat fără permisiune de la domiciliul sau în timpul falimentului; 5. Dacă nu a îndeplinit obligațiunile luate într-un concordat obținut într-un faliment anterior (art. 877). Oricine exercitând obișnuit profesiunea de mijlocitor, va fi căzut în faliment, e culpabil de bancrută simplă. Era culpabil de bancruta simplă comerciantul care chiar înainte de declarațiunea de faliment și numai pentru a-și facilita obținerea unui moratoriu, și-a atribuit, cu bună știință și în contra adevărului, o parte din activ, sau a simulat datorii neexistente pentru a face să intervină în adunări creditori în tot sau în parte fictivi (art. 879). Potrivit art. 880, este culpabil de bancruta frauduloasă comerciantul falit care a sustras sau falsificat registrele sale, distras, tăinuit sau disimulat o parte din activul sau și comerciantul care, într-un alt scop decât cel indicat în articolul precedent, a înfățișat datorii neexistente sau care, în registre, în scripte sau în acte autentice ori private sau în bilanț, s-a dat în mod fraudulos dator de sume ce nu datora. Mai pot fi declarați bancrutari frauduloși, comercianții care, înainte de declararea în faliment, vor fi înstrăinat o parte însemnată din mărfuri sau activ pe prețuri reduse și mai scăzute decât costul lor, în scopul fraudulos de a frustra pe creditori. Delictele de bancrută simplă se pedepseau cu închisoare de la 15 zile până la doi ani. Cel ce se face culpabil de bancruta simplă va putea fi, osebit de aceasta, declarat incapabil de a exercita profesiunea de comerciant și a i se interzice dreptul de intrare în localurile de bursă ( art. 881). Bancruta frauduloasă se va pedepsi cu maximum închisorii corecționale și cu interdicțiunea pe timp mărginit. Pedeapsa închisorii chiar când judecata găsește circumstanțe ușurătoare, nu poate fi redusă la mai puțin de un an. Cel ce este condamnat pentru faptul de bancruta frauduloasă va fi, osebit de aceasta, declarat incapabil de a mai exercită profesiunea de comerciant și i se va interzice dreptul de intrare în localurile de bursă. Contra acelora ce vor fi exercitat obișnuit profesiunea de mijlocitor, în caz de bancrută frauduloasă, se va aplica maximul pedepsei. Prepusul sau reprezentantul comerciantului falit care în gestiunea lui încredințată, s-a făcut culpabil de vreuna din faptele indicate la nr. 2, 3, 4 și 5 din art. 876 și la nr. 1 din art. 877, sau la art. 880, se va pedepsi conform dispozițiunilor pentru bancruta frauduloasă (art. 883). În caz de faliment al unei societăți în comandită, prin acțiuni sau anonimă, administratorii și directorii ei vor fi pedepsiți după dispozițiunile art. 881, dacă falimentul a provenit din culpa lor, sau dacă nu au fost îndeplinite dispozițiunile art. 92, 93, 95, 96, 101, 104, 142, 146, 147, 148, 157, 168, 173, 174, 175, 178 179, 182, 183 și 184, sau dacă sunt culpabili de vreunul din faptele arătate la nr. 2, 3, 4 și 5 ale art. 876 și la nr. 1, 3 și 4 ale art. 877. Ei se vor pedepsi cu aceeași pedeapsă, dacă sunt culpabili de vreunul din faptele indicate ia art. 830. Asemenea și: 1. Dacă au omis cu dol de a publica contractul special și schimbările ulterioare în modurile prescrise de lege. 2. Dacă au arătat în mod fals capitalul subscris sau vărsat. 3. Dacă au distribuit societarilor dividende evident fictive și cu chipul acesta, au micșorat capitalul social. 4. Dacă cu dol au făcut preluări mai mari decât cele permise prin actul social. 5. Dacă au ocazionat cu dol, sau prin mijlociri de operațiuni doloase, falimentul societăței (art. 884). Judecătorul-sindic al falimentului, care se va fi făcut culpabil de malversațiuni în administrațiunea sa se va pedepsi cu maximul închisoarei, iar dacă paguba cauzată este mică, închisoarea se va putea reduce până la trei luni. Dispozițiunile acestui articol se vor aplica asemenea auxiliarilor și celor însărcinați de către judecătorul-sindic cu executarea operațiunilor falimentului. (art. 885). Se vor pedepsi cu maximul închisoarei acei care deși n-ar fi complici în bancrută se vor dovedi culpabili: 1. Că într-un faliment, cu bună-știință au distras, tăinuit sau disimulat, prin declarațiuni publice sau private, bunuri mobile sau imobile de ale falitului; 2. Că, în mod fraudulos, au produs în faliment creanțe simulate, în numele lor propriu sau prin persoane interpuse: 3. Că au săvârșit vreunul din faptele arătate în art. 889, exercitând comerțul sub numele altuia sau sub nume simulat. Aceeași pedeapsă se va aplica și comerciantului care și-a prestat numele. Ascendenții, descendenții, afinii și soțul falitului, care cu știință vor fi distras sau tăinuit valori sau alte lucruri aparținând falimentului, se vor pedepsi cu închisoare corecțională (art. 886). Creditorul care va fi stipulat cu falitul sau cu altă persoană, avantaje în folosul său propriu, pentru votul sau în deliberările falimentului, sau în cererea de moratoriu, sau acela care, prin alte moduri decât cele prevăzute în art. 88, își va fi procurat avantaje în sarcina activului falimentului, se va pedepsi cu închisoare până la un an și cu amendă până la 2.000 lei (art. 886). În cazurile prevăzute de cele două articole precedente sentința penală de condamnare va trebui să ordone: 1. Reintegrarea, dacă este cazul, la massa creditorilor, a bunurilor sau valorilor sustrase și restituirea celor în drept a sumelor ce creditorul primise, fără să-i fi datorat; 2. Despăgubirea daunelor pentru sumele câte s-au constatat cu rezerva despăgubirei și a altor daune mai mari, dacă s-ar dovedi în urmă; 3. Anularea în privința tuturor și chiar a falitului a convențiunilor particulare ce vor fi fost încheiate pentru a procura creditorilor avantajele menționate în articolul precedent. Dacă cererile pentru obiectele sus indicate nu au fost propuse în instanța penală sau dacă, fiind propuse, a intervenit o ordonanță de neurmărire sau o sentință absolutorie, acele cereri vor putea fi în urma introduse și judecate înaintea tribunalului de comerț (art. 888). Acțiunea penală pentru infracțiunile cuprinse în acest titlu este de ordine publică. Ea poate fi pusă în mișcare chiar înainte de declarațiunea de faliment, când încetarea plăților este însoțită de faptul de dosire, de ascundere, de închiderea magazinelor, de darea la o parte, sustragerea sau împuținarea frauduloasă a patrimoniului în dauna creditorilor. În aceste cazuri, procurorul tribunalului trebuie să comunice îndată încetarea plăților președintelui tribunalului comercial pentru îndeplinirea dispozițiunilor titlului I al acestei cărți (art. 875). Articolul 695-888 Cod comercial au fost abrogate prin art. 130 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare. Titlul VIII din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale- M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990.în forma sa inițială reglementa Infracțiuni privitoare la societățile comerciale. Prin art. 194 se pedepseau : 1. fondatorii, administratorii și directorii care, în prospectele, rapoartele și comunicările adresate publicului ori adunărilor generale, arată cu rea-credință fapte neadevărate asupra constituirii societății, asupra condițiilor economice ale acesteia, sau le ascund cu rea-credință în tot sau în parte, precum și cei care încalcă dispozițiile art. 70; 2. administratorii și directorii care, în lipsă de bilanț ori contrariu celor rezultate din el, sau în baza unui bilanț fals, au încasat sau plătit dividende, sub orice formă, din beneficii fictive sau care nu puteau fi distribuite; 3. administratorii, directorii și ceilalți funcționari ai societății care, pentru a-și procura lor sau altora un câștig în paguba societății, răspândesc știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase, care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau obligațiilor societății, ori a altor titluri ce-i aparțin; 4. administratorii și directorii care, pentru a-și procura lor sau altora un câștig în paguba societății, dobândesc în contul acesteia acțiuni ale altor societăți la un preț pe care-l știu vădit superior valorii lor efective sau vând pe seama societății acțiuni pe care acestea le dețin, la prețuri despre care au cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective; 5. administratorii și directorii care, cu rea-credință, folosesc bunurile sau creditul societății într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lor propriu, ori pentru a favoriza o altă societate, în care ei sunt interesați direct sau indirect. Se pedepseau cu închisoare de la doi la șapte ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă constând în una din următoarele fapte: falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii neexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act ori în bilanț, a unor sume nedatorate, precum și în caz de faliment al societății, înstrăinarea în frauda creditorilor a unei părți însemnate din activ (art. 208). Legea nr. 31/1990 a fost M. Of., nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, și a mai fost modificată prin: Legea nr. 41/1991, M. Of., nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44/1991, M. Of., nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80/1991, M. Of., nr. 263 din 23 decembrie 1991, și prin Legea nr. 78/1992, M. Of., nr. 178 din 28 iulie 1992. Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost reM. Of., nr. 33 din 29 ianuarie 1998 în temeiul art. X din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 32/1997, M. Of., nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 195/1997, M. Of., nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Titlul VIII reglementa infracțiuni în următoarea formă: Art. 265. – Se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. prezintă, cu rea-credință, în prospectele, rapoartele și comunicările adresate publicului, date neadevărate asupra constituirii societății ori asupra condițiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu rea-credință, în tot sau în parte, asemenea date; 2. prezintă, cu rea-credință, acționarilor un bilanț contabil inexact sau date inexacte asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale; 3. refuză să pună la dispoziția experților, în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 25 și 37, documentele necesare sau îi împiedică, cu rea-credință, să îndeplinească însărcinările primite. Art. 266. – Se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății; 2. folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect; 3. se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii; 4. răspândește știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății; 5. încasează sau plătește dividende, sub orice formă, din beneficii fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de bilanț contabil ori contrarii celor rezultate din acesta; 6. încalcă dispozițiile art. 178. Art. 267. – Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. emite acțiuni de o valoare mai mică decât valoarea lor legală ori la un preț inferior valorii nominale sau emite noi acțiuni în schimbul aporturilor în numerar, înainte ca acțiunile precedente să fi fost achitate în întregime; 2. se folosește, în adunările generale, de acțiunile nesubscrise sau nedistribuite acționarilor; 3. acordă împrumuturi sau avansuri asupra acțiunilor societății; 4. predă titularului acțiunile înainte de termen sau predă acțiuni liberate în total sau în parte, în afară de cazurile stabilite de lege, ori emite acțiuni la purtător fără a fi achitate integral; 5. nu respectă dispozițiile legale referitoare la anularea acțiunilor neachitate; 6. emite obligațiuni fără respectarea dispozițiilor legale sau acțiuni fără să cuprindă mențiunile cerute de lege. Art. 276. – Se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă, constând în una dintre următoarele fapte: a) falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății ori ascunderea unei părți din activul societății; înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act ori în bilanțul contabil, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în vederea diminuării aparente a valorii activelor; b) înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăți, a unei părți însemnate din active. Legea nr. 31/1990 a mai fost republicată,  M. Of., nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 în temeiul art. XII din titlul II al cărții a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, M. Of., nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare. Prezentăm ultima reglementare a Titlului VIII – Infracțiuni: Art. 271. – Se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. prezintă, cu rea-credință, în prospectele, rapoartele și comunicările adresate publicului, date neadevărate asupra constituirii societății ori asupra condițiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu rea-credință, în tot sau în parte, asemenea date; 2. prezintă, cu rea-credință, acționarilor/asociaților o situație financiară inexactă sau cu date inexacte asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale; 3. refuză să pună la dispoziție experților, în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 26 și 38, documentele necesare sau îi împiedică, cu rea-credință, să îndeplinească însărcinările primite. Art. 272. – Se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății, care: 1. dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății; 2. folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect; 3. se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii; 4. răspândește știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea sau scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății; 5. încasează sau plătește dividende, sub orice formă, din profituri fictive sau care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situație financiară ori contrarii celor rezultate din aceasta; 6. încalcă dispozițiile art. 183. Art. 282. – Se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 12 ani persoanele vinovate de bancrută frauduloasă, constând în una dintre următoarele fapte: a) falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății ori ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrul societății, în alt act ori în situațiile financiare a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșită în vederea diminuării aparente a valorii activelor; b) înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăți, a unei părți însemnate din active. Articolul 282, prin care se sancționa bancruta frauduloasă a fost abrogat prin Legea nr. 85/2006. Într-o speță(Judecătoria sectorului 5 București, sent. pen. nr. 1516 din 6 iunie 1997), s-a subliniat că falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, un alt act sau bilanț, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracțiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută și pedepsită în art. 208 al Legii societăților comerciale. În această formă nu este necesară existența falimentului declarat al societății, starea de nesolvabilitate comercială a firmei, constatată prin orice mijloace de probă, decurgând din: – registrele economico-financiare deficitare; – contractarea de împrumuturi ruinătoare obținute prin mijloace frauduloase (fals, uz de fals, înșelăciune);– imposibilitatea achitării împrumuturilor la scadență, fiind indiferent că s-au făcut și plăți până în momentul urmăririi penale. Este coautor funcționarul care falsifică înscrisuri servind la înfățișarea de plăți inexistente sau la prezentarea în registrele societății a unor sume nedatorate, în scopul obținerii de credite. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă, și nu numai patronul, ce dispune falsificarea și au semnat balanțele de verificare (pe anii 1994-1995) la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor- Prin Ordonanța de urgență nr. 32, publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997 au fost abrogate art. 205-209 ale Legii nr. 31/1990; Ordonanța a fost aprobată și modificată prin Legea nr.195 din 17 noiembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Pct. 11 al ordonanței dispune abrogarea art. 205-207 și 209 al legii. Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998. În speță, T. București, S. I pen., prin dec. nr. 140 A din 2 februarie 1998 (dosar nr. 3860/1997), a achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen. pentru această infracțiune. Există totuși o contradicție a termenilor. Nu orice persoană poate fi vinovată de bancrută frauduloasă, pentru că bancruta ține de calitatea de creditor, pe care nu o poate avea oricine. O persoană fizică (cu sens de civilă) nu poate fi falit, în stare de insolvență. Confitura este insolvența unui noncomerciant.  Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, a fost M. Of., nr. 130 din 29 iunie 1995. Prin Legea nr. 82/2003 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului(Publicată în M. Of. nr. 194 din 26 martie 2003), după capitolul IV se introduce capitolul IV1 cu următorul cuprins: „Capitolul IV1 – Infracțiuni și pedepse Art. 1271. – Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 276 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorilor prevăzuți la art. 1 lit. b) și c) ori ascunde o parte din activul averii acestora; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorilor prevăzuți la art. 1 lit. b) și c), în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșită în vederea diminuării aparente a valorii activelor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvabilitate a debitorilor prevăzuți la art. 1 lit. b) și c), o parte însemnată din active. Art. 127- Prin Ordonanța de urgență nr. 32, publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997 au fost abrogate art. 205-209 ale Legii nr. 31/1990; Ordonanța a fost aprobată și modificată prin Legea nr.195 din 17 noiembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Pct. 11 al ordonanței dispune abrogarea art. 205-207 și 209 al legii. Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998. În speță, T. București, S. I pen., prin dec. nr. 140 A din 2 februarie 1998 (dosar nr. 3860/1997), a achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen. pentru această infracțiune. Există totuși o contradicție a termenilor. Nu orice persoană poate fi vinovată de bancrută frauduloasă, pentru că bancruta ține de calitatea de creditor, pe care nu o poate avea oricine. O persoană fizică (cu sens de civilă) nu poate fi falit, în stare de insolvență. Confitura este insolvența unui noncomerciant. – (1) Infracțiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 alin. (1) Cod penal, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 8 ani, atunci când este săvârșită de administratorul ori lichidatorul averii debitorului, precum și de către orice reprezentant sau prepus al acestuia. (2) Infracțiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută la art. 214 alin. (2) Cod penal, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani, atunci când este săvârșită de administratorul ori lichidatorul averii debitorului, precum și de către orice reprezentant sau prepus al acestuia, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. (3) Tentativa infracțiunilor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește. Art. 1273 – (1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către administratorul ori lichidatorul averii debitorului, precum și de către orice reprezentant sau prepus al acestuia de bani, valori ori alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează constituie infracțiunea de delapidare și se pedepsește cu închisoare de la un an la 15 ani și interzicerea unor drepturi. (2) În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 ani la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. (3) Tentativa infracțiunilor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește. Art. 1274. – Fapta persoanei care, în nume propriu sau prin persoane interpuse, solicită înregistrarea unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente asupra averii debitorului se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Art. 1275. – Infracțiunile prevăzute la art. 1271-1274 se judecă în primă instanță de tribunal și în procedură de urgență.” Ulterior, Legea nr. 149/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, precum și a altor acte normative cu incidență asupra acestei proceduri – Publicată în M. Of. nr. 424 din 12 mai 2004 a introdus forma simplă a infracțiunii. Astfel, textul va avea următorul cuprins: „Art. 1271. – (1) Constituie infracțiunea de bancrută simplă și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termenul prevăzut la art. 25. (2) Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 276 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c) ori ascunde o parte din activul averii acestora; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c), în alt act sau în situația financiară, sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în vederea diminuării aparente a valorii activelor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c), o parte însemnată din active.” Refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv sau reprezentantului legal al debitorului, persoană juridică, de a pune la dispoziție judecătorului-sindic, administratorului sau lichidatorului judiciar, în condițiile prevăzute la art. 32 alin. (1), documentele și informațiile prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a)-e) sau împiedicarea acestora, cu rea-credință, de a întocmi documentația respectivă se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă. Infracțiunile prevăzute la art. 1271-1275 se judecă în primă instanță de tribunal, cu celeritate. Legea nr. 64/1995 a fost republicată – În M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. în temeiul dispozițiilor art. VIII alin. (1) din Legea nr. 149/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, precum și a altor acte normative cu incidență asupra acestei proceduri, M. Of., nr. 424 din 12 mai 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Articolul 141 dispunea: „(1) Constituie infracțiunea de bancrută simplă și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termenul prevăzut la art. 32. (2) Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 282 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c) ori ascunde o parte din activul averii acestora; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c), în alt act sau în situația financiară, sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în vederea diminuării aparente a valorii activelor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorilor prevăzuți la art. 1 alin. (1) lit. a) pct. 2 și 3, lit. b) și c), o parte însemnată din active.” Infracțiunile se judecă în primă instanță de tribunal, cu celeritate. La data intrării în vigoare a Legii nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței- Publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, reM. Of., nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 282 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, reM. Of., nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice altă dispoziție contrară se abrogă. Ca atare, forma actuală a incriminărilor este: Art. 143-(1) Constituie infracțiunea de bancrută simplă și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27. (2) Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în frauda creditorilor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active. În această modalitate alternativă nu este necesară existența falimentului declarat al debitorului, adică starea de nesolvabilitate comercială a firmei. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă – și nu numai patronul – ce dispune falsificarea și semnează balanțele de verificare la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor. Potrivit art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, constituia infracțiunea de bancrută simplă și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege. Constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă și se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situația financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârșite în frauda creditorilor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active (alin. 2). Aceasta înseamnă sancționarea bancrutei simple doar pentru întârzierea deschiderii procedurii. Trimiterea la art. 27 ne lasă să credem că debitorul știe de starea de insolvență în care se află (din moment ce trebuia să declanșeze o procedură). Deși sintagma „caz de insolvență” este reținută doar la lit. c), debitorul cunoaște imposibilitatea de plată și ca premisă a falsificării sau înfățișării de datorii inexistente. Legea spune că insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Ea este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori. De principiu, insolvența nu echivalează cu o stare de neplată. Legea vrea să spună că este suficient ca activul patrimonial să nu permită satisfacerea creanței către un creditor. Proba se face oricum, efectiv prin urmărirea și executarea bunurilor debitorului, fără ca prin aceasta creditorul să fie satisfăcut. Astfel, prejudiciul a devenit actual. Referitor la caracterul exigibil al creanței, amintim că o datorie devine exigibilă prin sosirea scadenței stipulate. Prin înfățișare de datorii inexistente se înțelege,,prezentarea unei datorii care în realitate nu există în fața unei autorități competente a lua măsuri în legătură cu aceasta”- C. Voicu, A. Boroi, Dreptul penal al afacerilor, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008. Or, dispoziția de efectuare a compensării obligațiilor financiare dintre două societăți (cauza Foresta și Best Wood Nehoiu) nu prezumă per se existența unei stări de insolvență și, cu atât mai puțin, o intenție criminală. Însăși ideea de compensare reflectă o voință de salvare a creanțelor. Insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței. În ceea ce privește premisa necesară existenței infracțiunii de bancrută frauduloasă, aceasta nu putea fi decât falimentul, înțeles ca stare juridică, constatat juridicește, după cum pentru celelalte modalități prevăzute la lit. a) nu este necesară constatarea unei stări de drept- D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în R. D. P.  nr. 3/2000, p. 124; ibidem, în „Buletin documentar” P.N.A nr. 3-4/2006.  Ceea ce caracterizează astăzi o bancrută frauduloasă este existența unui element psihic – consilium fraudis. El rezultă din dovedirea sau prezumarea intenției de a cauza un prejudiciu în defavoarea debitorului. Legea merge foarte departe cu prezumarea fraudei. După noi, nu orice vânzare este ilicită. Nici măcar un preț redus nu este suficient pentru a susține o fraudare. Legea permite răsturnarea sarcinii probei, de exemplu, prin afirmarea intenției de a salva un patrimoniu. O valoare nouă egală nu poate dovedi un prejudiciu. O valoare mare, peste cea inițială, poate fi frauduloasă dacă operațiunea se face spre fraudarea creditorului. În jurisprudență s-a statuat că, pentru ca judecătorul-sindic să se poată pronunța în sensul antrenării răspunderii membrilor organelor de conducere și/sau al altor persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice debitoare în stare de insolvență, prin cererea de chemare în judecată trebuie să se dovedească condițiile întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția persoanelor acuzate. Criticile recurentei referitoare la numărul mic al salariaților debitoarei, lipsa unui personal calificat care să justifice asumarea unor contracte de genul celuia semnat cu societatea creditoare, lipsa logisticii necesare derulării contractului și neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate nu prezintă nicio relevanță juridică sub aspectul aplicării art. 138 din Legea insolvenței, ele constituind, de fapt, motive de rezoluțiune a convenției și nu de antrenare de răspundere- C. Ap. Timișoara, S. Com., dec. civ. nr. 532 din 24 iunie 2008. În sensul Legii nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, M. Of.  nr. 50 din 29 ianuarie 2003, prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Legea delimitează ca fiind infracțiune gravă, printre altele, și infracțiunea de bancrută frauduloasă. Într-o speță, se arată că, deși nu deținea nicio calitate în societate, în activitatea acesteia se implica și un alt membru al grupului infracțional organizat, inc. O.M., fratele acționarului majoritar, care realizează multiple acte privind activitatea curentă a fabricii de prelucrare a lemnului de la N SRL (p. 22 din rechizitoriu). Declarațiile administrate în cauză – atât ale altor inculpați, cât și ale martorilor – evidențiază faptul că O. M. supraveghea activitatea fabricii și dădea dispoziții legate în principal de activitatea de producție, personal, aprobarea cheltuielilor. Deciziile-cadru privind politica de administrare a firmei au aparținut însă altui inculpat, O.H., iar implicarea inc. O.M. în activitatea fabricii s-a realizat cu aprobarea celui dintâi (rechizitoriu. pp. 22-23). Tot în rechizitoriu se mai arată că majoritatea activităților, îndeosebi în ceea ce privește buna funcționare a fabricii se realizau sub supravegherea inculpatului principal (p. 24). În ce privește vânzarea-cumpărarea activelor SC Foresta Nehoiu SA, un alt inculpat, I. Gh., administrator, afirmă că nu a negociat niciunul dintre contracte, în fapt cel care a stabilit prețul și societățile către care s-au vândut activele fiind inculpatul principal (rechizitoriu p. 42). Prin debitor se înțelege și persoana care are calitatea de a îl reprezenta pe debitor. Dar fapte de falsificare, sustragere sau distrugere de evidențe le poate săvârși orice funcționar al debitorului ce cunoaște situația insolvenței. În alte cazuri există o participație improprie- Judecătoria sectorului 5 București, sent. pen. nr. 1516 din 6 iunie 1997 a apreciat că este coautor funcționarul care falsifică înscrisuri servind la înfățișarea de plăți inexistente sau la prezentarea în registrele societății a unor sume nedatorate, în scopul obținerii de credite. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă, și nu numai patronul, ce dispune falsificarea și au semnat balanțele de verificare (pe anii 1994-1995) la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor. Pluralitatea de făptuitori este socotită, pe bună dreptate, ca un indiciu serios al unei periculozități sociale sporite- V V. Dongoroz, Participația, în „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1969, p. 182, D. Ciuncan, Unele considerații privind săvârșirea infracțiunii de mai multe persoane, în „Dreptul” nr. 6/1983, p. 34 sqq.  Sistemul Codului nostru penal a prevăzut în partea sa generală numai reglementarea pluralității ocazionale, sub denumirea de participație (art. 23-31), pluralitatea naturală și pluralitatea constituită fiind reglementate, în limitele necesare, în partea specială (art. 167, 303, 304, 322, 323). În general, participarea mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni nu este considerată ca o circumstanță agravantă, răspunderea penală a făptuitorilor stabilindu-se potrivit regulilor din partea generală a codului. O situație specială prezintă însă săvârșirea faptei de mai multe persoane împreună. În asemenea caz, fie că toți făptuitorii acționează în calitate de coautori, fie că numai unul este autor, iar ceilalți îl ajută prin acțiuni simultane, conlucrarea mărind forța de acțiune a infractorilor le dă acestora mai multă siguranță și îndrăzneală, ei pot ascunde mai repede bunurile sustrase, numărul infractorilor poate să intimideze victima, să îi înfrângă mai ușor rezistența, să o împiedice să fugă sau să ceară ajutor. Pericolul social sporit constă în forța pe care o reprezintă acțiunea în grup- A se vedea: C. Bulai, Individualizarea pedepsei, în „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. II, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1970, p. 162; D. Lucinescu, Comentariu, în „Codul penal al Republicii Socialiste România, comentat și adnotat”, Partea specială, vol. I, de T. Vasiliu ș.a., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 268; Plen. T.S., dec. de îndrumare nr. 13/1965, în Culegere de decizii 1965, p. 67; T.S., s. pen., dec. nr. 3060/1974, în Culegere de decizii 1974, p. 332; T.S., s. pen., dec. nr. 2994/1974, în Culegere de. decizii 1974, p. 330; T. S., s. pen., dec. nr. 2153/1971, în RRD nr. 1/1972, p. 454.; T. S., s. pen., dec. nr. 2425/1969, în Culegere de decizii 1969, p. 342.  Ceea ce îmbină organic diferitele forme de contribuție personală la săvârșirea unei infracțiuni este voința infractorilor de a realiza împreună o anumită faptă, voința lor comună, chiar dacă sub raportul motivației fiecăruia dintre participanți vor exista deosebiri. În procesul care va duce la săvârșirea faptei ( V. Dongoroz, op. cit., p. 181) contribuția fiecărei persoane are caracter de „antecedent cauzal”, pluralitatea caracterizându-se, printre altele, tocmai prin amplificarea procesului cauzal, aportul fiecăruia angrenându-se, într-o mai mică sau mai mare măsură, în conținutul raportului de cauzalitate. Pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat prin lege, de alcătui, a forma o grupare de persoane în vederea unor scopuri ilicite (de exemplu, faptele incriminate prin art. 167, 323 C. pen.). Odată constituiți în bandă, membrii grupului au calitatea de autori ai infracțiunii, indiferent dacă au intrat de la început sau numai au aderat ulterior ori au sprijinit în orice mod asocierea. În doctrină, s-a subliniat că lupta împotriva fenomenului infracțional trebuie să lovească în manifestările infracționale chiar în forma lor embrionară, pentru ca pericolul latent pe care îl prezintă aceste manifestări să fie împiedicat de a evolua către un rău efectiv; or, asocierea unor persoane, în scopul săvârșirii unor infracțiuni, constituie, în mod evident, prin ea însăși, „o manifestare primejdioasă pentru liniștea și siguranța obștească și pentru menținerea ordinii juridice, manifestare care nu poate rămâne neincriminată”- v V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 480. În practică, aplicarea dispozițiilor legale care reglementează pluralitatea constituită se izbește, uneori, de anumite dificultăți. Aceste greutăți sunt determinate de faptul că, în toate situațiile în care o infracțiune este săvârșită de mai multe persoane împreună [art. 75 lit. a) C. pen., art. 192, alin. (2), art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 209 lit. a) C. pen., art. 269 alin. (2) C. pen. etc.], dar și în cazurile prevăzute în art. 167 și 323 C. pen., vom avea elemente de asociere, o voință comună și interese care coincid, putând fi – în cazul în care vreuna dintre infracțiunile ce constituie scopul asociației a fost înfăptuită – în prezența efectuării împreună a unor acte materiale. În asemenea situații, există, pe lângă infracțiunea respectivă, săvârșită în circumstanțe agravante, și infracțiunea prevăzută în art. 167 sau art. 323 C. pen.? Pentru existența unei asocieri, în sensul art. 167 sau 323 C. pen., o condiție minimă o reprezintă înțelegerea stabilităîntre membrii grupului (v E. Garcon, Code penal annote, voI. 1, Paris, 1952, p. 929 sqq. În același sens, T.S., s. pen., dec. nr. 2495/1976, În „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980” de V. Papadopol, M. Popovici, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 37. Pentru existența asocierii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc privind constituirea și scopul grupării, infracțiunea consumându-se în momentul realizării acelui consens.) de a acționa împreună sau, cu alte cuvinte, dorința acestora de a se alătura grupării ce se alcătuiește ori s-a alcătuit, unită cu știința că se urmărește o acțiune ilicită comună. Dar o asemenea înțelegere o putem întâlni și în cazul unor infracțiuni săvârșite de mai multe persoane împreună, în sensul agravantelor legale prevăzute în dispozițiile sus-menționate. De exemplu, mai multe persoane se pot înțelege să comită împreună – prin acțiuni concomitente, simultane– un furt, prevăzut în art. 209 lit. a) C. pen., fără ca înțelegerea lor să caracterizeze o pluralitate constituită, după cum nici constatarea că acele persoane au mai fost condamnate pentru mai multe infracțiuni de același gen și că se cunosc între ele nu poate duce la concluzia existenței unei asocieri în sensul art. 323 C. pen.- v T.S., s. pen., dec. nr. 207/1955, În Culegere de decizii, 1955, pp. 93 sqq. Hotărârea de a acționa împreună în scopul săvârșirii de infracțiuni- Chiar dacă uneori, înainte de săvârșirea unor fapte, participanții s-au întâlnit și au discutat cum să procedeze – în timp ce alteori au acționat la întâmplare, stabilind, la locul infracțiunii, aportul fiecăruia – niciodată inculpații nu s-au întrunit în scopul asocierii pentru a planifica și a pregăti săvârșirea infracțiunilor; întâlnirile și discuțiile lor având avut un caracter spontan, fără nicio organizare (Tribunalul Municipiului București, s. a II-a penală, dec. nr. 394/1990, în „Dreptul” nr. 5/1992, p. 90) implică, în cazul formelor de pluralitate infracțională prevăzute în art. 167 și 323 C. pen., rezoluția de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea acelor infracțiuni. Aceasta înseamnă a culege date, a discuta metodele de lucru, a cădea de acord asupra lor și, în ultima analiză, a elabora un plan infracțional. Un plan infracțional, mai mult sau mai puțin evoluat, întâlnim însă și în unele cazuri de participație. Sub raport organizatoric, asociațiile de infractori pot fi de o complexitate diversă. Existând asociații cu o structură organizatorică, cu o ierarhie internă a compartimentelor, cu șefi și executanți, auxiliari etc., aceasta presupune existența unor raporturi pe orizontală și pe verticală între infractori și șefi sau între infractori și banda ca atare. Există însă și grupări bazate pe o simplă înțelegere și având, în genere, un număr restrâns de membri. Dar despre o anumită organizare se poate vorbi, uneori, și în cazul săvârșirii unor infracțiuni de către mai multe persoane împreună. Această organizare se poate limita la simple indicații de regie (repartizarea rolurilor între diverșii participanți: pânda, efracția, tăinuirea etc.), însă se poate extinde până la alcătuirea unor planuri de acțiune. Ca atare, pentru caracterizarea faptei ca fiind o pluralitate constituită, este necesară referirea la încă două aspecte, acela al elementului programatic – adică al infracțiunilor pe care gruparea și-a propus să le săvârșească – și al duratei asocierii. În doctrină s-a arătat că nu este necesar ca programulasociației să constea într-o infracțiune determinată, fiind suficient ca gruparea să vizeze un gen determinat de infracțiuni V V. Manzini, Trattato di diritto penale italiano, voI. VI, ed. a lV-a, Torino, 1962, p. 181 sqq; R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, voI. V. ed. a 3-a, Paris, 1925, p. 10. (Sunt dovedite și elementele constitutive ale infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., fiind evidentă stabilirea de la început a modului în care urma să se desfășoare activitatea infracțională sub coordonarea inculpatei, pe termen lung, cu stabilirea precisă a rolului participanților și cu susținerea lor în permanență, atât financiar, cât și moral de către organizator – Cas, s. pen., dec. nr. 4751din 24 octombrie 2003). În cazul participației însă, acordul subiectiv intervenit între participanți trebuie, în mod necesar, să privească săvârșirea unei anume infracțiuni determinate. Pe de altă parte, pluralitatea constituită, prevăzută în art. 167 și 323 C. pen., presupune o alcătuire durabilă- v V. Dongoroz, Drept penal, cit. supra, p. 482. Profitând de autoritatea materială și ascendentul moral pe care îl avea, a constituit o grupare formată din subordonați din cadrul societății comerciale unde era patron – Cas, s. pen., dec. nr. 1716 din 2 aprilie 2003, un agregat de oarecare durată,închegat în vederea realizării unui scop infracțional comun, iar nu o simplă înțelegere întâmplătoare și sporadică. Pentru existența pluralității constituite nu este suficient – ca în caz de participație – ca mai multe persoane să lucreze în înțelegere pentru simpla executare a unei infracțiuni, ci se cere o asociere de natură să dureze un anumit timp și cu o pronunțată coeziune, determinată de un obiectiv comun, de o concepție unică și de o disciplină statornicită între membrii grupării- În acest sens, fosta Curte de casație, secția a II-a, a decis că fapta inculpaților de a se fi asociat numai pentru a prăda avutul unei persoane nu prezintă elementele infracțiunii de asociere (dec. nr. 2117/1926, În „Jurisprudența română”, 1927, p. 63, cit. apud C. Rătescu ș.a., Codul penal adnotat, vol. II, Partea specială, București, 1937, p. 283).  De aceea, dacă, de exemplu, mai multe persoane – dintre care una voia să se răzbune pe un dușman al său, care se afla într-un grup au luat hotărârea de a lovi pe cei care alcătuiau acel grup și au realizat în comun hotărârea lor, fapta săvârșită constituie numai infracțiunea de vătămare corporală, în raport cu rezultatul produs, iar nu și aceea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni – S T.S., S. pen., dec. nr. 2635/1971, În Culegere de decizii 1971, p. 390, în „Revista română de drept” nr. 9/1971, p. 163.  Infracțiunile a căror săvârșire constituie scopul – programul – asocierii pot fi de orice natură, fiind suficient ca acest scop să constea în săvârșirea a cel puțin unei singure infracțiuni, pentru ea asocierea să constituie o infracțiune prin ea însăși- În acest sens, C. Bulai, Alte infracțiuni care aduc atingere privind conviețuirea socială, în „Explicații teoretice ale Codului penal IV, Partea specială, de V. Dongoroz ș,a., Ed. Academiei, București, 1972, p. 690. Dacă programul asocierii constă în comiterea mai multor infracțiuni, însă după săvârșirea uneia singure fapta a fost descoperită – fără ca scopul final al grupării să se fi realizat pe deplin –, va exista, chiar și în acest caz, un concurs de infracțiuni, termenii pluralității constituindu-i infracțiunea prevăzută în art. 167 sau act. 323 C. pen., după caz, și infracțiunea săvârșită în înfăptuirea scopului asociației. Soluția rezultă din prevederile art. 167 alin. (4) și art. 323 alin. (2) C. pen., care o consacră expres. Acest concurs este real, nu ideal, deoarece infracțiunile prevăzute în art. 167 și 323 C. pen. presupun o „activitate autonomă de constituire și de organizare a unui nucleu cu un scop determinat – săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni –, activitate care rămâne distinctă, de săvârșirea infracțiunilor”- St. Danes Comentariu, în „Codul penal al Republicii Socialiste România, comentat și adnotat”, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ș.a., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 454. În practică, s-a decis că fapta unor inculpați, deținuți într-un penitenciar, de a se fi asociat – întocmind un plan amănunțit, cu determinarea rolului fiecăruia – pentru a lovi și imobiliza paznicii, pentru a le lua uniformele și armele, pentru a evada, urmând ca ulterior să-și procure haine și alimente prin furt, întrunește toate elementele infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută în art. 323 C. pen. (T.S., s. pen., dec. nr. 4182/1971, în „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975” de V. Papadopol, M. Popovici, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 54. Pentru existența infracțiunii, în ceea ce privește elementul material al laturii obiective trebuie să existe o acțiune de asociere, ceea ce înseamnă o grupare de mai multe persoane cu o anumită organizare, cu o disciplină internă, cu anumite reguli privind ierarhia și rolurile fiecăruia dintre participanți (Cas, s. pen., dec. nr. 4025 din 26 septembrie 2002). Nu ne aflăm, așadar, în fața unei activități unice care, chiar unite cu multiple circumstanțe și rezultate, ar realiza – comprimate – conținuturile mai multor infracțiuni, așa cum cere, în alți termeni, art. 33 lit. b) C. pen. Săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane împreună – în condițiile art. 75 lit. a) C. pen. sau ale vreuneia din agravantele speciale prevăzute în art. 197 alin. (2) lit. b), art. 192 alin. (2), art. 209lit. a) C. pen. etc. – nu implică existența unei asocieri în sensul art. 167 sau art. 323 C. pen., după cum și asocierea prevăzută de aceste texte poate avea o existență autonomă, neafectată de faptul   că nu s-a comis niciuna dintre infracțiunile ce constituie scopul grupării – În practică s-a decis că fapta unor persoane de a fi pregătit săvârșirea unei infracțiuni – prin elaborarea unui plan amănunțit de acțiune, prin distribuirea rolurilor fiecăruia, prin procurare de indicatoare necesare – constituie infracțiunea de asociere, care s-a consumat în momentul asocierii chiar dacă în fapt, nu s-a trecut la acțiuni concrete de realizare a planului conceput (T. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr. 239/1982, nepublicată). Dar ori de câte ori săvârșirea unei infracțiuni, de către mai multe persoane reprezintă realizarea scopului unei asocieri de infractori, în prealabil constituită, ne vom afla în fața a două infracțiuni în concurs real, aplicarea dispozițiilor art. 167 și art. 323 C. pen. fiind pe deplin compatibilă cu răspunderea agravată pe care o implică săvârșirea infracțiunii-program, în condițiile art. 75 lit. a) C. pen. sau ale celorlalte dispoziții legale sus-menționate. Instanța, aplicând o pedeapsă, va soluționa totodată și latura civilă, prin restabilirea situației reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea actelor false; prin repararea pagubei aduse debitorului – societatea comercială în cazul însușirii, distrugerii sau înstrăinării către un terț de bună credință (în ultimul caz, în ipoteza pronunțării falimentului), în măsura în care această acțiune a fost alăturată celei publice. Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societății debitoare, de unde se vor îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toți creditorii, în ordinea privilegiilor, a garanțiilor sau a acțiunilor întreprinse în interiorul masei pasive. Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată, creditorul, cel dintâi trebuind să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudați, întrucât toate activitățile s-au desfășurat direct în patrimonial persoanei juridice. În consecință, incriminarea bancrutei este graduală, insolvența existând ca premisă fără delimitarea netă a momentului declanșării procedurii (cum era înainte). Infracțiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înșelarea creditorilor, cu diferite grade de prezumare a acestei intenții prin pericolul social crescând, prin gravitatea și materialitatea faptelor săvârșite. Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, un alt act sau bilanț, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracțiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută și pedepsită în art. 208 al Legii societăților comerciale. În această formă nu este necesară existența falimentului declarat al societății, starea de nesolvabilitate comercială a firmei, constatată prin orice mijloace de probă, decurgând din: – registrele economico-financiare deficitare; – contractarea de împrumuturi ruinătoare obținute prin mijloace frauduloase (fals, uz de fals, înșelăciune); – imposibilitatea achitării împrumuturilor la scadență, fiind indiferent că s-au făcut și plăți până în momentul urmăririi penale. Este co-autor funcționarul care falsifică înscrisuri servind la înfățișarea de plăți inexistente sau la prezentarea în registrele societății a unor sume nedatorate, în scopul obținerii de credite. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă, și nu numai patronul, ce dispune falsificarea și au semnat balanțele de verificare (pe anii 1994-1995) la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor (Judecătoria sectorului 5 București, sentința penală nr. 1516 din 6 iunie 1997). Prin Ordonanța de urgență nr. 32/1997, M.Of. nr. 133 din 27 iunie 1997 au fost abrogate art. 205-209 ale Legii nr. 31/1990; Ordonanța a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 195/1997, M.Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Pct. 11 al ordonanței dispune abrogarea art. 205-207 și 209 al legii. Ulterior, Legea nr. 31/1990 a fost republicată M. Of.  nr. 33 din 29 ianuarie 1998. În speță, Tribunalul București, Secția I penală, prin decizia nr. 140 A din 2 februarie 1998 (dosar nr. 3860/1997), a achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen. pentru această infracțiune. Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor societății sau ascunderea unei părți din activul societății, înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societății, în alt act sau în bilanț, a unei sume nedatorate constituie o modalitate a infracțiunii de bancrută frauduloasă prevăzută și pedepsită în art. 276 lit. a) a Legii societăților comerciale- Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998. Republicată în temeiul art. X din O.U.G. nr. 32/1997, publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată și modificată prin Legea nr. 195/1997, publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 31/1990 a fost publicată în M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, și a mai fost modificată prin: Legea nr. 41/1991, publicată în M. Of. nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44/1991, publicată în M. Of. nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80/1991, publicată în M. Of. nr. 263 din 23 decembrie 1991, și prin Legea nr. 78/1992, publicată în M. Of. nr. 178 din 28 iulie 1992. Ulterior, legea a mai fost modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, Legea nr. 127/2000 pentru modificarea și completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale publicată în M. Of. nr. 345 din 25 iulie 2000, Ordonanța de urgență nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților publicată în M. Of. nr. 283 din 31 mai 2001, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003 și prin Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004.  În această modalitate alternativă nu este necesară existența falimentului declarat al societății, adică starea de nesolvabilitate comercială a firmei. În absența oricărei distincții în lege, calitatea de subiect al infracțiunii o are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă – și nu numai patronul – ce dispune falsificarea și semnează balanțele de verificare (pe anii 1994-1995) la indicatorii de evidență, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obținerea frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanție a creditelor. Simțim nevoia unor considerații care să clarifice mai bine acest raționament, în raport și cu noua reglementare a materiei (art. 276 care a înlocuit art. 208 din Legea nr. 31/1990 în urma republicării legii). Codul comercial incrimina bancruta simplă pentru activități apreciate ca frauduloase (săvârșite mai înainte de declararea de faliment) chiar dacă erau comise în scopul unui moratoriu, deci cu intenția de salvare a solvabilității firmei (art. 879 C. com. Codul Comercial, publicat în M. Of. din 10 mai 1887, a fost promulgat prin decret la 10 mai 1887 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. Modificări au fost aduse în 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995. Ulterior au mai fost aduse modificări prin: – Ordonanța de urgență nr. 32/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997; – Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999; – Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000.  Art. 695-888 au fost abrogate prin art. 130 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare.  Bancruta frauduloasă, incriminată în art. 880 C. com., consta în orice alte activități frauduloase, săvârșite în orice alt scop decât cele incriminate în art. 879 C. com.; dacă scopul fraudulos consta expres în a frauda pe creditori [chiar și înainte de declararea în faliment), fapta se încadra în alineatul (2)].  Pedeapsa bancrutei simple era de până la doi ani, iar la bancruta frauduloasă de până la 12 ani (maximul închisorii corecționale); În prezent art. 276 din Legea nr. 31/1990 republicată incriminează bancruta frauduloasă când este vorba de: a) fapte săvârșite în vederea diminuării (aparente) a valorii activelor sau chiar prin sustrageri, ascunderi, însoțite sau nu de falsuri sau distrugere și b) în caz de faliment, înstrăinarea în frauda creditelor a unei anumite părți însemnate din active. Observăm că deși reglementarea actuală încearcă să acopere cele mai vaste zone de fraudare a creditorilor, scopul legiuitorului este acela al salvării de la faliment, și nu al sancționării penale a falitului. Reglementarea reorganizării judiciare își propune să faciliteze continuarea activității, restructurarea activității comerciantului. Ca excepție, lichidarea are ca obiect urmărirea încasării creanțelor din averea debitorului, descărcarea de datorii, conservarea valorilor, menținerea unor contracte încheiate de debitor și, etapizat, introducerea de acțiuni civile pentru anularea actelor frauduloase. Potrivit Principiilor Băncii Mondiale, un sistem de insolvență eficient trebuie să fie integrat în sistemul juridic și economic al statului pentru a se realiza un echilibru între lichidare și reorganizare, pe baza ideii de maximizare a averii debitorului- The Principles and Guidelines emphasize contextual, integrated solutions and the policy choices involved in developing those solutions. The principles are a distillation of international best practice in the design of insolvency and creditor rights systems. Adapting international best practices to the realities of developing countries, however, requires an understanding of the market environments in which these systems operate. The challenges include weak or unclear social protection mechanisms, weak financial institutions and capital markets, ineffective corporate governance and uncompetitive businesses, and ineffective laws and institutions. These obstacles pose enormous challenges to the adoption of systems that address the needs of developing countries while keeping pace with global trends and international best practices. The application of the principles in this paper at the country level will be influenced by domestic policy choices and by the comparative strengths (or weaknesses) of laws and institutions. (The World Bank Principles and Guidelines for Effective Insolvency and Creditor Rights Systems, April 2001, la adresa www. worldbank. org.). Ideea centrală este a unui plan de organizare și continuare a activității debitorului [art. 59 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, republicată, Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, publicată în M. Of. nr. 608 din 13 decembrie 1999, Republicată în temeiul art. XI din Legea nr. 99/1999, publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 64/1995 a fost publicată în M. Of. nr. 130 din 29 iunie 1995 și a mai fost modificată prin: Ordonanța Guvernului nr. 38/1996, publicată în M. Of. nr. 204 din 30 august 1996, abrogată prin O.U.G. nr. 58/1997, publicată în M. Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/1997, publicată în M. Of. nr. 265 din 3 octombrie 1997, abrogată prin Legea nr. 99/1999, publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999. Ulterior, legea a mai fost modificată prin: Rectificarea nr. 64 din 22 iunie 1995, publicată în M. Of. nr. 89 din 28 februarie 2000; Ordonanța nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, publicată în M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2002; Legea nr. 82/2003 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului publicată în M. Of. nr. 194 din 26 martie 2003; Legea nr. 149/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, precum și a altor acte normative cu incidență asupra acestei proceduri, publicată în M. Of. nr. 424 din 12 mai 2004. I. Turcu, Insolvența comercială. Reorganizarea judiciară și falimentul, Ed. Lumina Lex, București, 2000; I. Schiau, Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed. All Beck, București, 2001; S.M. Miloș, Principalele modificări ale Legii privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în „Revista de drept comercial” nr. 6/2004, p. 67 sqq.; I. Schiau, Modificările aduse prin Legea nr. 149/2004, Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, în „Dreptul” nr. 9/2004, p. 21 sqq.]. Toți creditorii (anterior deschiderii procedurii de reorganizare) vor depune declarații de creanțe car vor fi susținute de administratorul căruia i s-a încredințat sarcina redresării activității (art. 74 din lege). În cazul în care pasivul se apropie de activ, se va trece la lichidarea acelui activ și numai dacă pasivul este mai mare există pericolul „să ne îndreptăm” spre un faliment. Numai în cazul în care debitorul nu respectă planul de reorganizare, dacă planul nu este confirmat, dacă comitetul creditorilor (sau camera de comerț teritorială) cere motivat (pe ideea pierderilor continue din averea debitorului) se va începe procedura falimentului. Instanța numai motivat de lipsa oricăror posibilități de redresare rațională a activității va dispune începerea procedurii falimentului prin inventarierea averii debitorului și stabilirea masei pasive fixe [art. 59 alin. (2) teza a II-a din lege, coroborat cu art. 82 și urm.], judecătorul sindic va trimite în acest caz o notificare pentru înregistrarea creanțelor împotriva debitorului. Lichidatorul (sub controlul judecătorului sindic) le va înscrie în tabelul de creanțe la valoarea lor nominală, iar bunurile vândute vor fi depuse în contul averii debitorului. Unele instanțe au motivat aplicarea fostului art. 208 din Legea societăților comerciale care incrimina bancruta frauduloasă prin existența unor neînregistrări contabile, ascunderea unei părți a activelor, denaturarea rezultatelor contabile cu consecința sustragerii sau neplății impozitelor (J. Buzău, sent. pen. nr. 424/2000; J. Craiova, sent. pen. 3129/1998; J. Băilești, sent. pen. 336/1997; J. Calafat, sent. pen. 281/1996 (nepublicate); D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, în RRDP nr. 3/2000, p. 124 sqq.) uneori, chiar dacă societatea a obținut profituri- J. Băilești, sent. pen. nr. 972/1996 și menținută prin T. Dolj, d. pen. 2002/1997 și C. Ap. Craiova, d. pen. 202/1997 (nepublicate). Alte instanțe au considerat că faptele de acest fel reprezintă încălcări ale Legii contabilității sau evaziuni fiscal- C. Ap. Craiova d. pen. nr. 369/1997; J. Craiova, sent. pen. nr. 3995/1996 definitivă prin neapelare (nepublicate). În fața acestei practici pe care o apreciem ca oscilantă, ne vedem obligați a sublinia esența bancrutei: întotdeauna vom avea ca premisă o intenție frauduloasă (prezumată) rezultând din diminuarea valorii activelor în scopul neonorării (chiar viitoare) a creditorilor [lit. a)] art. 276 din Legea societăților comerciale, republicată) și o intenție frauduloasă (manifestă) prin înstrăinarea în frauda creditorilor [lit. b)]. Cum prin creanțe înțelegem și creanțele statului provenite din impozite, potrivit art. 108 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 64/1995, apreciem și ascunderea unei părți din activul societății, cu consecința neplății impozitului poate fi considerată ca bancrută frauduloasă [lit. a)] dacă există posibilitatea probării unei acțiuni urmărind sau acceptând o viitoare încetare totală a plății. Societatea este insolvabilă, și dacă inculpatul a înstrăinat active în frauda creditorilor achitând alte datorii, efectuând cheltuieli personale, neplătind furnizorii, cunoscând starea de insolvabilitate a societății (J. Craiova, sent. pen. nr. 952/1992,  nepublicată.). Vom avea o bancrută în modalitatea lit. a), de asemenea, ori de câte ori se încearcă păgubirea creditorilor prin nerespectarea sau amânare plății acestora; chiar și cea mai mică întârziere de plată dovedită (nerenegociată) poate să aibă această semnificație. În cazul lit. b) înstrăinarea trebuie să aibă loc din momentul deschiderii procedurii de faliment, adică de la ridicarea dreptului de administrare și dispoziție a bunurilor (art. 78 din Legea falimentului). Dar chiar și în acest caz, nu orice înstrăinare atrage sancțiunea penală, ci numai aceea care, în final, în esență, afectează drepturile creditorilor. De exemplu, nu va fi sancționat conducătorul societății care înstrăinează bunuri, chiar și după ridicarea dreptului de dispoziție, în vederea creșterii averii sale, deci a creșterii posibilității de dezdăunare a creditorilor. Procedura falimentului, ca jurisdicție comercială, este independentă de procedura penală și se vor desfășura independent una de alta. În reglementarea actuală, cel chemat în justiție este societatea debitoare, acțiunile vizând averea societății. Debitor este întotdeauna societatea comercială – Efectuarea procedurilor de faliment este suspendată față de debitorii societății comerciale cu capital majoritar de stat, pentru care Guvernul poartă răspunderea instituirii unor proceduri speciale de supraveghere financiară temporară (art. 129 din lege). Procedura aplicabilă R.A. pentru insolvabilitate va urma să vină. Ea va fi cea urmărită, toate activele se vor depune în contul său, al averii sale. Este evident că nu sunt urmărite bunurile patronului, ale acționarilor, și nu este vorba de averea lor. Nu ei sunt debitori, dar se va putea vorbi de o răspundere a conducătorilor S.A. sau S.R.L., adică a administratorilor, directorilor și cenzorilor, în măsura în care au contribuit la ajungerea societății în situația unei supravegheri judiciare. Este vorba de o răspundere pentru fapta proprie în limita folosului (creditului) propriu obținut, al intereselor personale, al falsului, înșelăciunii, contabilității fictive sau frauduloase (art. 124 din lege). Instanța, aplicând o pedeapsă, va soluționa totodată și latura civilă, prin restabilirea situației reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea actelor false; prin repararea pagubei aduse debitorului – societatea comercială în cazul însușirii, distrugerii sau înstrăinării către un terț de bună-credință (în ultimul caz, în ipoteza pronunțării falimentului), în măsura în care această acțiune a fost alăturată celei publice. Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societății debitoare, de unde se vor îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toți creditorii, în ordinea privilegiilor, a garanțiilor sau a acțiunilor întreprinse în interiorul masei pasive. Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată, care va trebui să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudați, întrucât toate activitățile s-au desfășurat direct în patrimonial persoanei juridice. Ultima activitate va fi plata creanțelor și raportul fiscal al lichidării, aprobat de judecătorul sindic. În consecință, bancruta are drept consecință o declarare a insolvabilității, dar premisele celor două modalități [de la lit. a), respectiv b)] sunt delimitate net de momentul declanșării falimentului (în sensul titlului VIII). Infracțiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înșelarea creditorilor, cu diferite grade de prezumare a acestei intenții.

