PRESCRIPȚIA ȘI RESPONSABILITATEA MAGISTRATULUI

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție privind prescripția specială[1] va duce la închiderea a mii de dosare, dintre care 557 numai la D.N.A.   În aceste 557 de dosare, în care prejudiciul estimat se ridică la 1,2 miliarde euro, iar valoarea totală a mitei și a traficului de influență se ridică la 150 milioane euro, magistrații vor fi nevoiți să constate încetarea proceselor penale și înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiuni de corupție, asimilate corupției și având ca obiect fraudarea fondurilor europene, În urma analizării cauzelor penale ale D.N.A. , a rezultat că aplicarea directă a deciziilor menționate va avea consecințe asupra unui număr de 557 cauze penale aflate în curs de urmărire penală și în fața instanțelor de judecată.

În aceste 557 de dosare, în care prejudiciul estimat se ridică la 1,2 miliarde euro, iar valoarea totală a mitei și a traficului de influență se ridică la 150 milioane euro, magistrații vor fi nevoiți să constate încetarea proceselor penale și înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiuni de corupție, asimilate corupției și având ca obiect fraudarea fondurilor europene.
           Situația detaliată se prezintă astfel:

Dosare aflate în curs de urmărire penală (pe rolul D. N. A. ):
           – 190 dosare;

           – prejudiciu estimat 648.207.688 euro;

           – valoarea totală a mitei și a traficului de influență 50.997.625 euro;
           Dosare în diferite stadii de judecare (aflate pe rolul instanțelor) de judecată, în diferite stadii:
          – 367 dosare;

         – prejudiciu estimat 561.230.056 euro;

          – valoarea totală a mitei și a traficului de influență 99.471.962 euro.
              În perioada în care au avut cauze penale în lucru, procurorii D.N.A.  au respectat prevederile legale în vigoare și au întocmit acte de întrerupere a prescripției răspunderii penale, conform Codului penal și Codului de procedură penală, începând din 1 februarie 2014 (data intrării in vigoare a noilor coduri) și în conformitate cu Decizia nr. 297/2018 a C.C.R.  începând cu anul 2018 (de la data intrării în vigoare a Deciziei respective).

           Concret, în considerarea Deciziei nr. 297/2018 a C.C.R.  și în conformitate cu practica Î. C. C. J. , procurorii D.N.A.  au întrerupt cursul prescripției numai ca urmare a întocmirii unor acte din categoria celor care se comunică suspecților și inculpaților (începerea urmăririi penale in personam, punerea în mișcare a acțiunii penale, finalizarea dosarului penal cu trimitere în judecată etc).

         Procurorii D.N.A.  vor fi consecvenți în dosarele în care se va invoca prescripția răspunderii penale și vor solicita sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) pentru a aprecia asupra concordanței deciziilor C.C.R. , respectiv Î. C. C. J.  cu normele europene și jurisprudența CJUE, care, printre altele prevăd obligația statului român de a cerceta și sancționa, într-o manieră efectivă, faptele de corupție și fraudarea fondurilor europene..[2]:

D.N.A.  spune că procurorii au respectat prevederile legale în vigoare și au întocmit acte de întrerupere a prescripției răspunderii penale, conform Codului penal și Codului de procedură penală, începând din 1 februarie 2014 (data intrării in vigoare a noilor Coduri) și în conformitate cu Decizia nr. 297/2018 a C.C.R.  începând cu anul 2018 (de la data intrării în vigoare a Deciziei respective). Concret, în considerarea Deciziei nr. 297/2018 a C.C.R.  și în conformitate cu practica ICCJ, procurorii D.N.A.  au întrerupt cursul prescripției numai ca urmare a întocmirii unor acte din categoria celor care se comunică suspecților și inculpaților (începerea urmăririi penale in personam, punerea în mișcare a acțiunii penale, finalizarea dosarului penal cu trimitere în judecată etc).

Procurorii D.N.A.  vor fi consecvenți în dosarele în care se va invoca prescripția răspunderii penale și vor solicita sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) pentru a aprecia asupra concordanței deciziilor C.C.R. , respectiv ICCJ cu normele europene și jurisprudența CJUE, care, printre altele prevăd obligația statului român de a cerceta și sancționa, într-o manieră efectivă, faptele de corupție și fraudarea fondurilor europene”, adaugă D.N.A. .

De la decizia din 2018 în care a fost declarată neconstituțională o sintagmă din articolul din Codul penal privind cursul prescripției răspunderii penale și până la o ordonanța de urgență adoptată de guvern în 30 mai 2022, prin care a fost modificat Codul penal, în niciun dosar nu poate fi întreruptă prescripția, a stabilit, în iunie, Curtea Constituțională. Parlamentul nu a făcut modificările legislative ca să pună Codul Penal în acord cu decizia Curții Constituționale, astfel că din 2018 nu au existat prevederi legale care să reglementeze întreruperea prescripției, aspect taxat prin decizia C.C.R.  din vara acestui an.

După decizia C.C.R. , multe procese au fost suspendate, instanțele cerând Î. C. C. J.  să lămurească dacă deciziile Curții Constituționale privind prescripția retroactivează pe principiul legii penale celei mai favorabile.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că decizia C.C.R.  privind prescripția se aplică retroactiv.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Înalta Curte de Casație și Justiție [3] I. admite sesizările formulate de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală[4]), respectiv Curtea de Apel Brașov, Secția penală,[5]) prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură sunt norme de drept substanțial[6] susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum” și „Dacă în aplicarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. pr. pen., astfel cum au fost interpretare prin decizia nr. 10/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022, poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii” și stabilește următoarele: 1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din Codul penal. 2. Instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022, nu poate reanaliza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.[7] 

Decizia va afecta mii de dosare aflate pe rolul instanțelor sau la parchete – inculpații vor scăpa de condamnare sau acuzații, ca urmare a prescrierii faptelor.[8]

Sunt vizate dosare aflate în lucru fie la parchete, fie la instanțe și se dispune încetarea procesului penal înainte de a afla, practic, dacă acele persoane au comis sau nu o infracțiune.

Cum s-a ajuns aici! Lamentațiile ministerului public privesc drobul de sare! La prima vedere lentoarea  desfășurării penale ar aparține exclusiv procurorului. Dar întârzierea urmăririi penale nu aparține de lipsa de celeritate în acțiune,  ci unui complex de factori plecând de la punctul în care ne aflăm cu evoluția legislației. Trebuie să analizăm nivelul pregătirii profesionale,  modalitățile de colaborare cu organele de cercetare penală,  cu instituțiile speciale,  modificările legislative și corelarea cu dreptul european,  și în ultimul rând influența politicului în actul de justiție.

 Statistic privind,  de la momentul săvârșirii faptei,  până la întocmirea rechizitoriului pot trece,  în funcție de complexitate,  între 2-4 ani. Judecata în fond,  până la rămânerea definitivă a hotărârii  se pot scurge între 4-6 ani. Temenele de prescripție a răspunderii penale sunt  între 8 și 15 ani[9].

Prin introducerea instituției în codul penal,  „se taie o controversă care exista în dreptul penal al Vechiului regat”,  și anume aceea dacă  legile respective la prescripțiune sunt legi de formă sau de fond,  în sensul că sunt legi de fond. Stingerea „dreptului de urmărire nefiind în realitate decât o cauză de stingere a incriminării,  deci o chestiune de drept penal,  iar nu de procedură,  și prin urmare locul ei este a fi tratată în codul penal”[10]. Deci o problemă tranșată,  adusă la cunoștința magistraților în secolul trecut,  și definitiv.

Definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă și previzibilă [cu privire la cerințele de calitate a legii, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014] și să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. Constituția prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produc consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie sa circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiție acestei noțiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, raportându-se, astfel, la greșeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraționale. Se evită, astfel, de exemplu, și situația calificării jurisprudenței neunitare sau a revirimentului jurisprudențial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituție (§216).[11]

Este însă de notorietate  deja numărul crescut de condamnări ale României în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ,   care ocupă un îngrijorător loc 4, (după Rusia, Turcia și Italia) cu 1496 de plângeri admise până la sfârșitul anului 2019. Dintre acestea, 148 de condamnări se referă doar la lipsa de celeritate a procedurilor pe plan intern, iar în alte 46 de cazuri s-a constatat lipsa unei anchete eficace, ca o formă a încălcării dreptului la viață prin nerespectarea obligațiilor procedurale care derivă din acesta[12]

Celeritatea anchetei penale.  Într-o cauză,  vizând celeritatea anchetei penale Curtea Europeană a Drepturilor Omului remarcă faptul că ea „lipsește cu desăvârșire, având în vedere că plângerea a fost făcută acum mai bine de 11 ani, iar in prezent cauza este încă în curs de soluționare în fața instanței naționale. Indiferent de  complexitatea cazului și luând în considerare toate argumentele aduse de statul român, o asemenea perioadă de timp nu poate fi justificată.”

De exemplu,  hotărârea pronunțată de Curte în cauza Mărciulescu și Neacșu contra România[13] învederează o deficiență a  sistemului de justiție intern. 11 ani de anchetă echivalează cu 11 ani de „incertitudine, teamă și frustrări, atât pentru părinții copilului cât și pentru personalul medical investigat. În plus, trecerea timpului lasă amprente semnificative asupra calității probelor obținute într-un proces și permite uneori nesancționarea celor responsabili ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Considerăm că situația actuală este rezultatul mai multor factori: de la supraaglomerarea organelor judiciare, până la lipsa unor garanții efective în legislația internă[14] (subl. ns. –D. C. )

Responsabilitatea pentru formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor revine Institutului Național al Magistraturii, conducătorilor instanțelor sau parchetelor la care aceștia își desfășoară activitatea, precum și fiecărui judecător sau procuror, prin pregătire individuală.

Formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor constituie garanția independenței și imparțialității acestora în exercitarea funcției.

Art. 37 din Legea nr. 303/2004 dispune că (1)Judecătorii și procurorii participă, cel puțin o dată la 3 ani, la programe de formare profesională continuă organizate de Institutul Național al Magistraturii, de instituții de învățământ superior din țară sau din străinătate ori la alte forme de perfecționare profesională.[15]

Judecătorii și procurorii au obligația de a urma în cadrul programelor de formare profesională continuă un curs intensiv pentru învățarea sau aprofundarea unei limbi străine și un curs intensiv pentru inițierea sau aprofundarea cunoștințelor de operare pe calculator organizate de Institutul Național al Magistraturii sau de instanțele judecătorești sau parchete, de instituții de învățământ superior din țară sau din străinătate, precum și de alte instituții de specialitate.

Consiliul Superior al Magistraturii aprobă anual, la propunerea Institutului Național al Magistraturii, programul de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor.

Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege.

Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.[16]

Judecătorii și procurorii au dreptul la concedii de studii de specialitate plătite pentru participarea la cursuri sau alte forme de specializare organizate în țară sau în străinătate, pentru pregătirea și susținerea examenului de capacitate și de doctorat, precum și la concedii fără plată, potrivit Regulamentului privind concediile judecătorilor și procurorilor.[17]

Studiile universitare de doctorat reprezintă al III-lea ciclu de studii universitare și permit dobândirea unei calificări de nivelul 8 din EQF/CEC și din Cadrul Național al Calificărilor. Acestea se desfășoară pe baza Codului studiilor universitare de doctorat, aprobat prin HG nr. 681/2011 cu modificările și completările ulterioare[18]. Până la ora actuală media nu a semnalat existența vreunui scandal legat de modul în care un magistrat în funcție și-a obținut titlul universitar.

Numirea în funcția de judecător sau procuror  Instituirea principiului prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. pr. civ. are la bază dispoziții constituționale, precum și prevederi existente în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în tratate și în alte reglementări internaționale[19].

Conform art. 124 alin. (1) din Constituția României, „Justiția se înfăptuiește în numele legii“, iar alin. (2) și (3) ale aceluiași articol stabilesc în sensul că „Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”, și “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

De asemenea, art. 6 § 1 CEDH prevede dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În speță, răspunzând susținerilor reclamantei, prima instanță nu a statuat în sensul că nu are puterea de a se pronunța asupra încălcării principiului neretroactivității legii civile, prin modul de aplicare a dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004.

Din parcurgerea considerentelor sentinței recurate se observă că judecătorul fondului a analizat într-o manieră clară și completă susținerile reclamantei privind încălcarea principiului neretroactivității legii civile din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004, concluzionând că la emiterea hotărârilor contestate au fost respectate prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din C. civ., iar împrejurarea că una din cerințele legale, analizate în soluționarea cererii reclamantei, vizează fapte trecute, nu conduce la concluzia aplicării retroactive a normei legale.

Totodată, în ceea ce privește atributul normei de drept de a fi în acord cu prevederile constituționale, prima instanță a apreciat că asupra acestei chestiuni se poate pronunța Curtea Constituțională, prin mecanismele prevăzute de Legea nr. 47/1992 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În contextul arătat, înlăturarea de către instanța de fond, în mod argumentat, a susținerilor reclamantei în sensul că hotărârile contestate sunt rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004 și a încălcării principiului neretroactivității legii civile, nu constituie o încălcare a principiului dreptului la un proces echitabil.

Criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea regulilor de procedură în ceea ce privește modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect stabilirea unui termen de executare a hotărârii și a amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, sunt neîntemeiate. Contrar susținerilor recurentei, prima instanță nu a schimbat fundamentul juridic al petitului în discuție, ci l-a examinat prin prisma dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, invocate de către reclamantă în susținerea acestui capăt de cerere.

Înalta Curte reține că procedura specială de executare prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 se aplică numai dacă prin dispozitivul hotărârii definitive ce constituie titlu executoriu, autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să se efectueze anumite operațiuni administrative, fiind vorba despre obligații de a face care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentații săi legali.

Procedura de executare reglementată de Legea contenciosului administrativ se declanșează la cererea creditorului, care poate acționa în cadrul termenului de prescripție a executării silite, termen care începe să curgă de la data stabilită în hotărâre pentru executarea acesteia sau, în lipsa unei astfel de dispoziții, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În această primă etapă a procedurii se încearcă obținerea executării în natură a obligației prevăzute în titlul executoriu, prin mijloace de constrângere specifice, instanța de executare putând, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, să aplice conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar creditorului să îi acorde penalități, în condițiile art. 906 din C. pr. civ.

Împrejurarea că, în speță, în motivarea soluției de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind stabilirea unui termen de executare a hotărârii și a amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond nu a făcut referire în mod explicit la prevederile art. 18 alin. (6) din această lege, nu înseamnă că a schimbat fundamentul juridic al petitului, prin examinarea acestuia numai din perspectiva dispozițiilor art. 24 din lege.

Această concluzie se impune în raport de textul art. 18 din Legea nr. 554/2004, care stabilește soluțiile pe care le poate da instanța de judecată, reținându-se că, în cauză, în temeiul art. 18 alin. (6) din lege, instanța de fond a pronunțat o soluție pornind de la modul de formulare a capătului de cerere în discuție, prin care s-a solicitat stabilirea unui termen de executare a hotărârii în vederea aplicării amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fiind examinate în concret dispozițiile legale invocate în susținerea acestui petit.

Întrucât pretinsa încălcare a regulilor de procedură în modalitatea mai sus arătată de către reclamantă, nu se încadrează printre cazurile de nulitate necondiționată de existența unei vătămări, enumerate de art. 176 din C. pr. civ., se reține că în raport de soluția respingerii petitelor principale ale acțiunii, ca nefondate, soluția dată în privința capătului accesoriu de cerere mai sus criticat, nu este de natură a cauza reclamantei o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură, în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. pr. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ., este nefondat, soluția de respingere a capetelor de cerere având ca obiect anularea hotărârilor contestate și obligarea pârâtului la emiterea actului administrativ prin care să se constate îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor de numire în funcția de procuror, potrivit art. 331 din Legea nr. 303/2004, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale litigiului dedus judecății.

Dispozițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004 prevăd condițiile legale pentru numirea în funcția de judecător sau procuror, fără concurs sau examen, fiind vorba de dispoziții în vigoare de imediată aplicare, astfel că în raport de cadrul legislativ actual, nu se poate reține aplicarea retroactivă a prevederilor legale enunțate.

Din modul de reglementare a procedurii speciale instituite de dispozițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004, rezultă că au fost stabilite condiții distincte pe care o persoană trebuie să le îndeplinească, în mod cumulativ, pentru a putea fi numită, fără concurs sau examen, în funcția de judecător sau procuror, și anume: persoana să fi ocupat minimum 10 ani funcția de judecător sau procuror și magistrat-asistent, să nu fi fost sancționată disciplinar, să fi avut numai calificativul “foarte bine” la toate evaluările și să-și fi încetat activitatea din motive neimputabile.

Împrejurarea că, în speță, una dintre aceste cerințe prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, privește calificativele acordate reclamantei în anii 1984 și 1985, sub imperiul Legii nr. 60/1968, act normativ care nu mai este în vigoare, nu este de natură a conduce la concluzia aplicării retroactive a legii.

Contrar susținerilor recurentei, calificativele acordate anterior apariției Legii nr. 303/2004, nu reprezintă, din perspectiva conflictului de legi civile în timp, facta praeterita, instanța de control judiciar reținând că este opțiunea legiuitorului de a stabili condițiile necesare pentru numirea în magistratură, fără concurs sau examen, condiții care se aplică doar procedurilor viitoare de numire în funcția de judecător sau procuror.

O interpretare conform căreia cerința discuție privește numai calificativele acordate începând cu data apariției Legii nr. 303/2004, ar conduce la situația ca în cazul recurentei-reclamante, care și-a încetat activitatea în anul 1996 și nu i-au fost acordate calificative în baza Legii nr. 303/2004, această cerință legală să nu se aplice, fapt ce ar contraveni procedurii instituite de art. 331 din legea menționată, care prevede condiții cumulative pentru numirea în magistratură, fără concurs sau examen.

Instanța de recurs achiesează la opinia primei instanțe în ceea ce privește trimiterile făcute de reclamantă la considerentele Deciziei nr. 436 din 08 iulie 2014, pronunțată de Curtea Constituțională, constatând că aceste considerente nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât situațiile nu sunt similare, chiar dacă problema în discuție privește modificarea legislativă a unor condiții de numire în funcția de procuror, fără concurs.

Înalta Curte apreciază neîntemeiată, și critica recurentei-reclamante potrivit căreia dispozițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretate și aplicate în sensul că este îndeplinită cerința calificativului „foarte bine” la toate evaluările, dacă evaluările privesc perioada minimă de 10 ani.

În dezacord cu susținerile recurentei, se constată că textul art. 331 din Legea nr. 303/2004 face referire în mod expres la sintagma „toate evaluările“, ce semnifică întreaga perioadă în care persoana respectivă a îndeplinit funcția de magistrat, astfel încât, calificativul “foarte bine” se impune a fi obținut la toate evaluările.

În consecință, în mod judicios prima instanță a reținut că aplicarea dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004 în sensul prezentat de reclamantă, respectiv prin alegerea perioadei pe care dorește să o ia în considerare pentru dovedirea cerinței de a fi ocupat minimum 10 ani funcția de procuror și prin înlăturarea perioadei în care calificativul obținut nu a fost cel prevăzut de lege, contravine cerințelor legale instituite de dispozițiile menționate.[20]

Numire într-o funcție vacantă de procuror.  Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-reclamant A. este fondat, iar recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate Hotărârea nr. 608 din 28.06.2019 a secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă cererea recurentului-reclamant de numire, fără concurs sau examen, într-o funcție vacantă de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau la alt parchet, în condițiile prevăzute de art. 331 din Legea nr. 304/2004.

În esență, prin hotărârea contestată s-a apreciat, față de motivația profesională exprimată în cadrul interviului susținut, că nu este oportună numirea recurentului-reclamant în funcția de procuror în condițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004.

Soluționând cauza, curtea de apel a reținut că hotărârea supusă controlului este nelegală, întrucât autoritatea emitentă nu a motivat explicit și adecvat actul administrativ emis, în sensul că nu a prezentat de o manieră clară și neechivocă algoritmul urmat asupra lipsei de oportunitate la numire, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar și, pe cale de consecință, a obligat autoritatea să emită o hotărâre motivată cu privire la verificarea oportunității numirii recurentului-reclamant în funcția solicitată.

Deși corectă, sub aspectul motivării necorespunzătoare prin prisma excesului de putere, soluția curții de apel reflectă interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 care instituie un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspecte formale ale raportului juridic dedus judecății.

În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

Oportunitatea este o dimensiune a legalității, derivând din capacitatea recunoscută autorității care emite actul administrativ de a alege dintre mai multe soluții posibile și egale în aceeași măsură pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie satisfăcut.

Prin urmare, limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunității, se regăsește în scopul legii, revenind instanței de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și respectarea în conduita autorității emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească.

Deși Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 331 din Legea nr. 303/2004 în privința recurentului-reclamant, totuși, prin hotărârea nr. 608/2019 a respins cererea de numire în funcția de procuror, singurul motiv reținut fiind motivația profesională exprimată în cadrul interviului susținut, împrejurare în raport de care autoritatea a apreciat că nu este oportună numirea în funcție.

Contrar susținerilor autorității emitente, Înalta Curte reține că, în raport de circumstanțele existente la data analizării cererii de numire, respectiv situația concretă a schemelor de personal la nivelul Parchetelor și îndeplinirea de către recurentul-reclamant a condițiilor prevăzute de art. 331 din Legea nr. 303/2004, respectiv: a ocupat o funcție de procuror minim 10 ani; nu a fost sancționat disciplinar, a avut calificativul “foarte bine” la toate evaluările profesionale, și-a încetat activitatea din motive neimputabile, actul administrativ contestat nu respectă exigențele legale prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul conformității acestuia cu scopul legii, respectiv interesul public urmărit de legiuitor la edictarea dispozițiilor art. 331 din Legea nr. 303/2004.

Argumentele recurentului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii în sensul că oportunitatea a fost analizată prin prisma motivației profesionale exprimată în cadrul interviului susținut sunt apreciate ca nefondate. Aceasta întrucât, pe de o parte, acest criteriu subiectiv al motivației profesionale nu este prevăzut în cuprinsul art. 331 din Legea nr. 303/2004, iar pe de altă parte, ascultarea recurentului-reclamant de către secția pentru procurori în lipsa unui psiholog care să evalueze motivația profesională a candidatului nu poate justifica concluzia autorității emitente.

De altfel, recurentul-reclamant a fost supus testării psihologice prevăzute de art. 8 din Metodologia privind numirea în funcția de procuror în condițiile art. 331 din Legea nr. 303/2004, aprobată prin Hotărârea nr. 210/2019 a secției pentru procurori, fiind declarat “admis”.

Concluzionând, așadar, asupra pretinsei lipse de motivație a recurentului-reclamant care a determinat lipsa de oportunitate a cererii formulate, Înalta Curte reține că autoritatea emitentă s-a îndepărtat de la scopul legii, acționând cu încălcarea limitelor marjei de apreciere, situație în care, constatând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 331 din Legea nr. 303/2004, va obliga recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să admită cererea recurentului-reclamant și să înainteze propunere în acest sens către Președintele României.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, analizând cu precădere, conform art. 248 C. pr. civ., excepția tardivității recursului declarat cu privire la cererea de suspendare a executării, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 15 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul pentru exercitarea recursului împotriva unei soluții de suspendare a actului administrativ este de 5 zile de la comunicarea hotărârii.

În speță, hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării a fost comunicată recurentului-pârât la data de 20.01.2020 (conform dovezii de comunicare – dosar fond), în timp ce calea de atac a fost înregistrată la data de 30.01.2020, cu depășirea termenului legal. Întrucât nerespectarea termenului în cadrul căruia trebuia exercitat dreptul procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului, Înalta Curte, în baza art. 185 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 15 alin. (2) coroborat cu art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat cu privire la cererea de suspendare ca tardiv declarat.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât sunt nefondate. Astfel, potrivit art. 331 din Legea nr. 303/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018Persoanele care au ocupat minimum 10 ani funcția de judecător sau procuror și magistrat-asistent, care nu au fost sancționate disciplinar, au avut numai calificativul «foarte bine» la toate evaluările și și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pot fi numite, fără concurs sau examen, în funcțiile vacante de judecător sau procuror, la instanțe sau parchete de același grad cu cele unde au funcționat sau la instanțe ori parchete de grad inferior.”

Este adevărat că norma nu conferă un drept la numirea în funcția de procuror, fără ca o astfel de solicitare să poată fi cenzurată prin prisma criteriilor legale și a considerentelor de oportunitate prevăzute de lege, prin folosirea sintagmei „pot fi numiți“, însă puterea discreționară dată autorității nu poate fi utilizată abuziv fără justificări legale ale opțiunii sale. Astfel, analiza unei cereri de numire în funcția de procuror, fără examen, prin prisma criteriilor prevăzute de art. 331 din Legea nr. 303/2004 trebuie să asigure luarea unei decizii obiective în condiții de transparență, legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri, cu menținerea unui echilibru între interesul public pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să îl ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței justiției și interesul persoanei care a formulat cererea de numire în funcția de procuror, fără examen.

Inserând printre temeiurile acțiunii în contencios administrativ excesul de putere, definit ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorității publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor“, art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/204 oferă o consacrare normativă atribuției instanței de a examina conduita autorității publice, inclusiv din perspectiva modului de exercitare a puterii discreționare și încadrării ei în limitele marjei de apreciere prevăzute de lege, răspunzând imperativului menținerii unui echilibru rezonabil între interesul public și drepturile subiective sau interesele legitime private ce pot fi lezate prin acte administrative.

În acest context, soluția administrativă adoptată de recurentul-pârât depășește limitele marjei de apreciere, de vreme ce recurentul-reclamant îndeplinește toate condițiile legale pentru numirea în funcția de procuror, existând un număr de 38 de posturi vacante de procuror (11 posturi la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – instituție la care și-a desfășurat activitatea recurentul-reclamant).

Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A., va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, în baza art. 331 din Legea nr. 303/2004, va obliga pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să admită cererea reclamantului de numire într-o funcție vacantă de procuror, fără concurs sau examen, iar în baza art. 40 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 317/2004, să înainteze propunere în acest sens către Președintele României, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței de fond.[21]

Inspectorul judiciar.  Potrivit art. 47 din Legea nr. 317/2004,Art. 47 alin. (1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată:

a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă;

c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

(3) Rezoluția inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-șef. Inspectorul-șef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-șef.

(4) Rezoluția inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-șef, în scris și motivat, acesta putând dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, una din soluțiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).

(5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

6) Soluțiile pe care le poate pronunța Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt:

a) respingerea contestației;

b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

(7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă.”

Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Astfel, conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) din C. pr. civ. și ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, se constată că hotărârea recurată, prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare, este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 317/2004).

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. pr. civ., sunt supuse recursului „hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege“.

Prevederile art. 634 alin. (1) din C. pr. civ. arată că sunt hotărâri definitive „hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului”.

În cauză, recurentul a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispozițiilor menționate, este definitivă. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinței atacate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv.[22]

Articolul   6 alin. (21) din Legea nr. 303/2004,completat de Legea nr. 242/2018 dispune că Apartenența în calitate de colaborator al organelor de securitate, ca poliție politică, are ca efect eliberarea din funcția deținută, pentru judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, personalul de specialitate juridică asimilat magistraților și personalul auxiliar de specialitate. După cum se observă,  este vorba despre fosta instituție de securitate și despre o anumită activitate, limitată „ca poliție politică”

Anularea unor protocoale. S-a discutat mult despre amestecul serviciilor speciale în activitatea de justiție.  Colaborarea dintre S.R.I.  și sistemul judiciar a fost reglementată în diverse acte legislative, care erau în vigoare înainte de aderarea României la UE și care stipulau o separare strictă a rolului organelor de urmărire penală și a sprijinului tehnic din partea serviciilor de informații. Senatul este responsabil cu supravegherea serviciilor de securitate din România, primind rapoarte anuale din partea S.R.I. . Modalitățile practice pentru aceste colaborări au fost stabilite ulterior în cadrul unor acorduri tehnice (denumite „protocoalele”) care se referă la legislația care reglementează colaborările . Conform autorităților judiciare, aceste protocoale au fost clasificate la cererea S.R.I. . Principalul document care a făcut obiectul unei controverse este un protocol de cooperare încheiat în 2009 între procurorul general și S.R.I.  . Protocolul a fost desecretizat în 2018 și aparține acum domeniului public. „Acesta stabilește o serie de principii și dispoziții tehnice privind cooperarea operațională dintre S.R.I.  și organele de urmărire penală, în special în ceea ce privește măsurile de supraveghere tehnică luate în cursul anchetelor penale la inițiativa procurorului, în conformitate cu Codul de procedură penală, precum și schimbul de informații privind notificările din partea S.R.I.  care cuprind indicii pentru procurori în legătură cu o posibilă infracțiune ce trebuie urmărită. Alte protocoale semnate cu instanțele au cuprins dispoziții menite să asigure confidențialitatea schimbului de informații cu privire la mandatele judiciare.[23]

Constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă prin care se obține o probă în procesul penal, iar probele în cursul urmăririi penale se strâng și se administrează de organul de urmărire penală.

În cursul urmăririi penale, procurorul a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice de către specialiștii din cadrul Serviciul Român de Informații prin UM 0232 București –  Institutul de Tehnologii Avansate care să analizeze caracteristicile fizico-chimice ale substanțelor prezentate pe un document, identificarea echipamentelor de imprimare și a instrumentelor de scriere, în vederea stabilirii datei la care   documentul a fost întocmit .   

Raportul de constatare tehnico-științifică efectuat de Serviciul Roman de Informații urmează a fi înlăturat. 

Astfel cum reiese din sentința nr. 398 din 28 ianuarie 2018,    pronunțată de Secția Penală a  Înaltei Curți, D. N. A.  își  fundamentase acuzațiile și pe cinci interceptări telefonice purtate între   M. R. S.  ,   D. F. ,   respectiv  M. A. ,   și alții. Toate aceste interceptări “au fost realizate de S.R.I.  pe baza unor mandate de siguranță  națională dispuse în temeiul art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.”

Față de   existența Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018 a Curții Constituționale[24], care a stabilit ca sintagma”aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor romani” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 este neconstituțională, a decis ca interceptările respective nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei, întrucât „au fost realizate de S.R.I.  în baza unor mandate de siguranță națională emise în temeiul unor dispoziții legale neconstituționale și privesc infracțiuni care nu reprezintă o amenințare la adresa securității naționale”[25].

Exercitarea cu bună-credință a atribuțiilor specifice fiecăruia,  per se,  nu ar fi avut cum influența actul de justiție; totul depindea de Calitatea umană a personalului.

Valoarea  juridică, de recomandare, a rapoartelor M.C.V.Sunteți pe punctul de a fi tratați ca cetățeni de rangul al doilea de această Uniune Europeană. Treziți-vă!“.  a afirmat Nigel Farage[26].

Mecanismul de cooperare și de verificare a fost instituit la momentul aderării României la Uniunea Europeană în 2007[27] pentru a remedia deficiențele din reforma sistemului judiciar și din lupta împotriva corupției. De atunci, rapoartele privind M.C.V. încearcă să contribuie la orientarea eforturilor autorităților române prin recomandări specifice și evaluează progresele realizate.

Consiliul Superior al Magistraturii a emis un punct de vedere în urma raportului UE privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a luat act de Raportul Comisiei Europene dat publicității la data de 13 noiembrie 2018,  semnalând și unele erori factuale sau de apreciere, în legătură cu propria activitate,  de natură să creeze o percepție greșită cu privire la această autoritate publică[28].

Într-o altă opinie,  se semnalează faptul că Raportul M.C.V. . . . 2018 „este scris cu o atâta rea credință și dispreț față de respectarea normelor democratice și drepturilor omului în Romania încât pe orice cetățean care a avut contact cu justiția strâmbă a ultimilor ani nu poate decât să îl îngrețoșeze total și să îl revolte absolut[29].

Augustin Zegrean, fostul președinte C.C.R. , afirmă că recomandările din raportul M.C.V. sunt obligatorii, iar nerespectarea lor ar însemna nerespectarea tratatului UE, din moment ce ne-am asumat la aderare acest mecanism:  „Sigur că sunt obligatorii. Uitați-vă în Constituție, în articolul 148. Acolo se spune ce trebuie să facă instituțiile statului, cum să respecte normele internaționale. Mai mult, avem articolul 11 în Constituție, care spune că dacă drepturile sunt mai bine reprezentate în normele internaționale, acestea prevalează. Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea acestor recomandări. Este ca și cum nu am respecta tratatul. Este încă o ocazie să ne facem de râs.” [30]

Judecătorul Cristi Danileț arată  că recomandările acestui raport sunt obligatoriu de implementat în România, potrivit chiar deciziilor Curții Constituționale. Astfel,   acesta arată că, potrivit deciziei nr. 2/2012 a Curții Constituționale a României, recomandările raportului M.C.V. sunt obligatorii pentru autoritățile române[31]. În schimb, Premierul Viorica Dăncilă a declarat că este dezamăgită de concluziile raportului M.C.V. și a menționat că poziția europarlamentarilor este „expresia unor interese electorale politice”[32]. 

Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor apreciază obiectivitatea și integritatea raportului M.C.V. și precizează că recomandările nu au caracter opțional pentru România, în acest sens invocând o decizie a Curții Constituționale. Procurorii mai cer punerea în aplicare a recomandărilor și un dialog real[33]. Asociația susține că efectele asupra sistemului judiciar și a sustenabilității necesare în cadrul M.C.V. sunt prezentate realist, în sensul că politicile inițiate și adoptate în perioada de referință s-au cumulat în direcția vulnerabilizării cadrului de sancționare a faptelor de corupție, de reducere a capacității instituționale a instituțiilor judiciare și de reducere a independenței procurorilor. Mediul profesional a cerut, în cadrul consultărilor prealabile și al participării la dezbateri parlamentare, ca propunerile de modificare să aibă o fundamentare adecvată și profesionistă.  Poziția de membru al Uniunii Europene „impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)” [34].

Toate atacurile PSD-ALDE la adresa UE după M.C.V. și rezoluție ( De la „pumnul aplicat suveranității”, la „când Brâncuși făcea statui, ei învățau homosexualitatea” și „dragă UE, ești o c… satanistă”[35]) reflectă un nivel cultural lamentabil,  marcând  sentimente ancestrale de nesiguranță și FRICĂ al unor elemente politice nesemnificative.

În cele ce urmează înțelegem să ne pronunțăm cu privire la semnificația evoluției procesului de reformă judiciară.

Rapoartele din perioada 2007 – 2010 au evidențiat progresele făcute de România, au apreciat activitatea  D.N.A.  și crearea Agenției Naționale de Integritate, înființată pentru a controla averile demnitarilor.[36] De asemenea, au fost evidențiate progresele în combaterea corupției de la nivel local.[37]

Mecanismul de Cooperare și Verificare reprezintă un proces de verificare regulată a progreselor pe care România și Bulgaria le au în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, corupția și crima organizată (doar pentru Bulgaria). Prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției[38], s-a reținut că au fost identificate de Comisie „chestiuni rămase nerezolvate, în special în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar” din România, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, din 20 iulie 2011, se reține la acest capitol că “România nu s-a angajat încă într-un proces de reformă aprofundată a sistemului disciplinar“.

România a solicitat aderarea la Mecanismul de Cooperare și Verificare. Pentru a ajuta să soluționeze aceste probleme importante, Uniunea Europeană a decis să instituie un „mecanism de cooperare și verificare” special, destinat „să asigure un proces de aderare armonios și totodată să protejeze politicile și instituțiile europene”. În decembrie 2006Comisia Europeană a stabilit 4 criterii („obiective de referință”) pentru România, pentru evaluarea progreselor înregistrate în aceste domenii[39],   iar pentru Bulgaria au fost stabilite 6 criterii.[40] Cele 4 criterii inițiale pentru România sunt:

asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedură civilă și penală;

instituirea unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive; pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt; adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală[41].

  Comisia Europeană[42] a definit douăsprezece recomandări esențiale care, dacă sunt urmate, ar duce la încheierea procesului M.C.V.  Prin urmare, recomandările din ianuarie 2017 „au fost considerate suficiente pentru încheierea M.C.V. – cu excepția cazului în care evoluția situației ar fi inversat în mod clar sensul progreselor”. În raport s-a subliniat faptul că viteza procesului va depinde de cât de repede va fi capabilă România „să îndeplinească recomandările în mod ireversibil”. În special, recomandările s-au axat pe responsabilitatea și pe răspunderea autorităților române, precum și pe instituirea garanțiilor interne de natură să asigure ireversibilitatea rezultatelor –, astfel încât să se demonstreze că proiectele în desfășurare vor fi continuate, chiar și fără M.C.V.[43]   

Astăzi,  cele douăsprezece recomandări din raportul din ianuarie 2017 nu mai sunt suficiente pentru a închide M.C.V., astfel că,   în raportul din 2018,   sunt incluse recomandări suplimentare în vederea închiderii M.C.V.

 „În acest sens, va fi necesar ca instituțiile-cheie din România să facă dovada unui angajament ferm față de independența sistemului judiciar și lupta împotriva corupției, care sunt pietre de temelie indispensabile, și să acționeze pentru refacerea capacității naționale de garanții și de control și echilibru, astfel încât să se poată lua măsuri atunci când există riscul de regres.” Pentru remedierea situației, se recomandă următoarele măsuri: Legile justiției ; Suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiției și a ordonanțelor de urgențe subsecvente.  Revizuirea legilor justiției, ținând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul M.C.V., precum și de recomandările Comisiei de la Veneția și ale GRECO. Numiri/revocări în cadrul sistemului judiciar ; Suspendarea imediată a tuturor procedurilor în curs de numire și revocare a procurorilor de rang înalt; Relansarea unui proces de numire a unui procuror-șef al  D.N.A.  cu experiență dovedită în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție și cu un mandat clar pentru  D.N.A.  de a continua efectuarea de anchete profesioniste, independente și imparțiale în materie de corupție; Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare; Respectarea avizelor negative ale Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în posturi de conducere a procurorilor sau la revocarea procurorilor care ocupă posturi de conducere, până la instituirea unui nou cadru legislativ în conformitate cu recomandarea 1 formulată în ianuarie 2017; Înghețarea intrării în vigoare a modificărilor aduse Codului penal și Codului de procedură penală; Redeschiderea procesului de revizuire a Codului penal și a Codului de procedură penală, ținând seama pe deplin de necesitatea de a se asigura compatibilitatea cu dreptul UE și cu instrumentele internaționale de luptă împotriva corupției, precum și de recomandările formulate în cadrul M.C.V. și de avizul Comisiei de la Veneția. Comisia va continua să monitorizeze îndeaproape situația și va efectua o evaluare a acesteia înainte de încheierea mandatului actualei Comisii. Punerea imediată în aplicare a măsurilor suplimentare este esențială pentru a repune procesul de reformă pe calea cea bună și pentru a reintra pe traiectoria încheierii M.C.V., astfel cum se menționa în raportul din ianuarie 2017[44].

Provocările la adresa independenței sistemului judiciar și punerea acesteia sub semnul întrebării au reprezentat, de asemenea, un motiv persistent de îngrijorare. Pe această bază, deși progresele înregistrate au adus unele obiective de referință mai aproape de îndeplinire, Comisia nu poate încă să concluzioneze că, în această etapă, vreunul dintre obiectivele de referință este îndeplinit în mod satisfăcător.

La 25 ianuarie 2017, Comisia a adoptat o evaluare cuprinzătoare a progreselor înregistrate de România în ultimii 10 ani în ceea ce privește reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției.

Raportul din ianuarie 2017 a reiterat recomandările anterioare referitoare la punerea în aplicare a unui sistem de numiri transparente bazate pe merite ale procurorilor de rang înalt, care ar asigura garanții adecvate în ceea ce privește independența și mecanismele de control și echilibru.

În avizul din 20 octombrie 2018, Comisia de la Veneția atrage atenția asupra faptului că decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general” atunci când a criticat Parlamentul și politicile Guvernului referitoare la sistemul judiciar și la cazurile de presiuni politice exercitate asupra sistemului judiciar, precum și „problemele privind legalitatea numirii sale[45].

Comisia de la Veneția a menționat că: „Respectarea statului de drept nu se poate limita la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției”.

Obiectivele stabilite în tratatele UE sunt realizate prin intermediul mai multor tipuri de acte legislative. Unele au caracter obligatoriu, altele nu. Unele li se aplică tuturor țărilor, altele doar unora dintre ele.

Regulamentul este un act legislativ cu caracter obligatoriu. Trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre.

Directiva este un act legislativ care stabilește un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare dintre ele are însă libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire a obiectivului stabilit.

Decizia este un act legislativ direct aplicabil și obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează.

Avizul este un instrument care le permite instituțiilor să prezinte un punct de vedere fără caracter obligatoriu, altfel spus,   fără a le impune vreo obligație legală celor cărora li se adresează.

Termenul de recomandare este folosit în Raport  de 157 de ori. Recomandarea nu este obligatorie. Prin intermediul unei recomandări, instituțiile „își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a le impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării[46].

În concluzie, OBIECTIVELE PRESTABILITE TREBUIE IMPLEMENTATE ÎN MOD EXPLICIT, STRICT NECESAR „PENTRU REFACEREA CAPACITĂȚII NAȚIONALE DE GARANȚII ȘI DE CONTROL și ECHILIBRU”, ȘI NU NUMAI CA OBLIGAȚIE DE MORALĂ INTERNAȚIONALĂ,  DAR și PENTRU VALOAREA DE ADEVĂR JURIDIC PE CARE ÎL CONȚIN. NU VEDEM NIMIC IRAȚIONAL ȘI NICI EXCESIV ÎN PRINCIPII  SAU  FORMULĂRI.   

În media externă se semnalează de mai mult timp încălcazrea standardelor drepturilor omului, ca fiind în mod regulat violate, inclusiv dreptul la un proces echitabil și cel al prezumției de nevinovăție[47].

Politicienii români sunt implicați în reglări de conturi și grave violări ale drepturilor omului, deghizate sub forma eforturilor anticorupție[48], Direcția Națională Anticorupție, de pildă, este un participant activ în luptele politice și există o strânsă legătură între cei vizați de acuzații și interesele celor de la putere. Prin intermediul  D.N.A. , politicienii pot exercita influențe asupra unor funcții-cheie și pot dirija derularea anchetelor importante. Există îngrijorări legate de faptul că serviciile secrete dirijează sub acoperire anchetele anti-corupție, și care împreună cu  D.N.A. , subminează independența justiției.  D.N.A.  a ajuns o metainstituție care,  pe lângă spețe corect instrumentate (. . . multe,  aproape toate!),  s-a lăsat „contaminată de interese extrajudiciare,  îndeosebi  politice[49].

Recentele scandaluri de corupție la nivel înalt au fost invocate de diverși analiști ca dovezi suplimentare ale „excepționalismului românesc” mai ales în ceea ce privește noua ordine economică postcomunistă[50]

Au existat numeroase abuzuri juridice. Persoane arestate au fost plimbate încătușate prin fața presei, rude ale suspecților au fost amenințate că vor fi inculpate, suspecților li s-a oferit imunitate pentru a implica alte persoane mai importante, iar dovezile s-au scurs sistematic în presă. Există dovezi clare că anchetele sunt folosite pentru reglări politice de conturi, , că asupra judecătorilor se fac presiuni pentru a avea o rată ridicată a condamnărilor, că abuzurile în timpul proceselor au devenit obișnuință. Deși documentul comunică o imagine terifiantă, nu putem fi de acord, în mod categoric, cu  recomandarea făcută, sugerându-se,  așteptându-se la  o intervenție a Departamentului de Stat american, a Comisiei Europene și a altor organisme internaționale. Soluția, chiar dacă nu este facilă, ne stă în propriile mâini, și nu a altora!

Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte. „În timp ce independența judecătorilor și a sistemului judiciar în general își are originea în dreptul fundamental al persoanelor la un proces echitabil […], independența procurorilor și a parchetelor nu are un astfel de standard comun.”[51]

Calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român obligația de a aplica acest mecanism și de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actele aderării și din prevederile alineatului (2)”. Potrivit Expunerii de motive, legea criticată dă expresie acestei obligații, prin reglementarea abaterilor pentru care judecătorii și procurorii răspund disciplinar și includerea în această categorie a faptelor prin care se încalcă îndatoririle specifice funcției ori se aduce atingere prestigiului funcției deținute. De asemenea, actul normativ dă curs recomandărilor de consolidare a capacității și a organizării Inspecției judiciare, precum și de continuare a procesului de reformă a acesteia[52].

România și-a asumat o responsabilitate europeană,   Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 a fost aprobat prin Hotărârea nr. 282/2016 de către Guvern,  în numele unei națiuni civilizate.

 Politologul Alina Mungiu-Pippidi afirmă că Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene „se află sub controlul opoziției din România, iar recomandările din raport contrazic poziția Parlamentului European”[53].  Putem citi că buna credință în viața politică se răsfrânge atât asupra politicienilor de la Strasbourg,  dar mai abitir asupra Dâmboviței[54].

În luna octombrie, guvernul a adoptat o nouă ordonanță de urgență care ar modifica cerințele de vechime pentru procurorii  D.N.A. , ceea ce ar putea avea efecte negative suplimentare asupra capacității operaționale a  D.N.A. . Presiunea a fost extinsă asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție,  în special asupra judecătorilor Secției penale.” . . .  „Înființarea, în temeiul legilor justiției modificate, a noii secții de anchetare a infracțiunilor comise de magistrați dă naștere unei îngrijorări deosebite în ceea ce privește lupta împotriva corupției, întrucât o nouă structură ar putea fi mai vulnerabilă în ceea ce privește independența decât a fost cazul până în prezent în ceea ce privește  D.N.A. , dat fiind că ar putea fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraților și de exercitare de presiuni asupra acestora. În plus, fiind un departament cu atribuții generale care acoperă toate categoriile de infracțiuni comise de magistrați, acestuia îi va lipsi, de asemenea, expertiza în ceea ce privește anchetarea infracțiunilor de corupție specifice.” . . . Decizia Curții Constituționale „conferă ministrului justiției puterea decisivă în eliberarea din funcție a procurorilor de rang înalt, mărginind, totodată, președintele la un rol ceremonial, procurorului general”. „Recomandarea 10: adoptarea unor criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor de ridicare a imunității parlamentarilor pentru a se asigura faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție. De asemenea, guvernul ar putea avea în vedere modificarea legii pentru a limita imunitatea miniștrilor la perioada mandatului.” Sub asemenea formulări din raport s-ar fi putut strecura și gânduri ascunse,  cu interese obscure,  însă partea română trebuie să le implementeze cu toată buna credință!

Revista britanică de politică „New Statesman” (23 martie 2018) a efectuat o analiză a situației privind anticorupția din România, semnată de David Clark, fostul consilier principal al lui Robin Cook la Ministerul Afacerilor Externe, între 1997-2001[55]. Publicația „New Statesman” se concentrează pe „cele 65 de protocoale secrete” între D.N.A. și Serviciul Român de Informații , precum și cu alte instituții și agenții judiciare și administrative, protocoale ce ridică întrebări cu privire la legalitatea procesului anticorupție.

Cuplul D.N.A.-S.R.I. manipulează sistemul judiciar, serviciul de informații oferind suportul tehnic pentru înregistrări și exercitându-și influența asupra tribunalelor, când dosarele D.N.A. sunt judecate, ceea ce încalcă,   evident,   drepturile constituționale. 

Neregulile  alimentează acuzațiile că D.N.A. își bazează dosarele pe dovezi fabricate, intimidare, șantaj, în multe cazuri fiind motivată politic, încălcând regulile democratice, constituționale, ale cetățenilor, nerespectând separarea puterilor în stat.

După aproape 30 de ani de luptă anticorupție, România se află în postura de a găsi soluții și la „statul paralel” ce s-a dezvoltat pe lângă cel de drept. și va trebui să găsească soluții și pentru corupție și pentru „statul paralel“.

Sentințele din dosarele în  care romanii au fost condamnați și aruncați în  închisoare deși probele au fost făcute pe baza protocoalelor nelegale de echipele mixte formate din procurori și ofițeri de informații vor putea fi revizuite” Anunțul a fost făcut de ministrul Justiției Tudorel Toader pe 1 august 2018. Ministrul Justiției a anunțat astfel ca va propune Guvernului sa adopte o ordonanță de urgență care sa prevadă posibilitatea oferită persoanelor condamnate “pe nedrept” în  baza protocoalelor S.R.I. –P.Î.C.C.J. –Î.C.C.J.  sau a unor interceptări nelegale sa solicite revizuirea hotărârilor judecătorești[56].