 BIGAMIA   Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Persoana necăsătorită care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o știe căsătorită se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

BOLI v zădărnicirea combaterii bolilor  

 

C

CALCULUL DURATEI PEDEPSELOR   v Durata executării

CALCULUL PEDEPSEI ÎN CAZUL COMUTĂRII SAU ÎNLOCUIRII PEDEPSEI DETENȚIUNII PE VIAȚĂ   În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, perioada de detențiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.

CALCULUL TERMENULUI DE REABILITARE   Termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod. În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată. În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere. În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse.

CALCULUL TIMPULUI   La calcularea timpului ziua se socotește de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12 luni. Luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. Dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracția de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracția se va aplica asupra termenului transformat în zile, după care durata obținută se transformă în luni. În acest caz, luna se socotește de 30 de zile și se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracției. În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător dispozițiile de mai sus,   transformarea făcându-se între ani și luni.

CALE FERATĂ   v accidentul de cale ferată  

CAMĂTĂ   Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Camăta, sub o formulare nouă, este adusă din nou în sfera ilicitului penal.            Codul în vigoare, la adoptare, avea incriminată camăta sub denumirea marginală “specula“, constând în fapta de a da bani cu dobândă ca îndeletnicire. Prin Legea nr. 12/1990 această faptă a fost dezincriminată. Se consideră justificată incriminarea cametei întrucât aceasta prezintă pericol specific infracțiunii iar realitatea a demonstrat că prin săvârșirea acestui gen de fapte, ce pot aduce mari venituri, se eludează legislația fiscală dar se pot produce și consecințe, uneori grave, pentru interesele unei persoane. (Expunerea de motive)

CAPITULAREA   Predarea în mâinile inamicului de către comandant a forțelor armate pe care le comandă, lăsarea în mâinile inamicului, distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuințare de către comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără ca vreuna dintre acestea să fi fost determinată de condițiile de luptă, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu  închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

CARANTINĂ  v zădărnicirea combaterii bolilor  

CATEGORII DE LEGI   v Constituția  României  

CATEGORIILE MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ   Măsurile de siguranță sunt: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii; confiscarea specială. e)confiscarea extinsă.

CATEGORIILE PEDEPSELOR    v Pedepsele principale,  Pedeapsa accesorie

CAUZA PENALĂ  v aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei,  aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei      

CAUZE DE AGRAVARE   vConcursul între cauze de atenuare sau de agravare

CAUZE DE ATENUARE SAU DE AGRAVARE   vConcursul între cauze de atenuare sau de agravare

CAUZE DE REDUCERE A PEDEPSEI   Dacă persoana care a săvârșit una dintre infracțiunile contra securității naționale înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanților, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII   v  Reabilitarea de drept,  Reabilitarea judecătorească

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ   v Efectele amnistiei,  Prescripția răspunderii penale

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI   v Efectele grațierii,  Prescripția executării pedepsei

CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE   Ca dispoziții generale,  nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate. Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit. Capitolulcauzelor de neimputabilitate  înlătură cea de-a treia trăsătură esențială a infracțiunii – imputabilitatea. Cauzele de neimputablitate sunt cauze personale, care nu se răsfrâng asupra participanților, de ele urmând a beneficia doar persoana care a acționat sub imperiul lor. Principalele modificări în această materie sunt: a) Introducerea în această categorie – și nu în cea a cauzelor justificative – a excesului justificat de legitimă apărare sau stare de necesitate. Această abordare, acceptată de numeroase sisteme europene – § 33 și 35 C. pen. german, art. 16 alin.2 și art.18 alin.2 C. pen elvețian (forma în vigoare de la 1 ianuarie 2007), art.33 și 35 C. pen. portughez – se justifică prin aceea că în respectivele situații suntem în prezența unor cauze cu caracter personal, care nu se răsfrâng asupra participanților, spre deosebire de cauzele justificative. Dacă spre exemplu, două persoane aflate împreună comit o faptă în legitimă apărare depășind limitele unei apărări proporționale, însă numai una a acționat sub imperiul unei stări de tulburare, doar aceasta va beneficia de efectele excesului neimputabil, nu și cea care a depășit limitele apărării în deplină cunoștință de cauză. b) înlocuirea termenului de „beție” utilizat în codul în vigoare cu cel de „intoxicație”, acesta din urmă redând mai fidel și mai corect din punct de vedere medico-legal conținutul respectivei cauze. Termenul este folosit și de alte legislații (art.20 pct.2 C. pen. spaniol). (Expunerea de motive)

CAUZELE JUSTIFICATIVE   Ca  dispoziții generale,  nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților. cauzele justificative, sunt împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii – caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări care operează in rem, efectele lor fiind extinse și asupra participanților. (Expunerea de motive)

CAZUL FORTUIT   Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. reglementarea legală a cazului fortuit nu se justifică, în condițiile în care pentru a înlătura existența infracțiunii este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere. Astfel, dacă existența infracțiunii este exclusă în condițiile în care autorul nu a putut prevedea rezultatul (ceea ce înseamnă că nu există nici măcar o culpă fără prevedere, lipsind deci vinovăția), ce importanță mai are să constatăm că nici o altă persoană nu ar fi avut această posibilitate? Este de semnalat și faptul că nici dreptul francez, german, elvețian, portughez, sau olandez nu cunoaște o reglementare în materie, iar legiuitorul spaniol a renunțat în 1995 la dispozițiile anterioare C. pen.  privitoare la cazul fortuit. (Expunerea de motive)

CENTRU DE DETENȚIE    instituție specializată în recuperarea minorilor,  cu regim de pază și supraveghere. Astfel de centre nu sunt înființate la acest moment, pentru că ele nu pot fi identificate cu penitenciarele pentru minori. Legiuitorul, reglementând această măsură educativă, nu a avut în vedere doar o schimbare de denumire a actualelor penitenciare, ci o schimbare de esență a acestor instituții. Minorii vor urma în aceste centre anumite programe intensive de reintegrare socială, paralel cu programe de instrucție școlară și profesională. Măsura reținerii și arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul de detenție (art. 21 din Legea nr. 187/2012) https://legeaz.net/dictionar-juridic  v internarea într-un centru de detenție  

CENTRU EDUCATIV   măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională  v internarea într-un centru  

 CERCETAREA ABUZIVĂ   Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Cu aceeași pedeapsă se sancționează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.

CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE   Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante: săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante; săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri; săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor; săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze; săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii; săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență; săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte. În privința circumstanțelor agravante, principala modificare constă în renunțarea la categoria circumstanțelor agravante judiciare întrucât, ținând seama de modul imprecis al reglementării și de efectul asupra răspunderii penale, textul se situează la limita principiului previzibilității legii, lăsând posibilitatea agravării răspunderii penale a unei persoane, căreia i se reproșează adoptarea unei conduite periculoase, în condițiile în care fapta ce atrage acest efect nu este descrisă de lege cu claritate pentru se putea înțelege fără echivoc în ce constă împrejurarea care imprimă faptei un caracter mai grav. Modul în care aceste circumstanțe funcționează astăzi în practica judiciară oferă adeseori exemple tipice de analogie în defavoarea inculpatului, procedeu prohibit în dreptul penal și sancționat de jurisprudența CEDO pe terenul art.7 din Convenție. Mai trebuie menționat și faptul că niciunul dintre sistemele legislative de referință (german, italian, spaniol, portughez, olandez, elvețian, belgian, francez etc.) nu conține o reglementare a unor circumstanțe agravante judiciare. Sub aspectulconținutului circumstanțelor agravante s-a procedat la o reevaluare a împrejurărilor care au aptitudinea de a evidenția un grad de pericol ridicat astfel încât să justifice reținerea acestora ca circumstanțe legale. În acest sens s-a extins sfera de aplicare a circumstanței privind contribuția a trei sau mai multe persoane la comiterea unei fapte prin eliminarea sintagmei „împreună”, deoarece contribuția unui asemenea număr de persoane reprezintă întotdeauna o formă mai sigură și mai ușoară de atingere a scopului urmărit, fără a interesa în mod deosebit natura contribuțiilor și momentul la care acestea au survenit. Eventuala contribuție survenită efectiv și concomitent în momentul comiterii faptei, în măsura în care în concret evidențiază un grad ridicat de periculozitate, poate fi valorificată cu ocazia individualizării pedepsei. De asemenea, s-a extins și sfera de aplicare a circumstanței privind comiterea infracțiunii de către o persoană în stare de intoxicație preordinată, la cauzele care determină această stare fiind adăugate, pe lângă alcool, și alte substanțe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicții legale sau medicale. Introducea acestei circumstanțe este determinată de constatările practicii judiciare din ultimii ani conform cărora numeroase infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul consumului de alcool, de droguri sau de alte substanțe interzise ori cu regim special. S-a renunțat la agravarea răspunderii în cazul comiterii infracțiunii din motive josnice deoarece, prin forța lucrurilor, în majoritatea covârșitoare a cazurilor comiterea infracțiunilor nu este animată de resorturi care pot stârni admirație sau pot reprezenta repere morale. În măsura în care, într-un caz concret, mobilul comiterii infracțiunii evidențiază în mod flagrant nivelul scăzut de conștiință al infractorului, această împrejurare poate fi avută în vedere în procesul de individualizare al pedepsei. În plus, conținutul acestei circumstanțe nu a fost niciodată delimitat cu precizie de doctrină și jurisprudență. Totodată a fost introdusă o nouă circumstanță agravantă, constând în săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidențiază o periculozitate ridicată a infracțiunii dar și a infractorului. În privința efectelor circumstanțelor agravante acestea sunt obligatorii și se determină prin aplicarea unei fracții de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă, fără însă ca această majorare adusă limitei minime și maxime să poată depăși 2 ani în cazul pedepsei închisorii. (Expunerea de motive)

CIRCUMSTANȚE ATENUANTE   Următoarele împrejurări constituie circumstanțe atenuante legale: săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă; depășirea limitelor legitimei apărări; depășirea limitelor stării de necesitate. acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanța atenuantă nu se aplică în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni: contra persoanei, furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracțiuni contra siguranței publice, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, contra securității naționale, contra capacității de luptă a forțelor armate, infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, a infracțiunilor privind frontiera de stat a României, a infracțiunilor la legislația privind prevenirea și combaterea terorismului, a infracțiunilor de corupție, infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracțiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, privind regimul juridic al substanțelor dopante, a celor privind spălarea banilor, privind activitățile aeronautice civile și cele care pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronautică, privind protecția martorilor, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, a celor privind traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea și combaterea pornografiei și a celor la regimul adopțiilor. Pot constitui circumstanțe atenuante judiciare: eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii; împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului. În materia circumstanțelor atenuante elementele de noutate privesc conținutul circumstanțelor atenuante judiciare și efectele circumstanțelor atenuante. Sub aspectul conținutului, a fost înlăturată circumstanța privitoare la conduita bună a infractorului anterior săvârșirii infracțiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei. De asemenea a fost eliminată circumstanța atenuantă motivată de conduita ulterioară comiterii faptei, constând în prezentarea infractorului în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților, deoarece prin conținutul lor asemenea împrejurări nu influențează în mod semnificativ evaluarea periculozității infractorului ca să justifice o circumstanță atenuantă însă pot conduce la o atenuare a răspunderii datorită ajutorului pe care infractorul îl acordă autorităților pe parcursul procesului penal ori reglementarea raporturilor dintre infractor și autorități în cursul procesului penal este în sarcina legii de procedură penală. De asemenea, a fost regândită reglementarea efectelor circumstanțelor atenuante,în primul rând sub aspectul întinderii și a modului de determinare al acestor efecte dar și sub aspectul diferențierii gradului de atenuare în raport de natura circumstanțelor atenuante reținute. Existența circumstanțelor atenuante conduce, în cazul celor legale, la reducerea la jumătate a limitei speciale maxime și minime ale pedepsei prevăzute de lege, iar în cazul celor judiciare reducerea acelorași limite se face cu o treime. Reducerea atât a limitei speciale minime dar și a celei maxime a pedepsei conferă judecătorului o mai mare libertate de apreciere în stabilirea concretă a pedepsei prin aceea nu mai este obligat să aplice, de drept, o pedeapsă sub minimul special al pedepsei dar păstrează această posibilitate în măsura în care operațiunea de individualizare conduce la o asemenea concluzie. În același timp, prin reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o fracție (1/2 sau 1/3) se realizează o determinare proporțională a efectului atenuant ținând cont de gradul de pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o anumită infracțiune. Diferențierea întinderii efectelor circumstanțelor atenuante, după cum acestea au caracter legal sau judiciar, este justificată prin semnificația diferită pe care acestea o au în procesul de individualizare. Astfel, circumstanțele atenuante legale, prevăzute expres și evaluate de legiuitor, sunt întotdeauna concomitente momentului săvârșirii faptei și relevă existența anumitor împrejurări ce influențează direct conduita infractorului prin aducerea acestuia într-o stare care, deși nu justifică săvârșirea infracțiuni, scuză într-o anumită măsură comportamentul său, fapt ce diminuează gravitatea infracțiunii și influențează forma și întinderea răspunderii penale. Circumstanțele atenuante judiciare sunt fie ulterioare momentului comiterii infracțiunii, fie concomitente dar determinate numai generic sub aspectul conținutului, astfel că aceste circumstanțe nu au o semnificație evidentă în aprecierea gravității infracțiunii ori a periculozității infractorului. Ele însă pot avea un efect atenuant în procesul de evaluare a periculozității infractorului (dacă acesta își manifestă regretul față de infracțiunea comisă prin contribuția adusă pentru înlăturarea ori diminuarea consecințelor faptei), ori a periculozității infracțiunii (dacă există împrejurări legate de fapta comisă, altele decât cele prevăzute ca circumstanțe atenuante legale, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului). (Expunerea de motive)

CIRCUMSTANȚE PERSONALE ȘI REALE   Circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți. Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

CIVILI v  infracțiuni săvârșite de militari sau de civili,   Sustragerea de la serviciul militar în timp de război,  Agresiunea împotriva santinelei,  Sustragerea de la luarea în evidența militară,  Neprezentarea la încorporare sau concentrare,  Jefuirea celor căzuți pe câmpul de luptă,  Folosirea emblemei Crucea Roșie în timpul operațiunilor militare

COAUTORI  v autorul și coautorii  

COBORÂREA PAVILIONULUI   în timpul luptei, în scopul de a servi cauza inamicului, săvârșită de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, precum și de către orice altă persoană ambarcată, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

 CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂfusese modificat și completat prin Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 194 din 2 martie 2018),   Legea nr. 9/2017 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 144 din 26 februarie 2017) , Ordonanța de  urgență nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 101 din 5 februarie 2017), Ordonanța de  urgență nr. 13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 92 din 01 februarie 2017), Ordonanța de  urgență nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 866 din 31 octombrie 2016), Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016), Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 418 din 02 iunie 2016), Ordonanța de  urgență nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016), Ordonanța de  urgență nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de  urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), Legea nr.  318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 961 din 24 decembrie 2015), Ordonanța de  urgență nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 473 din 30 iunie 2015), Ordonanța de  urgență nr. 82/2014pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de  urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014), Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013). A se urmări și Î.C.C.J. , Decizia nr.  19/2017  referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Brașov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecății, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate (M. Of. nr. 953 din 04 decembrie 2017), Decizia nr.  20/2017  privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C.pr.pen., în sensul stabilirii modalității de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv dacă aceasta este cea prevăzută de dispozițiile art. 269 alin. (2) și (4) C.pr.pen.  sau cea prevăzută de dispozițiile art. 271 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 904 din 17 noiembrie 2017), Decizia nr.  13/2017  referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Târgu Mureș privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 469 alin. (3) C.pr.pen., în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate (M. Of. nr. 735 din 13 septembrie  2017), Decizia nr.  10/2017  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: ”Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C.pr.pen., instanța care soluționează contestația în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” (M. Of. nr. 392 din 25 mai 2017), Decizia nr.  41/2016  privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Timișoara – Secția I civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C.pr.pen., în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicționale menționate în cuprinsul acestui articol sau poate fi și implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare (M. Of. nr. 115 din 10 februarie 2017), Decizia nr. 21/2016  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: ”Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 lit. c) C.pr.pen., în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistența juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispozițiile art. 187 C. pen., sau asistența juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (2) și (3) C. pen., ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice (M. Of. nr. 884 din 04 noiembrie 2016), Decizia nr. 540/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C.pr.pen.  (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) , Decizia nr.  6/2016  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) C.pr.pen.  și aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. (M. Of. nr. 287 din 15 aprilie 2016) , Decizia nr.  1/2016  referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 C.pr.pen.  stabilește că: în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (M. Of. nr. 258 din 06 aprilie 2016) , Decizia nr.  33/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea ca judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea plângerii împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală să poată dispune admiterea plângerii și schimbarea soluției de renunțare la urmărirea penală în soluția de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca și consecință imediată pronunțarea unei soluții de clasare (M. Of. nr. 36 din 19 ianuarie 2016), Decizia nr.  29/2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., în cazul operațiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului C.pen.  pentru o infracțiune săvârșită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul C.pen.  sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operațiunii de contopire (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016), Decizia nr.  27/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă ordonanța procurorului ierarhic superior, prin care în baza art. 335 alin. (1) C.pr.pen.  este admisă plângerea persoanei vătămate și se dispune infirmarea ordonanței procurorului și redeschiderea urmăririi penale, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 335 alin. (4) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 919 din 11 decembrie 2015) , Decizia nr.  2/2015  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili care este calea de atac legală în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C.pr.pen.  (revizuirea în cazul hotărârilor CEDO), în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului (M. Of. nr. 159 din 06 martie 2015) , Decizia nr.  25/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, de a reține în încadrarea juridică dată faptei inculpatului și dispozițiile art. 396 alin. 10 C.pr.pen., cu consecințe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită (M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014), , Decizia nr.  23/2014  referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva soluției procurorului de neurmărire penală, iar dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 475 C.pr.pen., s-a exprimat opinia că o cerere de strămutare formulată în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea împotriva soluțiilor procurorului de neurmărire penală este inadmisibilă (M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Decizia nr.  4/2014  referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 203 alin. (5) și art. 425^1 alin. (1) C.pr.pen., în sensul de a stabili care dispoziții sunt aplicabile, respectiv dacă ședința de judecată prin care este soluționată, în cursul urmăririi penale și în procedura de cameră preliminară, contestația formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți și de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfășoară în ședință publică și dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o decizie (M. Of. nr. 821 din 11 noiembrie 2014), Decizia nr.  11/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 216 alin. (1) și (2) raportat la art. 242 alin. (10) C.pr.pen., în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării inițiale a acestei măsuri, cât și cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, precum și a chestiunii de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 242 alin. (10), (11) și (12) raportat la art. 203 alin. (5) și (6) și art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) și art. 362 alin. (2) C.pr.pen., în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauțiune de către instanța de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune se realizează în ședință publică sau în camera de consiliu (M. Of. nr. 503 din 07 iulie 2014), Decizia nr. 10/2014  privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 C. pen. anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este Codul penal actual în condițiile neagravării situației în propria cale de atac, precum și efectele circumstanțelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 C. pen. anterior sau art. 76 C. pen. actual) în condițiile neagravării situației în propria cale de atac (M. Of. nr. 502 din 07 iulie 2014). Curtea Constituțională,  Decizia nr.  16/2018  referitoare la examinarea sesizării cu privire la următoarea problemă de drept: ”Natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) C.pr.pen.  și consecințele nerespectării acestuia” (M. Of. nr. 927 din 02 noiembrie 2018), Decizia nr.  354/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală C.pr.pen.  (M. Of. nr. 579 din 9 iulie 2018), Decizia nr.  102/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C.pr.pen., precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018), Decizia nr.  102/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C.pr.pen., precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018),Decizia nr.  79/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 399 din 09 mai 2018), Decizia nr.  22/2018   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018), Decizia nr.  21/2018  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018), Decizia nr.  802/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 116 din 06 februarie 2018), Decizia nr.  651/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (41) teza a doua C.pr.pen.  (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017), Decizia nr.  554/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017), Decizia nr.  651/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua C.pr.pen.  (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017), Decizia nr. 562/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017), Decizia nr.  437/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017), Decizia nr. 244/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 529 din 06 iulie 2017), Decizia nr. 90/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 291 din 25 aprilie 2017), Decizia nr.  17/2017   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 2151 alin. (6) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 261 din 13 aprilie 2017), Decizia nr.  22/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 159 din 03 martie 2017), Decizia nr.  625/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 107 din 07 februarie 2017), Decizia nr.  586/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C.pr.pen.  cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 1001 din 13 decembrie 2016), Decizia nr.  614/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2151 alin. (2) și alin. (5) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 962 din 28 noiembrie 2016), Decizia nr.  432/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016), Decizia nr.  257/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017),Decizia nr.  302/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017),  Decizia nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016), Decizia nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016),Decizia nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015),Decizia nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016), 2 mai 2016,   Decizia nr.  641/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 887 din 05 decembrie 2014), Decizia nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), Decizia nr.  44/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C.pr.pen.  și ale art. 125 alin. (3) C. pen. (M. Of. nr. 305 din 21 aprilie 2016), Decizia nr.  24/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016), Decizia nr.  23/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016),  Decizia nr.  51/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), Decizia nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), Decizia nr.  740/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015), Decizia nr.  733/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016), Decizia nr.  704/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C.pr.pen., în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M. Of. nr. 158 din 02 martie 2017), Decizia nr.  740/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015), Decizia nr.  501/2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 733 din 21 septembrie  2016), Decizia nr.  591/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015), Decizia nr.  631/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 831 din 06 noiembrie 2015), Decizia nr.  18/2017  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 312 din 02 mai 2017),Decizia nr.  496/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 708 din 22 septembrie  2015),Decizia nr.  553/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie  2015),Decizia nr.  552/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie  2015), Decizia nr.  542/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie  2015), Decizia nr.  2/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 324 din 05 mai 2017), Decizia nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1^1) lit. a) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015), Decizia nr.  506/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015), Decizia nr.  423/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5) C.pr.pen.  și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 538 din 20 iulie 2015), Decizia nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015), Decizia nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1^1) lit. a) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015), Decizia nr.  361/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (11) lit. a) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015), Decizia nr.  166/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549 1 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015), Decizia nr.  126/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), Decizia nr.  235/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015),Decizia nr.  166/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 5491 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015), Decizia nr.  76/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C.pr.pen.  (M. Of. nr. 174 din 13 martie 2015), Decizia nr.  336/2015  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015), Decizia nr.  663/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015), Decizia nr.  641/2014 [A/A/A/R] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014), Decizia nr.  712/2014  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015), Decizia nr.  599/2014   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 886 din 05 decembrie 2014), Decizia nr. 641/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C.pr.pen.  (M. Of. nr. 887 din 05 decembrie 2014).  De asemenea, V și   Ordinul nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal (M. Of. nr. 500 din 7 iulie 2015)

CODUL PENAL din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009) a intrat în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepția dispozițiilor alin. (2) și alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod. Legea nr. 301/2004 – Codul penal, M. Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, și Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare, se abrogă. În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului penal. Această lege a fost adoptată la  25 iunie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituția României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședința comună din  22 iunie 2009 și publicat în Monitorul Oficial nr.  510 din   24 iulie 2009.  Legea a fost promulgată prin Decretul nr. 1211/2009 pentru promulgarea Legii privind Codul penal, M. Of. 510 din 24 iulie 2009. Codul a mai fost modificat prin  Legea 430/2023 pentru completarea art. 299 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1 din3 ianuarie 2024),  Legea 424/2023 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002 (M. Of. nr. 1194 din 29 decembrie 2023),Legea 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002 (M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023),  Legea 401/2023 pentru modificarea art. 437 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1132 din 14 decembrie 2023),  Legea 323/2023 pentru modificarea art. 378 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1020 din 8 2023), Legea 314/2023 pentru modificarea art. 331 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1013 din 07 noiembrie 2023), Legea 291/2023 pentru modificarea și completarea art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și pentru completarea art. 121 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 968 din 25 octombrie 2023),  Legea 258/2023 pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 871 din 28 septembrie 2023), Legea 248/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 673 din 21 iulie 2023), Legea 214/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023), Legea 213/2023 pentru completarea art. 91 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 629 din 10 iulie 2023),  Legea 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative (M. Of. nr. 616 din 06 iulie 2023), Legea 171/2023 pentru modificarea și completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 532 din 15 iunie 2023) . Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 510 din data de 24 iulie 2009,   Legea 430/2023 pentru completarea art. 299 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1 din3 ianuarie 2024),  Legea 424/2023 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002 (M. Of. nr. 1194 din 29 decembrie 2023),Legea 217/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și a Legii audiovizualului nr. 504/2002 (M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023),  Legea 401/2023 pentru modificarea art. 437 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1132 din 14 decembrie 2023),  Legea 323/2023 pentru modificarea art. 378 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1020 din 8 2023), Legea 314/2023 pentru modificarea art. 331 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 1013 din 07 noiembrie 2023), Legea 291/2023 pentru modificarea și completarea art. 84 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și pentru completarea art. 121 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 968 din 25 octombrie 2023),  Legea 258/2023 pentru modificarea art. 369 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 871 din 28 septembrie 2023), Legea 248/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 673 din 21 iulie 2023), Legea 214/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea Legii nr. 318/2015 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 634 din 11 iulie 2023), Legea 213/2023 pentru completarea art. 91 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 629 din 10 iulie 2023),  Legea 200/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a altor acte normative (M. Of. nr. 616 din 06 iulie 2023), Legea 171/2023 pentru modificarea și completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 532 din 15 iunie 2023),   Legea nr. 170/2022 pentru modificarea art. 369 din Legea nr. nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 548 din  6  iunie 2022),  Ordonanța  de urgență nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 531 din 30 mai 2022),   Legea nr. 8/2022 pentru modificarea art. 257 alin. (4) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 20 din 6 ianuarie 2022), Legii nr. 104/2008 privind prevenirea şi combaterea producerii şi traficului ilicit de substanţe dopante cu grad mare de risc (M. Of. 739 din 28 iulie 2021),  Legea nr. 207/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru dispunerea unor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor şi a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/413/JAI a Consiliului (M. Of. 720 din 22 iulie 2021),  Legea nr. 186/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 657 din 2 iulie 2021),   Legea nr. 146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare şi execuţional penale (M. Of. 515 din 18 mai 2021), Legea nr. 233/2020 pentru modificarea art. 199 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. 1036 din 5noiembrie 2020),  Legea nr. 228/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene (M. Of. 1019 din 02noiembrie 2020), Legea nr. 217/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of.  nr.1012 din 30 octombrie 2020),  Ordonanța  de urgență nr. 28/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.228 din 20 martie 2020), Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of.  nr.194 din 02 martie 2018),   Ordonanța  de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of.  nr.92 din 1 februarie 2017),   Ordonanța  de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of.  nr.92 din 01 februarie 2017), Ordonanța  de urgență nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of.  nr.389 din 23 mai 016),   Legea nr. 159/2014 pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.887 din 5 decembrie 2014),   Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.757 din 12noiembrie 2012),  Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.180 din 20 martie 2012),  Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.757 din 12noiembrie 2012),   Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of.  nr.258 din 19 aprilie 2012),   Decretul 1211/2009 pentru promulgarea Legii privind Codul penal (M. Of.  nr.510 din 24 iulie 2009) v și  referinte de aplicare Legea nr. 234/2022 pentru modificarea art. 183 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi pentru dispunerea altor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal (M. Of.  nr.730 din 20 iulie 2022).  Decizia 57/2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Constituie infracțiune, în condițiile art. 335 alin. (3)  C. pen. , acțiunea de încredințare a unui vehicul pentru a fi condus pe drumurile publice unei persoane despre care știa că se află sub influența alcoolului, în cazul în care aceasta din urmă săvârșește infracțiunea de refuz de prelevare de probe biologice în vederea determinării alcoolemiei, fiind trimisă în judecată pentru această infracțiune?” (M. Of. nr. 1035 din 14 noiembrie 2023) . Ultime decizii ale  Curții Constituționale,   Decizia 58/2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept legate de termenul general de prescripție pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe în modalitatea violenței în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2)  C. pen.  cu aplicarea art. 199 alin. (1)  C. pen. , ambele norme raportate la art. 187  C. pen.  privind înțelesul noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege (M. Of. nr. 965 din 25 octombrie 2023),   Decizia nr.13/2023 privind aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (3)  C. pen.  privind recidiva internațională, în situația existenței unei condamnări definitive dispuse de o instanță străină, se poate realiza numai în urma parcurgerii procedurii de recunoaștere a hotărârii străine de condamnare, exclusiv pe cale incidentală, prevăzută de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 818 din 11 septembrie 2023), Decizia nr.7/2023 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. d) teza finală  C. pen.  (M. Of. nr. 559 din 21 iunie 2023),  Decizia nr.221/2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit. c)  C. pen.  (M. Of. nr. 505 din 09 iunie 2023), Decizia nr.222/2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza finală  C. pen.  și ale art. 386 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 441 din 22 mai 2023),   Decizia nr.9/2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu (M. Of. nr. 245 din 24 martie 2023),   Decizia nr.78/2022 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept privind art. 335 alin. (2)  C. pen.  (M. Of. nr. 51 din 18ianuarie 2023),   Decizia nr.71/2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 85 alin. (2) lit. g)  C. pen.  (M. Of. nr. 1052 din 21 noiembrie 2023),  Decizia nr.58/2023 în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept legate de termenul general de prescripție pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe în modalitatea violenței în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2)  C. pen.  cu aplicarea art. 199 alin. (1)  C. pen. , ambele norme raportate la art. 187  C. pen.  privind înțelesul noțiunii de pedeapsă prevăzută de lege (M. Of. nr. 965 din 25 octombrie 2023),  Decizia nr.13/2023 privind aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (3)  C. pen.  privind recidiva internațională, în situația existenței unei condamnări definitive dispuse de o instanță străină, se poate realiza numai în urma parcurgerii procedurii de recunoaștere a hotărârii străine de condamnare, exclusiv pe cale incidentală, prevăzută de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 818 din 11 septembrie 2023),   Decizia nr.7/2023 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. d) teza finală  C. pen.  (M. Of. nr. 559 din 21 iunie 2023), Decizia nr.221/2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit. c)  C. pen.  (M. Of. nr. 505 din 09 iunie 2023),   Decizia nr.222/2023  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza finală  C. pen.  și ale art. 386 alin. (2) C.pr.pen.  (M. Of. nr. 441 din 22 mai 2023),  Decizia nr.9/2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu (M. Of. nr. 245 din 24 martie 2023)

COLECTIVITĂȚI   v atentatul contra unei colectivități  

COLIZIUNEA   Fapta comandantului unei nave militare sau a oricărei persoane aflate la bordul navei, care a produs o coliziune sau punerea pe uscat a navei, dacă fapta a avut ca urmare avarierea gravă a acesteia, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul în care fapta a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Fapta săvârșită în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

COMBATERII BOLILOR   v zădărnicirea combaterii bolilor  

COMERCIALIZAREA DE PRODUSE ALTERATE   Vânzarea de alimente, băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate depășită, dacă sunt vătămătoare sănătății, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.  Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în consum de carne sau produse din carne, provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar, dacă sunt vătămătoare sănătății. Vânzarea de medicamente cunoscând că sunt contrafăcute, alterate ori cu perioada de valabilitate depășită, dacă sunt vătămătoare sănătății ori și-au pierdut în tot sau în parte eficiența terapeutică, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

COMPETENTA  DIRECTIEI  NATIONALE ANTICORUPTIE v directia  nationala anticoruptie, șantajul

COMPLICELE   este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Potrivit dispozițiilor art. 48 C. pen. (reglementare similară celei prev. de art. 26 C. pen. anterior), complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.  A rezultat, așadar, că, pentru ca acțiunile desfășurate de o persoană să poată fi circumscrise participației penale sub forma complicității, trebuie îndeplinite următoarele condiții, sub aspect obiectiv: să se fi săvârșit în mod nemijlocit de către o altă persoană o faptă prevăzută de legea penală; să se fi efectuat acte de sprijinire a autorului în comiterea faptei (constând fie într-o contribuție materială care a sprijinit sau ajutat la realizarea laturii obiective, fie morală, care a înlesnit ori ajutat la realizarea laturii subiective); contribuția să fi servit efectiv la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală; contribuția complicelui trebuie să fie reală și efectivă, adică să se integreze în antecedența cauzală a rezultatului ilicit și să fie folosită de autorul faptei. Sub aspect subiectiv, este necesar ca cel care înlesnește sau ajută în orice fel la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală să acționeze cu intenție directă sau indirectă. Intenția se caracterizează, sub aspectul factorului intelectiv, printr-o poziție psihică bivalentă, pe de o parte, față de fapta săvârșită de către autor și de rezultatul său și, pe de altă parte, față de propria activitate și de urmările acesteia. Complicele cunoaște activitatea autorului și prevede ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos și, totodată, are cunoștință că prin activitatea sa contribuie la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală de către autor. Astfel cum a rezultat chiar din conținutul reglementării, complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă, în raport de momentul realizării actului de ajutor. Constituie o complicitate anterioară (cea care interesează în cauză) orice contribuție dată de complice înainte de a se fi trecut la efectuarea de acte de executare de către autor, dar în vederea executării, iar contribuția care poate fi nemijlocită sau mijlocită și implică întotdeauna o legătură subiectivă prealabilă, directă sau indirectă, între autor și complice.( Î.C.C.J.  Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022).  Complicitatea reprezintă modalitatea de participație cea mai des întâlnita în practica judiciara si consta în fapta persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajuta în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penala, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei, sau de a favoriza infractorul, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Complice este persoana care cu intenție, înlesnește sau ajuta în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea complice, care promite înaintea sau în timpul săvârșirii fapte, ca va tăinui bunurile provenite din acesta sau ca va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu e îndeplinită. https://www.scritub.com/stiinta/drept/

COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIȚIEI   Divulgarea, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală. Dispozițiile art. 277 alin. (2) din C. pen. prevăd că Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. În ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, se constată că elementul material al acesteia constă într-o dezvăluire ce a fost realizat de către inculpat prin expunerea pe Facebook a ordonanței organului de urmărire penală. Această dezvăluire a fost făcută fără drept, deoarece reprezentantul autorității căreia i s-a transmis ordonanța nu avea dreptul de a dezvălui conținutul dosarului de urmărire penală. Instanța de control judiciar constată că ordonanța ce a fost dezvăluită reprezintă un înscris oficial, în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 178 din C. pen., fiind un înscris care emană de la o autoritate publică, iar acest înscris a fost dezvăluit de către un funcționar public în sensul legii penale, inculpatul fiind primarul comunei Ș, deci o persoană care, conform art. 175 din C. pen., exercită o funcție publică. De asemenea, se constată că inculpatul a luat cunoștință de conținutul ordonanței în virtutea funcției pe care o exercita, întrucât aceasta a fost transmisă de către organele de urmărire penală primăriei. Inculpatul a luat cunoștință de Ordonanță în calitate de primar și a făcut cunoscut, în public, conținutul actelor administrate de procuror. Mai mult decât atât, dezvăluirea ordonanței respective, a datelor referitoare la numele persoanelor față de care se făceau investigații și a locului presupuselor fapte, a fost făcută înainte de pronunțarea unei soluții definitive în cauză. În ceea ce privește tipicitatea subiectivă, se constată că fapta a fost comisă cu vinovăția cerută de lege, respectiv intenție indirectă întrucât inculpatul, prin dezvăluirea, fără drept, în cadrul “live-ului” de pe contul personal de Facebook, a ordonanței emisă de organele de cercetare, de care a luat cunoștință în calitatea de primar, a prevăzut și, deși nu a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii rezultatului faptei sale, respectiv atingerea adusă fazei de urmărire penală în dosarul în care se efectuau cercetări.  Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată că au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de incriminare, în sensul că a existat o dezvăluire fără drept a unui înscris oficial dintr-o cauză penală de către un funcționar public care a luat cunoștință de aceasta în virtutea funcției, înainte de soluționarea definitivă a cauzei, iar inculpatul a acționat cu vinovăția cerută de lege. (Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 84 din   21 noiembrie 2022).  În scopul de a întări garanțiile privind dreptul la un proces echitabil și în special prezumția de nevinovăție, consacrate în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost incriminată fapta de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționarea definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției. Potrivit Convenției, statele semnatare au, pe lângă obligația negativă de a se abține de la orice încălcare a drepturilor în afara limitelor permise, și obligația pozitivă de a lua măsurile necesare să asigure garantarea acestor drepturi împotriva încălcării lor de către orice altă persoană astfel că încălcarea prezumției de nevinovăție angajează responsabilitatea statului în cazul încălcării oricăreia dintre cele două obligații arătate. Prin această reglementare se urmărește împiedicarea funcționarilor publici să prezinte public mijloace de probă (declarații de martori, expertize, înregistrări audio-video, procese verbale de redare a conținutului unor convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfășurare în scopul de a nu transforma prezumția de nevinovăție într-o prezumție provizorie de vinovăție până la soluționarea cauzei. Preocuparea pentru protejarea prezumției de nevinovăție prin mijloace penale se observă și în legislațiile occidentale, reglementări similare fiind în art. 226-13 și 434-7-2 C. pen. francez, art. 379 bis C. pen. italian, art.466 C. pen. spaniol, art. 371 C. pen. portughez, art. 293 C. pen. elvețian și Capitolul 20 C. pen. suedez. Potrivit art. 277  C. pen. ,  (1)Divulgarea, fără drept, de informații confidențiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2)Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.(3)Dezvăluirea, fără drept, de informații dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicție este impusă de legea de procedură penală, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.(4)Nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală.D.N.A. a sesizat procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.  pentru a aprecia asupra necesității sesizării din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 277 Cod penal, respectiv compromiterea intereselor justiției, în legătură cu împrejurarea că, în conținutul unui comunicat dat publicității la data de 1 august 2017, Ministerul pentru Relația cu Parlamentul a inserat date nepublice din cadrul unei anchete penale, de natură să afecteze buna desfășurare a acesteia. Concret, în comunicat se oferă date despre obiectul percheziției și se fac referiri la calitatea persoanelor audiate și la natura probelor.După ce presa a cerut precizări de la Guvern, în legătură cu perchezițiile efectuate, Ministerul pentru Relația cu Parlamentul a precizat într-un comunicat de presă că, luni, 31 iulie,  procurorii DNA au făcut percheziții în patru birouri din cadrul Ministerului pentru Relația cu Parlamentul, într-un dosar privind concursurile pentru ocuparea unor funcții de consilier 1,  respectiv, consilier 2,  organizate în aceeași zi. „Mai mulți procurori și ofițeri de poliție judiciară din cadrul DNA București au efectuat percheziții, în baza unui mandat de percheziție domiciliară emis de către Î.C.C.J.  – Secția penală”. D.N.A. arată într-un comunicat că datele furnizate de Ministerul pentru Relația cu Parlamentul în legătură cu descinderea de ieri a procurorilor afectează desfășurarea anchetei. Potrivit DNA, aceste informații erau „date nepublice din cadrul unei anchete penale” care afectează desfășurarea acesteia. Procurorii spun că oficialii ministerului nu ar fi trebuit să precizeze care a fost obiectul perchezițiilor, cine au fost persoanele audiate și ce probe au fost ridicate. Se afirmă că dezvăluirea acestor informații se încadrează la  art. 277 Cod penal. Datele din anchetă au fost devoalate de instituția guvernamentală în condițiile în care, anterior, D.N.A. – unitatea de parchet competentă să efectueze ancheta a emis un comunicat din care rezulta că stadiul anchetei impune limite stricte de comunicare publică (http://www.digi24.ro/stiri,  1. 8.2017,  comunicat nr. 746/VIII/3 din data de 1 august 2017.  Potrivit unor surse citate de Hotnews, printre numele aflate în vizorul procurorilor este și cel al unei jurnaliste.) .Reglementarea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției a cunoscut modificări importante, afirmându-se că sunt impuse de noile realități ale unei societăți democratice în cadrul căreia dreptatea este ridicată la rang de valoare supremă (art. 1 alin. 3 din Constituție), având ca obiectiv asigurarea legalității, independenței, imparțialității și fermității în procesul de înfăptuire a actului de justiție, prin sancționarea penală a faptelor de natură să influențeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiției (P. Dungan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiției, în „Dreptul” nr. 8/2010, pp. 77-78.).  Pornind de la aceste rațiuni au fost identificate și incriminate o serie de fapte evidențiate și în practica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiției precum: obstrucționarea justiției, influențarea declarațiilor, vendeta, presiuni asupra justiției, compromiterea intereselor justiției, sfidarea instanței, asistența și reprezentarea neloială precum sau neexecutarea sancțiunilor penale . Reglementarea acestei noi infracțiuni urmărește în primul rând creșterea gradului de exigență față de funcționarii publici care își desfășoară activitatea în domeniul administrării justiției în legătură cu modul de gestionare a unor date și informații pe care le obțin în cursul unui proces penal, care pot influența semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un proces echitabil al persoanei cercetate sau judecate. S-a mai afirmat că practica judiciară a dovedit fără echivoc că reglementările actuale nepenale sunt insuficiente și ineficiente astfel că folosirea mijloacelor penale pentru atingerea scopului urmărit este justificată și apare ca singura soluție viabilă( Expunere de motive,   Lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, § 60,    http://www.cdep.ro/proiecte/2011) În același timp, în scopul de a întări garanțiile privind dreptul la un proces echitabil și în special prezumția de nevinovăție, consacrate în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost incriminată fapta de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționarea definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției. Potrivit Convenției, statele semnatare au, pe lângă obligația negativă de a se abține de la orice încălcare a drepturilor în afara limitelor permise, și obligația pozitivă de a lua măsurile necesare să asigure garantarea acestor drepturi împotriva încălcării lor de către orice altă persoană astfel că încălcarea prezumției de nevinovăție angajează responsabilitatea statului în cazul încălcării oricăreia dintre cele două obligații arătate. Prin această reglementare se urmărește împiedicarea funcționarilor publici să prezinte public mijloace de probă (declarații de martori, expertize, înregistrări audio-video, procese verbale de redare a conținutului unor convorbiri înregistrate etc.) dintr-un proces penal în curs de desfășurare în scopul de a nu transforma prezumția de nevinovăție într-o prezumție provizorie de vinovăție până la soluționarea cauzei. În plus, aprecierea unei probe, indiferent de conținutul acesteia, poate duce adesea la concluzii eronate atâta timp cât nu este evaluată în raport de întregul probator al dosarului pentru a-i stabili astfel legalitatea, relevanța și forța probatorie (de pildă o interceptare telefonică din conținutul căreia rezultă cu certitudine comiterea unei infracțiuni poate fi declarată nelegală dacă pe parcursul procesului se dovedește că nu a fost autorizată sau că este falsificată; o mărturie care ulterior este dovedită ca fiind mincinoasă etc.) dar odată adusă la cunoștința publicului, o probă aparent incriminatoare, va induce în mod inevitabil ideea de vinovăție, iar uneori aceasta nu mai poate fi schimbată nici măcar prin prezentarea verdictului oficial de nevinovăție constatat de autoritățile judiciare. Preocuparea pentru protejarea prezumției de nevinovăție prin mijloace penale se observă și în legislațiile occidentale, reglementări similare fiind în art. 226-13 și 434-7-2  C. pen.  francez, art. 379 bis  C. pen.  italian, art.466  C. pen.  spaniol, art. 371  C. pen.  portughez, art. 293  C. pen.  elvețian și Capitolul 20  C. pen.  suedez( Expunere de motive,   § 71,  http://www.cdep.ro/proiecte/2011În doctrină, s-a susținut că această incriminare este un exces de represiune nejustificat nici de solicitările doctrinei, nici de ale jurisprudenței G. Antoniu, Observații cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal, în “R. D. P. ” nr. 1/2008, p. 24.Autorul al acestei infracțiuni este calificat în toate variantele de incriminare. Astfel, potrivit variantei tip, subiect activ este un magistrat sau un alt funcționar public(În înțelesul pe care această noțiune îl are conform art. 175 în NCP. Curtea Constituțională a arătat că, din coroborarea dispozițiilor cuprinse în cele două alineate ale art. 147 Cod penal rezultă astfel că are calitatea de „funcționar” atât persoana care este „funcționar public” în accepțiunea prevederilor din primul alineat al acestui articol, cât şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât „autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public”, la care se referă art. 145 Cod penal. (Curtea Constituțională, decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, M. Of., nr. 169 din 2 august 1995. Curtea Constituțională, decizia nr. 256 din 5 decembrie 2000, M. Of., nr. 5 din 5 ianuarie 2001 etc. )  care a luat cunoștință de informațiile confidențiale în virtutea funcției, având atribuții în legătură cu soluționarea unei cauze penale și care dobândește informațiile în virtutea funcției desfășurate (judecător, procuror, organ de cercetare al poliției judiciare, organ de cercetare penală special etc.) Idem,   V. Dobrinoiu ș. a.,  Noul Cod penal comentat,  Partea specială,  ed. a III-a,  revăzută și adăugită,  Universul juridic,  2016.Divulgarea presupune darea în vileag, destăinuirea, dezvăluirea, transmiterea prin orice mijloace de informații confidențiale prin care urmează să se administreze o probă. Informațiile confidențiale presupun numai acele informații care pot împiedica sau îngreuna administrarea unei probe (de pildă, divulgarea identității unui suspect ale cărui mijloace de comunicație sunt interceptate, dezvăluirea unei operațiuni sub acoperire preconizată ori aflată în desfășurare, divulgarea datelor din conținutul unei autorizații de percheziție care nu a fost încă efectuată, dezvăluirea de informații privind data și locul în care urmează să se realizeze o prindere în flagrant etc.). De asemenea, informațiile trebuie să privească data, timpul (spre exemplu, ziua și ora administrării probei), locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă (prin percheziție domiciliară sau în sistem informatic, folosind interceptări, investigatori sub acoperire etc.).Dacă cel care transmite informațiile confidențiale acționează în temeiul unui drept, fapta nu va constitui infracțiune (spre exemplu, purtătorul de cuvânt al organului judiciar furnizează informații în limitele mandatului conferit în cadrul unei conferințe de presă). Dacă divulgarea informațiilor confidențiale se face în vederea ajutării făptuitorului de a se sustrage de la urmărire penală sau judecată, fapta constituieIfavorizare a făptuitorului, iar nu compromiterea intereselor justiției. Potrivit art. 277 alin. (4) C. pen., nu constituie infracțiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penală. Prin introducerea acestei cauze justificative s-a urmărit să nu se permită ascunderea sub motivarea protejării intereselor justiției a unor manifestări contrare acestor interese comise de autorități, considerent pentru care divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activități ilegale comise de autorități într-o cauză penală nu intră în sfera ilicitului penal. Condiția pentru incidența acestei cauze justificative este ca ilegalitatea să fie vădită, evidentă pentru toată lumea. O astfel de faptă nu numai că nu compromite interesele justiției, ci chiar servește la realizarea acesteia și, în consecință, nu poate constitui infracțiune Vasile Dobrinoiu ș. a., Noul Cod Penal comentat. ed.  a III-a .  Universul Juridic. 2016. V șiI.-C. Marcu, O noutate absolută în legislația României – infracțiunea de compromitere a intereselor justiției, în “CDP” nr. 3/2010, p. 58; M. Oprea, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București, 2015.Efectele unui asemenea demers sunt de natură a soluționa compromiterea intereselor justiției! (dciuncan@gmail.com)  v Funcționar

 COMPROMITEREA UNOR INTERESE DE STAT   Distrugerea, alterarea ori ascunderea unui document sau înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate interesele de stat, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

 COMPUTAREA DURATEI MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE   Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade și în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă. În cazul amenzii care însoțește pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii.

COMPUTAREA PEDEPSELOR ȘI MĂSURILOR PREVENTIVE EXECUTATE ÎN AFARA ȚĂRII   În cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile legale ale aplicării pedepsei în spațiu (art. 8-11 C. pen. ), partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune în România. Dispozițiile acestea se aplică în mod corespunzător și în cazul în care pedeapsa executată în afara țării este amenda.

  COMUNICAREA DE INFORMAȚII FALSE   Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

CONCURS FORMAL DE INFRACȚIUNI   v Concursul de infracțiuni

CONCURS REAL DE INFRACȚIUNI   v Concursul de infracțiuni

CONCURSUL DE INFRACȚIUNI   Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni. Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni. Se observă un tratament penal mai sever, dar în același timp realist, al concursului de infracțiuni comparativ cel consacrat de Codul penal în vigoare. Modificarea se justifică ținând seama de statisticile existente care demonstrează fără dubiu că în majoritatea covârșitoare a cazurilor instanțele nu procedează la adăugarea sporului, astfel că în realitate sistemul cumulului juridic cu spor facultativ a funcționat în fapt ca un veritabil cumul prin absorbție.  Nu în ultimul rând, în materia sancționării concursului a fost introdusă o dispoziție de excepție, care permite ca în situația comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanța să poată aplica pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracțiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei și pentru fiecare instanța a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând sistemul clasic de sancționare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate că față de numărul și gravitatea infracțiunilor comise se justifică aplicarea detențiunii pe viață. De aceea, art.38 alin. 2 oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opțiune este sau nu justificată (Expunerea de motive). V  Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

 CONCURSUL ÎNTRE CAUZE DE ATENUARE SAU DE AGRAVARE   Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă, circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine. Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă. Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei și una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc,  după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform celor arătate de mai sus

CONDAMNĂRI CARE NU ATRAG STAREA DE RECIDIVĂ   La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; infracțiunile amnistiate; infracțiunile săvârșite din culpă.

 CONDIȚIILE AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI   Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția condamnărilor care nu atrag starea de recidivă sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților. Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage și amânarea aplicării amenzii care însoțește pedeapsa închisorii în condițiile legii.  Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen.  și art. 88 alin. (3) C.pen., respectiv: dacă “în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracțiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare” Î.C.C.J.,   în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen.   și art. 88 alin. (3) C. pen.  ,  stabilește că  în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunțarea soluției de condamnare pentru noua infracțiune, cât și revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. (M. Of. nr. 860 din 1 noiembrie 2017) v revocarea amânării aplicării pedepsei

 CONDIȚIILE LIBERĂRII CONDIȚIONATE ÎN CAZUL DETENȚI UNII PE VIAȚĂ   Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață poate fi dispusă, dacă: cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune; cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. De la data liberării condiționate, condamnatul este supus unui termen de supraveghere de 10 ani.

CONDIȚIILE LIBERĂRII CONDIȚIONATE ÎN CAZUL PEDEPSEI ÎNCHISORII   Liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiționată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depășește 10 ani, sau a cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute mai sus.  În calculul fracțiunilor de pedeapsă se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani, și a cel puțin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. În calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute mai sus se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani, și a cel puțin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

CONDIȚIILE RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE   Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte. Prin Decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “dacă întreprinderea individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracțiuni săvârșite în realizarea obiectului de activitate”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică și, prin urmare, nu poate răspunde penal în condițiile prevăzute de art. 135 C.pen.. (M. Of. nr. 138 din 23 februarie 2016). Prin Decizia nr. 9 din 13 februarie 2023 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate, pe de-o parte, de calitatea de instituție publică a unui spital militar și, pe de altă parte, de posibilitatea ca acesta să fie subiect activ al infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că:” Spitalul miliar este instituție publică în sensul art. 135 C.pen., iar aceasta nu poate fi autor al infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, și abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.. (M. Of. nr.  245 din 24 martie 2023).

  CONDIȚIILE REABILITĂRII JUDECĂTOREȘTI   cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții: nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166; a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri.

CONDIȚIILE RENUNȚĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI   Instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiții: infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportuna din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă: infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția condamnărilor care nu atrag starea de recidivă sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; față de același infractor s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat; infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților;

CONDIȚIILE SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții: pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;    infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Când pedeapsa închisorii este însoțită de pedeapsa amenzii aplicate în condițiile legii, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum și a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă: pedeapsa aplicată este numai amenda; aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată; infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.  Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum și a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere. Prin Decizia nr. 4 din 20 ianuarie 2020 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. a) și alin. (3) C. pen.  Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. a) și alin. (3) C. pen., când pedeapsa amenzii se adaugă pedepsei închisorii, amenda penală se execută, chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. (M. Of. nr. 211 din   16 martie 2020).

  CONDUCEREA UNUI VEHICUL FĂRĂ PERMIS DE CONDUCERE   Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Obligația inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. .( I.C.C.J.,  Decizia nr.  18/2019, M. Of. nr.  66 din 30 ianuarie 2020 )  Soluția legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1), care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituțională.( Curtea Constituțională,   Decizia nr.  224/2017, M. Of. nr.427 din   9 iunie 2017 )   Poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. persoana care, după pronunțarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. și până la anularea permisului de conducere dispusă de către șeful poliției, conduce un autovehicul pe drumurile publice. ( I.C.C.J.Decizia nr.  27/2021, M. Of. nr.664 din  6 iulie 2021  ) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care deține un permis de conducere provizoriu valabil, eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie (“Provisional Driving Licence“), constituie infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., în situația în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România. ( I.C.C.J.,  Decizia nr.  78/2022, M. Of. nr.51 din 18 ianuarie 2023  ) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana care încredințează un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care știe că se află în una dintre situațiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub influența alcoolului ori a unor substanțe psihoactive.  Prin Decizia nr. 14/2020,   Î.C.C.J. stabilește că, în interpretarea dispozițiilor art. 335 alin. (3) C. pen., care incriminează fapta unei persoane de a încredința un vehicul pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care știa că se află sub influența alcoolului, acestea trebuie să vizeze o persoană care să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.(M. Of. nr.135 din 10 februarie 2021 ). PrinDecizia nr. 11 din 12 aprilie 2017 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „în ce măsură tractorul agricol sau forestier condus pe drumurile publice devine asimilat autovehiculului, iar conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînregistrat, potrivit legii, sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere întrunește condițiile de tipicitate a infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) C.pen., respectiv art. 335 alin. (1) C.pen.”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că,  în interpretarea noțiunii de “autovehicul”, prevăzută de art. 334 alin. (1) C.pen. și art. 335 alin. (1) C.pen., raportat la art. 6 pct. 6 și pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, modificată și completată prin OG nr. 21/26.08.2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 335 alin. (1) C. pen. (M. Of. nr. 479 din 26 iunie 2017).

CONDUCEREA UNUI VEHICUL SUB INFLUENȚA ALCOOLULUI SAU A ALTOR SUBSTANȚE   Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana, aflată sub influența unor substanțe psihoactive, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere.  Dacă persoana efectuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Acțiunea de conducere a unui vehicul, astfel cum este prevăzută de art. 336 C. pen., nu presupune în mod necesar punerea în mișcare a vehiculului prin acționarea sistemelor de autopropulsie. ( I.C.C.J.,   Decizia nr.  6/2019,  M. Of. nr. 386 din 16 mai 2019)  Prin Decizia nr. 3 din 12 mai 2014 privind examinarea sesizării formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secția Penală și pentru cauze cu minori prin care se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 336 alin. (1) C.pen., în sensul de a se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanță penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secția Penală și pentru cauze cu minori prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 336 alin. (1) C.pen., în sensul dea se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanță penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice. În aplicarea art. 336 alin. (1) C.pen., în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanță penală este cel dat de prima prelevare.  (M. Of. nr. 392 din  28 mai 2014). Sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) este ( Curtea Constituțională  Decizia nr. 732/2014,   M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015) Fapta unei persoane de a conduce pe drumurile publice un autovehicul, având o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge și aflându-se sub influența unor substanțe psihoactive, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) și (2) C. pen., infracțiune unică.(  I.C.C.J., Decizia nr. 11/2022,  M. Of. nr. 430 din  3 mai 2022) Folosirea sintagmei «substanțe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) C. pen. include, pe lângă categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, și substanțele prevăzute în conținutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cu modificările și completările ulterioare ( I.C.C.J.,   Decizia nr.  48/2021,  M. Of. nr. 698 din 14 iulie 2021)   Fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere și schimbarea poziției vehiculului implicat într-un accident de circulație”.( I.C.C.J.,   Decizia nr.  22/2022,  M. Of. nr. 580 din 15 iunie 2022).

CONFISCAREA EXTINSĂ      Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112 C. pen. , (bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală) când față de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei. Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței. Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului a fost evitarea confiscării. Pentru aplicarea dispozițiilor legale se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Prin bunuri  înțelege și sumele de bani. La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii familiei acesteia. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea. Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate. Prin  Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională  s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) C.pen. (M. Of. 102 din 9 februarie 2015)     Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii și ale 147 alin. (4) referitor la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.   Curtea reține că, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 ( M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014) s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012   Curtea a reținut că: „sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la  retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare” (v,   în acest sens Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014).   S-a arătat că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial.   S-a mai reținut, cu privire la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, că “așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție (v și Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011).   Curtea a statuat că, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. 2 lit. a) C.pen. este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Măsura de siguranță a confiscării extinse este o normă de drept penal material.   Curtea a decis că măsura de siguranță a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracțiunea care a determinat condamnarea, cât și actele anterioare acesteia din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse au fost comise după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 63/2012. Principiul neretroactivității legii își găsește justificarea și are rolul de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecților de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. În considerarea celor de mai sus și având în vedere jurisprudența instanței de contencios constituțional, potrivit căreia confiscarea extinsă este o instituție de drept material, Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. S-a observat că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) C. pen. cuprind o soluție legislativă identică cu cea a art. 1182 alin. 2 lit. a) C. pen. din 1969, cele două texte fiind introduse în actele normative anterior arătate prin Legea nr. 63/2012. Având în vedere identitatea de obiect al prezentei excepții cu cel al excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) C. pen. din 1969, norma privind confiscarea extinsă prevăzută la art. 1121 alin. (2) lit. a) C. pen. nu poate depăși limita temporală reprezentată de data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, neputându-se dispune cu privire la bunurile dobândite de persoana condamnată înaintea datei anterior referite, soluție de principiu reținută în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014. Prevederile art. 1121 alin. (2) lit. a) C. pen. nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoarea Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus                                                                  
condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și constată că dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) C.pen. sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 . Potrivit art. 1 din Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite  în mod licit – Republicată. Abrogată  prin Legea nr.115/1996 privind declararea si controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici si a unor persoane cu funcții de conducere (M.Of. 263 din 28 octombrie 1996),  dobândirea de bunuri prin alte mijloace decât cele cu caracter licit constituie o încălcare a principiilor eticii si echitații socialiste si este interzisa. Bunurile dobândite cu încălcarea dispozițiilor alineatului precedent sau, după caz, valoarea lor băneasca vor fi trecute  în proprietatea statului,  în condițiile prezentei legi. Puteau fi supusă controlului, în condițiile acestei legi, proveniența bunurilor oricărei persoane fizice, dacă sunt date sau indicii că exista o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale legale și nu se justifică dobândirea licită a bunurilor. Prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei  în cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor. Controlul privește bunurile dobândite  în ultimii 15 ani dinainte de sesizare, atât cele existente  în patrimoniul persoanei  în cauza, cat si cele înstrăinate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Daca sunt dovezi certe ca bunuri dobândite anterior acestei perioade au proveniența ilicita, controlul va fi extins si asupra acestora. La justificarea provenienței bunurilor vor fi luate  în considerare toate veniturile obținute din activități productive utile pentru societate, precum si cele dobândite prin acte juridice legale.  în cazul veniturilor pentru care nu s-au achitat impozitele sau taxele legale aferente, vor fi sesizate organele financiare  în vederea stabilirii si achitării acestora  în termenele de prescripție legale (Art. 2)Judecători, daca constata ca proveniența unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificata, va hotărî fie trecerea  în proprietatea statului a bunurilor ori a cotei nejustificate, fie plata unei sume de bani egale cu valoarea lor de procurare. In cazul imobilelor si autoturismelor a căror valoare de procurare este mai mica decât cea găsita nejustificata sau cel mult egala cu aceasta, judecători va hotăra trecerea lor  în proprietatea statului. Trecerea  în proprietatea statului se face la valoarea stabilita de judecători, pe baza de expertiza. Daca valoarea de expertiza este mai mare decât valoarea de procurare, trecerea se va face la aceasta din urma valoare. In judecarea cauzei instanța nu se limitează la bunurile si valorile menționate  în actul de sesizare. Dacă  în legătura cu bunurile a căror proveniența este nejustificata rezulta săvârșirea unei infracțiuni, judecători trimite dosarul la unitatea competenta de procuratura, spre a vedea daca este cazul sa pună  în mișcare acțiunea penala. Judecători, dacă constată că proveniența bunurilor este justificata, hotărăște închiderea dosarului (Art. 11).Legea nr. 18/1968 a fost abrogată prin Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici (  M. Of. 263 din 28 octombrie 1996- Republicată. – Cu intervenții succesive prin  Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative (M.Of. nr. 621 din  2  septembrie 2010),   Legea nr. 94/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 49/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008),   Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate (M.Of. nr. 359 din 25 mai 2007).Potrivit art. 1,  se instituie obligația declarării averii pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și unele persoane cu funcții de conducere din regiile autonome, Fondul Proprietății de Stat, Banca Națională a României și băncile cu capital de stat, total sau majoritar, precum și procedura controlului averilor acestora în cazul în care există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit.Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț. Sunt supuse controlului și bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană (Art. 10). (1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată. (2) Dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni, instanța trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mișcare acțiunea penală.(3) În cazul în care se constată că proveniența bunurilor este justificată, instanța hotărăște închiderea dosarului (Art. 18). Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege (Art. 44  Dreptul de proprietate privată alin,  (1).Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (2)Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă(Art. 44  alin. 8).Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilește sub acest aspect, în art. 5 alin. (1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă „potrivit căilor legale“, adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăsește și în art. 9 pct. (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice – DECIZIE nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, 440 din data de 23 iunie 2011-Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, M. Of.  nr. 211 din 6 septembrie 1996, Curtea s-a pronunțat asupra unei inițiative de revizuire a Constituției prin care se propunea înlocuirea textului care reglementa această prezumție cu următorul text: “Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Cu acel prilej Curtea a reținut că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin. (1) al art. 41 in Constituție [în prezent art. 44 alin. (1)], conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Reținând că prin propunerea de revizuire se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, precum și faptul că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii, iar înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, Curtea a constatat neconstituționalitatea acestei propuneri. De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, M. Of.  nr. 317 din 13 mai 2003, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică „pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni”. Acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni. Ca urmare, referindu-se și la Decizia sa nr. 85 din 3 septembrie 1996, Curtea a stabilit că și în acest caz se vizează suprimarea unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 148 alin (2) din Constituție [actualul art. 152 alin. (2)]. Cu același prilej Curtea, referindu-se la modul de redactare a normei examinate a reținut că „dacă textul urmărește să permită confiscarea averii dobândite în mod licit, dar care s-a clădit pe o sumă de bani provenită din infracțiuni, redactarea sa este necorespunzătoare“. Prin acel  proiect de lege se propunea eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Ca și în precedentele enunțate, Această prezumție constituie o garanție a dreptului de proprietate al persoanei. În absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.Curtea subliniază în acest context cele reținute în jurisprudența sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, menționată, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, M. Of.  nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumții nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere și de inițiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune care are legătură cu criminalitatea organizată – V și Î.C.C.J. ,   Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Decizia nr. 956 din 8 martie 2018,  https://idrept.ro/. CJCE,  Cauza C-402/05P. Yassin Abdullah Kadi și Al Barakaat International Foundation c Consiliul Uniunii Europene și Comisia Comunitățiloe Euronene,  Hotărârea din 3 septembrie 2008,  Cauza C-379/08,  ERG ș. a. ,  Hotărârea din 9 martie 2010,  curia. europa. eu. Tudorel Toader,  Marieta Safta, Constituția României,  Ed. Hamangiu,  2015,  pp. 185-211 .Articolul  112 C. pen. prevede posibilitatea confiscării nu doar a bunurilor obținute din infracțiuni, ci și a bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor sau a căror deținere este interzisă de legea penală. Mai mult, în ceea ce privește confiscarea extinsă, ceea ce ține de particularitatea acestei măsuri este faptul că instanța nu trebuie să aplice măsura confiscării extinse în considerarea unor „probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale”, ci, din ansamblul coroborat de condiții pe care legea le cere a fi îndeplinite (inclusiv cea referitoare la valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, care depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit), trebuie să rezulte „convingerea” că bunurile provin din activitățile infracționale expres prevăzute. În acest sens sunt și prevederile art. 5 – Confiscarea extinsă din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, potrivit cărora „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor unei persoane condamnate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, atunci când, în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, cum ar fi faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei condamnate, o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale“. Curtea Constituțională – Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. Nr. 97 din 7 februarie 2019, §§ 390-392-  constată că legiuitorul a operat cu noțiunea de probă pentru ca instanța să își întemeieze hotărârea prin care aplică măsura de siguranță a confiscării extinse pe „probe certe, dincolo de orice îndoială“. Rezultă că instanța trebuie să administreze probe distincte pentru a putea dispune această măsură; or, administrând astfel de probe, se ajunge la probarea actului infracțional în sine, ipoteză în care ar urma să se aplice confiscarea specială, și nu cea extinsă. Astfel, folosirea sintagmei „dincolo de orice îndoială” în cuprinsul art. 1121 alin. (21) și (3) din Codul penal face inutilă reglementarea instituției confiscării extinse, întrucât instituie un standard de probă ce presupune soluționarea în întregime a raportului juridic penal de conflict, cu consecința aplicabilității instituției confiscării speciale, dar și a instituirii unei condiții mai severe decât cele prevăzute în Directiva 2014/42/UE în privința regimului probator. Cu privire la măsura de siguranță a confiscării extinse, Curtea reține că aceasta a fost reglementată, prin dispozițiile art. II din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ca temei juridic al dispunerii măsurii confiscării și asupra altor bunuri decât cele care pot face obiectul confiscării speciale, reglementate la art. 112 C. pen., a căror legătură cu săvârșirea infracțiunii a fost dovedită. Așa fiind, aplicabilitatea confiscării extinse subzistă câtă vreme legătura (alta, a) bunurilor ce fac obiectul său cu săvârșirea infracțiunii nu a fost pe deplin probată (dar a fost dovedită – !!). În acest sens, prevederile art. 5 § (1) din Directiva 2014/42/UE utilizează, în privința confiscării extinse, sintagma „în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile […] o instanță consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale” ,   în timp ce, în legătură cu confiscarea specială, art. 4 din aceeași directivă face referire la existența unei hotărâri (alta ?!) definitive de condamnare. Raportului juridic penal de conflict este unul și același,  în cadrul unic al procesului penal. Cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 377 din 30 septembrie 2004, M.Of. nr. 958 din 19 octombrie 2004, și Deciziei nr. 1.060 din 14 octombrie 2008, M.Of. nr. 761 din 11 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că deposedarea unei persoane de anumite bunuri sau valori în executarea unei sancțiuni penale, contravenționale, administrative ori civile sau a unei măsuri de confiscare specială, prevăzute de lege, nu constituie expropriere și nu încalcă în niciun alt mod dreptul de proprietate garantat constituțional. Astfel, dispozițiile art. 118 lit. b) și d) din Codul penal sunt în deplină concordanță cu prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție, republicată, .  Or, legiuitorul, în acord cu prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție, a stabilit prin textul legal criticat anumite limite înlăuntrul cărora judecătorul poate răspunde exigențelor impuse de art. 111 alin. 1 C. pen. tocmai pentru prezervarea altor drepturi ce țin de garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată. Măsura de siguranță a confiscării speciale nu este o pedeapsă în sensul atribuit de art. 53 C. pen., motiv pentru care nu poate fi primită critica potrivit căreia art. 118 C. pen. contravine art. 23 alin. (12) din Constituție.Totodată, nu se poate susține că este afectat art. 53 din Legea fundamentală, deoarece textul dispune fără echivoc asupra necesității confiscării ca măsură de siguranță care are ca scop înlăturarea unei stări de pericol ori preîntâmpinarea săvârșirii de fapte penale. Or, tocmai norma constituțională pretins afectată permite restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale – Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 168 din 2 martie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul penal, M. Of. nr. 167 din   16 martie 2010. Cu titlu de exemplu,  amintim Decizia nr. 424 din 18 februarie 2016,  prin care Î.C.C.J.  Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a recunoscut existența  unor venituri suplimentare ilicite. Referitor la împrumutul menționat, pornind de la imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris (art. 1198 C. civ.  prima instanță a administrat probe – extrase de cont și alte dovezi privind veniturile împrumutătorului, declarați ale acestei persoane, etc.) pe baza cărora a ajuns la o concluzie judicioasă, neexistând nici un element care să susțină un cuantum mai mare. De altfel, în același sens s-a repoziționat și ANI în recurs, prin întâmpinare achiesând la concluzia primei instanțe, în condițiile în care anterior a negat de planor teza existenței împrumutului. Contrar susținerilor recurenților, nu pot fi considerate venituri licite sumele primite în perioada supusă controlului de la N., direct sau prin intermediari. În această privință, prezumția constituțională de liceitate a dobândirii averii a fost răsturnată, argumentația curții de apel fiind la adăpost de orice critică – https://idrept.ro/Document.Chiar dacă principiul disponibilității, specific procedurilor nepenale, nu este prevăzut ca atare în corpul Legii nr. 115/1996 el se degajă din modul în care este reglementată procedura controlului averii, în care  comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între ANI și instanța judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de „filtrare”, conform celor statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 307/2014.Ca urmare, câtă vreme dispozițiile procedurale ale legii pentru declararea și controlul averilor demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici se întregesc cu prevederile C. pr. civ. și cu cele privind executarea creanțelor bugetare (art. 31 din lege) rezultă că instanța de judecată nu poate reține cu titlu de „avere nejustificată” o sumă mai mare decât aceea indicată în actul declanșator al procedurii – Î.C.C.J. ,   Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Decizia nr. 424 din  18 februarie 2016. În același sens, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 1573/2012, https://idrept.ro/ Curtea Europeană a Drepturilor Omului  reamintește că sarcina urmăririi penale  era de a stabili, pe baza probațiunii, că inculpatul a cheltuit sau a primit sume specifice de bani în cursul celor șase ani care au precedat declanșarea delictului. Instanța de condamnare a fost apoi obligată să presupună că aceste cheltuieli sunt derivate din veniturile din traficul de droguri. Dificultatea a fost apoi transmisă inculpatului pentru a arăta, din nou pe bază de probe, că banii proveneau în schimb dintr-o sursă legitimă- CEDH, Fourth Section, Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,,  §38-50  https://hudoc.echr.coe.int/.   Emiterea unui ordin de confiscare în temeiul Legii din 1994 a fost diferită de impunerea standard a unei sentințe în urma condamnării de către o instanță penală, deoarece severitatea ordinului – atât în ​​ceea ce privește suma de bani care trebuie plătită, cât și durata închisoarea care urmează să fie executată în lipsă – depindea de constatarea unui beneficiu din comportamentul infracțional din trecut pentru care inculpatul nu fusese neapărat condamnat. Din acest motiv, Curtea a observat că, pe lângă menționarea specifică a articolului 6 § 2, dreptul unei persoane într-un dosar penal de a fi considerat nevinovat și de a solicita urmăririi penale să poarte dovada acuzațiilor împotriva sa sau ea face parte din noțiunea generală de audiere echitabilă în temeiul articolului 6 § 1 (op. cit., § 40 și v, mutatis mutandis, Saunders  c  Regatului Unit, hotărârea din 17 decembrie 1996, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996- VI, § 68).   Dreptul la prezumția de nevinovăție nu este absolut, întrucât prezumțiile de fapt sau de drept funcționează în orice sistem de drept penal. Deși Convenția nu consideră astfel de prezumții cu indiferență, ele nu sunt interzise în principiu, atât timp cât statele rămân în limite rezonabile, ținând seama de importanța a ceea ce este în joc și menținând drepturile la apărare (v Salabiaku c. Franța , hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, § 28).  În Cauza Phillips  c  Regatului Unit (nr. 41087/98, §§ 35 și 39, CEDO 2001-VII),, Curtea a constatat că funcționarea schimbării acestei sarcini de probă era compatibilă cu articolul 6 § 1 din Convenție, întrucât, la evaluarea cuantumului beneficiului, judecătorul a fost mulțumit, pe baza fie a audierilor reclamantului, fie a probelor prezentate de procuratură, cu privire la fiecare element luat în considerare, că reclamantul deținea proprietatea sau cheltuise banii și că deducerea evidentă a fost că au venit de la o sursă ilegitimă .  Astfel, după cum a rezumat Curtea în Geerings  c  Olandei, nr. 30810/03, § 44, 1 martie 2007: „… reclamantul deținea în mod demonstrabil bunuri a căror proveniență nu a putut fi stabilită; … se presupunea că aceste bunuri au fost obținute în mod ilegal; și … reclamantul nu a reușit să ofere o explicație alternativă satisfăcătoare ”.  Sarcina Curții este de a stabili dacă modul în care ipotezele legale au fost aplicate în cadrul procedurilor particulare au încălcat principiile de bază ale unei proceduri echitabile inerente. la articolul 6 § 1 .  Sarcina Curții este de a stabili dacă procedurile în totalitate, inclusiv modul în care au fost luate probe, au fost corecte (Edwards  c  Regatului Unit, hotărârea din 6 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, § 34).În cazul de față, Curtea constată că primul reclamant a fost condamnat pentru o infracțiune care presupunea importul a peste 28 de kilograme de heroină pură, cu o valoare de peste 1,2 milioane GBP. În evaluarea cuantumului beneficiului pe care l-a primit din traficul de droguri în perioada de șase ani, judecătorul, care a audiat toate probele la proces, pe lângă examinarea probelor în timpul procedurii de confiscare, a constatat că reclamantul a fost principalul participant la tranzacție și a considerat că faptul că a fost capabil, împreună cu coacuzatul său, să cumpere un lot atât de mare, a indicat că aceasta nu a fost prima sa acțiune în traficul de droguri. Judecătorul a constatat în continuare că procuratura a stabilit, pe baza probabilității, că reclamantul a cheltuit sau a primit sume mari de bani. Dovezile reclamantului referitoare la activitățile sale comerciale nu au explicat în mod satisfăcător de unde proveneau acești bani și, prin urmare, judecătorul a constatat că reclamantul a beneficiat din traficul de droguri. Al doilea reclamant a fost ca organizator principal într-o afacere cu trafic internațional de droguri.  În prima etapă a procedurii de confiscare, judecătorul a luat în considerare probe, printre altele, ale ofițerului de poliție sub acoperire pe care reclamantul îl credea spălător de bani și a constatat că, în perioada de șase ani, acești bani au venit la rândul lor din traficul de droguri anterior.   Pe parcursul acestor proceduri, drepturile la apărare au fost protejate de garanțiile încorporate în sistem. Astfel, în fiecare caz, evaluarea a fost efectuată de o instanță cu o procedură judiciară, inclusiv o audiere publică, dezvăluirea prealabilă a procesului de urmărire penală și posibilitatea reclamantului de a prezenta probe.  Fiecare solicitant a fost reprezentat de un avocat la alegerea sa. Sarcina revine acuzării pentru a stabili că reclamantul deținuse bunurile în cauză în perioada relevantă. Deși legea a cerut instanței să presupună că bunurile provin din traficul de droguri, această ipoteză ar fi putut fi respinsă dacă reclamantul ar fi arătat că a dobândit proprietatea prin mijloace legitime.   A doua etapă a procedurii a presupus calcularea valorii activelor realizabile disponibile în prezent pentru solicitant. Legislația din această etapă nu impunea instanței de condamnare să facă nicio presupunere cu privire la activitatea infracțională din trecut: în schimb, trebuia să facă o evaluare a mijloacelor reclamantului în momentul pronunțării ordinului. După cum a explicat Curtea de Apel în Cauza R. c Barwick, sarcina revine pârâtului să stabilească conform standardului civil că suma care ar putea fi realizată era mai mică decât suma evaluată ca beneficiu.  Fiecare dintre reclamanții prezenți a ales să prezinte probe orale referitoare la bunurile sale realizabile. Aceștia erau reprezentați legal și fuseseră informați  cu privire la modul în care a fost calculată cifra beneficiilor. Fiecare reclamant a avut ocazia să-și explice situația financiară și să descrie ce se întâmplase cu activele pe care judecătorul le luase în considerare la stabilirea cifrei de beneficii. Primul reclamant, despre care s-a constatat că avea sume mari de bani inexplicabili care treceau prin conturile sale bancare nu a dat nicio explicație credibilă pentru aceste anomalii. Cel de-al doilea reclamant nici măcar nu a încercat să explice ce s-a întâmplat cu diferitele loturi de canabis pe care s-a constatat că le-a cumpărat. În fiecare caz, judecătorul a constatat că probele reclamantului au fost lipsite de credibilitate .    Hotărârile Curții de Apel nu au fost incompatibile cu noțiunea de echitate audierea în cadrul procedurilor penale pentru a atribui sarcina fiecărui solicitant pentru a da o relatare credibilă a situației sale financiare.   Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a art. 6 § 1 din Convenție cu privire la oricare dintre reclamanți- CEDH,  Fourth Section,  Case of Grayson & Barnham v The United Kingdom (Applications nos. 19955/05 and 15085/06)23/12/2008,, §38-50  https://hudoc.echr.coe.int/. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Amintim că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranță se va considera făcută și la confiscarea extinsă, conform art. IV și art. V din Legea nr. 63/2012- Ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va considera făcută la art. 112 și 1121 și ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranță, trimiterea se va considera făcută și la confiscarea extinsă (Art. IV). Dispozițiile art. II și IV intră în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (Art. V). Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M Of nr. 258 din 19 aprilie 2012.  Prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, ( M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011),   Curtea Constituțională, referindu-se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că „așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor”. Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 1182 alin. (2) lit. a) C.pen.  din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 C.pen.  din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Cât privește instituția confiscării extinse „care nu este altceva decât o varietate a măsurii de siguranță a confiscării”, Această instituție a fost introdusă în legislația română prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ( M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012), lege care transpune în legislația națională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, ( Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005). De altfel, în Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, dat publicității în luna iulie 2011, se recomandă ca în sfera luptei împotriva corupției țara noastră să dovedească rezultate convingătoare în recuperarea produselor infracțiunii, urmând cele mai bune practici din alte state membre ale Uniunii Europene și adoptând o nouă lege privind confiscarea extinsă. Analiza Curții Constituționale va avea ca punct de plecare susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile art. 1182 alin. 2 lit. a) C.pen.  din 1969 afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile și egalitatea cetățenilor în fața legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Prin efectele sale confiscarea extinsă, așa cum s-a arătat mai sus, deși nu este condiționată de răspunderea penală, presupune o legătură indisolubilă cu infracțiunea. Drept urmare, apare ca o cauză de înlăturare a unei stări de pericol și de preîntâmpinare a săvârșirii unor alte fapte penale. Principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituții. În ceea ce privește principiul egalității în fața legii a cetățenilor, Este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi și, pe cale de consecință, să nu se dispună luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă față de primul. Altfel spus, dispozițiile referitoare la confiscarea extinsă sunt constituționale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012.În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Aceasta nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiției, nu este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situația în care urmează a da dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată- Curtea Constituțională, Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, și a dispozițiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) C.pen.  din 1969, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Ele se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată (art. 107 C. pen.). Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (alin. 3 al art. 107),dar este vorba de „persoana care a comis o faptă. . . .”. Suntem totuși în “situația. . . „ dar legat de alin. 2, numai <față de> persoană,  înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor penale raportându-se numai la acea persoană <penală>” (ajuridic spus, dar încetățenit!!).  Chiar dacă se urmărește înlăturarea unei stări ,  pericolul nu poate fi privit în abstract, ci legat de preîntâmpinarea săvârșirii de către un făptuitor a unei fapte prevăzute de legea penală. Semnalăm o posibilă incongruență, atât timp cât Constituția a înlăturat confiscarea averii: Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii (art. 44 alin. 8, respectiv, 9 ).Articolul   1121, introdus prin Legea nr. 63/2012, reglementează  confiscarea extinsă: sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele produse, folosite, date, dobândite. . . , în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea unor infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare. Confiscarea extinsă se dispune dacă,  cumulativ:  a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; și  b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute de lege. Se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Se confiscă, de asemenea, bunurile obținute din exploatarea sau folosirea lor și bunurile produse de acestea   – Curtea Constituțională , dec. nr. 11/2015, M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015. V și Dan Lupașcu, Mihai Mareș,  coordonatori,  Codul penal Jurisprudență obligatorie, Jurisprudență relevantă,  Universul juridic,  2018,  pp. 99-100;  Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, ratificată prin Legea nr.263/2002; Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, precum și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare, ratificate prin Legea nr.565/2002.Confiscarea extinsă este o instituție de drept material- Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010,   cu modificările și completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.  Modificarea introdusă prin  Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012  transpune în legislația națională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor, Curtea Constituțională  s-a pronunțat cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal – Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal,  M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015.   Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care aveau următorul cuprins:”(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; […]”.  Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii și ale 147 alin. (4) referitor la obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.  Prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014 ( M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014) s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.  Curtea a reținut că: „sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare“- ,   în acest sens Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.   S-a arătat că dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice care stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale. S-a subliniat, de asemenea, că prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce în dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial.  Prevederile art. 1121 alin. (2) lit. a) C.pen. nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoarea Legii nr. 63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.  Câștigul financiar constituie principalul motiv care stă la baza criminalității organizate transfrontaliere, inclusiv a organizațiilor criminale de tip mafiot. Prin urmare, statul trebuie  să dispună de mijloacele de a depista, sechestra /îngheța, gestiona și confisca produsele provenite din săvârșirea de infracțiuni. Prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate trebuie realizată și prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, în anumite cazuri, extinse la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale. Atât în cazul confiscării simple, directe,  cât și a celei extinse,  măsura constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților. în aplicarea acestei sancțiuni, instanța de judecată va examina dacă restricția dreptului îndeplinește exigențele art. 53 din Constituție, respectiv va examina: prevederea în lege; scopul urmărit; caracterul necesar; caracterul proporțional.Prevederea în legea română a măsurii include condițiile de aplicare și scopul. Confiscarea extinsă se dispunea dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) valoarea, bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terț unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți ori dintre părinți, și. copii, în cazul în care conviețuiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deține controlul. Este cazul să amintim de o reglementare mai veche, potrivit căreia, ca persoane responsabile civilmente,  persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul și au tras foloase de pe urma infracțiunii răspund solidar împreună cu acesta, în baza art. 15 din fostul Decret nr. 221/1960, în limitele foloaselor de care au beneficiat, chiar dacă nu au avut cunoștință că infractorul a săvârșit o faptă penală prin care s-a adus un prejudiciu, fiind suficient să se dovedească că au beneficiat de pe urma infracțiunii – Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr. 1319/1975, în Culegere de decizii, 1975, p. 435.  Încă nu se inventase confiscarea extinsă la nivel european. Pentru repararea prejudiciilor cauzate prin infracțiuni sunt supuse urmăririi și bunurile persoanelor care au gospodărit împreună cu infractorul, ori au avut raporturi strânse cu el, în măsura în care s-a constatat judecătorește ca au tras foloase de pe urma infracțiunii. Decretul este publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 1 iulie 1960 și republicat în B. Of. nr. 144 din 15 decembrie 1969,  în temeiul Decretului nr. 679 din 7 octombrie 1969.   Parte responsabilă civilmente,  având raporturi strânse cu infractorul,   care a tras foloase. Dacă nu a fost chemată ca parte în procesul penal,  există doar soluția unei acțiuni civile separate (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1373/1985,  în Culegere de decizii, 1985, p.352). În măsura în care s-a constatat judecătorește că s-a tras foloase de pe urma infracțiunii.  Instanțele au obligația să administreze probe că s-a profitat și întinderea valorii de care s-a beneficiat (Fostul Trib. Suprem, S. pen. , dec. nr.1426/1981,  Culegere de decizii, 1981, p.325). Prin bunuri se înțelege și sumele de bani. Este vorba de orice tip de bunuri, inclusiv cele transformate sau convertite, integral sau parțial, în alte bunuri sau cele combinate cu un bun dobândit din surse legitime, până la valoarea estimată a produselor combinate; produsele includ și venitul sau alte beneficii derivate din produsele infracțiunii sau din bunurile în care au fost transformate, convertite sau cu care au fost combinate respectivele produse. O definiție extinsă a bunurilor (ca valoare echivalentă) include documente sau instrumente juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri, de exemplu, instrumente financiare sau documente care pot da naștere unor drepturi de creanță și care se află, în mod normal, în posesia persoanei căreia i se aplică procedurile relevante. De asemenea, este vorba și de  bunuri  transferate în cunoștință de cauză, în vederea evitării confiscării, către terți sau achiziționate de aceștia (fără să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință). Amintim că, potrivit art. 14 C. civ.,  orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.  Buna-credință se prezumă până la proba contrară. Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulității (de exemplu, art. 347 C. civ. – Adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, în vigoare de la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor).La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, persoanele prevăzute la alin. (3).Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării. Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite veniturilor licite ale persoanei condamnate. Confiscarea face parte din cadrul politicilor de prevenire a infracționalității și fiind prevăzută de lege, confiscarea extinsă a vizat un scop legitim. Cu privire la proporționalitatea cu scopul vizat, Î.C.C.J.   a verificat dacă procedurile care s-au derulat în fața instanțelor a oferit acuzatului și soției sale, ținând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de a-și susține cauza în fața autorităților competente. Această condiție a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată în fond și recurs, în urma unor proceduri contradictorii. In plus, s-au examinat faptele într-o modalitate obiectivă fără să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situația financiară a acuzatului și soției sale pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât grație folosirii unor profituri ilicite. Astfel, ținând cont de interesul general referitor la combaterea fenomenului infracțional, înalta Curte a considerat că ingerința nu este disproporționată față de scopul vizat. Înalta Curte reține întrunirea cumulativă a acestora astfel: Obiectul judecății în această cauză se referă la infracțiuni de corupție, respectiv infracțiunea de trafic de influență prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, în forma autoratului sau complicității. Sancțiunea prevăzută de lege, potrivit caracterizării în drept a activității infracționale, este închisoarea de la 2 Ia 12 ani, maximul special fiind în cuantumul determinat potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, majorat cu 2 ani față de norma de incriminare din C. pen. Fapta de corupție a fost aptă, iar nu numai susceptibilă, să-i procure participantului un folos material. Astfel inculpatului P.l.A. a obținut un folos injust constând în suma de bani remisă, iar activitatea sa ilicit penală în perioada iunie 2008 – iunie 2012 i-a creat condițiile realizării plăților către unitățile bancare. Soții P. au achiziționat două apartamente cu sume de bani obținute din contracte de credit ipotecar pentru care ratele lunare aferente au fost achitate din sume obținute ilicit. De asemenea, sunt îndeplinite cumulativ următoarele condițiile referitoare la faptul că:a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă anterioară de 5 ani, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; b) Au fost administrate probatorii din care rezultă indubitabil că plățile lunare aferente creditelor obținute au fost achitate constant din sumele ilicite dobândite din activitatea infracțională. Confiscarea specială are ca obiectiv deposedarea inculpatului de bunurile a căror valoare depășește nivelul veniturilor licite ale acestuia. Se constată că cele două contracte de credit au fost încheiate în 12, 16 iunie 2008, iar activitatea infracțională dedusă judecății în prezenta cauză s-a săvârșit în perioada mai – iunie 2012.Ca urmare perioada iunie 2008 – iunie 2012 va constitui perioada de referință pentru raportarea veniturilor și determinarea caracterului licit ori ilicit al acestora. Astfel, Înalta Curte va avea în vedere, pentru această perioadă de referință, sumele totale obținute de soții P., lunar si va cenzura si eventualele sume obținute de la terți (rude), prin liberalități. Având în vedere clauzele contractelor de împrumut, Ministerul Public și prima instanță au reținut că cei doi soți au achitat lunar, în perioada iunie 2008 – iunie 2012, suma de aproximativ 1.500 euro, în timp ce veniturile salariate lunare cumulate ale acestora nu au depășit, 4.100 lei, echivalentul a mai puțin de 1.000 euro. Înalta Curte constată că soții P.l.A. și P.D.A., în perioada de referință, au avut calitatea de funcționari publici cu statut special în cadrul M.A.I., iar potrivit Legii nr. 176 din 1 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, aveau obligația legală de a completa declarația de avere. Se constată că în legătură cu veniturile nete salariale declarate există diferențe nesemnificative, între declarațiile soților, astfel încât înalta Curte va reține aceste venituri salariale în cadrul analizei următoare. La dosarului cauzei au fost atașate înscrisuri emanate de la unitățile bancare referitoare la derularea contractelor de credit . Apărările inculpatului în sensul că a primit de la părinții săi sume importante de bani, 76.259 lei în anul 2008 și 55.903 lei în anul 2009, nu pot fi apreciate ca sincere și apte să facă dovada achitării ratelor din venituri obținute licit, în perioada 2008-2012.În primul rând, în calitate de funcționari publici soții P. aveau obligația de a însera în declarațiile de avere aceste venituri suplimentare, or nici una dintre declarațiile de avere completate nu se referă la donații ori liberalități făcute în favoarea lor de către rude, apărarea fiind una evident pro causa. Ca urmare, Înalta Curte apreciază că inculpatul și soția sa nu au dovedit proveniența licită a sumelor destinate achitării ratelor, în condițiile în care se prezumă că veniturile salariale au asigurat mijloacele de subzistență familiei.  În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun aparținând (și) soțului, Înalta Curte reține următoarele: Soții P. au obținut cele două apartamente în timpul căsătoriei, acestea intrând în proprietatea comună devălmașă, soția deținând indubitabil o cotă parte. Înalta Curte reține că măsura confiscării a făcut obiectul cenzurii în cele două grade de jurisdicție, respectiv în fața instanțelor de fond și de recurs. Măsura a fost solicitată inițial de procuror prin actul de sesizare și probatorii au fost administrate încă din cursul urmăririi penale, înscrisuri (provenind de la unitățile bancare, declarații de avere), probatoriul fiind prelungit în fața instanțelor (înscrisuri: extrase de cont pentru inculpat și rudele sale ori ale soției; declarații de martori, fiind audiate rude ale soților, declarația părții însăși). Aceste probatorii, evidențiate anterior, au fost administrate în susținerea intereselor legitime ale inculpatul și soției sale, chiar dacă aceasta din urmă nu a fost parte în prezenta cauză. Avocații aleși ai inculpatului au susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, de-a lungul întregii proceduri. În ansamblul său, procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese. C.E.D.O., prin hotărârea din data de 10 aprilie 2012, pronunțată în cauza S. c L., a arătat că reclamanta, deși nu a fost parte în procedura penală desfășurată împotriva soțului său a avut ocazia să administreze probe în valorificarea propriului interes, aspect ce a condus la concluzia lipsei încălcării drepturilor acesteia sub aspectul art. 6 § 1 din Convenție – https://hudoc.echr.coe.int/.Nu există nici un impediment actual ca în cursul proceselor penale să nu se dispună citarea terțului în patrimoniul care va resimți efectul măsurii de siguranță a confiscării pentru a fi încunoștințat despre procedura derulată și posibilele consecințe asupra drepturilor sale de natură civilă, dându-i-se posibilitatea reală de a se apăra, inclusiv prin administrarea de probe. În cauză avocatul inculpatului a susținut interesele ambilor soți pe aspectul măsurii confiscării, prin administrare de probatorii, iar procedura desfășurată a asigurat suficiente garanții ca soția coproprietar să își protejeze adecvat propriile interese în procesul desfășurat împotriva soțului său acuzat de infracțiuni de corupție. În aceeași hotărâre menționată anterior, C.E.D.O. a arătat și faptul că măsura confiscării dispuse față de soț nu echivalează cu atestarea vinovăției sale în raport cu vreo infracțiune și, ca urmare, nu se poate reține o încălcare a art. 6 § 2 din aceeași Convenție. În ceea ce privește incidența legi ce a reglementat confiscarea extinsă se constată că infracțiunea cercetată este comisă în iunie 2012, după intrarea în vigoare a art. 118 C. pr.pen., în aprilie 2010. Din momentul intrării în vigoare a acestui text a devenit previzibil și accesibil pentru acuzat faptul că săvârșirea ulterioară de infracțiuni îl va supune exigențelor acestei legii, măsura de siguranță vizând și foloase dobândite printr-o conduită anterioară. Această interpretare a textului, este susținută de doctrină. Inculpatul a săvârșit infracțiunea cercetată în iunie 2012, iar actele ilicite anterioare evaluate sub aspectul măsurii de siguranță au fost săvârșite în perioada iunie 2008 – iunie 2012. Sub aspectul acestei activități anterioare infracțiunii cercetate relevante sunt poziția inculpatului care a recunoscut activitatea infracțională descrisă în actul de sesizare, dar și conținutul unor convorbiri interceptate în care însuși făptuitorul se referă la săvârșirea unor acte ilicit penale similare în perioada menționată 2008-2012. Înalta Curte reiterează faptul că, în recurs, în procedura audierii, inculpatul a precizat, asistat de apărători aleși, că înțelege să achieseze la întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, deci inclusiv la conținutul interceptărilor. Astfel, structurată strategia apărării pentru acest inculpat, respectiv pe susținerea unei conduite de recunoaștere totală a faptului ilicit penal și de necontestare a probatoriilor administrate, cu excepția audierii, nu au fost solicitate sau administrate probatorii noi în calea de atac. Posibilitatea confiscării unor bunuri obținute din activități infracționale anterioare actului ilicit penal dedus judecății, cu respectarea anumitor garanții legate de exercițiul dreptului la apărare, este recunoscută de C.E.D.O., care atestă ca acest demers nu este contrar exigențelor art 6 § 1 din Convenție. În ceea ce privește natura juridică a acestei măsuri, deși prevăzută de legiuitor în titlul destinat măsurilor de siguranță, prin severitatea efectelor și prin scopul său trebuie apreciată ca o veritabilă pedeapsă. Scopul acestor măsuri nu este numai unul eminamente preventiv, ci trebuie acceptată și natura represivă a acestei sancțiuni. Acest caracter prin el însuși demonstrează necesitatea ca măsura confiscării extinse să facă obiectul unei dezbateri contradictorii, astfel cum s-a procedat în cauză, neputându-se reține la art. 118 alin. (2) C. pen., întrucât exced nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate, respectiv suma lunară de plată dedusă din contractele de credit obținute pentru achiziția celor două apartamente depășește veniturile (salariale, nete) lunare, totale ale soților. Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană,   Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,  29 aprilie 2014,  L 127/39 arată că „este suficient ca instanța să evalueze pe baza probabilităților sau să poată prezuma în mod rezonabil că este semnificativ mai probabil ca bunurile în chestiune să fi fost obținute în urma unor activități infracționale decât din alte activități. În acest context, instanța trebuie să analizeze circumstanțele specifice ale cauzei, inclusiv faptele și probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea extinsă. Faptul că valoarea bunurilor unei persoane este disproporționată față de venitul legal al acesteia s-ar putea înscrie între acele fapte care conduc instanța la concluzia că bunurile provin din activități infracționale. Statele membre ar putea, de asemenea, să stabilească o cerință pentru o anumită perioadă de timp în care bunurile ar putea fi considerate a fi provenit din activități infracționale” (subl. ns.- D.C.). În ceea ce privește posibilitatea confiscării unui bun ipotecat, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1746 C. civ., în vigoare la data încheierii contractelor de ipotecă, precum și dispozițiilor din noul C. civ., art 2327, 2345 și 2360, care preiau dispozițiile din reglementarea anterioară, garanția imobiliară urmărește bunul indiferent de proprietar, nu este o piedică în translatarea proprietății și a devenit opozabilă erga omnes prin înscrierea sa în C.F. Ca urmare, trecerea bunului în proprietatea statului, prin confiscare, nu va prejudicia nici interesul părții civile, întrucât nu va avea nici o influență asupra dreptului băncii de a urmări silit acest bun în baza ipotecii de rangul 1.Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 alin (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.  – D.N.A., Serviciul Teritorial Constanța, împotriva sentinței penale nr. 172/ P din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, Secția Penală și pentru C.P.M.F. Va casa în parte sentința recurată și,  rejudecând, va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (5), art. 81,art. 82 și art. 83 C. pen. cu toate consecințele, în ce-l privește pe inculpatul N.A. În baza art. 86 C. pen., va suspenda sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, aplicată inculpatului N.A. pentru cele două infracțiuni de complicitate la trafic de influență, prevăzute și pedepsite de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 257 alin. (1) C. pen., respectiv de art. 26 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în ref.la art. 257 alin. (1) C. pen., pe durata unui termen de încercare de 6(șase) ani și 6 (șase) luni stabilit în baza dispozițiilor art. 86” C. pen. [. . . ] În baza art. 118 alin. (1) lit. p) și alin. (2) C. pen., va dispune confiscarea extinsă, în favoarea statului, a celor două apartamente obținute cu credit ipotecar de către inculpatul P.l.A. -I.C.C.J., S. pen. , dec. nr. 1922 din 5 iunie 2013,  www.scj.ro  și idrept. ro. Consiliul Europei, apreciind că România, alături de alte state membre, nu este încă în măsură să confiște în mod eficient produsele infracțiunilor, a adoptat Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor și altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea. Decizia CE are ca scop să garanteze că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracțiunea și în ceea ce privește sarcina probei privind sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune având legătură cu criminalitatea organizată. Printr-un proiect de lege s-a propus eliminarea din Constituție a prezumției caracterului licit al dobândirii averii. Curtea reține că în absența unei astfel de prezumții, deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația, ci deținătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în ședința din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziției privind prezumția dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari- M. Of.  nr. 29 din 11 octombrie 1991.  De asemenea, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 (Curtea Constituțională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of.  nr.  440 din 23 iunie 2011 , cu Opinie separată prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc), Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității propunerii legislative de modificare a aceluiași text, modificare ce viza circumstanțierea prezumției dobândirii licite a averii. Textul propus stabilea că prezumția nu se aplică „pentru bunurile dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracțiuni“. Curtea a reținut că acest mod de redactare este criticabil și poate conduce la confuzii, arătând că din modul de redactare a alin. (71), propus a fi introdus, rezultă că se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, prevăzându-se caracterul ilicit al averii dobândite prin valorificarea veniturilor rezultate din infracțiuni. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 152 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia „Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție. Reglementarea acestei prezumții nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.  Cu majoritate de voturi, curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituție, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituțională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție– Curtea Constituțională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of.  nr.  440 din 23 iunie 2011 , cu Opinie separată prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc. În dezacord cu hotărârea Curții Constituționale , în opinia separată se consideră că modificarea vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituție nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanțiilor acestuia.Se arată că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăsește prezumția caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituțiile Franței, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei și Ciprului. Prezumția ar trebui înlăturată, deoarece „nu aduce atingere securității juridice a dreptului de proprietate“ , acesta fiind în continuare garantat și ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicția confiscării averii dobândite licit. Este știut că principiul securității juridice își are originea în dreptul german, care a consacrat protecția cetățenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerențelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituțional din Franța a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea și caracterul inteligibil al legii (François Luchaire – Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a preluat același sens al conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluționată prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodată, și CEDO s-a pronunțat în același sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 și 22 septembrie 1994, pronunțate în cauzele Sunday Times c Marii Britanii și Hentrich c Franței, se arată, documentat- V și Case of Handyside c The United Kingdom ,  5493/72,  07/12/1976, Case of Agosi c The United Kingdom, 9118/80,  24/10/1986, Case of Allan Jacobsson v. Sweden (No. 1), 10842/84 , 25/10/1989, Case of Sun v. Russia, 31004/02,  05/02/2009, Affaire Grifhorst c. France, 28336/02, 26/02/2009 etc., în opinie.Autorul opiniei consideră că „sensul principiului securității juridice reținut în Decizia Curții Constituționale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum și prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înțeles la nivel european (subl. ns. – D.C.) .Decizia nr.85 din 3 septembrie 1996- M. Of.  nr.211 din 6 septembrie 1996 a făcut obiectul constituționalității unei  inițiative de revizuire a prevederilor art.41 alin.(7) din Constituția României . Prin inițiativa de revizuire se propunea înlocuirea prezumției caracterului licit al dobândirii averii cu următorul text: ”Averea a cărei dobândire licită nu poate fi dovedită se confiscă”. Curtea Constituțională a arătat cu acel prilej, europenește, că prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate, în concordanță cu prevederile alin.(1) al art.41 din Constituție, conform cărora dreptul de proprietate este garantat. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. În mod corespunzător, alin.(8) al art.41 din Constituție prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. Astfel fiind, prezumția instituită de art.41 alin.(7) din Constituție nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii. Prin propunerea de revizuire se urmărea răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii. Securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este însă indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii.  De aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate, conchide curtea.  În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare. Fiecare stat membru ia măsurile necesare care să-i permită, în condițiile prevăzute, să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționaledesfășurate de persoana condamnată. Decizia-cadru 2001/500/JAI a impus statelor membre să permită confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor „ca urmare a pronunțării unei condamnări definitive” și să permită confiscarea unor bunuri a căror valoare corespunde acelor instrumente și produse Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).Confiscarea poate opera doar în cadrul unei proceduri penale,  în fața oricărei instanțe penale competente, față de o  persoană condamnată – sub orice formă de participare-Dacă și în ce măsură persoana condamnată este răspunzătoare pentru faptul că confiscarea instrumentelor a devenit imposibilă” (Directiva 2014/42/UE) – subl. ns. D. C. –  pentru săvârșirea uneiinfracțiuni deosebit de grave limitativ enumerate (Spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri și terorismul, precum și pentru identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor. Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumții nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității.) ca atare în lege,- răsturnându-se prezumția caracterului licit al averii, cuprinsă în  art. 44 pct. 8 din Constituția României, republicată. Nu vedem nici o „extindere” a principiilor de drept penal ! În acest sens este și Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005-„ sub rezerva pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracțiune”. .  La confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor ca urmare a hotărârii definitive a unei instanțe și confiscarea unor bunuri de valoare echivalentă acestor instrumente și produse ar trebui să se aplice conceptul extins de infracțiune prevăzut în această directivă. Înlăturarea  prezumției  aduce atingere securității juridice a dreptului de proprietate“, atât timp cât averea este proprietate, dreptul este afectat în esența sa, după cum aplicarea dreptului penal reprezintă o știrbire a libertății persoanei, adusă de societate în numele legii, și se afectează în substanța lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar și ale terților care nu fac obiectul urmăririi penale. Mijlocul tehnic constă în instituirea unei prezumții legale de greșeală și  presupunând un raport de cauzalitate, care, prin mijlocirea faptei celui pentru care se răspunde, leagă comportarea celui prezumat răspunzător de paguba pricinuită. Prezumțiile de responsabilitate descompun sarcina probei și înlocuiesc dovada anevoioasă a culpei sau  raportul de cauzalitate cu proba unor elemente vecine și conexe ușor de dovedit, de care legea leagă prezumția- M. Eliescu,  Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, București, 1972, pp. 249-253. Prezumție de culpă,  la Petre Anca,  Fapte ilicite,  în „Teoria generală a obligațiilor” de Tudor Popescu și  Petre Anca  ,  Ed. Științifică,  1968,  p. 213. Avem prezumția legală- Vom avea o culpă comună,  pentru coluziune,   în cazul coautorilor,  complicilor,  tăinuitorilor (la aceștia vorbim de o răspundere în măsura valorii,  întrucât nu există un raport de cauzalitate direct,  ci prezumat legal,  fapta lui fiind posterioară). – Vom avea o culpă comună,  pentru coluziune,   în cazul coautorilor,  complicilor,  tăinuitorilor (la aceștia vorbim de o răspundere în măsura valorii,  întrucât nu există un raport de cauzalitate direct,  ci prezumat legal,  fapta lui fiind posterioară). -a  caracterului licit al averii,  avem prezumția legală a indemnului,  determinării faptei ,  terții știau sau ar fi trebuit să știe– sunt determinări legale ca atare ca fiind,  special,  opera legiuitorului. Întâlnim o prezumție simplă,  la lumina și înțelepciunea judecătorului,  a tragerii unui folos,  al terților- Ei având un drept propriu. După forța ei probantă, credem că avem de-a face și cu o prezumție legală  relativă,  iuris tantumcândlegea vorbește de  convingerea instanței,  care se poate baza inclusiv  ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei- Jurisprudență relativ recentă și la Gheorghe Beleiu, Drept civil român, „Șansa”,  1995,  pp. 111sqq.  Referitor la fundamentul răspunderii – culpă,  responsabilitate,  garanție, obiectivă,  echitate –  în cazul confiscării extinse din art. 1121,  alin. (1) și (2) C. pen. putem vorbi de prezumții de factură intermediară,  provenind dintr-o reglementare specială,  limitativă,  restrictivă- Despre prezumția de culpă v și Petre Anca,  loc. cit. pp. 214-216: mutatis mutandis, proba contrară este doar cazul fortuit. În conținutul noțiunii de culpă trebui inclus orice comportament uman neadecvat,  nepotrivit unei anume situații (o slăbiciune,  o neatenție,   o încredere exagerată) și care a avut un rezultat prejudiciabil – Lacrima Rodica Boilă,  Răspunderea civilă delictuală obiectivă,  Ed. C. H. Beck,  București,  2008,  p. 66, discutând despre criza actuală a răspunderii civile.  Fundamentarea  răspunderii pe ideea etico-morală a echității (în afirmarea idealului de justiție socială) pare autoarei a fi prea generală (p. 501). Articolul  1369 din Codul civil reglementeaază  răspunderea altor persoane.Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei. Aceste dispoziții se aplică și în privința celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite. În acest caz,  este vorba de o răspundere solidară. Dacă paguba rezultă din fapte deosebite, iar între făptuitori nu a existat înțelegere, responsabilitatea se împarte, încât autorul fiecărui delict va fi obligat numai la repararea prejudiciului cauzat prin propriul fapt juridic ilicit – obligații divizibile – C.S.J., S. civ., dec. nr. 1834/1991, în „Dreptul” nr. 6/1992, p. 88)..V șiMadalina Afrasinei ș. a. , Noul Cod Civil comentat , Hamangiu,  2013. Revizuirea art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituție   aduce   atingere dreptului de proprietate, dar nu ni se pare necesară/utilă, atât timp cât este posibilă și chiar obligatorie aplicarea „tratatelor internaționale anterior menționate și a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală“. Apreciem că legea română corespunde oricăror norme de echitate. Prin Legea nr. 228/2020- Legea nr. 228 din 2 noiembrie 2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene,  M. Of. nr. 1019 din   2 noiembrie 2020 s-a transpus în legislația națională art. 4 alin. (2), art. 5-7, art. 8 alin. (1) și (6), art. 9 și art. 11 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 127 din 29 aprilie 2014, precum și art. 8 alin. (4) din Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 65 din 11 martie 2016. Codul penal, M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare.  V Expunerea de motive, cdep. Plx 537/07. 12. 2017,  alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins: „Art. 1121. – (1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când fața de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei.(2) Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței. Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului a fost evitarea confiscării.” Se înlătură astfel limitarea aplicării instituției confiscării extinse doar în cazul anumitor infracțiuni- Extinderea domeniului Art. 1121Confiscarea extinsă     (1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele menționate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:    a) infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori;    b) infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;    c) infracțiuni privind frontiera de stat a României;    d) infracțiunea de spălare a banilor;    e) infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei;    f) infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului;   g) constituirea unui grup infracțional organizat;    h) infracțiuni contra patrimoniului;    i) nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive;    j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;    k) divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri;    l) infracțiuni privind jocurile de noroc;  m) infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;  n) infracțiuni de evaziune fiscală;  o) infracțiuni privind regimul vamal;   p) infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice; q) traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană. Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață (art. 349 C. pr. pen. ). Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal (art. 97 C. pr. pen. )- Administrare care să permită acuzatului suficiente garanții de contrabalansare sub aspectul credibilității martorilor/persoanelor audiate, sub aspectul veridicității probei etc. V și Ion  Neagu,  Mircea Damaschin,  Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic,  2018. Faptele privitoare la răspunderea civilă constituie un obiect al probei. Instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din orice activități infracționale,  nu numai activități infracționale de natura celor prevăzute anterior,  limitativ,   la alin. (1). Legea vorbește de  convingerea instanței,  care se poate baza inclusiv  ( dar nu numai) pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei- Este evident, caracterul dobândirii fiecărui bun trebuie dovedit ca ilicit ( . . . și periculos, necesar din art 10 CEDH, nu e sinonim cu indispensabil,  spune CEDO,  cauza Handyside c UK,  7 decembrie 1976,  Sun c Russia,  5 februarie 2009,  cu bani  câștigați în mod legal, prin activitățile sale comerciale dar omis nedeclarați vamal,  Phillips c Regatul Unit, nr. 41087/98, §§ 9-18 , CEDO 2001-VII, cu bunuri provenind dintr-o infracțiune, sau Raimondo c. Italiei, hotărârea din 22 februarie 1994, seria a nr. 281-a, § 29,  cu bunuri dobândite ilicit).   Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale. Totodată, incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de ea mai reținut existenţa stării de pericol relevată de acea faptă. Prin urmare, starea de pericol care constituie, în acord cu art. 111 din C. pen. din 1969, temei al luării măsurii de siguranţă, nu se confundă cu pericolul social al infracţiunii, deoarece aceasta priveşte persoana, făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârşită de el şi care constituie o ameninţare pentru viitor.” (ICCJ,  dec.  nr. 78 / 2014, M. Of.  nr. 273 din 14 aprilie 2014,  dec. 32/2023) V și D. Ciuncan,  Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000,  ed. a IV-a.  V confiscarea specială

CONFISCAREA SPECIALĂ   Sunt supuse confiscării speciale: bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală. În cazul bunurile care au fost folosite,   dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime. În cazurile acestea,   dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora. Dispozițiile arătate mai sus nu se aplică în cazul faptelor săvârșite prin presă. Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora. Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea, cu unele excepții . Prin Decizia nr. 6 din 2 martie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) din Codul de procedură penală și aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal Î.C.C.J. respinge, ca inadmisibile, sesizările formulate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: “1. În aplicarea dispozițiilor art. 427 alin, (1) raportat la art. 426 lit. b) și d) din Codul de procedură penală, persoana fizică sau persoana juridică care nu a avut calitatea de parte în procesul penal poate să formuleze contestație în anulare, dacă drepturile ori interesele sale legitime au fost afectate printr-o măsură dispusă de instanța de apel prin hotărâre definitivă. 2. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranță a confiscării speciale poate fi dispusă în raport cu următoarele situații: față de terțe persoane fizice sau persoane juridice care nu sunt părți în procesul penal, cu consecința aplicării măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 249 din Codul de procedură penală;  față de persoana responsabilă civilmente în raport de care s-a respins acțiunea civilă exercitată în procesul penal;  asupra sumelor de bani sau a bunurilor în sens material; asupra prejudiciului cauzat persoanei vătămate, dacă aceasta s-a constituit parte civilă și nu a decedat ori, după caz, nu a fost dizolvată și lichidată. 3. În aplicarea art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, măsura de siguranță a confiscării speciale poate fi dispusă în condiții de solidaritate ori trebuie individualizată.” (M. Of. nr. 287 din   15 aprilie 2016).

CONFLICT ARMAT v utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă

CONFLICT DE INTERESE  v folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane,     funcționar public

CONSECINȚE DEOSEBIT DE GRAVE   reprezintă o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.

CONSECINȚELE RĂSPUNDERII PENALE   Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Față de minorul arătat mai sus se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat; atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

CONSEMNAREA LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ   Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

CONSIMȚĂMÂNTUL PERSOANEI VĂTĂMATE   Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia. consimțământul persoanei vătămate a fost prevăzut ca o cauză justificativă, după modelul altor legislații (art.50 C. pen. italian, art.38 C. pen. portughez etc.). Consimțământul nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru că nu îi aparțin (spre exemplu, consimțământul unui soț dat pentru ca celălalt să încheie o nouă căsătorie nu este valabil, pentru că valoarea lezată nu îi aparține), fie pentru că ar duce la o pierdere totală și ireversibilă a valorii sociale (spre exemplu, consimțământul dat de victimă ca autorul să îi amputeze un picior, fără a exista o necesitate medicală în acest sens). De asemenea, consimțământul nu va produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, atunci când legea îi exclude valoarea justificativă (spre exemplu, în cazul traficului de persoane). (Expunerea de motive)

CONSTITUIREA DE STRUCTURI INFORMATIVE ILEGALE    Inițierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative în scopul culegerii de informații secrete de stat ori desfășurarea de către acestea a unei activități de culegere sau prelucrare de asemenea informații, în afara cadrului legal, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACȚIONAL ORGANIZAT   Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă faptele au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Nu se pedepsesc persoanele care au comis aceste fapte, dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului. Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele arătate înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.  Prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă infracțiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 și art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 255/2013) își găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înțeles să incrimineze în dispozițiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 255/2013),  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate. (M. Of. nr. 507 din  8 iulie 2014). Prin Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiția tipicității infracțiunii de grup infracțional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracțiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului C.pen. ,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului C.pen. , infracțiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicității. (M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015).

CONSTITUȚIA  ROMÂNIEI   Modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, M. Of.  nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României. Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 767 din data de 31 octombrie 2003 În Art. 23 din Constituția României se află reglementată Libertatea individuală (1)Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.(2)Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.(3)Reținerea nu poate depăși 24 de ore.(4)Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal.(5)În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.(6)În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate.(7)Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.(8)Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu.(9)Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute de lege.(10)Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.(11)Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.(12)Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.(13)Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. În Art. 24 din Constituția României se află reglementat Dreptul la apărare (1)Dreptul la apărare este garantat.(2)În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Art. 26 reglementează Viața intimă, familială și privată (1)Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.(2)Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Art. 27 din Constituția României   reglementează Inviolabilitatea domiciliului (1)Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia.(2)De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situații:)executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;)înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;)apărarea securității naționale sau a ordinii publice; d)prevenirea răspândirii unei epidemii.(3)Percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.(4)Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante. Art. 28 din Constituția României  reglementează Secretul corespondenței Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Art. 29 reglementează: Libertatea conștiinței (1)Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. (2)Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. (3)Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. (4)În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. (5)Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. (6)Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Art. 30 reglementează: Libertatea de exprimare (1)Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2)Cenzura de orice fel este interzisă. (3)Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații. (4)Nici o publicație nu poate fi suprimată. (5)Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării. (6)Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (7)Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8)Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege. Art. 31 reglementează: Dreptul la informație (1)Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. (2)Autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. (3)Dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională. (4)Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. (5)Serviciile publice de radio și de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii și controlul parlamentar asupra activității lor se reglementează prin lege organică. Art. 52 reglementează: Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (1)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. (2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. (3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Art. 53 reglementează: Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți (1)Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Art. 73 reglementează: Categorii de legi (1)Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare. (2)Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției. (3)Prin lege organică se reglementează: a)sistemul electoral; organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente; b)organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice; c)statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora; d)organizarea și desfășurarea referendumului; e)organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării; f)regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război; g)regimul stării de asediu și al stării de urgență; h)infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora; i)acordarea amnistiei sau a grațierii colective; j)statutul funcționarilor publici; k)contenciosul administrativ; l)organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi; m)regimul juridic general al proprietății și al moștenirii; n)organizarea generală a învățământului;  o)organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală; p)regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială; r)statutul minorităților naționale din România; s)regimul general al cultelor; t)celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice. V  Dan Claudiu Danisor, Constituția României comentată,   Universul Juridic,  2009,       Decizia nr. 838/2009  referitoare la sesizarea formulată de Președintele României, domnul Traian Băsescu, privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Î.C.C.J. , pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte (M. Of. nr.  461 din 3 iulie 2009);  Decizia nr. 11/2015  privind interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) și art. 115 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 19 alin. (1) lit. a) și lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele administrative emise de autoritățile administrației publice locale, în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 501 din 8 iulie 2015) ;  Decizia nr. 52/2018  privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, respectiv ale efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 (M. Of. nr.  609 din 17 iulie 2018) ;  Decizia nr. 5/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 964 alin. (3), ale art. 966 și ale art. 983 alin. (3) din Codul civil (M. Of. nr.  287 din 22 martie 2021) ; v și Hotărârea nr. 26/2010 privind actele de sesizare a Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție (M. Of. nr. 870 din 27 decembrie 2010). Constituția României, în forma inițială, a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost M. Of.  nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.  v dreptul de proprietate privatăfuncționar public,  infracțiuni contra umanitățiilegea penală,  prescripția răspunderii penale,  principiul legalității incriminării și a pedepsei,  răspunderea penală a persoanei juridicerestrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți  

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

CONSTRÂNGEREA MORALĂ   Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

 CONSTRÂNGEREA SUPERIORULUI   Constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat, la încălcarea îndatoririlor de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la unu la 3 ani. Fapta săvârșită de 2 sau mai mulți militari împreună ori în fața trupei adunate sau prin folosirea unei arme se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. În timp de război,   constrângerea, prin orice mijloace, a superiorului de către inferior sau a șefului de către subordonat se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar fapta săvârșită de 2 sau mai mulți militari împreună ori în fața trupei adunate sau prin folosirea unei arme se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani.

CONTAMINAREA VENERICĂ   Transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care știe că suferă de o astfel de boală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Instanța de judecată va dispune măsura de siguranță a obligării la tratament medical.

CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACȚIUNI CONCURENTE Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile privind Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni.  Aceste dispoziții  se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente. Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. În cazul contopirii pedepselor se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Prin Decizia nr. 22 din 9 iulie 2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că, în cazul în care o infracțiune (A) este concurentă atât cu infracțiunea ce reprezintă primul termen (B), cât și cu infracțiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operațiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracțiuni între pedepsele stabilite pentru infracțiunile (A) și (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracțiunea (C). (M. Of. nr. 907 din 6 octombrie 2020) V Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

CONȚINUTUL PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI   Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părintești; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii; dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță; dreptul de a părăsi teritoriul României; dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță; dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță; dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea; dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată. Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, instanța dispune interzicerea exercitării drepturilor   de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat Interzicerea exercitării drepturilor se dispune cumulativ. Pedeapsa prevăzută străinului de a se afla pe teritoriul României nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viața persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată. Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile, instanța individualizează în concret conținutul acestei pedepse, ținând seama de împrejurările cauzei.

CONȚINUTUL ȘI MODUL DE EXECUTARE A PEDEPSEI ACCESORII A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI    Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute pentru pedepsele complementare, a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară. În cazul detențiunii pe viață, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanță a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) C. pen,   sau a unora dintre acestea. Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.  Prin Decizia nr. 29 din 11 noiembrie 2019 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 65 alin. (3) din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 65 alin. (3) din Codul penal, stabilește că: aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară, nu este posibilă în cazul dispunerii unei soluții de condamnare la pedeapsa amenzii. (M. M. Of. nr. 63 din   30 ianuarie 2020). dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile părintești; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii; dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;

CONVENȚIA DE LA GENEVA DIN 12 AUGUST 1949 PENTRU ÎMBUNĂTĂȚIREA SORȚII RĂNIȚILOR ȘI BOLNAVILOR DIN FORȚELE ARMATE ÎN CAMPANIE, ratificată prin decretul nr. 183 din 14 mai 1954, publicat în Buletinul Oficial, nr. 25 din 21 mai 1954. Conflicte care nu au caracter internațional În caz de conflict armat neprezentând un caracter internațional și ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante, fiecare dintre Părțile în conflict va trebui să aplice cel puțin următoarele dispoziții:1. Persoanele care nu participă direct la ostilități, inclusiv membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detențiune sau din orice altă cauză, vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credință, sex, naștere sau avere sau orice alt criteriu analog. În acest scop, sunt și rămân prohibite, oricând și oriunde, cu privire la persoanele menționate mai sus: a) atingerile aduse vieții și integrității corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile și chinurile; b) luările de ostatici; c) atingerile aduse demnității persoanelor, mai ales tratamente umilitoare și înjositoare; d) condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoțită de garanții judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.2. Răniții și bolnavii vor fi ridicați și îngrijiți Un organism umanitar imparțial, așa cum este Comitetul Internațional de Cruce Roșie, va putea să ofere serviciile sale Părților în conflict. Părțile în conflict se vor strădui, pe de altă parte, să dispună intrarea în vigoare, prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei părți din celelalte dispoziții ale prezentei convenții. Aplicarea dispozițiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al Părților în conflict. Puterile neutre vor aplica prin analogie dispozițiile prezentei convenții răniților și bolnavilor, precum și membrilor personalului sanitar și religios, aparținând forțelor armate ale Părților în conflict, care vor fi primiți sau internați pe teritoriul lor, precum și morților ridicați.