Apariția unor hotărâri definitive prin care se constată anularea unor protocoale încheiate între diferite instituții/structuri de stat ar putea duce,  în principiu, la  formularea și constatarea unor cauze legale de revizuire a hotărârilor penale[57],    în măsura în care acele acte de condamnare s-ar fi bazat EXCLUSIV doar pe probe ilegale,  ceea ce ni se pare – după analiza noastră jurisprudențială,  publicată pe diferite site-uri, aflate la cunoștința noastră,   –  aproape imposibilă. Introducerea în legislație a unor asemenea noi cazuri de revizuire ar putea totuși să ducă la  o aplicare în timp[58].

Mutatis mutandis,  hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Conform art. 147 alin. (1) din Constituția României[59] ,  dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
            Principiul securității raporturilor juridice nu este încălcat ca urmare a repunerii în discuție a unui număr semnificativ de hotărâri judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat, cât timp motivele de revizuire reglementate sunt de ordine publică, iar autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă încălcării dispozițiilor imperative cuprinse în Legea fundamentală,  dar argumentul este incomplet.

Curtea a stabilit că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a  se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita[60].

Fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea a reținut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut.   În mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestor cauze.

Cererea de revizuire urmează a fi soluționată în acord cu decizia Curții care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituțională le produce cu privire la acel raport juridic. Soluția legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curții,  revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. Efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de contencios constituțional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională. Prin urmare, decizia de admitere a Curții Constituționale mediază revizuirea, și nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecință a căii de atac extraordinare, și nicidecum a actului emis de instanța de contencios constituțional [61]  .

În dezacord cu jurisprudența  instanței de contencios constituțional și cu considerentele reținute, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art.453 alin.(1) lit. f) C. pr. pen., decizia Curții prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepția de neconstituționalitate în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere[62].

Control politic asupra activității judecătorilor și a procurorilor. Chestiunea de drept a cărei dezlegare o solicită instanța de trimitere este aceea de a stabili dacă procedura reglementată de art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 este de natură să confere Guvernului o competență directă de numire a conducerii interimare a Inspecției Judiciare și să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.[63]

Analizând conținutul acestui act normativ, se constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 conține în art. I o dispoziție de principiu, care reglementează situația vacantării funcțiilor de conducere ale Inspecției Judiciare, ca urmare a expirării mandatelor, dispunând ca interimatul să fie asigurat, până la data ocupării acestora în condițiile legii, de către inspectorul-șef sau, după caz, de inspectorul-șef adjunct ale căror mandate au expirat. Art. II introduce o dispoziție tranzitorie, prevăzând expres că, pentru situația juridică expusă la art. I care se află în curs la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018, se va aplica aceeași soluție legislativă, respectiv exercitarea interimatului să fie asigurată de către cei ale căror mandate pe funcțiile de conducere au expirat.

  Problematica interpretării dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 a fost generată de faptul că acestea au făcut obiectul cererilor preliminare în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19. Prin Hotărârea din 18 mai 2021, CJUE, analizând însă în mod generic compatibilitatea dreptului Uniunii Europene cu o reglementare națională plasată în contextul invocat în sesizare, a statuat că dreptul Uniunii Europene “se opune unei reglementări naționale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcțiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare și cu exercitarea acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor și a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național atunci când această reglementare este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității respectivilor judecători și procurori sau de control politic al acestei activități.”

  În considerentele Hotărârii din 18 mai 2021, CJUE a reținut, referitor la normele care guvernează regimul disciplinar, că cerința de independență impune ca acest regim să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare (§   198 din hotărâre). Întrucât perspectiva inițierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca, este esențial ca organul competent să efectueze cercetările, să exercite acțiunea disciplinară și să acționeze în cadrul exercitării misiunilor sale în mod obiectiv și imparțial și în acest scop să fie la adăpost de orice influență exterioară (§   199 din hotărâre). Prin urmare, dat fiind că persoanele care ocupă funcțiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influență determinantă asupra activității acestuia, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcții trebuie să fie concepute astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități (§ 200 din hotărâre).

Fără a constata neconcordanța Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 cu dreptul Uniunii Europene, CJUE a decis că, în cele din urmă, „revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente ale contextului de fapt și de drept național, dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal a avut ca efect să confere guvernului național o competență directă de numire în aceste funcții și dacă a putut da naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități” (§   206 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).

 În analiza prezentei sesizări se pornește de la următoarele realități juridice acceptate și statuate inclusiv în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia Curții Constituționale nr 1039 din 5 decembrie 2012, M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013):

Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituție, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană și din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiași articol, Parlamentului, Președintelui României, Guvernului și autorității judecătorești.

(…) Curtea de Justiție a Uniunii Europene, având competența de interpretare a dreptului Uniunii Europene (…), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții.

 Pe calea mecanismului hotărârii prealabile, în demersul de rezolvare de principiu a chestiunii de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând dispozițiile supuse interpretării prin prisma condiționalităților stabilite de CJUE, apreciază că, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare, dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 nu sunt de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în aceste funcții și nici să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.

  Mai trebuie amintit și faptul că art. 267 din TFUE nu abilitează CJUE să aplice normele dreptului Uniunii Europene la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii, însă, conform unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării judiciare create prin articolul respectiv, CJUE, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanței naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia (§   201 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).

  CJUE a subliniat că „o reglementare națională poate genera îndoieli precum cele menționate la punctul 200 din prezenta hotărâre atunci când are ca efect, fie și cu titlu provizoriu, să permită guvernului statului membru în cauză să facă numiri în funcțiile de conducere ale organului care are misiunea de a efectua cercetările disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor și a procurorilor cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național” (§   205 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).

Se impune a fi observat faptul că, în reperele indicate de CJUE, instanța europeană a plecat de la premisa existenței în ordinea juridică internă a unei proceduri ordinare de numire a interimatului conducerii Inspecției Judiciare, în timp ce, după cum se va arăta în continuare, rațiunea adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 a fost tocmai aceea a lipsei acestei proceduri și a imposibilității asigurării conducerii curente a Inspecției Judiciare, ca urmare a expirării mandatelor funcțiilor de conducere.

Elementul esențial de la care pornește analiza dispozițiilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 constă în faptul că acestea nu au caracter derogatoriu de la eventuale norme legale cu caracter general care să reglementeze modul de asigurare a interimatului conducerii Inspecției Judiciare, fiind adoptate nu pentru eludarea, ci tocmai în considerarea inexistenței acestora din urmă.

  Un prim argument în susținerea acestei observații este unul care rezultă chiar din titlul și din obiectul reglementării. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevede în art. I alin. (1): „La articolul 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, (…) după alineatul (6) se introduc două noi alineate, alineatele (7) și (8), cu următorul cuprins: (…)“. Ca urmare, este evident că scopul legiuitorului delegat a fost acela de a acoperi absența normării în privința situațiilor expuse în conținutul dispozițiilor de completare.

  Din perspectiva tehnicii legislative, dispozițiile prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), reglementează completarea unui act normativ ca fiind un eveniment legislativ care constă în introducerea unor dispoziții noi, ce cuprind soluții legislative și ipoteze suplimentare care nu afectează însă concepția generală ori caracterul unitar al acelui act.

  În al doilea rând, relevante sunt și motivele care au stat la baza emiterii ordonanței de urgență, astfel cum sunt prezentate de către Guvern în preambulul acestui act normativ, reținându-se, printre altele, următoarele:” Având în vedere că, potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, Inspecția Judiciară este condusă de un inspector-șef, care exercită funcția de conducere și organizare a activității Inspecției Judiciare, ajutat de un inspector-șef adjunct, numiți prin concurs organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, luând în considerare că, potrivit prevederilor art. 67 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare, mandatul inspectorului-șef și al inspectorului-șef adjunct este de 3 ani, putând fi reînnoit o singură dată, în condițiile legii, întrucât dispozițiile Legii nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare, nu reglementează situația în care mandatele funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct al Inspecției Judiciare expiră înainte de finalizarea concursurilor pentru ocuparea acestor funcții și nici posibilitatea exercitării cu titlu interimar a funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct, în situația în care acestea devin vacante din alte motive, (…)față de faptul că mandatul conducerii Inspecției Judiciare a expirat la data de 1 septembrie 2018 și nu există o dispoziție legală care să reglementeze expres modul de asigurare a interimatului pentru aceste funcții, (…)considerând că situația prezentată mai sus este una extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, fiind necesară o intervenție urgentă de natură legislativă care să acopere lacuna legislativă în această materie“.

Contextul situațiilor de fapt și de drept care au condus la adoptarea ordonanței de urgență relevă, pe de o parte, existența unui vid legislativ în privința interimatului funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare, iar, pe de altă parte, o ipoteză particulară fără corespondent legal, în care vacantarea celor două funcții de conducere la 1 septembrie 2018, generată de imposibilitatea de finalizare a concursului pentru ocuparea funcțiilor în termenul legal din cauza unor proceduri judiciare referitoare la regulamentul de concurs, nu își găsea rezolvare normativă.

  Totodată, spre deosebire de situația altor funcții de conducere din sistemul judiciar cu privire la care legiuitorul reglementase posibilitatea delegării în ipoteza vacanței funcției, până la ocuparea acesteia prin concurs sau numire, în cazul conducerii Inspecției Judiciare nu exista o astfel de prevedere. Astfel, pot fi identificate în legislația specifică sistemului judiciar dispozițiile art. 57 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că:

Art. 57. – (…)(4) Delegarea în funcții de conducere a judecătorilor de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători, până la ocuparea funcției prin numire în condițiile prezentei legi.

(5) Delegarea în funcțiile de conducere de la Înalta Curte de Casație și Justiție a judecătorilor de la această instanță se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători, cu acordul scris al acestora, la propunerea președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție.”

  Normele legale citate, care permit delegarea pe funcții de conducere vacante la instanțe și parchete, nu pot fi însă aplicate prin analogie și cu atât mai puțin în mod direct în situația vacanței funcțiilor de conducere de la nivelul Inspecției Judiciare.

  Prin urmare, o primă concluzie este aceea că ipoteza „încălcării procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național“, la care a făcut trimitere CJUE atunci când a furnizat elementele de interpretare a dreptului Uniunii Europene în raport cu care să fie evaluate efectele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018, nu se regăsește în contextul legislativ existent la momentul adoptării acestui act normativ.

  Dată fiind corelația expusă de CJUE (§   52 din prezenta decizie), inexistența acestei premise ar face, ab initio, inutilă analiza îndeplinirii celor două condiții referitoare la aptitudinea ordonanței de urgență de a conferi Guvernului o competență directă de numire a interimatului conducerii Inspecției Judiciare și de a da naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare, ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.

  Totuși, din rațiuni ce țin de necesitatea lămuririi tuturor aspectelor ce ar putea genera interpretări contradictorii, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza în continuare reperele indicate de CJUE pentru verificarea efectelor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018, respectiv: numirea directă și îndoiala legitimă.

  Cu privire la condiția ca norma în discuție să confere Executivului competența directă de numire a conducerii Inspecției Judiciare, așa cum s-a arătat anterior, circumstanțele în care a fost promovată ordonanța de urgență relevă intenția Guvernului de a reglementa, în virtutea delegării legislative ce îi este acordată de art. 115 alin. (4) din Constituție, situația de vacantare a funcțiilor de conducere cu care se confrunta Inspecția Judiciară din cauze obiective, neimputabile nici acestei instituții, nici Consiliului Superior al Magistraturii și cu atât mai puțin Executivului.

  De altfel, în considerentele Hotărârii CJUE din 18 mai 2021 s-a reținut că “simplul fapt că membrii cu funcții de conducere ai organului care are misiunea de a efectua cercetări disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară în privința judecătorilor și a procurorilor sunt numiți de guvernul unui stat membru nu este de natură să dea naștere unor îndoieli precum cele menționate la punctul 200 din prezenta hotărâre. Situația este aceeași în ceea ce privește dispozițiile naționale care prevăd că interimatul unei funcții de conducere din cadrul unui astfel de organ este asigurat, în situația vacantării acestei funcții ca urmare a expirării mandatului în cauză, de conducătorul al cărui mandat a expirat, până la data ocupării acestei funcții în condițiile legii. Cu toate acestea, condițiile de fond și modalitățile procedurale aplicabile la adoptarea deciziilor de numire a acestor conducători trebuie să fie concepute astfel încât să îndeplinească cerințele amintite la punctul 199 din prezenta hotărâre” (§§ 202-204 din hotărâre).

  Așadar, atât în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, cât și în jurisprudența sa din cauze similare [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982], CJUE acceptă, de principiu, că interimatul, în situații de felul celei în cauză, nu este de natură să genereze, per se, îndoieli precum cele la care se raportează instanța europeană (§   203 din hotărâre), fiind necesară verificarea condițiilor de fond și de procedură în care se realizează numirile respective.

Se impune a fi subliniat faptul că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, Guvernul nu a procedat la numirea directă a persoanelor care au exercitat cu caracter interimar funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare. Acest act normativ nu conține dispoziții propriu-zise de numire a unor persoane determinate în funcțiile de conducere respective, neavând, prin urmare, caracter intuitu personae.

  Examinând dispozițiile art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, prin care se introduc, în cuprinsul art. 67 din Legea nr. 317/2004, alin. (7) și (8), care reglementează procedura de asigurare a interimatului în situația vacantării funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare, ca urmare a expirării mandatului ori a altor situații, se constată că acestea reprezintă un eveniment legislativ menit a asigura soluționarea unei ipoteze neacoperite de dispozițiile în vigoare.

  În aceste condiții, este evident că legiuitorul delegat a urmărit completarea cadrului normativ existent cu norme cu aplicabilitate generală și permanentă, iar nu doar la acel moment. Drept urmare, soluția normativă introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 se regăsește în prezent în fondul activ al legislației, constituind forma actuală a art. 67 din Legea nr. 317/2004.

  Deopotrivă, nu poate fi asimilat unei numiri directe nici faptul că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 vizează situația particulară a vacanței funcțiilor de conducere la data intrării sale în vigoare, ipoteză în privința căreia Executivul a dispus aplicarea aceleiași soluții legislative, respectiv ca interimatul să fie asigurat de inspectorii aflați în funcție ale căror mandate expiraseră la acel moment.

  Din perspectiva tehnicii de reglementare, prin modul de redactare și măsurile instituite cu privire la derularea situațiilor juridice aflate în curs la data intrării în vigoare, dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 prezintă caracteristicile unor norme tranzitorii în sensul art. 54 din Legea nr. 24/2000, articol care prevede obligația emitentului de a reglementa expres și în privința raporturilor juridice născute anterior, dar ale căror efecte continuă să se producă și după adoptarea actului normativ, nefiind așadar epuizate la intrarea în vigoare a acestuia.

  În plus, conform art. 115 alin. (5) din Constituție, „Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere”. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 a fost M. Of. nr. 767 din 5 septembrie 2018 și a fost depusă spre dezbatere în procedură de urgență la Camera Deputaților cu nr. 616 din 5.09.2018 [conform mențiunilor din fișa proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2018 (PL-x nr. 449/2018) [64].

  Rezultă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 a intrat în vigoare la 5 septembrie 2018, astfel că, potrivit principiului aplicării în timp a legii civile, reglementat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, se aplica raporturilor juridice existente la momentul respectiv, inclusiv vacanței funcțiilor de inspector-șef și inspector-șef adjunct intervenite la 1 septembrie 2018.

  În aceste condiții, se poate concluziona că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 nu produc un alt efect decât cel pe care l-ar fi produs, în absența lor, dispozițiile art. I din ordonanța de urgență, context în care este superfluu a se discuta despre potențialul risc de a conferi Guvernului competența de numire directă în funcțiile de conducere vacante la data intrării lor în vigoare.

  Așadar, prin prisma argumentelor expuse anterior, nu pot fi identificate elemente care să conducă la concluzia că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 ar conferi sau ar fi conferit la momentul respectiv Guvernului competența directă de numire în funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare.

  În privința celui de-al doilea standard probatoriu instituit de CJUE referitor la îndoiala legitimă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că împrejurările în care au fost adoptate prevederile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 reprezintă situații obiective excepționale, ce nu pot fi privite ca elemente care să poată reliefa conduita sau intenția Guvernului de a-și aroga, prin adoptarea ordonanței de urgență, competența de numire directă în funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct din cadrul Inspecției Judiciare de o manieră care „să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități” (§   200 din Hotărârea CJUE din 18 mai 2021).

  Astfel, în preambulul ordonanței de urgență sunt reflectate circumstanțele excepționale care au reclamat intervenția normativă a Guvernului la acel moment.

  Se observă că, plecând de la premisa că legea în vigoare nu reglementa, de principiu, situația obiectivă în care vacanța funcțiilor de conducere din cadrul Inspecției Judiciare intervenea ca urmare a expirării mandatelor înainte de finalizarea concursurilor pentru ocuparea acestora sau din alte motive obiective, Guvernul a arătat în preambulul ordonanței de urgență că: „ținând seama de importanța instituției Inspecției Judiciare pentru menținerea unui corp al magistraturii integru și care să se bucure de toate garanțiile de independență și imparțialitate, activitatea desfășurată de această instituție urmărind îmbunătățirea calității actului de justiție, a eficienței și eficacității sistemului judiciar, prin intermediul verificărilor și evaluărilor realizate potrivit legii, și luând în considerare că vacantarea funcției de inspector-șef al Inspecției Judiciare are repercusiuni negative asupra desfășurării activității acestei instituții și asupra procedurilor de cercetare disciplinară a magistraților, în condițiile în care inspectorul-șef are atribuții concrete în procedura disciplinară, confirmând rezoluțiile inspectorului judiciar (…)”, apreciind astfel că are obligația constituțională de a edicta în acest domeniu.

  Date fiind condițiile de constituționalitate în care se realizează delegarea legislativă a Guvernului, astfel cum sunt prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție, ordonanța de urgență nu poate fi apreciată ca fiind o alternativă aflată la discreția Executivului care ar avea astfel libertatea de a adopta oricând, în regim de urgență, acte normative cu caracter de lege. Așadar, este exclusă de plano o intervenție subiectivă a Executivului prin intermediul ordonanței de urgență.

  Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la art. 115 alin. (4) din Constituție (spre exemplu, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, M. Of. nr. 511 din 16 iunie 2005), Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod cumulativ: existența unei situații extraordinare, reglementarea să nu poată fi amânată și motivarea urgenței în cuprinsul ordonanței.

  „Situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și au un caracter obiectiv, în sensul că existența lor nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență” (v Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, M. Of. nr. 211 din 8 iunie 1998). Elementele invocate drept situații extraordinare, care să necesite remediere în regim de urgență, reprezintă stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pun în pericol un interes public și, prin urmare, întrunesc exigențele prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituție (Decizia nr. 731 din 4 noiembrie 2021, M. Of. nr 1239 din 28 decembrie 2021).

  Prin urmare, cadrul constituțional care îi permite Guvernului să legifereze exclude orice posibilitate de utilizare de către acesta a atributelor de legiuitor delegat, astfel încât să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.

  În al doilea rând, un asemenea potențial risc nu poate fi luat în discuție în condițiile în care aceeași persoană, numită inițial de C.S.M. , a exercitat funcția de conducere până la momentul vacantării (1 septembrie 2018) și a fost numită ulterior în funcție de C.S.M.  în urma concursului organizat și desfășurat în temeiul art. 67 alin. (1)-(3) din Legea nr. 317/2004. Așadar, soluția normativă adoptată a urmărit ca interimatul să fie asigurat de către persoane care au dat dovada competenței profesionale și manageriale, exercitând deja funcțiile respective, având o cunoaștere aprofundată a activității Inspecției Judiciare și susținând un concurs, atât la momentul numirii inițiale, cât și la momentul reînvestirii pentru un nou mandat, în condițiile legii.

  În fapt, în condițiile expuse, în temeiul art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, funcția de conducere de inspector-șef a fost exercitată cu caracter interimar, în perioada 1 septembrie 2018-14 mai 2019, de aceeași persoană care atât anterior interimatului, cât și ulterior interimatului (în baza Hotărârii Plenului C.S.M.  nr. 82 din 15 mai 2019), a fost numită de C.S.M. , potrivit procedurii prevăzute de art. 67 din Legea nr. 317/2004, în urma concursului, ceea ce exclude, de plano, orice minimă intervenție a Guvernului în desemnarea persoanelor care exercită funcțiile de inspector-șef și inspector-șef adjunct în cadrul Inspecției Judiciare.

  Mai mult, soluția legislativă adoptată prevede ca interimatul funcțiilor de conducere respective să fie asigurat de persoane în privința cărora C.S.M.  derulase anterior procedura de numire în urma concursului organizat potrivit legii, soluție menită să asigure și continuitatea actului managerial pentru o perioadă determinată, până la ocuparea postului în condițiile legii.

  Nu poate fi ignorat nici faptul că, în prezent, în privința instituției delegării pe funcții de conducere la instanțe și parchete, se poate constata prefigurarea unei practici administrative care reflectă această soluție normativă, în sensul că, de regulă, se dispune delegarea pe o funcție de conducere vacantă a aceluiași magistrat care exercitase anterior mandatul de conducere, tocmai în considerarea argumentelor expuse mai sus.

  În plus, se cuvine a fi luat în considerare și faptul că, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în funcția de inspector-șef al Inspecției Judiciare nu poate fi numit decât un judecător, a cărui întreagă carieră profesională este girată de C.S.M. , garantul independenței justiției, conform art. 133 alin. (1) din Constituție, și singura instituție cu competențe în numirea, promovarea, transferul și sancționarea judecătorilor, potrivit art. 125 alin. (2) din Constituție, ceea ce înseamnă că persoana respectivă răspunde exigențelor specifice corpului magistraților, prezentând garanțiile de imparțialitate și independență în exercitarea funcției.

  Astfel, deși este necontestat faptul că interimatul celor două funcții de conducere a fost exercitat în temeiul dispozițiilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018, Executivul nu a avut nicio implicare în selectarea sau numirea persoanelor care au asigurat interimatul, motiv pentru care nu se poate reține incidența ipotezei avute în vedere de CJUE la §   202 din Hotărârea din 18 mai 2021.

  Ca urmare, nu se poate vorbi despre o numire într-o funcție de conducere efectuată direct de puterea executivă, cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de lege, ci de adoptarea unui act normativ, în baza unei abilitări constituționale, în considerarea unor situații extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată.

  În concluzie, se apreciază că dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 nu sunt de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în funcțiile de conducere din cadrul Inspecției Judiciare și nici să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.[65]

Strategia Națională Anticorupție 2005-2007  reflectă angajamentul politic necondiționat, în ceea ce privește lupta împotriva corupției.

În temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007[66].

            Prin art. 1 din Hotărâre se aprobă Strategia națională anticorupție pe perioada 2005-2007 ( prevăzută în anexa nr. 1),  iar prin Art. 2 se aprobă Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 ( prevăzut în anexa nr. 2).

            În cadrul Domeniului prioritar II   Combaterea corupției,   Obiectivul 4 Creșterea integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar s-a prevăzut că, “În vederea creșterii operativității și eficienței în activitatea de urmărire penală va fi consolidat controlul efectiv și nemijlocit al procurorului asupra activităților de investigare și cercetare penală efectuate de poliția judiciară. De asemenea se vor pune la punct proceduri care să permită sesizarea de îndată a procurorului de către structurile informative și de investigație prin transmiterea oricăror informații și suport probator referitoare la săvârșirea unor acte sau fapte de corupție sau crimă organizată” [67] .

Anexa nr. 2 cuprinde Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 . La obiectivul Creșterii integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar,  ,  ca Măsură  4.5,  „ Sesizarea de îndată a procurorului care instrumentează cazuri de crimă organizată sau corupție de către structurile informative și de investigație prin transmiterea oricăror informații și suport probator referitoare la săvârșirea unor acte sau fapte de corupție sau crimă organizată”,  impune CSAT, S.R.I., SIE, structurile de informații departamentale, M.F.P., M.J., M.A.I., O.N.P.C.S.B. , P.N.A., și P.Î.C.C.J. ca Indicatori de evaluare a stadiului realizării măsurii „Stabilirea procedurilor de comunicare Protocoale semnate de instituțiile implicate”.

            Acest text din coloana a 7-a este invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție[68] ca argument de text  cu valoare normativă care obliga CSAT, S.R.I. , SIE, structurile de informații departamentale, M.F.P., M.J. , M.A.I., O.N.P.C.S.B., fostul P.N.A., și P.Î.C.C.J.  semnarea de protocoale ( fără valoare normativă[69]), plecându-se de la prevederea „controlului efectiv și nemijlocit al procurorului ”.

În Strategie s-a arătat că Integritatea sistemului judiciar este factorul crucial pentru reușita luptei împotriva corupției. „În același timp, sistemul judiciar a fost identificat ca o zonă ale cărei disfuncționalități pot avea un impact major asupra eficienței luptei împotriva corupției. România a progresat pe calea stabilirii independenței sistemului judiciar față de puterea politică. Cu toate acestea, sunt încă necesare măsuri care sa conducă la atingerea unor standarde înalte de performanță și integritate de către magistrați. Adoptarea și diseminarea Codului deontologic actualizat sunt măsuri importante în direcția creșterii integrității și rezistenței la corupție a sistemului judiciar, alături de completarea de către magistrați a prevederilor cu privire la declarațiile de avere și de interese[70].

Nu credem necesar/util a se invoca un „text din coloana a 7-a”  dintr-o anexă,  pentru a justifica activitatea curentă/operativă a unui procuror,  și cu atât mai mult a unui procuror general,  cu atribuții de administrație internă deplină.

Actul administrativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este actul emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, susceptibil de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, capabil deci prin el însuși să producă efecte juridice directe[71].

Protocolul încheiat în baza colaborării celor două autorități publice nu are calitatea de act administrativ în sensul prevăzut de lege, ci este o operațiune administrativă premergătoare întocmirii actului administrativ, întrucât simpla furnizare de date cu privire la persoanele care fac parte din diferite categorii ce realizează venituri, luată separat, nu este capabilă să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice[72].

Strategia Națională Anticorupție 2016-2020, în corelare cu recomandările formulate de formatele internaționale anticorupție la care România este parte sau la care participă, a promovat schimbarea paradigmei în ceea ce privește abordarea strategică în acest domeniu. Astfel, SNA 2016-2020 a inclus obiective și măsuri care să acționeze asupra cauzelor mai profunde ale corupției, abordarea nefiind limitată la combaterea fenomenului. Documentul programatic a inclus măsuri care să vizeze prevenirea corupției, promovarea integrității organizaționale, educația anticorupție și, nu în ultimul rând, recuperarea creanțelor generate de săvârșirea de infracțiuni. Corupția rămâne o provocare la nivel național și regional, deși în plan strategic, corupția este fenomenul infracțional care a făcut cel mai des și mai constant obiectul politicilor penale în România, începând cu anul 2001. Acest fenomen afectează societatea în cele mai diverse moduri, fiind de natură a genera consecințe negative atât în viața economică, cât și socială a cetățenilor. În acest sens, s-a putut observa că, în anumite instanțe, fenomenul corupției a afectat viața, integritatea fizică, încrederea față de instituțiile statului și patrimoniul cetățenilor. Corupția rămâne o cauză care limitează perspectivele de dezvoltare a României și capacitatea de promovare a obiectivelor de politică externă, inclusiv a imaginii României în mediul internațional. Totodată, corupția afectează eficiența și profesionalismul din autoritățile și instituțiile publice, mai ales din perspectiva furnizării de servicii de interes general, aspect care generează o încredere scăzută a cetățenilor în capacitatea statului de a gestiona relațiile sociale. Cauzele fenomenului corupției sunt multiple, iar problematica prevenirii și combaterii corupției intră în spectrul de competență a mai multor instituții din România, care trebuie să coopereze pentru obținerea sinergiei în activitățile de promovare a integrității. Din perspectiva mediului de afaceri privat din România, se poate constata că au fost înregistrate evoluții în promovarea integrității în mediul de afaceri, mai ales în cadrul întreprinderilor publice, care însă pot cunoaște progrese suplimentare, printr-o colaborare strânsă cu autoritățile și instituțiile publice, care pot impulsiona inițiativele de promovare a integrității în sectorul privat. Corupția nu reprezintă un impediment (deal-breaker) în derularea afacerilor din cauza percepției greșite a antreprenorilor potrivit căreia corupția ar fi necesară pentru a derula unele contracte în România. O provocare suplimentară pentru autorități este cauzată de rolul corupției de facilitator al activității grupurilor de crimă organizată. Prin urmare, prezenta strategie include un obiectiv specific care are în vedere abordarea integrată a corupției și criminalității organizate, deoarece granița dintre corupție și criminalitate organizată este doar de ordin formal – conceptual, pentru rațiuni de abordare sistemică și coerentă din punct de vedere legal și instituțional.

Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024  confirmă atașamentul autorităților române pentru apărarea statului de drept și a democrației, independența justiției și lupta împotriva corupției, subliniind totodată efectele sistemice negative generate de corupție la nivel național. Conform capitolului privind România din Raportului 2020 privind statul de drept al Comisiei Europene, România dispune de un cadru strategic național cuprinzător în domeniul luptei anticorupție, bazat pe participarea largă a actorilor instituționali de la nivel național și local. În ciuda progreselor realizate de România în ultimul deceniu în domeniul luptei anticorupție, provocările cu care s-a confruntat sistemul judiciar în perioada 2017-2019 au pus sub semnul întrebării durabilitatea reformelor anticorupție. Importanța susținerii implementării SNA de către factorul politic a fost ilustrată în mod constant de către Comisia Europeană în cadrul rapoartelor Mecanismului de Cooperare și Verificare . În consecință, se impune în primul rând asumarea de către palierul politic a agendei naționale anticorupție și a angajamentului de a nu afecta cadrul legislativ și instituțional din domeniul anticorupției. Totodată, sunt necesare consolidarea evaluării riscurilor și a vulnerabilităților la corupție, corelarea și eficientizarea mecanismelor de prevenire, educație și combatere de care statul român dispune, respectiv consolidarea dialogului și a cooperării inter-instituționale în cadrul unei abordări integrate de tip strategic. Actuala strategie va menține abordarea utilizată de strategiile anterioare, care au acordat prioritate măsurilor preventive în sectoarele expuse la corupție. Progresul disparat al prevenției în perioada 2016-2020 a determinat menținerea sectoarelor identificate ca prioritare de strategia anterioară, cu suplimentarea acestora cu domeniul protecției mediului înconjurător și domeniul protejării patrimoniului cultural și înlăturarea sistemului judiciar din categoria sectoarelor prioritare. Prezenta strategie a fost realizată în urma unui amplu proces de consultare cu sectorul public, dar și cu societatea civilă și mediul de afaceri din România. Astfel, SNA realizează o radiografie a manifestării fenomenului la nivel național, și, corelativ, a capacității naționale de răspuns și prezintă o viziune integrată, armonizată inter-instituțional cu privire la misiunea și obiectivele necesar a fi asumate de principalele instituții cu responsabilități, cu obiective generale, specifice și acțiuni principale, individualizate în funcție de competențele legale ale fiecărei instituții și specificul sectoarelor prioritare. SNA pune accent pe rafinarea mecanismelor de cooperare pentru obținerea unor rezultate cât mai eficiente în promovarea integrității și lupta împotriva corupției. Ca orizont de timp abordarea propusă vizează perioada 2021-2025.

Articolul   2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ[73] definește actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice;
c1)sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative;
(texte modificate prinLegea  nr. 212/2018 )  , cu atât mai mult cu cât este fără echivoc că acest text nu este aplicabil decât în materia actelor administrative cu caracter unilateral[74].

Act  administrativ sau operațiune administrativă,  este o activitate curentă care ține uzual de competența ministerului public; limita legii este dată de „controlul  efectiv și nemijlocit al procurorului ”,  suveran în a desfășura urmărirea penală

Echipe mixte cu procurorii, per se nu însemnă nimic ilegal, atât timp cât în activitatea desfășurată legal,   de urmărire penală, procurorul conduce și controlează totul. [75]

Dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită.  Conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Potrivit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară: manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.

Sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară reglementată de textul de lege anterior evocat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei/unor manifestări ale unui magistrat săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu; manifestările să fi avut loc în public sau să fi ajuns la cunoștința publicului; manifestările să aducă atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției; legătura de cauzalitate între aceste manifestări și urmarea produsă să fie neîndoielnică.

Verificând întrunirea acestor condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta imputată intimatului prin acțiunea disciplinară constă în acordarea unui interviu în afara programului de lucru, publicat în ediția tipărită a revistei „22” și în mediul online, pe website-ul acestei reviste, în cadrul căruia acesta a făcut anumite afirmații de natură să afecteze onoarea, probitatea profesională sau prestigiul justiției. Ca atare, elementul material al abaterii disciplinare analizate vizează anumite afirmații făcute de intimat în cadrul unui interviu publicat în presă.

Trebuie însă subliniat că afirmațiile respective au vizat domeniul justiției, în contextul reformelor legislative aflate în dezbatere publică, în cursul anului 2018. Fără a nega existența unei obligații de rezervă a judecătorilor și procurorilor, specifică statutului de magistrat, instanța supremă reține că această obligație nu echivalează cu privarea magistraților de dreptul la liberă exprimare.

Astfel, deși magistrații trebuie să accepte anumite restrângeri ale exercițiului dreptului la liberă exprimare în virtutea funcției pe care o ocupă în sistemul judiciar, aceștia nu pot fi excluși de la orice dezbatere publică care vizează chiar domeniul în care activează.

În acest context, examinarea elementului material constând în afirmațiile pârâtului cu privire la anumite reforme legislative în domeniul justiției nu poate fi disociată de analiza dreptului la liberă exprimare, realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea și aplicarea art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, în cauza Baka împotriva Ungariei, instanța de contencios european a reținut că: în ceea ce privește nivelul protecției, art. 10 alin. (2) din Convenție nu lasă loc restrângerilor în privința libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general. În consecință, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, care este asociat cu o marjă de apreciere restrânsă a autorităților, va fi, în mod normal, acordat în cazul în care afirmațiile au legătură cu un subiect general de interes, ceea ce este, în special, cazul comentariilor privind funcționarea sistemului judiciar . Având în vedere, în special, importanța crescută atașată separării puterilor și necesității de a păstra independența justiției, trebuie examinată cu atenție orice ingerință în ceea ce privește libertatea de exprimare a unui judecător aflat într-o astfel de situație. Aspectele legate de funcționarea justiției sunt de interes general. Or, dezbaterile privind chestiuni de interes public se bucură în general de un nivel ridicat de protecție, în temeiul art. 10 din Convenție. Chiar dacă o chestiune care suscită o dezbatere are implicații politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un judecător să dea o declarație cu privire la respectivul subiect. Într-o societate democratică, chestiunile legate de separarea puterilor se pot referi la subiecte foarte importante despre care publicul are interesul legitim de a fi informat și care țin de dezbaterea politică (paragraful 165).

Totodată, în cauza Kudeshkina împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că: teama de pronunțare a unei sancțiuni are un “efect disuasiv” asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare, în special în ceea ce-i privește pe alți judecători care ar dori să participe la dezbaterea publică privind aspecte legate de administrarea justiției și a sistemului judiciar. Acest efect, care afectează societatea în ansamblul său, este, de asemenea, un factor de luat în considerare în evaluarea proporționalității sancțiunii sau măsurii represive impuse (§§   99-100).

Prin raportare la statuările instanței de contencios european, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că opiniile intimatului expuse în cadrul interviului vizează chestiuni de interes general pentru sistemul judiciar. Or, din această perspectivă nu poate fi reținută încălcarea obligației de rezervă de către intimat, față de nivelul sporit de protecție a libertății de exprimare în privința chestiunilor care vizează sistemul judiciar.

De asemenea, chiar dacă unele afirmații ale intimatului denotă o atitudine critică, acestea nu au depășit limitele unui limbaj decent.

În plus, din perspectiva urmării imediate a abaterii disciplinare analizate, se observă că art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 sancționează manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției.

Totodată, art. 98 alin. (1) din aceeași lege prevede că judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. Ca atare, pentru a fi angajată răspunderea pentru abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu este suficient ca manifestările să fie de natură a aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, ci trebuie să se demonstreze că manifestările au adus atingere acestor valori.

De altfel, atunci când legiuitorul a intenționat să sancționeze și faptele de natură a aduce atingere prestigiului justiției sau demnității funcției de magistrat a făcut o mențiune expresă în acest sens, cum a făcut-o în cazul abaterii disciplinare de la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, care sancționează utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat. Or, probele administrate în cauză relevă că afirmațiile intimatului publicate în presă nu au afectat imaginea sa în cadrul instanței la care activează și nici prestigiul justiției.

Nefiind întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare sub aspectul laturii obiective, devine inutilă examinarea criticilor referitoare la existența vinovăției, ca element constitutiv al laturii subiective. Prin urmare, nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ.

În completarea considerentelor anterioare, se cuvine a fi reiterate considerentele reținute anterior în jurisprudența Completului de 5 judecători cu privire la libertatea de exprimare a magistraților, în sensul următor:

În ceea ce privește libertatea de exprimare, în raport cu dispozițiile art. 30 alin. (1) și (6) din Constituție și limitările impuse de art. 10 alin. (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), în lumina jurisprudenței CEDO (Morissens contra Belgia, Wille contra Liechtenstein, Ozpinar împotriva Turciei, Baka contra Ungariei) autoritățile naționale trebuie să asigure un just echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare (inclusiv al magistraților), pe de o parte, și nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătorești și drepturile altor persoane, pe de altă parte. Magistrații trebuie să-și exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligația de imparțialitate de care sunt ținuți trebuie să satisfacă exigențele serviciului public căruia îi asigură funcționalitatea. Așadar, dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită, și anume dreptul cetățeanului la o justiție independentă, echidistantă față de politic, echilibrată și verticală. […] dreptul la liberă exprimare […] trebuie exercitat în limitele obligației de rezervă impuse magistraților tocmai în considerarea statutului lor. În caz contrar, s-ar încălca echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertății de exprimare, pe de o parte, și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate în art. 10 paragraful 2 din Convenție. Obligația de rezervă a magistraților presupune, prin însăși natura sa, moderație și reținere în ceea ce privește prezentarea opiniilor de către magistrat. Cu toate acestea, această obligație devine subsidiară doar atunci când democrația este în pericol.” (Decizia Completului de 5 judecători nr. 62 din 18 mai 2020, pct. 15)

În lumina acestor considerente, este de subliniat că obligația de rezervă și moderație incumbă magistraților inclusiv în situațiile care vizează legislația în domeniul justiției, prin exercitarea dreptului la liberă exprimare în limitele impuse de așteptările specifice funcției judiciare.

Sub acest aspect prezintă relevanță și considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului de la pct. 114 din Hotărârea din 8 decembrie 2020 pronunțată în cauza Panioglu împotriva României, în care s-a reținut că persoanele care ocupă funcții publice în sistemul judiciar sunt supuse restrângerii exercițiului dreptului la liberă exprimare în toate situațiile în care este pusă în discuție autoritatea și imparțialitatea sistemului, fiind obligate să manifeste discreție maximă, inclusiv în utilizarea mass-media chiar și în ipoteza în care sunt provocate, obligație atașată standardelor înalte specifice sistemului judiciar, pentru care este important să se bucure de încrederea publicului în scopul îndeplinirii cu succes a atribuțiilor ce îi revin.[76]

Confuzie asupra rolurilor instanțelor și parchetelor.  „Sistemele de justiție penală variază în Europa și în lume. Diferitele sisteme sunt înrădăcinate în culturi juridice diferite, și nu există un model uniform pentru toate statele. Există, de exemplu, diferențe importante între sistemele de natură contradictorie (adversariale) și cele inchizitoriale, între sistemele în care un ofițer judiciar controlează ancheta și cele în care un procuror nejudiciar sau polițiștii controlează anchetele. Există sisteme în care urmărirea penală e obligatorie (principiul legalității) și altele în care procurorul poate decide să nu urmărească penal atunci când interesul public nu o cere (principiul oportunității).[77]

Cel mai grav este faptul că subordonarea Parchetului afecteaza independenta judecătorilor. Acestia nu pot actiona decat daca sunt sesizati de parchet – 95% din cazurile unui tribunal corectional sunt instrumentate de Politie sub controlul Parchetului. și atunci, la ce serveste independenta judecătorilor daca totul este decis de un Parchet care este supus unei logici a dependentei?[78]

Există standarde și recomandări mai detaliate. Astfel, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere statelor membre să asigure că procurorii sunt liberi de «ingerințe nejustificate» în activitățile lor profesionale. Carta de la Roma, adoptată de CCPE în 2014, proclamă principiul independenței și autonomiei procurorilor, iar CCPE încurajează tendința generală către o mai mare independență a parchetelor. În multe state membre ale Consiliului Europei se observă o tendință de a acorda mai multă independență parchetului, în special în ce privește deciziile luate în cauzele penale. […] Comisia de la Veneția observă, de asemenea, că în multe țări «subordonarea parchetului față de autoritatea executivă este mai mult o chestiune de principiu decât de realitate, în sensul că executivul e de fapt deosebit de atent să nu intervină în cauze individuale». Acestea fiind spuse, tendința generală de a acorda mai multă independență parchetului nu s-a transformat încă într-o regulă obligatorie care să fie aplicată uniform în Europa.”

CDL-AD(2015)039, Avizul comun al Comisiei de la Veneția, al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) și al Oficiului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (OSCE/ODIHR) privind proiectul de amendamente aduse Legii privind Parchetele din Georgia, §16 . „Principiul fundamental care ar trebui să guverneze sistemul parchetelor într-un stat e independența completă a sistemului, nicio considerație administrativă sau de altă natură nu e la fel de importantă ca acest principiu. Numai acolo unde independența sistemului e garantată și protejată prin lege publicul va avea încredere în sistem, ceea ce e esențial în orice societate sănătoasă.” [79]

              Infaptuirea unei Justitii independente și impartiale depinde de calitatea muncii procurorului, care este învestit constitutional cu apararea intereselor generale ale societatii și drepturile și interesele cetatenilor, iar legal și statutar este investit în principal cu atributul efectuarii urmarii penale în cauzele penale.

            Or, modul în care procurorul se situeaza pe palierul puterilor constituite în stat, adica de subordonare fata de o putere sau alta sau de independenta, da masura adecvata calitatii muncii procurorului, constanta ce poate fi masurata prin gradul de independenta/subordonare și impartialitatea procurorului.

Nu există standarde internaționale care să impună independența parchetului. Dar, în același timp, e clar că există o tendință generală de introducere a independenței parchetului. […] În același timp, e important să se evite ca independența procurorilor să devină o amenințare la adresa independenței judecătorilor.” [80]


             Aceasta independență a procurorului nu trebuie să fie una arbitrară, pentru că el trebuie să dea seama de activitatea lui  în  primul rand societatii românești, ale carei interese le apara, dar și structurii ierarhice de care apartine. Uniunea Nationala a Judecătorilor constata, cu ingrijorare, că, Ministerul Public este tinta unor presiuni, mai mult sau mai putin institutionale, fara precedent.


                 „O justitie eficienta nu poate fi conceputa în lipsa unor judecători independenti. Mutatis mutandis, nici cercetarea penala eficienta nu poate beneficia de suficiente garantii în lipsa unor procurori independenti, participarea acestora la infaptuirea justitiei penale justificand acest statut;[81]

 Calitatea actului de cercetare penala – condiționatăintrinsec de modul independent sau nu în care aceasta s-a desfășurat – are o influenta deseori covarsitoare asupra modului de desfasurare a procesului penal; lipsa de independenta a procurorilor publici în desfasurarea activitatii acestora se reflecta asadar negativ și direct asupra independentei sistemului de justitie în ansamblul sau, și în mod particular asupra independentei puterii judecătoresti formate din instanțe și judecători.


             Independenta procurorilor se impune și din punctul de vedere al respectarii principiului egalitatii armelor, conditie esentiala a respectarii dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este definit prin jurisprudența  CEDO – raportata la art.6 din Conventie. Aceasta cerinta impune și despartirea și consolidarea separata a functiilor judiciare: acuzare, aparare, judecare și exercitarea acestora în conditiile unei independente necontestate, ferite de orice banuieli de imixtiune sau influente exterioare;


              Din punctul de vedere al organizării  interne, al managementului Ministerului Public și Parchetelor, inclusiv în procedura de numire a Procurorului General al Romaniei, precum și în celelalte functii de conducere, singura autoritate constitutionala ce ar trebui sa aiba atributii ar fi Consiliul Superior al Magistraturii, prin sectia de procurori, eliminandu-se astfel factori externi, ce ar putea avea caracter perturbator, indiferent de sfera din care acestia provin.”[82]


            Rolul judecătorului.  Rolul judecătorului este de a interpreta și aplica legea în concret, în circumstanțele de fapt și de drept ale litigiului cu care este învestit, nefiindu-i conferit dreptul de a crea, modifica sau completa dispozițiile legii. A crea o normă de competență nouă prin interpretarea a două norme de competență diferite reprezintă o situație de instituire a unei legi noi, ceea ce ar constitui o depășire a limitelor puterii judecătorești și o imixtiune nepermisă în sfera puterii legislative, singura căreia îi revine prerogativa de modificare sau completare a dispozițiilor legale în vigoare.

În activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenți față de lege, iar, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, aceștia „se supun numai legii“. Textul constituțional precitat raportat la dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege” și ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că „Justiția se înfăptuiește în numele legii” fixează poziția justiției, a judecătorului față de lege. (…) Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speța concretă. [83]  ; „în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu”[84]  ; “(…) principiul separației puterilor în stat impune o anumită ordine constituțională, grefată pe activitatea generatoare de norme primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le competența de a pune în aplicare aceste norme; numai Curții Constituționale îi este permis să constate neconstituționalitatea acestora și, astfel, să le elimine din fondul activ al legislației primare. În schimb, celelalte autorități publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului […], nici prin acte administrative și nici prin hotărâri judecătorești (…). Fiecare dintre autoritățile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competențe, neputând să își aroge competențe legislative [85]  Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) cu referire la art. 9 din Legea nr. 304/2004 și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi admisă excepția necompetenței materiale a Completului de 5 judecători și va fi declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Având în vedere declinările reciproce de competență dispuse în cauză, se reține incidența dispozițiilor art. 135 alin. (2) din C. pr. civ., conform cărora „Nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere”..[86]

Într-o cauză, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă. Împrejurarea că instanța de fond nu și-a însușit argumentele reclamantului și a analizat excepțiile invocate conform normelor de procedură civilă, și nu în ordinea pe care recurentul-reclamant o apreciază a fi fost corectă, nu face incident motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, pentru că acest text legal are în vedere pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, respectiv de motivele invocate de părți prin căile procesuale reglementate de lege.

Instanța de fond s-a raportat la obiectul cauzei, anularea Deciziei nr. 107/03.09.2003 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității privind sistemul de proceduri pentru deconspirarea foștilor ofițeri de securitate care au desfășurat activități de poliție politică, în raport cu elementele de fapt și de drept ale cauzei, și a expus argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

  În ceea ce privește alegațiile recurentului-reclamant privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe motiv că nu ar fi avut în vedere cele arătate de pârât prin întâmpinare (că nu ar exista identitate între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic), instanța de control judiciar apreciază că în mod corect curtea de apel a reținut atribuțiile acestei instituții în raport cu dispozițiile art. 63 din Legea nr. 304/2004 și cu cele ale Legii nr. 554/2004, Ministerul Public având posibilitatea de a sesiza instanța de contencios administrativ în anumite cazuri, fără a avea, însă, calitate procesuală pasivă. De altfel, chiar recurentul citează lit. d) și k) ale art. 63 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora Ministerul Public exercită acțiunea civilă și orice alte atribuții prevăzute de lege, deci ar avea calitate procesuală activă.

Ministerul Public nu poate sta în judecată în calitate de pârât decât în cazul în care s-ar solicita anularea vreunui act emis de acesta sau când ar fi când ar fi parte a raportului juridic și ar avea atribuții în materia supusă judecății. Or, prin acțiune, reclamantul a solicitat, de fapt, obligarea Ministerului Public la a constata că Decizia nr. 107/03.09.2003 a CNSAS ar încălca libertățile și interesele legitime ale persoanelor și la a sesiza instanța de contencios administrativ.