CONVENȚIA DE LA GENEVA DIN 12 AUGUST 1949 PRIVITOARE LA PROTECȚIA PERSOANELOR CIVILE ÎN TIMP DE RĂZBOI, ratificată prin Decretul nr. 183/1954 (B. Of. nr. 25 din 21 mai 1954   v infracțiuni contra umanității  

CONVENȚIA DE LA VIENA DIN 1969 PENTRU DREPTUL TRATATELOR  v Extrădarea

CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 și nr. 8 din 19 martie 1985 și completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, M.Of. nr. 135 din 31 mai 1994. Prin aceeași lege au fost ratificate, de asemenea, primul Protocol adițional la convenție, Paris, 20 martie 1952; Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în convenție și în primul protocol adițional la convenție, Strasbourg, 16 septembrie 1963; Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie 1983; Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie 1990, și Protocolul nr. 10, Strasbourg, 25 martie 1992. Câteva directive propuse de Comisie adoptate.  Acestea sunt:  Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ;  Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale  ;  Directiva (UE) 2016/1919 a  Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare ;;  Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale;  directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare; Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertateDIRECTIVA 2013/48/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate.  etc v nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive,  prescripția,      

CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎMPOTRIVA CORUPȚIEI, adoptată la New York la 31 octombrie 2003. v funcționar public

CONVENȚIA PENALĂ A CONSILIULUI EUROPEI PRIVIND CORUPȚIA (Legea nr.260/2004) v infracțiuni de corupție   

CONVENȚIA PENALĂ PRIVIND CORUPȚIA, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, ratificată de România, prin Legea nr.27/2002  v  legalitatea incriminării 

CONVENȚIA PENTRU PROTECȚIA INTERESELOR FINANCIARE ALE COMUNITĂȚILOR EUROPENE  v aplicarea legii penale de dezincriminare,   eroarea, 

CORESPONDENȚĂ   v Constituția  României  

CORUPEREA ALEGĂTORILOR   Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidați ori un anumit candidat se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Nu intră în categoria bunurilor bunurile cu valoare simbolică, inscripționate cu însemnele unei formațiuni politice.

 CORUPEREA SEXUALĂ A MINORILOR               Actul sexual de orice natură săvârșit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția acestuia de materiale cu caracter pornografic se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Fapta unui major de a incita un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prin mijloacele de transmitere la distanță, prin intermediul comunicării electronice sau al rețelelor sociale, la comiterea oricărui act de natură sexuală asupra sa, asupra unei persoane sau împreună cu o persoană, inclusiv atunci când actul de natură sexuală nu este comis, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

CREDITORI  v  abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor  

CRIMA DE AGRESIUNE v Curtea Penală Internațională 

CRIMA DE GENOCID  v Curtea Penală Internațională 

CRIMELE DE RĂZBOI  v Curtea Penală Internațională 

CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII   v Curtea Penală Internațională 

CRIMINALITATEA INFORMATICĂ   În scopul adaptării dreptului penal față de dezvoltarea tehnologică, care oferă mijloace moderne de utilizare a Internetului, a fost adoptată, prin Legea nr. 105/2009, Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă săvârșite prin intermediul sistemelor informatice, M. Of.  nr. 278 din 28 aprilie 2009. Armonizarea dreptului intern cu prevederile Convenției s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, M. Of.  nr. 279 din 21 aprilie 2003, completată prin Ordonanța de urgență nr. 40/2003, Legea nr. 171/2004 și prin Ordonanța de urgență nr. 119/2006. Întrucât în cursul negocierilor Convenției părțile nu au reușit să ajungă la un consens cu privire la includerea și a altor fapte, s-a decis ca acestea să fie reglementate ulterior printr-un Protocol adițional, care a fost adoptat la 28 ianuarie 2003 și vizează incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice. România a semnat Protocolul la data de 9 noiembrie 2003, sub rezerva ratificării. La data de 1 mai 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 105/2009, pentru ratificarea Protocolului adițional, adoptat la Strasbourg la 28 ianuarie 2003, la Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă săvârșite prin intermediul sistemelor informatice. Protocolul adițional la Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă săvârșite prin intermediul sistemelor informatice a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 28 aprilie 2009. Statele membre ale Consiliului Europei, subliniind necesitatea garantării unei aplicări exhaustive și eficiente a tuturor drepturilor omului, fără diferențiere sau discriminare, așa cum sunt stipulate în instrumentele europene și în alte instrumente internaționale, considerând că dreptul intern și dreptul internațional necesită reglementarea unor răspunsuri legale adecvate la propaganda de natură rasistă și xenofobă săvârșită prin intermediul sistemelor informatice, conștiente că sistemele informatice oferă un mijloc fără precedent de facilitare a libertății de exprimare și de comunicare în lumea întreagă, preocupate totodată de riscul ca aceste sisteme informatice să fie utilizate cu rea-credință sau într-o manieră abuzivă în scopul difuzării unei propagande rasiste și xenofobe, convinse de necesitatea asigurării unui bun echilibru între libertatea de exprimare și o luptă eficientă împotriva faptelor de natură rasistă și xenofobă, recunoscând că prezentul protocol nu aduce atingere principiilor stabilite în dreptul intern privind libertatea de exprimare, au convenit a completa, pentru părțile participante la acesta, dispozițiile Convenției privind criminalitatea informatică, privind incriminarea faptelor de natură rasistă și xenofobă prin intermediul sistemelor informatice. În sensul protocolului, material rasist și xenofob înseamnă orice material scris, orice imagine sau orice altă reprezentare de idei ori teorii, care susține, încurajează sau incită la ură, discriminare ori violență împotriva oricărei persoane sau a unui grup de persoane, pe considerente de rasă, culoare, ascendență, naționalitate ori origine etnică, precum și religie, dacă este folosit ca pretext pentru oricare dintre acești factori. Fiecare stat adoptă măsurile legislative și alte măsuri considerate necesare pentru a incrimina ca infracțiuni, potrivit dreptului său intern, atunci când sunt comise cu intenție și fără drept, următoarele fapte: – distribuirea sau alte forme de punere la dispoziția publicului, prin intermediul unui sistem informatic, a materialelor rasiste și xenofobe, – amenințarea, prin intermediul unui sistem informatic, cu săvârșirea unei infracțiuni grave, astfel cum este definită în dreptul intern, (i) a unor persoane pentru motivul apartenenței la un grup care se identifică prin rasă, culoare, ascendență, naționalitate ori origine etnică, precum și religie, dacă este folosită ca pretext pentru oricare dintre aceste motive, sau (ii) a unui grup de persoane care se distinge prin una dintre aceste caracteristici, precum și– distribuirea sau alte forme de punere la dispoziția publicului, prin intermediul unui sistem informatic, a materialelor ce neagă, minimalizează în mod grosolan, aprobă ori justifică actele constitutive ale genocidului sau ale crimelor împotriva umanității, astfel cum sunt definite în dreptul internațional și recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului Militar Internațional înființat prin Acordul de la Londra la data de 18 aprilie 1945 sau a oricărui alt tribunal internațional înființat prin instrumente internaționale relevante și a cărui competență a fost recunoscută de către acea parte. Pe de altă parte, Ordonanța de urgență nr. 31/2002, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 214 din 28 martie 2002 (modificată și completată prin Legea nr. 107/2006 și prin Legea nr. 278/2006) a incriminat răspândirea, vânzarea sau confecționarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum și deținerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Cu ocazia depunerii instrumentului de ratificare, conform cu prevederile art. 5 § 2 lit. b) din Protocolul adițional, România formulează următoarea rezervă: „România își rezervă dreptul de a nu aplica dispozițiile § 1 al art. 5 din Protocol, privind insulta având la bază o motivație rasistă și xenofobă.” În art. 5 al protocolului se arată că:1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri considerate necesare pentru a incrimina ca infracțiune, potrivit dreptului său intern, insulta având la bază o motivație rasistă și xenofobă (cu intenție și fără drept).2. O parte poate: a) fie să solicite ca infracțiunea prevăzută la § 1 să aibă ca efect expunerea la ură, dispreț sau ridicol a persoanei ori a grupului de persoane menționat la § 1; b) fie să își rezerve dreptul de a nu aplica, în totalitate sau în parte, § 1. Având în vedere că soluția preconizată în proiectul noului Cod penal este aceea a dezincriminării infracțiunii de insultă, România a formulat rezerva. În expunerea de motive a legii de aprobare a protocolului nu sunt prezentate măsuri de implementare. Se consideră totuși că este necesară modificarea Legii nr. 161. Noi apreciem că pentru implementarea protocolului, conform principiilor legisticii formale, se impune, în primul rând, și modificarea Ordonanței de urgență nr. 31/2002. Nu se întrevăd cel puțin măsuri de  sancționare contravențională.

CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI   Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

CRUCE ROȘIE v Mișcarea internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie   

CUMPĂRAREA DE INFLUENȚĂ   Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunț  . Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

CURTEA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ  România a ratificat Statutul de la Roma al Curții prin Legea nr. 111/2002. Ministerul Justiției este autoritatea centrală română competentă să primească cererile Curții Penale Internaționale, să le transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare române competente și să comunice Curții Penale Internaționale documentele aferente. instituție permanentă, care poate să își exercite competența față de persoane pentru crimele cele mai grave, având un răsunet internațional în sensul prezentului statut. Ea este complementară jurisdicțiilor penale naționale. Competența și funcționarea sa sunt reglementate de dispozițiile prezentului statut. 1.Competența Curții este limitată la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității internaționale. În baza prezentului statut Curtea are competență în ceea ce privește următoarele crime: a)crima de genocid; b)crimele împotriva umanității; c)crimele de război; d)crima de agresiune. 2.Curtea își va exercita competența în ceea ce privește crima de agresiune când va fi adoptată o dispoziție conform art. 121 și 123, care va defini această crimă și va fixa condițiile exercitării competenței Curții în ceea ce o privește. Această dispoziție va trebui să fie compatibilă cu dispozițiile pertinente ale Cartei Națiunilor Unite Art. 6: Crima de genocid În scopurile prezentului statut, prin crimă de genocid se înțelege oricare dintre faptele menționate mai jos, săvârșită cu intenția de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, și anume: a)uciderea de membri ai grupului; b)vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale privind membri ai grupului; c)supunerea cu intenție a grupului unor condiții de existență care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parțială; d)măsuri vizând împiedicarea nașterilor în sânul grupului; e)transferarea forțată de copii aparținând unui grup în alt grup. Art. 7: Crime împotriva umanității 1.În scopurile prezentului statut, prin crimă împotriva umanității se înțelege una dintre faptele menționate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile și în cunoștință de acest atac: a)omorul; b)exterminarea; c)supunerea la sclavie; d)deportarea sau transferarea forțată de populație; e)întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului internațional; f)tortura; g)violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală de o gravitate comparabilă; h)persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități identificabile din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau sexual, în sensul §  3, ori în funcție de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de competența Curții; i)disparițiile forțate de persoane; j)crima de apartheid; k)alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății fizice sau mintale. 2.În scopurile §  1; a)prin atac îndreptat împotriva unei populații civile se înțelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la §  1 împotriva oricărei populații civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizații având ca scop un asemenea atac; b)prin exterminare se înțelege îndeosebi fapta de a impune cu intenție condiții de viață, ca privarea accesului la hrană și la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părți a populației; c)prin supunerea la sclavie se înțelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de ființe umane, în special de femei și copii; d)prin deportare sau transfer forțat de populație se înțelege fapta de a deplasa în mod forțat persoane, expulzându-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără motive admise în dreptul internațional; e)prin tortură se înțelege fapta de a cauza cu intenție durere sau suferințe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; înțelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, care sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele; f)prin graviditate forțată se înțelege deținerea ilegală a unei femei însărcinate în mod forțat, cu intenția de a modifica compoziția etnică a unei populații sau de a comite alte violări grave ale dreptului internațional. Această definiție nu poate în nici un fel să fie interpretată ca având o incidență asupra legilor naționale referitoare la graviditate; g)prin persecuție se înțelege denegarea cu intenție și grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internațional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivității care face obiectul acesteia; h)prin crima de apartheid se înțelege fapte inumane analoage celor vizate la §  1, comise în cadrul unui regim instituționalizat de oprimare sistematică și de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale și cu intenția de a menține acest regim; i)prin dispariții forțate de persoane se înțelege cazurile în care persoanele sunt arestate, deținute sau răpite de către un stat ori o organizație politică sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul acestui stat sau al acestei organizații, care refuză apoi să admită că aceste persoane sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu intenția de a le sustrage protecției legii pe o perioadă prelungită.3.În scopurile prezentului statut, prin termenul sex se înțelege unul sau celălalt sex, masculin ori feminin, după contextul societății. El nu implică nici un alt sens. Art. 8: Crime de război 1.Curtea are competență în ceea ce privește crimele de război, îndeosebi când aceste crime se înscriu într-un plan sau o politică ori când ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scară largă.2.În scopurile statutului, prin crime de război se înțelege: a)infracțiunile grave la convențiile de la Geneva din 12 august 1949, și anume oricare dintre faptele menționate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispozițiile convențiilor de la Geneva:(i) omuciderea intenționată;(ii) tortura și tratamentele inumane, inclusiv experiențele biologice;(iii) fapta de a cauza cu intenție suferințe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică ori sănătatea;(iv) distrugerea și însușirea de bunuri, nejustificate de necesități militare și executate pe scară largă într-un mod ilicit și arbitrar;(v) fapta de a constrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească în forțele unei puteri inamice;(vi) fapta de a priva cu intenție un prizonier de război sau oricare altă persoană protejată de dreptul său de a fi judecată regulamentar și imparțial;(vii) deportarea sau transferul ilegal ori detenția ilegală;(viii) luarea de ostatici; b)celelalte violări grave ale legilor și cutumelor aplicabile conflictelor armate internaționale în cadrul stabilit al dreptului internațional, și anume una dintre faptele ce urmează:(i) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populației civile în general sau împotriva civililor care nu participă direct la ostilități;(ii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva bunurilor cu caracter civil, adică a celor care nu sunt obiective militare;(iii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva personalului, instalațiilor, materialului, unităților sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menținere a păcii conform Cartei Națiunilor Unite, cu condiția ca acestea să aibă dreptul la protecția pe care dreptul internațional al conflictelor armate o garantează civililor și bunurilor cu caracter civil;(iv) fapta de a lansa intenționat un atac știind că el va cauza în mod incidental pierderi de vieți omenești în rândul populației civile, răniri ale persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau daune extinse, de durată și grave, mediului înconjurător care ar fi vădit excesive în raport cu ansamblul avantajului militar concret și direct așteptat;(v) fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, orașe, sate, locuințe sau construcții care nu sunt apărate și care nu sunt obiective militare;(vi) fapta de a omorî sau de a răni un combatant care, după ce a depus armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiții;(vii) fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele militare și uniforma inamicului sau ale Organizației Națiunilor Unite, precum și semnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva și, făcând aceasta, de a cauza pierderi de vieți omenești sau răniri grave;(viii) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupantă, a unei părți a populației sale civile, în teritoriul pe care ea îl ocupă, sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în afara teritoriului ocupat a totalității sau a unei părți a populației din acest teritoriu;(ix) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor consacrate religiei, învățământului, artei, științei sau acțiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor și locurilor unde bolnavii sau răniții sunt adunați, cu condiția ca aceste construcții să nu fie obiective militare;(x) fapta de a supune persoanele unei părți adverse căzute în puterea sa la mutilări ori la experiențe medicale sau științifice de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament medical, dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane, ci care atrag moartea acestora sau le pun grav sănătatea în pericol;(xi) fapta de a omorî sau răni prin trădare indivizi aparținând națiunii sau armatei inamice;(xii) fapta de a declara că nu va fi îndurare pentru învinși;(xiii) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în afară de cazurile în care aceste distrugeri sau confiscări ar fi imperios ordonate de necesitățile războiului;(xiv) fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile în justiție drepturile și acțiunile cetățenilor părții adverse;(xv) fapta unui beligerant de a constrânge cetățenii părții adverse să ia parte la operațiunile de război îndreptate împotriva țării lor, chiar dacă ei erau în serviciul acestui beligerant înainte de începerea războiului;(xvi) jefuirea unui oraș sau a unei localități, chiar luate cu asalt;(xvii) fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;(xviii) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate și orice lichide, materii sau procedee analoage;(xix) fapta de a utiliza gloanțe care se dilată sau se aplatizează cu ușurință în corpul uman, cum sunt gloanțele al căror înveliș dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sunt perforate de tăieturi;(xx) fapte de a folosi arme, proiectile, materiale și metode de luptă de natură să cauzeze daune de prisos sau suferințe inutile ori de a acționa fără discriminare cu violarea dreptului internațional al conflictelor armate, cu condiția ca aceste arme, proiectile, materiale și metode de luptă să facă obiectul unei interdicții generale și ca ele să fie înscrise într-o anexă a prezentului statut, pe cale de amendament adoptat potrivit dispozițiilor art. 121 și 123;(xxi) atingerile aduse demnității persoanei, îndeosebi tratamentele umilitoare și degradante;(xxii) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, astfel cum aceasta a fost definită la art. 7 §  2 lit. f), sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală constituind o infracțiune gravă la convențiile de la Geneva;(xxiii) fapta de a utiliza prezența unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forțe militare să nu fie ținta operațiunilor militare;(xxiv) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor, materialului, unităților și mijloacelor de transport sanitar și a personalului care folosește, conform dreptului internațional, semnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva;(xxv) fapta de a înfometa în mod deliberat civili, ca metodă de război, privându-i de bunurile indispensabile supraviețuirii, inclusiv împiedicându-i intenționat să primească ajutoarele prevăzute de convențiile de la Geneva;(xxvi) fapta de a proceda la recrutarea și înrolarea copiilor de vârstă mai mică de 15 ani în forțele armate naționale sau de a-i face să participe activ la ostilități; c)în caz de conflict armat care nu prezintă un caracter internațional, violările grave ale art. 3, comun celor 4 Convenții de la Geneva din 12 august 1949, și anume oricare dintre faptele menționate mai jos, comise împotriva persoanelor care nu participă direct la ostilități, inclusiv membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase în afara luptei din cauza bolii, rănirii, detenției sau din orice altă cauză:(i) atentatele la viața și la integritatea corporală, mai ales omorul sub toate formele sale, mutilările, tratamentele cu cruzime și tortura;(ii) atingerile aduse demnității persoanei, mai ales tratamentele umilitoare și degradante;(iii) luările de ostatici;(iv) condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, date de un tribunal legal constituit și cu respectarea garanțiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile; d)lit. c) a §  2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internațional și nu se aplică deci situațiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt insurecția, actele izolate și sporadice de violență și actele de natură similară; e)celelalte violări grave ale legilor și cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă un caracter internațional, în cadrul stabilit de dreptul internațional, și anume oricare dintre următoarele fapte:(i) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva populației civile în general sau împotriva persoanelor civile care nu participă direct la ostilități;(ii) fapta de a lansa intenționat atacuri împotriva clădirilor, materialelor, unităților și mijloacelor de transport sanitar și a personalului care utilizează, conform dreptului internațional, însemnele distinctive prevăzute de convențiile de la Geneva;(iii) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului, instalațiilor, materialului, unităților sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menținere a păcii, conform Cartei Națiunilor Unite, cu condiția ca acestea să aibă dreptul la protecția pe care dreptul internațional al conflictelor armate îl garantează civililor și bunurilor cu caracter civil;(iv) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva construcțiilor consacrate religiei, învățământului, artei, științei sau acțiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor și locurilor unde sunt adunați bolnavi și răniți, cu condiția ca aceste clădiri să nu fie obiective militare;(v) jefuirea unui oraș sau a unei localități, chiar luate cu asalt;(vi) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea forțată, astfel este definită la art. 7 §  2 lit. f), sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală constituind o violare gravă a art. 3 comun celor 4 convenții de la Geneva;(vii) fapta de a proceda la recrutarea și înrolarea copiilor în vârstă mai mică de 15 ani în forțele armate sau în grupări armate ori de a-i face să participe activ la ostilități;(viii) fapta de a ordona deplasarea populației civile pentru considerente având legătură cu conflictul, în afara cazurilor în care securitatea civililor sau imperativele militare o cer;(ix) fapta de a ucide sau a răni prin trădare un adversar combatant;(x) fapta de a declara că nu va exista îndurare pentru învinși;(xi) fapta de a supune persoanele care sunt împotriva unei alte părți la conflict, căzute în puterea sa, la mutilări sau experiențe medicale ori științifice care nu sunt nici motivate de un tratament medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane și care atrag moartea acestora sau le pun în mod serios sănătatea în pericol;(xii) fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, în afară de cazul în care aceste distrugeri sau confiscări sunt imperios ordonate de necesitățile conflictului; f)lit. e) a §  2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internațional și nu se aplică deci situațiilor de tulburări și de tensiuni interne, cum sunt insurecțiile, actele izolate sau sporadice de violență sau alte acte de natură similară. Lit. e) a §  2 se aplică conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autoritățile guvernului acestui stat și grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între ele.3.Nici o prevedere din §  2 lit. c) și e) nu afectează responsabilitatea unui guvern de a menține sau restabili ordinea publică în stat ori de a apăra unitatea și integritatea teritorială a statului prin toate mijloacele legitime. Crimele ce țin de competența Curții nu se prescriu . Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale din 17 iulie 1998,  M. Of. nr. 211 din 28 martie 2002

D

DAREA DE MITĂ   Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 289, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita. Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în cazul constrângerii sau date după denunț . Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Martorul denunțător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) C. pen. poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) C. pen. . ( I.C.C.J.,  Decizia nr. 1/2020,  M. Of. nr. 173 din 3 martie 2020 ) Decizia – cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007. În ceea ce privește reținerea, în concurs, a infracțiunilor de complicitate la cumpărarea de influență, complicitate la luare de mită și complicitate la date de mită, Curtea a constatat că fapta de a înlesni atât darea unei sume de bani de către o persoană, cât și primirea acestei sume de bani de către un funcționar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunea de dare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 255 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și ale complicității la infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 254 C. pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, în concurs. De asemenea, fapta de a promite și de a da sume de bani unui funcționar care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarilor din cadrul instituției, pentru a-i determina să facă sau să nu facă acte ce intră în atribuțiile lor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută în art. 61 din Legea nr. 78/2000. Reținerea acestor infracțiuni, în concurs, este justificată atât din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv, fiind consacrată chir prin jurisprudența ÎCCJ.,decizia penală nr. 1333/17 aprilie 2013).

DATE INFORMATICE  v  alterarea integrității datelor informatice  

DEGRADAREA MILITARĂ Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari în activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață. Degradarea militară poate fi aplicată condamnaților militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.

DEFĂIMARE    o modificare în Legea nr. 303/2004. Din 18 octombrie 2018,  art. 5 alin. (2) al Legii nr. 303/2004 a fost modificat prin Legea nr. 242/2018 (Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, M. Of.  nr. 868 din   15 octombrie 2018, modificată prin Ordonanța  de urgență nr. 92 din 15 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiției, M. Of., nr. 874 din   16 octombrie 2018  ),  astfel:  „(2)Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății.”Textul anterior dispunea că „(2)Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de justiție în cazuri care presupun existența unui conflict între interesele lor și interesul public de înfăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoștință, în scris, colegiului de conducere al instanței sau conducătorului parchetului și s-a considerat că existența conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.” Deci în orice situație magistrații trebuie să se abțină (Judecătorii și procurorii nu își pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul (art.10 alin.1, neafectat). Judecătorii și procurorii nu pot participa la emisiuni audiovizuale  cu caracter politic. Din formularea art.11 alin.(1),neafectat, trebuie să citim interdicția participării la orice manifestare publică cu cele mai minime nuanțe politice, chiar printr-o simplă tăcere și chiar printr-o poziție neutră: legea interzice simpla prezență, căci și aceasta afectează personalitatea magistratului, și, se înțelege angajând însăși instituția, vezi Doamne !). Dar  mai important este de subliniat formularea art. 9: (2) Judecătorii și procurorii sunt obligați ca în exercitarea atribuțiilor să se abțină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice (text anterior).În noua formulare,  (2) Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă și executivă. Cu alte cuvinte,  magistrații își pot exprima,  în orice mod, convingerile   politice . Ei nu pot defăima prin referire la celelalte două puteri,  în ansamblu. Prin defăimare se înțelege,  generic,  afirmarea sau imputarea unor fapte determinate sau nu privitoare la sfera de activitate a unor instituții ( și până la ONG-uri),  de natură a aduce atingere unei bune reputații,  indirect autorității acestora. Textul exclude „defăimarea” particulară la adresa unei anume   persoane,  fie ea funcționând sau nu în legislativ sau  executiv. Ca noțiune,   Defăimarea țării sau a națiunii, era întâlnită, ca formulare, în art. 2361 al Codul penal   publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968, republicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, a fost modificat prin: Legea nr. 143/2000; Legea nr. 197/2000; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 20/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93 din 20 iunie 2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 143 din 24 octombrie 2002; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109 din 16 noiembrie 2004; Legea nr. 85 din 7 aprilie 2005; Legea nr. 160 din 30 mai 2005; Legea nr. 247 din 19 iulie 2005; Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 M. Of., nr. 601 din 12 iulie 2006, Ordonanța de urgență nr. 60, din 6 septembrie 2006, M. Of., nr. 764 din 7 septembrie 2006; Legea nr. 58 din 19 martie 2008, M. Of., nr. 228 din 25 martie 2008; Ordonanța de urgență nr. 198 din 4 decembrie 2008, publicată  în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  824 din 8 decembrie 2008. Art. 2361 a fost  abrogat prin Legea nr. 278/2006. Art. 237. – Defăimarea unei organizații, fuseseabrogat prin Decretul – lege nr. 1/1989. Considerăm textul inaplicabil în situația unui reprezentant al acestor puteri,  acționând în virtutea funcțiilor,  competentei sale sau în numele acestor puteri,  dacă făptuitorul cunoștea sau nu această situație oficială. Avem una dintre primele dezincriminări postdecembristă,  rămânând ultrajul,  cu forma cea mai firavă a amenințării. Protejarea vieții private trebuie pusă în balanță cu libertatea de exprimare garantată în art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. în această societate, presa joacă un rol esențial: ea nu trebuie să depășească anumite limite, mai ales în ceea ce privește protejarea reputației și a drepturilor altor persoane; totuși, ea are obligația de a comunica informații și idei cu privire la chestiuni de interes general (https://legeaz.net/noul-cod-civil/art-73-dreptul-la-propria-imagine-respectul-vietii-private-si-al-demnitatii-persoanei-umane-respectul-datorat-fiintei-umane-si-drepturilor-ei-inerente).

DELAPIDAREA   Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Potrivit art. 2151 Cod penal în vigoare, delapidarea este definită ca fiind însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, pedeapsa fiind închisoare de la unu la 15 ani. În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Prin „funcționar public” se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145. Prin „funcționar” se înțelege persoana, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat (art. 147 Cod penal). Reglementările privitoare la noțiunile funcționar public și funcționar, precum și cele privitoare la infracțiunea de luare de mită sunt de nivelul legii, iar nu de nivel constituțional, astfel încât este de atributul exclusiv al legiuitorului să determine conținutul acestor noțiuni. În acest sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii- v, de exemplu, Curtea Constituțională, decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în M. Of. nr. 169 din 2 august 1995. În susținerea excepției de neconstituționalitate respinse prin deciziile menționate autorii au invocat, ca și în cauza de față, dispozițiile art. 134 alin. (1) din Constituție, referitoare la economia de piață, pentru a se demonstra că nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită decât funcționarul public, iar nu orice funcționar, astfel cum acesta este caracterizat prin art. 147 alin. (2) Cod penal. Din această perspectivă reglementarea răspunderii penale pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, atât pentru funcționarii publici, cât și pentru ceilalți funcționari, nu poate fi considerată ca fiind neconstituțională, atât timp cât reglementările privind noțiunile funcționar public și funcționar, inclusiv incriminările care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, sunt rezervate prin Constituție domeniului legii (Curtea Constituțională, decizia nr. 256 din 5 decembrie 2000, publicată în M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2001, Curtea Constituțională, decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în M. Of. nr. 169 din 2 august 1995). Amintim că prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public- Critica adusă prevederilor art. 145 Cod penal este neîntemeiată. Prin această reglementare legiuitorul nu și-a propus să explice noțiunea de proprietate publică, ci înțelesul termenului public, raportat nu numai la noțiunea de proprietate, ci și la „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public…, serviciile de interes public…”. De aceea, dispozițiile art. 145 Cod penal nu contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit cărora „Proprietatea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, și ale art. 135 alin. (2) din Constituție, care stabilesc că „Proprietatea este publică sau privată”. Critica formulată de autorul excepției, în legătură cu distincția între proprietatea publică și cea privată, nu prezintă vreun interes pentru calificarea faptei săvârșite, ca infracțiune prevăzută la art. 248 Cod penal. Abuzul în serviciu contra intereselor publice reprezintă însă cea mai gravă formă a abuzului în serviciu, deoarece este fapta unui funcționar public și lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activității acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Așadar, infracțiunea există chiar dacă prin fapta săvârșită nu s-a produs o pagubă. Într-o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 248 Cod penal rezultă că acestea se aplică și în cazul în care subiectul activ al infracțiunii este alt funcționar, în conformitate cu art. 258 Cod penal, prevederi ignorate de autorul excepției de neconstituționalitate. Calitatea de funcționar public sau de funcționar a făptuitorului, în cazul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, trebuie constatată însă de instanța de judecată, deoarece interpretarea și aplicarea legii țin de competența acesteia (Curtea Constituțională, decizia nr. 178/1998, publicată în M. Of. nr. 77 din 24 februarie 1999. V și decizia nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 232/1993. Delapidarea este incriminată în art. 295 alin. (1) din proiectul Codului penal: Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Funcționar public, în sensul legii penale este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții specifice puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui agent economic sau unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 din proiect). Dacă trăsăturile infracțiunii sunt aceleași, suntem convinși că vor apărea probleme în aplicarea practică relativ la circumscrierea subiectului activ. Astfel, dacă până acum orice funcționar putea delapida, trebuie să observăm că legiuitorul a limitat incriminarea doar la funcționarul public. En passant, observăm sancțiuni (între limite) reduse, chiar pentru încălcarea (doar a) proprietății publice, care ar putea avea o limită maximă ceva mai ridicată (și nu ca pentru vătămarea fătului, lipsire de libertate, șantaj, proxenetism, agresiune sexuală); limita mică se potrivea domeniului privat (chiar și al statului), dar îl vedem astăzi sporit la 2 ani. Comparativ, limita maximă actuală pentru delapidare o regăseam și la distrugerea calificată, luare de mită, distrugerea calificată la căi ferate, rele tratamente aplicate minorului. Bref, legiuitorul apreciază o scădere a pericolului social la infracțiunea în discuție referitor la domeniul public. În cele ce urmează, vom încerca delimitarea sintagmei. În sensul legii penale, funcționar public, este persoana care exercită: atribuții specifice puterii legislative, executive sau judecătorești; – o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură- v  A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, București, vol. II, pp. 597 sqq; – singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui agent economic sau unei (a) persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei (b) persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia; – un serviciu de interes public pentru care (a) a fost învestită de autoritățile publice sau care este (b) supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 din proiect). Sintagma serviciu public aparține dreptului administrativ desemnând în sensul cel mai larg o activitate de interes general, coordonată de o autoritate executivă, disponibilă, utilă oricărei persoane interesate, urmând un regim de drept public. Serviciul de interes public aparține domeniului privat de reglementare, iar noi ne vedem nevoiți a îngloba aici utilitățile publice (apă, gaze, canal, energie electrică, deșeuri, radio și tv național, pompieri civili, protecția consumatorului, asigurările sociale, biblioteci publice, irigații, amenajarea teritoriului(art. 37 alin. (31) și art. 38 alin. (1) din Legea îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004. Hotărârea nr. 1574 din 4 decembrie 2008, pentru aprobarea Listei amenajărilor de îmbunătățiri funciare sau a părților de amenajări de îmbunătățiri funciare declarate de utilitate publică, care se administrează de Administrația Națională a Îmbunătățirilor Funciare, și a Listei amenajărilor de îmbunătățiri funciare sau a părților de amenajări de îmbunătățiri funciare din administrarea Administrației Naționale a Îmbunătățirilor Funciare, cărora li se retrage recunoașterea de utilitate publică, precum și pentru modificarea art. 80 alin. (2) lit. f) din Normele metodologice de aplicare a Legii îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004, aprobate prin Hotărârea nr. 1.872/2005, publicată în M. Of. nr. 849 din 17 decembrie 2008), lucrările de construcție de autostrăzi și drumuri naționale- Hotărârea nr. 574/2009, pentru completarea H.G. nr. 1.733/2006 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Varianta de ocolire Cluj Est”, publicată în M. Of. nr. 327 din 18 mai 2009, infrastructuri feroviare- Hotărârea nr. 390 din 1 aprilie 2009, privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes național „Infrastructură feroviară de acces la podul peste Dunăre de la Calafat-Vidin” publicată în M. Of. nr. 247 din 14 aprilie 2009,  gărzi particulare etc.). Este acesta un alt sens al noțiunii, dar fără incidență penală. Ne limităm, penal, terminologic, pentru că, în dreptul nostru, noțiunea de utilitate publică se regăsește, ca atare, în reglementarea privitoare la asociații și fundații. Prin termenul public, se înțelege tot ceea ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public. Formularea art. 145 Cod penal ni se părea, nostalgic, mult mai adecvată. Fiind, administrativist corectă, o folosim în continuare (doar ca noțiune de drept administrativ). Aceasta înseamnă că activitățile civile sau comerciale nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăților comerciale este declarată potrivit legii ca afectând un interes public, întrucât prin definiție, societățile comerciale nu sunt persoane juridice de interes public. Serviciul public este entitatea stabilită și controlată de stat ori de instituția publică-locală destinată să satisfacă un interes public. Mijloacele financiare vin din patrimoniul administrației publice- P. Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Institutul de Arte Grafice, București 1934, p. 113; I.V. Brisc, Avut public și privat, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 78; L. Giurgiu, Domeniul public, repere juridice, Ed. Tehnică, București, 1997, p. 203; M. Oșoreanu, Teoria generală a serviciului public, „Studii de drept românesc” nr. 3/1994, pp. 219-226; A. Sebeni, Contractul de concesiune, în „Dreptul” nr. 8/1999, p. 3-  în timp ce funcționarea unui serviciu public are loc în regim privat. În principiu, toate bunurile destinate folosinței publice fac parte din domeniul public (C.S.J., S. cont. adm., decizia nr. 152 din 28 februarie 1994), dar stabilirea regimului juridic al fiecărui bun urmează să se facă avându-se în vedere natura și destinația acestuia (C.S.J., S. cont. adm., decizia nr. 393 din 18 mai 1994).Interesul public implică afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile comunității fără a presupune accesul nemijlocit al acestora la utilizarea bunului conform destinației menționate. Potrivit art. 135 alin. (5) din Constituția României, bunurile proprietate publică ce aparțin statului (bogățiile subsolului, căile de comunicație, marea teritorială etc.) pot fi concesionate, închiriate sau date în administrare regiilor autonome, în condițiile legii. Concesiunea publică este o formă contractuală de exercitare a dreptului de proprietate publică (Ordonanța de urgență nr. 54/2006,privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, M. Of.  nr. 30 iunie 2006, modificată prin Legea nr. 22/2007 M. Of.  nr. 35 din 18 ianuarie 2007).Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 448 din 24 noiembrie 1998, modificată și completată prin Ordonanța de urgență nr. 30/2000, Ordonanța de urgență nr. 206/2000 și prin Legea nr. 241/2003) arată că dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel (art. 10).Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condițiile legii; nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale; nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credință asupra bunurilor mobile, iar actele juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută (art. 11).Sunt servicii de interes economic general, printre altele: în sectorul poștal, serviciilor de natura celor reglementate prin Ordonanța Guvernului nr. 31/2002 privind serviciile poștale, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 642/2002, cu modificările și completările ulterioare; în sectorul electricității, serviciilor reglementate prin Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările și completările ulterioare; în sectorul gazelor, serviciilor reglementate prin Legea gazelor nr. 351/2004, cu modificările și completările ulterioare; serviciilor de distribuție și alimentare cu apă și serviciilor de canalizare și tratare a apelor uzate sau reziduale reglementate prin Legea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare nr. 241/2006, cu modificările și completările ulterioare; serviciilor de tratare a deșeurilor; în sectorul energiei termice, serviciilor reglementate prin Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006; serviciilor de salubrizare, reglementate prin Legea serviciului de salubrizare a localităților nr. 101/2006, cu modificările și completările ulterioare; serviciilor de iluminat public, reglementate prin Legea serviciului de iluminat public nr. 230/2006; serviciilor publice de administrare a domeniului public și privat de interes local (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 49/2009, privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii și libertatea de a furniza servicii în România, M. Of.  nr. 366 din 1 iunie 2009, în vigoare de la data 1 iunie 2009). Dacă, din punct de vedere penal, am face o distincție între serviciu public și serviciu de interes public, ar trebui să observăm incriminarea doar vizând un funcționar al celui din urmă, ar trebui drept corolar, prin absurd, să excludem funcționarii serviciilor publice, altele decât ai serviciilor de interes public. Distincția o face codul, dar ea ar fi absurdă. Contraargumentul este acela al utilizării sensului larg al sintagmei de serviciu public (ce include și serviciile de interes public).Ordonanța nr. 26/2000, cu privire la asociații și fundații, a fost Ordonanța a fost modificată ulterior prin O.G. nr. 37/2003, Legea nr. 246/2005 și prin Legea nr. 305/2008. Ea abrogă Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații), publicată în M. Of. nr. 27 din 6 februarie 1924, cu modificările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare. Capitolul VI al legii reglementează asociațiile, fundațiile și federațiile recunoscute ca fiind de utilitate publică. În sensul acestui act normativ, prin utilitate publică se înțelege orice activitate care se desfășoară în domenii de interes public general sau al unor colectivități – Hotărârea nr. 530/2008, privind recunoașterea Asociației Magistraților din România ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 397 din 27 mai 2008. Hotărârea nr. 103/2009, privind recunoașterea Asociației „Centrul de Mediere Craiova” ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 103 din 19 februarie 2009. Hotărârea nr. 1415/2008, privind recunoașterea Asociației „Uniunea Armenilor din România” ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 767 din 14 noiembrie 2008- -(art. 381), raportat la sediul materiei – asociații și fundații. O asociație sau o fundație poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică dacă activitatea acesteia se desfășoară în interes general sau al unor colectivități și, în principiu, funcționează de cel puțin 3 ani; prezintă un raport de activitate din care să rezulte desfășurarea unei activități anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoțit de situațiile financiare anuale și de bugetele de venituri și cheltuieli pe ultimii 3 ani anteriori datei depunerii cererii privind recunoașterea statutului de utilitate publică; valoarea activului patrimonial pe fiecare dintre cei 3 ani anteriori în parte este cel puțin egală cu valoarea patrimoniului inițialDe exemplu, Hotărârea nr. 1580/2008 privind recunoașterea Fundației Române pentru Democrație ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 835 din 11 decembrie 2008. Hotărârea nr. 1506/2008, privind recunoașterea Asociației „Livone Tenis Club – Ilie Năstase” ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 797 din 27 noiembrie 2008. În sens invers, Hotărârea nr. 1344/2008, pentru retragerea actului de recunoaștere a Asociației „Domus” ca fiind de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 731 din 29 octombrie 2008. Subliniem că persoanele juridice pot fi de utilitate publică – asociații, fundații sau alte organizații de acest fel – chiar dacă au fost înființate prin legi, ordonanțe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public anterioare ordonanței, chiar dacă acestea rămân supuse reglementărilor speciale – Legea nr. 8/2006 privind instituirea indemnizației pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite și recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică, publicată în M. Of. nr. 39 din 17 ianuarie 2006, modificată prin Legea nr. 4/2007, O.U.G. nr. 152/2007 și prin Legea nr. 120/2008. Legea reglementează dreptul la o indemnizație lunară în beneficiul pensionarilor sistemului public de pensii, care sunt membri ai uniunilor de creatori legal constituite, recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. Cuantumul indemnizației reprezintă echivalentul a 50% din pensia cuvenită titularului sau, după caz, aflată în plată la data solicitării, dar nu poate depăși două salarii de bază minime brute pe țară, garantate în plată. Legea nr. 407/2006, a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, publicată în M. Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006, dacăoorganizație de vânătoare – persoana juridică română constituită în condițiile legii, pe baza principiului liberei asocieri a vânătorilor, în scopul gestionării durabile a vânatului și al exercitării vânătorii recreativ-sportive, care poate adera la asociații și uniuni sau federații naționale de profil pentru reprezentarea lor la nivel național și internațional, este de utilitate publică. Conform Statutului din 19 septembrie 1994 al Uniunii Germane a Camerelor de Comerț și Industrie – Reprezentanța Economiei Germane, publicat în M. Of. nr. 293 din 17 octombrie 1994, Reprezentanța Economiei Germane este persoană juridică de la data înregistrării la instanța competentă, este constituită în conformitate cu prevederile Legilor nr. 21/1924 și nr. 105/1992, nu are caracter politic și nici scop lucrativ-care stau la baza înființării și funcționării lor (art. 85). În consecință, în sens penal, persoanele juridice de utilitate publică sunt considerate separat de persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Observăm că unele persoane juridice private se pot constitui ori ca – în sens penal – persoane juridice de utilitate publică ori ca serviciu de interes public. Astfel, instituțiile financiare nebancare au obligația, în principiu, de a se constitui ca societăți comerciale pe acțiuni.Organizarea și funcționarea instituțiilor financiare nebancare sunt reglementate, după caz, cu cele ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu cele ale Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările ulterioare, sau/și cu cele ale legilor speciale aplicabile în materie – Legea nr. 93/2009, privind instituțiile financiare nebancare, publicată în M. Of. nr. 259 din 21 aprilie 2009. Oricum, instituțiile financiare nebancare intră în regimul unui serviciu de interes public pentru care (a) a fost învestită de autoritățile publice sau care este (b) supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public (art. 175 din proiect). Banca Națională a României realizează monitorizarea (termen nepenal) instituțiilor financiare nebancare înscrise în Registrul general, în principal pe baza informațiilor furnizate de aceste entități prin raportările transmise. Banca Națională a României poate desfășura ori de câte ori consideră necesar și inspecții (termen nepenal) la sediul instituțiilor financiare nebancare și la unitățile teritoriale ale acestora, prin personalul împuternicit în acest sens (art. 43 din Legea nr. 93/2009).  Banca Națională a României realizează supravegherea prudențială a instituțiilor financiare nebancare înscrise în Registrul special, atât pe baza informațiilor furnizate de aceste entități prin raportările transmise, cât și prin inspecții la sediul instituțiilor financiare nebancare și la unitățile teritoriale ale acestora, prin personalul împuternicit în acest sens (art. 44 din Legea nr. 93/2009). Această supraveghere prudențială, ca termen financiar, se calchiază perfect sensului penal. Vor putea fi subiecți ai infracțiunii de delapidare funcționarii acestui serviciu de interes public pentru că este supus controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Instituțiile financiare nebancare înscrise în Registrul special sunt persoane juridice declarante la Centrala riscurilor bancare a Băncii Naționale a României, în conformitate cu reglementările în domeniu emise de Banca Națională a României. Un alt exemplu, îl aflăm în Norma din 24 aprilie 2008, privind autorizarea și supravegherea reasigurătorilor, M. Of.  nr. 351 din 07 mai 2008, emisă prin Ordinul nr. 5/2008 de președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, modificat prin Ordin nr. 6/2008, M. Of.  nr. 436 din 11 iunie 2008. În temeiul prevederilor art. 5 lit. b), b1) și d) și ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, aceste norme stabilesc condițiile și documentele în baza cărora Comisia de Supraveghere a Asigurărilor acordă reasigurătorilor autorizația de desfășurare a activității de reasigurare și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească fondatorii și persoanele semnificative ale reasigurătorilor. În consecință, judecătorul trebuie să stabilească în concret, de la caz la caz, poziția persoanei juridice de drept privat și, în funcție de aceasta, să analizeze celelalte elemente ale infracțiunii. Din punct de vedere penal, orice funcționar public se va raporta întotdeauna la orice serviciu public, de utilitate publică sau de interes public. O bancă, de exemplu, este organizată ca societate. Indiferent de natura capitalului, de acționariat, ea este o persoană juridică de drept privat. În accepțiunea nouă, ea poate fi calificată (prin legea ei de organizare) ca aparținând unui interes public, unei utilități publice. Consecința ar fi că funcționarul ei, falsificând un act nu ar săvârși un fals în înscrisuri sub semnătură privată, ci un fals intelectual. Proprietatea privată trebuie ocrotită în mod egal. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Domeniul privat al statului, atunci când este afectat unei activități comerciale nu poate fi privilegiat. S-ar încălca astfel principiul egalității de tratament în raporturi juridice civile (comerciale). Un agent economic, o persoană juridică (indiferent de forma capitalului, integral sau majoritar de stat, ori particular) nu trebuie situat decât pe același plan cu oricare dintre operatorii din piață, în deplină libertate contractuală. Fapta sa ar trebui circumscrisă unui abuz, și atâta tot – T. Avrigeanu, Examen critic, în G. Antoniu ș. a., „Reforma legislației penale”, Ed. Academiei, București, 2003, pp. 38 sqq.. Ceea ce observăm noi, este că proprietatea publică nu este ocrotită distinct – Dar ocrotirea distinctă a capitalului integral sau majoritar de stat este neconstituțională. – prin sancțiuni penale majorate, ceea ce se impunea.

DESCOPERIREA UNEI INFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ÎN TIMPUL MINORITĂȚII   Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării condiționate se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune în timpul minorității pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea se anulează, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile legale.

DESISTAREA ȘI ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI   Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.

DETENȚIUNEA PE VIAȚĂ constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor. V  Neaplicarea detențiunii pe viață,  Înlocuirea detențiunii pe viață,  Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață

DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA ÎNTREŢINERII DE ACTE SEXUALE SAU DE NATURĂ SEXUALĂ ÎNTRE MINORI                  Fapta majorului care determină întreţinerea unui raport sexual, a unui act sexual oral sau anal, precum şi a oricăror alte acte de penetrare vaginală sau anală între minori care nu au împlinit vârsta de 16 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 2181 alin. (1)-(3) (Violul săvârşit asupra unui minor), după caz, redusă cu o treime. ( Art. 2191 alin. 1).  Fapta majorului care determină comiterea oricărui act de natură sexuală, altul decât cele prevăzute mai sus, între minori care nu au împlinit vârsta de 16 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 2191 alin. (1)-(3) (Agresiunea sexuală săvârşită asupra unui minor), după caz, redusă cu o treime. ( Art. 2191 alin. 2).  Dacă fapta prevăzută la alin. (1) este precedată sau urmată de fapta prevăzută la alin. (2), se pedepseşte doar fapta prevăzută la alin. (1). V și agresiunea sexuală săvârşită asupra unui minor,  violul săvârşit asupra unui minor

DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII   Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani. Când fapta s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită față de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persoană care nu a putut să-și dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă actele de determinare sau înlesnire au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. S-a consacrat o reglementare distinctă între fapta care a fost urmată doar de o încercare de sinucidere și cea care a condus la sinuciderea victimei.  În egală măsură, s-a prevăzut un tratament sancționator diferențiat după cum faptele au fost comise cu privire la o persoană cu discernământ nealterat, cu privire la o persoană cu discernământ diminuat sau la o persoană lipsită de discernământ, în acest ultim caz neputând fi vorba de o hotărâre luată de cel în cauză, iar fapta fiind sancționată la fel ca și infracțiunea de omor. Reglementarea este apropiată de cea întâlnită în (art.580 C. pen. italian, art.135 C. pen. portughez, § 235 C. pen. norvegian). (Expunerea de motive)

DETURNAREA DE FONDURI   Schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice, fără respectarea prevederilor legale, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor provenite din finanțările obținute sau garantate din fonduri publice. Tentativa se pedepsește. Infracţiunea de deturnare de fonduri poate fi considerată o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât presupune realizarea unui act contrar atribuţiilor de serviciu de către un funcţionar, care schimbă, prin încălcarea prevederilor legale, destinaţia fondurilor băneşti ori a resurselor alocate. Spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu însă, în cazul infracţiunii de deturnare de fonduri fapta se realizează prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice, “fără respectarea prevederilor legale”, existenţa infracţiunii nefiind condiţionată de producerea unui rezultat. Astfel, fiind o infracţiune de pericol, infracţiunea de deturnare de fonduri se consumă în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, respectiv în momentul schimbării destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice. Or, sumele de bani şi resursele materiale din fondul public, satisfăcând un interes general, trebuie folosite conform destinaţiei stabilite, cu respectarea întocmai a disciplinei bugetare. Subiectul activ nemijlocit, deşi nu este determinat printr-o anumită calitate, deturnarea de fonduri nu poate fi săvârşită în mod nemijlocit decât de funcţionarul public care administrează aceste fonduri şi resurse materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice şi care are obligaţia de a nu schimba destinaţia acestora şi de a cunoaşte atât prescripţiile legislaţiei primare – legi şi ordonanţe, cât şi conţinutul actelor de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară în această materie. Tocmai din acest motiv, în cazul infracţiunii de deturnare de fonduri, sintagma “fără respectarea prevederilor legale” are în vedere o sferă normativă mai largă, aşadar, atât dispoziţiile legislative de nivel primar, cât şi cele de nivel secundar, prin aceasta nefiind încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) (C. C. R. ,  dec. 634 /2019,  Î. C. C. J.,  dec. 44/2023)

DETURNAREA LICITAȚIILOR PUBLICE   Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitație publică ori înțelegerea între participanți pentru a denatura prețul de adjudecare se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puține cazuri, participanții la o licitație publică au recurs a diferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitație a unor potențiali participanți, alterând astfel prețul de adjudecare. Faptele de această natură sunt incriminate și de alte legislații, cum este cazul art.313-6 C. pen. francez, art.230 C. pen. portughez, art.262 C. pen. spaniol. (Expunerea de motive)

 DEȚINEREA DE INSTRUMENTE ÎN VEDEREA FALSIFICĂRII DE VALORI   Fabricarea, primirea, deținerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1) și art. 312 se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Fabricarea, producerea, primirea, deținerea, transmiterea sau punerea la dispoziție a unui dispozitiv, instrument, unor date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, sau a oricăror alte mijloace cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată fără numerar se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.  Cu pedeapsa prevăzută la alin. (2) se sancționează și dobândirea pentru sine sau pentru altul, inclusiv prin importul, exportul, vânzarea, transportul sau distribuția unui dispozitiv, instrument, unor date informatice, echipamente, inclusiv hardware sau software, ori a oricăror alte mijloace cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată fără numerar.
(la data 25 iulie 2021 Art. 314, alin. (3) din partea II, titlul VI, capitolul I modificat de Art. I, punctul 9. din Legea 207/2021 ) Nu se pedepsește persoana care, după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (1)-(3), înainte de descoperirea acestora și înainte de a se fi trecut la săvârșirea faptei de falsificare, predă instrumentele, materialele deținute sau orice alte mijloace autorităților judiciare ori încunoștințează aceste autorități despre existența lor.
  DEZERTAREA   Absența nejustificată de la unitate sau de la serviciu, care depășește 3 zile, a oricărui militar se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Dezertarea săvârșită în următoarele împrejurări: de doi sau mai mulți militari împreună; având asupra sa o armă militară; în timpul misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani. În timp de război sau pe un teritoriu pe care a fost proclamată starea de asediu sau de urgență, dezertarea oricărui militar de la unitate sau serviciu care a depășit 24 de ore se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM.   Structură structură în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.  şi este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. , prin intermediul procurorului-şef al DIICOT . specializată în combaterea și investigarea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, înființată în anul 2004, în scopul destructurării grupurilor infracționale organizate, frontaliere şi transfrontaliere. Efectuează investigații în materia infracțiunilor grave, definite de O. U. G.  nr. 78/2016, aprobată prin Legea nr. 120/2018.. https://www.diicot.ro/  Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are următoarele atribuţii: a)efectuarea urmăririi penale pentru infracţiuni prevăzute în competenţa direcţiei prin prezenta ordonanţă de urgenţă şi prin legi speciale; b)conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţia procurorului de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară organizaţi în cadrul structurilor specializate în combaterea criminalităţii organizate, la nivel central şi teritorial, aflaţi în coordonarea DIICOT , ori detaşaţi în cadrul direcţiei, precum şi de către ofiţerii sau agenţii de poliţie judiciară care au primit avizul din partea procurorului-şef al DIICOT ; c)sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege, pentru judecarea cauzelor, precum şi exercitarea căilor de atac conform legii în cauzele privind infracţiunile date în competenţa DIICOT ; d)participarea la şedinţele de judecată, cu excepţia fazei de executare a pedepsei, în cauzele pentru care procurorii DIICOT  au sesizat instanţele de judecată ori au exercitat căile de atac ori în alte situaţii în care participarea procurorului este obligatorie în raport cu infracţiunile date de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa direcţiei; e)conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic în cadrul urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, din dispoziţia procurorilor direcţiei; f)studierea cauzelor care generează săvârşirea infracţiunilor de criminalitate organizată, trafic de droguri, criminalitate informatică şi terorism ori a altor infracţiuni date în competenţa direcţiei şi a condiţiilor care le favorizează, elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale în acest domeniu; g)constituirea şi actualizarea bazei de date vizând infracţiunile ce sunt date în competenţa DIICOT ; h)solicitarea şi acordarea asistenţei judiciare internaţionale în cauzele care privesc infracţiuni date în competenţa direcţiei prin prezenta ordonanţă de urgenţă şi prin legile speciale; i)exercitarea altor atribuţii prevăzute de Codul de procedură penală şi de legile speciale.  Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile procedurale prevăzute de lege în cauzele privind infracţiunile atribuite prin lege şi prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa sa.  Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cooperează cu alte autorităţi naţionale sau străine şi reprezintă punct de contact permanent în reţele de cooperare ori de asistenţă judiciară constituite la nivel naţional şi internaţional cu privire la infracţiuni pentru care direcţia efectuează urmărirea penală, potrivit legii.

D.N.A.   Ordonanţă de Urgenţă privind D.N.A. (Ordonanţa a fost modificată prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupţie (M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002). Ea a fost modificată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003);  O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 747 din 26 octombrie 2003);  Legea nr. 26/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004); O.U.G. nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei (M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005); O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 809 din 6 septembrie 2005); O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005); Legea nr. 383/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 1159 din 21 decembrie 2005);  Legea nr. 54/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 226 din 13 martie 2006);  O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006); Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006);  O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006);  O.U.G. nr. 63/2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013);  Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012); Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013). Vezi şi Regulament din 2004 privind organizarea şi desfăşurarea concursului sau examenului pentru ocuparea funcţiei de manager economic şi a altor funcţii vacante din Departamentul economico-financiar şi administrativ al Parchetului Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1170 din 10 decembrie 2004), Hotărârea nr. 655/2006 privind suplimentarea numărului de posturi la D.N.A. din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 468 din 30 mai 2006),  Decizia 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT  (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Curtea Constituţională, Decizia nr. 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22^3 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT  (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Decizia nr. 26/2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. (M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C, pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C. pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Hotărârea nr. 665/2010 privind modificarea numărului maxim de posturi la D.N.A. din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 528 din 29 iulie 2010), Hotărârea nr. 650/2021 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru D.N.A. (M. Of. nr. 606 din 17 iunie 2021), Hotărârea nr. 1022/2015 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi ale D.N.A.  (M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2016), Hotărârea nr. 486/2015 privind aprobarea unor măsuri administrative pentru buna funcţionare a instituţiilor din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015), Hotărârea nr. 643/2014 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi al D.N.A.  (M. Of. nr. 582 din 4 august 2014). (Ordonanţa a fost modificată prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupţie (M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002). Ea a fost modificată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003);  O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 747 din 26 octombrie 2003);  Legea nr. 26/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004); O.U.G. nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei (M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005); O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 809 din 6 septembrie 2005); O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005); Legea nr. 383/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 1159 din 21 decembrie 2005);  Legea nr. 54/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 226 din 13 martie 2006);  O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006); Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006);  O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006);  O.U.G. nr. 63/2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013);  Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012); Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013). Vezi şi Regulament din 2004 privind organizarea şi desfăşurarea concursului sau examenului pentru ocuparea funcţiei de manager economic şi a altor funcţii vacante din Departamentul economico-financiar şi administrativ al Parchetului Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1170 din 10 decembrie 2004), Hotărârea nr. 655/2006 privind suplimentarea numărului de posturi la D.N.A. din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 468 din 30 mai 2006),  Decizia 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT  (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Curtea Constituţională, Decizia nr. 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22^3 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT  (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Decizia nr. 26/2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. (M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C, pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi ale art. 367 alin. (9) C. pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Hotărârea nr. 665/2010 privind modificarea numărului maxim de posturi la D.N.A. din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 528 din 29 iulie 2010), Hotărârea nr. 650/2021 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru D.N.A. (M. Of. nr. 606 din 17 iunie 2021), Hotărârea nr. 1022/2015 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi ale D.N.A.  (M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2016), Hotărârea nr. 486/2015 privind aprobarea unor măsuri administrative pentru buna funcţionare a instituţiilor din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015), Hotărârea nr. 643/2014 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi al D.N.A.  (M. Of. nr. 582 din 4 august 2014). V și Activitatea legii penale,  Compromiterea intereselor justiției, Confiscarea extinsă, Favorizarea făptuitoruluiSustragerea sau distrugerea de înscrisuri,  Șantajul

 DISPOZIȚII FINALE  Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014.   Art. 247 din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal dispune :Cu excepţia prezentului articol, a art. 121 pct. 8 şi a art. 249, care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, prezenta lege intră în vigoare la data de 1 februarie 2014.   v  Intrarea în vigoare

DISTRUGEREA CALIFICATĂ Dacă faptele de distrugere prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalații sau componente ale acestora și care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

DISTRUGEREA DIN CULPĂ Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparține făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârșită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.

DISTRUGEREA SAU SEMNALIZAREA FALSĂ   Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalațiilor de cale ferată ori a celor de comunicații feroviare, precum și a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare ori așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează săvârșirea de acte de semnalizare falsă sau săvârșirea oricăror acte care pot induce în eroare personalul care asigură circulația mijloacelor de transport, manevră sau intervenție pe calea ferată în timpul executării serviciului, dacă prin aceste fapte se creează un pericol de accident de cale ferată.  Dacă faptele au avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Când faptele săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. Tentativa se pedepsește.

DISTRUGEREA, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparține în tot sau în parte altei persoane și servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Distrugerea unui dispozitiv electronic de supraveghere folosit pentru monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare sau execuțional penale se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate privește bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Dispozițiile se aplică chiar dacă bunul aparține făptuitorului. Pentru faptele de distrugere prevăzute în alin. (1) și alin. (2) ale art. 253 C. pen. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea penală a persoanei vinovate. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) și alin. (4) ale art. 253,   respectiv privește bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri se pedepsește.

DIVERSIUNE  v  actele de diversiune  

DIVERSIUNE  v actele de diversiune  

DIVULGAREA INFORMAȚIILOR SECRETE DE SERVICIU SAU NEPUBLICE   Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care ia cunoștință de acestea, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Dacă, urmare a faptei, s-a săvârșit o infracțiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecție a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s-a comis cu intenție o infracțiune contra vieții, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.

DIVULGAREA INFORMAȚIILOR SECRETE DE STAT   Divulgarea, fără drept, a unor informații secrete de stat, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176(autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică), se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Deținerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conține informații secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. public Persoana care deține un document ce conține informații secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepsește dacă predă de îndată documentul la organul sau instituția emitentă.

DIVULGAREA SECRETULUI CARE PERICLITEAZĂ SECURITATEA NAȚIONALĂ   Divulgarea unor documente sau a unor date care constituie informații secrete de stat, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, Deținerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce conține informații secrete de stat, dacă fapta pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani. Divulgarea, fără drept, a unor documente sau date care constituie informații secrete de stat, de către cel care ia cunoștință de acestea în afara îndatoririlor de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani.

DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL   Divulgarea, fără drept, a unor date sau informații privind viața privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoștință despre acestea în virtutea profesiei ori funcției și care are obligația păstrării confidențialității cu privire la aceste date, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE  Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când: persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni; obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani. În caz de neexecutare, cu rea-credință, a uneia dintre pedepsele complementare,  instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.  Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când: persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni; obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani.

domeniul luptei împotriva criminalității. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere și de inițiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune care are legătură cu criminalitatea organizată – V și Î.C.C.J. , Secția deContencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 956 din 8 martie 2018, https://idrept.ro/. CJCE, Cauza C-

DOMICILIU   v Constituția  României

DREPT   Noțiunea de „drept” („law/droit”), astfel cum este utilizată la art. 7 CEDH, corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției și cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât și din jurisprudență și implică anumite condiții calitative, printre care accesibilitatea și previzibilitatea (Del Río Prada împotriva Spaniei, § 91; S.W. împotriva Regatului Unit, §  35) Aceasta include în mod evident jurisprudența instanțelor (ibidem, §§  36 și 41-43), dar și texte cu caracter infralegislativ sau de reglementare. https://www.echr.coe.int › Guide_Art7

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ   Art. 44 din Constituția României dispune: (1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3)  și (5)  se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.

DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR  Principalele tratate din domeniul Dreptului Internațional Umanitar la care România este parte și alte instrumente juridice relevante: Convenția  referitoare la începerea ostilităților/ A treia Convenție de la Haga (Haga, 18 octombrie 1907),  Convenția privind legile și obiceiurile războiului pe uscat/ A patra Convenție de la Haga (Haga, 18 octombrie 1907),  Anexa la cea de-a patra Convenție de la Haga din 1907 : Regulamentul privind respectarea legilor și obiceiurilor războiului pe uscat (Haga, 18 octombrie 1907),  Protocolul privind interzicerea utilizării gazului asfixiant, otrăvitor sau a altor tipuri de gaz și a mijloacelor bacteriologice de purtare a războiului (Geneva, 17 iunie 1925),  Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie/Prima Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949),  Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare/A doua Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949),  Convenția cu privire la tratamentul prizonierilor de război/A treia Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949), Convenția referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război/A patra Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949),  Protocolul adițional nr. 1 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Geneva, 10 iunie 1977),  Protocolul adițional nr. 2 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (Geneva,10 iunie 1977),  Protocolul aditional nr. 3 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind adoptarea unui semn distinctiv adițional (Geneva, 6 decembrie 2005), Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954),  Regulamentul de aplicare a Convenției pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954),  Protocolul la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954),  Al doilea Protocol la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 26 martie 1999),  Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (New York, 9 decembrie 1948), Declarația (IV) privind interzicerea utilizării gloanțelor care se lățesc sau se turtesc ușor în corpul omenesc (Haga, 29 iulie 1899),  Protocolul referitor la prohibiția folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice (Geneva, 17 iunie 1925),  Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor  bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor (Londra, Moscova, Washington, 10 aprilie 1972),  Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind fragmentele nedetectabile (Protocolul I la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor-capcană și a altor dispozitive (Protocolul II la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii armelor incendiare (Protocolul III la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind armele laser care pot provoca orbirea (Protocolul IV la Convenția din 1980) (Viena, 13 octombrie 1995),  Protocolul privind resturile explozive de război (Protocolul V  la Convenția din 1980) (Geneva, 28 noiembrie 2003),  Convenția privind interzicerea perfecționării, fabricării și stocării de arme bacteriologice (biologice) și cu toxine și distrugerea acestora (Londra, Moscova și Washington, 10 aprilie 1972),  Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora (Paris, 13 ianuarie 1993),  Convenția privind interzicerea utilizării, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora (Oslo, 18 septembrie 1997),  Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind fragmentele nedetectabile (Protocolul adițional I la Convenția din 1980, Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor capcană și a altor dispozitive (Protocolul adițional II la Convenția din 1980, Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii armelor incendiare (Protocolul adițional III la Convenția din 1980, Geneva, 10 octombrie 1980),  Protocolul privind arme laser care provoacă orbirea (Protocolul adițional IV la Convenția din 1980, Viena, 13 octombrie 1995),  Protocolul privind resturi explosive de război (Protocolul adițional V la Convenția din 1980, Geneva, 28 noiembrie 2003),  Convenția cu privire la drepturile copilului (New York, 20 noiembrie 1989),  Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate la Convenția cu privire la drepturile copilului (New York, 25 mai 2000),  Convenția privind interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător (Geneva, 18 mai 1977),  Statutul din 1993 al Tribunalului Penal pentru urmărirea persoanelor răspunzătoare pentru încălcări serioase ale dreptului internațional umanitar comise, începând cu 1991, pe teritoriul fostei Iugoslavii,  Statutul din 1994 al Tribunalului Penal Internațional pentru urmărirea persoanelor răspunzătoare de genocid și alte încălcări serioase ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Rwandei și a cetățenilor din Rwanda răspunzători pentru genocid și alte asemenea încălcări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 și 31 1998https://www.mae.ro/

DREPTUL LA APĂRARE   v Constituția  României  

DREPTUL PERSOANEI VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ   v Constituția  României  

DURATA EXECUTĂRII PEDEPSEI privative de libertate se socotește din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare. Ziua în care începe executarea pedepsei și ziua în care încetează se socotesc în durata executării. Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de cazul în care și-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei. Permisiunile de ieșire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în durata executării pedepsei.

E

EFECTELE AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI   Persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa și nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, dacă nu a săvârșit din nou o infracțiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării și nu s-a descoperit o cauză de anulare. Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.

 EFECTELE AMNISTIEI   Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.

EFECTELE CAUZELOR DE ATENUARE ȘI AGRAVARE   În cazul infracțiunilor săvârșite în timpul minorității, cauzele de atenuare și agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.

 EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR AGRAVANTE   În cazul în care există circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special. Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor agravante reținute.

EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUANTE   În cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, în cazul reținerii circumstanțelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute.

EFECTELE COMASĂRII ȘI DIVIZĂRII PERSOANEI JURIDICE   În cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii /răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja: în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; în sarcina persoanei juridice absorbante; în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate. În cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii,  la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune.

 EFECTELE GRAȚIERII   Grațierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară. Grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare și măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere. Grațierea nu are efect asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate. Grațierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere.

  EFECTELE LIBERĂRII CONDIȚIONATE   În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiționate și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

  EFECTELE MĂSURILOR EDUCATIVE   Măsurile educative nu atrag interdicții, decăderi sau incapacități.

 EFECTELE REABILITĂRII DE DREPT SAU JUDECĂTOREȘTI   Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut. Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță. Prin Decizia nr. 17 din 11 octombrie 2018 privind dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: “Dacă în interpretarea dispozițiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispozițiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracțiune de omor sau tentativă la infracțiunea de omor, împiedică reținerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracțiuni de omor sau tentative la infracțiunea de omor”,   Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal și a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni de omor sau tentative la infracțiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor nu împiedică reținerea elementului circumstanțial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. (M. Of. nr. 1000 din   27 noiembrie 2018).

EFECTELE SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

EFECTUAREA DE LUCRĂRI NEAUTORIZATE ÎN ZONA DRUMULUI PUBLIC   Efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public ori de amenajare a accesului rutier la drumul public, fără autorizație de construcție eliberată în condițiile legii ori cu încălcarea condițiilor stabilite în autorizație, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Amplasarea unor construcții, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizație de construcție eliberată în condițiile legii ori cu încălcarea condițiilor stabilite în autorizație, dacă prin aceasta se creează un pericol pentru siguranța circulației, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana autorizată de către administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulație.

EFECTUAREA DE OPERAȚIUNI FINANCIARE ÎN MOD FRAUDULOS   Efectuarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală, prin utilizarea, fără consimțământul titularului, a unui instrument de plată fără numerar sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează efectuarea uneia dintre operațiunile de mai sus, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive. Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în vederea efectuării uneia dintre operațiunile arătate,   se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

EMITEREA FRAUDULOASĂ DE MONEDĂ   Confecționarea de monedă autentică prin folosirea de instalații sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condițiilor stabilite de autoritățile competente sau fără acordul acestora, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în circulație a monedei confecționate în condițiile amintite mai sus,   precum și primirea, deținerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulație. Tentativa se pedepsește.

EROAREA   Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Dispozițiile de mai sus se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei. Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii. Prevederile de mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată. Prin Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția Penală și pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu unor probleme de drept,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secția Penală și pentru cauze cu minori, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept: “1. Dacă dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârșit fapta prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum și datorită necunoașterii cu exactitate ori a imposibilității de cunoaștere a dispozițiilor legale ce reglementează condițiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul «relei-credințe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situație în care sunt sau nu incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/2012; 2. Dacă simplele neconcordanțe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum și neatașarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noțiunea de «suspiciune de fraudă» sau «fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenția pentru Protecția Intereselor Financiare ale Comunităților Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 și art. 2 lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora; 3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situații mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, motivat și de faptul că norma de incriminare nu întrunește cerințele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenție; 4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul C.pen.  atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoașterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracțiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial.” (M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2016). reglementarea erorii, pe baza clasificării moderne care distinge între eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și eroarea asupra caracterului interzis al actului. Această abordare este astăzi promovată de numeroase legislații europene (§ 16-17 C. pen. german, art.14 C. pen. spaniol, art.16-17 C. pen. portughez, art.13 și 21 C. pen. elvețian, § 8 și 9 C. pen. austriac) și este în concordanță cu concepția proiectului privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii. Dispozițiile alin 1, 2 și 4 din art.30 privesc eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii, eroare care înlătură intenția, ca sub-element al laturii subiective. Această eroare înlătură și culpa dacă este invincibilă, respectiv lasă să subziste răspunderea penală pentru o faptă din culpă dacă eroarea este culpabilă, iar fapta este incriminată și în modalitatea respectivă. Spre exemplu, dacă o persoană, dorind să facă o glumă, îndreaptă spre o altă persoană o armă pe care o știa neîncărcată, deși în realitate nu era așa, și ucide victima, autorul nu va răspunde pentru o faptă intenționată de omor datorită erorii, dar va răspunde pentru o ucidere din culpă datorită faptului că această eroare îi este imputabilă. Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei este cea care înlătură imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt – autorul crede că se află în fața unui atac ce ar legitima o apărare, deși în realitate nu este așa (legitimă apărare putativă), considerând astfel că poate comite fapta în mod licit – ori o eroare de drept extrapenal (autorul crede că o anumită normă din dreptul civil referitoare la transferul dreptului de proprietate îi conferă dreptul de a vinde un anumit bun, el comițând în realitate un abuz de încredere) sau penal. Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. În situațiile în care această eroare este culpabilă ea poate fi valorificată doar ca o circumstanță atenuantă judiciară. (Expunerea de motive)

EVADAREA   din starea legală de reținere sau de deținere se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Când evadarea este săvârșită prin folosire de violențe sau arme, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Se consideră evadare: neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deținere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate; părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deținere; încălcarea de către persoana aflată în arest la domiciliu a obligației de a nu părăsi imobilul ori nerespectarea de către aceasta a itinerarului sau condițiilor de deplasare, stabilite potrivit legii.  În situațiile prevăzute la alin. (3) lit. a) și b)ale art. 285,   pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
 1În situația prevăzută la alin. (3) lit. c), se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) ale art. 285 se pedepsește.

EXCESUL NEIMPUTABIL   Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului. Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

 EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI   Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii; de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate. În cazul în care s-a dispus liberarea condiționată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării. Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârșirea unei noi infracțiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.

EXECUTAREA PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE   v anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

EXECUTAREA PEDEPSELOR COMPLEMENTARE ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE   v aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice  

EXERCITAREA FĂRĂ DREPT A UNEI PROFESII SAU ACTIVITĂȚI    pentru care legea cere autorizație ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015 privind recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităților specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările ulterioare,  Î.C.C.J. stabilește: “Fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități prevăzută de art. 348 C.pen. . (M. Of. nr. 816 din   3 noiembrie 2015).

EXERCITAREA UNUI DREPT SAU ÎNDEPLINIREA UNEI OBLIGAȚII   Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art.20 pct.7 C. pen. spaniol, art.51 C. pen. italian, art.36 C. pen. portughez etc.). (Expunerea de motive)

EXPLOATAREA CERȘETORIEI   Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Dacă fapta este săvârșită în următoarele împrejurări: de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerșește; prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

EXPLOATAREA PATRIMONIALĂ A UNEI PERSOANE VULNERABILE   Fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității ori relației de dependență în care debitorul se află față de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanță de valoare vădit disproporționată față de această prestație se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicații cu alcool sau cu substanțe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanță sau să renunțe la un drept, dacă s-a produs o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Acest gen de fapte sunt incriminate în majoritate legislațiilor europene. V art.157 C. pen. elvețian, art.226 C. pen. portughez, care au inspirat redactarea textului din proiect, dar și art.644 C. pen. italian, art.313-4 C. pen. francez, § 295 C. pen. norvegian. (Expunerea de motive)

EXPLOATAREA UNEI PERSOANE constă în supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; obligarea la practicarea cerșetoriei;  prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.   

EXPUNERE DE MOTIVE     Elaborarea și adoptarea unui nou C.pen.  reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou C.pen.  nu este o simplă manifestare a voinței politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluției economico-sociale dar și a doctrinei și jurisprudenței. Elaborarea unui cod (penal, civil, comercial etc.) presupune, așadar, mai multe premise: o evoluție a relațiilor sociale, care face ca vechile reglementări să apară ca depășite; o activitate de cercetare științifică laborioasă, desfășurată în prealabil și menită să identifice necesitățile de reglementare relevate de doctrină și practică; cunoașterea aprofundată a celor mai recente tendințe ale legislațiilor naționale din Europa și a normelor europene în domeniul considerat. Profundele transformări în plan politic, social și economic, suferite de societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea Codului penal în vigoare, și mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc pentru nicio îndoială în privința necesității adoptării unui nou C.pen. . Pornind de la aceste premise, pentru elaborarea proiectului noului C.pen.  a fost constituită în cadrul Ministerului Justiției o comisie formată din cadre didactice universitare, judecători, procurori, cu participarea reprezentanților Consiliului Legislativ. Pe parcursul procesului de elaborare a proiectului comisia a avut privilegiul să beneficieze de colaborarea și sprijinul unor renumiți specialiști în materie precum  Jean Pradel, profesor emerit al Universității din Poitiers, George Antoniu,   Costică Bulai și Valerian Cioclei. De asemenea, a existat o foarte bună colaborare cu  judecătorii și procurorii de la instanțe și parchete, care prin criticile și sugestiile formulate asupra reglementărilor propuse în proiect au influențat semnificativ opțiunea finală în favoarea anumitor soluții, disponibilitatea și interesul de care au dat dovadă trebuind subliniate în mod deosebit.  În elaborarea proiectului s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiției legislației penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referință în dreptul penal european. Aceste două direcții avute în vedere la elaborarea proiectului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atentă a evoluției legislației penale române. Astfel, în valorificarea tradiției legislației noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele menținute și de Codul penal în vigoare. Așa cum este cunoscut, codul din 1936 a avut două surse de inspirație principale – codul penal italian și codul penal din Transilvania (în esență, de inspirație austriacă). În același timp, este o realitate că, în prezent, reglementările penale cu cea mai largă influență în dreptul european aparțin în continuare spațiului german și italian. Convergența reglementărilor propuse de proiect cu cele din aceste legislații, și cu cele pe care ele le-au inspirat (dreptul spaniol, elvețian, portughez), a permis valorificarea creativă a tradiției naționale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate la tendințele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea față de tradiția italo-germană nu presupune însă preluarea unor dispoziții din aceste legislații în forma în care ele se regăseau la momentul elaborării Codului penal din 1936, ci, dimpotrivă, luarea în considerare a evoluțiilor intervenite în aceste sisteme, a teoriilor și reglementărilor moderne dezvoltate între timp. Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat opțiunii comisiei de elaborare a Legii nr.301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru penal în 1936) ca principală sursă de inspirație pentru reglementările nou introduse. Această orientare a comisiei de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea soluțiilor adoptate de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez sau cel al unora dintre țările scandinave. Au fost, în egală măsură, păstrate o serie de instituții specifice legislației penale române, unele introduse prin Codul penal în vigoare, care și-au dovedit funcționalitatea (spre exemplu, a fost menținută participația improprie, deși majoritatea legislațiilor operează în aceste ipoteze cu instituția autorului mediat). Nu în ultimul rând, au fost preluate din Legea nr. 301/2004, o serie de elemente în acord cu tendințele actuale ale legislațiilor penale europene (renunțarea la instituția pericolului social, consimțământul victimei etc.).  Expunere de motive,   Lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, http://www.cdep.ro/proiecte/2011

EXTRĂDAREA   poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii. Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condițiile legii. Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional se acordă în condițiile legii. În fine, au fort aduse modificări importante și în ceea ce privește reglementarea în materia extrădării (art. 14). Sub aspect terminologic, în noua reglementare s-a renunțat la folosirea  termenului de „convenție” în favoarea celui de „tratat” pentru a se realiza  punerea de acord atât cu Convenția de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor cât și cu Legea 590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de „tratat” reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaționale interstatale indiferent de denumirea dată acestora (convenție, acord etc.). Pe de altă parte textul a fost completat pentru a reglementa predarea către sau de către statul român a unei persoane în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene dar și predarea unei persoane  către un tribunal penal internațional. În primul caz completarea se impune având în vedere Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, prin care s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, conform căreia statele membre ale Uniunii Europene,  să  înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare. Decizia – cadru a Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre UE este transpusă în dreptul român prin Titlul III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, titlu care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2007.  Cât privește predarea către un tribunal internațional, această procedură se deosebește fundamental de extrădare întrucât predarea unei persoane nu mai este acordată la cererea unui alt stat suveran, ci la cererea unui tribunal internațional, organizație la care, prin ratificarea statutului acesteia, statul solicitat este parte, cu toate drepturile și obligațiile aferente, inclusiv obligația de predare, iar România, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale.

 

F

FACILITAREA ȘEDERII ILEGALE ÎN ROMÂNIA   Fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracțiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranți, care nu are cetățenia română și nici domiciliul în România, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Când fapta a fost săvârșită: în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial; de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

FALSIFICAREA DE INSTRUMENTE DE AUTENTIFICARE STRĂINE   Dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și atunci când fapta privește instrumente de autentificare sau de marcare folosite de autoritățile unui stat străin.

FALSIFICAREA DE INSTRUMENTE OFICIALE   Falsificarea unui sigiliu, a unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menționate în art. 175 alin. (2) se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Falsificarea unui sigiliu, a unei ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc alte persoane decât cele prevăzute în alin. (1) se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Tentativa se pedepsește.

FALSIFICAREA DE MONEDE   Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează falsificarea unei monede, emise de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulație a acesteia. Tentativa se pedepsește.

FALSIFICAREA DE TIMBRE SAU EFECTE POȘTALE   Falsificarea de timbre de orice fel, mărci poștale, plicuri poștale, cărți poștale sau cupoane răspuns internațional se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Tentativa se pedepsește.

 FALSIFICAREA DE TITLURI DE CREDIT SAU INSTRUMENTE DE PLATĂ   Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăților sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepsește. Dacă fapta prevăzută la alin. (1) privește un instrument de plată fără numerar, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.  

FALSIFICAREA DE VALORI STRĂINE   Dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și în cazul când infracțiunea privește monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată, inclusiv instrumente de plată fără numerar emise în străinătate.
FALSIFICAREA DOCUMENTELOR ȘI EVIDENȚELOR ELECTORALE   Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și înscrierea în copia de pe lista electorală permanentă ori de pe lista electorală complementară a unor persoane care nu figurează în această listă. Introducerea în uz sau folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obținute în secțiile de votare sau determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează introducerea de date, informații sau proceduri care duc la alterarea sistemului informațional național necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.

FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR DE AUTENTIFICARE SAU DE MARCARE   v Falsificarea de instrumente oficiale,  Folosirea instrumentelor false,  Falsificarea de instrumente de autentificare străine

FALSIFICAREA SAU MODIFICAREA. ȘTERGEREA SAU MODIFICAREA MARCAJELOR DE PE ARME LETALE   Falsificarea sau ștergerea, înlăturarea ori modificarea, fără drept, a marcajelor de pe arme letale se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă.

FALSIFICAREA SAU SUBSTITUIREA DE ALIMENTE ORI ALTE PRODUSE   Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse falsificate sau substituite, dacă sunt vătămătoare sănătății, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi. Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite care sunt vătămătoare sănătății se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

FALSIFICAREA UNEI ÎNREGISTRĂRI TEHNICE   Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredințarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează folosirea unei înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii unei consecințe juridice. Prin înregistrare tehnică, în sensul prezentului articol, se înțelege atestarea unei valori, greutăți, măsuri ori a desfășurării unui eveniment, realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat și care este destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecințe juridice.

FALSUL INFORMATIC   Fapta de a introduce, modifica sau șterge, fără drept, date informatice ori de a restricționa, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecințe juridice, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Prin Decizia nr. 4 din 25 ianuarie 2021 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă fapta de a deschide și utiliza un cont pe o rețea de socializare deschisă publicului (rețea care nu solicită dovezi din care să reiasă folosirea numelui real de către deținătorul unui cont), furnizând ca nume de utilizator numele unei alte persoane și introducând date reale vizând această persoană (informații, fotografii, imagini video etc.) realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 din Codul penal, cu referire la cerințele ca acțiunea de introducere a unor date informatice să fie realizată fără drept și, respectiv, să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului”,  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că fapta de a deschide și utiliza un cont pe o rețea de socializare deschisă publicului, folosind ca nume de utilizator numele unei alte persoane și introducând date personale reale care permit identificarea acesteia, întrunește două dintre cerințele esențiale ale infracțiunii de fals informatic prevăzute în art. 325 C. pen., respectiv cea ca acțiunea de introducere a datelor informatice să fie realizată fără drept și cea ca acțiunea de introducere a datelor informatice să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului.(M. Of. nr. 171 din   19 februarie 2021).

  FALSUL INTELECTUAL   Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Tentativa se pedepsește.

FALSUL ÎN DECLARAȚII   Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Fapta săvârșită pentru a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ   Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Tentativa se pedepsește. Prin Decizia nr. 21 din 6 noiembrie 2017 privind recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în numele unor societăți comerciale care nu recunosc tranzacțiile sau care au avut în perioada funcționării comportamentul fiscal asemănător societăților comerciale „fantomă”, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale; raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals prevăzute de art. 322 și art. 323 din Codul penal,  Î.C.C.J. Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii stabilește că fapta de evidențiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prin folosirea de facturi și chitanțe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. (M. Of. nr. 1024 din 27 decembrie 2017).

FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE   Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Falsul prevăzut în alin. (1), săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice. Tentativa se pedepsește. Vși abuz în serviciu

FALSUL PRIVIND IDENTITATEA   Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identități altei persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menține în eroare un funcționar public, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Când prezentarea s-a făcut prin întrebuințarea identității reale a unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. Încredințarea unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosit fără drept se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Prin Decizia nr. 20 din 4 iunie 2015 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept privind: “interpretarea dispozițiilor art. 327 alin. (2) C.pen.  în sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) C.pen.  împrumută toate condițiile elementului material de la art. 327 alin. (1) C.pen., inclusiv condiția ca prezentarea să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat sau art. 327 alin. (2) din Codul penal împrumută de la art. 327 alin. (1) C.pen.  condițiile elementului material, mai puțin condiția vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiția ca acțiunea de prezentare să fie efectuată prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat este înlocuită în art. 327 alin. (2) ) C.pen.  cu condiția ca acțiunea de prezentare să fie efectuată prin întrebuințarea identității reale a unei persoane”,  Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că cerința esențială a elementului material al infracțiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta-tip, vizând folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este obligatorie și în ipoteza în care acțiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuințarea identității reale a unei persoane.(M. Of. nr. 573 din  30 iulie 2015).

FALSURI ÎN ÎNSCRISURI   v Falsul material în înscrisuri oficiale,  Falsul intelectual,  Falsul în înscrisuri sub semnătură privată,  Uzul de fals,  Falsificarea unei înregistrări tehnice,  Falsul informatic,  Falsul în declarații,  Falsul privind identitatea,  Infracțiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin

FAMILIE v abandonul de familieagresiunea sexuală, coruperea sexuală a minorilorconținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, favorizarea făptuitorului, folosirea prostituției infantile,  folosirea serviciilor unei persoane exploatate  ,  folosirea unui minor în scop de cerșetorie, relele tratamente aplicate minorului nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, infracțiuni de război contra persoanelor   împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu influențarea declarațiilorinternarea într-un centruinternarea într-un centru de detenție,   infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie,  împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă,  măsurile de supraveghere și obligațiile, membru de familie, plângerea prealabilă și împăcarea, pornografia infantilărăzbunarea pentru ajutorul dat justiției, șantajul, tăinuirea, traficul de minori, ultrajul,  ultrajul judiciar, violența în familie, violul,  limitele răspunderii penale,  minoritatea făptuitorului,  minor devenit major,  nedenunțarea,  nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului  ,  obligații ce pot fi impuse minoruluiplângerea prealabilă și împăcarea,  prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate, prescripția executării măsurilor educative, prescripția răspunderii penale, prescripția răspunderii penale a minorilorplasarea sub supraveghere judiciară,  racolarea minorilor în scopuri sexuale referatul de evaluare, relele tratamente aplicate minorului, stagiul de formare civică, supravegherea,    termenele de prescripție a răspunderii penale,  traficul de minori,   traficul de persoane,  trecerea frauduloasă a frontierei de stat  ,  

 FAPTĂ SĂVÂRȘITĂ ÎN PUBLIC   Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă: într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane; într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane; într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante.

FAPTE COMISE ÎN CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE    Dacă faptele de coruperea sexuală a minorilor, și racolarea minorilor în scopuri sexuale prevăzute la art. 221 şi,  respecriv,   222 sunt săvârşite de două sau mai multe persoane împreună sau de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune contra libertăţii şi integrităţii sexuale asupra unui minor, o infracţiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. V coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale

FAPTE SĂVÂRȘITE DE CĂTRE FUNCȚIONARI STRĂINI SAU ÎN LEGĂTURĂ CU ACEȘTIA   Prevederile prezentului capitol se aplică în privința următoarelor persoane, dacă, prin tratatele internaționale la care România este parte, nu se dispune altfel: funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte; membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;  funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene; persoanelor care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe; funcționarilor unui stat străin; membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin. juraților din cadrul unor instanțe străine.

FAPTE SĂVÂRȘITE DE CĂTRE MEMBRII INSTANȚELOR DE ARBITRAJ SAU ÎN LEGĂTURĂ CU ACEȘTIA   Dispozițiile art. 289 și art. 290 se aplică în mod corespunzător și persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.

FAPTE SĂVÂRȘITE ÎN LEGĂTURĂ CU UN REFERENDUM   Dispozițiile art. 385-391(Împiedicarea exercitării drepturilor electorale,  Coruperea alegătorilor,  Frauda la vot,  Frauda la votul electronic,   Violarea confidențialității votului,   Nerespectarea regimului urnei de vot,   Falsificarea documentelor și evidențelor electorale,  Fapte săvârșite în legătură cu un referendum,) se aplică în mod corespunzător și în cazul faptelor săvârșite cu prilejul unui referendum.