În materia contenciosului administrativ, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1-Subiectele de sesizare a instanței alin. (4), (5) și (9) din Legea nr. 554/2004, „(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente. . .

(9) La soluționarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului Public poate participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.”

Prin urmare, Ministerul Public nu poate fi decât inițiatorul demersului judiciar, având calitate procesuală activă, când apreciază că actul emis de o autoritate cu exces de putere încalcă drepturi, libertăți și interese ale persoanelor sau vatămă un interes public. De asemenea, poate participa în orice fază a procesului ori de câte ori apreciază că este necesar.

Ministerul Public, în calitate de apărător al drepturilor, libertăților și intereselor persoanelor, nu poate fi obligat de o persoană să se autosesizeze și să inițieze acțiune în contencios administrativ. De altfel, manifestarea de voință a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a nu participa la judecata acțiunii reclamantului nu face altceva decât să ducă la concluzia că nu poate fi vorba despre încălcarea valorilor sociale protejate de lege.

Potrivit art. 16-Introducerea în cauză a funcționarului alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

„(1) Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă.”.

În cauză, recurentul-reclamant nu a solicitat despăgubiri, ci a justificat calitatea procesuală a acestui pârât pe motiv că a depus la dosarele de judecată decizia atacată.Or, dispozițiile legale sunt cât se poate de clare, în sensul că funcționarul public poate fi introdus în cauză în anumite condiții, când a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori a refuzat soluționarea unei cereri referitoare la un drept subiect sau interes legitim, și numai dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârzierea soluționării cererii.

Astfel, nu era necesară administrarea vreunei probe pentru constatarea acestor aspecte și pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D..

  Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport legal și criticile recurentului-reclamant privind admiterea excepției inadmisibilității acțiunii.Articolul  rt. 2  alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, definește contenciosul administrativ ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, pentru a fi considerat act administrativ, trebuie să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Însă, nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice, sunt acte administrative ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia. Pe acest aspect, instanța de fond în mod corect a reținut, în raport cu cele dezlegate de sentința nr. 3178 din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (sentință pronunțată în materia contenciosului administrativ, și nu în materie civilă), incidența puterii de lucru judecat în ceea ce privește faptul că Decizia nr. 107/03.09.2003 a CNSAS nu reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, ci un act intern al CNSAS, privind metodologia de lucru și etapele procedurale ce trebuie parcurse pentru soluționarea sesizărilor.

Puterea lucrului judecat (res judicata) are la bază regula că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie sa fie contrazisă de o alta hotărâre, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniforma a justiției.

Se preîntâmpină, astfel, contradicțiile între hotărârile judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți sau constatările făcute printr-o hotărâre definitiva să nu fie infirmate printr-o alta hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Sfera de acțiunea a puterii lucrului judecat se răsfrânge inclusiv asupra considerentelor hotărârii definitive prin care s-a lămurit un anumit aspect, hotărârea beneficiind de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul, nemaiputând fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească care să pună în discuție aspectul deja lămurit. În cauză, nu se mai poate supune unei noi aprecieri problema caracterului Deciziei nr. 107/03.09.2003 a CNSAS, dacă este sau nu act administrativ cu caracter normativ.

În mod corect a reținut instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile expres și limitativ prevăzute de lege în privința deciziei atacate, care nu poate fi cenzurată de instanța de contencios administrativ în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004.[87]

Independența judecătorului. Principiul constituțional al independenței judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilității. Independența judecătorului nu constituie și nu poate fi interpretată ca o putere discreționară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condițiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independența și responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispozițiilor constituționale în materie și a angajamentelor pe care România și le-a asumat prin tratatele la care este parte.

Din Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, se reține că independența nu este un privilegiu acordat în beneficiul judecătorului; „independența este dreptul fiecărui cetățean într-o societate democratică de a beneficia de o justiție care este (și este percepută ca fiind) independentă de puterea legislativă și executivă și care ocrotește libertățile și drepturile cetățenilor într-un stat de drept”. Potrivit aceleiași declarații, „depinde de fiecare judecător să respecte și să lucreze în scopul menținerii independenței justiției, atât în ceea ce privește aspectul individual, cât și instituțional”.

  Cu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea Constituțională  observă că definiția erorii judiciare prevăzută la art. 96 alin. (3) și (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în §§ 216 și 217 ale Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018, însă este de observat că, deși preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb, îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligația de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabilește criterii/exigențe/valențe de natură constituțională în funcție de care legiuitorul trebuie să edicteze legile, însă nu are ea însăși misiunea de a formula texte de lege, această competență revenind, în exclusivitate, legiuitorului (§ 149)[88].

Legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curții Constituționale, ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze lege. Mai mult, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acuratețea și caracterul univoc va deveni lipsit de eficiență în procesul de aplicare a legii, existența sa normativă, deși incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la nașterea unor noi raporturi juridice (§150).

Eroarea judiciarăaduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale” [§ 217]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar și indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art. 538 și 539 C. pr. pen. indică aceste situații în mod clar și fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situații pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare și individualizare legală ar da coerență instituției răspunderii magistratului (§151).

Legea este adoptată pentru a fi aplicată, și nu pentru a conține principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât și reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie și abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară (§152).

Referirile din forma propusă pentru art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil și Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaște care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/libertăților persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor asemenea vătămări și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorității lucrului judecat și, implicit, securității raporturilor juridice element component al securității juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție (§153).

Legiuitorul are competența constituțională de a identifica și normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noțiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În aceste condiții, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare care, pe de o parte, să acopere toate domeniile dreptului, alegerea sa neputând viza, în mod selectiv, unul sau altul dintre aceste domenii, astfel cum pare a rezulta din noua formulă redacțională a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigențele legii, însoțită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării astfel realizate. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază faptul că răspunderea patrimonială pentru eroarea judiciară incumbă în primul rând statului, care se poate îndrepta numai împotriva magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență pentru a-și recupera sumele de bani deja plătite, răspunderea patrimonială a acestuia fiind, așadar, una subsidiară și indirectă. Pentru toate celelalte cazuri, răspunderea patrimonială va reveni în exclusivitate statului (§154).

În lipsa elementelor de circumstanțiere, precizie și detaliere menționate, legea ar rămâne la un nivel științific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit. Rezultă că, în privința art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)], legiuitorul nu a respectat art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (2) din Constituție (§155).

În critica de neconstituționalitate se mai arată că revenirea la definițiile date relei-credințe și gravei neglijențe în forma în vigoare a Legii nr. 303/2004 este contrară Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, decizie care impunea corectarea acestora. Or, în realitate, Curtea, la § 226 al deciziei, a apreciat caracterul complet și conținutul normativ al acestor definiții, astfel că revenirea la acestea nu pune în discuție încălcarea deciziei antereferite. Prin urmare, sub acest aspect, nu a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituție (§156).

Articolul   I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)] din lege este constituțional. În acest sens, se constată că, într-adevăr, o normă de trimitere la un text care nu face parte din dreptul pozitiv nu poate fi acceptată. Însă, în același timp, trebuie observat că, în cazul de față, trimiterea reglementată prin art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)], este operată în sens de corelare a două legi, care se află atât într-o relație de complementaritate, cât și în aceeași procedură parlamentară de modificare. Instituirea Comisiei speciale comune pentru a elabora modificări și completări la legile justiției a avut în vedere criteriul coerenței, completitudinii și unității actului legislativ, specific acestor categorii de comisii [v Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, §55], astfel că trimiterile operate între aceste acte normative supuse analizei comisiei pot și trebuie să fie acceptate. Altminteri, s-ar ajunge fie la repetări inutile în cadrul acestor acte normative, fie la o lipsă de corelare între ele. În consecință, trimiterea operată la art. 741 din Legea nr. 317/2004, lege care se află, de asemenea, în procedura controlului a priori de constituționalitate, nu încalcă, la acest moment temporal, art. 1 alin. (5) din Constituție. Desigur, în măsura în care legea la care se trimite nu va fi adoptată concomitent cu prezenta lege, norma de trimitere rămâne fără obiect, putând afecta constituționalitatea întregii construcții normative a art. 96 din Legea nr. 303/2004 (§157).

Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (8) teza întâi] nu este încălcat art. 125 din Constituție, independența judecătorului nefiind cu nimic afectată în condițiile în care o entitate administrativă, pe baza unei proceduri proprii și în urma raportului Inspecției Judiciare, apreciază că este necesară declanșarea acțiunii în regres. Raportul Inspecției Judiciare, fără a fi conform, este un element de reper pentru funcționarii Ministerului Finanțelor Publice în aprecierea introducerii acțiunii în regres, remediindu-se, astfel, situația semnalată prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la lipsa unui mecanism de filtru pentru exercitarea acțiunii în regres și la necesitatea evitării introducerii mecanice de către Ministerul Finanțelor Publice a acestei acțiuni în regres. Fiind consultativ, raportul Inspecției Judiciare, pe de o parte, nu poate fi atacat în justiție, iar, pe de altă parte, nu produce el însuși efecte juridice, tocmai pentru că nu ține de competența autorității judecătorești decizia de exercitare a acțiunii în regres a magistratului, în schimb, soluționarea acțiunii astfel declanșate este de competența instanțelor judecătorești. Nu este de competența puterii judecătorești să aprecieze când este oportună sau nu declanșarea unei acțiuni în regres, ci a administrației, revenindu-i acesteia din urmă competența de a stabili la nivel infralegal o procedură care să îi permită o evaluare a relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului, în condițiile în care statul a fost deja “condamnat” pentru eroare judiciară. Prin urmare, pe calea acestei evaluări se evită introducerea mecanică a acțiunilor în regres ori de câte ori s-a constatat o eroare judiciară, chiar în lipsa relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului (§158).

Cu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea constată că, fiind vorba despre un aspect care privește detalierea unor elemente ale încheierii contractului de asigurare profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 133 alin. (1) din Constituție, ca reprezentant al corpului profesional, are competența de a stabili printr-un act administrativ condițiile, termenele și procedurile necesare pentru asigurarea obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Este de la sine înțeles că nu va putea deroga de la lege, astfel că revine judecătorului/procurorului obligația de a plăti integral polița de asigurare astfel încheiată. Prin urmare, nu se încalcă art. 133 din Constituție, iar art. 134 din Constituție nu are incidență în cauză, nefiind vorba de o atribuție acordată Consiliului Superior al Magistraturii în sensul exercitării sale în mod continuu, ci de o obligație de a elabora și adopta un act administrativ în sensul celor dispuse de lege (§159).

Cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională  . . .  respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale[89].

Revenind asupra formulărilor,  după intervenția Curții Constituționale,   Comisia specială pentru modificarea legilor justiției, a redefinit eroarea judiciară[90]. Astfel, în redefinirea erorii judiciare, noua formulare este: „S-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. S-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, precum și atunci când, prin încălcarea clară și incontestabilă a situației de fapt sau a normelor juridice aplicabile au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară”.

Termenii „flagrant” și „în mod vădit” au fost modificate cu „evident” și a fost introdus termenul „grav”. Să sperăm în noi formulări!

În concluzie, nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. „Termenul  culpă  este una dintre acele expresii care nu au nimic cu adevărat juridic,  care sunt împrumutate limbii curente și care solicită mai degrabă imaginația,  decât rațiunea[91].

Chiar dacă reglementarea poate fi îmbunătățită, consideram că ea este suficient de clară, întreagă și lămuritoare. Așa, de exemplu, exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență poate fi uneori abatere disciplinară , dar acest fapt nu împiedică antrenarea răspunderii speciale.

Spre deosebire de legea penală,  cârmuită de principiul legalității pedepselor – nullum crimen,  nulla poena,  sine lege,  răspunderea civilă este stabilită prin largi dispoziții de principiu,  concepute în termeni generali,  îndestulător de mlădioși pentru a permite o interpretare extensivă. Singurul lucru ce se impune este o aplicare în spiritul legii.

O încercare de a cantona limitele răspunderii magistraților cât mai exhaustiv imaginabil,  devine,  în  civil, cel puțin penibilă și de neexplicat în valori juridice,   

 Orice fel de presiune asupra legiuitorului excede cadrul administrativ, trecând în sfera presiunilor,  influențelor politice[92].

Într-o altă speță,  Înalta Curte reține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza întâi coroborat cu art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conform cărora constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu rea-credință” și „există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.

  Contrar concluziei instanței disciplinare, Înalta Curte constată că pârâta nu a conștientizat nevinovăția persoanelor trimise în judecată și nu a acționat cu intenția manifestă de a produce o vătămare persoanelor respective, ci, așa cum susține inclusiv în recurs, a avut convingerea cu privire la vinovăția persoanelor respective, deși motivarea actelor judiciare pe care le-a emis era în mod vădit contrară raționamentului juridic[93].

Acceptarea și respectarea hotărârilor judecătorești definitive și faptul de a le permite magistraților să își facă datoria în mod neîngrădit sunt esențiale[94].

Independența magistraturii și inamovibilitatea judecătorilor. Caracterului echitabil al procedurii. Revocarea sau destituirea judecătorilor. Procurorul general, Augustin Lazăr, semnalează mai multe prevederi care sunt neconstituționale și critică dur noua Ordonanță de urgență  de modificare a legilor justiției, precizând că prevederile acesteia pot conduce la apariția unui blocaj instituțional, Ministerul Public putând ajunge în situația de a nu-și exercita corespunzător atribuțiile constituționale de reprezentare a intereselor generale ale societății, apărare a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.  În Comunicatul dat publicității se face vorbire despre jurisprudența  CEDO. „Procurorul general [. . . ], luând în considerare concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului formulate în cauza Baka c. Ungariei (Hotărârea din 27 mai 2014), văzând proiectul ordonanței de urgență transmis Consiliului Superior al Magistraturii, își exprimă îngrijorarea față de blocajul instituțional al Ministerului Public ce ar putea fi generat de recentele modificări ale legilor justiției și de asemenea față de neconstituționalitatea unora dintre prevederi.”[95]

  În lumina trimiterii la hotărârea Curții,  în acea speță, a existat o contestație reală și serioasă asupra unui „drept”, pe care reclamantul îl putea susține, în mod întemeiat, recunoscut de dreptul intern[96].

  Încetarea înainte de termen a mandatului de președinte al Curții Supreme conferit reclamantului „nu a fost examinată de o instanță de drept comun sau de un alt organ care exercită funcții judiciare, și nici nu putea fi efectuată”. Această lipsă a controlului jurisdicțional rezultă dintr-un text de lege a cărui compatibilitate cu cerințele statului de drept este îndoielnică[97] . Curtea subliniază importanța ce trebuie acordată respectării caracterului echitabil al procedurii în cauzele care privesc revocarea sau destituirea judecătorilor.   The Court cannot but note the growing importance which international and Council of Europe instruments, as well as the case-law of international courts and the practice of other international bodies are attaching to procedural fairness în cases involving the removal or dismissal of judges, including the intervention of an authority independent of the executive and legislative powers în respect of every decision affecting the termination of office of a judge.  În aceste condiții, Curtea consideră că statul pârât a adus atingere chiar esenței dreptului reclamantului de acces la o instanță[98].

 Prin urmare, a existat o încălcare, în ceea ce îl privește pe reclamant, a dreptului de acces la o instanță, garantat de art. 6 § 1 din Convenție[99].

  Curtea observase că, la 22 iunie 2009, reclamantul fusese ales președinte al Curții Supreme, pentru un mandat de 6 ani, de către Parlament (decizia nr. 55/2009), în conformitate cu art. 48 § 1 din Constituția din 1949. Normele care reglementează mandatul președintelui Curții Supreme nu figurau în Constituția din 1949, ci, până la sfârșitul mandatului (31 decembrie 2011), în Legea LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea instanțelor.    În temeiul  Legii privind organizarea și administrarea instanțelor, președinții instanțelor figurau în categoria „șefi de instanță”, adică judecători cu funcții de conducere și administrare a instanțelor și unităților organizaționale ale magistraturii.. Dacă un mandat nu se încheie pentru că perioada a expirat sau pentru că persoana a încetat să exercite funcții judecătorești,   nu i se poate pune capăt decât în situațiile următoare: comun acord, demisie sau destituire .  În plus, singurul motiv posibil pentru destituire este incompetența dovedită de a exercita funcții de conducere, caz în care reclamantul putea solicita controlul jurisdicțional al măsurii de destituire în fața tribunalului funcției publice . 

Partea interesată putea pretinde în mod întemeiat că dreptul maghiar îi acorda protecție împotriva unei încetări a mandatului său de președinte al Curții Supreme în această perioadă. Curtea acordă o anumită importanță faptului că și Curtea Constituțională nu a respins pe motiv de lipsă de temei juridic recursul constituțional formulat de fostul vicepreședinte al Curții Supreme împotriva încetării înainte de termen  a mandatului său .  Înainte de a o respinge, înalta jurisdicție a examinat temeinicia plângerii sale, astfel încât aceasta s-a pronunțat asupra litigiului în ceea ce privește dreptul fostului vicepreședinte – echivalent cu cel al reclamantului – de a-și duce la capăt mandatul.

    Faptul că s-a pus capăt mandatului reclamantului ex lege, prin efectul noi legi intrate în vigoare la 1 ianuarie, în temeiul noii Legi fundamentale, nu poate anula, retroactiv, caracterul întemeiat al dreptului care îi garanta normele care erau aplicabile în momentul alegerii sale;   acele norme prevedeau un mandat de președinte de 6 ani, precum și motivele specifice pentru care i s-ar fi putut pune capăt.

Suntem departe de îngrijorarea față de un  blocaj  instituțional al Ministerului Public.

Atitudine manifestată în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu. Abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, constând în “atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții”, presupune, sub aspectul laturii obiective, existența unei atitudini nedemne față de unul dintre subiecții pasivi expres enumerați de textul de lege, atitudine manifestată în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, iar, sub aspectul laturii subiective, presupune ca atitudinile respective să fie asumate de judecător în mod conștient și voit sau acceptat.

  În ceea ce privește „atitudinea nedemnă“, întemeiat a reținut instanța disciplinară că aceasta presupune manifestări comportamentale contrare standardelor de conduită stabilite prin legi și regulamente în sarcina magistraților. În acest sens, sunt avute ca reper obligațiile impuse magistraților de a avea relații bazate pe respect și bună-credință, de a manifesta un comportament decent și civilizat, de a manifesta calm, răbdare și politețe în relațiile de serviciu, așa cum rezultă din dispozițiile art. 4 alin. (1) și art. 90 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 5 alin. (2) lit. b), lit. d) și lit. e) din Regulamentul instanțelor judecătorești.

  În cauză, probatoriul administrat, reflectă, așa cum s-a reținut cu just temei în hotărârea atacată că pârâta judecător, în relația cu judecător B. și cu o parte a personalului instanței, a folosit un ton ridicat, un limbaj inadecvat, jignitor și umilitor,  și a avut o conduită inadecvată, caracterizată de violență/agresivitate

  Circumstanțele de fapt, modalitatea de adresare și comunicare care face dovada manifestărilor menționate, precum și conduita violentă/agresivă sunt redate pe larg în hotărârea atacată, iar reluarea acestora în cuprinsul prezentelor considerente are caracter superfluu.

  Probatoriul administrat relevă percepția unitară a personalului – judecători și personal auxiliar și conex – din cadrul instanței cu privire la manifestările și modalitatea de comunicare a pârâtei în relațiile de serviciu, care se circumscriu noțiunii de “atitudine nedemnă”, fiind contrare standardelor de conduită amintite anterior, de natură a submina demnitatea funcției și de a afecta grav prestigiul justiției.

  Sub aspectul laturii subiective, se reține că pârâta a acționat cu intenție indirectă, sub forma prevederii rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.

 Criticile din recurs, prin care recurenta tinde să dea o altă interpretare situațiilor de fapt relatate în declarațiile menționate la pct. 56 nu sunt susținute de mijloace de probă, ci reflectă numai interpretarea personală diferită pe care partea o dă circumstanțelor, o asemenea interpretare neavând însă valența de a demonstra contrariul celor atestate de persoanele audiate și reținute în hotărârea atacată în conținutul abaterii analizate.

  Înalta Curte reține că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.

  Analizând, cu prioritate, criticile invocate în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. pr. civ., cu privire la nelegalitatea sancționării pentru abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004 în condițiile în care instanța disciplinară a fost sesizată, pentru faptele respective, cu abaterea disciplinară prevăzută de art. art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, se reține netemeinicia acestora.

  Încadrarea juridică a faptei sesizate prin rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare este atributul Consiliului Superior al Magistraturii, în exercitarea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004, conform cărora:

Art. 50. – (1) Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia;

b) temeiul de drept al aplicării sancțiunii;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror;

d) sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia;

e) calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată;

f) instanța competentă să judece calea de atac.

(2) Prevederile alin. (1) se completează cu dispozițiile C. pr. civ. privind cuprinsul hotărârii.”

  Astfel, în prezența dispozițiilor cu caracter special ale Legii nr. 317/2004, nu se poate reține încălcarea de către instanța disciplinară a principiului disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) cu referire la art. 32 alin. (1) lit. c) din C. pr. civ., din perspectiva încadrării juridice a faptei analizate.

  Totodată, în circumstanțele cauzei, se constată că, în fața instanței disciplinare, au fost respectate principiul contradictorialității și dreptul la apărare, pârâta fiind legal citată, având cunoștință de actele dosarului, și-a exercitat dreptul la apărare prin administrarea de probe și formularea de apărări, cu respectarea dispozițiilor art. 14 alin. (4) și art. 22 alin. (4) din C. pr. civ.

  Criticile din recurs subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. pr. civ., prin care recurenta susține că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 304/2004, sunt fondate pentru considerentele arătate în continuare.

  Analiza condițiilor de angajare a răspunderii disciplinare este circumscrisă, în speță, abaterii disciplinare reglementate de dispozițiile art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform cărora: „Art. 99. – Constituie abateri disciplinare:

t) exercitarea funcției cu […] gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Art. 991. – […]

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”

  Referitor la abaterea disciplinară constând în “exercitarea funcției cu gravă neglijență”, în jurisprudența în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor s-a reținut că această abatere presupune îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții: (i) în exercitarea funcției, magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) C. civ.), cât și penală (art. 16 alin. (4) C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară în discuție, forma de vinovăție impusă de lege este neglijența gravă (culpa lata), în sensul că și omul cel mai puțin avizat, cu un minim de diligență, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecințe grave; (iv) încălcarea să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă onerativă/prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare (Decizia nr. 48 din 27 februarie 2017, Decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017, Decizia nr. 173 din 5 octombrie 2020).

  În esență, exercitarea funcției cu gravă neglijență a fost reținută în sarcina recurentei-pârâte cu privire la modul în care a gestionat lucrările.   Faptul că dosarul a rămas în nelucrare pentru o perioadă de 1 an și 4 luni relevă încălcarea evidentă a termenului de cel mult 60 de zile prevăzut de art. 343 din C. pr. pen. pentru durata procedurii în camera preliminară, nesocotirea normei de drept procesual fiind imputabilă pârâtei judecător, care nu a manifestat diligența necesară în observarea lucrărilor dosarului. Este îndeplinită și cerința consecințelor grave pe care această conduită le-a produs, întrucât soluționarea cauzei a fost întârziată pentru o perioadă îndelungată, situație incompatibilă cu imperativul rezolvării în condiții de celeritate, în general, a oricărei acuzații penale ce planează asupra oricărei persoane și, în particular, cu termenul expres prevăzut de lege pentru procedura camerei preliminare.

  Însă, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită cerința referitoare la caracterul evident, neîndoielnic și nejustificat al conduitei imputate pârâtei.  Faptul că nu sunt întrunite cumulativ cerințele specifice abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nu minimalizează, sub aspectul consecinței grave a duratei prelungirii procedurii de cameră preliminată, lipsa de diligență manifestată de pârâtă în gestionarea lucrărilor dosarului. În acest sens, este de așteptat ca prezenta procedură disciplinară să o determine pe pârâta judecător să manifeste în viitor un plus de diligență în situații identice sau analoage.

 Nesocotirea normei de drept procesual referitoare la soluționarea „de urgență” a cererii nu a produs consecințe grave și nu îmbracă forma unei culpe grave ori a unei erori macroscopice, care să justifice reținerea săvârșirii abaterii reținute în hotărârea atacată.

  În ceea ce privește faptele imputate pârâtei din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, deși soluția instanței disciplinare de respingere a acțiunii disciplinare în privința acestei abateri nu formează obiectul criticilor din recurs, Înalta Curte constată că întemeiat s-a reținut în hotărârea atacată că nu sunt întrunite condițiile de angajare a răspunderii disciplinare sub aspectul abaterii menționate.

  Modul în care pârâta și-a îndeplinit atribuțiile cu privire la practica de casare și pregătirea profesională a judecătorilor a fost analizat în cadrul procedurii de evaluare a activității profesionale de către Comisia de evaluare constituită la nivelul Tribunalului Vrancea, deficiențele constatate fiind menționate în raportul de evaluare întocmit, apreciindu-se că aspectele imputate nu prezintă cerințele specifice necesare angajării răspunderii disciplinare.

  În același context, se reține că modul de îndeplinire a atribuțiilor corespunzătoare funcției de conducere de președinte al instanței, în componenta sa referitoare la evaluarea personalului auxiliar și conex, se circumscrie evaluării atribuțiilor manageriale, iar nu abaterii disciplinare imputate, nefiind identificate elementele specifice răspunderii disciplinare.

  În procesul de individualizare a sancțiunii disciplinare, se observă, în sensul considerentelor anterioare, că s-a reținut în sarcina recurentei săvârșirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, care prezintă un grad sporit de gravitate în contextul în care faptele imputate s-au răsfrânt asupra activității instanței afectând climatul optim de relaționare adecvată și profesională în cadrul colectivului.

  Înalta Curte are în vedere cu precădere faptul că recurenta a mai fost sancționată anterior pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, fiindu-i aplicată sancțiunea prevăzută de art. 100 lit. b) din aceeași lege, ceea ce demonstrează faptul că procedura anterioară nu și-a atins scopul de prevenire a conduitelor neconforme ulterioare.

Potrivit principiului aplicării graduale a sancțiunilor, se apreciază că scopul procedurii disciplinare poate fi asigurat prin aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, constând în “suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni” pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, sancțiune considerată a fi suficient de severă încât să atingă scopul punitiv și, în același timp, să o determine pe pârâtă să conștientizeze deficiențele ce îi sunt reproșate și să își adapteze conduita la standardele specifice funcției.[100]

Curtea Constituțională a avut a interveni cu nenumărate Decizii referitoare la Codul de procedură penală ,  având implicații însemnate în jurisprudență. Fiecare în parte reprezintă un adevărat manual de drept:

 Decizia nr. 599/2014 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8) C. pr. pen. (M. Of. nr. 886 din 05 decembrie 2014) ;

  Decizia nr. 641/2014 [ excepție  parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen. (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014) ;

  Decizia nr. 712/2014  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 C. pr. pen.

  Decizia nr. 663/2014 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C. pr. pen. (M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015);

  Decizia nr. 76/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C. pr. pen. (M. Of. nr. 174 din 13 martie 2015) ;

  Decizia nr. 166/2015 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 5491 C. pr. pen. (M. Of. nr. 264 din 21aprilie 2015) ;

 Decizia nr. 235/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C. pr. pen. (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015) ;

  Decizia nr. 336/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015);

  Decizia nr. 361/2015 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (11) lit. a) C. pr. pen. (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015) ;

 Decizia nr. 423/2015 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5) C. pr. pen. și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 538 din 20 iulie 2015) ;

 Decizia nr. 496/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C. pr. pen. (M. Of. nr. 708 din 22 septembrie 2015) ;

 Decizia nr. 506/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015) ;

 Decizia nr. 542/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

Decizia nr. 552/2015 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348 C. pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

 Decizia nr. 553/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

 Decizia nr. 591/2015 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015) ;

Decizia nr. 631/2015 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 831 din 06 noiembrie 2015);

 Decizia nr. 733/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. (M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016) ;

 Decizia nr. 740/2015  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C. pr. pen. (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015) ;

 Decizia nr. 23/2016  [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C. pr. pen. (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016) ;

 Decizia nr. 24/2016 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C. pr. pen. (M. Of. nr. 276 din 12aprilie 2016) ;

 Decizia nr. 44/2016 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C. pr. pen. și ale art. 125 alin. (3) din Codul penal (M. Of. nr. 305 din 21aprilie 2016) ;

 Decizia nr. 51/2016  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016) ;

 Decizia nr. 126/2016 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016) ;

 Decizia nr. 432/2016 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;

 Decizia nr. 501/2016  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) C. pr. pen. (M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016) ;

 Decizia nr. 540/2016 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;

 Decizia nr. 586/2016 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. pr. pen. cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 1001 din 13 decembrie 2016) ;

Decizia nr. 614/2016 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2151 alin. (2) și alin. (5) C. pr. pen. (M. Of. nr. 962 din 28 noiembrie 2016) ;

Decizia nr. 625/2016  [ excepție parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 C. pr. pen. (M. Of. nr. 107 din 07 februarie 2017) ;

Decizia nr. 704/2016 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C. pr. pen., în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M. Of. nr. 158 din 02 martie 2017) ;

 Decizia nr. 2/2017 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 324 din 05 mai 2017) ;

 Decizia nr. 17/2017 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 2151 alin. (6) C. pr. pen. (M. Of. nr. 261 din 13aprilie 2017) ;

Decizia nr. 18/2017  [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 312 din 02 mai 2017) ;

  Decizia nr. 22/2017 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 159 din 03 martie 2017);

  Decizia nr. 90/2017 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C. pr. pen. (M. Of. nr. 291 din 25aprilie 2017) ;

  Decizia nr. 244/2017 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C. pr. pen. (M. Of. nr. 529 din 06 iulie 2017);

 Decizia nr. 257/2017 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017) ;

Decizia nr. 302/2017 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017) ;

  Decizia nr. 437/2017 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017) ;

 Decizia nr. 554/2017 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017) ;

Decizia nr. 562/2017 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen. (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017);

 Decizia nr. 651/2017 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4^1) teza a doua C. pr. pen. (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017) ;

 Decizia nr. 802/2017 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018) ;

Decizia nr. 21/2018 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. pr. pen. (M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018);

 Decizia nr. 22/2018 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) C. pr. pen. (M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018) ;

 Decizia nr. 79/2018 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) C. pr. pen. (M. Of. nr. 399 din 09 mai 2018) ;

Decizia nr. 102/2018 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. pr. pen., precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018) ;

 Decizia nr. 248/2019 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C. pr. pen. (M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019) ;

 Decizia nr. 354/2018 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală C. pr. pen. (M. Of. nr. 579 din 09 iulie 2018) ;

Decizia nr. 573/2018 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. g) C. pr. pen. (M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018);

 Decizia nr. 651/2018 [ excepție admisa] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) C. pr. pen. și ale art. 4 din Codul penal (M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018) ;

  Decizia nr. 87/2019 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. (1) și art. 282 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019);

Decizia nr. 88/2019 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019);

Decizia nr. 243/2019 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (9) C. pr. pen. (M. Of. nr. 429 din 30 mai 2019) ;

Decizia nr. 250/2019 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen. (M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019) ;

 Decizia nr. 535/2019 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua C. pr. pen. (M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) ;

 Decizia nr. 590/2019 [ excepție admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 469 alin. (3) C. pr. pen., în interpretarea dată prin Decizia nr. nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of. nr. 1019 din 18 decembrie 2019) ;

 Decizia nr. 55/2020 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. și ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020) ;

Decizia nr. 236/2020 [ excepție parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 C. pr. pen., precum și ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (M. Of. nr. 597 din  8 iulie 2020) ;

Decizia nr. 421/2020 [ excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1461 C. pr. pen. (M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020) ;

 Decizia nr. 102/2021 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) C. pr. pen., precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului (M. Of. nr. 357 din 7 aprilie 2021) ;

 Decizia nr. 233/2021 [ excepție parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. (M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021) ;

 Decizia nr. 637/2021 [ excepție  parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. (M. Of. nr. 1155 din 06 decembrie 2021) ;

Decizia nr. 175/2022 [excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.450 din  5 mai 2022) ;

 Decizia nr.  9/2022 [excepție admisă] referitoare la recursul în interesul legii privind organul judiciar competent să soluționeze plângerea persoanei nemulțumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluția de clasare a admis-o, a infirmat soluția procurorului de caz și a dat o nouă soluție de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent, în raport cu dispozițiile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.465 din 10 mai 2022) ;

 Decizia nr.  7/2022 [excepție admisă] privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488^6 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 285 din același cod și art. 154 din Codul penal (M. Of. nr.484 din 16 mai 2022) ;

 Decizia nr.  208/2022 [excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.510 din 24 mai 2022) ;

 Decizia nr.  23/2022 [ excepție parțial admisă] referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile privind art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală în sensul neverificării actului prin care procurorul remediază neregularitățile rechizitorului (M. Of. nr.665 din  4 iulie 2022) 

 Decizia nr.  208/2022 [excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.510 din 24 mai 2022) ;

 Decizia nr.  357/2022 [excepție admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 alin. (5) din Codul de procedură penală, precum și a sintagmei ”ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost făcută potrivit alin. (2)”, cuprinsă în art. 248 alin. (9) din același act normativ (M. Of. nr.1061 din  2 noiembrie 2022)

În ședința din 9 noiembrie 2022, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori, a decis:

1. Cu majoritate de voturi în privința art.88 alin.(2), art.206 teza finală, art.234 alin.(2), art.271 și art.290 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor și cu unanimitate de voturi în privința Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor, în ansamblul său, precum și la celelalte dispoziții din aceasta, a respins, ca neîntemeiată, după conexare, obiecțiile de neconstituționalitate formulate de Avocatul Poporului și de deputați aparținând Grupului parlamentar al Uniunii Salvați România și neafiliați și a constatat că Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, în ansamblul său, precum și dispozițiile art.17 alin.(5), art.21 alin.(4), art.22, art.25, art.26 alin.(1), art.33 alin.(1), art.43 alin.(2), art.45 alin.(1), art.59 alin.(3) și (4), art.63 alin.(1), art.75 alin.(5), art.88 alin.(2), art.89, art.114, art.115, art.117 alin.(6), art.121 alin.(4), art.128, art.132, art.133, art.135, art.139, art.140, art.141, art.143 alin.(2), art.145-149, art.150, art.160 alin.(6), art.167, art.169 alin.(8), art.172 alin.(8), art.188 alin.(4), art.206, art.228 alin.(5)-(7), art.234 alin.(2), art.235 alin.(2), art.269 alin.(16), art.271, art.273 alin.(1) lit. c) și d), art.275 alin.(1), (3) și (6), art.277 alin.(6), art.278 alin.(2), art.279, art.283, art.284 alin.(5), art.289 alin.(2), art.290 și ale anexei nr.1 pct.B art.2 lit.b) la aceasta sunt constituționale în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate.

2. Cu unanimitate de voturi, a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de deputați aparținând Grupului parlamentar al Uniunii Salvați România și neafiliați și a constatat că Legea privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum și dispozițiile art.13, art.15 alin.(1), art.21 alin.(6), art.28, art.30 alin.(1), (3) și (5), art.31 alin.(4) teza a doua, art.34 alin.(3), art.36 alin.(3) și (8), art.45 alin.(1), (2) și (4), art. 54 alin. (2) și (5), art.57, art.58 alin.(4) și (5), art. 68 alin.(3) și (4), art.70, art.82 alin. (2) și (3) teza a doua, art. 90 alin. (2) și (3) teza a doua, art.93, art. 97 alin. (2) și (3) teza a doua, art. 107 alin. (2), art.115 alin.(1), art.150 și art.159 din aceasta sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

3. Cu majoritate de voturi în ceea ce privește dispozițiile art.27 alin.(2) teza finală și cu unanimitate de voturi cu privire la Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum și la celelalte dispoziții din aceasta, a respins, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de deputați aparținând Grupului parlamentar al Uniunii Salvați România și neafiliați și a constatat că Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii, în ansamblul său, precum și dispozițiile art.8 alin.(3), art.14 alin.(3) și (4), art.22 alin.(3), art.27 alin.(2), art.29 alin.(1), art.31 alin.(1), art.40, art.41, art.49 alin.(5) și alin.(7)-(9), art.51 alin.(3), art.53 alin.(2), art.57 alin.(4) și (6) și art.59 alin.(3) din aceasta sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

II. În aceeași ședință, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori, cu unanimitate de voturi a respins, ca inadmisibile, obiecțiile de neconstituționalitate formulate de 38 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Alianței pentru Unirea Românilor și neafiliați, cu privire la Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea privind organizarea judiciară și Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii.[101]

După cum se vede există o permanentă îngrijorare de a se asigura că justiția este aplicată în mod corespunzător în România. „Chiar dacă legile au fost adoptate în cele din urmă într-un mod grăbit, în cadrul procedurii de urgență, pregătirile anterioare au inclus consultări cu toate părțile interesate. În ceea ce privește numirea și revocarea unor persoane de rang înalt, procurori, este pozitiv faptul că acest lucru este acum reglementat la nivel de lege, mai degrabă decât prin ordinul ministerial, iar implicarea mai multor actori în aceste numiri oferă un aspect pozitiv de transparență. De asemenea, este pozitiv faptul că instrucțiunile procurorilor către subordonații procurori trebuie să fie în scris și legale și că trebuie să fie prezentate motive atunci când acestea contrazic o decizie a unui procuror din subordine. Procurorul general nu are competența de a infirma deciziile procurorilor din cadrul D. N. A.  sau DIICOT. În cele din urmă, este pozitiv faptul că controlul de către ministrul Justiției poate viza doar chestiuni manageriale”, apreciază Comisia de la Veneția[102].  

În concluzie,  lentoarea desfășurării penale ar aparține procurorului. Dar întârzierea urmăririi penale nu ține de lipsa de celeritate în acțiune,  ci unui complex de factori plecând de la punctul în care ne aflăm cu evoluția legislației.  În cele ce preced am încercat să schițăm un amalgam de factori ce au dus la situația de astăzi,  magistratul,  procuror sau judecător,  este vinovat de nivelul achitărilor, al închiderii dosarelor,  dar este ultimul vinovat și de arătat cu degetul!

dciuncan@gmail.com

11/15/2022
 


[1][1] Î. C. C. J. ,  Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ,  decizia nr.67 din  25 octombrie 2022,  https://www.scj.ro

[2]  Comunicat, nr. 918/VIII/3, 28 octombrie 2022  , http://www.pna.ro/comunicat., Mona Hera,  Decizia instanței supreme privind prescripția, https://www.hotnews.ro, 28 octombrie 2022

[3]  Î. C. C. J. ,  Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ,  decizia nr.67 din  25 octombrie 2022,  https://www.scj.ro

[4] în dosarele nr. 1341/1/2022 (pct. I. 1), nr. 1344/1/2022 (pct. IV.1.1), nr. 1346/1/2022 (pct. IV.2.1), nr. 1348/1/2022 (pct. IV.3.1), nr. 1396/1/2022 (pct. IV.4) și nr. 1495/1/2022 (pct. IV.10.2

[5] în dosarul nr. 1465/1/2022 (pct. IV.7. 1)

[6] Prin intermediul considerentelor Deciziei nr. 1092/2012 ( M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013), Curtea Constituțională a subliniat că prescripția răspunderii penale este „normă de drept penal material”. Este incontestabil faptul că „răspunderea penală” reprezintă o instituție fundamentală a dreptului penal material. Prin urmare, pe lângă argumentul de text („ prescripția răspunderii penale”) și pe lângă faptul că este reglementată în Partea generală a Codului penal, apreciem că este de la sine înțeles că prescripția, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, nu poate fi decât o instituție de drept penal material. Cătălin Oncescu,  Prescripția răspunderii penale, Decizia nr. 358/2022 https://www.juridice.ro/,14 iunie 2022

[7] Î. C. C. J. ,  Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ,  deciziei nr.67 din 25 octombrie 2022. https://www.scj.ro/II. Respinge ca inadmisibile sesizările formulate în următoarele dosare: – Dosarele nr. 1344/1/2022 (pct. IV.1.2), 1346/1/2022 (pct. IV.2.2) și 1348/1/2022 (pct. IV.3.2) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018 – 30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă; – Dosarul nr. 1415/1/2022 (pct. IV.5.2) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în temeiul principiului „tempus regit actum” pentru infracțiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispozițiile art. 155 alin.1 C. pen. și dacă în temeiul aceluiași principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor OUG nr. 71/2022 devin incidente dispozițiile art. 155 alin.1 C. pen. și pentru infracțiunile presupus comise anterior aceste date; – Dosarul nr. 1446/1/2022 (pct. IV.6) vizând lămurirea chestiunii de drept: a) Dacă lipsa din fondul activ al legislației a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor nr. 297/2018 și 358/2022 ale CCR, determină incidența dispozițiilor  art. 5 C.p.; b) Dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25 iunie 2018 este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1465/1/2022 (pct. IV.7.2) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dispozițiile art. 155 alin. 1 C. pr. pen. se interpretează în sensul că își mențin efectul întreruptiv de prescripție produs în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018; – Dosarul nr. 1490/1/2022 (pct. IV.8) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei activități infracționale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a Noului C. pen. dar până la pronunțarea deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art.344 Cod procedura penala a copiei certificate a rechizitoriului precum si a încheierii pronunțată de judecătorul de cameră preliminară in conformitate cu art. 346 alin.(1) si (2) C. pr. pen. constituie acte întreruptive a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1492/1/2022 (pct. IV.9) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comisă sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1495/1/2022 (pct. IV.10.1) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă un act de procedură efectuat conform dispozițiilor procedurale și a art. 155 alin. 1 din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripție a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conținutul art. 155 alin. 1 din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură; – Dosarul nr. 1506/1/2022 (pct. IV.11) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis anterior pronunțării deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art.344 Cod procedura penală a copiei certificate a rechizitoriului precum si a încheierii pronunțată de judecătorul de cameră preliminară in conformitate cu art. 346 alin.(1) si (2) C. pr. pen. constituie acte întreruptive a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1554/1/2022 (pct. IV.12) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă inexistența în legislație a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018- 30.05.2022), conform deciziilor nr. 297/2018 și 358/2022 ale CCR, determină incidența dispozițiilor  art. 5 C. pen. ; Dacă pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 25.06.2018, este aplicabilă doar prescripția generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date sau se aplică prescripția specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 și ulterior datei de 30.05.2022; – Dosarul nr. 1576/1/2022 (pct. IV.13) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comisă sub imperiul noului C. pen. cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din data de 25 iunie 2018, procesul verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect și audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1577/1/2022 (pct. IV.14) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei infracțiuni comisă sub imperiul Noului C. pen. cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii și de desființare a ordonanței procurorului cu consecința trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunțată de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018 reprezintă un act de procedură întreruptiv a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1578/1/2022 (pct. IV.15) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situația unei activități infracționale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanței a fost emis după intrarea în vigoare a Noului C. pen. dar până la pronunțarea deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018 publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2018, procesul verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect, audierea în calitate de suspect și comunicarea, potrivit art. 344 Cod procedura penală, a copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive a cursului termenului de prescripție în sensul dispozițiilor art. 155 alin.1 C. pen.; – Dosarul nr. 1415/1/2022 (pct. IV.5.1) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art.5 C. pen. cu trimitere la deciziile nr. 297/26.04.2018 și nr. 258/26.05.2022 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 154 alin.1 C. pen. prin raportare la prevederile art. 16 alin.1 lit. f) C. pr. pen.pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin.1 C. pen. pentru infracțiunile săvârșite până în data de 9 iunie 2022 și dacă aceste decizii ale Curții Constituționale devin inaplicabile în această materie în ceea ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene; – Dosarul nr. 1604/1/2022 (pct. IV.16) vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripție al actelor de procedură, conform art. 155 alin. 1 C. pen., sunt norme de drept substanțial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 C. pen. se face indiferent de obiectul infracțiunii sau, în ce privește infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziții în raport de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum și a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion și alții, C-379/19D.N.A. -Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociația Forumul Judecătorilor din România , C-811/19 FQ și alții și C-840/19 NC

[8] Lista dosarelor cu nume grele care așteaptă prescrierea faptelor, https://www.hotnews.ro

[9] V art. 154 C. pen.

[10] Consiliul Legislativ,  Lucrări pregătitoare,  în „Codul penal Carol al II-lea adnotat” de C. Rătescu ș. a. ,  vol. I Partea generală,   Ed. Socec&co,  S. A. ,  București,  1937,  p. 400

[11] V, cu privire la interpretarea textelor constituționale și Dec.  Curții Constituționale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, M.Of. nr. nr. nr. 160 din 9 martie 2012. Totodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției.

[12]https://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_1959_2019_ENG.pdf

[13] Affaire Mărciulescu et Neacșu c. Roumanie (Requête no 15297/17) Arrêt  17 novembre 2020,

https://hudoc.echr.coe.int/eng

[14] Adrian Șandru,  Cauza Mărciulescu și Neacșu contra România. Nevoia de celeritate în procesul penal.  Studierea și simpla prezentare a acestor statistici contribuie la conturarea unor idei clare: România nu doar încalcă drepturile cetățenilor săi în mod repetat, dar omite să găsească soluții pentru evitarea unor încălcări viitoare. Astfel, se perpetuează practici care în mod clar ar trebui modificate, unul dintre cele mai sugestive exemple în acest sens fiind lipsa celerității anchetei penale.

[15] V Regulament din 24 august 2005 privind modul de desfășurare a cursurilor de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor si atestare a rezultatelor obținute,   aprobat prin Hotărârea  nr. 322/2005

[16] Art. 74 din Legea nr. 303/2004

[17] Art. 79 din Legea nr. 303/2004

[18] https://www.edu.ro/studii-doctorat

[19] Î. C. C. J., Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Dec.  nr. 1011 din 18 februarie 2021

[20] Î. C. C. J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Dec.  nr. 1011 din 18 februarie 2021

[21] Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Decizia nr. 5744 din 4 noiembrie 2020

[22] Î. C. C. J. ,  Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Decizia nr. 2424 din 11 iunie 2020

[23] Comisia Europeană ,  Raport tehnic care însoțește Raportul Comisiei privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare . Raportul tehnic rezumă informațiile pe care Comisia le-a utilizat ca bază pentru evaluarea progresului României în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare (MCV) de la ultimul raport MCV din noiembrie 2017,  SWD(2018) 551 final,  COM(2018) 851 final,   13 noiembrie 2018

[24]  Curtea Constituțională,  Dec.  nr. 91 din 20 aprilie 2018   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3, art. 10, art. 11 alin. (1) lit. d) și art. 13 din Legea  nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, precum și a dispozițiilor art. 13 din Legea  nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, în forma anterioară modificării prin Legea  nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M.Of. nr. nr. 348 din 20 aprilie 2018)

[25] Elena Dumitrache,    Inalta Curte arunca in aer expertizele SRI – Judecători Simona Neunita, Daniel Grădinaru și Anca Alexandrescu pun cruce implicării S.R.I.  în dosarele DNA: “S.R.I.  nu are competența să efectueze constatări tehnico-științifice… S.R.I.  nu este specialist în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora pentru a administra probe”. I.C.C.J.  a scos din dosar   înregistrările realizate de S.R.I. : “Cele 5 interceptări nu dovedesc ce susține parchetul” (I.C.C.J. ,  S. Pen. ,  Sentința nr. 398 din 28 ianuarie 2018,  în dos nr. 1409/1/2016),  https://www.luju.ro/magistrat , 17 ianuarie 2019 

[26] https://m.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/exclusiv-nigel-farage-reactie-dura-dupa-rezolutia-pe-in-cazul-romaniei. „Dar sunteți pe pragul de a fi tratați – încă nu s-a întâmplat, dar sunteți pe pragul de a fi tratați ca cetățeni de rangul 2 de această Uniune Europeană. Sunteți amenințați ca vechea doctrină Brejnev, a suveranității limitate, să fie aplicată țării voastre. Treziți-vă!”

[27] Concluziile Consiliului de Miniștri, 17 octombrie 2006 (13339/06); Dec.  Comisiei de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, 13 decembrie 2006 [C(2006) 6569 final].

[28] https://www.csm1909.ro/299/6257/Poziția-publică-a-Plenului-Consiliului-Superior-al-Magistraturiiprivind-Raportul-Comisiei-Europene-către-Parlamentul-European-și-Consiliureferitor-la-progresele-înregistrate-de-România-în-cadrul-Mecanismului, 14 noiembrie 2018

[29] https://floricaroman.wordpress.com/2018/11/14/. „Raportul MCV pe 2018 este dovada disprețului birocraților bruxelezi față de abuzurile evidente din justiția românească”. [30]Florin Pușcaș, Augustin Zegrean, fost președinte CCR: „Nu există niciun dubiu cu privire la obligativitatea recomandărilor MCV”,     https://www.stiripesurse.ro/augustin-zegrean, 14  noiembrie 2018.

[31] Într-un mesaj postat pe Facebook, Laurențiu Sîrbu,  Cristi Danileț: Curtea Constituțională spune clar că recomandările MCV sunt obligatorii,     adev.ro/pi55umadev.ro/pi55um,  13 noiembrie 2018.

[32] Viorica Dăncilă, despre MCV: Nu putem fi de acord cu recomandările Comisiei Europene,  https://www.digi24.ro/stiri.

[33] Mihaela Gidei, Asociație a Procurorilor: Recomandările MCV nu au caracter opțional https://www.mediafax.ro

[34] Citând Dec.  nr.   nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a  Curții Constituționale,  Denisa Zamfir,  MCV. Procurorii salută raportul: Apel către toți cei implicați,  https://www.dcnews.ro/mcv-procurorii-saluta-raportul-apel-catre-toti-cei-implicati_623696.html, 16 noiembrie 2018.

[35] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea-si.html?source=biziday.

[36] „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”.agerpres.ro, accesat în 15 noiembrie 2018.

[37] Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en, accesat în 15 noiembrie 2018,   „Rapoartele MCV pe Justiție pentru România (2007-2016) – AGERPRES”, .agerpres.ro.

„Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu”, Eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/txt/pdf/?uri=celex:52008dc0494&from=en

[38] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 354 din 14 decembrie 2006.

[39]Mecanismul de Cooperare și Verificare – Direcția Generală Anticorupție”Mai-dga.ro,   13 noiembrie 2018.

[40] „Mecanismul de cooperare și de verificare (MCV) pentru Bulgaria și România – Comisia Europeană – European Commission”, Comisia Europeană – European Commission, accesat în 13 noiembrie 2018.

[41]  https://ro.wikipedia.org/

[42] Strasbourg, 13.11.2018 COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare ,  SWD(2018) 551 final. 

[43] C(2006)6569 Concluziile Consiliului privind mecanismul de cooperare și de verificare, 12 decembrie 2017 – https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/20171212-st15587_en.pdf.  În urma concluziilor Consiliului de Miniștri din 17 octombrie 2006 , mecanismul a fost instituit prin Dec.  Comisiei din 13 decembrie 2006. COM (2017) 751 – https://ec.europa.eu/info/files/progress-report-romania-2017-com-2017-751_ro. „minimalizarea ori restrângerea domeniului de aplicare al corupției ca infracțiune sau provocările majore de natură să afecteze independența și eficiența parchetului anticorupție ar fi un regres”.

[44][44] COM(2018) 851 final Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare,  SWD(2018) 551 final,  13 noiembrie 2018,   Comisia Europeană Strasbourg, SWD(2018) 551 final ,   Raport tehnic care însoțește documentul Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare,  COM(2018) 851 final. 

[45]http://www.just.ro/raport-privind-activitatea-manageriala-a-procurorului-general-al-romaniei/ https://www.romaniajournal.ro/two-magistrates-associations-urge-toader-to-immediately-abandon-therevocation-procedure-of-prosecutor-general-lazar/

[46] https://europa.eu/european-union/eu-law/legal-acts_ro

[47] http://henryjacksonsociety.org/wp-content/uploads/2017/01/Romania-paper.pdf

[48] G.–A.  Cristescu,  Raport The Henry Jackson Society: Serviciile secrete și DNA subminează independența justiției în România, adev.ro/ojbtp3, 5 ianuarie 2017, evz.rohttp://www.ziardecluj.ro/raport-international-devastator-dna-si-sri-puse-la-zid-pentru-falsificarea-luptei-anticoruptie

[49] Radu Cătălin Cristea,  Împăratul cu șapcă,  Regomul Traian Băsescu și elitele sale,  vol.II ,  Rao Class,  2017,   p. 15,   IX. Califatul statului de drept (pp. 15 sqq ). Dosarele „ Flota”, „Cășuneanu”,  „ALRO”,  „Voiculescu”,  „Caltaboșul”,  „Rarinca”,  „Babiuc”,  „Eba”( alegerile europarlamentare,  2009),  „Cociorvan”,  „Rușanu”,  „Greblă” etc. probează până unde poare ajunge „o justiție ieșită din matcă și sfidând în mod grobian domnia legii”( subl. ns. – D. C. ). Trebuie să amintim poziția Europei: o evaluare pozitivă a progreselor realizate se bazează pe o Direcție Națională Anticorupție independentă, care să fie în măsură să își desfășoare activitățile cu toate instrumentele pe care le are la dispoziție și să continue să înregistreze rezultate. În rapoartele anterioare, faptul că Direcția Națională Anticorupție a continuat să înregistreze rezultate în ciuda faptului că s-a confruntat cu o presiune puternică a fost menționat drept un semn de sustenabilitate. Din acest motiv, Comisia a făcut o recomandare ; în cazul apariției unor presiuni cu efecte negative asupra luptei împotriva corupției, Comisia s-ar putea vedea obligată să reevalueze această concluzie (Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare ,  SWD,  2017,  701 final,  https://ec.europa.eu)

[50] Cătălin Augustin Stoica,  Capitalism postcomunist à la roumaine,  în Vintilă Mihăilescu,  De ce este România astfel?. Avatarurile excepționalismului românesc, Polirom, 2017, p. 253, în care se pomenește de reproducerea  masivă a fostelor elite comuniste,  în sensul de supraviețuire miraculoasă,  în ciuda violenței căderi a regimului (p. 254). Pe noi ne duce cu gândul la evoluția predictibilă a Chinei,  Vietnamului,  (și urmând,  mai mult decât probabil,  a Cubei sau Coreei de Nord),   dar fără violența din 25 Decembrie! Mai mult decât rezistență prin decuplare instituțională (p. 256),  întrezărim voință pozitivă politică vectorială (în a folosi orice mijloace în atingerea scopurilor pe care noi nici nu le bănuim!). Fiecare bătălie este demult câștigată,  înainte să fie dusă lupta propriu-zisă. Există o clasă,  a managerilor,  care doresc doar să administreze,  ceea ce presupune nu a conduce,  ci a supraveghea,  a-și urmări obiectivele. Ar fi bune să amintim aici măcar de pisica albă/pisica neagră a lui Deng,  ce face un singur lucru- să prindă șoareci ! V și Lawrence Freedman,  Strategia,   o istorie completă,  Litera, București,  2018;  a cucerit,  în anul 2009,  medalia ducelui de Westminter pentru literatură militară.

[51] CDL-AD(2014)029, Avizul privind proiectul de amendamente aduse Legii privind Consiliul Procurorilor din Serbia, §7,  COMISIA EUROPEANĂ  PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) ,   6-7 octombrie 2017 

[52]  Curtea Constituțională,  Dec.  nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii,  M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012. referitoare la neconstituționalitatea „dispozițiilor art. 99 lit. r), s) și ș) și art. 991 din Legea  nr. 303/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii […], precum și cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 44, art. 45, art. 461 și art. 47 din Legea  nr. 317/2004, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii”, formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și a sesizării referitoare la neconstituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de 86 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. Un alt document cu aceeași valoare de recomandare, care statuează asupra acelorași principii, este Declarația privind etica judiciară, adoptată de Adunarea Generală a Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2-4 iunie 2010, prin care s-a aprobat raportul intitulat „Etică judiciară – Principii, valori și calități”, ca un corp de îndrumări pentru judecătorii europeni.

[53]  Florin Pușcaș, Alina Mungiu-Pippidi: „MCV este complet sub controlul opoziției din România”, https://www.stiripesurse.ro/alina-mungiu-pippidi-mcv, 15 noiembrie 2018.

[54] Doar pentru informare, https://www.g4media.ro/toate-atacurile-psd-alde-la-adresa-ue-dupa-mcv-si-rezolutie-de-la-pumnul-aplicat-suveranitatii-la-cand-brancusi-facea-statui-ei-invatau-homosexualitatea.

[55] Adina Mutar, „România are de luptat și cu corupția, dar și cu «statul paralel»“ , https://romanialibera.ro/politica, 26 martie 2018

[56] https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/securistii-in-fibrilatii-ministrul-justitiei-pregateste-anularea

[57] https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/bobita-rupt-pe-genunchi

[58] În același sens, avocata Ingrid Mocanu, care invocă art. 15 alin. (2) din Constitutie, potrivit căruia Legea nr, dispune numai pentru viitor, CU EXCEPTIA LEGII PENALE sau contraventionale mai favorabile. În sens contrar,  judecatorul Bogdan Mateescu din C.S.M.. https://www.luju.ro/dezvaluiri/evenimente/bobita-rupt-pe-genunchi-avocata-ingrid-mocanu-il-face-de-rusine-pe-judecatorul-bogdan-mateescu-din-C.S.M.-matilet-s-a-trezit-din-nou-vorbind-pardon-scriind-matilet-fie-nu-si-a-luat-examenele-pe-bune-la-facultate-fie-are-parti-pris-uri-cu-partidul- V și Dec.  nr.377 din 31 mai 2017 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum și pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziții din Legea nr, nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă M. Of.  nr.586 din 21 iulie 2017

[59] Republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003

[60] Curtea Constituțională ,  Dec.  nr.126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.88 alin.(2) lit.d), art.452 alin.(1), art.453 alin.(1) lit.f), precum și ale art.459 alin.(2) C. pr. pen.  ,  M. Of.  nr.185 din 11 martie 2016, § 26

[61] în acest sens, a se vedea Dec.  nr.1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr.672 din 4 octombrie 2010, Dec.  nr.998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr.39 din 17 ianuarie 2013, Dec.  nr.130 din 7 martie 2013, M. Of. nr.225 din 19 aprilie 2013, și Dec.  nr.474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr.48 din 21 ianuarie 2014 . Astfel, pentru revizuirea pe latură penală s-ar fi înțeles că puteau beneficia de Dec.  Curții Constituționale toate persoanele față de care exista pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, dar, pe latură civilă, revizuirea putea fi exercitată numai „în acea cauză” (subl. ns. – D. C. ). Or, Dec.  Curții Constituționale, neputând fi asimilată cu o lege penală MAI FAVORABILĂ sub aspectul consecințelor juridice și al momentului aplicării sale, nu poate produce efecte juridice distincte în funcție de domeniul în care intervine; din contră, un temei constituțional unic structurează efectele Dec. i în mod identic(subl. ns. – D. C. ).

[62] DEC.  Nr.126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.88 alin.(2) lit.d), art.452 alin.(1), art.453 alin.(1) lit.f), precum și ale art.459 alin.(2) C. pr. pen.  ,  M. Of.  nr.185 din 11 martie 2016, § 28 cu opinie concurentă judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru.

[63] Î. C. C. J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Dec.  nr. 15 din  14 martie 2022,  M. Of. nr. 499 din 20 mai 2022

[64]   www.cdep.ro

[65] Î. C. C. J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Dec.  nr. 15 din  14 martie 2022,  M. Of. nr. 499 din 20 mai 2022

[66] M. Of. nr. 272 din 1 aprilie 2005

[67] Subl. ns. – D. C.  „ în acest context trebuie menționat că până la sfârșitul anului se va înființa Comunitatea de Informații în scopul coordonării tuturor structurilor cu atribuții în culegerea de informații.”.

[68] https://www.g4media.ro/procurorul-general-ii-raspunde-ministrului-justitiei-incheierea-protocoalelor-cu-sri-stabilita-in-planul-de-actiune-pentru-implementarea-strategiei-nationale-anticoruptie-document-semnat-de-tarice.html

[69]  „Nu există și nu a existat nici un protocol de colaborare S.R.I. -D.N.A. și nici protocol secret Coldea/Kövesi. 

Nu au existat echipe mixte S.R.I. -procurori ori întâlniri între procurori și ofițerii de informații în case conspirative. Dosarele penale sunt instrumentate strict prin raportare la Codul penal, Codul de procedură penal și Legea nr, 78/2000. În esență, rolul procurorului este să deslușească aspectele penale, să stabilească dacă în acea cauză cu care a fost sesizat a fost comisă o infracțiune de corupție, să strângă probe în acuzare și în apărare, să prezinte cazul instanței de judecată, să exercite căile de atac prevăzute de lege în sarcina lui, să ia măsurile asigurătorii prevăzute de lege pentru e evita dispariția bunurilor care ar urma să fie confiscate de instanță.

 Nici Codul de procedură penală, nici altă lege specială cu aplicabilitate în urmărirea penală a infracțiunilor de corupție nu prevede implicarea unui serviciu de informații în modul de obținere a probelor în dosarul penal. Probele se administrează de către procuror și de către ofițerii de poliție judiciară în baza delegării procurorului. Nici un ofițer de informații nu participă la audierea de către procuror sau polițist a unui martor sau administrarea unui alt mijloc de probă.” ( Comunicatul D.N.A. nr. 106/VIII/3 din 27 ianuarie 2017 http://www.pna.ro. V și

 https://www.cotidianul.ro/efectele-desecretizarii  21 martie 2018 )

[70] Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005,  M. Of. nr. 272 din 1 aprilie 2005. V și https://adevarul.ro/news/politica/fostul-ministru-justitiei-raluca-pruna-momentul-formularii-propunerii-procurorul-augustin-lazar-indeplinea-criteriile-formale

[71] Sentința nr. 633 din 7 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, referitor la protocolul încheiat în temeiul art. 61 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, art. 4 din H.G. nr. 495/2007 și art. 315 din Legea  nr. 95/2006.

[72] I.C.C.J. , Secția de Contencios Administrativ și Fiscal,  Dec. nr.  5163 din 25 aprilie 2013,  Dosar nr. 408/54/2012, respinge excepția de nelegalitate a unui act adminstrativ privind furnizarea datelor referitoare la asigurații din categoriile de persoane care realizează venituri din profesii liberale, din drepturi de proprietate intelectuală, din dividende, dobânzi și din cedarea folosinței bunurilor, precum și date privind contribuțiile datorate la F.N.U.A.S.S. Pentru persoane fizice care au calitatea de angajat, către C.N.A.S., act încheiat de C.N.A.S. și A.N.A.F. Detalii: https://Legea nr,z.net/spete-contencios-inalta-curte-I.C.C.J. -2013/Dec. -5163-2013. În același sens,  Î.C.C.J.  ,  Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec.  nr. 3311/2014, referitor la excepția de nelegalitate a Protocolului nr. P5282/2007/95896/2007 și Actul Adițional nr. 1 (181797/2009/ 801320/2009) la Protocolul încheiat între C.N.A.S. și A.N.A.F., https://lege5.ro/Gratuit/geydgmjrgm2a/Dec. -nr-3311-2014. În același sens,  Î. C. C. J.  , Dec.  nr. 4039/2009, cu privire la o situație asemănătoare din punct de vedere juridic: „Actele administrative cu caracter normativ conțin reguli generale, impersonale și se adresează tuturor, pe când actele administrative cu caracter individual se adresează unor subiecte determinate. În speță, Dec.  nr. 220 din 21 octombrie 2005 se referă la constituirea comisiei pentru negocierea metodologiei privind reproducerea operelor muzicale pe fonograme sau videograme, Dec.  nr. 237 din 7 decembrie 2005 a fost emisă pentru publicarea în M. Of., Partea I a Protocolului referitor la Metodologia privind remunerațiile reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru înregistrările audiovizuale ale operelor muzicale pe suporturi, iar Dec.  nr. 9 din 11 ianuarie 2006 se referă la desemnarea organismului de gestiune colectivă U.C.M.R. – A.D.A., ca organ colectiv al remunerațiilor negociate prin Protocol. Se poate observa că dispozițiile cuprinse în aceste acte nu au caracter general pentru a fi aplicabile tuturor, ci se adresează unor anumite subiecte legate de dreptul de autor, colectarea remunerațiilor pe acest domeniu al reproducerii operelor muzicale pe fonograme sau videograme. Prin urmare, nu se poate susține argumentat că aceste acte administrative ar fi unele cu caracter normativ și să poată fi atacate oricând în fața instanței de contencios administrativ. Recurentele invocă drept argument în sprijinul calificării acestor acte ca fiind cu caracter normativ faptul că acestea se publică în M. Of., însă nu toate actele publicate în monitor sunt acte administrative cu caracter normativ, iar publicarea nu duce la automata calificare a acelui act ca fiind cu caracter normativ. Publicarea în M. Of. se face în virtutea legii pentru că Legea  nr. 8/1996 prevede publicarea deciziilor directorului general al O.R.D.A. în M. Of., dar nu le transformă, prin această publicare, în acte cu caracter normativ”. La fel, și Dec.Î. C. C. J.   nr. 3984 din 30 septembrie 2009,  a aceleiași secții.   www.scj.ro. O. PodaruDrept administrativ. Vol. Actul administrativ (I) Repere pentru o teorie altfel, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 61: „(…) poate exista un act „individual” care să aibă câteva sute de destinatari: de pildă, lista candidaților declarați admiși/respinși la examenul de admitere în magistratură”,cit.apud Marta-Claudia Cliza, Aspecte teoretice și practice privind calificarea corectă a unui act administrativ. Regulamentele emise de C.N.V.M. pentru remunerarea membrilor și a personalului propriu, https://www.juridice.ro, 6 februarie 2017  . Actul administrativ normativ conține  reguli generale și impersonale de conduită, asemenea legilor. Feferitor la gradul de întindere a efectelor juridice,  V D. A. TofanDrept administrativ, vol. II, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 21. Actele administrative cu caracter intern, după cum o sugerează și denumirea, sunt cele care se aplică în interiorul unui organ al administrației publice, producând efecte doar față de personalul acestuia, funcționari publici sau agenți contractuali.( D. A. Tofan,  invocat de Marta-Claudia Cliza, loc.cit. ). Faptul ca acest protocol sta la baza emiterii de catre CAS a deciziilor de impunere privind contributiile la FNUASS prin furnizarea de catre administratiile fiscale a veniturilor impozabile realizate de persoanele enumerate in protocol, nu ii confera acestuia calitatea de act administrativ in sensul prevazut de lege, deoarece efectele vătămătoare cu privire la persoana reclamantei nu se produc, în mod direct și nemijlocit, în baza acestui protocol. Curtea de  Apel Cluj,  Secția a II-a Civilă, de  Contencios Administrativ și Fiscal,   sentința civilă nr. 241 din 29 Martie 2013,    https://www.avocatura.com/.  Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, prin Dec.  nr. 269 din 16 martie 2010, M. Of. nr. 265 din 23 aprilie 2010, statuâ nd că, “în conformitate cu prevederile art. II pct. 1 din aceeași lege (Legea  nr. 328/2006, modificată prin Legea  nr. 303/2008, subl. ns), sălile și grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale.”Mai mult, în legătură cu natura juridică a protocolului de predare/primire a acestor imobile, astfel cum acesta este reglementat prin dispozițiile art. II pct. 5 din Legea  nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, s-a statuat, în Dec.  menționată, că acesta reprezintă “modalitatea practică prin care unitatea administrativ-teritorială preia în proprietate publică și spre administrare bunurile mobile și imobile prevăzute la pct. 1-4 din actul normativ criticat“, adică obligația de predare a acestor imobile.Așadar, în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea constată că imobilele cu destinația de cinematografe au trecut, prin efectul Legii nr. 328/2006, modificată prin Legea  nr. 303/2008, în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale, iar protocolul de predare/primire care se încheia, punctual, pentru fiecare imobil în parte, între unitatea administrativ-teritorială și administratorul R.A.D.E.F. – “Româniafilm” nu avea natura juridică a unui titlu de proprietate, fiind, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții, modalitatea practică de preluare a acestor imobile.În legătură cu acest aspect, referitor la ierarhia actelor normative, Curtea observă că dispozițiile art. 115 alin. (5) teza finală din Constituție prevăd în mod expres că ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice are natura juridică a unei legi organice, aspect consacrat și în jurisprudența Curții (spre exemplu, Dec.  nr. 1.189 din 20 septembrie 2011,  M. Of.  nr. 808 din 16 noiembrie 2011), potrivit căreia o ordonanță de urgență care reglementează în materia legii organice poate abroga o lege organică. Curtea Constituțională,   Dec.  nr. 980 din 22 noiembrie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic, precum și a altor imobile, cu referire la imobilele menționate în anexa nr. 1, pozițiile nr. 92 și 157,  M. Of. nr. 57 din 25 ianuarie 2013.

[73][73] Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 1154 din 7 decembrie 2004, modificate prin Ordonanta de  urgenta nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană (M.Of. nr. nr. 1179 din 28 decembrie 2005), Legea nr, 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 510 din 30 iulie 2007), , Legea nr, 97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției (M.Of. nr. nr. 294 din 15 aprilie 2008),  Legea nr, 100/2008 pentru modificarea alin. (1) al art. 9 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 375 din 16 mai 2008), Legea nr, 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (M.Of. nr. nr. 714 din 26 octombrie 2010),   Legea nr, 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 916 din 22 decembrie 2011),  Legea nr, 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.Of. nr. nr. 365 din 30 mai 2012),  Legea nr, 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M.Of. nr. nr. 757 din 12 noiembrie 2012),   Legea nr, 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (M.Of. nr. nr. 753 din 16 octombrie 2014), Legea nr, 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative (M.Of. nr. nr. 658 din 30 iulie 2018)  V. Curtea Constituțională , Dec. nr. 189/2006   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 307 din 05 aprilie 2006), Dec.  nr. 647/2006   referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 921 din 14 noiembrie 2006), Dec.  nr. 65/2007   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (9) teza întâi din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 107 din 13 februarie 2007),  Dec.  nr. 660/2007   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 525 din 02 august 2007), Dec.  nr. 797/2007   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (7) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 707 din 19 octombrie 2007),  Dec.    nr. 797/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (7) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, M. Of. nr. 707 din 19 octombrie 2007 (M.Of. nr. nr. 751 din 06 noiembrie 2007),    Dec.  nr. 1609/2010   referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 70 din 27 ianuarie 2011),    Dec.  nr. 1609/2010   referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 70 din 27 ianuarie 2011), Dec.  nr. 302/2011   referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 și art. 28 alin. (1) din Legea  nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, precum și ale art. 5 alin. (3) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 316 din 09 mai 2011), ), Dec.  nr. 1039/2012   referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 61 din 29 ianuarie 2013),  Dec.  nr. 459/2014  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 712 din 30 septembrie 2014), Dec.  nr. 898/2015   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 și art. 25 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 148 din 26 februarie 2016),  I.C.C.J. ,   Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept,    Dec.  nr. 10/2015   privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Craiova – Secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 11 decembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 7.752/101/2013, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea  nr. 554/2004) (M.Of. nr. nr. 458 din 25 iunie 2015),   Dec.  nr. 11/2015   privind interpretarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 63 alin. (5) lit. e) și art. 115 alin. (2) din Legea nr, administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 19 alin. (1) lit. a) și lit. e) din Legea  nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 123 alin. (5) din Constituție, prefectului îi este recunoscut dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele administrative emise de autoritățile administrației publice locale, în înțelesul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (M.Of. nr. nr. 501 din 08 iulie 2015), I.C.C.J. , Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii, Dec. nr. 13 din 22 iunie 2015 privind recursul în interesul legii referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 10 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 94 și 95 din Codul de procedură civilă, cu referire la stabilirea naturii și competenței de soluționare a cauzelor având ca obiect acțiuni în pretenții prin care se solicită de către o direcție generală de asistență socială și protecția copilului obligarea unui consiliu județean sau local ori a unei alte direcții generale de asistență socială și protecția copilului la suportarea cheltuielilor de întreținere pentru persoane care beneficiază de măsuri de protecție prevăzute de Legea  nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea  nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare,( M. Of.  Nr.  690 din   11 septembrie 2015), Dec.  nr. 4/2016   referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: art. 23 din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ produce efecte doar în cazul actelor administrative individuale contestate în litigiile pendinte, în care s-a invocat motivul de nelegalitate reținut în hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ normativ, sau și în litigiile în care un asemenea motiv nu a fost invocat – în contestația reglementată de art. 205 și urm. din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată prin Legea  nr. 174/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cererea de chemare în judecată și în cererea de recurs, ci doar oral sau prin note de ședință, în cursul ,  Dec.  nr. 3/2016   privind dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, introduse prin Legea  nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe (M.Of. nr. nr. 243 din 01 aprilie 2016), Dec.  nr. 26/2016   privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea dispozițiile art. 3 ”Tutela administrativă” din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (M.Of. nr. nr. 996 din 12 decembrie 2016), Dec.  nr. 16/2016   cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1, art. 231 și art. 278 alin. (2) din Legea  nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 55 din Legea  nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 109 din Legea  nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată (M.Of. nr. nr. 110 din 9 februarie 2017) Dec.  nr. 35/2016   privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr, contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. nr. nr. 1023 din 20 decembrie 2016) etc.

[74]   https://www.avocatura.com/speta/164212/exceptie-nelegalitate-act-administrativ-curtea-de-apel-cluj.html

Ministerul public, S. R. I. ,   reprezinta fiecare in parte o institutie publică care nu este similară cu noțiunea de autoritate publică definită de Legea nr, contenciosului administrativ. Instanța admite excepția inadmisibilității acțiunilor conexate pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a Protocoalelor de cooperare între Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.  și Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale (Protocolul nr. 002349/30.06.2005 și Protocolul nr. 00750/04.02.2009). Respinge ca inadmisibile acțiunile conexate formulate . . .  în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu drept de recurs (Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal,  hotărârea din 21 septembrie 2018,  https://www.qmagazine.ro/cab-a-decis, 24 septembrie 2018  „Protocoalele S.R.I. ” au fost acorduri de voință care au avut ca scop nașterea de drepturi și obligații ale părților contractante, de exercitat, respectiv de executat în contextul și în sprijinul desfășurării acțiunilor lor având ca obiect combaterea și sancționarea, urmărirea penală și judecarea unor presupuse infracțiuni).

[75] CEDO,  Hotărâri  împotriva României   implicând procedura penală: Cauza Alexandru Enache  ; Cauza Băcanu și SC “R”  ; Cauza Bîrsan  ; Cauza Boldea  ; Cauza Brumărescu  ; Cauza Constantinescu  ; Cauza Cutean  ; Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni  ; Cauza Dumitru Popescu  ; CauzaGiuran  ; Cauza Lungu  ; Cauza Micu  ; Cauza Mihalache  ; Cauza Moinescu  ; Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții  ; Cauza Patriciu  ; Cauza Păduraru  ; Cauza Pruteanu  ; Cauza Răducu  ; Cauza Reiner și alții  ; Cauza Rotaru  ; Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L.  ; Cauza Samoilă și Cionca   ; Cauza Sâncrăian  ; Cauza Sissanis  ; Cauza Stanca Popescu  ; Cauza Vitan  ;

[76] Completurile de 5 judecători,  Decizia nr. 192  din 2 noiembrie 2020

[77] CDL-AD(2010)040, Raportul privind standardele europene în privința independenței sistemului judiciar: Partea a II-a Parchetele, §7, COMISIA EUROPEANĂ  PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) ,   6-7 octombrie 2017  COMPILAȚIA AVIZELOR ȘI RAPOARTELOR COMISIEI DE LA viena,   6-7 octombrie 2017. „Recomandarea (2000)19 a Comitetului de Miniștri privind rolul parchetelor în sistemul justiției penale permite o pluralitate de modele de Parchete.,

https://cdn.vedemjust.educatiejuridica.ro › 2022/03

[78] Statul de drept, democratia si independenta procurorilor , Bucuresti, Conferinta  28-29 septembrie.2007,  „Ziua” nr. 4055, 9 octombrie 2007  

[79] CDL(1995)073rev, Avizul privind conceptul de reglementare al Constituției Republicii Ungare, capitolul 11, p.6,  COMISIA EUROPEANĂ  PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) ,   6-7 octombrie 2017  COMPILAȚIA AVIZELOR ȘI RAPOARTELOR COMISIEI DE LA viena,   

https://cdn.vedemjust.educatiejuridica.ro › 2022/03

[80] CDL-AD(2013)006, Avizul privind proiectul de amendamente aduse Legii Parchetelor din Serbia, §20,  CDL-AD(2013)006, Avizul privind proiectul de amendamente aduse Legii Parchetelor din Serbia, §20,  COMISIA EUROPEANĂ  PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) ,   6-7 octombrie 2017  COMPILAȚIA AVIZELOR ȘI RAPOARTELOR COMISIEI DE LA viena,   6-7 octombrie 2017.

[81] v pozitia Uniunii Nationale a Judecatorilor, exprimată prin Declaratia din 29 Septembrie 2007,

[82]Horatius Dumbrava, Uniunii Nationale a Judecatorilor din Romania, judecator ,  Curtea de Apel Tg.-Mures. Uniunea Nationala a Judecatorilor din Romania este o structura federativa, constituita din mai multe asociatii profesionale ale judecatorilor, precum si din membrii fondatori judecatori.

[83] Dec.  Curții Constituționale nr. 250/2017, par. 26

[84] Dec.  Curții Constituționale nr. 838/2009

[85] Dec.  Curții Constituționale nr. 685/2018, § 135

[86] Pentru aceste motive, Î. C. C. J.   declină competența de soluționare a acțiunii în anularea Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1106 din 30 septembrie 2021, formulată de A., în contradictoriu cu intimații Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal Î. C. C. J.  ,   Completurile de 5 judecători,  Dec.  nr. 31 din 31 ianuarie 2022.  V și Î. C. C. J.  Completurile de 5 judecători

Dec.  nr. 29 din 31 ianuarie 2022; Dec.  nr. 32 din 7 februarie 2022

[87] Î.C.C.J.,  Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Dec.  nr. 3346  din   9 iulie 2020,  https://idrept.ro/DocumentView

[88] Dec.  nr. 252 din 19 aprilie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)-d)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) și (9)]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]; pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4)]; pct. 42 [cu referire la art. 30]; pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]; pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)]; art. I pct. 57 [cu referire la art. 421 alin. (2)]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 461 alin. (2)]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6)]; pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]; pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) și la eliminarea art. 53 alin. (9) și (10)]; pct. 94 [cu referire la art. 56]; pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (12)]; pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)]; pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] și pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea nr, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale legii, în ansamblul său

[89] DEC.  nr. 252 din 19 aprilie 2018 

[90] https://www.digi24.ro/…/Legea nr,-privind-statutul-magistratilor-admisa,22.05.2018, 

https://revista22.ro/…/statutul-magistrailor-modificat-a-treia-oar-n-comisia-iordache.   V și Pl-x nr. 418/2017 Propunere legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr.303/2004

[91] Henri,  L on Mazeaud,  p. 450,  cit. apud Petre Anca,  p. 185

[92] Statutul judecătorilor și procurorilor, dorin ciuncan.com, 19 noiembrie 2016

[93]  I.C.C.J. ,  Completurile  de 5 judecători,  Dec.   nr. 83   din   23 aprilie 2018,  http://www.scj.ro. Niciunul dintre mijloacele de probă nu relevă existența, sub aspectul elementului psihologic,   a unei conduite conștiente a pârâtei procuror de încălcare a normelor de drept material ori procesual urmărind sau acceptând o vătămare a drepturilor și intereselor unor persoane.

[94] Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate în România în cadrul Mecanismului de cooperare și de verificare (SWD,  2017,  701 final),  https://ec.europa.eu

[95] https://www.g4media.ro/procurorul-general-noua-oug-pe-legile-justitiei-poate-duce-la-un-blocaj-institutional-la-nivelul-ministerului-public-si-contine-prevederi-neconstitutionale, 19 februarie 2019

[96] https://hudoc.echr.coe.int,  v, mutatis mutandis, Vilho Eskelinen and others c Finland, § 41, și Savino and others c Italy, nr. 17214/05, 20329/05 și 42113/04, §§ 68-69, 28 aprilie 2009.

[97]  Vilho Eskelinen și alții, § 64, și Tsanova-Gecheva c Bulgaria, § 87,

[98] Curtea Europeană a Drepturilor Omului,  Marea Cameră,  Hotărârea din 23 iunie 2016,     Cauza Baka c Ungariei,  (Cererea nr. 20261/12),  § 121

[99] Baka,   § 122

[100] Î. C. C. J. ,  Completurile de 5 judecători ,  Decizia nr. 21 din 1 februarie 2021

[101] https://www.ccr.ro/comunicat-de-presa-9-noiembrie-2022v și http://dorin.ciuncan.com/, Legile justiției proiect, critici

[102] Comisia de la Veneția, Aviz de urgență asupra Legilor Justiției din România. Criticile și lucrurile pozitive remarcate, Ziare.com ,  18 noiembrie 2022.  Comisia de la Veneția apreciază că ”este esențial ca toți actorii relevanți pentru sistemul judiciar românesc (judecători, procurori, ministrul justiției și președintele Republicii) să colaboreze într-un spirit de cooperare loială pentru a se asigura că justiția este aplicată în mod corespunzător în România

Legile justiției proiect,critici

LEGILE JUSTIȚIEI

Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.

Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee.

Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.  Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.  Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii[1]. (art. 1 . Prin Legea nr. 207/2018  art. 1. alin. (1) al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[2] s-a modificat în sensul că justiția nu „se realizează” ci „se exercită” prin instanțe,  a se citi „ prin judecător”.

Pachetul de acte normative prin care majoritatea parlamentară P. S. D. –P. N. L- U. D. M. R.  a modificat legile Justiţiei a fost contestat  la Curtea Constituțională, şi de senatorii şi deputaţii formaţiunii politice Alianţa pentru Unirea Românilor. „Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor (PLx 440/2022[3]), Legea privind organizarea judiciară (PLx 441/ 2022) şi Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii (PLx 442/2022) sunt neconstituţionale din cauza manierei abuzive şi dispreţuitoare în care au fost votate, dar şi prin efectele devastatoare pe care le vor produce după intrarea în vigoare[4]. Procedura de adoptare în şedinţa plenului Senatului din 17.10.2022 a fost neconstituţională deoarece nu există nici o prevedere regulamentară care să permită o procedură simplificată de dezbatere şi adoptare. Procedura invocată abuziv, nelegal şi neconstituţional[5] este adoptată de Biroul Permanent în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile din regulamentul Senatului. Potrivit acestui regulament, în situaţii excepţionale şedinţele se pot desfăşura prin mijloace electronice. Nu există nici o procedura care sa permită desfăşurarea şedinţelor in sistem hibrid (şi cu prezenţă fizică şi prin mijloace electronice, in acelaşi timp). Nesancţionarea judecătorilor care nu respectă deciziile Curţii Constituţionale goleste de eficacitate caracterul obligatoriu al al acestora. Apreciem că acesta este cel mai grav atac la fundamentele constituţionale ale Statului Român”, se arată într-un comunicat de presă emis de AUR.

Avocatul Poporului, Renate Weber, a depus o sesizare de neconstituţionalitate la CCR în legătură cu modificarea legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Potrivit anunţului postat pe site-ul instituţiei, este vorba despre articolele 206, 228, 234 şi 271. Art. 271 este cel care se referă la abaterile disciplinare, iar Renate Weber contestă eliminarea obligativităţii respectării de către judecători a deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.[6]

Proiectele prezentate de ministrul Justiției sunt un răspuns la criticile aduse României în raportul UE privind statul de drept, dar și unul în legătură cu promisiunile făcute la preluarea mandatului de către guvernul Orban[7]. Raportul UE critică modificările legilor justiției făcute de guvernarea Dragnea, în special înființarea Secției Speciale pentru Investigarea Magistraților, dar remarcă și faptul că acestea continuă să fie în vigoare. Faptul că guvernul și-a asumat repararea acestor legi a dus la ”detensionarea semnificativă a relațiilor cu sistemul judiciar”, iar argumentul pentru întârzierea punerii promisiunii în practică este ”pandemia de Covid 19 combinată cu viitoarele alegeri”. Raportul vorbește pe larg despre consecințele negative ale modificărilor făcute la legile justiției, sugerând astfel că ele ar trebui implementate cât mai repede.

Ministrul Cătălin Predoiu nu a inițiat până acum repararea legilor justiției modificate de guvernarea P. S. D, iar când a încercat a fost blocat de majoritatea parlamentară. Proiectele prezentate sunt preconizate a fi adoptate de viitorul parlament, dar o parte din ele se lovesc de o serie de decizii ale Curții Constituționale.

Proiectele au fost anunțate de președintele Iohannis, care a spus că ele ”au rolul de a repune pe fundamente corecte mecanismele de funcționare a justiției. O justiție corectă și egalitatea în fața legii sunt pilonii esențiali ai democrației autentice”.

Cătălin Predoiu a detaliat, într-o conferință de presă, cele trei proiectele de lege care vor fi modificate și care vor rămâne în dezbatere publică până pe 31 martie anul viitor.[8]

Proiectul reglementează modul de transfer al cauzelor judiciare la celelalte parchete, situaţia personalului structurii, regimul juridic al diverselor acte procesuale sau procedurale efectuate în procedură.

Măsurile controversate cu impact negativ asupra independenței judiciare continuă să se aplice, precum Secția pentru investigarea infracțiunilor din sistemul judiciar, însărcinată exclusiv cu urmărirea penală a infracțiunilor comise de judecători și procurori.

Recent, avocatul general al Curții Europene de Justiție a concluzionat că înființarea Secției Speciale încalcă legislația UE, o decizie finală urmând să fie luată în noiembrie.

Desființarea Secției Speciale pentru Investigarea Magistraților a figurat printre angajamentele guvernului Orban și în protocolul încheiat cu USR pentru votul de investitură, dar ar fi trebuit făcută prin Ordonanță de Urgență, ceea ce Cătălin Predoiu a refuzat susținând că la referendumul pentru justiție cetățenii au votat ca modificările legilor justiției să nu se mai facă prin ONG-uri.

O decizie a Curții Constituționale spunea că înființarea Secției Speciale nu încalcă legea fundamentală, iar parlamentul a respins proiectul USR de desființare a respectivei secții.

Proiectul lui Cătălin Predoiu urmărește să redea președintelui dreptul de a numi sau respinge nelimitat, dar motivat, propunerile de numire în funcție a procurorilor șefi făcute de ministrul Justiției. Prevederea ar urma să se aplice și în cazul revocării din funcție.

„Preşedintele României poate refuza motivat numirea, aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului. Decretul Preşedintelui României de numire în funcţie sau refuzul motivat al acestuia se emit în maximum 60 de zile de la data transmiterii propunerii de către ministrul Justiţiei, se arată în proiect.

Proiectul mai prevede creşterea duratei mandatului pentru funcţiile de conducere de rang înalt din cadrul Ministerului Public de la trei la patru ani, în acord cu recomandarea Comisiei de la Veneţia.

Președintele a pierdut dreptul de numi șefii parchetelor în 2018 în urma unei decizii a CCR, care a susținut, de fapt, modificările făcute de PSD în parlament, prin comisia condusă de Florin Iordache, la Legea nr. 303/2004. În prezent, șeful statului poate respinge o singură dată, motivat, propunerea făcută de ministrul justiției. [9]

În cazul revocării din funcție a șefilor parchetelor, președintele își recâștigă acest drept, dar decretul prezidențial de revocare poate fi atacat în instanță.

„Prevederea expresă a posibilităţii procurorului revocat din funcţia de conducere de rang înalt de a ataca decretul Preşedintelui României de revocare din funcţie la instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii, fără parcurgerea procedurii prealabile. În cadrul procesului, instanţa va putea verifica legalitatea şi temeinicia propunerii ministrului Justiţiei de revocare din funcţia de conducere”, se arată în expunerea de motive a proiectului de act normativ, pus în dezbatere de Ministerul Justiţiei.

În momentul de față, președintele nu mai poate refuza deloc cererea de revocare făcută de ministrul justiției. Ea este urmarea unei decizii a CCR în cazul revocării din funcție a fostei șefe a D. N. A.

Articolul   19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la art.  2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, pct. 50, Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C-619/18, EU:C:2019:531, pct. 47, precum și Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C-192/18, EU:C:2019:924, pct. 98].

Existența însăși a unui control jurisdicțional efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept [Hotărârea din 27 februarie 2018, Associao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, EU:C:2018:117, pct. 36, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, pct. 51].

În acest temei și astfel cum prevede art. 19 alin.  (1) al doilea paragraf TUE, revine statelor membre sarcina să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să le asigure justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și care în prezent este afirmat la art. 47 din cartă [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 109 și 110, precum și jurisprudența citată].

În consecință, orice stat membru trebuie să se asigure că organismele care, în calitate de “instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 februarie 2018, Associao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, EU:C:2018:117, pct. 37, precum și Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, pct. 52].

În ceea ce privește domeniul de aplicare material al art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, trebuie amintit că această dispoziție vizează “domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul art. 51 alin. (1) din cartă [Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 111, precum și jurisprudența citată].

Reglementări naționale precum cele în discuție în litigiul principal se aplică magistraturii în ansamblul său și, prin urmare, judecătorilor de drept comun, care sunt chemați, în această calitate, să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii. Întrucât aceștia din urmă fac parte, în calitate de “instanțe”, în sensul definit de acest drept, din sistemul român de căi de atac în “domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, ei trebuie să îndeplinească cerințele unei protecții jurisdicționale efective.

Or, trebuie amintit că, pentru a garanta că instanțele care pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii sunt în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă de această dispoziție, prezervarea independenței acestora este primordială, astfel cum se confirmă la art. 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță judecătorească “independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă [v în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 115].

Această cerință de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al prezervării valorilor comune ale statelor membre prevăzute la art. 2 TUE, în special a valorii statului de drept. Conform principiului separării puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat de drept, trebuie în special să fie garantată independența instanțelor față de puterile legislativă și executivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 116 și 118].

Potrivit unei jurisprudențe constante, garanțiile de independență și de imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii postulează existența unor norme care să permită înlăturarea, în percepția justițiabililor, a oricărei îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea instanței în cauză în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă [v în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2006, Wilson, C-506/04, EU:C:2006:587, pct. 53 și jurisprudența citată, Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 117, precum și Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C-896/19, EU:C:2021:311, pct. 53].

În acest sens, trebuie ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Normele aplicabile statutului judecătorilor și exercitării funcției lor de judecător trebuie în special să permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora care să poată aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept [v în acest sens Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 119 și 139].

Referitor mai precis la normele care guvernează regimul disciplinar, cerința de independență impune, conform unei jurisprudențe constante, ca acest regim să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conținutului deciziilor judiciare. În această privință, adoptarea unor norme care definesc printre altele atât comportamentele ce constituie încălcări disciplinare, cât și sancțiunile aplicabile în mod concret, care prevăd intervenția unei instanțe independente în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă, în special dreptul la apărare, și care consacră posibilitatea de a contesta în justiție deciziile organelor disciplinare constituie un ansamblu de garanții esențiale pentru prezervarea independenței puterii judecătorești [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C-216/18 PPU, EU:C:2018:586, pct. 67, Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C-619/18, EU:C:2019:531, pct. 77, precum și Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C-192/18, EU:C:2019:924, pct. 114].

În plus, după cum a arătat în esență domnul avocat general la pct. 268 din Concluziile prezentate în cauzele C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19 și C-355/19, întrucât perspectiva inițierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca, este esențial ca organul competent să efectueze cercetările și să exercite acțiunea disciplinară să acționeze în cadrul exercitării misiunilor sale în mod obiectiv și imparțial și în acest scop să fie la adăpost de orice influență exterioară.

Prin urmare, dat fiind că persoanele care ocupă funcțiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influență determinantă asupra activității acestuia, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcții trebuie să fie concepute, astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități.

Revine în cele din urmă instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la acest aspect după ce va fi efectuat aprecierile necesare în acest scop. Astfel, trebuie să se amintească faptul că art. 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii. Cu toate acestea, conform unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării judiciare create prin art. 267 TFUE, Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanței naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982, pct. 132, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, pct. 96].

În acest sens trebuie arătat că simplul fapt că membrii cu funcții de conducere ai organului care are misiunea de a efectua cercetări disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară în privința judecătorilor și a procurorilor sunt numiți de guvernul unui stat membru nu este de natură să dea naștere unor îndoieli, precum cele menționate la pct. 200 din prezenta hotărâre.

Situația este aceeași în ceea ce privește dispozițiile naționale care prevăd că interimatul unei funcții de conducere din cadrul unui astfel de organ este asigurat, în situația vacantării acestei funcții ca urmare a expirării mandatului în cauză, de conducătorul al cărui mandat a expirat, până la data ocupării acestei funcții în condițiile legii.(Î.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 15 din 14 martie 2022, Dosar nr. 2990/1/2021, M.Of. nr. 499 din 20 mai 2022)

Proiectul are în vedere schimbări și în ce privește procedura de numire a președintelui Înaltei Curți și a șefilor altor instate. Președintele va putea refuza numirea făcută de C.S.M. .[10]

Chiar dacă actualul context politic înseamnă mai puțină confruntare, instituțiile-cheie se confruntă cu un mediu provocator, cu consecințe pentru implementarea cadrului legal și a capacității instituționale.

În fapt, este vorba tot de revenirea la procedura anterioară modificărilor operate de PSD și a unei decizii a CCR. În momentul de față numirea este făcută de secția de judecători a C.S.M. , iar semnătura președintelui pe decretul de numire este formală, el neavând dreptul să refuze respectiva propunere.

O altă modificare preconizată de Cătălin Predoiu este ca numirea să fie făcută de plenul C.S.M ,și nu doar de Secția de judecători.

Noutatea adusă pe proiectul Ministerului Justiției este că, spre deosebire de proiectul care fusese pus în dezbatere publică în luna februarie, se renunță la ”garanțiile” oferite magistraților împotriva abuzurilor procurorilor, în sensul în care nu mai este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general pentru începerea urmăririi penale a unui judecător sau procuror.

Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, “procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic”.

Dintre aceste trei principii pe care se întemeiază activitatea procurorilor, principiul imparţialităţii, aplicabil şi judecătorilor prin natura activităţii de jurisdicţie exercitate de aceştia, decurge din apartenenţa procurorilor la autoritatea judecătorească şi din rolul Ministerului Public, stabilit prin art. 131 alin. (1) din Constituţie, de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii, şi nu exclusiv interesele anumitor persoane sau categorii de persoane – statul, autorităţile publice, persoanele fizice, alte persoane.

Principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor. Astfel, acţionând pe baza principiului legalităţii, procurorul nu poate refuza începerea urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale în alte cazuri decât cele prevăzute de lege şi nici nu are dreptul să solicite instanţei de judecată achitarea unui inculpat vinovat de comiterea unei infracţiuni, pe motiv că interese politice, economice, sociale sau de altă natură fac inoportună condamnarea acestuia.

Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic.

Prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toţi procurorii din sistemul Ministerului Public a funcţiei lor de reprezentare a intereselor întregii societăţi, altfel spus, exercitarea atribuţiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare şi fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice.

Prevederea cuprinsă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin care se instituie controlul judecătoresc asupra măsurii de infirmare a soluţiei adoptate de procuror, la cererea procurorului care a adoptat soluţia infirmată, contravine în mod evident principiului controlului ierarhic consacrat prin art. 132 alin. (1) din Constituţie. Contravenind textului constituţional menţionat, dispoziţia analizată nu se justifică prin nici o altă normă din Legea fundamentală sau din actele normative internaţionale privind apărarea drepturilor omului, la care România este parte.

Prin instituirea controlului judiciar prevăzut de textul de lege citat se desfiinţează, în fapt, controlul ierarhic prevăzut de Constituţie şi se transferă atribuţia de control în sarcina instanţelor judecătoreşti, în afara competenţei fireşti a acestora – prevăzută în art. 6 alin. (1) C. E. D. H.  şi în legile interne – de a soluţiona cererile persoanelor fizice în cazurile de încălcare a drepturilor subiective şi a intereselor legitime ale acestora.

În acest sens, Curtea Constituţională constată că, atacând în justiţie măsura de infirmare de către procurorul ierarhic superior a soluţiei adoptate într-o cauză, procurorul autor al soluţiei infirmate nu îşi apără un drept subiectiv propriu, pentru că el nu este parte în cauza pe care o soluţionează, ci autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza.

Menţinerea controlului ierarhic în limitele care rezultă din textul Constituţiei, adică în cadrul ierarhiei Ministerului Public, nu ştirbeşte cu nimic drepturile subiective ale părţilor din cauza instrumentată de autorul soluţiei infirmate de procurorul ierarhic superior, în condiţiile în care legea le permite persoanelor interesate să atace direct în justiţie orice act şi orice măsură adoptate de procuror.[11]

Această prevedere a fost criticată la vremea respectivă de mai multe asociații de magistrați care au susținut că ea a existat până în 2004 și că un ministru numit politic nu ar trebui să primească noi competențe în ce privește urmărirea penală a magistraților.

În prezent, legea prevede că C.S.M-ul este cel are încuviințează reținerea, percheziția și arestarea unui magistrat.

De asemenea, se limitează posibilitatea infirmării soluţiei procurorului de către procurorul ierarhic superior la motivele de nelegalitate

Proiectul vrea să elimine o prevedere care a fost criticată în mai multe rapoate MCV și de către Comisia de la Veneția și care este menționată și în rapotul UE prezentat miercuri: pensionarea magistraților la 20 de ani de vechime.

„Eliminarea schemei de pensionare anticipată a magistraţilor, măsură care, alături de măsura menţinerii duratei cursurilor de formare la Institutul Naţional al Magistraturii de doi ani şi a duratei stagiului de un an, este de natură să înlăture riscurile de ieşire din sistem a magistraţilor cu experienţă şi de creare a unor blocaje grave în sistem determinate de lipsa resurselor umane pentru o perioadă destul de mare de timp”, se spune în expunerea de motive a proiectului Ministerului Justiției. Astfel, se va reveni la forma anterioară modificărilor făcute de PSD, care funcționează și în prezent: pensionarea la 25 de ani vechime în profesie.

Potrivit evidenței C.S.M. , la 25 septembrie 2019, dintre cei 1.282 de judecători pensionabili cu o vechime între 20 și 25 de ani, 58 sunt la Înalta Curte de Casație și Justiție, 348 sunt la curțile de apel, 519 la tribunale și 357 la judecătorii. Lor li se adaugă 454 de judecători pensionabili cu vechime de peste 25 de ani, astfel: 48 de la Î.C.C.J., 136 – curțile de apel, 188 de la tribunale și 82 – judecătorii.

Potrivit Ministerului Public, în total, 740 de procurori au peste 20 de ani vechime în funcție și se pot pensiona la termen sau anticipat. Dintre aceștia, 653 de procurori au o vechime de peste 20 de ani și 87 au peste 25 de ani vechime în magistratură.

Reducerea vechimii necesare pentru angajarea procurorilor la parchetele specializate precum D.N.A.  și DIICOT: acum, vechimea necesară este de 10 ani. Înainte de modificările făcute de P. S. D. -ALDE, vârsta necesară era de 6 ani.

Sistemul de alegere a membrilor C.S.M.  se schimbă prin instituirea unui nou tip de scrutin la care participă toţi judecătorii, respectiv toţi procurorii la nivel naţional. „Astfel, un judecător are dreptul de a alege pe toţi cei 9 judecători membri aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu 2 sau 3 candidaţi, în raport de gradul instanţei la care îşi desfăşoară activitatea. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte alegerea membrilor procurori ai Consiliului Superior al Magistraturii. Soluţia este de natură să cointereseze toţi judecătorii/ procurorii în buna funcţionare a sistemului judiciar, în ansamblu, iar nu doar pe diferite niveluri de jurisdicţie”, se precizează în expunerea de motive.

Membrii C.S.M.  care au calitatea de magistrați îşi vor desfăşura activitatea la instanţe şi parchete, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedintelui C.S.M. , care au activitate permanentă. „Conform proiectului de lege propus, pentru următorul mandat al Consiliului Superior al Magistraturii, care urmează celui în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi, activitatea plenului şi a secţiilor acestuia se va desfăşura în două sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare, la nevoie. Sesiunile ordinare se organizează în lunile aprilie – iunie, respectiv septembrie – noiembrie”.[12]

România trebuie să aștepte punctul de vedere al Comisiei de la Veneția înainte de a adopta cele trei proiecte de lege în domeniul justiției, a transmis Didier Reynders, comisarul european pentru justiție. „Am reamintit că Comisia Europeană este în contact cu autoritățile române pentru a discuta reformele și că recomand să aștepte avizul Comisiei de la Veneția asupra proiectelor de legi ale justiției înainte de a le adopta, pentru a se asigura că sunt în conformitate cu standardele europene”, a declarat Didier Reynders. Avertismentul comisarului european pentru justiție a venit după ce a discutat despre reformele din justiție și statul de drept din România cu europarlamentarul Vlad Gheorghe și deputații Stelian Ion și Silviu Dehelean de la USR.[13]

Concluziile analizei reflectă că modificările propuse de Ministerul Justiției au doi mari câștigători.

Primul este Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ,   care primește o sumedenie de noi atribuții și duce în irelevanță Institutul Național al Magistraturii ,   instituție care acum organizează toate concursurile din sistemul judiciar.

Al doilea mare câștigător al propunerilor legislative este președintele Instanței Supreme. Prin noua lege, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție gestionează bugetul de salarii al tuturor judecătorilor din România și are un cuvânt greu de spus în alegerea oamenilor de la instanța supremă. Secția pentru judecători a C.S.M. este controlată de grupul considerat fidel Liei Savonea, fosta șefă a Curții de Apel București. Mai multe voci din interiorul sistemului ne-au declarat că aceasta ar dori să devină președinte al Instanței Supreme în viitorul apropiat.[14]

Concursul pentru judecători la Î.C.C.J. presupunea, în varianta agreată cu Comisia Europeană „o probă scrisă, cu caracter teoretic şi practic”, frază care a dispărut din varianta ultimă a proiectului de lege. La fel, formatorul de la I.N.M care ar fi trebuit să facă parte din comisia de concurs dispare din ultima propunere legislativă.

În cazul numirilor procurorilor șefi ai Parchetului General, D.N.A.  și DIICOT, „aceștia sunt numiți de președintele României dintre cei care au 15 ani vechime”, în condițiile în care vechimea agreată cu partenerii europeni era de 12 ani.

Din comisia de interviu pentru desemnarea procurorilor șefi făcea parte, inițial, ministrul Justiției, vicepreședintele C.S.M., doi reprezentanți ai MJ, un procuror desemnat de Secţia pentru procurori a C.S.M. În noua formă a legii, dispare vicepreședintele Consiliului și sunt trecuți doi procurori desemnați de Secția pentru procurori.

La fel, în varianta ultimă a legii, numirea în funcții de președinți de instanțe și de parchete se face prin concurs organizat de C.S.M. . În prima variantă, cea agreată cu partenerii europeni, legea spunea că concursul era „organizat prin I.N.M.”.

O altă modificare privește situația magistraților trimiși în judecată. În noua propunere s-a introdus un articol potrivit căruia „suspendarea din funcţie încetează şi în situaţia în care achitarea sau încetarea procesului penal se pronunţă în primă instanţă”, articol care nu se regăsea în forma agreată cu C.E.

“În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, în raport cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (6) din Constituţie şi limitările impuse de art. 10 alin. (2) CEDH în lumina jurisprudenţei CEDO (Morissens contra Belgia, Wille contra Liechtenstein, Ozpinar împotriva Turciei, Baka contra Ungariei) autorităţile naţionale trebuie să asigure un just echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare (inclusiv al magistraţilor), pe de o parte, şi nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătoreşti şi drepturile altor persoane, pe de altă parte. Magistraţii trebuie să-şi exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligaţia de imparţialitate de care sunt ţinuţi trebuie să satisfacă exigenţele serviciului public căruia îi asigură funcţionalitatea. Aşadar, dreptul magistratului la liberă exprimare are o limită, şi anume dreptul cetăţeanului la o justiţie independentă, echidistantă faţă de politic, echilibrată şi verticală. […] dreptul la liberă exprimare […] trebuie exercitat în limitele obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor tocmai în considerarea statutului lor. În caz contrar, s-ar încălca echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de exprimare, pe de o parte, şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Obligaţia de rezervă a magistraţilor presupune, prin însăşi natura sa, moderaţie şi reţinere în ceea ce priveşte prezentarea opiniilor de către magistrat. Cu toate acestea, această obligaţie devine subsidiară doar atunci când democraţia este în pericol.” (Decizia Completului de 5 judecători nr. 62 din 18 mai 2020, pct. 15)

În lumina acestor considerente, este de subliniat că obligaţia de rezervă şi moderaţie incumbă magistraţilor inclusiv în situaţiile care vizează legislaţia în domeniul justiţiei, prin exercitarea dreptului la liberă exprimare în limitele impuse de aşteptările specifice funcţiei judiciare.

Sub acest aspect prezintă relevanţă şi considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului de la pct. 114 din Hotărârea din 8 decembrie 2020 pronunţată în cauza Panioglu împotriva României, în care s-a reţinut că persoanele care ocupă funcţii publice în sistemul judiciar sunt supuse restrângerii exerciţiului dreptului la liberă exprimare în toate situaţiile în care este pusă în discuţie autoritatea şi imparţialitatea sistemului, fiind obligate să manifeste discreţie maximă, inclusiv în utilizarea mass-media chiar şi în ipoteza în care sunt provocate, obligaţie ataşată standardelor înalte specifice sistemului judiciar, pentru care este important să se bucure de încrederea publicului în scopul îndeplinirii cu succes a atribuţiilor ce îi revin.

Alt articol introdus fără a fi prezentat Comisiei este următorul: „judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă”.

Articolul  2 aln.  (4) din Legea nr.  303/2004 [15] dispune ca orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor. Art. 9 din Legea nr. 303/2004 dispune că Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă.

Articolul   9, alin. (2) fusese  completat ptin Legea 242/2018 .  La art. 2, alin.  (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:  (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparţiali, având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea şi în mod imparţial, cu respectarea egalităţii de arme şi a drepturilor procesuale ale părţilor. Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii. Scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii.” La art.  9, după alin.  (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins: “(3) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, în exercitarea atribuţiilor, să se abţină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului – legislativă şi executivă.”

Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic (art. 11 alin. 1 din Legea nr. 303/2004).

Cu toată declarația parlamentară,  viața a demonstrat intervenția puternică a factorului politic[16].

Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: Articolul 63 se modifică şi va avea următorul cuprins: “Art. 63 – Nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării şi al instituţiilor şi structurilor din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul angajat de forţele armate străine staţionate pe teritoriul României, personalul militar şi funcţionarii publici cu statut special din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi din instituţiile şi structurile din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul militar al Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, precum şi alte categorii de personal cărora, prin legi organice, li se interzice exercitarea acestui drept.”[17]

O altă prevedere arată că magistrații pot fi puși sub control judiciar în cadrul unui proces, doar cu permisiunea secției de judecători sau de procurori dacă se impune obligația de a nu exercita funcția de magistrat. Această precizare nu se regăsea în forma agreată cu partenerii europeni.

Altă modificare inedită este că membrii aleși ai C.S.M., după terminarea mandatului, pot intra în avocatură sau funcționa ca notari publici fără examen.

În cazul legii privind organizarea judiciară, din forma trimisă Comisiei Europene au dispărut mai multe articole care stabileau desemnarea judecătorilor prin tragere la sorți în cazul completurilor care judecă recursul în interesul legii.

Fraza „schimbarea membrilor completurilor de judecată se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii”, convenită cu C.E,. a fost înlocuită cu „schimbarea membrilor completurilor de judecată se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

În legea inițială se prevedea ca Adunările generale ale judecătorilor „iniţiază procedura de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de lege”. În varianta finală, acest articol a fost eliminat.

Forma trimisă la Bruxelles prevedea că „sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern la fiecare 2 ani”. În varianta finală, a fost introduse trei noi cuvinte, „sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern, sub aspect tehnic, la fiecare 2 ani”, modificare care schimbă total sensul articolului.

În prima variantă a legii, se spunea că „măsurile şi soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice”.

În varianta finală transmisă la C.S.M.  s-a adăugat o propoziție. „Măsurile şi soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior ori de către procurorul general al Parchetului General, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice”. Asta înseamnă că procurorul general, numit politic de ministrul Justiției, poate închide orice dosar care nu este făcut de D.N.A.  sau de DIICOT.

Un alt articol eliminat din proiectul de lege agreat cu Comisia Europeană fără nicio explicație este următorul: „Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia”.

În cazul numirii și revocării procurorilor de la D.N.A., legea lui Predoiu a înlocuit avizul procurorului general cu avizul Secției pentru procurori a C.S.M.

O altă prevedere cu efecte majore asupra luptei anticorupție și împotriva marii criminalități privește eliminarea polițiștilor judiciari din dosare. Noul proiect de lege desființează pur și simplu poliția judiciară care lucrează pe lângă parchete. Astfel, articolul care reglementează activitatea acestei structuri este eliminat în totalitate de noile legi ale Justiției.

O altă modificare majoră nediscutată cu Comisia Europeană este aceea că fondul de salarii al curților de  apel, tribunalelor și judecătoriilor este gestionat de președintele Î. C. CJ.

„Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli”.

Ministerul Justiției rămâne cu cheltuielile administrative pentru sediile instanțelor.

În cazul legii privind Consiliul Superior al Magistraturii,  în proiectul final, alegerea membrilor este stabilită de numărul cel mai mare de voturi, nu de majoritate, turul doi fiind eliminat.

Alt articol prevede că lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri. A fost adăugată, suplimentar, o frază – „Dacă nu se realizează acest cvorum, la următoarea convocare, lucrările Plenului se desfășoară în prezența majorității membrilor acestuia”.

A fost eliminat și articolul care făcea publice ședințele C. S. M. Astfel, a dispărut din lege prevederea potrivit căreia „şedinţele publice de plen şi de secţii se transmit în direct, audiovideo, pe pagina de internet a Consiliului, se înregistrează şi se publică pe pagina de internet a Consiliului, cu excepţia deliberărilor şi a audierilor în materie disciplinară”, articol agreat cu Comisia Europeană.

Mai mult, potrivit recentelor modificări, Secția pentru judecători a C.S.M. adoptă regulamentele interioare ale instanțelor, iar procurorii din C.S.M. regulamentele interioare ale parchetelor.

„Cererea de recuzare a membrilor secțiilor în materie disciplinară  este inadmisibilă”, este o altă precizare a noii legi, iar secretarul general al C.S.M.  va fi obligatoriu judecător de meserie.

În forma agreată mai era un articol potrivit căruia „dispoziţiile prezentei legi privind procedura de numire pentru funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu se aplică preşedintelui şi vicepreşedintelui în funcţie la data intrării în vigoare a acesteia, care îşi continuă mandatele până la data expirării acestora”. În forma trimisă la C.S.M.  acest articol a fost eliminat.

O altă prevedere controversată, dacă va fi adoptată, va menține actuala structură de putere din Înalta Curte și din marile Parchete cel puțin un an după terminarea mandatelor. În noua lege, șefii D.N.A. , DIICOT, P. G . și Î. C. C. J.  au mandatele stabilite  la 4 ani. Deși principiul neretroactivității este unul esențial în justiției, M. J.  spune în propunerile de reformă ale sistemului judiciar că „Dispoziţiile prezentei legi privind durata mandatelor funcţiilor de conducere se aplică mandatelor în curs la data intrării în vigoare a acesteia, care se prelungesc de drept cu 1 an”.

Aceasta înseamnă că actuala șefă a Î. C. C. J. , ar putea rămâne în funcție până în 2026, nu până în 2025, iar procuroarea generală și șeful D.N.A.  ar putea rămâne în funcție până în 2024, nu până în 2023. Tot în 2024 expiră și mandatul actualului președinte al României, Klaus Iohannis.

Potrivit unei adrese a C.S.M.  către conducerile Curților de apel din țară trimisă vineri, 22 iulie, după terminarea programului, Consiliul a distribuit proiectele legilor Justiției pentru consultare. C.S.M.  cere ca până pe 8 august să se întrunească Adunările generale ale judecătorilor și să dezbată propunerile lui Cătălin Predoiu, în condițiile în care sistemul judiciar este în vacanță judecătorească și aproape trei sferturi dintre magistrați sunt în concediu.

Asociația Forumul Judecătorilor din România (FRJ), Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor (AMASP) și Asociația Inițiativa pentru Justiție susțin că marea reformă din sistemul judiciar este o dezamăgire, toate modificările nocive făcute de fostul ministru Tudorel Toader în perioada 2018 fiind păstrate, deși în raportul MCV din același an s-a recomandat suspendarea aplicării acestora.

Concluzia celor trei asociații este că „legile Justiţiei publicate la 21 iulie 2022 mențin aceleași dispoziții retrograde și blochează orice fel de reformă” și că „partenerii europeni au fost înșelați fără niciun fel de reținere într-un joc insidios și interminabil de ministrul Justiției”.

Într-un comunicat,  ca reacție la criticile aduse acestor proiecte de lege, ministrul Justiției susține că proiectele s-au întins pe perioada vacanței judecătorești deoarece „Ministerul a prelungit calendarul de dezbateri publice pentru a analiza amendamentele primite în cursul lunii mai din partea sistemului judiciar și a societății civile (…) iar momentul inițierii procedurii de avizare la C.S.M.  a fost consecința logică și directă a prelungirii dezbaterilor publice, tocmai în urma semnalelor primite din sistemul judiciar”.

În legătură cu conținutul proiectelor, Predoiu arată că „ministerul Justiției este conștient de faptul că este obiectiv imposibil de întrunit un consens asupra proiectelor în urma unor consultări care au inclus pe parcurs luarea în considerare a unor opinii și amendamente primite sau extrase din pozițiile exprimate de-a lungul vremii de către numeroase instituții”. În plus, vor mai interveni modificări ale acestor proiecte atât din partea Guvernului cât și din partea Parlamentului. „Ministerul Justiției este conștient de faptul că forma și conținutul proiectelor pot și probabil vor mai suferi modificări în cadrul procedurii de avizare de către C.S.M. , aprobării de către Guvern și adoptării lor ca legi de către Parlament”, se mai arată în poziția Ministerului. Până în 2023, România trebuie să adopte noile legi ale justiției asumate prin PNRR.

Ce prevede la capitolul „Bună guvernanță”: Consolidarea capacității D.N.A.  în lupta împotriva corupției prin asigurarea resurselor umane necesare, precum și sprijin logistic și recuperarea bunurilor și a prejudiciilor generate de infracțiuni, inclusiv prin extinderea mandatului instituțional al ANABI;Noile legi ale justiției (legile privind statutul magistraților, privind organizarea judiciară și privind Consiliul Superior al Magistraturii) vor reprezenta elementul cheie al reformei. Acestea au în vedere consolidarea independenței magistraților, eficientizarea funcționării instituțiilor din sistemul judiciar, asigurarea unei formări profesionale inițiale și continue în acord cu nevoile sistemului judiciar, eficientizarea inspecției judiciare în acord cu recomandările din rapoartele MCV, GRECO, avizele Comisiei de la Veneția și din Mecanismul ”Stat de Drept”, la care se adaugă jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene.[18]

CCR nu are să ceară nimănui nici o părere obligatorie. Nici un judecător nu are de ce să se supună nimănui când da o soluție.  Orice opinie ar adopta un judecător,  există întotdeauna o cale de control al soluției, de verificare sau reformare,   prin remediul unei căi de atac. Este vorba de o procedură în curs,  ea nu poate atrage o sancțiune sub forma disciplinară.

În înfăptuirea justiţiei, instanţele judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, aplicarea legii şi garantarea supremaţiei acesteia.

Dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi coduri, au prioritate reglementările internaţionale. Normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.

Limita puterii instanței este dată de speța cu care este investit. Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.

Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi

Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă.

În legătură cu efectele deciziilor de admitere ale Instanţei de contencios constituţional, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, iar, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că acestea “îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.[19]

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.[20] Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.[21]

 Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi  la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.[22]

 În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.[23]

Președintele spune că „este o zi neagră” și că „statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii”.[24]

Deși mulți francezi își priveau politicienii cu sentimente care variau între suspiciune și dispreț, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, instituțiile, ritualurile și simbolurile Republicii au dobândit un grad considerabil de acceptare[25].

Românii nu sunt dispuși să își „înfrunte” prezentul. Deși acestea sunt toate atribuțiile constituționale ale  Președintelui , vedem puține atitudini parlamentare față de politica externă a statului, cu puține excepții și acelea extraparlamentere,de genul excepționalele luări de poziție gen prof. Andrei Marga[26] sau  ssenator Vasile Dîncu[27].

Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.[28] Consolidarea independenței magistraților ține și de puterea morală a oamenilor.

Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.[29]  Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare[30], dar pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii, (   prin lege organică).

Și în regimul anterior,  exista ideea că membrii instanțelor extraordinare nu pot face parte din răndul judecătorilor. Constituția socialistă nu reglementa (deci nici nu interzicea) funcționarea unor instanțelor extraordinare în situații extraordinare[31]

Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei[32],  iar

Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei[33]. Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor  de  acord cu decizia Curţii Constituţionale. În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional  a fost constatată potrivit art. 146 lit. b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.

Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea îşi încetează efectele juridice la 45 de zile.  Dacă Parlamentul nu se manifestă, nu acționează,   prevedeile neconstituționale se cheamă că nu mai există (obligatoriu!).

Nivelul justiției române este dat de calitatea morală a juriștilor, și nu de formalismul legii!

Multe anterioare remarci nu sunt de nivel constituțional. În urma sesizării din 26 octombrie,  Curtea are a se pronunța asupra   „manierei abuzive şi dispreţuitoare” în care au fost votate, dar şi asupra „efectelor devastatoare” pe care le vor produce prin procedură simplificată de dezbatere şi adoptare!

dciuncan@gmail.com

10/29/2022


[1] Opinia că Ministerul Public face parte din puterea judecătorească este cu totul izolată, punctul de vedere în sensul apartenenţei procurorilor la puterea executivă fiind cvasiunanim. Reflex al doctrinei tradiţionale, acest punct de vedere îşi are deopotrivă suport normativ în textul nu lipsit de ambiguitate al art.132 alin. (1) din Constituţie, v dezvoltări la Nicolae Cochinescu, Totul despre Ministerul Public, Editura Lumina Lex, 2000, pag. 63 – 81 20. V și  Ioan Vida, în “Constituţia României, comentată şi adnotată”, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992, p. 288; Ioan Muraru, în Constituţia României Revizuită, Editura All Beck, 2004, p. 277;

[2] Republicată,  M. Of. nr.  827 din data de 13 septembrie 2005

[3] PLx 440/01. 09. 2022. Respectiv PLx 441/01. 09. 2022. PLx 442/01. 09. 2022

[4] sesizare de neconstitutionalitate 26.10.2022

[5] Într-o manieră „dispreţuitoare”,  deci total neconstituțională !!

[6] https://www.bursa.ro/legile-justitiei-contestate-la-ccr-

[7]Prin Programul de Guvernare 2021-2024,România s-a angajat să asigure armonizarea legislației cu mecanismele europene ( MCV, GRECO, Raportul CE,Comisia de la Veneția)

[8] https://romania.europalibera.org/ -aduse-de-proiectele-legilor-justiției

[9] Art. 31 din Legea nr. 303/2004 dispune că (1)Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. (2)Propunerile de numire se fac în cel mult 30 de zile de la data validării examenului de capacitate.  (3)Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi la alin. (1). Art. 31, alin. (3) a fost modificat prin Legea  nr. 242/2018 . Textul anterior prevedea că „(3)Preşedintele României poate refuza o singură dată numirea judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi la alin. (1). Refuzul motivat se comunică de îndată Consiliului Superior al Magistraturii.” (4)În situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii susţine propunerea iniţială, are obligaţia să motiveze opţiunea şi să o comunice de îndată Preşedintelui României. Alin. (4) a fost abrogat prin Legea  nr. 242/2018. (5) În perioada dintre data validării examenului de capacitate şi data intrării în vigoare a actului de numire de către Preşedintele României, judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate primesc salariul corespunzător funcţiei imediat superioare celei de judecător sau procuror stagiar. Etc. Legea nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,  a fost publicată în m. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018.

[10] Relațiile dintre președinții instanțelor și alte organisme ale statului trebuie să se bazeze pe principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor în stat. În unele țări, puterea executivă exercită, prin intermediul Ministerului de Justiție, o influență considerabilă asupra gestiunii instanțelor prin Administraţia instanțelor și prin Inspecția Judiciară. CCJE consideră că prezența unor funcționari ai puterii executivului în cadrul organismelor de conducere a instanțelor trebuie evitată. O astfel de prezență poate duce la ingerințe în exercitarea funcției judiciare, periclitând astfel independența justiției.4 Oricum, în asemenea cazuri, președinții instanțelor joacă un rol important în prevenirea posibilelor ingerințe ale executivului în activitățile instanțelor de judecată. AVIZUL NR. 19 (2016) ROLUL PREȘEDINȚILOR DE INSTANȚE,  CCJE(2016)2 Strasbourg, 10 noiembrie 2016 CONSILIUL CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI (CCJE). V Expunerea de motive la Plx 440/2020,  http://www.cdep.ro/pls/proiecte

[11] Curtea Constituțională ,  dec. nr. 345/2006,  M. Of. 415 din   15 mai 2006,  citată și în Expunerea de motive,  http://www.cdep.ro

[12] https://romania.europalibera.org

[13] https://romania.europalibera.org/a/comisar-european-justitie-comisia-de-la-venetia

[14] https://romania.europalibera.org/a/legile-justitiei-modificari-majore-controverse

[15] LEGE nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor – Republic *) Republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.

Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005.

[16] Virgil Burlă,   Cu sau fără carnet de partid. Cum sunt răsplătiți cu funcții magistrații care cochetează cu politica,  Depunerea candidaturii pentru Curtea Constituțională de către procurorul Bogdan Licu, sprijinit de PSD, ridică o mai veche înclinație a magistraților care au afinități politice, chiar dacă nu sunt neapărat membri ai unui partid,  https://romania.europalibera.org/a/magistrati-, 29 aprilie, 2022. Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, art.  4: (1) În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu judecătorii și procurorii nu trebuie să fie influențați de doctrine politice.(2) Judecătorii și procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formațiune politică, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formațiunile politice și nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.(3) Judecătorii și procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcție publică cu caracter politic. Magistratul trebuie să acorde atenție sporită situațiilor de tipul următor:
 întâlniri regulate (socializare) cu politicieni; legături de prietenie / relații apropiate cu politicieni;
participarea la diverse evenimente (lansări de cărți din domeniul juridic / nunți / botezuri / petreceri) organizate  de politicieni sau la care sunt prezenţi politicieni;– în cazul deținerii unor funcții administrative de orice natură (detaşare la Ministerul Justiţiei, la alte ministere ori instituţii altele decât sistemul judiciar), magistratul trebuie să fie întotdeauna conștient că independenţa sa poate fi afectată.

Exprimarea unor convingeri politice sau religioase de către magistrați poate afecta imaginea sistemului judiciar ca fiind independent și imparțial. Această limitare are în vedere și participarea la demonstrații publice care, prin asocierea judecătorului sau procurorului cu anumite vederi sau obiective politice, poate crea ulterior o percepție a acestuia ca având o atitudine părtinitoare, diminuând astfel autoritatea sa ca magistrat. Având în vedere că justiția este a treia putere în stat (pe lângă puterea legislativă și cea executivă), reprezentând puterea care asigură în situații concrete echilibrul corect între diverse interese, și ținând cont de principiul supremației legii (guvernul este supus propriilor sale reguli), este preferabil ca magistrații să păstreze distanța față de politică pentru a nu fi compromiși pe plan profesional. Acest lucru înseamnă, în primul rând, că magistratul trebuie să se asigure că are o stare de spirit care îi permite să fie independent şi imparţial în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. În al doilea rând, magistratul trebuie țină cont de modul în care acțiunile sale pot fi interpretate de către publicul larg. Articolul 4 insistă, de fapt, asupra acestui aspect. Prin urmare, se recomandă cu tărie ca magistratul să evite participarea la mitinguri, sprijinirea campaniilor electorale, declarațiile publice sau orice altă acțiune de acest gen. În plus, în cazul unei prietenii sau relații apropiate cu un politician, magistratul trebuie să se asigure că persoana în cauză nu se va folosi în niciun fel de această relație în scopuri politice. Se poate întâmpla ca magistratul să primească invitații la petreceri, întâlniri, evenimente sociale sau sportive. În astfel de situații, magistratul trebuie să își pună următoarea întrebare: de ce sunt invitat? Sunt invitat pentru că dețin funcția de judecător / procuror sau pentru că cel care a lansat invitația este un prieten apropiat (din anii de școală, de exemplu)? Răspunsul la această întrebare determină atitudinea pe care trebuie să o adopte magistratul. Dar circumstanțele pot fi de așa natură încât să fie nevoie ca magistratul să păstreze o anumită distanță și să decidă să nu accepte invitații sau cadouri. În general, orice persoană și, implicit, orice magistrat are propriile sale păreri cu privire la probleme sociale, politice sau etice. Având responsabilitatea de a judeca imparțial, magistratul trebuie să fie conștient de părerile sale personale și să se distanțeze de acestea în administrarea actului de justiție.   Acest material este  extras din Ghidul practic de etică profesională pentru judecători și procurori realizat în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacității sistemului judiciar din România de a face față noilor provocări legislative și instituționale”, finanțat în cadrul Mecanismului Financiar Norvegian 2009-2014 juridice.ro/558107/magistratii-si-politica-ghid-practic-de-etica. Prin Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă,  le este refuzat procurorilor şi judecătorilor dreptul la grevă, iar Legea nr.54/2003 privind sindicatele, le interzice constituirea în sindicate. Incompatibilitatea se referă la situaţii limitativ determinate de legiuitor în care un magistrat – judecător sau procuror sau o instanţă în întregul ei, pot fi împiedicaţi să participe la judecarea unui proces, pentru a asigura soluţionarea obiectivă a cazului. https://www.mpublic.ro/ro/content/interdictii-si-incompatibilitati.V și

  https://www.unodc.org/res/ji/import/international_standards/bangalore,_PRINCIPIILE DE LA BANGALORE PRIVIND CONDUITA JUDICIARĂ 2002 (Proiectul Codului de Conduită Judiciară de la Bangalore 2001 adoptat de Grupul Judiciar pentru Întărirea Integrităţii Justiţiei, aşa cum a fost revizuit la Masa Rotundă a Preşedinţilor Curţilor Supreme ţinută la Palatul Păcii, Haga, 25-26 noiembrie 2002) Traducere: Cristi Danileț – judecător. Judecătorul trebuie să îşi exercite funcţia judiciară în mod independent, pe baza propriei aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni, ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce motiv. 1.2 Judecătorul trebuie să fie independent în relaţiile cu societatea în general, şi în relaţiile cu părţile aflate într-un litigiu pe care îl are de soluţionat. 1.3 Judecătorul nu numai că trebuie să nu aibă legături nepotrivite şi să nu fie influenţat de puterea executivă şi de cea legislativă, ci trebuie să şi apară astfel în ochii unui observator rezonabil. 1.4 În exercitarea atribuţiilor sale judiciare, judecătorul trebuie să fie independent faţă de colegii săi magistraţi în legătură cu deciziile sale, pe care el este obligat să le ia independent. 1.5 Judecătorul va încuraja şi va susţine garanţiile necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile judecătoreşti în scopul de a menţine şi de a întări independenţa instituţională şi funcţională a corpului judiciar. 1.6 Judecătorul va manifesta şi va promova înalte standarde de conduită judiciară în scopul de a întări încrederea publicului în corpul judiciar, încredere fundamentală pentru a menţine independenţa justiţiei. Cosmin Ruscior, Judecătoare la RFI: Personal, nu susțin greva instanțelor, dar pensiile speciale trebuie reglementate mai binehttps://www.rfi.ro/justitie-117017-judecatoare-greva , 23 decembrie 2019,  „Există și magistrați care nu se raliază acestei forme de grevă din sistemul judiciar.”


[17] M. Of. nr. 493 din 24 iulie 2007

[18] https://romania.europalibera.org/a/legile-justitiei-modificari-majore-controverse/

[19]Curtea Constituțională  Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma “precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, precum şi a prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă,  Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 2 din data de 3 ianuarie 2019

[20] Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României; În forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Publicat în Monitorul Oficial nr.  767 din 31 octombrie 2003

[21] Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Prin lege organică se reglementează: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. (  Art. 77: Promulgarea legii)

[22] Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.

[23] Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.(Art. 93: Măsuri excepţionale)

[24] 1 octombrie 2021https://www.youtube.com/watch, cu comentariile percipute ca „stat eșuat”.  Ștefan Vlaston,  România este un stat eşuat. Principalul vinovat este chiar preşedintele Iohannis, care a adoptat principiul „obedienţa, nu competenţa” (subl. ns. –D. C.),  https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/romania-este-un-stat-esuat-principalul-vinovat, 15 ianuarie 2022. Emilian Isailă,  Când o catastrofă lovește în plin un stat eșuat, soluția președintelui e învierea USL (SpotMedia.ro),  https://www.dw.com/ro, când-o-catastrofă –loveștre-în-plin-un-stat-eșuat,  7octombrie 2022

 

[25] Julian Jackson,  Căderea Franței.   Invazia nazistă din 1940,  Pub lisol,  2022,  p. 193

[26] https://ziare.com/, 19 septembrie 2022,  9 octombrie 2022 etc.

[27] https://www.g4media.ro/breaking Vasile Dîncu a demisionat, invocând „imposibilitatea colaborării cu Președintele României, comandantul suprem al Armatei”.

[28] Capitolul VI din Constituție: Autoritatea judecătorească, Secţiunea 1: Instanţele judecătoreşti,Art. 124: Înfăptuirea justiţiei, Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.

Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

[29] V Curtea Constituțională  ,  Decizia  nr. 838/2009 În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituţie, “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Prevederea legală care stabileşte competenţa în această materie o constituie art. 329 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia “Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe”. u privire la această competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, M. Of.  nr. 816 din 29 noiembrie 2007. Curtea a reţinut că scopul reglementării îl constituie “promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme”, astfel că “nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării. […] Prin textul de lege criticat de autorul excepţiei, legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat”. Curtea a mai reţinut, pe de altă parte, că “interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [… ]». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunţată în asemenea cazuri nu este extra legem şi, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem”.Dec. nr. 838/2009,  M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009

[30] Procesul și execuția cuplului Ceaușescu au avut loc în circumstanțele evenimentelor revoluționare din România, desfășurate între 16 și 25 decembrie 1989. https://ro.wikipedia.org/wiki/Procesul. La 24 decembrie 1989, printr-un decret al C.F.S.N. ,a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional .Alex Mihai Stoenescu, Triumful democrației și judecarea lui Ceaușescu. Jurnalul National. 17 octombrie 2017. “Consiliul Frontului Salvarii Nationale din Romania, constituit prin vointa poporului la 22 decembrie 1989, ca organ suprem al puterii de stat:[. . . .]Instituirea unui Tribunal Militar Exceptional, care sa precedeze de urgenta la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena. Urgenta este impusa de dorinta, in acest sens, a tuturor cetatenilor cinstiti ai Romaniei; 24 decembrie 1989. Curtea  europeană consideră că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența impusă în conformitate cu art. 2 din Convenție. Prin urmare, aceasta stabilește că această dispoziție a fost încălcată sub aspect procedural. Alături de cele dezvoltate anterior,  trebuie să înscriem „Dosarele revoliției” și „Procesul Ceaușeștilor”,  cel puțin două dintre evenimentele aflate în atenția opiniei publice,  Lipsa de soluție judiciară lasă să planeze asupra autorităților un aer de totală neseriozitate! Obligația procedurală ce decurge din art. 2 CEDH cere realizarea unei anchete efective ,   o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise faptele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace. (https://dorin.ciuncan.com/documentare/ancheta-aprofundata-si-eficienta-dreptul-legal)

[31] Virgil Rămureanu,  Competența penală a organelor judiciare, 1980,   p. 32,  citând pe Traian Pop, Drept procesual penal,  Cluj,  1946 p. 110 sau pe V. Manzini, Trattato di diritto. . . ,  1968,  pp. 26-27

[32] Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.El îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot. Hotărârile Consiliului   în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.  Consiliul îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.

[33] Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ȘI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ  ROMÂN Jurisprudența

Contents

ARGUMENT.. 7

CONVENTIA din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 2, semnată la Roma. 9

Protocol nr. 7 CEDH,  M. Of. 135 din 31 mai 1994. 14

NULITATEA ÎNREGISTRĂRILOR CONVORBIRILOR  TELEFONICE.. 15

EROARE JUDICIARĂ.. 35

PRINCIPIUL APLICABILITĂȚII GENERALE A LEGILOR.. 37

JUDECĂTORUL ACȚIUNII ESTE ȘI JUDECĂTORUL EXCEPȚIEI. 39

PROPRIETATE. ILEGALITATEA CONFISCĂRII  DE CĂTRE STAT.. 57

SUSPICIUNE REZONABILĂ.. 62

IMPARȚIALITATEA MAGISTRATULUI,  GARANȚIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL   66

REPARTIZAREA CAUZELOR ÎN MOD ALEATORIU.. 68

ASISTENȚA JURIDICĂ.. 70

DENUNȚĂTORUL.. 74

MANDAT DE SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ.. 83

CONVINGEREA MAGISTRATULUI. 88

MĂRTURIE ÎN ACUZARE.. 90

ECHITATEA PROCESULUI PENAL.. 93

MEMBRII DE FAMILIE PROPRIU-ZIȘI (FORMALI) ȘI PERSOANE ASIMILATE.. 95

INSTITUȚIA MARTORULUI AMENINȚAT.. 101

ACTIVITĂȚI SPECIFICE CULEGERII DE INFORMAȚII. 103

OBȚINEREA DATELOR PRIVIND TRANZACȚIILE FINANCIARE.. 108

ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE. PRELUCRAREA AUTOMATĂ A DATELOR.. 117

RAPORTUL DE CONSTATARE.. 138

CLARITATEA ȘI PREVIZIBILITATEA SINTAGMELOR.. 142

CARACTERUL AUTONOM AL NOȚIUNII DE “FUNCȚIONAR PUBLIC”. 147

MĂSURILE ASIGURĂTORII. 174

ADMISIBILITATEA CERERII DE CONTESTAȚIE ÎN ANULARE.. 177

NORMELE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ.. 179

ACTIVITATEA DE CERCETARE PENALĂ A POLIȚIEI JUDICIARE.. 182

PLATA CHELTUIELILOR AVANSATE DE STAT.. 184

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII. 186

EXERCITAREA FUNCȚIEI DE URMĂRIRE PENALĂ.. 191

NEREGULARITATEA RECHIZITORIULUI. 194

INTERPRETAREA UNITARĂ A NORMELOR JURIDICE.. 201

INSTITUȚIA REDESCHIDERII URMĂRIRII PENALE.. 203

PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR PROCURORULUI. 208

EXAMINAREA PE FOND A UNEI “PLÂNGERI ADMISIBILE”. 208

O INTERPRETARE IZOLATĂ ȘI VĂDIT ERONATĂ.. 210

NECESITATEA INFIRMĂRII SOLUȚIEI. 211

PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR PROCURORULUI. 214

DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV.. 215

COMPETENȚA JUDECĂTORULUI DE CAMERĂ PRELIMINARĂ.. 216

PUBLICITATEA PROCEDURILOR.. 222

CAMERA PRELIMINARĂ.. 224

COMUNICAREA ACTULUI DE SESIZARE. 230

CAMERA DE CONSILIU.. 232

PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII COMPLETULUI DE JUDECATĂ.. 233

LIPSA APARENȚEI DE IMPARȚIALITATE.. 238

OBLIGATIVITATEA PUNERII ÎN DISCUȚIE DE CĂTRE INSTANȚĂ A ORICĂREI SCHIMBĂRI DE ÎNCADRARE JURIDICĂ.. 240

RECALIFICAREA ÎN DREPT A FAPTELOR.. 241

STANDARDUL PROBEI. 242

EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT.. 250

O JUSTIȚIE ÎNTÂRZIATĂ.. 254

MOTIVAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI. 267

INSTANȚA DE APEL.. 268

READMINISTRAREA UNOR PROBE.. 271

VERIFICAREA HOTĂRÂRII ATACATE PE BAZA LUCRĂRILOR ȘI A MATERIALULUI DIN DOSARUL CAUZEI. 274

CONTESTAȚIA ÎN ANULARE.. 276

PRINCIPIUL RESPECTĂRII AUTORITĂȚII DE LUCRU JUDECAT.. 279

UN RAPORT REZONABIL DE PROPORȚIONALITATE ÎNTRE MIJLOACELE FOLOSITE ȘI OBIECTIVUL AVUT ÎN VEDERE.. 281

RECURS ÎN CASAȚIE.. 283

FĂRĂ CITAREA PĂRȚILOR.. 288

DREPTUL DE ACCES LA JUSTIȚIE.. 290

CAZ DE REVIZUIRE.. 295

SOLUȚIONAREA CAUZELOR ÎN FAȚA UNOR INSTANȚE INDEPENDENTE ȘI IMPARȚIALE, OBȚINEREA PROBELOR ÎN MOD LEGAL, EGALITATEA ARMELOR, DREPTUL LA APĂRARE, ASIGURAREA CARACTERULUI CONTRADICTORIU AL PROCEDURILOR.. 297

CONFISCAREA EXTINSĂ.. 297

DURATA PROCESULUI PENAL.. 299

PASIVITATEA ORGANELOR JUDICIARE.. 301

PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE.. 303

ACȚIUNE ÎN REPARAREA PAGUBEI. 305

EROARE JUDICIARĂ.. 307

RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII. 309

HOTĂRÂREA PENALĂ DEFINITIVĂ DE ACHITARE.. 313

MATERIA LIBERĂRII CONDIȚIONATE.. 322

AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI. 324

HOTĂRÂRE  CONSIDERATĂ DEFINITIVĂ.. 328

INDICE.. 330

HOTĂRÂRI  IMPLICÂND PROCEDURA PENALĂ

Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit

Cauza Achour împotriva Franței

Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei

Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei    Republici Iugoslave a Macedoniei

Cauza Allan împotriva Regatului Unit

Cauza Allen împotriva Regatului Uni

Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței

Cauza Asan Rushiti împotriva Austriei

Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii

Cauza Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei

Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev împotriva   Bulgariei

Cauza Averill împotriva Regatului Unit

Cauza Axen împotriva Germaniei

Cauza Beyeler împotriva Italiei

Cauza Bocancea și alții împotriva Moldovei

Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova

Cauza Borgers împotriva Belgiei

Cauza Brandstetter împotriva Austriei

Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit

Cauza Brusco împotriva Franței

Cauza Bykov împotriva Rusiei

Cauza C.R. împotriva Regatului Unit

Cauza Cantoni împotriva Franței

Cauza Capeau împotriva Belgiei

 Cauza Castillo Algar împotriva Spaniei

Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei

Cauza Chevrol împotriva Franței

Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei

Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei

Cauza Cottin împotriva Belgiei

Cauza Croissant împotriva Germaniei

Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei

Cauza De Cubber împotriva Belgiei

Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei

Cauza Deweer împotriva Belgiei

Cauza Diennet împotriva Franței

Cauza Eckle împotriva Germaniei

Cauza El Haski împotriva Belgiei

Cauza Engel și alții împotriva Olandei

Cauza Ernst și alții împotriva Belgiei

Cauza Esertas împotriva Lituaniei

Cauza Franz Fischer împotriva Austriei

Cauza Funke împotriva Franței

Cauza Gaygusuz împotriva Austriei

Cauza Gok și alții împotriva Turciei

Cauza Grieves împotriva Regatului Unit

Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției

Cauza Guzzardi împotriva Italiei

Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei

Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei

Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei

Cauza Hertel împotriva Elveției

Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei

Cauza Huvig împotriva Franței

Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Uni

Cauza Igual Coll împotriva Spaniei

Cauza IJL, GMR și AKP împotriva Regatului Unit;

Cauza Imbrioscia împotriva Elveției

Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei

Cauza Iordanov și alții împotriva Bulgariei

Cauza J.B. împotriva Elveției

Cauza Jalloh împotriva Germaniei

Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei

Cauza John Murray împotriva Regatului Unit

Cauza K.D.B. împotriva Olandei

Cauza Kafkaris împotriva Ciprului

Cauza Kansal împotriva Regatului Unit

Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei

Cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei

Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei

Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii

 Cauza Kleyn împotriva Olandei

Cauza Klimentyev împotriva Rusiei

Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei

Cauza Koottummel împotriva Austriei

Cauza Kopp împotriva Elveției

Cauza Korellis împotriva Ciprului

Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe

Cauza Kyprianou împotriva Ciprului

Cauza Lambert împotriva Franței

Cauza Larkos împotriva Ciprului

Cauza Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei

Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei

Cauza Liberty și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii

Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei

Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei

Cauza Luca împotriva Italiei

Cauza Mantovanelli împotriva Franței

Cauza Marckx împotriva Belgiei

Cauza Marttinen împotriva Finlandei

Cauza Matveyev împotriva Rusiei

Cauza Merabishvili împotriva Georgiei

Cauza Micallef împotriva Maltei

Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei

Cauza Murray împotriva Regatului Unit

Cauza Navone și alții împotriva Monaco

 Cauza Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei

Cauza Niderost-Huber împotriva Elveției

Cauza Nikitin împotriva Rusiei

Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei

Cauza O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit

Cauza O’Hara împotriva Regatului Unit

Cauza Olujic împotriva Croației

Cauza Padovani împotriva Italiei

Cauza Parlov-Tkaleic împotriva Croației

Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii

Cauza Petrovic împotriva Austriei

Cauza Piersack împotriva Belgiei

Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei

Cauza Pretto și alții împotriva Italiei

Cauza Pretty împotriva Regatului Unit

Cauza Procola împotriva Luxemburgului

Cauza Puig Panella împotriva Spaniei

Cauza R.S. împotriva Ungariei

Cauza Radchikov împotriva Rusiei

Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei

Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei

Cauza Remuszko împotriva Poloniei

Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei

Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit

Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei

Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei

Cauza Ryabykh împotriva Rusiei

Cauza S.W. împotriva Regatului Unit

Cauza Sarban împotriva Moldovei

Cauza Saunders împotriva Regatului Unit

Cauza Schenk împotriva Elveției

Cauza Schlumpf împotriva Elveției

Cauza Scoppola împotriva Italiei

Cauza Sekanina împotriva Austriei

Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei

Cauza Serves împotriva Franței

Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei

Cauza Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei

Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei

Cauza Stogmuller împotriva Austriei

Cauza Storck împotriva Germaniei

Cauza Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei

Cauza Suzer împotriva Turciei

Cauza Telfner împotriva Austriei

Cauza Tendam împotriva Spaniei

 Cauza Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei

Cauza Tierce și alții împotriva San Marino

Cauza Uzun împotriva Germaniei

Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei

Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei

Cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei

Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei

Cauza Vermeulen împotriva Belgiei

Cauza Visser împotriva Olandei

Cauza Weber și Saravia împotriva Germaniei

Cauza Weh împotriva Austriei

Cauza Wettstein împotriva Elveției

Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit

Cauza Zuyev împotriva Rusiei

HOTĂRÂRI  ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI   IMPLICÂND PROCEDURA PENALĂ

Cauza Alexandru Enache împotriva României

Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României

Cauza Bîrsan împotriva României

Cauza Boldea împotriva României

Cauza Brumărescu împotriva României

Cauza Constantinescu împotriva României

Cauza Cutean împotriva României

Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României

Cauza Dumitru Popescu împotriva României

CauzaGiuran împotriva României

Cauza Lungu împotriva României

Cauza Micu împotriva României

Cauza Mihalache împotriva României

Cauza Moinescu împotriva României

Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României

Cauza Patriciu împotriva României

Cauza Păduraru împotriva României

Cauza Pruteanu împotriva României

Cauza Răducu împotriva României

Cauza Reiner și alții împotriva României

Cauza Rotaru împotriva României

Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României

Cauza Samoilă și Cionca împotriva României

Cauza Sâncrăian împotriva României

Cauza Sissanis împotriva României

Cauza Stanca Popescu împotriva României

Cauza Vitan împotriva României

ARGUMENT

The Very essence of the Convention is respect for human dignity and human freedom.

(Hotărârea din 29 aprilie 2002,  Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, §  65)

Principiul securității raporturilor juridice constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept. Deși nu este în mod expres consacrat în Constituție, principiul securității raporturilor juridice se deduce din prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic și social; existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei.  

Principiul securității juridice este implicit în toate articolele din Convenție și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situațiilor juridice și de a promova încrederea publicului în justiție. Orice persistență a divergențelor de jurisprudență riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 §  1 din Convenție, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reținut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Noul Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ.  Plecându-se de la soluția procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanța penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict,  s-a ajuns la varianta aplicării directe de către instanțele penale a principiilor europene, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenței CEDO , coroborată cu art. 20 din Constituție.

Principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H.  și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept .  

Neutralitatea este de esența justiției.  Principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre.   

Imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, fiind  apreciată ca un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume( imparțialitate subiectivă) și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă.

Esența C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană. Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției.

Pentru noi,  chintesența raportului dintre convenție și procedura română se află inspectat în anul 2011,  în Cauza Begu împotriva României. Când avocatul reclamantului a impus curții să sesizeze,  să se pronunțe asupra celor mai arzătoare chestiuni existente în instanțele  din țara noastră (percheziție corporală și domiciliară, procedura de anchetă având ca obiect percheziția corporală a reclamantului,  necesitatea de a fi asistat de un avocat ales în timpul percheziției corporale,   arestarea preventivă a reclamantului,  prelungirea arestării preventive,  competența instanțelor militare, dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare,  dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii,   ascultarea convorbirilor telefonice,  dreptul de a fi asistat de un avocat,  respectarea principiului egalității armelor,  caracterul public al ședințelor,  motivarea deciziilor),  privind încălcarea art. 5 § 2 din Convenție,  a art. 5 § 3 din Convenție, a art. 5 § 4 din Convenție, a art. 6 § 1 din Convenție, a art. 6 § 2 din Convenție,  a art. 6 § 3 lit. c) din Convenție ,  a art. 8 din Convenție,  a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea a declarat, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 din Convenție cu privire la nemotivarea arestării preventive și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; [. . . ]

Curtea hotărăște, cu 6 voturi la unu, că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție în perioada ulterioară Hotărârii tribunalului militar din 14 septembrie 2001; hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; [. . . ].[1]

În împrejurările specifice ale cauzei, pericolul pentru ordinea publică [2]exista în continuare. Curtea a constatat că autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului.

CONVENTIA din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 2, semnată la Roma[3]

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,

luând în considerare Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948,

considerând ca această  declarație urmărește sa asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care ea le enunță,

considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă  între  membrii săi și ca unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

reafirmând atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg,

hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de același spirit și având un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și de preeminenta a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală,

Afirmând că înaltelor pârți contractante le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarității, de a garanta respectarea drepturilor și libertăților definite în prezenta Convenție și protocoalele la aceasta și că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului instituite prin prezenta Convenție
au convenit asupra celor ce urmează:

ARTICOLUL 1  Obligația de a respecta drepturile omului

Înaltele parți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții.

Titlul I: Drepturi și libertăți

ARTICOLUL 2    Dreptul la viată

1. Dreptul la viată al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această  pedeapsa prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzata prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violentei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.

ARTICOLUL 3   Interzicerea torturii

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

ARTICOLUL   4   Interzicerea sclaviei și a muncii forțate

1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.

2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.

3. Nu se consideră muncă forțată sau obligatorie în sensul prezentului articol:

a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenție sau în timpul în care se află în libertate condiționată;

b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c) orice serviciu impus în situații de criză sau de calamitați care amenință viată sau bunăstarea comunității;

d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.

ARTICOLUL 5    Dreptul la libertate și la siguranță

1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă  este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;

b) dacă  a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțata, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

c) dacă  a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fuga după săvârșirea acesteia;

d) dacă  este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâta pentru educația să sub supraveghere sau despre detenția să legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;

e) dacă  este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă  este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată întru-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta să statueze întru-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea să dacă  deținerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

Prin Legea nr.  345/2004 se aprobă retragerea rezervei formulate de România la art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 decembrie 1950, care a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.

ARTICOLUL 6   Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și intru-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie  mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovata până ce vinovăția va fi legal stabilită.

3.Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el si, dacă  nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă  nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

ARTICOLUL 7    Nici o pedeapsă fără lege

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.

ARTICOLUL 8    Dreptul la respectarea vieții private și de familie

 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă  constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesara pentru securitatea națională, siguranța publica, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

ARTICOLUL 9   Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru siguranța publica, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

ARTICOLUL 10     Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusa unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea națională, integritatea teritoriala sau siguranța publica, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedică divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

ARTICOLUL 11    Libertatea de întrunire și de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea națională, siguranța publica, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai politiei sau ai administrației de stat.

ARTICOLUL 12    Dreptul la căsătorie

Începând cu vârsta stabilita prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se casatori și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.

ARTICOLUL 13    Dreptul la un recurs efectiv

  Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

ARTICOLUL 14     Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurata fără nici o deosebire bazata, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau sociala, apartenenta la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.

ARTICOLUL 15     Derogare în caz de stare de urgență

1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractanta poate lua masuri care deroga de la obligațiile prevăzute de prezenta convenție, în măsura stricta în care situația o cere și cu condiția ca aceste masuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.

2. Dispoziția precedenta nu îngăduie nici o derogare de la art.  2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la art. 3, art. 4 § 1 și art. 7.

3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste masuri au încetat a fi în vigoare și de la care dispozițiile convenției devin din nou deplin aplicabile.

ARTICOLUL 16    Restricții ale activității politice a străinilor

Nici o dispoziție a art. 10, 11 și 14 nu poate fi considerată ca interzicând înaltele părți contractante să impună restrângeri activității politice a străinilor.

ARTICOLUL 17    Interzicerea abuzului de drept

Nici o dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această  convenție.

ARTICOLUL 18     Limitarea folosirii restrângerii drepturilor

Restrângerile care, în termenii prezentei convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

. . . . .

ARTICOLUL 53    Apărarea drepturilor omului recunoscute

Nici o dispoziție din prezenta convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții la care această  parte contractantă este parte.

. . . .

Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, întru-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.

Secretarul general va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.

__________________

Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 2, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970,  Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971, Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990, Protocolului nr. 11/1994 ratificat prin Legea nr. 79 din 6 iulie 1995, M. Of.  nr. 147 din 13 iulie 1995.  Articolul   1 din Protocolul nr. 15 din 24 iunie 2013 ratificat de Legea nr. 157 din 3 decembrie 2014 ,   M. Of.  nr. 886 din 5 decembrie 2014,  dispune: Articolul 1 Obligația de a respecta drepturile omului Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții. V și  Protocolul nr. 14 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificat prin Legea nr. 39 din 17 martie 2005, M. Of. nr. 238 din 22 martie 2005

 

 

 

                   

Protocol nr. 7 CEDH,  M. Of. 135 din 31 mai 1994

          Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, hotărâte să ia noi măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi și libertăți prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare convenția), au convenit asupra celor ce urmează:            

    Articolul 1   1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată:

a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b) sa ceara examinarea cazului sau; și

c) sa ceara să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către aceasta autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în § 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naționala.

Articolul 2   1. Orice persoană declarata vinovata de o infracțiune de către un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

2. Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, așa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în prima instanța de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Articolul 3   Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

Articolul 4   1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispozițiile §ui precedent nu împiedica redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natura sa afecteze hotărârea pronunțată.

 3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenție.       

           Articolul 5    Soții se bucura de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedica statele sa ia măsurile necesare în interesul copiilor.

. . .

Articolul 7   1. Statele părți considera art. 1 – 6 ale prezentului protocol ca articolele adiționale la convenție și toate dispozițiile convenției se aplică în consecința.

2. Totuși, dreptul la recursul individual, recunoscut printr-o declarație făcută în virtutea art. 25 al convenției, sau recunoașterea jurisdicției obligatorii a Curții, făcută printr-o declarație în virtutea art. 46 din convenție, nu se va exercita în ceea ce privește prezentul protocol decât în măsura în care statul interesat va fi declarat ca recunoaște respectivul drept sau ca accepta respectiva jurisdicție pentru art. 1 – 5 din protocol….

NULITATEA ÎNREGISTRĂRILOR CONVORBIRILOR  TELEFONICE

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 912 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Deși – prin prevederile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr.  515 din 14 august 2013 – Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat la 1 februarie 2014, dispozițiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, “Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege”.

Sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare (Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr.  549 din 3 august 2011). 

Excepția de neconstituționalitate privește numai dispozițiile art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin prevederile art. I § 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr.  468 din 1 iulie 2003. Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: “Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.”

Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, M. Of. nr.  524 din 26 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 911 și ale art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, reținând (în §§  14-20 și 22-24) că dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video prevedeau suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta “se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.

  Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28, secretul corespondenței nefiind un drept absolut. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile să combată în mod eficace asemenea amenințări și să supravegheze elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni. Legiuitorul ordinar a reglementat în secțiunea V1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi și Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrarului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariției Legii nr. 281/2003 procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menționate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se putea realiza numai cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectua sau supraveghea urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.

Prin Hotărârea din 26 aprilie 2007,  Cauza Dumitru Popescu împotriva României,   după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din C.E.D.H. [4], având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislația în materie era alta – CEDO a afirmat că, în noul cadru legislativ, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006, au fost introduse numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile de lege criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.

Faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noțiunile de „viață privată” și „corespondența” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o „ingerința a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997,   Culegere 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes și alți 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).

Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (Halford, § 49; Aalmoes și alți 112,; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, § 67; Weber și Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acțiuni nelegitime a unui funcționar de rea-credință, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curții în cauza sunt probabilitatea unei asemenea acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes și alți 112).

În speță, dacă nu se contesta faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul sau legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte că fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.

Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru,  §§ 61-63).

Totuși, trebuie constatat faptul că infracțiunea de contrabandă cu țigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acțiunile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicațiilor sale: legea în cauză se referă în mod expres la infracțiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, și nu la contrabanda cu țigări. Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziții drept un temei legal al ingerinței, dacă sunt avute în vedere circumstanțele în care a avut loc contrabanda cu țigări, și anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a țării.

Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru că aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru că autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe.

Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de aceasta ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu .  Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată .

În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă sa-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.

Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauza prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. Existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucură de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).

Este adevărat că, în timp ce cauza Klass  a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților (v , în același sens, și Weber și Saravia,   § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se considera lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică.

Pentru început, trebuie constatat că, în caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului .  Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără că legea să prevadă vreo limita temporală (v, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, și Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegere 1998-V, § 60).

În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încălca grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă (Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).

Curtea a constatat deja că deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestația în fața procurorului ierarhic superior (v , mutatis mutandis, Rupa împotriva României,   14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).


[1] M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012

[2] Cu Opinia parțial separată a judecătorului Myjer, M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012

[3]  Ratificată prin Legea nr.  30/1994 . V și Acordul din 27 iunie 2014 ,   Acordul din 22 noiembrie 2010 ,   Carta din 12 decembrie  2007 ,   Decizia 2006/54/CE/30 ianuarie 2006 ,   Decizia 2006/55/CE/30 ianuarie 2006 ,  Actul Final din 30 septembrie 2003   

[4] Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.

Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, așadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauza; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe (v, per a contrario, Kruslin  § 34).

O persoana ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare și care a fost trimisă în judecată că urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorități judiciare independente și imparțiale.

Articolul 91 1 -5 C. pr. pen.  nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 91 1 -5 C. pr. pen.   

Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate .

Simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (v,   per a contrario, Klass §§ 53 și 55).

Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizație numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanții pentru a păstra caracterul intact și complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo, § 30 in fine; Kruslin § 35). În speță, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanței unele transcrieri fragmentare ale conversațiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare. Acest aspect nu este, prin el însuși, incompatibil cu cerințele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar și numai din punct de vedere practic, să se transcrie și să se depună la dosarul unei cauze toate conversațiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieții private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârșitul procesului penal și, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.

Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanțele în care informațiile obținute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveției [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; v, per a contrario, Klass, § 52).

Din motivarea încheierii de ședința a Tribunalului Militar Teritorial București din 5 februarie 1999 reiese că singura autoritate națională care ar fi putut să certifice realitatea și fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informații, adică tocmai autoritatea care era însărcinată sa intercepteze convorbirile, să le transcrie și să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independentă și imparțialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (v, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92).

Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja – după exemplul unui obstacol de drept – persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităților. În acest sens, Curtea considera că, din moment ce exista o îndoială în ceea ce privește realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară și efectivă că aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările.

Noul cadru legislativ

În prezent,  Codul de procedură penală  cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea C.pr.pen., care impun că operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, data de un judecător .

De asemenea, din observațiile complementare ale Guvernului reiese că, de acum înainte, controlul fiabilității înregistrărilor este de competența Institutului Național de Expertiză Criminalistică, care acționează sub autoritatea Ministerului Justiției și ai cărui experți au calitatea de funcționar public, fiind complet independenți față de autoritățile competențe cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare .

Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunțate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse C.pr.pen. prin legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curții Constituționale, M.Of.nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de C.pr.pen. în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifică aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de C.pr.pen. .

În lumina circumstanțelor speței, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție.[1]

Articolul  3 din Convenţie consfinţeşte una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în cele mai dificile situaţii, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura, pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restricţie, aspect prin care contrastează faţă de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de provocările victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996,   Culegere 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infracţiunii reproşate reclamantului este, aşadar, lipsită de relevanţă pentru analiza din perspectiva art. 3.

  Pentru a intra sub incidenţa art. 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esenţă; ea depinde de toate datele cauzei şi, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, şi Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998,   Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 şi 53).

Un anumit tratament este „inuman“, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare ore întregi şi pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel puţin puternice suferinţe fizice şi morale, şi, în acelaşi timp, „degradant“, deoarece este capabil să producă victimelor sale sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, menite să le umilească şi să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoţeşte să fie considerate „inumane“ sau „degradante“, suferinţa sau umilinţa trebuie, în orice caz, să le depăşească pe cele pe care le presupune o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul (  v, de exemplu, hotărârile V. împotriva Regatului Unit [MC], § 71, CEDO 1999-IX, şi Raninen împotriva Finlandei, pp. 2821-2822, § 55). Totuşi, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a art. 3.

 În ciuda caracterului subsidiar al rolului său în raport cu cel al instanţelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 şi 3 din Convenţie, pentru a stabili dacă în speţă a avut loc încălcarea acestor articole, Curtea nu se consideră legată nici de constatările de fapt ale instanţelor naţionale, nici de modul de soluţionare a procedurilor interne, atunci când există motive serioase care fac inevitabilă abaterea de la ele.”

  Plângerile privind relele tratamente trebuie susţinute în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (v, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, § 30). Curtea precizează în acest sens că, pentru aprecierea elementelor de probă, ea reţine criteriul probeidincolo de orice îndoială rezonabilă“. Totuşi, ea nu a avut niciodată ca scop să împrumute demersul din ordinea juridică de la nivel naţional care aplică acest criteriu. Acesteia nu îi revine obligaţia de a statua asupra vinovăţiei în domeniul dreptului penal sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante faţă de Convenţie. Specificitatea sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenţie – să asigure respectarea de către înaltele părţi contractante a angajamentului lor, ce constă în recunoaşterea drepturilor fundamentale consfinţite de acest instrument – îi condiţionează modul de a aborda problematica legată de probatoriu. În cadrul procedurii în faţa Curţii nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilităţii unor elemente de probă sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de o evaluare independentă a tuturor elementelor de probă, inclusiv deducţiile pe care le poate extrage din faptele şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumţii necontestate, suficient de grave, exacte şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate şi de dreptul convenţional aflat în joc. Curtea este atentă şi la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale (  v, printre altele, Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, şi jurisprudenţa citată în aceasta).

Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenţilor statului, cum sunt persoanele deţinute, Curtea reiterează că procedura prevăzută de Convenţie nu se pretează întotdeauna unei aplicări riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). Într-adevăr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuză agenţi ai statului că i-ar fi încălcat drepturile ce îi sunt garantate prin Convenţie, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care are acces la informaţiile capabile să confirme sau să infirme aceste afirmaţii. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informaţii, fără a da acestui lucru o justificare mulţumitoare, poate nu numai să aducă atingere respectării de către un stat pârât a obligaţiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Convenţie, ci şi să îi permită Curţii să tragă concluzii cu privire la temeinicia susţinerilor reclamantului (v Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru acelaşi principiu, din perspectiva art. 2, v hotărârile Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, § 66, CEDO 2000-VI, Akkum şi alţii împotriva Turciei, nr. 21.894/93, § 185, CEDO 2005-II (extrase).

Pentru aplicarea acestor principii, fiind vorba de o susţinere ce pune la îndoială conformitatea cu art. 2 § 2 a unei recurgeri la forţă care provoacă moartea de către agenţi ai statului, în circumstanţe aflate sub controlul lor,

Imposibilitatea de a aduce lumină asupra circumstanţelor exacte ale unei cauze nu ridică obstacole în calea constatării unei încălcări materiale a art. 2, atunci când Curtea s-a aflat în această imposibilitate din motive imputabile în mod obiectiv organelor statului, şi anume nerespectarea de către guvernul pârât a obligaţiei sale de a explica într-o manieră mulţumitoare şi convingătoare desfăşurarea faptelor şi de a expune elemente care să permită respingerea susţinerilor reclamanţilor (Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, §§ 80 şi 99-100, 26 februarie 2008, şi jurisprudenţa citată în aceasta).

Această soluţie a fost preferată de Curte datorită apropierii dintre situaţia persoanelor găsite vătămate sau moarte într-o zonă aflată sub controlul exclusiv al autorităţilor statului şi cea a deţinuţilor, a căror stare de sănătate ţine de răspunderea statului. În cele două cazuri, persoanele în discuţie se află într-o stare deosebit de vulnerabilă faţă de autorităţi, iar evenimentele în discuţie, în totalitatea lor sau doar într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea (  v, mutatis mutandis, Akkum, § 211).

De această dată din perspectiva art. 3, că imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care o persoană a fost rănită, atunci când ea se afla sub controlul agenţilor statului, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării laturii materiale a acestui articol, în lipsa stabilirii de către guvernul pârât a desfăşurării faptelor într-o manieră mulţumitoare şi convingătoare, cu elemente de probă în sprijinul său.

 B. Aplicarea acestor principii în speţă 1. Prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998

Curtea se confruntă cu două versiuni divergente ale circumstanţelor prinderii reclamantului şi ale detenţiei sale din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara.

  Prin urmare, sarcina sa este să îşi formeze o opinie cu privire la faptele denunţate de reclamant, analizând cu o atenţie deosebită datele ce i-au fost furnizate de părţi. i. În ceea ce priveşte prinderea reclamantului

α)Latura materială

  Curtea distinge două grupuri de elemente referitoare la circumstanţele exacte ale prinderii reclamantului din data de 28 ianuarie 1998. În primul rând, aceasta dispune de textul a două dintre cele 3 declaraţii date de un martor ocular  cu privire la evenimentele petrecute la data de 28 ianuarie 1998.

 Analizând prima declaraţie din data de 28 ianuarie 1998, Curtea observă că martorul a declarat că nu este în măsură să indice cu certitudine care a fost reacţia reclamantului la sosirea poliţiştilor. Circumstanţele ce au caracterizat audierea martorului obligă Curtea să dea dovadă de prudenţă în evaluarea acestei declaraţii. În acest sens, este suficient să reamintim că martorul a fost condus la comisariatul de poliţie în acelaşi timp cu reclamantul, din motive ce rămân incerte, că a dat declaraţia în faţa ofiţerilor ce aparţineau aceleiaşi unităţi de poliţie, întocmai ca aceia care l-au prins pe reclamant, şi că ulterior a fost lăsat liber.

  În ceea ce priveşte cea de-a doua declaraţie dată de martor în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara  , dosarul lasă să se înţeleagă că aceasta a corespuns afirmaţiilor reclamantului, însă, deoarece Guvernul a omis să prezinte referatul cu privire la desfăşurarea şedinţei, cuvintele exacte ale acestei depoziţii rămân necunoscute.

 Curtea nu distinge niciun motiv de a se îndoi de veridicitatea relatării reclamantului, în măsura în care declaraţia scrisă de martor în data de 10 mai 2000 ,   pe care Guvernul a omis să o comenteze, corespunde cu cea dată de acelaşi martor în faţa tribunalului judeţean cu privire la circumstanţele ce au caracterizat prinderea din data de 28 ianuarie 1998 şi la încercările lipsite de izbândă de a le denunţa judecătorului.

  Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Supremă de Justiţie a calificat drept „contrar deontologiei, abuziv chiar“ comportamentul poliţiştilor în momentul prinderii reclamantului în luna ianuarie 1998. Această recunoaştere a faptelor pretinse de reclamant vine să confirme declaraţia martorului. O astfel de constatare, neurmată de o reacţie din partea organelor judiciare, este capabilă să dea naştere unei prezumţii de conivenţă sau, cel puţin, de asentiment din partea instanţelor naţionale faţă de faptele reproşate agenţilor statului din perspectiva art. 3 din Convenţie.

  Declaraţiile succesive ale martorului, dintre care una confirmă fără echivoc relatarea reclamantului, iar celelalte două nu o infirmă sub niciun aspect, în concordanţă cu constatarea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi internarea reclamantului, la cererea sa, în spital\\\\, după 5 zile de la prinderea sa, constituie aşadar primul grup de elemente relevante în analiza susţinerilor reclamantului.

 În ceea ce priveşte al doilea grup, acesta constă în elementele cunoscute numai de poliţiştii care au participat la operaţiunea din data de 28 ianuarie 1998. Dacă există documente referitoare la desfăşurarea faptelor, trebuie constatat că ele sunt deţinute de organele statului pârât. Pentru a susţine afirmaţia că forţa de care au făcut uz poliţiştii pentru a-l aresta pe reclamant s-a limitat la utilizarea gazului lacrimogen şi a cătuşelor, ar fi trebuit ca poliţia să se fi prezentat cu reclamantul la medic în momentul reţinerii sale. În lipsa unui examen medical efectuat în acel moment, Guvernul îşi închide posibilitatea de a respinge susţinerile referitoare la loviturile aplicate reclamantului în cap şi în stomac.

   Conştientă de necesitatea de a da dovadă de prudenţă în analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, § 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregătită să admită că, în anumite circumstanţe, poliţia poate recurge la un anumit grad de forţă, poate utiliza gaz lacrimogen şi cătuşe pentru a imobiliza un suspect.

  Mai rămâne de aflat dacă, în speţă, recurgerea la astfel de metode era indispensabilă. Curtea se cuvine să insiste în analiza sa asupra pregătirii arestării. În acest sens, ea observă că reclamantul era înscris la autorităţile publice ca suferind de psihopatie de tip iritabil-impulsiv din anul 1994 şi că, potrivit afirmaţiilor poliţistului N.B. afecţiunea de care suferea reclamantul era cunoscută de serviciile de poliţie de mai mulţi ani.

Operaţiunea condusă de poliţie la data de 28 ianuarie 1998 a fost planificată, fiind vorba de organizarea unui flagrant delict asupra unei persoane cunoscute de serviciile de poliţie. Cu toate acestea, nu pare să fi fost prevăzută nicio măsură specifică pentru a preveni riscurile inerente unei operaţiuni care ar implica prinderea unei persoane ce prezenta tulburări comportamentale, care s-ar fi putut manifesta prin riposte agresive şi a cărei capacitate de autocontrol, aşa cum precizează raportul de expertiză din 26 martie 1998, era suprimată în timpul acestor episoade. În cazul concret, reclamantul fiind cunoscut, ar fi putut fi mobilizate forţe de poliţie mai numeroase în vederea arestării sale sau, în absenţa acestei măsuri, s-ar fi putut folosi o furgonetă specială, pentru a evita să fie transportat în portbagajul maşinii de poliţie.

  În ceea ce priveşte loviturile ce i-au fost date în regiunea capului, din dosar reiese că, după 5 zile de la prima sa prindere, la data de 4 februarie 1998, reclamantul a fost internat la spitalul psihiatric . Totuşi, Guvernul nu a depus la dosar copia dosarului reclamantului din momentul internării sale în acest spital, în ciuda cererii adresate de Curte la data de 19 martie 2002.

  Astfel, omiţând să supună partea interesată unui examen medical imediat după prinderea sa şi să furnizeze informaţiile obţinute după 5 zile de la aceasta, Guvernul şi-a anulat posibilitatea de a respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte loviturile primite.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că reclamantul a suferit tratamente contrare art. 3 din Convenţie.

 β)Latura procedurală

  În ceea ce priveşte ancheta iniţiată pornind de la plângerile depuse de reclamant, pentru a fi considerată eficientă, aceasta ar fi trebuit să includă, de exemplu, investigaţii detaliate şi eficiente, care să conducă la stabilirea circumstanţelor exacte ale prinderii reclamantului şi, dacă ar fi fost cazul, la identificarea şi la pedepsirea vinovaţilor, precum şi să permită accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă (Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României,   § 199).

  Curtea reaminteşte că a statuat deja în mai multe cauze împotriva României că anchetele conduse de procurorii militari ridicau îndoieli serioase prin faptul că aceştia nu erau independenţi prin raportare la poliţiştii pe care trebuia să îi cerceteze (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004).

În ciuda stării vulnerabile a reclamantului, procurorul militar s-a limitat la a constata în rezoluţia sa de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 că partea interesată nu prezentase niciun certificat medical în sprijinul susţinerilor sale. Astfel, procurorul nu a considerat necesar să identifice alţi martori în afara poliţiştilor care să fi participat la prinderea din 28 ianuarie 1998, nici să audieze martorii ce fuseseră identificaţi, pentru a stabili desfăşurarea exactă a incidentului în discuţie. De asemenea, procurorul nu i-a audiat nici pe membrii familiei reclamantului şi a omis să cerceteze dacă dosarul părţii interesate de la spitalul psihiatric din Zam conţinea precizări referitoare la susţinerile sale de rele tratamente.

  Dacă din dosarul anchetei reiese că poliţiştii cercetaţi au dat declaraţii, Curtea se află în imposibilitatea de a stabili dacă procurorul a putut să îi interogheze el însuşi sau dacă era vorba de depoziţii scrise ce îi fuseseră comunicate, conform practicii obişnuite folosite atunci când sunt puşi sub acuzare poliţişti. Dosarul nu lasă să se înţeleagă nici dacă aceste depoziţii au fost date în cadrul procedurii pornite împotriva reclamantului sau cu privire la plângerea acestuia împotriva poliţiştilor. În plus, Curtea observă că nicio confruntare între reclamant şi aceştia nu a fost organizată, deşi relatările lor referitoare la evenimentele din 28 ianuarie 1998 erau divergente în puncte esenţiale.

  Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 reflectă, pe de altă parte, aceste lipsuri, în măsura în care procurorul s-a mulţumit să rezume în cadrul acesteia faptele pe care le considera stabilite, fără nicio trimitere la probele ce fuseseră strânse în cadrul anchetei şi fără nicio analiză a acestora. În ceea ce îl priveşte pe procurorul ierarhic superior, acesta a confirmat neînceperea urmării penale, tot fără a o motiva.

  În concluzie, ancheta efectuată cu privire la plângerile penale ale reclamantului a dus la o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale bazată exclusiv pe declaraţia părţii interesate din 20 martie 1998 şi pe probe neidentificate în rezoluţia respectivă. Această anchetă este departe de a respecta cerinţele de eficienţă şi efectivitate pe care le impune art. 3 din Convenţie (Sultan Öner şi alţii împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006).

  Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata, ţinând cont de condiţiile în care s-a desfăşurat prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, încălcarea art. 3 din Convenţie, atât sub aspectul laturii sale materiale, cât şi pe latura sa procedurală.

ii. În ceea ce priveşte detenţia din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara

 α)Latura materială

  În acest moment, Curtea trebuie să analizeze condiţiile în care reclamantul afirmă că ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara. Curtea se arată deosebit de preocupată de susţinerile reclamantului, având în vedere circumstanţele ce au caracterizat prinderea părţii interesate şi starea sa psihică. Sub acest din urmă aspect, Curtea constată că antecedentele medicale ale reclamantului fuseseră aduse la cunoştinţa poliţiştilor de către acesta, după cum se arată în procesul-verbal întocmit cu ocazia plasării sale în sala de reţinere.

  În acest context, Curtea apreciază că este important să reamintească faptul că interdicţia generală enunţată la art. 3 din Convenţie le impune autorităţilor naţionale obligaţia de a veghea asupra sănătăţii şi confortului general ale unui deţinut, ceea ce presupune, printre altele, obligaţia de a-l hrăni corespunzător ( v  Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006).

Nu au apărut controverse între părţi cu privire la faptul că în sala de reţinere în care reclamantul a fost ţinut singurul mobilier erau nişte bănci metalice, precum şi o bară metalică a cărei destinaţie era să permită legarea cu ajutorul cătuşelor a persoanelor violente. Referitor la acest lucru, Curtea face trimitere la constatările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii referitoare la echiparea defectuoasă a sălilor de reţinere, precum şi la practica ce consta în legarea cu cătuşe de diversele piese de mobilier a persoanelor reţinute în aceste săli .

  Curtea nu consideră necesar să mai insiste asupra susţinerilor reclamantului, contestate de Guvern, conform cărora acesta a fost lipsit de hrană în timpul nopţii şi nu a putut merge la toaletă.   Curţii îi este suficient să constate faptul că reclamantul şi-a petrecut noaptea următoare prinderii sale întro sală prevăzută numai cu bănci metalice, vădit nepotrivită pentru detenţia unei persoane ce prezenta probleme medicale precum cele de care suferea reclamantul, şi fără niciun examen medical.

 Ţinând cont de vulnerabilitatea reclamantului, prins cu câteva ore mai înainte în condiţii pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din Convenţie, aceasta consideră că starea de angoasă inerentă condiţiilor descrise a fost fără îndoială exacerbată de faptul că supravegherea sa a fost încredinţată unor poliţişti ce participaseră la prinderea sa.

  Aceste considerente determină Curtea să constate că condiţiile în care reclamantul a fost ţinut în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara au constituit un tratament degradant, contrar art. 3 din Convenţie.

 β)Latura procedurală

 În ceea ce priveşte ancheta începută în urma celor două plângeri ale reclamantului prin care acesta denunţa, printre altele, condiţiile de detenţie din sala de reţinere şi, în mod special, faptul că a fost ţinut cu cătuşe întreaga noapte, Curtea nu distinge niciun element capabil să ducă la o concluzie diferită de cea la care a ajuns cu privire la susţinerile de rele tratamente aplicate cu ocazia prinderii reclamantului, şi anume că această anchetă a fost lipsită de efectivitatea impusă de art. 3 din Convenţie. Referitor la acest lucru, Curtea se limitează la a constata că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 nu conţine nicio trimitere la afirmaţiile reclamantului referitoare la condiţiile materiale de detenţie din sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara.

  Pe scurt, este cazul să se constate încălcarea art. 3 din Convenţie, sub aspectul laturii sale materiale, precum şi pe latura sa procedurală, din cauza condiţiilor în care a fost ţinut reclamantul în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 şi a ineficienţei anchetei referitoare la acestea, desfăşurată de parchetul militar teritorial.

2. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 şi detenţia sa până la data de 4 iunie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Deva

  Ca şi în cazul circumstanţelor ce au caracterizat prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea observă că versiunile părţilor în ceea ce priveşte desfăşurarea faptelor diferă sub aspecte esenţiale. Astfel, spre deosebire de reclamant, Guvernul susţine că utilizarea forţei la prinderea sa a fost necesară tocmai din cauza reacţiei petentului faţă de poliţişti şi că forţa folosită a rămas proporţională cu opoziţia manifestată de acesta. În plus, regimul aplicat reclamantului în timpul detenţiei sale la centrul de detenţie al Comisariatului Central de Poliţie din Deva ar fi fost justificat de comportamentul său violent.

i. În ceea ce priveşte condiţiile prinderii

α)Latura materială

În analizarea circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului din data de 11 martie 1998, sarcina Curţii se dovedeşte a fi deosebit de dificilă deoarece, după cum admite şi Guvernul în observaţiile sale, autorităţile naţionale nu au efectuat investigaţii referitoare la susţinerile de rele tratamente formulate de reclamant. Prin urmare, Curtea se vede constrânsă să îşi limiteze analiza la documentele depuse de părţi la dosar, înţelegându-se faptul că va putea trage concluzii din absenţa investigaţiilor, în măsura în care elementele pe care le deţine nu îi permit să stabilească în mod clar şi neechivoc desfăşurarea faptelor contestate. 144. În speţă, Curtea observă că, astfel cum a afirmat reclamantul, după ce l-au imobilizat, poliţiştii i-au aplicat lovituri de picioare înainte să îl conducă la comisariatul de poliţie. Această versiune a faptelor, menţinută în mod constant de către reclamant în faţa autorităţilor interne, în special în depoziţiile sale în faţa procurorului din data de 11 martie 1998, este susţinută de declaraţiile celor 2 martori oculari, mama părţii interesate şi domnul Stoica (paragrafele 29-30). În declaraţiile lor din data de 10 mai 2000, cei 2 martori au afirmat într-adevăr că i-au văzut pe poliţişti lovindu-l cu picioarele pe reclamant.

  Curtea nu distinge motive pentru a pune la îndoială credibilitatea acestor declaraţii, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, Guvernul admite că a fost folosită forţa în vederea imobilizării reclamantului şi, pe de altă parte, deoarece este imposibil, în absenţa unei anchete, să se stabilească dacă forţa utilizată cu această ocazie a fost proporţională cu comportamentul reclamantului. Desigur, acesta din urmă a fost văzut de un medic chiar în ziua arestării sale preventive. Totuşi, Curtea nu este sub nicio formă convinsă de caracterul riguros şi aprofundat al examenului practicat cu această ocazie. Întradevăr, spre deosebire de situaţia altor deţinuţi, fişa acestui examen medical nu indică ora la care a avut loc. În plus, singurele menţiuni înscrise în registrul medical se referă la antecedentele medicale ale reclamantului şi constată faptul că acesta putea suporta condiţiile de privare de libertate. Astfel, nu se menţionează rezultatul exact al investigaţiilor şi nici actele medicale efectuate la acest examen, pe baza cărora medicul a evaluat aptitudinea reclamantului de a suporta detenţia înainte de a-l declara „apt de detenţie“. În final, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că medicul nu a precizat că l-ar fi examinat cu stetoscopul pe reclamant şi nici nu a constatat în mod formal lipsa urmelor de violenţă de pe corpul părţii interesate, lipsa menţiunilor în acest sens neputând în sine, în circumstanţe precum cele ce au caracterizat reţinerea reclamantului, să infirme susţinerile acestuia.

Nivelul probatoriului impus de art. 3 poate fi atins prin intermediul unei sume de indicii suficient de grave, exacte şi concordante, aşa cum este cazul în speţă. Într-adevăr, în aprecierea sa, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că autorităţile naţionale sunt cele care deţin singurul mijloc de probă care ar putea să confirme sau să infirme aceste susţineri, şi anume caseta video înregistrată în momentul prinderii reclamantului. Or, acest mijloc de probă nu i-a fost prezentat Curţii, iar explicaţia Guvernului, care susţine că ar fi distrus caseta video deoarece nu putea fi folosită ca probă în procesul penal al reclamantului, nu convinge Curtea, din moment ce Guvernul nu a furnizat nici decizia autorităţii competente de a o distruge şi nici actul procedural care să ateste executarea acestei decizii, şi nici nu a formulat vreun comentariu cu privire la originea înregistrării cu prinderea reclamantului prezentată la televiziune .

Curtea consideră că este cazul să reamintească faptul că, atunci când numai statul pârât are acces la informaţiile care ar putea confirma sau infirma susţinerile unui reclamant, faptul că acesta nu furnizează aceste informaţii, fără a oferi vreo justificare satisfăcătoare pentru omisiunea sa, îi poate permite Curţii să tragă concluzii referitoare la temeinicia susţinerilor reclamantului (Akkum şi alţii, § 209).

  În speţă, având în vedere tulburările de personalitate pe care le prezenta reclamantul, precum şi propria versiune a faptelor, Curtea poate admite, astfel cum a procedat şi în ceea ce priveşte prinderea din 28 ianuarie 1998, că recurgerea la un anumit grad de forţă pentru a-l dezarma pe reclamant ar fi putut fi impusă de reacţia părţii la încercările forţelor de ordine de a executa un mandat de aducere. Cu toate acestea, având în vedere că în speţă nu era vorba de o operaţiune inopinată şi că tulburările de personalitate ale reclamantului erau cunoscute de forţele de ordine, Curtea nu îşi poate explica de ce autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a preveni eventualele riscuri. Dimpotrivă, acţiunile poliţiştilor care s-au prezentat la domiciliul reclamantului în jurul orei 5,00 dimineaţa, îmbrăcaţi în civil, fără mandat de percheziţie sau de aducere, au determinat în mod sigur o creştere a nivelului de tensiune, făcând astfel previzibilă opoziţia reclamantului.

  Tocmai din cauza acestui comportament iniţial al poliţiştilor, în speţă, reacţia ulterioară a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce îi revine Guvernului, care trebuie să demonstreze că forţa folosită în timpul intervenţiei nu a fost excesivă sau disproporţionată (v, per a contrario, Abdulkadir Aktaş împotriva Turciei, nr. 38.851/02, § 83, 31 ianuarie 2008).

  Incidentul în cauză a fost menţionat de instanţele interne numai cu ocazia procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului pentru acuzaţia de trafic de mercur şi cea de ultraj verbal. Or, hotărârile instanţelor naţionale nu reuşesc să convingă asupra proporţionalităţii forţei utilizate de organele de poliţie deoarece, pe de o parte, măsurile luate de poliţişti pentru a-l imobiliza pe reclamant nu au fost deloc descrise în cadrul acestora, iar, pe de altă parte, probele ce au stat la baza declarării reclamantului ca vinovat de infracţiunea de ultraj nu au fost precizate.

  În aceste condiţii, în lipsa unei anchete oficiale şi efective cu privire la susţinerile reclamantului, astfel cum recunoaşte Guvernul în observaţiile sale, Curţii îi este imposibil să stabilească dacă forţa utilizată a rămas proporţională cu opoziţia manifestată de reclamant.

  Situaţia ar fi putut fi alta dacă reclamantul ar fi fost supus înainte de încarcerarea sa unui examen medical conform legii, în urma căruia medicul ar fi constatat în mod categoric lipsa oricăror urme de violenţă pe corpul său. Întrucât Guvernul nu a furnizat elemente care să poată respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte caracterul excesiv al forţei utilizate pentru a-l imobiliza, Curtea nu poate decât să constate temeinicia capătului de cerere.

În decizia sa din 20 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a calificat drept abuzive acţiunile poliţiştilor cu ocazia prinderii reclamantului. Pentru Curte, această constatare confirmă nu numai realitatea faptelor susţinute de partea interesată, ci şi lipsa de proporţionalitate dintre intervenţia forţelor de ordine şi opoziţia manifestată de reclamant.

  Aceste motive îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona în sensul că, la prinderea sa, reclamantul a fost victima unui recurs excesiv la forţă, constând în lovituri aplicate acestuia, acte de violenţă ce constituie tratamente inumane. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale, din cauza circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului în data de 11 martie 1998.

β)Latura procedurală

  În decizia sa asupra admisibilităţii din data de 14 decembrie 2004, Curtea a observat că reclamantul denunţase de mai multe ori autorităţilor relele tratamente suferite la data de 11 martie 1998, fără ca acest lucru să determine o anchetă în acest sens.

Lipsa totală de reacţie a autorităţilor sesizate cu pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte prinderea sa din data de 11 martie 1998 constituie, fără nicio îndoială, o încălcare a art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale procedurale.

ii. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva

 α)Latura materială

Relele tratamente denunţate de reclamant constau în imobilizarea sa cu ajutorul dispozitivului „T“ timp de cel puţin 16 zile şi prin legarea lanţurilor la picioare în timpul celor 81 de zile petrecute în arest preventiv la Comisariatul de Poliţie din Deva. În plus, reclamantul se plânge că nu a primit îngrijiri medicale adecvate stării sale de sănătate. În fine, el susţine o încălcare distinctă a art. 3 din Convenţie din cauza prezentării sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara cu cătuşe la mâini şi cu lanţuri la picioare.

Informaţiile cuprinse în adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara îi permit Curţii să stabilească faptul că, în lunile martie şi aprilie 1998, pe când se afla la Comisariatul de Poliţie din Deva, reclamantul a fost supus unei sancţiuni cu izolarea celulară pentru 25 de zile, măsură însoţită de fiecare dată de imobilizarea sa cu ajutorul cătuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare. Din această adresă mai reiese că ambele măsuri în discuţie i-au fost aplicate reclamantului ca sancţiune pentru diferite abateri de la regulamentul de ordine interioară.

  De asemenea, în timpul detenţiei sale la comisariatul de poliţie, reclamantul a fost imobilizat cu ajutorul cătuşelor la mâini sau al lanţurilor la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum şi „cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acţiuni agresive şi de la automutilare“ .  Pe de altă parte, Curtea observă că, în adresa sa din data de 11 iunie 2002, Direcţia Generală a Penitenciarelor nu a exclus posibilitatea ca reclamantul să fi avut picioarele şi mâinile legate cu ajutorul dispozitivului „T“ în timpul celor 81 de zile petrecute în detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva şi că Guvernul nu a comentat acest document.

Din moment ce elementele de probă susţin la prima vedere versiunea prezentată de reclamant, Curtea consideră că Guvernului îi revine obligaţia de a preciza care au fost măsurile de constrângere aplicate reclamantului, precum şi durata lor, comunicându-i procesele-verbale referitoare la episoadele în care comportamentul reclamantului ar fi făcut necesară imobilizarea sa. Or, astfel de documente nu i-au fost prezentate, astfel încât Curtea nu poate stabili cu exactitate numărul de zile în care reclamantul a fost imobilizat cu lanţuri. În orice caz, Curtea nu va mai insista asupra acestei chestiuni, dat fiind faptul că, în cauza de faţă, îi este suficient să constate că măsurile de constrângere în discuţie i-au fost aplicate reclamantului nu doar o dată, dar şi pe perioade lungi în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.

Curtea consideră a fi un fapt cert faptul că, în perioada incriminată, reclamantul a fost plasat în izolare celulară timp de 25 de zile şi că a fost imobilizat de mai multe ori şi timp de mai multe zile cu ajutorul cătuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare, precum şi cu ajutorul dispozitivului „T“. În plus, deoarece Guvernul nu a contestat versiunea reclamantului, Curtea consideră de asemenea un lucru deja stabilit faptul că, în prezentările sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara, în cadrul şedinţelor de judecată, reclamantului i s-a impus să poarte lanţuri la picioare şi cătuşe.

  În trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizării cătuşelor şi a altor instrumente de constrângere cu dispoziţiile art. 3 din Convenţie. Astfel, ea a statuat că recurgerea la astfel de mijloace de constrângere nu ridică în mod normal nicio problemă în ceea ce priveşte art. 3 atunci când ea este legată de o detenţie legală şi nu este însoţită de utilizarea forţei sau expunerea în public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar în limite rezonabile. În acest sens, trebuie luat în considerare, de exemplu, înlăturarea pericolului ca persoana să fugă sau să producă vătămări sau alte prejudicii (Raninen împotriva Finlandei, p. 2.822, § 56; Mathew împotriva Olandei, nr. 24.919/03, § 180, CEDO 2005-IX).

Atunci când s-a recurs la mijloace de constrângere, Curţii îi revine obligaţia de a stabili dacă nu s-a depăşit, în ceea ce priveşte utilizarea forţei, gradul de proporţionalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk împotriva Ucrainei, §§ 140-145, CEDO 2007-…). În ceea ce priveşte analiza necesităţii de a imobiliza persoanele deţinute în afara mediului penitenciar, Curtea acordă o importanţă deosebită circumstanţelor fiecărei speţe în parte şi se pliază unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52.058/99, § 102, 24 mai 2007).

Curtea constată mai întâi că, potrivit afirmaţiilor Guvernului, izolarea celulară şi imobilizarea reclamantului au fost aplicate drept sancţiuni, în special pentru faptul că a distrus componente ale sistemului de iluminat natural din celulă, pentru că a proferat ameninţări împotriva celorlalţi deţinuţi, pentru că a lovit în uşă şi că a scos ţipete.

Totuşi, Curtea reaminteşte că tratamentul denunţat ca fiind contrar art. 3 din Convenţie a constat nu numai în imobilizarea reclamantului cu ajutorul cătuşelor, dar şi în utilizarea lanţurilor la picioare pe o perioadă de timp care, în mod evident, a depăşit cele 25 de zile de izolare celulară impuse reclamantului.

Curtea nu dispune de niciun raport de incident care, potrivit afirmaţiilor Guvernului, ar fi făcut necesare izolarea şi imobilizarea reclamantului. Astfel, Guvernul nu a prezentat nici procesele-verbale referitoare la aceste episoade, nici fişele medicale întocmite cu aceste ocazii, deşi a susţinut în observaţiile sale că reclamantul fusese examinat de un medic înainte de plasarea sa în izolare celulară. Omiţând să trimită aceste documente, Guvernul şi-a suprimat încă de la început posibilitatea de a dovedi că măsurile de constrângere aplicate reclamantului au fost impuse de comportamentul acestuia şi că perioada în care au fost aplicate aceste măsuri nu depăşise strictul necesar pentru a-l disciplina pe reclamant.

În orice caz, admiţând chiar că, din cauza tulburărilor sale comportamentale, reclamantul ar fi putut să se manifeste în modul descris de Guvern, Curtea nu poate admite argumentele acestuia în ceea ce priveşte necesitatea de a-l imobiliza. Întradevăr, ea consideră ca lipsită de relevanţă justificarea întemeiată pe necesitatea de a-i proteja pe codeţinuţi împotriva manifestărilor agresive ale reclamantului, deoarece plasarea în izolare celulară ar fi fost mai mult decât suficientă în acest scop.

Dacă reclamantul reprezenta un pericol pentru propria persoană, astfel cum susţine Guvernul, Curtea remarcă faptul că plasarea în izolare celulară şi imobilizarea părţii în cauză, în lipsa unui examen medical prealabil care să permită stabilirea compatibilităţii stării sale psihice cu o astfel de măsură şi, la modul mai general, aptitudinea sa pentru viaţa în detenţie, departe de a se dovedi necesare, ridică o problemă distinctă în ceea ce priveşte obligaţiile ce le revin statelor în temeiul art. 3 din Convenţie.

Autorităţile au obligaţia de a proteja sănătatea persoanelor private de libertatea lor şi, în acest context, lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Convenţie (Kudła împotriva Poloniei [MC], § 94, CEDO 2000-XI; Keenan împotriva Regatului Unit, § 111, CEDO 2001-III).

 Rreclamantul prezenta la data evenimentelor severe tulburări de personalitate care, conform raportului de expertiză psihiatrică din 26 martie 1998 al Laboratorului judeţean de medicină legală din Hunedoara, presupuneau „o diminuare a câmpului conştiinţei“ şi „o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv şi antisocial“, care îl lipseau de autocontrol în timpul acestor episoade. În plus, în aceste condiţii, discernământul său era diminuat. Or, atât existenţa tulburărilor de personalitate la reclamant, cât şi modul în care acestea se manifestau, erau cunoscute de autorităţi cu mult timp înainte de examenul psihiatric din 26 martie 1998 .

Reclamantul a fost plasat în izolare celulară şi imobilizat de două ori pentru o perioadă totală de cel puţin 25 de zile, fără ca autorităţile să fi cerut în prealabil opinia unui medic psihiatru. În ceea ce priveşte expertiza psihiatrică din 26 martie 1998, ea avea ca unic scop să stabilească dacă reclamantul avea discernământ, în contextul faptelor de care era acuzat.

 În plus, niciun element din dosar nu indică faptul că reclamantul ar fi beneficiat de un control psihiatric în perioada petrecută în izolare celulară. Dimpotrivă, din adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara reiese că singurele persoane autorizate să îl viziteze pe reclamant au fost şeful departamentului de cercetări penale şi ofiţerul responsabil cu persoanele deţinute.

  Având în vedere antecedentele medicale ale reclamantului, tulburările comportamentale care s-au manifestat imediat după arestarea sa preventivă şi care ar fi putut să pună în pericol propria persoană a reclamantului, autorităţilor le revenea sarcina de al supune de îndată unui examen efectuat de un medic psihiatru pentru a determina compatibilitatea stării sale psihice cu detenţia, precum şi măsurile terapeutice ce trebuiau luate în cazul său special.

 În ceea ce priveşte perioadele în care reclamantul a avut picioarele legate cu lanţuri, Curţii îi este suficient să constate că Guvernul nu a adus nicio justificare pentru această măsură.

  Guvernul nu a încercat nici să dovedească necesitatea de a-l imobiliza pe reclamant în timpul înfăţişărilor sale la Tribunalul Judeţean Hunedoara cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini. În ceea ce o priveşte, Curtea ar fi pregătită să admită că antecedentele medicale ale reclamantului dădeau motive de îngrijorare faţă de existenţa unui risc de violenţă şi că, în aceste circumstanţe, utilizarea cătuşelor nu ridică o problemă din perspectiva art. 3 din Convenţie. Cu toate acestea, în lipsa oricărei justificări din partea Guvernului, ea consideră că acest risc ar fi putut fi acoperit prin întărirea escortei care îl însoţea pe reclamant şi că, prin urmare, recurgerea la lanţuri pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea mişcării părţii într-un mod nerezonabil (Gorodnitchev,  § 105). La aceasta se adaugă caracterul public necontestat al măsurii în cauză.

  Guvernul nu a arătat motivele relevante capabile să convingă că, în speţă, măsurile de constrângere aplicate reclamantului în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva au fost necesare. Prin urmare, imobilizarea părţii interesate timp de cel puţin 25 de zile cu ajutorul cătuşelor şi lanţurilor, precum şi păstrarea prelungită a lanţurilor la picioare, constituie un tratament contrar art. 3 din Convenţie.

  Curtea se arată în mod deosebit preocupată de utilizarea lanţurilor, în ciuda consensului care există la nivel european în ceea ce priveşte caracterul din punct de vedere obiectiv inuman şi degradant al acestor mijloace de constrângere (v în acest sens anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei). Aplicate pentru o perioadă atât de lungă, însoţite de situaţii atât de umilitoare precum imposibilitatea de a se spăla şi cea de a-şi satisface nevoile fiziologice fără ajutorul altor persoane şi provocând dureri acute, aceste măsuri trebuie calificate, în opinia Curţii, drept tratament inuman. Fără îndoială, consecinţele acestui tratament au fost amplificate de lipsa unui control medical adecvat, având în vedere starea psihică vulnerabilă a reclamantului, precum şi de expunerea părţii interesate în public, în faţa instanţei, cu picioarele legate cu lanţuri.

  Pe de altă parte, omiţând să îl supună pe reclamant unui examen medical în vederea stabilirii compatibilităţii stării sale psihice cu detenţia, autorităţile şi-au încălcat obligaţiile care le sunt impuse de art. 3 din Convenţie în materie de protecţie a sănătăţii şi a confortului persoanelor deţinute, în special prin acordarea unor îngrijiri medicale adaptate stării lor.

  Rezultă că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie din cauza circumstanţelor ce au caracterizat detenţia reclamantului la Comisariatul de Poliţie din Deva, în perioada 11 martie-4 iunie 1998.

β)Latura procedurală

  Guvernul i-a reproşat reclamantului, încă din stadiul analizei iniţiale a admisibilităţii, că a omis să aducă la cunoştinţa parchetului competent doleanţele sale referitoare la condiţiile materiale de detenţie impuse în Comisariatul de Poliţie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998 (Rupa împotriva României (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, § 91).

  Curtea apreciază că poate să revină asupra argumentului iniţial pe care Guvernul l-a extras din nesesizarea parchetului referitor la această parte a cererii, având în vedere legătura strânsă pe care argumentul îl prezintă cu temeinicia acestui capăt de cerere din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Convenţie. Printre numeroasele petiţii pe care reclamantul le-a adresat autorităţilor pentru a denunţa condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva, cea pe care a trimis-o la Parlament a fost retransmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara, iar cea cu care l-a sesizat pe Preşedintele Republicii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Curtea mai observă că Codul de procedură penală român obligă foarte clar procurorul să facă cercetări cu privire la susţinerile de rele tratamente şi de tortură, chiar şi în lipsa unei plângeri penale formale din partea victimei, atunci când află prin orice mijloace că a fost comisă o astfel de infracţiune. Or, în speţă, deşi plângerile cu care reclamantul a sesizat Camera Deputaţilor şi Preşedintele Republicii au fost aduse la cunoştinţa organelor de urmărire penală, parchetul nu a pornit nicio anchetă pentru a stabili veridicitatea gravelor acuzaţii de rele tratamente cu care a fost sesizat şi, dacă ar fi fost cazul, pentru a stabili identitatea persoanelor vinovate.

  Curtea apreciază că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie şi sub aspectul laturii sale procedurale, din cauza lipsei de reacţie a organelor de urmărire penală faţă de susţinerile reclamantului referitoare la condiţiile materiale ale detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 coroborat cu art. 13 din Convenţie

  Reclamantul pretinde că lipsa unei anchete eficiente cu privire la susţinerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanţă care să poată statua asupra cererii sale de despăgubire şi invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenţie.

  În contextul susţinerilor de încălcare a art. 3 din Convenţie, Curtea a considerat întotdeauna că ar trebui să analizeze capetele de cerere ce ţin de inexistenţa, de nelegalitatea sau de ineficienţa procedurilor de despăgubire din perspectiva art. 13 din Convenţie, ale cărui garanţii sunt mai mari decât cele ale art. 6 (Aydın împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997,   Culegere 1997-VI, p. 1895, § 102; Egmez împotriva Ciprului, § 102, CEDO 2000-XII).

  Curtea va analiza acest capăt de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din Convenţie, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Articolul  13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, astfel cum le consfinţeşte aceasta. Consecinţa acestei prevederi este, aşadar, că impune o cale de atac internă care să abiliteze instanţa naţională competentă să fie sesizată cu conţinutul unui „capăt de cerere pertinent“, întemeiat pe Convenţie, şi să ofere reparaţia potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor care le sunt impuse de această prevedere. Sfera de aplicare a obligaţiei ce rezultă din art. 13 variază în funcţie de tipul capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe Convenţie. Totuşi, calea de atac prevăzută de art. 13 trebuie să fie „efectivă“ atât în drept, cât şi în practică, în special în sensul că exercitarea sa nu trebuie să fie împiedicată nejustificat prin actele sau omisiunile autorităţilor statului pârât (Aydın împotriva Turciei, s, pp. 1895-1896, § 103; Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 80, 26 iulie 2007).

Când un individ formulează o pretenţie cu aparenţă de veridicitate, referitoare la acte de violenţă contrare art. 3 din Convenţie, noţiunea de cale de atac efectivă presupune, pe lângă o anchetă aprofundată şi efectivă de tipul celei pe care o impune art. 3 din Convenţie, un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă şi plata eventuală a unei despăgubiri.

În baza probelor aduse în speţă, Curtea a considerat statul pârât ca fiind răspunzător, în ceea ce priveşte art. 3 din Convenţie, pentru relele tratamente pe care reclamantul le-a suferit cu ocazia reţinerilor sale din 28 ianuarie şi 11 martie 1998, precum şi în perioada detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva din 28 până la 29 ianuarie 1998 şi din perioada 11 martie-4 iunie 1998. Capetele de cerere enunţate de reclamant în această privinţă pot, aşadar, „să fie susţinute“ în sensul art. 13 (Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52; Cobzaru, § 83). Autorităţile aveau, aşadar, obligaţia de a realiza o anchetă efectivă cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite când s-a aflat sub autoritatea poliţiei.

Curtea reaminteşte că a constatat deja încălcarea procedurală a art. 3 din Convenţie cu privire la fiecare dintre incidentele denunţate de reclamant. Prin urmare, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă, în aceste circumstanţe, o acţiune civilă în despăgubiri îndreptată împotriva autorilor relelor tratamente denunţate de reclamant ar fi reprezentat o cale de atac efectivă, în sensul pe care art. 13 din Convenţie îl dă acestei noţiuni.

În rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 procurorul a negat însăşi realitatea faptelor denunţate de reclamant. Rămâne de văzut dacă această constatare ar fi putut fi răsturnată în cadrul unei acţiuni civile în despăgubiri.

Curtea reaminteşte că a analizat deja plângeri privind rele tratamente comise de agenţi ai statului român şi că a statuat că, deşi instanţele civile nu sunt ţinute de aprecierea pe care organele de urmărire penală o dau faptelor, importanţa acordată anchetei penale ce a precedat sesizarea instanţei civile este atât de mare încât o acţiune civilă separată ar fi fost iluzorie şi teoretică, de vreme ce în practică ar fi fost înlăturate chiar şi cele mai convingătoare probe (Cobzaru, 83).

Guvernul nu aduce niciun element capabil să ducă la o altă concluzie. Întradevăr, nicio hotărâre a instanţelor civile care să infirme constatările de neîncepere a urmăririi penale ale procurorului cu privire la realitatea faptelor reproşate unui poliţist nu a fost supusă atenţiei Curţii.

Calea civilă indicată de Guvern nu are caracterul efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie.

Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a respinge excepţia preliminară a Guvernului şi pentru a constata încălcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie în această privinţă.

IV. Asupra pretinselor încălcări ale art. 5 din Convenţie

A. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1

Reclamantul se plânge de faptul că a fost arestat şi deţinut nelegal, fără a exista motive plauzibile de a considera că era necesar să fie împiedicat să fugă după comiterea unei infracţiuni. Această nerespectare a legii se referă la prinderea sa din data de 28 ianuarie şi la două fapte distincte ce au avut loc la data de 11 martie 1998: a) intrarea în forţă a poliţiştilor în apartamentul său fără mandat de percheziţie şi replierea lor în exteriorul apartamentului după ameninţările proferate de reclamant, având ca rezultat împiedicarea sa de a părăsi în mod liber propriul domiciliu; şi b) arestarea sa pe baza unui mandat emis la data de 11 martie 1998, ce vizează atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât şi cel din 11 martie 1998, mandat ce nu avea la bază motive plauzibile de a-l suspecta că ar fi comis o infracţiune. Reclamantul arată că nu a fost emis niciun mandat pentru reţinerea sa din noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, cu încălcarea astfel a dreptului intern. În plus, pe de o parte, în mandatul emis de parchet la data de 11 martie 1998 nu figura niciun indiciu din care să reiasă că ar fi fost comisă o infracţiune la data de 28 ianuarie 1998 şi, pe de altă parte, la data de 11 martie 1998 nu fusese comisă nicio infracţiune flagrantă în sensul art. 465 C.pr.pen., decât poate de către poliţia însăşi. Întradevăr, ameninţările verbale proferate de reclamant nu constituiau o infracţiune, ci o reacţie la o infracţiune comisă de poliţişti, care în acel moment se aflau în apartamentul său. Aceste fapte nu puteau constitui o infracţiune flagrantă în sensul art. 465 C.pr.pen., care defineşte infracţiunea flagrantă ca o infracţiune descoperită în timpul comiterii sale. Or, în momentul intrării în forţă a poliţiştilor în apartamentul reclamantului, acesta nu era pe cale să comită nicio infracţiune, deoarece dormea.

În ceea ce priveşte lipsa mandatului pentru privarea de libertate din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea constată în primul rând că art. 143 şi 144 C.pr.pen., care stabilesc cadrul procedural, printre altele, şi drepturile şi obligaţiile poliţiei, definite în Legea nr. 26/1994, îi permit acesteia să reţină în custodie o persoană bănuită, pe baza unor indicii concludente, că ar fi comis o infracţiune. Începutul şi sfârşitul reţinerii trebuie indicate în ordonanţele de începere şi încetare a reţinerii. Or, Curtea constată că reclamantul a fost reţinut de pe 28 până pe 29 ianuarie 1998 în lipsa unei ordonanţe, contrar cerinţelor art. 144 C.pr.pen. şi, aşadar, cu încălcarea căilor legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.

De asemenea, ea constată că din elementele depuse de părţi la dosar reiese că faptele desfăşurate în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 aveau ca punct de plecare executarea unui mandat ce urmărea să îl aducă pe reclamant în faţa organelor de anchetă în legătură cu incidentul din 28 ianuarie 1998 .  Arestarea reclamantului pentru ultraj a putut fi posibilă numai din cauza modului în care a fost condusă operaţiunea de executare a mandatului de aducere de către forţele de poliţie. Prin urmare, Curtea va analiza în ansamblu cele două episoade de care se plânge reclamantul. 199. Curtea observă că, la data evenimentelor, art. 183 şi 184 C.pr.pen. nu le permiteau autorităţilor nici să prindă o persoană, nici să o împiedice să circule liber în executarea unui mandat de aducere, cu atât mai puţin să pătrundă în acest scop în domiciliul său fără un mandat de percheziţie.

Prin urmare, prinderea cu forţa a reclamantului la data de 11 martie 1998 în lipsa unui mandat de arestare şi după intrarea în forţă a poliţiştilor în apartamentul său, precum şi rămânerea lor în faţa apartamentului timp de mai multe ore, au încălcat prevederile legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.

În ceea ce priveşte mandatul emis câteva ore mai târziu în dimineaţa zilei de 11 martie, Curtea observă că în afară de enumerarea infracţiunilor de care era acuzat reclamantul şi de faptul că pedeapsa pe care o risca era mai mare de 2 ani, el sa limitat la a afirma periculozitatea reclamantului pentru ordinea publică dacă ar fi fost lăsat în libertate, fără a susţine în mod concret această afirmaţie, în ciuda cerinţelor art. 146 şi 148 C.pr.pen..

În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că a avut loc „încălcarea condiţiilor legale“, atât la reţinerea reclamantului din 28 ianuarie 1998, cât şi la arestarea sa prin mandatul emis la data de 11 martie 1998.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie.

B. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3 din Convenţie

Curtea observă că în capătul de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 5 § 3 din Convenţie ridică în speţă două întrebări distincte: în primul rând, dacă procurorul care a dispus punerea în detenţie a reclamantului la data de 11 martie 1998 era un „magistrat“, în sensul art. 5 § 3; în continuare, dacă este cazul, chestiunea de a şti dacă controlul judiciar al detenţiei reclamantului dispuse la data de 11 martie 1998 a avut loc „de îndată“, în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei.

Curtea reaminteşte că a constatat deja că procurorii care erau competenţi la data evenimentelor să dispună plasarea în detenţie pentru o primă perioadă maximă de 30 de zile nu puteau fi consideraţi drept „magistraţi împuterniciţi prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare“ în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (v Cauza Pantea, §§ 238-239).

Aşadar, rămâne de văzut dacă un control judiciar al detenţiei reclamantului a avut totuşi loc „de îndată“, în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei.

Reclamantul a fost reţinut prin ordonanţa procurorului din 11 martie 1998. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, reclamantul a fost adus prima oară în faţa unui judecător la data de 3 iunie 1998, când a început procesul său, însă problema temeiniciei detenţiei sale a fost analizată de Judecătoria Deva pentru prima oară la data de 29 iulie 1998. Durata totală a detenţiei reclamantului înainte de a fi adus în faţa unui judecător sau a altui magistrat în sensul art. 5 § 3 a fost, aşadar, de circa 4 luni. Deoarece Curtea a statuat deja că o astfel de durată nu respectă cerinţele §ui 3 al art. 5 din Convenţie (Cauza Pantea, § 242), rezultă că a avut loc încălcarea acestei prevederi.

C. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 4 din Convenţie

Având în vedere concluziile la care a ajuns în privinţa art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea apreciază că nu se mai ridică nicio altă întrebare distinctă din perspectiva art. 5 § 4 din Convenţie.

D. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 5 din Convenţie

Paragraful 5 al art. 5 din Convenţie este respectat atunci când se poate cere reparaţie pentru o privare de libertate luată şi executată în condiţii contrare §§ 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Dreptul la reparaţie enunţat la § 5 presupune aşadar ca o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă.

Prevederile legislative în vigoare la data evenimentelor nu permiteau obţinerea unei reparaţii pentru o detenţie contrară Convenţiei, în lipsa unei soluţii de achitare sau a unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în beneficiul părţii interesate (Cauza Pantea,   §§ 264-271). Or, deoarece reclamantul nu se află în niciuna dintre aceste situaţii, Curtea nu distinge în speţă niciun motiv să se abată de la constatarea sa anterioară.

Prin urmare, Curtea constată că art. 5 § 5 din Convenţie a fost încălcat.

V. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 5

În materie de privare de libertate, garanţia prevăzută de art. 5 § 4 din Convenţie are întâietate faţă de cea prevăzută de art. 13 din Convenţie, constituind lex specialis (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996,   Culegere 1996-V, §§ 126 şi 146; Bassaïeva împotriva Rusiei, § 159, 5 aprilie 2007; Smatana împotriva Republicii Cehe, § 145, 27 septembrie 2007). Curtea nu consideră necesar în speţă să stabilească dacă a avut loc nerespectarea cerinţelor mai puţin stricte ale art. 13 din Convenţie.

VI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

Reclamantul susţine că ar fi suferit din mai multe puncte de vedere, în timpul procedurii penale îndreptate împotriva sa, un refuz al unui proces echitabil şi încălcări ale drepturilor apărării. El invocă art. 6 §§ 1, 2 şi 3 din Convenţie, a cărui parte relevantă în speţă prevede următoarele:

1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (…)

 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (…)

 b)să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

 c)să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d)să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; (…)

Cum cerinţele §§ 2 şi 3 ale art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (v, printre altele, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996,    Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, şi Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997,    Culegere 1997-III, p. 711, § 49).

Articolul   6 din Convenţie are ca obiectiv principal, în materie penală, asigurarea unui proces echitabil în faţa unei „instanţe“ competente să hotărască „asupra temeiniciei acuzaţi[ei]“, însă din aceste dispoziţii nu rezultă că fazele care se desfăşoară înaintea procedurii de judecată nu ar fi avute în vedere. Cerinţele art. 6 din Convenţie, în special cele din § 3 al acestuia, pot şi ele să joace un rol înainte de sesizarea judecătorului fondului dacă şi în măsura în care nerespectarea lor iniţială riscă să compromită în mod grav caracterul echitabil al procesului (v, de exemplu, Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36).

 Modalităţile de aplicare a art. 6 §§ 1 şi 3 c din Convenţie în timpul urmăririi penale depind de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei. Pentru a se asigura că rezultatul urmărit de art. 6 din Convenţie – dreptul la un proces echitabil – a fost atins, trebuie văzut în fiecare caz dacă, în lumina procedurii în ansamblul său, restricţia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (v, mutatis mutandis, John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996,   Culegere 1996I, pp. 54-55, §§ 63-64, şi  

 În ceea ce priveşte admisibilitatea probelor, această chestiune intră în primul rând sub incidenţa regulilor dreptului intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia elementele de probă administrate de acestea. Sarcina stabilită în competenţa Curţii prin Convenţie constă în special în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a îmbrăcat un caracter echitabil (v, printre altele, Doorson, p. 470, § 67, Van Mechelen şi alţii,   p. 711, § 50, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, şi Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002).

Pe de altă parte, dacă este adevărat faptul că probele trebuie în principiu să fie administrate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de excepţii, sub rezerva respectării drepturilor apărării. Astfel, drepturile apărării sunt limitate întrun mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie atunci când o condamnare se întemeiază exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să o vadă interogată nici în stadiul de urmărire penală, nici în timpul dezbaterilor ( v  Saïdi împotriva Franţei, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

Dacă îi recunoaşte oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător (…)“, art. 6 § 3 c) din Convenţie nu precizează condiţiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasă statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curţii constă în a cerceta dacă metoda pe care au ales-o respectă cerinţele unui proces echitabil (Quaranta împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30). În acest sens, nu trebuie uitat faptul că Convenţia are ca scop „protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective“ şi că doar numirea unui avocat nu asigură prin ea însăşi eficienţa asistenţei pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, şi Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33).

  Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficienţă a asistenţei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independenţa baroului faţă de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparţine, în mare parte, acuzatului şi avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistenţă judiciară sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 c din Convenţie nu obligă autorităţile naţionale competente să intervină decât dacă lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate despre acest lucru într-un mod neechivoc printr-o altă modalitate (Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, şi Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998,    Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38).

Curtea observă că partea de considerente a deciziei de condamnare a reclamantului se referă în primul rând la declaraţiile poliţiştilor M.B. şi M.R., implicaţi în prinderea părţii la data de 28 ianuarie 1998, şi la un proces-verbal de infracţiune flagrantă, în timp ce şi I. Şelaru fusese audiat. Nu a fost administrată nicio altă probă, în ciuda cererii reclamantului de a se analiza amprentele de pe sticla cu mercur, în ciuda refuzului reclamantului de a recunoaşte acuzaţiile aduse împotriva sa şi în ciuda susţinerilor sale referitoare la rele tratamente aplicate de poliţişti în momentul prinderii sale şi cu ocazia interogatoriului său.

Curtea mai observă nerespectarea legislaţiei interne într-una dintre probele decisive, şi anume în procesul-verbal de flagrant delict .

 Considerentele condamnării pentru ultraj se referă numai la acuzaţiile poliţiştilor care au procedat la prinderea reclamantului. Cu excepţia lui S, a cărui mărturie nici măcar nu este menţionată în considerentele deciziei, nu a fost audiat niciun alt martor în afară de organele de poliţie, nici mama reclamantului, nici avocata numită din oficiu, L.P., prezente în momentul prinderii părţii interesate, nici vecinii. Instanţele nu şi-au motivat în niciun mod această decizie.

În decizia sa din data de 9 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a constatat caracterul defectuos al anchetei şi comportamentul abuziv al poliţiştilor, însă s-a mulţumit să afirme că aceste fapte nu ar putea readuce în discuţie vinovăţia reclamantului. Curtea găseşte regretabil faptul că cea mai înaltă instanţă română a omis să tragă concluzii din propriile constatări din punctul de vedere al drepturilor acuzatului.

Până la data de 29 iulie 1998 ,   reclamantul a fost asistat succesiv de mai mulţi avocaţi numiţi din oficiu, câte un alt avocat pentru fiecare şedinţă de judecată. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, intervenţia acestor avocaţi s-a limitat la prezenţa lor fizică în timpul depoziţiilor reclamantului în faţa poliţiei şi a parchetului. Niciunul dintre aceşti avocaţi nu a discutat cu reclamantul nici înainte, nici după declaraţiile acestuia, şi nu i-au permis reclamantului să aibă acces, oricât de limitat, la dosarul anchetei. Nimic nu lasă să se înţeleagă că avocaţii prezenţi în timpul urmăririi penale cunoşteau oricât de puţin dosarul. De altfel, Guvernul recunoaşte acest lucru.

Astfel, pe întreaga durată a instrumentării dosarului şi chiar după începerea procesului, şi până la data de 29 iulie 1998, reclamantul nu a beneficiat nici de asistenţă juridică, nici de o apărare efectivă din partea unui apărător.

De altfel, Curtea observă că, cu excepţia şedinţei din data de 29 iulie 1998 şi a apelului în faţa Curţii de Apel Alba-Iulia, reclamantul a continuat să fie reprezentat pe toată durata procesului de către avocaţi numiţi din oficiu, de fiecare dată altul, al căror rol pare să se fi limitat, având în vedere elementele din dosar, la a confirma spusele reclamantului.

În decizia sa din 14 decembrie 2004 asupra admisibilităţii, Curtea a unit cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de apărare efectivă asigurată de apărătorul reclamantului, considerând că întrebarea dacă autorităţile naţionale erau sau nu obligate să intervină din oficiu pentru a asigura o apărare efectivă şi, deci, dacă reclamantul era scutit de epuizarea căilor de atac interne, ţinea de analiza pe fond a cererii.

Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze dacă, în speţă, statul avea obligaţia de a se asigura că reclamantul dispune de o asistenţă efectivă.

Este adevărat că reclamantul nu a informat instanţa despre dificultăţile pe care le întâmpina în pregătirea apărării, aşa cum în mod corect subliniază Guvernul.

Comportamentul reclamantului nu putea, în speţă, să exonereze autorităţile de obligaţia lor de a reacţiona pentru a garanta eficienţa reprezentării acuzatului. Într-adevăr, atât starea de vulnerabilitate a reclamantului datorată, pe de o parte, afecţiunii sale psihice şi, pe de altă parte, condiţiilor în care s-au desfăşurat arestările şi detenţia sa, condiţii ce au fost denunţate instanţelor, cât şi carenţele vădite ale avocaţilor numiţi din oficiu, obligau autorităţile interne să intervină. Or, din dosar nu reiese că acestea ar fi luat măsuri pentru a-i garanta acuzatului o apărare şi o reprezentare eficiente.

Din acest motiv, trebuie respinsă excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne.

Curtea subliniază, in fine, importanţa pe care trebuie să i-o acorde, în analiza noţiunii de proces echitabil, aparenţelor precum şi sensibilităţii crescute a publicului faţă de garanţiile unei bune justiţii (Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, § 24; Öcalan împotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reaminteşte şi faptul că, în materie de echitate, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, § 32).

Curtea nu poate ignora anumite incidente apărute pe când procesul reclamantului nu se finalizase încă şi care erau susceptibile să influenţeze percepţia publicului în ceea ce priveşte persoana reclamantului: difuzarea la televizor a imaginilor cu partea interesată şi cuvintele prefectului, agent al statului, cu privire la vinovăţia sa .  În ceea ce priveşte imaginile difuzate la televizor, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că, în ciuda invitaţiei ce i-a fost adresată, Guvernul a omis să formuleze comentarii în ceea ce priveşte originea înregistrării aflate în posesia canalului de televiziune care a difuzat-o. Ea consideră la fel de surprinzător faptul că înregistrarea video efectuată de colonelul N., menţionată în depoziţia poliţiştilor M.B. şi M.R. pe care s-a bazat Tribunalul Judeţean Hunedoara în stabilirea vinovăţiei reclamantului pentru ultraj la adresa unui poliţist, nu se afla nici măcar în dosarul acestei instanţe .

Curtea apreciază că ansamblul dificultăţilor menţionate a avut în speţă un efect global atât de restrictiv asupra drepturilor apărării, încât principiul procesului echitabil, enunţat la art. 6 din Convenţie, a fost încălcat. Prin urmare, ea nu consideră necesar să se pronunţe separat asupra celorlalte puncte invocate de reclamant.

Prin urmare, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 §§ 1, 2 şi 3c din Convenţie.

VII. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului său din cauza pătrunderii poliţiei în domiciliul acestuia în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 şi invocă în acest sens art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Afirmaţiile Guvernului sunt contrazise fără urmă de îndoială de documentele aflate în posesia sa. Întradevăr, atât parchetul, cât şi instanţele au admis că poliţia pătrunsese în apartamentul reclamantului .  De asemenea, ea constată că nu a fost emis niciun mandat de percheziţie. Aceste fapte constituie în mod evident o ingerinţă lipsită de temei legal în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului său în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.[2]

Curtea notează că faptul că reclamantul a suferit lovituri cu ocazia opririi sale de către poliţişti în vederea efectuării, la 15 aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate într-un raport medico-legal care atestă mai multe echimoze şi excoriaţii în zona gâtului, o excoriaţie pe frunte şi una în zona claviculară.

Pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părţilor în timpul aprecierii probelor (Orhan c. Turciei, Cererea nr. 25.656/1994, § 264, Hotărârea din 18 iunie 2002).

Cu toate acestea, având în vedere caracterul subsidiar al rolului său, Curtea aminteşte că ea trebuie să dea dovadă de prudenţă în a asuma rolul de instanţa competentă pentru a aprecia faptele, cu excepţia situaţiei în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanţelor cauzei (McKerr împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 28.883/95, Decizia din 4 aprilie 2000). În principiu, atunci când în speţa au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curţii să substituie propria interpretare a faptelor celei a autorităţilor interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauză. Curtea nu este obligată să ţină cont de constatările acestor autorităţi, ea putând face o evaluare proprie în lumina ansamblului informaţiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în posesia unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a judecătorilor naţionali (Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 29).

În speţă,   Curtea de Apel Piteşti, sesizată cu acţiunea penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, l-a achitat pe acesta din urmă. Curtea de Apel Piteşti a constatat că reclamantul a suferit o agresiune din partea poliţiştilor, că aceştia din urmă au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea reproşa reclamantului că a încercat să fugă. Curtea de Apel Piteşti s-a întemeiat în special pe certificatele medico-legale prezentate în cauză şi pe declaraţiile a 3 martori direcţi. Instanţa a considerat că declaraţiile martorilor acuzării nu sunt credibile, avându-se în vedere că nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15 aprilie 1996, fie din cauză că erau situaţi prea departe de locul incidentului, fie pentru că aflaseră în mod indirect despre aceste fapte.

Cercetările făcute de Parchetul Militar Craiova împotriva poliţiştilor învinuiţi de rele tratamente au condus la o concluzie diametral opusă de aceea a Curţii de Apel Piteşti. Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că poliţiştii nu avuseseră intenţia de a-l agresa pe reclamant atunci când au încercat să îl împiedice să fugă. Or, această concluzie a Parchetului Militar Craiova a fost infirmată de Tribunalul Militar Timişoara, cu motivarea că ancheta era incompletă. În acelaşi timp instanţa a solicitat Parchetului completarea urmăririi penale.

Cu toate acestea, fără a efectua cercetările dispuse de instanţa, Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva poliţiştilor .  Ca atare, Curtea nu poate reţine concluziile Parchetului Militar Craiova din Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 11 septembrie 2002.

  Având în vedere, de asemenea, informaţiile de care dispune, Curtea apreciază, la fel ca şi Curtea de Apel Piteşti, că poliţiştii au fost primii care l-au agresat pe reclamant, fără ca recursul la forţă să fi fost determinat de comportamentul reclamantului.

Curtea nu dispune de vreo informaţie convingătoare, de natură a înlătura constatările de fapt ale judecătorilor de la Curtea de Apel Piteşti.    Ea aminteşte că aprecierea gravităţii relelor tratamente este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul circumstanţelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele fizice ori psihice ale acestuia, şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul acestuia, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie (Labita împotriva Italiei, [M.C.], Cererea nr. 26.772/95, § 120, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, Cererea nr. 33.343/96, § 185-186, Hotărârea din 3 iunie 2003, nepublicată).

Reclamantul a suferit răni uşoare la nivelul gâtului, care au necesitat, conform certificatului medico-legal întocmit în cauză, 4-5 zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave sau de lungă durată asupra stării de sănătate a reclamantului.

  În ceea ce priveşte ameţelile şi sensibilitatea, despre care reclamantul pretinde că sunt efectele de lungă durată ale acestor rele tratamente, Curtea observă că acesta din urmă nu a prezentat nici o probă care să le dovedească.

  Având în vedere natura leziunilor constatate asupra reclamantului, Curtea apreciază că actele incriminate constituie un tratament degradant în sensul art. 3 din Convenţie.

Curtea concluzionează că art. 3 din Convenţie a fost încălcat în această privinţă.

Atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea Poliţiei sau a altor servicii asemănătoare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (…) [în] Convenţie”, impune, în consecinţa, existenţa unei anchete oficiale efective. Această anchetă, asemenea celei impuse de art. 2 din Convenţie, trebuie să fie de natură a conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate (Labita împotriva Italiei, § 131).

  Curtea observă că în speţa s-a efectuat o anchetă. O dată stabilit acest lucru, mai rămân de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost desfăşurată şi caracterul ei „efectiv”.

Pentru ca o anchetă privind infracţiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de către agenţii statului să poată fi considerată ca efectivă, se poate considera, în general, că este necesar ca persoanele competenţe să desfăşoare ancheta, precum şi cele care au efectuat cercetările să fie independente de persoanele implicate în evenimente (v, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998,    Culegere 1998-IV, § 81-82, şi Ogur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, § 91-92). Acest lucru presupune nu numai absenţa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (v, de exemplu, hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998,   Culegere 1998-IV, § 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, § 114, Hotărârea din 4 mai 2001).

Independenţa procurorilor militari care au efectuat ancheta în privinţa poliţiştilor poate fi pusă la îndoială, avându-se în vedere reglementarea internă în vigoare la momentul faptelor. În această privinţă, ea arată că, în conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii la data faptelor, făcând parte din structura militară, având la bază principiul subordonării ierarhice: ei beneficiază de grade militare, se bucură de toate privilegiile în materie şi răspund pentru încălcarea regulilor de disciplină militară.

O instanţă naţională a considerat, printr-o decizie definitivă, că ancheta a fost incompletă şi a trimis dosarul la Parchetul Militar Craiova, indicându-i acestuia cercetările care trebuiau efectuate. La 11 septembrie 2002, Parchetul Militar Craiova a emis o nouă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală. Aşa cum rezultă din dosarul de urmărire penală prezentat de Guvern, Parchetul nu a efectuat cercetările dispuse de către instanţa militară pentru a completa ancheta.

  Or, Curtea apreciază ca foarte uimitor faptul că Parchetul Militar Craiova nu a luat în considerare, cu ocazia emiterii, la 11 septembrie 2002, a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, indicaţiile date la 25 mai 2001 de către Tribunalul Militar Timişoara.

  Autorităţile nu au desfăşurat o anchetă aprofundată şi efectivă în ceea ce priveşte afirmaţiile credibile ale reclamantului, conform cărora el a fost supus unor rele tratamente de către poliţişti.

În consecinţa, Curtea concluzionează că art. 3 din Convenţie a fost încălcat şi sub acest aspect.[3]

Principiile generale în materie de obligaţii pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie şi utilizarea, de către funcţionarii statului, a forţei letale sunt rezumate în hotărârea Soare şi alţii (§§ 126–128 şi 130).

Curtea reaminteşte responsabilitatea care îi revine, de a examina cu deosebită atenţie pretinsa încălcare a acestei dispoziţii, luând în considerare nu doar actele funcţionarilor statului care au recurs efectiv la forţă, ci şi toate circumstanţele în privinţa acestora, în special pregătirea şi controlul exercitat asupra acestora (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 150, seria A, nr. 324). Poliţiştilor nu trebuie să le lipsească precizia atunci când îşi exercită funcţiile, fie în contextul unei operaţiuni pregătite, fie în cel al urmăririi spontane a unei persoane percepute ca fiind periculoasă: un cadru juridic şi administrativ trebuie să definească condiţiile limitate în care responsabilii privind aplicarea legii pot să recurgă la forţă şi să utilizeze arme de foc, ţinând seama de normele internaţionale elaborate în domeniu (Hamiyet Kaplan şi alţii împotriva Turciei, nr. 36749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005, şi Makaratzis, §59 in fine).

  În acest sens, Curtea reaminteşte că a decis, într-un cauză privind o operaţiune a poliţiei care s-a soldat cu focuri de armă care au produs leziuni grave şi o infirmitate fizică şi psihică permanentă unei persoane suspectate de a fi comis o infracţiune, că în cadrul legislativ românesc care reglementează folosirea armelor de foc şi a muniţiei (Legea nr. 17/1996) nu pare să fie suficient să se ofere „prin lege” nivelul de protecţie a dreptului la viaţă impus în societăţile democratice contemporane în Europa (Soare şi alţii, citată anterior, pct. 132).

  În speţă, Curtea observă că majoritatea prevederilor relevante ale Legii nr. 17/1996, evocate în hotărârea Soare şi alţii, erau încă în vigoare la momentul respectiv   şi că legile nr. 218/2002 (privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei) şi 295/2004 (privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor) nu au adus nicio modificare semnificativă a cadrului legislativ deja existent .

La fel ca în hotărârea Soare şi alţii, legislaţia naţională nu conţinea, la momentul faptelor, nicio altă dispoziţie care să reglementeze utilizarea armelor de foc în cadrul operaţiunilor poliţieneşti, cu excepţia obligaţiei de somaţie, şi că aceasta nu includea nicio recomandare privind pregătirea şi controlul operaţiunilor în cauză.

În speţă era vorba despre o operaţiune poliţienească în care poliţistul a trebuit să reacţioneze fără a se pregăti (v, a contrario, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 71–72, CEDO 2000–XII) şi, în acest caz, este necesar ca sfera de aplicare a obligaţiei pozitive ce revine autorităţilor interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină insuportabilă (v, mutatis mutandis, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, §  86, CEDO 2000–III). Totuşi, Curtea subliniază faptul că reacţiile spontane ale poliţistului trebuiau să fie compatibile cu instrucţiunile relevante în materie de intervenţii poliţieneşti.

Lipsa unor reguli clare poate explica reacţia poliţistului A.S., care a tras un foc de armă în direcţia lui A. Cobzaru pentru a-l prinde, deşi acesta nu era, în mod clar, înarmat. Poliţistul a acţionat astfel în mod total autonom luând iniţiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă beneficia de o instrucţie corespunzătoare (v, mutatis mutandis, Makaratzis, §70).

În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a pune în aplicare un cadru legislativ şi administrativ adecvat, astfel cum le impunea prima frază a art. 2 § 1 din Convenţie, autorităţile române nu făcuseră, la momentul faptelor, tot ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru a oferi cetăţenilor nivelul de protecţie necesar, în special în situaţiile – precum cea din prezenta cauză – privind recurgerea la o forţă letală, precum şi pentru a contracara riscurile reale şi imediate pentru viaţă pe care le pot genera, chiar şi în mod excepţional, operaţiunile poliţieneşti.


[1] CEDO,  Cauza Dumitru Popescu împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007,  M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007

[2] Rupa împotriva României,  Hotărârea din 16 decembrie 2008,  definitivă 16 martie 2009,  M. Of. nr.

562 din 10 august 2010 ,  https://hudoc.echr.coe.int

[3]   Barbu Anghelescu împotriva României, Hotărârea din 5 octombrie 2004,  nr. 46.430/99, M. Of. nr. 422 din 19 mai 2005

Curtea observă în continuare că se confruntă cu versiuni contradictorii ale evenimentelor care au condus la pierderea vieţii fiului reclamantului. Totuşi, reaminteşte că, în general, nu are obligaţii în raport cu constatările instanţelor interne şi este liberă să facă propria evaluare ţinând seama de toate elementele de care dispune [Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008].

  Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Curtea reaminteşte că o asemenea probă poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante. Atunci când evenimentele în cauză, în ansamblul lor sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de autorităţi, orice vătămare corporală sau deces survenit în această perioadă dă naştere la puternice prezumţii de fapt. În realitate, trebuie să se considere că sarcina probei revine autorităţilor, care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare cu privire la derularea faptelor şi să expună elemente solide care permit respingerea susţinerilor reclamantului [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000‑VII, şi Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43443/98, pct. 78, 26 februarie 2008].

  Reiese că, atunci când se reproşează agenţilor săi că au recurs la o forţă potenţial letală în circumstanţe aflate sub controlul lor, cu încălcarea art. 2 § 2 din Convenţie, Guvernului pârât îi revine sarcina de a stabili că forţa în cauză nu a depăşit ceea ce era „absolut necesar” şi că era „strict proporţională” cu oricare dintre scopurile autorizate prin această dispoziţie.

  În speţă, reclamantul susţine, într-o declaraţie detaliată şi coerentă, că poliţistul i-a ucis fiul cu un glonţ tras de la mică distanţă în curtea casei lor şi a întârziat apoi foarte mult în a-l transporta la spital. Acesta susţine că l-a văzut pe fiul său prăbuşindu-se la pământ, la trei metri de uşa de la intrare a casei, rănit la nivelul gâtului, şi că poliţistul A.S. îl ţinea de braţul stâng în timp ce îşi punea arma deoparte. Curtea consideră că reclamantul a făcut tot ceea ce îi stătea în putere pentru a-şi susţine prima facie capătul de cerere. Acesta nu avea obligaţia şi nici nu era, de altfel, în măsură să prezinte probe mai tangibile, întrucât aceste probe, în cazul în care existau, nu se puteau afla decât în posesia autorităţilor interne (v, mutatis mutandis, Mansuroğlu, §84). Prin urmare, îi revenea Guvernului sarcina de a oferi o explicaţie plauzibilă cu privire la originea decesului lui Adrian Cobzaru, survenit în urma unui foc de armă tras de poliţistul A.S.

  Potrivit Guvernului, fiul reclamantului a fost atins, în mod accidental, de un glonţ la nivelul gâtului, în cursul acţiunii poliţieneşti desfăşurate de poliţistul care încerca să-l aresteze. Prin urmare, Curtea consideră că această cauză trebuie examinată din perspectiva art. 2 § 2 lit. b) din Convenţie.

  În ceea ce priveşte derularea faptelor, Curtea observă că părţile sunt de acord că autorul focului de armă a fost poliţistul. Versiunile lor diferă în privinţa circumstanţelor în care poliţistul a provocat moartea fiului reclamantului. În acest sens, Curtea constată că instanţele interne nu au stabilit nici distanţa reală a focului de armă, nici traiectoria sa (supra, pct. 30–31).

  Aceasta observă că, în versiunea Guvernului, este vorba despre un act involuntar al poliţistului, ceea ce contrazice afirmaţia potrivit căreia poliţistul, după ce a văzut silueta fiului reclamantului, ar fi vizat o zonă nevitală a corpului tânărului, ceea ce înseamnă că luase în considerare riscul de a-i pune viaţa în pericol. Acest lucru nu este în concordanţă cu concluziile la care a ajuns parchetul în ordonanţa din 11 octombrie 2007, în care se sugerează că poliţistul a acţionat în legitimă apărare .

  În plus, poliţistul nu a susţinut că ar fi avut motive să creadă că fiul reclamantului comisese infracţiuni grave, că ar fi fost periculos şi că nearestarea sa ar fi avut consecinţe negative ireversibile (v, a contrario, Makaratzis, §§64–66). Argumentul Guvernului care evocă pericolul pe care îl putea constitui conducerea unui vehicul cu viteză excesivă şi posibilitatea ca fiul reclamantului să fi fost înarmat se bazează numai pe declaraţiile poliţistului, pe care parchetul le-a acceptat fără rezerve. De altfel, poliţistul a fost sancţionat la 14 martie 2008 de Tribunalul Bucureşti, care a anulat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale la 11 octombrie 2007, printre altele, pe motiv de lipsă de obiectivitate a reprezentanţilor parchetului, cărora instanţa le-a reproşat că au adoptat în întregime versiunea oferită de poliţist, în lipsa unor probe în acest sens .

  Tot în privinţa legitimităţii actului poliţistului, Curtea reţine importanţa acordată de instanţele interne distanţei reale şi traiectoria glonţului – aceste elemente păreau mai importante decât raportul de expertiză medico-legală care a sugerat o distanţă a focului de armă mai mică decât cea reţinută de reprezentanţii parchetului şi o traiectorie diferită a glonţului .  Or, potrivit probelor de care dispune Curtea, până în prezent, nicio autoritate internă nu s-a pronunţat încă definitiv asupra acestui subiect. La acestea se adaugă, după cum au remarcat şi instanţele interne, zonele de umbră care persistă în privinţa datei reale a decesului sau necesitatea de a aduna alte probe care ar putea revela adevăratele circumstanţe ale decesului fiului reclamantului .

.  În aceste condiţii, nu se poate spune dacă autorităţile au dorit cu adevărat să afle dacă decesul lui Adrian Cobzaru a fost provocat de cauze accidentale. Insuficienţa elementelor concrete şi a probelor împiedică aprecierea Curţii cu privire la faptele în cauză întemeindu-se doar pe constatările făcute de autorităţile naţionale.

.  În consecinţă, omisiunile imputabile organelor de cercetare penală determină Curtea să respingă argumentul Guvernului potrivit căruia decesul fiului reclamantului a fost provocat accidental de acţiunile unui poliţist care se afla în legitimă apărare. O concluzie diferită ar însemna să se admită că autorităţile pot extrage beneficii de pe urma propriilor deficienţe şi să se permită autorilor unor acte potenţial letale să scape de răspunderea pe care o au.

Având în vedere derularea faptelor, trăgând un foc de armă în direcţia fiului reclamantului pentru a-l prinde, în plină noapte, poliţistul nu a luat toate măsurile de precauţie suficiente pentru a-i proteja viaţa (v, mutatis mutandis, Alikaj şi alţii, §§  66–77, 29 martie 2011), în contextul lipsei unor reguli clare privind folosirea armelor de foc de către forţele de ordine.

Curtea concluzionează că, întrucât autorităţile române nu au demonstrat că forţa potenţial letală utilizată împotriva fiului reclamantului nu a depăşit ceea ce era „absolut necesar”, că era strict „proporţională” şi că urmărea unul din scopurile autorizate de art. 2 § 2, răspunderea statului este angajată în speţă.

Principiile generale cu privire la obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenţie sunt rezumate în hotărârea Soare şi alţii (§§ 160–166).

Curtea constată că a avut loc o anchetă, că reprezentanţii parchetului s-au sesizat în cauză şi că au investigat circumstanţele decesului fiului reclamantului. Curtea observă că parchetele au pronunţat, într-o primă etapă, neînceperea urmării penale pe motiv că intervenţia poliţistului a fost legitimă şi, ulterior, încetarea urmării penale, în absenţa caracterului penal al acestei intervenţii. În prezent, Curtea trebuie să facă o evaluare a caracterului „efectiv” al anchetei şi a diligenţei cu care aceasta a fost efectuată [Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007–II].

71. În acest sens, Curtea observă că urmărirea penală cu privire la circumstanţele decesului lui Adrian Cobzaru a început la 19 septembrie 2006 şi este încă pendinte în faţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. În această perioadă, cele două ordonanţe ale parchetului au fost anulate de instanţele interne, care au retrimis cauza în faţa parchetului cu instrucţiuni specifice privind probele care trebuie prezentate în vederea clarificării circumstanţelor decesului.

Deşi Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti i-a fost transmisă cauza la 14 martie 2008 pentru continuarea anchetei pentru omor şi elucidarea contradicţiilor anumitor elemente de probă, acesta s-a limitat, la nouă luni după data menţionată, la a-l audia pe poliţistul implicat şi pe cei patru martori şi la a delega poliţiei municipale sarcina de a continua ancheta. Inspecţia juridică a procurorilor a justificat întârzierea în continuarea anchetei prin volumul mare de lucru şi lipsa personalului. În plus, expertiza care avea drept scop stabilirea distanţei reale a focului de armă mortal nu a fost efectuată decât la trei ani după ce s-au petrecut faptele şi abia după 17 luni de la această expertiză un expert a verificat urmele suplimentare ale focului de armă.

În plus, Curtea ia în considerare constatările făcute de Tribunalul Bucureşti la 28 noiembrie 2012 potrivit cărora ancheta a avut mai multe deficienţe, în special lipsa probelor de natură să permită elucidarea circumstanţelor decesului fiului reclamantului. Din aceste elemente deduce că cea mai mare parte a elementelor de probă produse în speţă nu s-au dovedit a fi convingătoare şi că, dacă circumstanţele decesului lui Adrian Cobzaru ar putea fi clarificate, ar trebui să fie găsite noi probe de către parchet.

În ceea ce priveşte implicarea reclamantului în procedură, Curtea observă că, deşi art. 2 din Convenţie nu impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a răspunde oricărei cereri de măsuri de investigare care ar putea fi făcută de rudele victimei, acestea din urmă trebuie să fie implicate în procedură în măsura în care este necesar pentru a le proteja interesele legitime (Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 82,  Culegere 1998‑IV). În speţă, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi fost implicat în mod adecvat în cadrul actelor de anchetă, informat sau consultat cu privire la probele sau mărturiile propuse de autorităţi (v mutatis mutandis, Predică împotriva României, nr. 42344/07, § 71, 7 iunie 2011).

 Curtea observă că, la mai mult de 6 ani de la evenimente, ancheta efectuată de parchet cu privire la operaţiunea poliţienească efectuată de A.S. este încă pendinte. Curtea consideră că este vorba despre o perioadă de timp foarte lungă, ce riscă să complice colectarea de către autorităţile naţionale a probelor şi stabilirea faptelor (v, mutatis mutandis, Ismail Altun împotriva Turciei, nr. 22932/02, pct. 82, 21 septembrie 2010). În consecinţă, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern.

 Curtea concluzionează că procedurile efectuate în ceea ce priveşte operaţiunea poliţienească din 19 septembrie 2006 nu pot reprezenta o anchetă rapidă şi eficientă. Autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală care rezultă din art. 2 din Convenţie. În consecinţă, s-a produs o încălcare a acestei dispoziţii sub aspect procedural.[1]

În Hotărârea CEDO  din 6 mai 2003,  Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006,  Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, CEDO a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 §  3 din C.E.D.H. , atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

  Referindu-se la reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 – tot prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018-, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 916 alin. 1 din vechiul cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video puteau fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, potrivit prevederilor art. 911 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Administrarea unor astfel de mijloace de probă era plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, în temeiul dispozițiilor art. 221 și 228 din Codul de procedură penală din 1968, atât in personam, cât și in rem. În plus, textul stabilea în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, prin această a doua alternativă înțelegându-se evident și situațiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, în acord cu prevederile art. 20 din Codul penal din 1969 referitor la tentativă, iar nu în sfera unor simple acte de pregătire. În plus, măsurile de supraveghere tehnică nu puteau fi dispuse în mod discreționar de către procuror, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 911 din Codul de procedură penală din 1968, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu și dacă erau necesare în vederea stabilirii situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispuse în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică. În sfârșit, procurorul putea dispune, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activității de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului.

Sunt invocate argumentele avute în vedere cu ocazia pronunțării Deciziei  nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.  190 din 14 martie 2016. Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituțională, deoarece încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta să privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității.

  Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018,   s-a respins, ca neîntemeiată, critica de neconstituționalitate cu privire la sintagma “persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări” din cuprinsul dispozițiilor art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, statuând că sintagma “alte organe specializate ale statului” din dispozițiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016  s-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică. Sub imperiul vechiului cod de procedură penală – ca, de altfel, și sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal ( Decizia  nr. 140 din 27 martie 2018, ,   Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr.  338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, M. Of. nr.  570 din 29 iulie 2008, și Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, M. Of. nr.  262 din 22 aprilie 2009,  Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr.  352 din 23 aprilie 2018,  c nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr.  439 din 24 mai 2018, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr.  353 din 23 aprilie 2018, și Decizia nr. 155 din 27 martie 2018, M. Of. nr.  522 din 26 iunie 2018). Decizia  nr. 651 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968

EROARE JUDICIARĂ

Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.

Curtea a făcut trimitere la jurisprudența CEDO  dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care “relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de «eroare judiciară», instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era «incompletă și părtinitoare» nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011,  Cauza Giuran împotriva României, §§  32, 40)”.

În mai multe cauze, Curtea a subliniat, referindu-se la noțiunea de „eroare judiciară”, că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (v  Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 48, 24 mai 2007).

  Curtea reiterează, în continuare, concluzia în cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008). În acea cauză, hotărârea definitivă  favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat (§ 36 și urm.) că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Curtea a decis, de asemenea, că toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.

  Curtea acordă importanță specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greșelile din administrația justiției.

Procesul a fost redeschis cu scopul de a corecta o eroare judiciară fundamentală ce declanșa consecințe nefavorabile serioase pentru inculpat. Rămâne să se analizeze mai departe dacă garanțiile procedurale ale art. 6 din Convenție erau disponibile în procedura din fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul a avut ocazia să-și prezinte argumentele și să conteste argumentele prezentate de adversari în proces. În afară de acestea, reclamantul a participat la proces și a adus argumente orale. Curtea constată că nimic nu indică faptul că modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit și a evaluat probele a fost inechitabil sau arbitrar. Ca urmare, se poate concluziona doar că procedura recursului în anulare în cauză i-au pus la dispoziție reclamantului toate clauzele de protecție procedurale prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție.

În condițiile în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a păstrat echilibrul corect între interesele concurente dintre finalitate și justiție. Prin urmare, constată că casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, nu a dus la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.[2]

  Referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie  fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (v Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler împotriva Austriei, §§  36, 51, 53 și 55). În condițiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, “nu poate fi pusă în discuție existența unei hotărâri judecătorești vătămătoare”.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condițiile legii”. Dispozițiile legale criticate stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparație, și anume persoană care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.( Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, M. Of. nr.  929 din 16 noiembrie 2006).  Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ doar aceste situații nu are semnificația unei încălcări a dreptății ca valoare supremă în statul de drept și nici a unei limitări a accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 §  1 din C.E.D.H. , întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiții și limite.

  Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr.  843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este și jurisprudența CEDO  care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008,  Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părți, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, așadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. Decizia  nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, și ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968

PRINCIPIUL APLICABILITĂȚII GENERALE A LEGILOR

Faptul că în cuprinsul dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. pr. pen. nu se specifică, expres, care este “actul de inculpare prevăzut de lege” nu este de natură a conferi, în sine, acestui text un caracter neclar și impredictibil.

Nu poate fi reținută însă interpretarea avansată de autorul excepției, potrivit căreia ar exista un singur act de inculpare în legislația penală, respectiv ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, întrucât  există dispoziții care prevăd alte modalități, precum art. 360. Faptul că, potrivit noului Cod de procedură penală, nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mișcare acțiunea penală și prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanței, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mișcare acțiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat, nu este de natură să susțină teza interpretării restrictive a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală susținută de autorul excepției de neconstituționalitate.

Legea penală cuprinde norme exprese și clare referitoare la actele prin care se poate pune în mișcare acțiunea penală, astfel încât nu se poate susține că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) C. pr. pen. ar crea dificultăți de înțelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audiențe specializate, și anume autorităților competente să pună în mișcare acțiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalității punerii în mișcare a acțiunii penale. CEDO a reținut că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea acestora să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, §  35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei, §  109).

Art. 7 § 1 din Convenție consacră, la modul general, principiul legalității delictelor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).

   Noțiunea „drept“ („law“) folosită la art. 7 corespunde noțiunii „lege“ ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (v, în special, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996,  Culegere 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, § 51, 7 februarie 2002).

Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, § 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (  v, printre altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37). La fel se întâmplă și cu profesioniștii, obișnuiți să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea funcției lor. Astfel, ne putem aștepta din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35).

 Curtea a constatat deja că, tocmai în considerarea principiului generalității legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forța lucrurilor de formule mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și pentru a se putea adapta schimbărilor de situație. Interpretarea și aplicarea acestor texte depind de practică (  v, printre altele, Kokkinakis,   , § 40, și Cantoni,   , § 31).

Funcția de decizie încredințată instanțelor servește tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce privește interpretarea normelor, ținându-se cont de evoluția practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și rezonabil de previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, § 36).

Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în speță, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenței interpretative de care este însoțită, respecta această condiție la data faptelor (Cantoni, § 32).

În ceea ce privește interdicția de aplicare retroactivă a legii penale, Curtea observă că, în Decizia sa din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiție a avut grijă să precizeze în mod expres că a aplicat legea în vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproșa că ar fi procedat la aplicarea retroactivă a legii penale. Rămâne de analizat dacă interpretarea pe care a făcut-o intră în sfera analogiei.

În opinia Curții, chestiunea de față trimite la principiile generale de drept, dar în special la cele ale dreptului penal. Ca urmare firească a principiului legalității condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte.

Curtea este conștientă că corupția constituie o amenințare pentru supremația dreptului, pentru democrație și drepturile omului, că erodează principiul bunei administrări, al echității și al justiției sociale, denaturează concurența, frânează dezvoltarea economică și pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice și a fundamentelor morale ale societății. Avându-se în vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7 se aplică, la fel ca oricărei alte proceduri penale, și procedurilor penale referitoare la infracțiunile de corupție.

În speță, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte hotărâri ale instanțelor interne, fie de la Curtea Supremă de Justiție, fie de la instanțele de fond, care să stabilească faptul că, înainte de decizia dată în prezenta cauză, s-a statuat explicit că faptele de luare de mită ale angajaților societăților comerciale cu capital privat constituiau infracțiuni (v, mutatis mutandis, Pessino împotriva Franței, nr. 40.403/02, § 34, 10 octombrie 2006).

 Din interdicția de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puțin a unei interpretări jurisprudențiale accesibile și rezonabil previzibile, cerințele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate în privința unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudență prealabilă în ceea ce privește asimilarea faptelor de luare de mită ale angajaților unei bănci cu cele ale „funcționarilor“ și ale „altor salariați“ ai organizațiilor prevăzute la art. 145 din Codul penal rezultă, în speță, din faptul că Guvernul nu a furnizat precedente în acest sens. Faptul că doctrina interpretează în mod liber un text de lege nu se poate substitui existenței unei jurisprudențe. A judeca altfel ar însemna să nu respectăm obiectul și scopul acestei prevederi, care urmărește ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din doctrină care să consacre răspunderea penală a angajaților băncilor pentru fapte de luare de mită.

În consecință, chiar în calitate de profesioniști ce puteau să apeleze la sfaturile juriștilor, era dificil, dacă nu chiar imposibil pentru reclamanți, să prevadă revirimentul jurisprudenței Curții Supreme de Justiție și, așadar, să știe că în momentul în care le-au comis faptele lor puteau duce la o sancțiune penală (a contrario, Cantoni,  § 35, și Coëme și alții, § 150).

Instanța de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale .  Instanța de recurs nu a înțeles să caseze această parte a deciziei. Ea doar a constatat că reclamanții întruneau condițiile necesare pentru a fi recunoscuți drept autori ai infracțiunii, confirmând astfel interpretarea instanței de apel.

Înainte de adoptarea Legii nr. 65/1992, textele relevante din Codul penal nu prezentau băncile ca făcând parte dintre organizațiile prevăzute la art. 145 din Codul penal. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai răspunsul legiuitorului la schimbarea de regim politic și economic al statului pârât, așa cum a fost de altfel confirmat de Curtea Constituțională în Decizia sa din 15 iulie 1996, atunci când a analizat constituționalitatea acestei noi legi.

În definitiv și ținând cont în special de titlul însuși al art. 145 din Codul penal (care definește noțiunea „obștesc“) și de faptul că la intrarea în vigoare a Codului penal, și anume la 1 ianuarie 1969, nu existau decât organizații de stat sau obștești, Curtea este de părere că, în conformitate cu Codul penal în vigoare la data faptelor, nu puteau fi încadrate la fapte de corupție decât acțiunile persoanelor care exercitau funcții într-o organizație publică și nu într-o societate comercială privată.

În aceste condiții, Curtea apreciază că, în speță, a avut loc încălcarea art. 7 § 1 din Convenție.[3]

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995,  Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, §  36, Hotărârea din 24 mai 2007,  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008,  Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, §  141, Hotărârea din 21 octombrie 2013,  Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  92 și 93).Decizia  nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală


[1] Gheorghe Cobzaru împotriva României,  Hotărârea din 25 iunie 2015,  [Romanian translation] by the SCM Romania and IER 

[2] CEDO,  Cauza Giuran împotriva României,  21 iunie 2011, (Cererea nr. 24360/04),   www.csm1909.ro

[3] CEDO,  Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României,  hotărârea din 24 mai 2007,  definitivă la 24 august 2007.  § 48,  M,  Of. nr. 420 din 23 iunie 2010,  www.monitoruloficial.ro

JUDECĂTORUL ACȚIUNII ESTE ȘI JUDECĂTORUL EXCEPȚIEI

  Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluționării problemelor care privesc fondul cauzei penale și privesc existența unei cerințe esențiale din structura infracțiunii, cum ar fi situația premisă a unei infracțiuni ori un element esențial al conținutului infracțiunii.

Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiții de fapt sau de drept a căror existență este necesar a fi verificată pentru justa soluționare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluționate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale și de a căror rezolvare prealabilă depinde soluția în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internațional public, de drept constituțional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală; existența împrejurării că fapta privește atribuțiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracțiunii de abuz în serviciu; stabilirea calității de cetățean sau de persoană fără cetățenie, în cazul infracțiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deținea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care și l-a însușit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracțiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeași instituție de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Acestea sunt situații cu caracter excepțional, care apar pe parcursul soluționării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluționare a respectivelor cauze; astfel de situații pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiție de fapt sau de drept pentru soluționarea cauzei penale și dacă acestea sunt de competența organelor judiciare.

Alineatul (2) al art. 52 C. pr. pen. obligă instanța penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înțelesului sintagmei “regulilor și mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material și procedural din materia căreia îi aparține chestiunea prealabilă sau doar dreptul material și regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispozițiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se și în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziții contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C. pr. pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidența altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietății. Această teză este confirmată de jurisprudența Curții Constituționale, conform căreia dispozițiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr.  269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr.  155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr.  507 din 6 iulie 2016, §§  20-24, și Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr.  140 din 23 februarie 2017, §§  18-20). Același raționament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce privește administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparține diverselor ramuri de drept și, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluții juridice diferite referitoare la sarcina probei și la valoarea acestora etc.

  Diferențele dintre chestiunile prealabile și chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunță, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanța penală. Din această categorie fac parte excepția de neconstituționalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene și dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și situațiile în care instanțele civile sunt chemate să tranșeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluționare a chestiunilor prejudiciale, instanța penală poate avea doar obligații referitoare la suspendarea soluționării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C. pr. pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

  Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincția dintre chestiunile prealabile și chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situațiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, legislația în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale și care au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, “în cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.”

Se impune a se face distincție între dispozițiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. și cele ale art. 28 alin. (2) din același cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Astfel, în timp ce dispozițiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluționării cauzei penale, a căror stabilire de către instanța civilă poate produce efecte asupra soluționării de către instanța penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C. pr. pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluționată acțiunea civilă derivată în cadrul aceluiași proces penal în care se soluționează acțiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acțiunea civilă al titlului II – Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal al părții generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul și exercitarea acțiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente (art. 21), renunțarea la pretențiile civile (art. 22), tranzacția, medierea și recunoașterea pretențiilor civile (art. 23), exercitarea acțiunii civile de către sau față de succesori (art. 24), rezolvarea acțiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acțiunii civile (art. 26) și la cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă (art. 27).

  Cu privire la modalitatea în care instanțele penale au făcut aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen., de la intrarea acestuia în vigoare și până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudențiale, în privința interpretării și aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.. Astfel, o parte dintre instanțe acordă prioritate în aplicare dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanțe interpretează gramatical dispozițiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanțelor civile prin care sunt soluționate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen..

În ipoteza în care, până la data soluționării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluționate de către o altă instanță, regula aplicabilă este că instanța penală este ținută de soluția respectivei instanțe. În acest sens, dispozițiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, regulă de la care aceleași dispoziții legale prevăd excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii. Așadar, legiuitorul face distincția între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existența infracțiunii și chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existența infracțiunii.

  Noțiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  347 din 6 mai 2019, §  24, prin care s-a reținut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât și circumstanțele în care au avut loc acestea, precum și orice alte date de natură a servi la soluționarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existența infracțiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanțele penale pentru a putea pronunța soluțiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existența infracțiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C. pr. pen. nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menționate, generând însă confuzie în privința conținutului acesteia.

  În categoria chestiunilor prealabile care privesc existența infracțiunii se încadrează aspecte care privesc soluționarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conținutul constitutiv al infracțiunii, la existența unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. Pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuțiilor de serviciu ale autorului infracțiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soț, la situațiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achizițiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicțiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce țin de îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporțională cu numărul nedeterminat al domeniilor și al cazurilor concrete în care pot fi săvârșite infracțiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.

  Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie “împrejurări care privesc existența infracțiunii”. În acest sens, înțelesul sintagmei “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluționarea cauzei penale, condiții în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în fața instanței penale în privința chestiunilor prealabile și, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. să fie redundantă și să releve o tensiune infralegală. Înțelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiționează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. se referă fie la situația premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracțiunii sau, altfel spus, la elementele esențiale care alcătuiesc conținutul constitutiv al infracțiunii, prevăzute în dispoziția normei de incriminare. Situația premisă a infracțiunii constă în existența unor realități anterioare săvârșirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfășoară acțiunea ilicită (cum sunt existența stării de graviditate a victimei, în cazul infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existența unei nașteri recente, în cazul infracțiunii de pruncucidere, existența unui domiciliu, în cazul infracțiunii de violare a domiciliului, existența unei corespondențe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracțiunii de violare a secretului corespondenței). La rândul său, conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr.  322 din 4 mai 2017, totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv și subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală și a da naștere raportului penal de conflict.

  În aceste condiții în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., instanța penală este îndreptățită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existența aspectelor care condiționează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potențialei încălcări a principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanța penală și, drept urmare, problema încălcării principiului securității raporturilor juridice.

Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătorești, ca acte jurisdicționale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebește hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcția jurisdicțională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice și ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în fața instanței, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătorești definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicație a dispozițiilor art. 129 din Constituție.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiției. Prin urmare, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Așa fiind, instituția autorității de lucru judecat are o dublă valență: una materială (prezumție legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecății irevocabile) și una procesuală (excepție procesuală de fond, care împiedică desfășurarea unui nou proces cu privire la același drept), respectarea sa impunând a se da eficiență ambelor componente anterior menționate.

Articolul   art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că “hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată”, dispoziție care se completează cu alin. (2) al aceluiași articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorității de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”, și că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr.  607 din 11 august 2015, §  14, și Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr.  998 din 28 octombrie 2020, §  14).

Principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică europeană, precum și la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanțiale și imperioase. (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  185 din 11 martie 2016; CEDO  din 7 iulie 2009 și ,  respectiv,  24 iulie 2003, pronunțate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, §  99, și ,  respectiv,  Ryabykh împotriva Rusiei, §  52.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Brumărescu § 61), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

  În temeiul art. 322 § 4 din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă poate face obiectul unei revizuiri în cazul în care expertul care a participat la procedura respectivă a comis o infracțiune în legătură cu cauza.

  Aceasta admite împreună cu Guvernul că această cauză este diferită de Cauza Androne, din anumite puncte de vedere. Într-adevăr, cererea de revizuire fusese formulată, în speță, de vecinii reclamantei, părți în procedura soluționată prin Sentința din 28 octombrie 1996, spre deosebire de cealaltă cauză, în care procurorul general a fost cel care a solicitat redeschiderea procedurii. Pe de altă parte, în Cauza Androne cererea de revizuire fusese formulată tardiv, pe când în cauza de față instanța a respins excepția de tardivitate printr-o încheiere de ședință suficient de motivată .  Având în vedere că obligația de a interpreta dreptul intern le revine în primul rând instanțelor naționale, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a nu subscrie la argumentele lor în această privință.

Cu toate acestea, consecința juridică a admiterii cererii de revizuire a fost respingerea acțiunii în revendicare a reclamantei, iar aceasta la 5 ani de la data la care sentința respectivă rămăsese definitivă.

Admiterea cererii respective a fost motivată prin faptul că expertul ar fi comis infracțiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care acesta nu luase corect în calcul dimensiunile terenului .  Or, trebuie observat faptul că vecinii reclamantei aveau posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză .  și că dacă s- a introdus, desigur, apel împotriva Sentinței din 28 octombrie 1996, nu s-a formulat ulterior un recurs .

Trebuie constatat că motivele avansate în cadrul procedurii de revizuire și acceptate de judecătorie se refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești definitive (Sergey Petrov împotriva Rusiei, nr. 1.861/05, § 28, 10 mai 2007). Pe de altă parte, în opinia Curții, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (Pchenitchny împotriva Rusiei, nr. 30.422/03, § 26, 14 februarie 2008). Or, în speță, Decizia din 26 mai 1997 a tribunalului, ce confirma Sentința din 28 octombrie 1996 a judecătoriei, a rămas definitivă prin nerecurare de către vecinii reclamantei.

Revizuirea nu a constituit, în circumstanțele speciale ale cauzei de față, decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluționate în mod definitiv, și aceasta cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le aducă în discuție în cadrul acestei proceduri. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiași subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze (Riabykh, § 52). De altfel, judecătoria a reținut în Sentința sa din 21 septembrie 2005, confirmată în urma recursului reclamantei, că faptul că există divergențe între mai multe rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuși, să constate existența infracțiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experții respectivi .

Prin urmare, Curtea nu distinge în speță nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii (v, a contrario, Protsenko împotriva Rusiei, nr. 13.151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008; Podrugina și Yedinov împotriva Rusiei (dec.), nr. 39.654/07, 17 februarie 2009).

Prin urmare, aceasta apreciază că admiterea cererii de revizuire a încălcat principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1.[1].

  Respectarea principiului autorității de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securității raporturilor juridice, componentă a principiului securității juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenție. Acest principiu exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securității raporturilor juridice a apărut și s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanțelor internaționale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

Prin Hotărârea din 8 iulie 2019,  Cauza Mihalache împotriva României, §  22, CEDO a constatat existența a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o Decizia  este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigație amănunțită și trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Respectiva hotărâre principală a rămas, la data ultimelor informații la dispoziția Curții, neexecutată. În plus, Curtea observă că, în privința lipsei oricărei obligații a reclamantei de a acoperi prejudiciul atacat cauzat de a o presupusă evaziune fiscală, constatările decisive ale instanțelor interne au rămas cu totul inoperante în detrimentul acesteia; efectiv, hotărârea principală în ansamblu a fost lipsită de orice efect juridic ca urmare a poziției ferme a administrației fiscale cu privire la existența unei creanțe de plată a reclamantei, în pofida constatărilor parchetului și ale instanței care o absolviseră de orice răspundere în această privință .

Curtea reiterează că trebuie acordată o importanță specială principiului bunei guvernanțe, care cere ca autoritățile publice să acționeze în timp util, în mod corespunzător și cu consecvență maximă, atunci când miza este o chestiune în interesul general [v Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, § 120, CEDO 2000-I și Megadat.com S.R.L. împotriva Moldovei, nr. 21151/04, §  72, 8 aprilie 2008]. Cu toate acestea, Curtea observă că, în prezenta cauză, autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligațiile menționate, întrucât nu au dat efect deplin constatărilor instanțelor interne și nu au remediat astfel o eroare ce poate fi atribuită vămilor, așa cum sugerau instanțele interne în motivările lor .

Curtea nu poate vedea nicio justificare rezonabilă pentru faptul Tribunalului Suceava din 29 iunie 2016.

Nu se poate susține, în consecință, că reglementarea folosinței bunurilor în chestiune era legală, în sensul Convenției. Speța privește nerecunoașterea autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive pronunțate în procedura contencioasă. Nu se poate considera că un interes public depășind principiul fundamental al securității juridice și drepturile reclamantei justifica aducerea constantă în discuție a concluziilor instanței că aceasta nu mai avea datorii fiscale, și nici ingerința constantă, care rezulta de aici, în dreptul reclamantei de a se bucura de liniștita posesie.

Curtea concluzioneză că ingerința asupra „bunurilor” reclamantei nu respectă cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 (v.  mutatis mutandis, Chengelyan și alții împotriva Bulgariei, nr. 47405/07, §  50, 21 aprilie 2016).

Cu toate acestea, Curtea ia act și de faptele invocate de Guvern pentru a justifica că ingerința, în mod deosebit sechestrul, era necesară pentru a asigura plata impozitelor și că era proporțională în măsura în care reclamanta avea posibilitatea să o conteste .  Totuși, așa cum sa menționat deja, Guvernul nu a furnizat nicio justificare rezonabilă cu privire la motivul pentru care o hotărâre definitivă  favoarea reclamantei și care considera că sechestrul trebuia ridicat și că reclamanta nu avea datorii fiscale a rămas nepusă în aplicare .

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să respingă obiecția preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne depusă de Guvern și să concluzioneze că natura nerecunoașterii de către autoritățile statului a efectului de lucru judecat al hotărârii definitive din 29 iunie 2016 și a neimplementării concluziilor acesteia (prin executarea în totalitate a respectivei hotărâri principale, a avut ca rezultat o sarcină excesivă impusă reclamantei (v, mutatis mutandis, Polimerkonteyner, TOV împotriva Ucrainei, §  20, 24 noiembrie 2016).

În speță a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.[2]

Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014,  Cauza Lungu împotriva României, §  47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluționată și care făcuse obiectul unei hotărâri definitive și în absența oricărui motiv valabil, instanța națională a încălcat principiul securității raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul art. 6 §  1 din Convenție. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012,  Cauza Esertas împotriva Lituaniei, §  21, instanța de la Strasbourg a reținut că “principiul autorității de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeași hotărâre s-a reținut că “orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În același sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006,  Cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, §  69, CEDO a reținut încălcarea art. 6 §  1 din Convenție în situația în care “abordarea Curții Supreme de Casație în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua șansă de a obține o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanație a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte și i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp și putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripție achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată și a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016,  Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, §  116, aceeași instanță europeană a statuat că “principiul securității juridice este implicit în toate articolele din Convenție și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reținut prin aceeași hotărâre că “Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situațiilor juridice și de a promova încrederea publicului în justiție. Orice persistență a divergențelor de jurisprudență riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

Prezenta cauză se înscrie în contextul special al restituirii lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, desființate de regimul comunist. Curtea conștientizează faptul că problema restituirii acestor lăcașuri de cult se pune la o scară destul de mare și constituie o chestiune delicată din punct de vedere social. În această privință, Curtea reamintește că a hotărât anterior că, și într-un astfel de context, o excludere generală din competența instanțelor a litigiilor având ca obiect lăcașurile de cult este în sine contrară dreptului de acces la instanță, cu atât mai mult cu cât sistemul de soluționare a conflictelor prealabile, introdus prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu era reglementat suficient, iar controlul jurisdicțional asupra deciziei comisiei mixte nu era adecvat (Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor,   § 66-75).

  Articolul  3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare aduse prin Ordonanța nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, oferea reclamanților posibilitatea unei acțiuni în justiție în vederea stabilirii situației juridice a lăcașului de cult (v , a contrario, Tserkva Sela Sossoulivka împotriva Ucrainei, nr. 37878/02, § 51, 28 februarie 2008). De asemenea, art. 3 astfel modificat prevedea termenele de respectat și procedura de aplicat în fața comisiei mixte, astfel încât această etapă prealabilă nu a constituit un obstacol pentru sesizarea unei instanțe (v, a contrario, Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor,   § 71).

Reclamanții au recurs la acțiunea introdusă prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, și că au acționat în justiție Biserica Ortodoxă care deținea bunul, sesizând tribunalul cu o acțiune în revendicarea lăcașului de cult în litigiu. Astfel, reclamanții susțin că acel criteriu stabilit prin legea specială, conform căruia situația juridică a lăcașurilor de cult se va stabili ținând seama de „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, constituie o limitare a dreptului lor de acces la instanță pe motiv că face să prevaleze dorința pârâtei în cadrul acțiunii.

  Curtea reamintește că nu are sarcina de a aprecia în sine sistemul legislativ introdus de legiuitorul român pentru reglementarea situației juridice a lăcașurilor de cult care au aparținut bisericilor greco-catolice și au fost transferate în timpul regimului totalitar comunist în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Nu are nici sarcina de a soluționa problema ridicată de normele de drept aplicabile în general într-o acțiune în revendicare având ca obiect un lăcaș de cult. Curtea se va limita așadar, pe cât posibil, la examinarea problemelor concrete care i-au fost sesizate (Bellet împotriva Franței, 4 decembrie 1995, § 34, seria A nr. 333‑B). Deși nu are competența de a substitui aprecierea sa aprecierii autorităților naționale cu privire la aplicarea dreptului intern, are sarcina de a se pronunța în ultimă instanță asupra respectării cerințelor din Convenție. În acest scop, Curtea trebuie totuși să se axeze în speță pe criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” pentru a decide dacă aplicarea acestuia a adus atingere dreptului reclamanților de acces la instanță.

Instanțele interne nu și-au declinat competența de a judeca această cauză, ci au examinat-o pe fond înainte de a o declara vădit nefondată. Acestea au declarat că intenționează să aplice criteriul din legea specială recurgând la elemente de fapt concrete. Astfel, acestea au ținut seama de contextul istoric, de contribuțiile financiare ale diverselor părți la construirea bisericii și de modul în care a fost folosită clădirea.  Acestea au efectuat o examinare în timp a criteriului dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile și au luat în considerare aspecte istorice și sociale, nu doar aspectele statistice. Instanțele au examinat toate pretențiile reclamanților pe fond, punct cu punct, fără v  constrânse vreodată să-și decline competența de a răspunde acestora sau de a cerceta faptele relevante. Instanțele au pronunțat hotărâri atent motivate, iar argumentele reclamanților care erau importante pentru soluționarea cauzei au făcut obiectul unei examinări aprofundate. Curtea constată astfel că instanțele interne au avut, în prezenta cauză, plenitudine de jurisdicție pentru aplicarea și interpretarea legii interne, fără ca refuzul formulat de partea ortodoxă în procedura amiabilă să fie obligatoriu pentru acestea. În plus, controlul efectuat de acestea a fost suficient de amplu pentru a îndeplini cerințele de la art. 6 § 1 (v , mutatis mutandis, Potocka și alții împotriva Poloniei, nr. 33776/96, § 56-59, CEDO 2001‑X; și, a contrario, Terra Woningen B.V. împotriva Țărilor de Jos, 17 decembrie 1996, § 52,  Culegere 1996‑VI).

Efectivitatea dreptului de acces la instanță impune ca o persoană să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet,   § 36). Curtea constată că, în speță, reclamanții au beneficiat de o examinare aprofundată a acțiunii lor de către completul de judecată. Simplul fapt că ei consideră inechitabil criteriul prevăzut de legea specială, și anume „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, nu este suficient pentru ca dreptul lor de acces la instanță să devină ineficient.

 Reclamanții au avut posibilitatea de a-și exercita dreptul de acces la instanță. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Perioada ce trebuie luată în considerare pentru episcopia reclamantă a început la 23 mai 2001 și s-a încheiat la 15 iunie 2011. Durata a fost așadar de circa zece ani și trei săptămâni pentru trei grade de jurisdicție.

Referitor la perioada de luat în considerare pentru ceilalți doi reclamanți, Curtea constată că, deși aceștia sunt menționați în cererea introductivă de instanță, instanțele au hotărât în primul ciclu procedural că au fost sesizate doar de episcopia reclamantă, cu toate că au acceptat să examineze recursul declarat de parohia reclamantă .  Întrucât, în fața Curții, părțile nu au precizat dacă cei doi reclamanți aveau sau nu calitatea de a sta în justiție în primul ciclu procedural, este necesar să se ia în considerare ca dată de începere a procesului pentru acești reclamanți data la care cauza a fost repusă pe rolul tribunalului în 2006 și la care cauza a fost suplimentată de aceste părți. Aceste fapte sunt de altfel precizate în decizia curții de apel din 11 iunie 2010 .  Este incontestabil faptul că, pentru acești reclamanți, procesul s-a încheiat tot prin decizia definitivă din 15 iunie 2011 a Înaltei Curți. Procesul a durat așadar aproape cinci ani pentru trei grade de jurisdicție.

Pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, se ține seama de circumstanțele cauzei și, în baza criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză [v, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței (MC), nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000–VII].

În speță nu li se poate reproșa reclamanților nicio întârziere în cadrul procedurii. Judecata a fost suspendată de câteva ori pentru a le permite părților să încerce procedura amiabilă prevăzută de lege. De asemenea, este necesar să se constate că, în primii ani, instanțele naționale sesizate nu s-au considerat competente pentru soluționarea fondului cauzei .  Prin urmare, după ce cei trei reclamanți au devenit parte la procedură, a fost necesară continuarea procedurii în fața comisiei mixte, cu toate că instanțele fuseseră deja sesizate cu judecarea cauzei pe fond .  La acestea se adaugă faptul că o hotărâre a fost anulată pentru viciu de formă .  Prin urmare, prelungirea procesului este în esență imputabilă autorităților naționale.

Deși este adevărat că, pentru parohia reclamantă și protopopiatul reclamant procedura a durat mai puțin decât pentru episcopia reclamantă, Curtea nu poate să nu constate că parohia și protopopiatul au fost menționați în cererea introductivă de instanță (supra, § 19) și că parohia reclamantă a participat activ la desfășurarea procedurii .  La data la care cei doi reclamanți au intervenit în procedură ,   cauza se afla deja de cinci ani pe rolul instanțelor interne. Prin urmare, instanțele interne au avut nevoie de trei ani pentru a pronunța o primă decizie valabilă pe fondul cauzei și de aproximativ doi ani în plus pentru a pronunța o decizie definitivă.

După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de judecarea cauzei lor într-un termen rezonabil.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în această privință.

Așa cum Curtea a precizat constant, art. 14 din Convenție completează celelalte prevederi normative ale Convenției și protocoalelor la aceasta. Acest articol nu are o existență independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile și libertățile” pe care acestea le garantează. În mod cert, acesta poate fi luat în considerare chiar și fără să existe încălcarea cerințelor prevăzute de acestea și, în această măsură, are o sferă de aplicare autonomă, dar nu ar trebui să se aplice dacă situația de fapt din litigiu nu intră sub incidența a cel puțin uneia dintre aceste prevederi [v , printre multe altele, E.B. împotriva Franței (MC), § 47-48, 22 ianuarie 2008].

De asemenea, în conformitate cu jurisprudența consacrată a Curții, o discriminare constă în tratarea în mod diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații similare [D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007‑IV]. Totuși, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze grupurile într‑un mod diferit pentru a corecta „inegalitățile faptice” dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanțe, absența unui tratament diferențiat în vederea corectării unei inegalități este cea care poate, fără justificare obiectivă și rezonabilă, să atragă după sine încălcarea dispoziției în cauză [Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, § 44, CEDO 2000-IV; Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01, § 51, CEDO 2006‑VI]. Curtea a admis, de asemenea, că poate fi considerată discriminatorie o politică sau o măsură generală ce are efecte defavorabile disproporționate asupra unui grup de persoane, chiar dacă nu vizează în mod special acest grup [Hoogendijk împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005] și că o discriminare posibil contrară Convenției poate rezulta dintr-o situație de fapt (Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, § 76, CEDO 2006‑VIII).

O diferență de tratament este discriminatorie dacă îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit [Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC),   § 51].

În speță, reclamanții se consideră victime ale unei discriminări la exercitarea dreptului lor de acces la instanță, discriminare ce pare bazată pe aplicarea, de către instanțele interne, a criteriului dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin bunul respectiv, comunitate care este pârâta din acest proces. Ținând seama totodată de faptul că, în Lupeni, comunitatea ortodoxă care deține bunul reprezintă religia majoritară, reclamanții consideră că au suferit o discriminare ce pare bazată pe apartenența lor la o minoritate religioasă.

Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere al reclamanților intră sub incidența art. 14 din Convenție care, în circumstanțele cauzei, se aplică în coroborare cu art. 6 § 1 din Convenție.

Așa cum se prevede la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul în litigiu obligă comisiile mixte să ia în considerare „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”. Se observă că în textul de lege incriminat nu există nicio diferență de tratament bazată pe religie. Reclamanții susțin însă că discriminarea în litigiu ar fi rezultatul unei situații de fapt evidente, și anume că acele comunități care dețin bunuri revendicate sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă, care este religia majoritară a țării.

Lăcașul de cult în litigiu era deținut de Biserica Ortodoxă din Lupeni, care era pârâtă în proces. De altfel, se constată că, așa cum reiese din datele istorice prezentate de părți, la modul general, în cazurile în care trebuie aplicat Decretul-lege nr. 126/1990, lăcașurile de cult revendicate sunt deținute de entități aparținând Bisericii Ortodoxe, Biserica Greco-Catolică fiind în situația de a solicita restituirea lor (supra, § 9). În acest context, prevăzând „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” drept criteriu pentru stabilirea situației juridice a bunului în litigiu, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 ar putea fi interpretat ca și când ar crea o poziție privilegiată pentru pârâtă, în detrimentul reclamanților. Curtea a examinat art. 3, sus-menționat, în contextul art. 6 din Convenție (supra, § 81 și următoarele). Prin urmare, există o diferență de tratament între cele două comunități – Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă – care, în ceea ce privește pretențiile lor de proprietate asupra lăcașului de cult în litigiu, se află într-o situație similară.

Dacă o politică sau o măsură generală are efecte defavorabile disproporționate asupra unui grup de persoane, nu se exclude posibilitatea de a fi considerată discriminatorie chiar dacă nu vizează în mod special acest grup (Zarb Adami, § 80). De altfel, Curtea reamintește că statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații similare în alte privințe justifică diferențe de tratament (Stec și alții, §. 51). De regulă, statul dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește măsurile economice ori sociale de ordin general. Datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine poziționate decât o instanță internațională pentru a stabili ceea ce reprezintă utilitate publică în materie economică sau socială, iar Curtea respectă în principiu modul în care statul concepe imperativele de utilitate publică cu excepția cazului în care raționamentul lui se dovedește a fi „în mod vădit lipsit de o bază rezonabilă” (Stec și alții§52).

Guvernul susține că criteriul în litigiu a fost conceput pentru a ține seama de istoricul cauzei și de natura religioasă a bunului în litigiu. Din afirmațiile Guvernului reiese că, prin această legislație, statul urmărea să le protejeze celor care au fost obligați, în timpul regimului totalitar comunist, să renunțe la religia greco-catolică libertatea de a-și manifesta voința privind religia dorită, păstrând totodată posibilitatea folosirii lăcașului de cult pe care l-au construit.

Aplicând criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, instanțele române nu s-au limitat la constatarea refuzului pârâtei de a restitui biserica, ci au făcut o examinare echilibrată a intereselor în litigiu. Astfel, instanțele au luat în considerare o serie de elemente faptice concrete referitoare la circumstanțele în care biserica a fost construită și folosită în decursul anilor, la interzicerea cultului greco-catolic și obligația impusă credincioșilor în acea perioadă de a „trece” la cultul ortodox, precum și la alegerea făcută de acești credincioși ulterior reînființării cultului greco-catolic. După o examinare aprofundată a situației în fapt, instanțele interne au pronunțat decizii detaliate și motivate, al căror raționament respecta linia constantă din jurisprudența Curții Constituționale (supra, § 29–31 și 34).

În plus, sesizată asupra unei excepții de neconstituționalitate a criteriului în litigiu, Curtea Constituțională a prezentat motivele legate de necesitatea protejării libertății cultelor și a libertății celorlalți, integrându-le totodată în contextul istoric al cauzei. În acest sens, Curtea reamintește că, în repetate rânduri, a avut ocazia de a sublinia rolul statului în calitate de organizator neutru și imparțial al practicării religiilor, cultelor și credințelor, și de a preciza că acest rol contribuie la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase și a toleranței într-o societate democratică, în special între grupări opuse [v , printre altele, mutatis mutandis, Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României (MC), nr. 2330/09, § 165, CEDO 2013 (fragmente)]. Respectarea autonomiei comunităților religioase recunoscute de stat s-a manifestat, în speță, prin afirmarea de către stat a dreptului acestor comunități de a decide, ele însele, cu privire la dreptul de proprietate asupra lăcașurilor de cult.

În cele din urmă, Curtea constată că argumentele reclamanților întemeiate pe divergența de jurisprudență se referă la un aspect legat de respectarea principiului securității juridice și că le-a examinat deja din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că nu se impune o nouă examinare din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, Curtea consideră că, ținând seama de obiectivul urmărit și de justificările rezonabile ale acestuia, adoptarea de către legiuitorul național a criteriului în litigiu nu a fost contrară art. 14 din Convenție. Prin urmare, în speță, nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție.[3]

Cu privire la același principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 și 31 mai 2012, pronunțate în cauzele Gok și alții împotriva Turciei, §§  57-62, și Esertas împotriva Lituaniei, §§  23-32, CEDO a reținut că, fie și în absența casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluției adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenție, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanță și să încalce principiul securității juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999,  Cauza Brumărescu împotriva României, §  61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 §  1 din Convenție, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reținut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Curtea Constituțională a plasat principiul securității raporturilor juridice în rândul exigențelor statului de drept, raportând, așadar, principiul analizat la dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr.  347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr.  116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr.  404 din 18 iunie 2012, și Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr.  454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituțională a statuat că, deși nu este în mod expres consacrat în Constituție, principiul securității raporturilor juridice se deduce din prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic și social, și că existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituție. În același sens, este și jurisprudența CEDO , conform căreia principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H.  și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, pronunțate în cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, §  47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, §  56, și Remuszko împotriva Poloniei, §  92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012,   Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr.  674 din 1 noiembrie 2013, și Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr.  790 din 30 octombrie 2014, instanța de contencios constituțional a reținut că situațiile de incoerență și instabilitate legislativă sunt contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ (  Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr.  503 din 12 iunie 2020, §  78, și Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr.  883 din 1 noiembrie 2019, §  59 ) . S-a reținut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații ce respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare. De asemenea, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr.  853 din 2 decembrie 2011, și Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr.  587 din 6 august 2014, §  38, instanța de contencios constituțional a reținut că “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat”. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016). Principiul securității juridice reprezintă un concept ce definește un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale ( Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr.  97 din 7 februarie 2019, și Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr.  836 din 1 octombrie 2018, §  68 ).

Articolul   52 C. pr. pen. creează o legătură între deciziile pronunțate de instanțele civile (în sens larg) și cele pronunțate de instanțele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanță pentru soluționarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești în materie penală și cele pronunțate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competența instanței penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare, precum și regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepția lipsei autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe în fața instanței penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existența infracțiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepții a fost acela de a conferi instanței penale plenitudinea jurisdicției asupra aspectelor care privesc existența infracțiunii și, totodată, de a garanta și prin această dispoziție legală celeritatea soluționării cauzelor penale.   Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiție a noțiunii de “împrejurări care privesc existența infracțiunii” și nici criterii care să permită distincția între împrejurările care privesc existența infracțiunii și restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înțelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziției procesual penale analizate. Astfel, în funcție de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C. pr. pen., expresia anterior menționată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracțiunii.

Norma procesual penală analizată determină prezența în practica instanțelor penale a mai multor variante de soluții, substanțial diferite, în privința recunoașterii autorității de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în fața organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluții variază, de la aplicarea directă de către instanțele penale a principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenței CEDO  în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituție – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudența instanțelor internaționale – până la soluția procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanța penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

Această din urmă soluție presupune, per se, încălcarea de către instanțele penale a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către instanțele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existența infracțiunii, cu consecința încălcării principiului securității raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigențele ce rezultă din soluțiile de principiu pronunțate de CEDO, exigențe însușite de instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, sintagma “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.  dă posibilitatea instanței penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluționate, în mod definitiv, de către alte instanțe și, astfel, să se transforme într-o instanță de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanțe referitoare la aspecte care privesc existența infracțiunii. Pe această cale, instanța penală poate pronunța soluții opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorității de lucru judecat, care constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenție.

Întrucât încălcarea principiului autorității de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătorești definitive, aceasta contravine și prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

Nerespectarea de către instanțele penale a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești ale instanțelor civile (lato senso) încalcă principiul securității juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituție.

  Reglementarea unei excepții de la principiul autorității de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe substanțiale și convingătoare (v Hotărârea CEDO  din 24 iulie 2003,  Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, §  52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ și nevoia de a asigura eficiența sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO  din 20 iulie 2004,  Cauza Nikitin împotriva Rusiei, §  57). Însă, cu referire la noțiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era “incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO  din 24 mai 2007,  Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).

Nu există niciun argument obiectiv și rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanța penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile și care au fost soluționate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanță competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existența infracțiunii. Totodată, noțiunea de infracțiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleași elemente. Prin urmare, teza întâi și teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.  devin antagonice. Această concluzie se impune și pentru faptul că mijloacele de soluționare a chestiunilor prealabile puse la dispoziția instanței penale sunt identice cu cele oferite, prin legislația în vigoare, instanței civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C. pr. pen. , potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanța penală se face conform regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune. Prin urmare, instanța penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluții definitive pronunțate de o altă instanță cu privire la o chestiune prealabilă, legislația procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanțe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunțarea unor soluții diferite și, cu atât mai puțin, argumente care să justifice prevalența soluției pronunțate de către instanța penală în privința chestiunilor prealabile asupra celei pronunțate de instanța civilă (lato senso).

Sintagma “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.  contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, prevederilor art. 6 din Convenție, precum și dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. , aceasta contravine normei constituționale de la art. 1 alin. (5) și sub aspectul nerespectării exigențelor referitoare la calitatea legii (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr.  839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr.  49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr.  761 din 15 noiembrie 2010, și Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr.  363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudența CEDO . În materia clarității și previzibilității unui text de lege, CEDO s-a pronunțat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000,  Cauza Rotaru împotriva României, §  55).

Curtea trebuie să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea și funcționarea S.R.I., invocată de altfel și de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menționată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze și să folosească informații care vizează securitatea națională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanța pentru securitatea națională a datelor deținute despre reclamant. Cu toate acestea, reamintește că în primul rând autoritățile naționale și mai ales instanțele sunt chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveției  § 59) și constata că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel București a confirmat legalitatea deținerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranță. Arhivarea unor date cu privire la viața privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.

Curtea apreciază că și cerința accesibilității legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost M.Of.nr. 33 din 3 martie 1992.

În ceea ce privește cerința previzibilității legii, Curtea reamintește că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita. Curtea a subliniat importanța acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveției  , § 56):

Curtea reamintește că sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea «legii»; prin aceasta expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (…). Înseamnă – și aceasta reiese din obiectul și din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de § 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate își exercită în secret atribuțiile (…).

Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, «legea» contravine principiului preeminenței dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar și modalitățile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei protecție adecvată împotriva arbitrarului.

Pentru a se determina „calitatea” dispozițiilor legale invocate în cauza, trebuie analizat în ce măsura dreptul intern stabilește cu suficientă precizie condițiile în care S.R.I. poate să arhiveze și să folosească informații referitoare la viața privată a reclamantului.

Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate și arhivate în dosare secrete informații vizând siguranța națională.

Totuși nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competențe. Astfel, dreptul intern nu definește genul de informație ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea și arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri și nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabilește limite cu privire la vechimea informațiilor deținute și la durata păstrării lor.

Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare și folosire arhivele care au aparținut fostelor organe de informații care au avut competențe pe teritoriul României și permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.

Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziție explicită și detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată și modul în care pot fi utilizate informațiile astfel obținute.

Curtea observă, de asemenea, că, deși art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuternicește autoritățile competențe să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii și contracarării amenințărilor la siguranța națională, motivul unor astfel de ingerințe nu este suficient de precis definit.

Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă exista garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranța națională, motivat de ideea apărării democrației, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei §§49-50).

Pentru a fi compatibil cu exigențele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conțină garanții stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăți democratice, în special principiul preeminenței dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenției. Aceasta înseamnă că orice ingerință a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puțin și în ultimă instanța – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanții de independență, imparțialitate și procedura (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei § 55).

În cauza de față Curtea reține că sistemul românesc de strângere și de arhivare a informațiilor nu furnizează astfel de garanții, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.

Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele și modalitățile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităților.

Prin urmare, deținerea și folosirea de către S.R.I. a unor informații privind viața privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Aceasta încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse și dacă acestea erau „necesare într-o societate democratică”.

În consecință, a existat o încălcare a art. 8.[4]

Totodată, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999,  Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, §  34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007,  Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, CEDO a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (v și Hotărârea din 28 martie 1990,  Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, §  68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Totodată, s-a reținut prin aceeași jurisprudență că, având în vedere principiul generalității legilor, conținutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996,  Cauza Cantoni împotriva Franței, §  31).

Prin raportare la standardele de calitate a legii, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, sfera incidenței acesteia neputând fi determinată, în mod corect și uniform, de către instanțele de judecată, cu prilejul soluționării cauzelor penale, și, cu atât mai puțin, de ceilalți destinatari ai legii, chiar și în condițiile în care aceștia ar beneficia de consultanță de specialitate.

    Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§  16-28, Curtea a reținut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituție, al cărui conținut și ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.(v și Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr.  168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr.  764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr.  455 din 31 mai 2018,)

Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei.

  În ceea ce privește obiectul măsurilor asigurătorii, acesta este delimitat de dispozițiile art. 249 alin. (8) C. pr. pen. , printr-o normă de trimitere la legea civilă.

Dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

  Cu privire la condiția necesității dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, așadar, și a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C. pr. pen. , dar și situațiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.

Dispozițiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor bănești, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) și (8) C. pr. pen. , cât și în ceea ce privește urmărirea silită a creanțelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 C. pr. pen. Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existență ale suspectului/inculpatului.

 Având în vedere   finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora și interesele protejate prin dispozițiile art. 249 C. pr. pen. , Curtea nu a putut reține susținerea autorului excepției, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existența unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârșire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-și efectele până la momentul pronunțării hotărârii definitive, când instanța decide situația juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficiență – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului și restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a prejudiciului și a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere inițial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

Etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam și că, de altfel, în cazul infracțiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracțiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activității infracționale și a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum și pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaște că provin din infracțiune.

Dispozițiile art. 249 alin. (1) C. pr. pen.  nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituție, întrucât, deși reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziției juridice și materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor și este proporțională cu scopul propus (în același sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017,   §  26). Prevederile legale criticate sunt în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 53.

  Dispozițiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, M. Of. nr.  636 din 18 august 2016, și Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, M. Of. nr.  909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, §§ 15-26).  Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C. pr. pen. , măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr.  868 din 20 noiembrie 2015, §  14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015,   §  15).

Dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) C. pr. pen.  instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege; și la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, M. Of. nr.  219 din 18 mai 2000.

Reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

  Norma juridică, a cărei neconstituționalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Așa fiind, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

  Indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.( Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, §  