FAPTELE CARE AU PRODUS CONSECINȚE DEOSEBIT DE GRAVE   Dacă faptele prevăzute la art. 228, 229, 233, 234, 235, 239, 242, 244, 245, 247, art. 249-251 respectiv furtul,  furtul calificat,  tâlhăria,  tâlhăria calificată,  abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, înșelăciunea privind asigurările,  exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, frauda informatică, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos  au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate. Dacă faptele de delapidare,  abuz în serviciu,  neglijența în serviciu,  uzurparea funcției,  divulgarea informațiilor secrete de stat, divulgarea informațiilor secrete de serviciu,  obținerea ilegală de fonduri, respectiv,   art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 C. pen. au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

 FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI   Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor. Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește. s-a renunțat la folosirea noțiunilor de „infracțiune” și „infractor” în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală” și de „făptuitor” întrucât activitatea de înfăptuire a justiției este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii (de pildă minoritatea sau eroarea de fapt). Aceasta deoarece verificarea condițiilor de existență sau inexistență a responsabilității penale a unei persoane se face în cadrul unui proces penal și nu în raport de aprecierea făcută de favorizator. În acest sens sunt și art. 378 alin. 4 C. pen. italian și art. 453 C. pen. spaniol. În al doilea rând, sub aspectul laturii subiective a fost reformulat scopul comiterii infracțiunii. Astfel, textul nu mai vorbește de împiedicarea sau îngreunarea urmăriri penale, judecății sau executării pedepsei ci a tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei, urmărind în acest fel să aducă sub incidență penală și ajutorul dat făptuitorului înainte de începerea unei urmăriri penale precum cel prin care se asigură scăparea de la locul săvârșirii faptei. În acest sens sunt și § 258 alin. 1 și 2 C. pen. german și art. 367 alin. 1 și 2 C. pen. portughez. ( Expunerea de motive).  Procurorii din cadrul D. N. A.  au dispus trimiterea în judecată a inculpatului B Ș A, medic șef secție la Spitalul C București, în sarcina căruia s-a reținut infracțiunea de favorizare a infractorului, infracțiune în legătură directă cu infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție și prevăzută în Legea nr. 78/2000.
Concret, inculpatul B Ș A și-a folosit prerogativele sale de medic specialist chirurgie cardia vasculară și și-a asumat internarea lui A N în cadrul secției pe care o conducea deși diagnosticul medical nu impunea internarea în cadrul acestei secții iar primele intervenții medicale au fost realizate de către un alt medic dintr-o altă secție. În continuare, deși nu a făcut nicio mențiune cu privire la necesitatea unei intervenții chirurgicale cardia – vasculare în fișa medicală a persoanei condamnate, inculpatul și-a arogat fără drept calitatea de a emite opiniile oficiale ale spitalului, a preluat controlul asupra comunicării publice și a transmis că persoana condamnată are și alte afecțiuni medicale, care, în realitate, erau secundare celor urgente gestionate deja de un alt medic. De asemenea, inculpatul a evitat să comunice oficial reprezentanților Direcției Generale de Politie Municipiului București dacă persoana condamnată poate fi încarcerată. Toate acestea au avut drept consecință prelungirea internării în spital și amânarea momentului transferului la o unitate de detenție, situație care a impus reprezentanților Direcției Generale de Politie Municipiului București să facă demersuri legale suplimentare pentru clarificarea îndeplinirii condițiilor juridice de transfer. Ca urmare a acestor demersuri, la data de 26 iunie 2012, Tribunalul București, ca instanță de executare, a stabilit că situația persoanei condamnate Năstase Adrian de a se afla internat la Spitalul C București nu împiedică cu nimic punerea în aplicare a mandatului de executare a pedepsei, lucru care s-a realizat în aceeași zi.    Dosarul a fost înaintat spre judecare la Î.C.C.J.  București. Comunicat,  Biroul de Informare și Relații Publice, 6 decembrie 2012,  nr. 895/VIII/3  Asupra apelului de fată;  Prin sentința penală nr. 213 din 04 martie 2014, Î.C.C.J. , Secția penală, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., a dispus achitarea inculpatului B.Ș.A. pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen. (art. 264 C. pen. anterior, cu  aplicarea  art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000).   În fapt, instanța de fond a reținut că la data de 20 iunie 2012, Tribunalul București, ca instanță de executare, a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 196 din 20 iunie 2012, privind persoana condamnată N.A., urmare a Deciziei penale nr. 160 din 20 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători, prin care a rămas definitivă pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. anterior, dispusă prin sentința penală nr. 176 din 30 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație Justiție, Secția penală. Mandatul de executare a pedepsei închisorii privind pe N.A. a fost remis spre executare D.G.P. a Municipiului București, iar conform prevederilor interne trebuia pus în aplicare prin intermediul S.I.C. – Biroul „Urmăriri”, condus de comisarul șef A.M. După pronunțarea deciziei de către Î.C.C.J.  și după ce dispozitivul acesteia a ajuns la cunoștința publică, ministrul de interne în funcție la acel moment, I R, a luat legătura cu șeful Poliției Române, chestorul P.T., căruia i-a sugerat să asigure prezenta unei ambulanțe în apropierea locuinței lui N.A., motivat de faptul că purtase o discuție telefonică cu acesta din urmă și i s-a părut că nu s-ar afla într-o formă psihică bună. Chestorul P.T. i-a transmis sugestia ministrului comisarului șef D.G., adjunctul D.G.P. a Municipiului București. Acesta l-a apelat pe cos. șef R.G. de la Serviciul „Omoruri”, care a dat curs solicitării șefilor ierarhici, asigurând prezenta unui echipaj medical de urgenta de la Serviciul de Ambulanță al Municipiului București în momentul executării mandatului care-l privea pe A.N.  Suplimentar celor reținute de către instanța de fond, prezintă relevanță și se impune a fi menționată și declarația martorului L.I. din fata instanței de apel, unde a învederat următoarele: „La momentul la care m-am prezentat la spital în noaptea de 20/21 iunie 2012 am constatat că pacientul era deja internat în secția de chirurgie cardia vasculară condusă de inculpatul B., împrejurare care nu m-a surprins având în vedere rezultatele primelor investigații efectuate și care, prin raportare la topografia plăgii, care era în apropierea arterei carotide. Deși pacientul era conștient și cooperant, evoluția sa ulterioară ar fi putut cel puțin teoretic necesita o intervenție de specialitate efectuată la nivelul secției condusă de inculpatul B., fiind vorba de un proiectil care afectase cartilajul tiroid, iar planul arterelor carotide ca și traiectoria proiectilului se aflau în vecinătatea cartilajului tiroidian. A fost consultat într-o comisie interdisciplinară ad hoc din care au mai făcut parte martorul B., inculpatul B. și șeful secției A.T.I., doctor G. Din discuția cu pacientul dar și cu inculpatul B. am înțeles că pacientul avea o patologie cardiovasculară având o insuficiență coronariană severă. Am hotărât temporizarea intervenției chirurgicale pentru a doua zi dimineață având în vedere că pacientul avea un puseu hipertensiv, suferea de diabet și în plus suferea de o oarecare agitație. Intervenția chirurgicală efectuată a doua zi a fost una strict de chirurgie plastică, însă din echipa condusă de mine au intrat pe lângă colaboratori de-ai mei de specialitate și inculpatul B. datorită posibilei afectări a arterei carotide. Inculpatul a participat efectiv la operație ajutând la operațiunile care s-au efectuat. Intra operator am constatat că nu fusese afectată carotida deși traiectul glonțului a fost milimetric fată de teaca vasculară, astfel încât nu a fost nevoie de intervenția de specialitate ținând de chirurgia cardiovasculară a inculpatului B. Practic, pacientul N.A. era al a meu ca profil de patologie de urgenta, care de fapt determinase și internarea sa în spitalul de urgenta. Pacientul necesita monitorizare în continuare datorită patologiei cardiovasculare pe care o prezenta și întrucât era vorba despre o persoană operată am considerat că acesta poate fi monitorizat ideal în secția de A.T.I. a secției condusă de inculpatul B. (s.n. secția condusă de martor nu avea un compartiment de A.T.I.). În momentul în care s-a terminat intervenția chirurgicală am considerat că pacientul trebuie să stea în spital circa 7-10 zile, interval de timp determinat de amploarea intervenției chirurgicale. Riscul major pe care l-am considerat a fost de infecție, fiind vorba de o plagă împușcată.” Convorbirile telefonice cu diverse persoane, fără atribuții legate de punerea în executare a hotărârii, sunt de natură a evidenția faptul că inculpatul nu era de acord cu transferarea condamnatului, însă legiuitorul nu sancționează simpla intenție de a comite o infracțiune. În ceea ce privește declarațiile publice ale inculpatului, care, deși nu avea calitatea de purtător de cuvânt a comunicat informații privind starea de sănătate a condamnatului N.A., conducând astfel, în opinia publică, la conturarea ideii iminenței unei intervenții chirurgicale asupra cordului, acestea sunt lipsite de orice relevanță penală; întrucât nu opinia publică era cea chemată să pună în executare mandatul, ci organele de politie însărcinate de lege în acest scop, iar lipsa demersurilor S.I.C. nu a fost nicidecum consecința informațiilor pe care le-a cules din presă. De altfel, analizând conținutul acestor materiale, se constată că inculpatul B.Ș. preciza în mod expres că „în acest moment nu ar propune o intervenție chirurgicală legată de problemele cardiace” (Gândul.ro, articol din 22 iunie 2012). Instanța de fond a făcut o amplă analiză a tuturor acestor acțiuni imputate, neimpunându-se reluarea argumentelor, mai ales că, așa cum s-a arătat, ele creează doar condițiile unor acțiuni viitoare, îmbrăcând forma unor acte premergătoare, fără relevanță penală. În raport de toate aceste considerente, soluția de achitare pronunțată de cei trei judecători care au soluționat cauza în fond, întemeiată pe dispozițiile art. 16 lit. b) C. pr. pen., este în totală concordanță cu materialul probator administrat, astfel că se impunea respingerea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. , D.N.A. ca nefondat. Temporizarea procedurii de punere în executare a mandatului a fost determinată de lipsa unui cadru legislativ care să reglementeze situația întreruperii procedurii de punere în executare a M.E.P.I., organele de politie încercând să caute modalitățile legale pentru rezolvarea cazului. În contextul unor puncte de vedere diferite, S.I.C. s-a adresat instanței de executare pentru ca aceasta să analizeze dacă internarea condamnatului constituie un impediment la punerea în executare a mandatului. Deși cunoștea încă de luni 25 iunie 2012, ora 11.31, poziția I.N.M.L., respectiv că, potrivit dispozițiilor legale, asupra transferului se poate pronunța doar medicul curant, un răspuns similar fiind formulat sâmbătă 23 iunie 2012 ora 19,20 de către A.N.P., fiind evident că aceiași soluție urma să fie dată și la sesizarea spitalului, organele de politie nu au demarat nicio acțiune prin care să solicite medicilor exprimarea unui punct de vedere sub acest aspect, ci s-au limitat la comunicare cu alte instituții, Tribunalul București, A.N.P. și I.N.M.L., așteptând o soluție din partea acestora. S.I.C. – Biroul Urmăriri nu a acționat în vederea punerii efective în executare, în sensul emiterii formelor necesare încarcerării, prezentarea acestora unității medicale și solicitarea oficială adresată medicilor ce aveau condamnatul în supraveghere de a dispune externarea, decât la data de 26 iunie 2012, după confirmarea de către instanță a legalității acestei demers, respectiv a faptului că internarea unei persoane în spital nu constituie un impediment la punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei. De altfel, lipsa unei acțiuni concrete de punere în executare a mandatului și rezumarea activității la corespondența cu diverse instituții au constituit motivele pentru care, la data de 26 iunie 2012, s-a început urmărirea penală fată de lucrătorii D.G.P.M.P. cu atribuții sub acest aspect, cu privire la săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen., soluția de scoatere de sub urmărire penală fiind determinată de constatarea că aceștia „au acționat în raport de prevederile legale și procedurile existente la momentul punerii în aplicare a mandatului de executare a pedepsei”. În toată perioada internării, nicio persoană din cadrul S.I.C. nu l-a contactat personal pe inculpatul B.Ș. sau pe profesorul L.I. pentru a-i solicita un punct de vedere referitor la starea de sănătate a condamnatului. În ceea ce privește poziția inculpatului B.Ș., se rețin următoarele: Sesizarea I.N.M.L. s-a făcut ca urmare poziției unanime a medicilor ce au compus comisia constituită pentru a răspunde solicitării S.I.C. Decizia de convocare a acestei comisii nu a aparținut inculpatului B.Ș., ci managerului spitalului, martorul M.R. În cadrul comisiei au participat medicii care au acordat îngrijiri medicale condamnatului A.N., astfel cum rezultă din mențiunile făcute de aceștia în foile de observație clinică generală și în foile de A.T.I. (prof. dr. I.L. chirurgie plastică, dr. B.Ș. chirurgie cardiovasculară, conf. dr. I.G. – A.T.I., dr. V.R. – psihiatrie și dr. I.L. – O.R.L). Concluziile comisiei se referă la necesitatea monitorizării în cadrul spitalului a evoluției postoperatorii cel puțin în primele 7 zile (invocându-se posibilitatea apariției unui proces septic), făcându-se trimitere punctuală și la celelalte morbidități ale pacientului, fără însă a se considera că acestea ar împiedica externarea. Poziția comisiei sub aspectul numărului de zile de îngrijiri medicale este confirmată și de către raportul de expertiză medico-legală care a stabilit că leziunile au necesitat 14-16 zile îngrijiri medicale . Nu există nicio probă din care să rezulte că membrii acestei comisii ar fi fost influențați în vreun fel de către inculpat. Dimpotrivă, martorul L.I., în mod constant, inclusiv în apel, a arătat că, fiind vorba despre o plagă împușcată, exista un risc major de infecție iar fată de amploarea intervenției chirurgicale pacientul trebuie să stea în spital circa 7-10 zile. De asemenea, aceeași a fost poziția medicului psihiatru și în data de 26 iunie 2012, astfel cum rezultă din declarația martorului G.R. „am fost invitat să discut cu medicul psihiatru, care mi-a spus că starea de sănătate a lui N.A., privită prin prisma specialității sale, o determină să nu-și asume responsabilitatea transferului sau audierii” .  În condițiile în care S.I.C. cunoștea punctul de vedere al I.N.M.L., întrucât îl sesizase sub același aspect și primise răspunsul, anterior, în cursul aceleiași zile, decizia spitalului de a se adresa aceleiași instituții, nu a constituit o împrejurarea care să împiedice organele de politie să acționeze în vederea punerii în executare a mandatului. – În ceea ce privește poziția inculpatului din data 26 iunie 2012, din declarația martorului G.R. dată în cursul urmăririi penale și în fata instanței de fond, rezultă că inculpatul a „tergiversat să dea un răspuns clar, spunându-mi că el nu este de acord cu transferul”, purtând o discuție de aproximativ20 de minute, „acesta căutând practic să amâne momentul redactării scrisorii medicale, timp în care mi-a mai prezentat odată imaginea 3D a inimii. În final a acceptat să completeze acea scrisoare și ne-a dat și un protocol de tratament cu antibiotice”. Se constată așadar că, deși a existat o opoziție în a fi de acord cu transferul condamnatului, acesta a fost doar momentană, inculpatul acționând în sensul cerut de organele de politie însărcinate cu punerea în executare a mandatului. Aceasta a fost prima și singura solicitare care i-a fost adresată inculpatului B.Ș., iar poziția de moment a acestuia nu se poate circumscrie unui act de îngreunare a punerii în executare a mandatului nr. 196 din 20 iunie 2012 privindu-l pe condamnatul N.A. Referitor la celelalte fapte care îi sunt reproșate inculpatului, respectiv: internarea condamnatului în secția pe care o conducea; împrejurarea că intenționa, mai devreme sau mai târziu, să îl supună pe acesta unei intervenții pe cord; afirmațiile făcute către terțe persoane (fără atribuții legate de punerea în executare a mandatului) în sensul că nu va fi de acord cu transferul; comunicarea publică a faptului că exista un risc de infarct date fiind leziuni coronariene, astfel cum s-a arătat și anterior, chiar dacă li s-ar acorda conotația susținută de către parchet, nu se pot circumscrie unor acțiuni de ajutor în sensul art. 264 C. pen., întrucât, prin ele însele, nu lezează valoarea socială ocrotită și nu aduc atingere ordinii juridice. Acestea nu se înscriu în sfera acțiunii prevăzută de norma de incriminare și nici nu se află în imediata vecinătate a acesteia în așa fel încât să nu lase loc pentru comiterea unor acte intermediare esențiale; ele sunt doar de natură a crea condițiile unor acțiuni ulterioare care să producă urmarea imediată prevăzută de lege, respectiv să blocheze, să amâne demersurile reprezentanților statului învestiți cu atribuții de reluare a procedurii de punere în executare a mandatului. Ca atare, acestea pot fi caracterizate doar ca acte pregătitoare, care sunt lipsite de relevanță penală atunci când nu sunt urmate de acte de executare care să se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracțiunii. Spitalizarea condamnatului era oricum necesară fiind o urgenta medicală, necontestată, S.C.U. fiind unitatea medicală cea mai apropiată. Circumstanțele în care a avut loc internarea la secția condusă de inculpat au fost amplu analizate de către judecătorii fondului, probatoriul readministrat în apel nefiind de natură a contrazice concluzia acestora pe care autorii opiniei separate și-o însușesc. Se impune a se accentua faptul că, în cursul urmăririi penale, din oficiu, s-a dispus efectuarea unei expertize medici legale și a unui supliment la aceasta, iar unul din obiective formulate de anchetatori a fost acela de a se stabili medicul curant/responsabil conform prevederilor O.M.S. nr. 1091/2006 și specializarea căreia îi revenea competenta urmăririi evoluției postoperatorii a pacientului. Conform concluziilor raportului de expertiză că acestea erau în competenta „Chirurgiei vasculare și chirurgiei plastice, respectiv A.T.I. aferente acestor secții”. În cadrul S.C.U. Floreasca nu există secție de chirurgie vasculară distinctă de cea ce chirurgie cardiovasculară, ci o unică secție de chirurgie cardiacă și vase mari, condusă de inculpatul B.Ș., iar în cadrul secției de chirurgie plastică, nu există serviciu de A.T.I., aspect confirmat de martorii L.I. și M.R. Raportul de expertiză a confirmat afecțiunile cardiace ale condamnatului (arterioscleroză coronariană, cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială cu valori ale tensiunii arteriale mai mari de 200/100 mmHg, afecțiuni cronice pentru care pacientul are indicație medicală de tratament cronic ), iar medicii audiați în calitate de martori (B.S.P., L.I., B.M.) au evidențiat existenta unui risc din punct de vedere cardiovascular ce se putea dezvolta pe fondul afecțiunilor preexistente, factorul agravant fiind trauma și starea emoțională a pacientului (încercarea de a se sinucide). Convorbirile telefonice cu diverse persoane, fără atribuții legate de punerea în executare a hotărârii, sunt de natură a evidenția faptul că inculpatul nu era de acord cu transferarea condamnatului, însă legiuitorul nu sancționează simpla intenție de a comite o infracțiune. În ceea ce privește declarațiile publice ale inculpatului, care, deși nu avea calitatea de purtător de cuvânt a comunicat informații privind starea de sănătate a condamnatului N.A., conducând astfel, în opinia publică, la conturarea ideii iminenței unei intervenții chirurgicale asupra cordului, acestea sunt lipsite de orice relevanță penală; întrucât nu opinia publică era cea chemată să pună în executare mandatul, ci organele de politie însărcinate de lege în acest scop, iar lipsa demersurilor S.I.C. nu a fost nicidecum consecința informațiilor pe care le-a cules din presă. De altfel, analizând conținutul acestor materiale, se constată că inculpatul B.Ș. preciza în mod expres că „în acest moment nu ar propune o intervenție chirurgicală legată de problemele cardiace” (Gândul.ro, articol din 22 iunie 2012). Instanța de fond a făcut o amplă analiză a tuturor acestor acțiuni imputate, neimpunându-se reluarea argumentelor, mai ales că, așa cum s-a arătat, ele creează doar condițiile unor acțiuni viitoare, îmbrăcând forma unor acte premergătoare, fără relevanță penală. În raport de toate aceste considerente, soluția de achitare pronunțată de cei trei judecători care au soluționat cauza în fond, întemeiată pe dispozițiile art. 16 lit. b) C. pr.  pen., este în totală concordanță cu materialul probator administrat, astfel că se impunea respingerea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. , D.N.A. ca nefondat. Î. C. C. J.  Completul de 5 Judecători,  Decizia penală nr. 31 din 2 martie 2015 https://legeaz.net/spete-penal-iccj Ș B, medicul care l-a tratat pe A  N, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare pentru favorizarea lui A  N  după tentativa de sinucidere. Decizia este definitivă. RomaniaTV.net,  2 martie 2015,

FĂT   v agresiuni asupra fătului

FOLOSIREA ABUZIVĂ A FUNCȚIEI ÎN SCOP SEXUAL   Fapta funcționarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obține favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta. Pretinderea sau obținerea de favoruri de natură sexuală de către un funcționar public care se prevalează sau profită de o situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcția deținută, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta. Dacă faptele au fost săvârşite de către personalul didactic din învăţământul universitar sau preuniversitar împotriva unui elev sau student, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

FOLOSIREA EMBLEMEI CRUCEA ROŞIE    Folosirea, fără drept, în timp de pace a emblemei sau a denumirii Crucii Roşii ori a unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei denumiri «Crucea Roşie» care constituie o imitaţie a unei asemenea embleme ori denumiri se pedepseşte cu închisoare de la două la 18 luni sau amendă. Folosirea, fără drept, în timp de război sau pe durata stării de asediu, în legătură cu operaţiunile militare, a emblemei sau a denumirii Crucii Roşii ori a unei embleme sau denumiri asimilate acesteia, precum şi folosirea oricărui semn sau oricărei denumiri care constituie o imitaţie a unei asemenea embleme ori denumiri se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.V Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie 

FOLOSIREA FUNCȚIEI PENTRU FAVORIZAREA UNOR PERSOANE   Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani.  Aceste dispoziții) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situații: a)emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b)exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Vom analiza exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.Art. 301 C. pen.  reglementează Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:(1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani. (2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situații:a)emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b)exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Fosta fomulare prevedea Art. 301: Conflictul de interese: (1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.  (2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative. Sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) este neconstituțională. și constată că sintagma “ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) C.pen., cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională. Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, Curtea constată că, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, M. Of., nr. 71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 2531 din C. pen.  din 1969, normă ce reglementa infracțiunea de conflict de interese, a noțiunii de “folos material necuvenit”, a reținut că prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului material obținut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în decizia anterior referită, conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată. Prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969 au fost preluate în art. 301 din Codul penal în vigoare, așa încât, pentru considerentele reținute în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea reține că noțiunea de folos patrimonial din cuprinsul art. 301 alin. (1) C.pen.  are în vedere orice tip de folos patrimonial și nu doar folosul patrimonial necuvenit. Cu privire la criticile de neconstituționalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituție, în care se face referire la calitatea legii, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, reM. Of., nr. 260 din 21 aprilie 2010, dacă o noțiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înțelesuri diferite, semnificația acestora în context se stabilește prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devin obligatorii pentru actele normative din aceeași materie. în același sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, M. Of., nr. 532 din 17 iulie 2014, §  31, Curtea Constituțională a statuat că o noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. Raportând cele arătate la §  anterior în privința noțiunii de „funcționar public” prevăzută de art. 301 C.pen., Curtea reține că art. 175 alin. (1) C.pen. definește funcționarul public ca fiind persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, alin. (2) al art. 175 C.pen.  prevede că este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. De aceea, având în vedere definiția dată funcționarului public în sensul Codului penal, funcționarul public prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, reM. Of., nr. 365 din 29 mai 2007, se identifică întotdeauna cu subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese, noțiunea de funcționar public, în sensul legii penale, fiind însă mai cuprinzătoare. Noțiunile de „soț”, „rudă” și „afin”, precum și cele de „raporturi de muncă” și “raporturi comerciale” nu sunt definite în cuprinsul titlului X al părții generale a Codului penal, fiind aplicabile, prin urmare, din perspectiva prevederilor art. 301 din Codul penal, definițiile date acestora în celelalte ramuri de drept și care constituie legi generale în raport cu dispozițiile dreptului penal în vigoare. Prin soți se înțelege, conform art. 258 alin. (4) din Codul civil, bărbatul și femeia uniți prin căsătorie. Rudenia firească este, potrivit art. 405 alin. (1) din Codul civil, legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, iar, potrivit alin. (2) al acestui articol, rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege. Conform art. 407 alin. (1) din Codul civil, afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț, art. 407 alin. (2) prevăzând că rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț. Având în vedere că prevederile art. 301 alin. (1) C.pen.  nu disting între rudenia firească și cea civilă, Curtea reține că norma penală criticată are în vedere oricare dintre cele două subcategorii. În privința gradului de rudenie sau de afinitate, acesta se stabilește, conform art. 406 alin. (3) din Codul civil, astfel: în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea; în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă. Noțiunea de raport de muncă este reglementată în Codul muncii, fără ca acesta să îl definească în mod expres. Din ansamblul întregii reglementări rezultă că raporturile de muncă sunt relațiile juridice care iau naștere între persoane fizice, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, după caz, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către cele dintâi, în folosul celor din urmă, care, la rândul lor, se obligă să remunereze munca prestată și să creeze condițiile necesare prestării acesteia. Existența relației de muncă nu depinde de denumirea pe care părțile o dau convenției pe care o încheie, ci de condițiile de fapt în care este prestată activitatea. Prin urmare, subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul și salariatul (angajatul). Având în vedere art. 1 din Codul muncii, raporturile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă își găsesc reglementarea de drept comun în conținutul normativ al acestui cod [conform alin. (1) al art. 1], iar celelalte categorii de raporturi de muncă sunt reglementate prin legi speciale, Codul muncii fiind aplicabil și acestora în măsura în care reglementările speciale nu conțin dispoziții specifice derogatorii [alin. (2) al art. 1]. Aceste din urmă categorii de raporturi de muncă vizează funcționarii publici, magistrații, militarii, membrii cooperatori și personalul cultelor religioase. Spre deosebire de noțiunile mai sus analizate, noțiunea de raport comercial nu mai este expres definită prin legislația în vigoare, ca urmare a abrogării, prin dispozițiile art. 230 lit. c) și i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of., nr. 409 din 10 iunie 2011, a Codicelui de comerț din 1887 și a Codului comercial Carol al II-lea, și nici nu poate fi dedusă prin interpretarea dispozițiilor civile în vigoare, întrucât aceasta este folosită într-un alt context și în mod izolat, spre exemplu, în cuprinsul prevederilor art. 2557 din Codul civil referitor la raporturile de drept internațional privat. De asemenea, art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of., nr. 696 din 30 septembrie 2011, prevede că la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma „contract comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”. Așadar, dacă până la intrarea în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011, noțiunea de „raport comercial” avea un înțeles normativ determinat și determinabil prin prisma dispozițiilor Codului comercial, în prezent această noțiune nu își mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere transformările profunde și structurale operate la nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil, acesta, atunci când se raportează la noțiuni specifice dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor termeni și noțiuni proprii dreptului pozitiv și nu prin recurgerea, fără o motivare justă, la termeni și noțiuni autonome, atunci când situația normativă nu o impune. Sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C.pen.  este lipsită de claritate și previzibilitate, nepermițând determinarea exactă a conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) C.pen. contravine principiului legalității incriminării, prevăzut la art. 1 C.pen.  și la art. 7 CEDH, și, în consecință, dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, care se referă la calitatea legii. Cu privire la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of., nr. 495 din 6 iulie 2015, §§ 24 și 25, Curtea a reținut, în privința infracțiunii reglementate la art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, M. Of., nr. 672 din 27 iulie 2005, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, că legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Prin aceeași decizie s-a constatat că, dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituțională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii” respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Totodată, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M. Of., nr. 707 din 21 septembrie 2015, §  23, Curtea Constituțională a stabilit că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil aceste cazuri. în aceste condiții, lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul textului criticat face neclare și imprevizibile condițiile restrângerii libertății individuale, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție. De altfel, marja de apreciere a legiuitorului, atunci când se pune în discuție art. 23 din Constituție, este supusă unui control strict al Curții Constituționale, fiind așadar una limitată. Sintagma „raporturi comerciale”din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, așa cum s-a arătat prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii. Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală. Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează conflictul de interese, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 308 alin. (1) C.pen., referitoare la infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane, întrucât acestea din urmă incriminează, de asemenea, fapte de corupție și de serviciu, cu referire și la art. 301 C.pen.. Instanța de contencios constituțional, admițând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, în privința sintagmei „raporturi comerciale”, se pronunță și asupra constituționalității dispozițiilor art. 308 alin. (1) C.pen., sub aspectul trimiterii din cuprinsul acestora la dispozițiile art. 301 C.pen.  Conform art. 308 alin. (1) C.pen., „dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice“. Astfel, potrivit acestei reglementări, pot avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, prevăzută la art. 301 C.pen., pe lângă funcționarii publici, definiți la art. 175 C.pen., și persoanele prevăzute la art. 308 alin. (1) din acest cod, cu diferența de regim sancționator prevăzută la art. 308 alin. (2) C.pen.. Art. 175 alin. (2) C.pen.  asimilează, sub aspectul tratamentului penal, cu funcționarii publici persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Cu titlu de exemplu, intră în această categorie profesii precum notarii publici și lichidatorii judiciari. întrucât aceștia au fost învestiți de o autoritate publică în vederea exercitării unui serviciu public sau sunt supuși controlului ori supravegherii unei autorități publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, Curtea constată că subzistă, în privința persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul lor, interesul incriminării faptelor de conflict de interese, prevăzute la art. 301 alin. (1) C.pen. Situația este însă diferită în ceea ce privește incriminarea acelorași fapte săvârșite de persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Practic, în această ultimă categorie se încadrează, spre exemplu, orice formă de societate definită prin Codul civil, Legea societăților nr. 31/1990, reM. Of., nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, sau Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, reM. Of., nr. 368 din 20 mai 2014. Infracțiunea de conflict de interese a fost reglementată pentru prima dată în legislația penală românească, într-o formă similară celei prevăzute la art. 301 din Codul penal în vigoare, prin art. 2531 din Codul penal din 1969, articol introdus în cuprinsul acestui din urmă cod prin art. 1 pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, M. Of., nr. 601 din 12 iulie 2006. Art. 258 din Codul penal din 1969 reglementa, într-un mod similar celui de la art. 308 din Codul penal în vigoare, „Fapte săvârșite de alți funcționari” în privința cărora prevedea aceeași reducere cu o treime a maximului pedepsei prevăzute de lege pentru fapta comisă, fără a include printre infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul ce puteau fi săvârșite de „alți funcționari” și pe cea de conflict de interese. Astfel, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese puteau fi funcționarii publici, în sensul art. 147 alin. 1 din Codul penal din 1969, respectiv, orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referea art. 145 din același cod, sau „funcționar” prevăzută de art. 147 alin. 2 din Codul penal din 1969, respectiv persoana menționată în alin. 1 al acestui articol, precum și orice salariat care exercita o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. Curtea reține că, de altfel, expunerea de motive a Legii nr. 278/2006 arată, referitor la incriminarea faptelor de conflict de interese, că aceasta a avut ca scop sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, își satisface interesele personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice și înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la conduita funcționarilor publici. În mod evident, au fost excluse din acest demers al incriminării faptelor de conflict de interese restul persoanelor, care își desfășoară activitatea în sistemul privat, acestea neîndeplinind atribuții publice în realizarea activităților pe care le desfășoară. Reglementarea ca subiect activ al infracțiunii de conflict de interese a unor persoane private, prin dispozițiile art. 308 C.pen., este excesivă, întrucât are loc o extindere nepermisă a forței de constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertății de acțiune a persoanelor, circumscrisă în cauză dreptului la muncă și libertății economice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens. Legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) și art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, să reglementeze infracțiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța valorii sociale care trebuie ocrotită și cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public. Prin dispozițiile art. 308 alin. (1) C.pen., sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor. Dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate astfel cum s-a arătat cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) și art. 45 din Constituție. Sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu raportare la art. 301 C.pen.  este neconstituțională. Decizia nr. 603/2015,  Monitorul Oficial cu numărul 845 din data de 13 noiembrie 2015,  § 37. Conținutul normativ al conflictului de interese din noul Cod penal este aproape identic cu cel din reglementarea anterioară, incriminarea analizată presupunând, în esență, existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public care îi influențează acestuia imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiilor conferite de legi și regulamente. Astfel, activitatea de serviciu a funcționarului public constând în îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii colective este lipsită de obiectivitate datorită interesului de natură patrimonială, ceea ce afectează în sens negativ relațiile de serviciu. Tudorel Toader ș. a,  Noul Cod Penal 2014, Hamangiu,  2014 Conflictul de interese a fost incriminat în art. 2531, introdus prin Legea nr. 286/2006. În Codul penal în vigoare s-a utilizat expresia „folos patrimonial” în loc de „folos material” ori expresia de „foloase de orice natură” în loc de „servicii sau foloase de orice natură”. Curtea Constituțională a fost sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen., pe motiv că acestea sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate. (Vasile Dobrinoiu ș. a., Noul Cod Penal comentat. Editia a III-a revazuta si adaugita,  Universul Juridic, 2016 ) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of., nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată (Decizia nr. 6/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 24.04.2017). Se impune reținerea a 5 infracțiuni de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane în sarcina inculpatului care:- în calitate de director al Teatrului “CT. N” București, a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi, a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), având ca obiect realizarea de către soția sa a spectacolului “R”, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta în cuantum total de 6.620 lei, beneficiu realizat în două tranșe; (Andrei Viorel, IUGAN Codul Penal adnotat. Partea speciala. Jurisprudenta nationala 2014-2020, Universul Juridic,   2020) Prin Decizia nr. 5/2019, Î.C.C.J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: “Prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.” Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o unică acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen. Atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune consumată). Astfel, acuzația a fost structurată ca infracțiune continuată compusă din două acte materiale constând în încheierea a două contracte cu încălcarea unor dispoziții legale, avizările la plată nefiind considerate acte materiale distincte. O astfel de ipoteză ar fi presupus o descriere a faptelor prin indicarea dispozițiilor legale încălcate în mod specific în avizarea fiecărei plăți, dar și o probațiune corespunzătoare. Așadar, avizarea plăților nu constituie o faptă autonomă cu semnificație penală, ci doar o acțiune indispensabilă consumării faptei, respectiv producerii urmării imediate, plata fiind momentul producerii pagubei care întregește conținutul constitutiv al fiecăruia dintre cele două acte materiale. (Î. C. C. J.  Secția penală,  Decizia nr. 90/A din 1 martie 2023; idem Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022Incheierea nr. 103 din 10 martie 2022Decizia nr. 14 din 03 februarie 2022 (vorbim de alin 1) Instanța de apel a reținut aceeași stare de fapt în sarcina inculpatului, ca cea stabilită de prima instanță, însă a dat o altă interpretare chestiunilor de drept pe care s-a întemeiat soluția de achitare. Astfel, cu privire la infracțiunea prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, în fapt s-a reținut că inculpatul A. în scopul obținerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, a efectuat prin intermediul societăților comerciale S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., pe care le-a înființat prin persoane interpuse și le-a administrat în fapt, un număr de 4101 de operațiuni financiare ca acte de comerț, în valoare totală de 9991946 RON, incompatibile cu funcțiile publice deținute. De asemenea, s-a reținut că activitatea desfășurată de către inculpatul A., respectiv a unor activități comerciale (tranzacții financiare), prin intermediul persoanelor angajate în cadrul S.C. B. S.R.L.,   s-a situat în alte domenii de activitate decât cele în care acesta a exercitat funcții publice și nu a avut legătură cu atribuțiile sale de funcționar public. Această împrejurare a fost apreciată de instanța de apel ca fiind lipsită de relevanță, întrucât dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 îi interziceau inculpatului să desfășoare activități remunerate sau neremunerate în mod direct sau indirect în cadrul oricărei societăți comerciale. Instanța de recurs în casație reține că potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, sunt incriminate următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a). Această din urmă condiție, de a utiliza informațiile obținute în virtutea funcției nu este atașată și variantei de la teza I a art. 12 alin. (1) lit. a) din lege. Pentru ca operațiunile financiare ca acte de comerț să poată constitui elementul material al infracțiunii, legea impune ca ele să fie incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană; prin ea înseși, simpla efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț nu determină existența elementului material al infracțiunii, efectuarea de operațiuni financiare având, așadar, relevanță penală și putând constitui elementul material al infracțiunii, numai dacă este săvârșită ca act de comerț și dacă acestea sunt incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană. Așadar, este necesar ca incompatibilitatea să rezulte din lege pentru că numai astfel ea condiționează și, deopotrivă, determină incidența elementului material al laturii obiective a infracțiunii. Pentru a stabili dacă fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, realizează tipicitatea obiectivă a infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 este necesar ca analiza să se facă prin raportare la dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției cu modificările și completările ulterioare. Aceasta întrucât modificarea legii civile prin restrângerea situațiilor care generează incompatibilități pentru funcționarii publici produce efecte și în ceea ce privește norma de incriminare prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, restrângând aria de incidență a acesteia. Astfel la momentul 2007, art. 94 din Legea nr. 161/2003 prevedea că: (1) calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât ceea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică. (2) Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, enumerate sau neremunerate, după cum urmează (…) c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată”, iar art. 96 alin. (1) din aceeași lege, stabilea că funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.” Ulterior, prin apariția Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cele două texte de lege au fost modificate, formă ce este în vigoare și în prezent. Astfel, potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public. În același timp, au fost modificate și dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 acestea statuând că (…) funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului. Instanța de recurs în casație are în vedere și prevederile art. 317 din Legea nr. 95/2006 care statuează în mod expres faptul că personalului din cadrul CNAS și caselor de asigurări, cu statut de funcționar public, îi sunt aplicabile și dispozițiile Legii nr. 161/2003, deci inclusiv dispozițiile art. 96 alin. (1) din lege. Din interpretarea art. 94 și 96 din Legea nr. 161/2003 rezultă că deținerea simultană a calității de funcționar public cu statut special și desfășurarea unei activități în sfera privată, în cadrul unei societăți comerciale private este interzisă doar dacă activitatea din mediul privat este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului. Cu alte cuvinte, nu există incompatibilitate între calitatea de funcționar public și exercitarea unor funcții sau desfășurarea unor activități în sectorul privat, în alte domenii de activitate decât cel în care funcționarul public își exercita atribuțiile prevăzute în fișa postului. În acest sens este și jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, instanța supremă statuând că “eliminarea actuală a sintagmei “sau privat” din cuprinsul art. 92 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, este corelată cu reglementarea detaliată în cuprinsul textelor ulterioare a incompatibilităților funcționarilor publici în raport cu activitățile desfășurate în structurile private”, în cauză reținându-se dispozițiile prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 că nu sunt aplicabile, întrucât “cele 4 contracte sunt tot de prestări servicii, activitățile prestate de funcționarul public fiind în legătură directă cu atribuțiile prevăzute în fișa postului, în mod similar cu contractele încheiate anterior” decizia nr. 1728/2017 (în același sens spre ex. dec. nr. 2707/2015, dec. nr. 1064/2019). Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 stabilind că interdicția se referă la orice societate comercială (și nu doar la cea din sectorul public) și, pe cale de consecință a apreciat lipsită de relevanță împrejurarea că activitatea desfășurată de către inculpatul A., în cadrul S.C. B. S.R.L și S.C. C. S.R.L. se situează în alte domenii de activitate decât cele în care acesta a exercitat funcții publice și care sunt fără legătură cu atribuțiile de funcționar public. Potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deținerea simultană a calității de funcționar public cu statut special (președinte, director general al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș) și desfășurarea unei activități în sfera privată, în cadrul unei societăți comerciale având ca obiect vânzarea de echipamente IT, mentenanța acestora și vânzarea de obiecte de papetărie și birotică, nu este de natură să genereze o situație de incompatibilitate dacă activitatea din mediul privat nu este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului. În cauză, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită cu titlu definitiv, activitatea desfășurată de către inculpatul A., prin intermediul persoanelor angajate în cadrul S.C. B. S.R.L (obiect de activitate – repararea calculatoarelor si a echipamentelor periferice) și S.C. C. S.R.L. (obiect de activitate – comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominanta de produse nealimentare), se situează în alte domenii de activitate decât cele în care inculpatul a exercitat funcții publice și nu are legătură cu atribuțiile acestuia de funcționar public. Se constată, astfel, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, împrejurare ce a condus la reținerea situației de incompatibilitate și la pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului A., deși nu era îndeplinită această condiție de tipicitate obiectivă, respectiv ca operațiuni financiare, efectuate ca acte de comerț, să fie incompatibile cu funcția. Pe cale de consecință, sub acest aspect Înalta Curte va admite recursul în casație, va desființa în parte decizia și va dispune achitarea inculpatului în baza art. 396 alin. (5) C. pr.  pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr.  pen., urmând să înlăture dispoziția de confiscare specială a sumei reținută de instanța de apel ca obținută prin săvârșirea acestei infracțiuni, măsura confiscării fiind menținută numai în limita sume de 42.844,76 RON. Sub aspectul infracțiunii de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt ca și tribunalul, respectiv că inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de președinte, director-general și ordonator de credite al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș, și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a îndeplinit cincisprezece acte prin care a obținut prin intermediul S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., administrate și controlate, în fapt, de către el, sume în valoare cumulată de 42.844,76 de RON, constând în aprobarea de achiziții de produse și servicii de la cele două societăți, în aprobarea plății acestora, sau în aprobarea atât a achiziției cât și a plății. Potrivit art. 301 alin. (1) C. pen. modificat prin pct. 1 din Legea nr. 193/2017, fapta de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, constă în fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv. Apărarea invocă pe calea recursului în casație împrejurarea că starea de fapt stabilită de instanța de apel (aceeași ca în rechizitoriu) nu se mai încadrează în prezent în tiparul infracțiunii, din conținutul constitutiv al acesteia fiind eliminată ipoteza producerii folosului patrimonial obținut prin fapta funcționarului public pentru o altă persoană din partea căreia făptuitorul beneficia de foloase de orice natură. S-a arătat faptul că inculpatul a fost acuzat că ar fi obținut foloase din partea S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., societăți care, la rândul lor, ar fi obținut anumite beneficii. Înalta Curte constată că nu aceasta este fapta pentru care a fost condamnat inculpatul. În sarcina acestuia s-a reținut că a obținut, prin intermediul S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., care în realitate îi aparțineau, pe care în fapt le administra și le controla, suma de 42.844,76 de RON, care a reprezentat valoarea totală a achizițiilor de produse și servicii pe care le-a aprobat în calitatea sa de președinte, director general și ordonator de credite al Casei de Asigurări de Sănătate. Așadar, în sarcina inculpatului nu s-a reținut că ar fi beneficiat de foloase de la cele două societăți comerciale de la care Casa de Asigurări de Sănătate Timiș a achiziționat produse și servicii, care la rândul lor au obținut foloase prin încheierea contractelor, ci pentru faptul că personal a obținut foloase patrimoniale în valoare cumulată de 42.844,76 de RON prin încheierea contractelor cu societăți care, în realitate, îi aparțineau, respectiv S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L. În consecință, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate obiectivă, fapta imputată inculpatului (Î.C.C.J. Secția penală, Decizia nr. 438/RC  din 24 noiembrie 2020,deși tot pe alin. 1) Referitor la acuzația de conflict de interese, inculpatul a susținut în principal că aceasta infracțiune a fost dezincriminată prin modificările legislative survenite. S-a susținut că pentru a realiza latura obiectivă a acestei infracțiuni inculpatul trebuia sa obțină un folos patrimonial direct pentru sine, or, în speță așa cum a rezultat din expertiza întocmită în cursul judecății, inculpatul nu a obținut niciun folos patrimonial în calitate de acționar la E. Inculpatul s-a aflat în situația prevăzuta de art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen., atunci când a inițiat expuneri de motive ori le-a susținut sau a participat la adoptarea lor, aflându-se în exercitarea unui drept recunoscut de lege, în calitatea lui de președinte al CJ Brăila. Instanța de fond a constatat că fapta inculpatului B. care,  în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila și de ordonator principal de credite, a întocmit și semnat expunerile de motive la proiectele de hotărâri privind aprobarea contribuției județului Brăila la dezvoltarea activității sportive la SC C. SA Brăila și la D., entități juridice la care avea calitatea de persoană afiliată, prin cele două societăți ale sale, F. și E., a adoptat și semnat hotărârile consiliului județean privind asocierea acestuia cu cele două entități sportive și a semnat contractele de asociere dintre Consiliul Județean Brăila și SC C. SA Brăila și la D., prin aceste activități obținând un folos patrimonial indirect, pentru sine, în suma de 1816790 RON, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, prevăzută. de art. 2531 alin. (1) C. pen. vechi. S-a reținut că inculpatul nu se găsește în situația invocată de el, cea prevăzută de art. 301 alin. (2) lit. b) teza I C. pen., întrucât textul nu sancționează activitatea prevăzută la alin. (1) doar atunci când subiectul activ s-a aflat în exercitarea unui drept recunoscut de lege, or, activitatea inculpatului nu a fost efectuată întocmai cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Astfel, exercitând atât demnitatea publică de președinte al unui consiliu județean cât și având calitatea de persoana afiliată la cele două entități sportive, prin cele două societăți comerciale F. și E., inculpatul avea obligația, conform textelor legale anterior citate, să anunțe la începutul ședinței de consiliu județean interesul personal pe care îl avea în acea problemă și eventual să se abțină de la exercitarea votului, condiții pe care inculpatul nu le-a respectat. Se poate observa așadar că noul text al art. 301 C. pen. modifică atât structura, cât și conținutul infracțiunii de conflict de interese sub aspectul întinderii incriminării. Așa cum chiar Curtea Constituțională a constatat în cuprinsul Deciziei nr. 412/2017, modificările aduse acestui text vizează sfera elementului material al laturii obiective al infracțiunii de conflict de interese, prin eliminarea din cuprinsul normei de la art. 301 alin. (1) din C. pen. a anumitor fapte ce intrau sub incidența dispozițiilor legale anterior menționate. Astfel, forma anterioară a infracțiunii avea ca element material al laturii obiective fie îndeplinirea unui act, fie participarea la luarea unor decizii – acțiuni care trebuie să se săvârșească în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Îndeplinirea unui act este o acțiune exclusiv personală a funcționarului public, în timp ce participarea la luarea unei decizii este, de regulă, un act colectiv, fiind incriminată în măsura în care prin aceasta se urmărește obținerea unui folos material. Actele pe care le îndeplinește ori deciziile la care participă funcționarul public, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, trebuie să fie acte administrative individuale sau colective, dar fără caracter normativ. Noua formă a infracțiunii exclude din sfera tipicității obiective participarea la luarea unei decizii. În speță, inculpatul B. a exercitat funcția de președinte al Consiliului Județean Brăila când s-a constatat încetarea de drept a acestei calități. Din informațiile furnizate de ONRC și din datele existente la dosarul cauzei rezultă fără echivoc că inculpatul B. avea calitatea de acționar majoritar la SC E. SA Brăila. La rândul ei, această societate este acționar majoritar în cadrul SC F. SA BrăilaPrin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a dorit să protejeze credibilitatea funcționarilor publici sancționându-i pe cei care suprapun interesele personale peste cele ale instituției publice, încălcându-și obligația de probitate.c). a treia cerință de ordin negativ este impusă de art. 301 alin. (2) noul C. pen. – obținerea folosului patrimonial să nu fie realizată în cazurile în care actul sau decizia se referă la a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.Curtea opinează că și această condiție este îndeplinită întrucât pe de o parte, inculpatul nu a participat la adoptarea unui act normativ (act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului) iar,   pe de altă parte,   acesta nu se afla în ipoteza exercitării unui drept ori îndeplinirii unei obligații. Inculpatul B. a susținut constant că a îndeplinit aceste acte în exercitarea unui drept prevăzut de lege. Este adevărat că prin această noțiune se au în vedere atât drepturile subiective, cât și prerogativele conferite de lege unei persoane. A iniția un proiect de hotărâre, a întocmi o expunere de motive pentru acel proiect, a-l susține și a vota pentru el pot constitui prerogativele conferite de lege unui președinte de consiliu județean. La fel de adevărat este însă și faptul că exercitarea acestor drepturi trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege.În ceea ce îl privește pe recurentul din prezenta cauză, Curtea de apel a reținut că inculpatul B. nu a acționat în aceste limite câtă vreme a uzat de pârghiile oferite de lege (statutul său) pentru a-și produce, indirect, un folos patrimonial.Cât privește îndeplinirea unei obligații – Curtea nu a identificat vreun text de lege care să impună inculpatului obligația imperativă de a finanța activitatea unor cluburi sportive. Apreciem că aceasta era mai degrabă o posibilitate pe care Consiliul Județean, prin președintele său, o avea în funcție de multe variabile printre care, cea mai importantă era existența unor disponibilități bugetare. Împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive, semnarea contractelor de asociere).Față de cele expuse mai sus, în ceea ce îl privește pe recurentul din prezenta cauză, Curtea de apel a reținut că nu se impune achitarea inculpatului B. pentru vreunul dintre temeiurile de drept invocate în apărare (art. 16 alin. (1) lit. b), c) sau d C. pr.  pen.).Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o conduită corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice, abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, un anumit avantaj patrimonial. Deși se consumă în momentul obținerii folosului patrimonial, infracțiunea de conflict de interese nu este una de prejudiciu întrucât în definiția ei nu este prevăzută o astfel de condiție de tipicitate.În acest sens, însăși Curtea Constituțională a arătat în considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 (M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014): “conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.” Infracțiunea de conflict de interese este prin urmare o infracțiune de pericol prin faptul că, urmare a săvârșirii unei asemenea infracțiuni, instituția publică este prejudiciată și, deși textul nu impune o asemenea condiție de tipicitate, se poate interpreta că legiuitorul a dorit să evite dificultățile de a proba existența unui prejudiciu instituției publice. Totodată, prin fapta comisă, se instaurează neîncrederea în obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public, existând suspiciunea de fraudă, se decredibilizează instituția din cauza incapacității ei de a selecta cu rigoare persoana funcționarului public, în care cetățeanul să aibă deplină încredere și să privească actele și deciziile sale fără îndoială și rezerve. De aceea, pentru realizarea elementului material al acestei infracțiuni nu este nevoie de producerea unei pagube, ci doar de obținerea unui folos patrimonial, pentru sine, pentru familie etc., folos care nici măcar nu trebuie să fie injust. Urmarea imediată a săvârșirii infracțiunii de conflict de interese constă în afectarea relațiilor de serviciu și crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de serviciu în cadrul unei autorități publice, instituții publice sau altă persoană juridică de interes public. Starea de pericol se realizează prin îndeplinirea de către funcționarul public a unor acte care facilitează obținerea unui folos patrimonial pentru sine sau pentru o persoană cu care făptuitorul se află într-o relație specială prevăzută în textul legal.Recurentul a apreciat că se impune realizarea unei noi analize a criteriilor care trebuie avute în vedere la aplicarea legii penale mai favorabile. În acest sens, s-au arătat următoarele:- condițiile de incriminare sunt mult mai restrânse, rămânând sub aspectul laturii obiective doar îndeplinirea unui act de funcționarul public, prin care acesta a obținut un folos patrimonial pentru sine, soț sau rudă de gradul II. Prin prisma acestui criteriu, recurentul a apreciat că în mod greșit instanța de control judiciar și cea de fond au reținut că legea penală anterioară este mai favorabilă, întrucât actuala lege penală a stabilit fără echivoc și limitat condițiile incriminării doar pentru o singură activitate și nu pentru mai multe, ca în textele penale anterioare celui actual;  numărul de cauze care înlătură sau exclud răspunderea penală a crescut în actuala reglementare față de textele din codurile penale anterioare, în sensul că se mai adaugă încă o cauză de nerăspundere penală, compatibilă cu reglementarea din art. 21 alin. (1) din C. pen., și anume art. 301 alin. (2) lit. b) din C. pen., în care se arată că nu operează răspunderea penală a funcționarului public dacă actul sau decizia se referă la “exercitarea unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea limitelor și condițiilor prevăzute de aceasta”. Această clauză de excludere a responsabilității penale este specifică și speței de față, pe care instanța de control judiciar în mod nejustificat a considerat-o inaplicabilă, pentru că a ales versiunea de aplicare a C. pen. din 1969;Apărarea a arătat că prin aceleași “acte”, în opinia Parchetului, dar și a celor două instanțe, de fond și de apel, s-au săvârșit atât infracțiunea de abuz în serviciu, cât și cea de conflict de interese, însă au fost tratate penal diferit în sensul că acestea sunt legale la infracțiunea de abuz în serviciu și ilegale la infracțiunea de conflict de interese. În sensul acestei afirmații, recurentul a apreciat că au semnificație considerentele deciziei recurate, referitor la menținerea soluției de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu și de respingere a apelului Parchetului, cu motivarea de la pag. 39 din decizie: “(…) în deplin acord cu prima instanță, Curtea apreciază că în privința celor doi inculpați nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu – nefiind identificată o omisiune de îndeplinire ori o îndeplinire defectuoasă a unui act prin încălcarea legii, de către funcționarul public.”În acest mod este validată și soluția instanței de fond, din decizia recurată, astfel: “În concluzie, cu privire la acuzația de abuz în serviciu, prima instanță a reținut că actele îndeplinite de inculpatul B. în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila și ca ordonator principal de credite s-au efectuat cu respectarea legii, finanțarea celor două entități sportive s-a făcut în baza contractelor de asociere probate prin hotărâri ale consiliului județean și cu respectarea dispozițiilor care reglementează finanțele publice, toate hotărârile de consiliu județean au fost luate de către toți consilierii județeni în plenul său și nu a fost identificată vreo dispoziție într-o lege, ordonanță de urgență, sau ordonanță a guvernului încălcată de acest inculpat”.Criticile referitoare la faptul că actul de conduită ce a stat la baza conflictului de interese avea o natură legală deoarece instanțele au pronunțat soluții de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu al cărei element material este reprezentat, de asemenea, de un act de serviciu sunt nefondate.Astfel, potrivit situației de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel, inculpatul B. în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila, a inițiat, a susținut și argumentat, a supus votului hotărâri prin care cele două cluburi sportive, SC C. SA Brăila și D., primeau finanțări din partea instituției publice pe care acesta o conducea. Analiza textelor de lege citate mai sus, cu privire la evoluția legislativă a incriminării conflictului de interese arată că orice decizie a funcționarului public luată chiar ca urmare a atribuțiilor ce îi revin potrivit funcției pe care o deține în acel moment și cu respectarea condițiilor de formă pentru actul exercitat, în urma căreia se obține un folos material, poate fi calificată ca infracțiune astfel că sub acest aspect nu va putea fi primită apărarea inculpatului în sensul că de vreme ce actele sale au fost considerate legale în conținutul infracțiunii de abuz în serviciu, ele nu puteau conduce la săvârșirea unei alte infracțiuni. Constatarea legalități operațiunilor contabile de angajare, lichidarea, ordonanțare și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale nu afectează conținutul infracțiunii de conflict de interese deoarece astfel cum a reținut instanța de apel: Infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 în C. pen. actual are corespondent în infracțiunea veche prev. de art. 301 C. pen., (anterior modificării prin Legea nr. 193/2017), dar și în vechiul C. pen., art. 2531, schimbările intervenite în modul de formulare a textului de incriminare nefiind de natura a modifica, în vreun fel conținutul constitutiv al infracțiunii, de esența faptei fiind existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public, care îi influențează acestuia imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiunilor conferite de legi.Contrar celor susținute de apărare, în cazul abuzului în serviciu se incriminează încălcarea îndatoririlor de serviciu, condițiile și forma de exercitare sunt contrare legii (prevalează în incriminare faptul că actul însuși este nelegal), iar în cazul conflictului de interese se incriminează folosirea în interes personal a îndatoririlor de serviciu prevăzute de lege, folosirea îndatoririlor în forma permisă de lege, dar contrar scopului prevăzut de lege (prevalează în incriminare sursa actului care este un interes personal și nu exercitarea funcției publice).Sursa ilicitului penal în cazul abuzului în serviciu este caracterul nelegal al actului de conduită, faptul că este contrar legii (sursa ilicitului provine/ia naștere doar din actul de conduită, din contrarietatea acestuia cu atribuțiile de serviciu prevăzute de lege sau cu forma prevăzută de lege), pe câtă vreme în cazul conflictului de interese sursa ilicitului ia naștere din folosirea atribuțiilor prevăzute de lege pentru funcția publică respectivă și din folosirea formei prevăzute de lege pentru exercită atribuțiilor respective, în interes personal. Infracțiunea de conflict de interese nu presupune îndeplinirea defectuoasă a unui act, ci îndeplinirea unei atribuții de serviciu, conferite de lege cu încălcarea condițiilor de obiectivitate.Apărarea a invocat o interpretare contrară § 82 din Decizia CCR nr. 405/2016. §  82 din Decizia CCR nr. 405/2016, invocat de apărare are următorul conținut.  În continuare, în ceea ce privește critica potrivit căreia termenul “act” folosit în cuprinsul textului de lege criticat este lipsit de previzibilitate și claritate, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, referitor la termenul “act”, Curtea observă că doctrina este unanimă în a considera că acesta este folosit în cadrul infracțiunii în cauză în înțelesul de operație care trebuie efectuată de funcționar (sau alt salariat) potrivit solicitării făcute de o persoană și conform atribuțiilor sale de serviciu. Solicitarea adresată serviciului respectiv poate privi constatarea unui act juridic ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri și alte operații date în competența unui serviciu. Astfel, noțiunea de “act” din cadrul dispoziției criticate se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcționarul public, în accepțiunea art. 175 din C. pen., le are potrivit legii, în accepțiunea dată de instanța de contencios constituțional . Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia în cuprinsul dispozițiilor art. 297 din C. pen. nu se menționează dacă “actul” care trebuie îndeplinit se circumscrie unui act licit sau ilicit. Curtea constată că, astfel cum s-a arătat anterior, “actul” la care face referire textul de lege criticat se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu pe care funcționarul public le are. Astfel, situația premisă este cea a obligației îndeplinirii unui act licit, atribuția de serviciu/îndatorirea pe care funcționarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate. Situația premisă în structura infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în prealabila existență a unui serviciu având competența de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârșirea abuzului. În cadrul acestui serviciu care constituie situația premisă își exercită atribuțiile funcționarul care comite abuzul.Interpretarea instanței de apel nu contravine deciziei Curții Constituționale. De exemplu, achitarea pentru infracțiunea de abuz în serviciu nu va produce efecte asupra infracțiunii de conflict de interese atunci când abuzul vizează participarea la decizia colectivă și actele încheiate ulterior acesteia, iar condamnarea pentru infracțiunea de conflict de interese doar actele de conduita proprii inculpatului anterioare deciziei colective.Faptul că Hotărârile Consiliului Județean Brăila de finanțare a celor două entități sportive au respectat condițiile de legalitate, în considerarea competenței pe care legea o conferă acestei entități, iar actele întocmite de inculpatul B. intra în sfera atribuțiunilor de serviciu nu înlătură infracțiunea de conflict de interese. Aceste considerații nu exclud infracțiunea de conflict de interese având în vedere că elementele de tipicitate nu se referă nici la excluderea din sfera competențelor legale a actului de conduită imputat și nici strict la acordarea finanțării de către Consiliul Județean, ci la modul în care a fost determinată conduita consiliului județean, prin actul inculpatului și în favoarea acestuia.În ceea ce privește existența unui act permis de lege, în acord cu instanța de fond și cea de apel, se reține că nu există o dispoziție legală care să-l fi obligat pe inculpat să acționeze în sensul sesizării Consiliului Județean. Astfel cum a reținut instanța de apel, în exercitarea conduitei sale inculpatul a avut posibilitatea de a alege dacă să inițieze acele hotărâri sau nu, astfel că doar acestea pot face parte din conflictul de interese nu și conduita ulterioară de participare la luarea unei decizii, respectiv punere în aplicare a deciziilor Consiliului Județean.Analiza textelor de lege mai sus evocate, în considerentele instanței de apel, impune concluzia potrivit căreia în cazul în care actul funcționarului public, prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, a fost emis în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta, fapta este una justificată, în sensul art. 21 alin. (1) C. pen., dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen. care incriminează folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane nefiind aplicabile.Altfel spus, atunci când actul este obligatoriu pentru funcționarul public competent a-l emite, fiind impus de o normă juridică, funcționarul public nu face altceva decât să îndeplinească o obligație impusă de lege, așa încât, dacă la emiterea actului sunt respectate condițiile și limitele prevăzute de acea lege, fapta sa nu mai constituie infracțiune. Nu aceasta este situația din speță, inculpatul putând să aleagă dacă să solicite sau nu susținerea financiară a celor două cluburi sportive.Astfel nu orice omisiune de a proceda în acest sens atrage răspunderea penală. Este cazul omisiunii funcționarului public de a se abține de la îndeplinirea unui act pentru sine prin care nu s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial ori cazul omisiunii de a se abține de la îndeplinirea unui act emis în cadrul unei proceduri nesusceptibile, nici măcar aparent, de a avea caracter favorizant ori chiar susceptibile de un astfel de caracter, folosul urmărit este nepatrimonial. Nu în toate situațiile în care funcționarul public îndeplinește un astfel de act acesta își folosește funcția pentru favorizarea unei persoane. O astfel de procedură favorizantă este exclusă în ipoteza în care funcționarul public (mai exact autoritatea/instituția publică în reprezentarea căreia funcționarul are competența de a emite actul) nu are un drept de apreciere asupra posibilității de a emite sau nu actul sau decizia sau asupra condițiilor și limitelor în care o poate face. Când nu este la latitudinea autorității/instituției publice să emită sau nu actul sau decizia și nici să stabilească limitele și condițiile în care să emită un astfel de act sau decizie, toate aceste elemente fiind impuse de lege, îndeplinirea actului în forma și conținutul impus de norma legală devine imperativă, iar procedura (ea însăși prevăzută de norma legală) nu mai poate fi catalogată ca favorizantă. Într-o astfel de ipoteză, orice funcționar competent să emită actul din cadrul autorității/instituției publice respective ar avea aceeași obligație de a emite actul sau decizia, în aceleași condiții și limite.Nu aceasta este situația de fapt din speța de față, curtea de apel reținând următoarele: Curtea opinează că și această condiție este îndeplinită întrucât pe de o parte, inculpatul nu a participat la adoptarea unui act normativ (act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului) iar pe de altă parte acesta nu se afla în ipoteza exercitării unui drept ori îndeplinirii unei obligații.Inculpatul B. a susținut constant că a îndeplinit aceste acte în exercitarea unui drept prevăzut de lege. Este adevărat că prin această noțiune se au în vedere atât drepturile subiective, cât și prerogativele conferite de lege unei persoane. A iniția un proiect de hotărâre, a întocmi o expunere de motive pentru acel proiect, a-l susține și a vota pentru el pot constitui prerogativele conferite de lege unui președinte de consiliu județean. La fel de adevărat este însă și faptul că exercitarea acestor drepturi trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege.Inculpatul B. nu a acționat în aceste limite câtă vreme a uzat de pârghiile oferite de lege (statutul său) pentru a-și produce (…) un folos patrimonial.Cât privește îndeplinirea unei obligații – Curtea nu a identificat vreun text de lege care să impună inculpatului obligația imperativă de a finanța activitatea unor cluburi sportive. Apreciem că aceasta era mai degrabă o posibilitate pe care Consiliul Județean, prin președintele său, o avea în funcție de multe variabile printre care, cea mai importantă era existența unor disponibilități bugetare.Împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive (…).Din cele ce preced, rezultă că inculpatul a depășit o conduită obligatorie prin sesizarea Consiliului Județean, condițiile și limitele prevăzute de normele legale nu impuneau conduita respectivă și lăsau actul de conduită la aprecierea inculpatului.În ceea ce privește conținutul actului de conduită imputat și, respectiv concordanța cu elementele de tipicitate, din examinarea celor reținute de instanța de apel rezultă că a fost analizată conduita inculpatului vizând decizia colectivă, iar actele reținute pentru condamnare exced acestei conduite și au în vedere acte proprii anterioare deciziei colective.Recursul în casație nu poate conduce la o soluție de achitare atunci când, deși unele dintre actele de executare nu mai sunt în sfera ilicitului penal, instanța de apel a reținut în acuzația care a condus la condamnare, astfel cum este cazul în speța prezentă, și acte care rămân în continuare incriminate. S-a apreciat astfel de către instanța de apel că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de conflict de interese întrucât a realizat, cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția), ambele variante normative ale elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese/folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:- îndeplinirea unui act (care cuprinde atât întocmirea/confirmarea unui act juridic, cât și efectuarea unei acțiuni care se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor funcționarului public și este distinctă de noțiunea de act administrativ):- a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive;- a întocmit expunerile de motive (motivând necesitatea adoptării proiectului de hotărâre).S-a apreciat astfel că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de conflict de interese întrucât a realizat, cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția), ambele variante normative ale elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese/folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:- îndeplinirea unui act (care cuprinde atât întocmirea/confirmarea unui act juridic, cât și efectuarea unei acțiuni care se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor funcționarului public și este distinctă de noțiunea de act administrativ):- a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive;- a întocmit expunerile de motive (motivând necesitatea adoptării proiectului de hotărâre). Din cele reținute de instanța de apel rezultă că sunt întrunite în cauză și cerințele elementului material existând o concordanță cu elementele de tipicitate. a. actul îndeplinit/decizia la care a participat funcționarul public să intre în sfera atribuțiilor sale de serviciu, ceea ce înseamnă că îndeplinirea actului sau participarea la luarea deciziei intră în competențele funcției – textele de lege enunțate anterior confirmă că inculpatul B. a acționat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu;b. actul îndeplinit/decizia la care a contribuit făptuitorul să determine obținerea unui folos patrimonial pentru sine întrucât, prin finanțarea obținută din partea CJ Brăila, cele două cluburi sportive precum și societățile acționare au fost scutite de un efort financiar – prin actele inculpatului acestea obținând un folos patrimonial precum și folosința gratuită a unui autoturism.Chiar dacă sub aspectul atribuțiilor de serviciu inculpatul a acționat în limita prevederilor legale, nu poate fi înlăturat faptul că acesta a folosit instituția publică și fondurile de care dispunea pentru a procura un folos patrimonial unor cluburi sportive și propriei persoane în calitatea de acționar majoritar la o societate comercială.Prin folos patrimonial se înțelege orice avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii, amânarea unor datorii, folosirea gratuită a unor bunuri, prestării de servicii gratuite, etc.). Instanța de apel a reținut și că faptul că în noua reglementare a fost eliminată sintagma referitoare la modul în care poate fi obținut folosul material – “direct sau indirect” – nu are nicio relevanță ba dimpotrivă, extinde sfera modalităților în care poate fi obținut acest folos.Chiar dacă instanța de apel se referă și la încheierea propriu zisă a contractelor sau participarea la luarea unei decizii, excluderea acestora din sfera ilicitului penal nu produce efecte asupra existenței infracțiunii având în vedere toate celelalte elemente de fapt (inițierea proiectelor, întocmirea expunerii de motive) reținute de instanța de apel. Nu este rolul instanței de recurs în casație să analizeze consistența tuturor argumentelor instanței de apel, ci doar să verifice dacă din considerentele deciziei recurate a rezultat corespondența actului de conduită imputat cu elementele de tipicitate decurgând dintr-o lege în vigoare care nu a fost astfel modificată încât să afecteze chiar conținutul acestora, în sensul înlăturării lor. O dezincriminare parțială nu conduce la achitarea întregii conduite atunci când actul reținut în acuzație cuprinde și elemente care continuă să fie incriminate.Termenul de act este folosit în descrierea faptei de conflict de interese în sensul de operație care trebuie efectuată de funcționarul public, conform atribuțiilor acestuia de serviciu și poate consta, spre exemplu, în întocmirea unui înscris, în elaborarea unor acte juridice, în efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau a altor activități date în competența unui serviciu al persoanei juridice de drept public.Spre deosebire de îndeplinirea unui act care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuții de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane (spre exemplu, o comisie sau un consiliu de administrație).Curtea de Apel a considerat că împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive, semnarea contractelor de asociere).În acord cu cele expuse mai sus și care se regăsesc în decizia recurată, în opinie majoritară, se consideră nefondate criticile formulate în recurs în casație.Față de cele arătate și în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, în opinie majoritară, apreciază că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare. În mod concret, instanța de apel a reținut că inculpatul B. a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive, a întocmit expunerile de motive, argumentând necesitatea adoptării lor și a sesizat Consiliul, astfel încât cele două cluburi sportive au primit finanțare de la Consiliul Județean.Instanța de apel a stabilit că inculpatul avea interes personal de natură patrimonială în problema finanțării celor două cluburi sportive. Prin incriminarea faptei de conflict de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de către un funcționar public activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice; relațiile sociale cu privire la corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu presupune și abținerea acestuia de la luarea oricărei decizii de natură să-i confere un anumit avantaj material.Dispozițiile legale aplicate de inculpat nu vizează drepturi incidente în cazul fiecărei persoane, ci au în vedere o puternică componentă de apreciere subiectivă vizând luarea hotărârii persoanele a inculpatului de a adopta sau nu conduita respectivă și anume dacă să sesizeze sau nu Consiliul. Prin urmare, se poate spune că emiterea respectivelor dispoziții s-a realizat în cadrul unei proceduri favorizante, inculpatul fiind în situația de a aplica discreționar sau selectiv aceste dispoziții. Inculpatul nu a avut o atitudine pasivă, ci dimpotrivă a contribuit la adoptarea actului prin care el a obținut un folos patrimonial, existând un act de înlesnire a acestuia, prin sesizarea Consiliului Județean. În speță nu au fost acceptate pasiv beneficii patrimoniale, ci a fost determinată de către inculpat acordarea acestora prin intermediul Consiliului Județean.Referitor la infracțiunea pentru care a fost condamnat, folosul patrimonial, respectiv profitul, nu se obține prin participarea la circuitul economic, componentă cu un puternic caracter aleatoriu, ci prin semnarea actelor de sesizare a Consiliului județean, care a fost folosit ca un instrument de către inculpat. Faptul că inculpatul a semnat actele anterioare sesizării Consiliului Județean reprezintă deci declanșarea procesului cauzal respectiv astfel încât prin semnarea actelor să se producă un folos patrimonial către sine.În acord cu instanța de apel, în opinie majoritară, apreciază că inculpatul, deși sub aspectul atribuțiilor de serviciu a acționat în limita prevederilor legale, a folosit instituția publică și fondurile de care dispunea pentru a procura un folos patrimonial unor cluburi sportive și propriei persoane în calitatea de acționar majoritar la o societate comercială.Ca atare, inculpatul B. a fost condamnat pentru fapta proprie și nu pentru deciziile Consiliului Județean Brăila.Având în vedere situația de fapt reținută în cauză, corespondența și susținerea acesteia de probatoriul administrat, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că fapta recurentului inculpat, în modalitatea în care a fost săvârșită, nu a fost dezincriminată, motiv pentru care va respinge recursul în casație formulat de inculpatul B. (Î.C.C.J. Secția penală,Decizia nr. 63/RC  din   18 februarie 2020).Ne apropiem de cirsumstanțierea limitei răspunderii penale. Normal că pentru o faptă proprie, întotdeauna  sub aspectul atribuțiilor de serviciu se  acționează în limita prevederilor legale, – aceasta duce și la critica motivării deciziei   Problema nu e de vreo dezincriminare. Când exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta exonerează de rărpundere? De fapt,  când RESPECTAREA CONDIȚIILOR ȘI LIMITELOR PREVĂZUTE DE lege ar exonera? După ei,  „pentru a procura un folos patrimonial” ar fi suficient. La o citire a textului așa ar fi! Atunci incriminarea este suficientă: existența folosului. E logic. Dar legiuitorul a adăugat textul lit. b) cu un sens juridic. Ca textul să fie aplicabil ! Ce a vrut legiuitorul, cum trebuie să se aplice ? În concluzie, are aplicabilitate art.301 alin. (2) lit. b) când este exclusă reținerea art. 297 C. pen. sau a art. 12 din Legea nr. 78/2000. Este exclusă exonerarea de pedeapsă prin aplicarea art.301 alin.(2) lit. b) C. pen. fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice sau dacă  faptele sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a).Este inaplicabil lit. b) dacă fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Este exclusă exonerarea de pedeapsă prin aplicarea art.301 alin.(2) lit.b) C. pen. dacă există orice folos patrimonial. Just sau injust. Dacă  activitatea din mediul privat nu este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului etc. Este vorba,  așadar,  de situațiile în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată,  cu încălcarea obligației de probitate.Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art.20 pct.7 C. pen. spaniol, art.51 C. pen. italian, art.36 C. pen. portughez etc.). (Expunerea de motive;  Dorin Ciuncan. com) Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.Se exclude răspunderea penală în sensul art. 21 alin. (1) C. pen.,  este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.Atât timp cât există art. 21 C. pen.,  formularea lit. b) a alin. 2 din art. 301 C. pen. este redundantă. Dispoziția din art. 21 NCP nu are echivalent în vreun text din partea generală a Codului penal din 196958, însă își găsește precedent (parțial) în sistemul de drept penal român mai vechi (Codul penal din 1936, Codul penal din 1864). Legiuitorul penal autohton din 1968 a apreciat că evidența împrejurării potrivit căreia o faptă permisă sau impusă de lege ori ordonată legal de autoritatea ierarhic superioară nu poate constitui infracțiune în aceste condiții (chiar dacă, în afara lor, ea corespunde unei norme de incriminare) se impunea de la sine, în mod firesc, cu o asemenea putere încât nu mai era necesară reglementarea sa expresă. Rezolvările teoretice/practice oscilau, în asemenea ipoteze, între a considera fie că fapta concret săvârșită nu era prevăzută în legea penală, fie că îi lipsea pericolul social concret. (Tudorel Toader ș. a., Noul Cod Penal, Hamangiu,  2014). Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și “ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de Codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art. 20 pct. 7 C. pen. spaniol, art. 51 C. pen. italian, art. 36 C. pen. portughez etc.). (Puscasu Voicu Ionel,   Cristinel Ghigheci Codul penal adnotat. Vol.  1 – Partea Generala , Universul Juridic,  2021). În dreptul roman,  executarea legii înlătura răspunderea penală,  juris executio non habet injuriam,  ordinul autorității apără de pedeapsă. În dreptul roman,  inferiorul nu era însă apărat de pedeapsă,  atunci când ilegalitatea ordinului rezulta din gravitatea faptului, atrocitatem facinoris. Ceea ce legea permite sau ordonă,  încetează de a mai fi ilicit ( V. Dongoroz,  Drept penal, București,  1939,   p. 465). Ilegalitatea actului să nu fie vădită. În codul din 17 martie 1936, Art. 137 reglementa Ordinul legii și comanda autorității legitime drept cauze justificative (Ionescu-Dolj,  Originea textului,   Traian Pop,  Comentare,  în „Codul penal Carol II adnotat”,  de C. Rătescu ș. a., vol I,  Partea generală,  Socec, 1937,  pp. 342-345Nu se socotește infracțiune: faptul impus sau autorizat de lege, dacă este executat în condițiile ei, precum și faptul care a fost săvârșit de organul competent, în virtutea unui ordin de serviciu, dacă acel ordin este dat, în formele legale, de autoritatea competentă și dacă nu are caracter vădit ilegal.Când executarea unui ordin de serviciu constituie o infracțiune, șeful sau superiorul care a dat ordinul se pedepsește ca autor al acelei infracțiuni împreună cu acela care a executat ordinul.Acela care a executat ordinul este scutit de pedeapsă, în caz când nu a avut posibilitatea să aprecieze legalitatea ordinului.   V funcționar public

FOLOSIREA INSTRUMENTELOR FALSE   Folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317 se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

FOLOSIREA PROSTITUȚIEI INFANTILE   Întreţinerea oricărui act de natură sexuală cu un minor care practică prostituţia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Conform art. II din Legea nr. 217/2020, prin excepție de la prevederile art. 9 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru faptele prevăzute la art. 218-220, art. 221 alin. (1)-(21), art. 2221, art. 2161 și art. 374 alin. (1) și (11) din Legea nr. 286/2009,  legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română indiferent de pedeapsa prevăzută de legea română, chiar dacă fapta nu este prevăzută ca infracțiune de legea penală a țării unde aceasta a fost săvârșită.( Legea 217/2020 )

FOLOSIREA SERVICIILOR UNEI PERSOANE EXPLOATATE   Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul știe că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

 FOLOSIREA UNUI MINOR ÎN SCOP DE CERȘETORIE   Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezența unui minor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

FONDUL PROPRIETĂȚII DE STAT  v confiscarea extinsă  

FONDURI   v deturnarea de fonduri  

Fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă .

FRAUDA INFORMATICĂ   Introducerea, transmiterea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

  FRAUDA LA VOT   Fapta persoanei care votează: fără a avea acest drept; de două sau mai multe ori; prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător. Cu aceeași pedeapsă se sancționează utilizarea unei cărți de alegător sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.

FRAUDA LA VOTUL ELECTRONIC   Tipărirea și utilizarea de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.

FRAUDAREA CREDITORILOR   v  abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor  

 FRAUDE COMISĂ PRIN SISTEME INFORMATICE ȘI MIJLOACE DE PLATA ELECTRONICE   v Frauda informatică,  Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos,   Operațiuni ilegale cu instrumente de plată fără numerar,  Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos,  Sancționarea tentativei

FRONTIERA DE STAT   v infracțiuni privind frontiera de stat   v Trecerea frauduloasă a frontierei de stat,  Traficul de migranți,  Facilitarea șederii ilegale în România,  Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României

FRONTIERA DE STAT v infracțiuni privind frontiera de stat, Trecerea frauduloasă a frontierei de stat,  Traficul de migranți,  Facilitarea șederii ilegale în România,  Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României

FUNCȚIONAR PUBLIC   în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 C.pen., respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile art. 289 alin. (1) C.pen., se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) C.pen.  sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) C.pen.,  Î.C.C.J. stabilește că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. (M. Of. nr. 24 din   13 ianuarie 2015). Prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “dacă în sensul legii penale, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este funcționar public în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal sau în accepțiunea art. 175 alin. (2) C.pen. “,  Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală Stabilește că profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. (M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017). Prin Decizia nr. 37 din 8 iunie 2022 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Dacă persoana care deține o funcție de conducere în cadrul unui partid politic are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 1  C.pen.  de la 1968, art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal actual sau ale art. 175 alin. (2) din Codul penal actual“,  Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că: “Persoana care deține o funcție de conducere în cadrul unui partid politic are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 1 C.pen.   de la 1968. Persoana care deține o funcție de conducere în cadrul unui partid politic nu are calitatea de funcționar public potrivit dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a și ale art. 175 alin. (2) C.pen..” (M. Of. nr. 1031 din   24 octombrie 2022). Prin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 alin. (1) și (2) C.pen.  privind funcționarii publici, respectiv dacă expertul judiciar este funcționar public în sensul alin. (1) ori alin. (2 Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că expertul tehnic judiciar este funcționar public în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal. (M. Of. nr. 766 din   22 octombrie 2014). Prin Decizia nr. 18 din 30 mai 2017 cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă, în sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C.pen., Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că: În sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C.pen. (M. Of. nr. 545 din  11 iulie 2017). Prin Decizia nr. 13 din 7 mai 2020 referitoare la dezlegarea unei chestiuni de drept privind interpretarea art. 308 alin. (1) C.pen.  raportat la art. 175 alin. (2) teza a II-a din Codul penal raportat la art. 175 alin. (2) C.pen.,  Î.C.C.J.  Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept stabilește că: Întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale nu are, în sensul dispozițiilor art. 308 alin. (1) C.pen., calitatea de persoană care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen., în raporturile cu întreprinderea individuală. În cazul în care întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale exercită un serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) C.pen. (M. Of. nr. 721 din 11 august 2020). Notarul public este, în sensul legii penale, funcționar public (art.175 al.2 C.pen.) și, cu privire la sumele susmenționate avea calitatea de gestionar, astfel că are calitatea de subiect activ calificat al infracțiunii de delapidare prevăzută de art.295 C.pen. Prin nedeclararea în mod conștient, așa cum s-a arătat, a unor sume considerabile reprezentând impozitelor aferente veniturilor rezultate din transferul proprietăților imobiliare și însușirea acestora în interes propriu, inculpata a realizat acte materiale specifice elementului material al laturii obiective a infracțiunii de delapidare, fiind deplin conștientă (inculpata este o persoană cu o pregătire superioară și îndeplinea un serviciu de interes public ce implică cunoașterea normelor legale ce-i guvernează activitatea, precum și a normelor legii penale) de natura ilicită a faptelor sale și de urmările acestora, astfel că este îndeplinită și condiția de incriminare ce ține de latura subiectivă a infracțiunii, inculpata acționând cu intenție directă.( de exemplu,  Notarul public este, în sensul legii penale, funcționar public (art.175 alin.2 C.pen.) și, cu privire la sumele susmenționate avea calitatea de gestionar, astfel că are calitatea de subiect activ calificat al infracțiunii de delapidare prevăzută de art.295 C.pen. Prin nedeclararea în mod conștient, așa cum s-a arătat, a unor sume considerabile reprezentând impozitelor aferente veniturilor rezultate din transferul proprietăților imobiliare și însușirea acestora în interes propriu, inculpata a realizat acte materiale specifice elementului material al laturii obiective a infracțiunii de delapidare, fiind deplin conștientă (inculpata este o persoană cu o pregătire superioară și îndeplinea un serviciu de interes public ce implică cunoașterea normelor legale ce-i guvernează activitatea, precum și a normelor legii penale) de natura ilicită a faptelor sale și de urmările acestora, astfel că este îndeplinită și condiția de incriminare ce ține de latura subiectivă a infracțiunii, inculpata acționând cu intenție directă – Curtea de Apel Bacău, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, Sentința Penală nr. 130 din 12 decembrie 2018). Conform art. 54 din Legea nr. 188/2000, în desfășurarea actelor de executare într-un dosar, executorul judecătoresc era obligat să respecte prevederile Codului de procedură civilă și ale legilor speciale aplicabile în materia contenciosului administrativ (dat fiind că titlul executoriu era o hotărâre pronunțată în această materie), acestea fiind atribuții de serviciu instituite prin lege. Conform art. 2 alin. 1 din același act normativ, executorul este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, având calitatea de funcționar public conform art. 175 alin. 2 noul C.pen. , în consecință putând fi subiect activ al infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzute de art. 297 Noul C.pen. .( Curtea de Apel București  Secția a II- a Penală, Sentința penală nr. 261 /F din 26 noiembrie 2018). Calitatea de funcționar public prevăzută de art.175 alin. l lit. c C.pen.  a inculpatului este atrasă de faptul că a ocupat, la data comiterii faptelor, funcția de pădurar în cadrul Ocolului Silvic,   aparținând Direcției Silvice,   unitate fără personalitate juridică a Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, regie autonomă de interes național conform H. G.  nr.229/2009. Agravanta prev. de art.7 lit. c  din Legea 78/2000 este atrasă de obligația inculpatului, potrivit fișei postului și dispozițiile Legii 46/2008, de a întocmi procese verbale de constatare a contravențiilor și infracțiunilor (Curtea de Apel Cluj,Secția Penalăși de Minori, Decizia Penală nr. 448/Adin  22 martie 2017). Dispozițiile art. 277 alin. (2) din C. pen. prevăd că Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluție de netrimitere în judecată ori de soluționare definitivă a cauzei, de către un funcționar public care a luat cunoștință de acestea în virtutea funcției, se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. În ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de compromitere a intereselor justiției, se constată că elementul material al acesteia constă într-o dezvăluire ce a fost realizat de către inculpat prin expunerea pe Facebook a ordonanței organului de urmărire penală. Această dezvăluire a fost făcută fără drept, deoarece reprezentantul autorității căreia i s-a transmis ordonanța nu avea dreptul de a dezvălui conținutul dosarului de urmărire penală. Instanța de control judiciar constată că ordonanța ce a fost dezvăluită reprezintă un înscris oficial, în sensul dispozițiilor prevăzute de art. 178 din C. pen., fiind un înscris care emană de la o autoritate publică, iar acest înscris a fost dezvăluit de către un funcționar public în sensul legii penale, inculpatul fiind primarul comunei Ș, deci o persoană care, conform art. 175 din C. pen., exercită o funcție publică. De asemenea, se constată că inculpatul a luat cunoștință de conținutul ordonanței în virtutea funcției pe care o exercita, întrucât aceasta a fost transmisă de către organele de urmărire penală primăriei. Inculpatul a luat cunoștință de Ordonanță în calitate de primar și a făcut cunoscut, în public, conținutul actelor administrate de procuror. Mai mult decât atât, dezvăluirea ordonanței respective, a datelor referitoare la numele persoanelor față de care se făceau investigații și a locului presupuselor fapte, a fost făcută înainte de pronunțarea unei soluții definitive în cauză. În ceea ce privește tipicitatea subiectivă, se constată că fapta a fost comisă cu vinovăția cerută de lege, respectiv intenție indirectă întrucât inculpatul, prin dezvăluirea, fără drept, în cadrul “live-ului” de pe contul personal de Facebook, a ordonanței emisă de organele de cercetare, de care a luat cunoștință în calitatea de primar, a prevăzut și, deși nu a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii rezultatului faptei sale, respectiv atingerea adusă fazei de urmărire penală în dosarul în care se efectuau cercetări. , Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată că au fost îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de incriminare, în sensul că a existat o dezvăluire fără drept a unui înscris oficial dintr-o cauză penală de către un funcționar public care a luat cunoștință de aceasta în virtutea funcției, înainte de soluționarea definitivă a cauzei, iar inculpatul a acționat cu vinovăția cerută de lege. (Î.C.C.J.  Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 84 din   21 noiembrie 2022). Credem că interpretarea literală arată că poate fi subiect activ al infracțiunii de abuz  în serviciu și o altă persoană, constituind infracțiune și faptele săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice care, la rândul ei, exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public sau în cadrul oricărei persoane juridice. Față de textul codului anterior, formularea este ușor încărcată, dar și ceva mai limitativ. Oricum, sensul trebuie să fie același. Prin Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014 Curtea Constituțională a constatat că, potrivit legii penale, noțiunile de „funcționar public” și de „funcționar” au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. (M. Of. nr.71 din 29 ianuarie 2014 și Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, § 25) Cu privire la „funcționari publici asimilați”, Curtea constată că sfera art.175 alin.(2) C.pen.  vizează acei funcționari care nu pot fi încadrați în una din categoriile reglementate la art.175 alin.(1) C.pen., dar care au fost învestiți de autoritățile publice să exercite un serviciu de interes public sau care, exercitând un astfel de serviciu, chiar fără să fi fost necesară învestirea de către o autoritate publică în acest scop, sunt supuse controlului sau supravegherii autorităților publice, în ceea ce privește îndeplinirea serviciului public în cauză. În această categorie au fost încadrați, spre exemplu, notarul public, executorul judecătoresc, mediatorii autorizați și medicii cu drept de liberă practică care își desfășoară activitatea pe cont propriu în cadrul unor cabinete medicale private. De altfel, chiar Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privind Codul penal încadrează, cu titlu exemplificativ, în categoria funcționarilor publici, reglementată la art.175 alin.(2) C.pen., notarii publici și executorii judecătorești. Referindu-se la această categorie de persoane asimilate funcționarilor publici, expunerea de motive precizează că, „deși aceste persoane nu sunt propriu-zis funcționari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente, și sunt supuse controlului acesteia”. În pronunțarea unor hotărâri prealabile sau în soluționarea unor recursuri în interesul legii, Î.C.C.J. , prin Decizia nr.26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală   a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art.175 alin.(1) lit. b) teza a II-a C.pen., soluție a cărei interpretare per a contrario a determinat concluzia că medicul care își desfășoară activitatea în sistemul privat de sănătate se încadrează în categoria funcționarilor publici reglementată la art.175 alin.(2) C.pen. . De asemenea, prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, Î.C.C.J.  — Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală  a decis că profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor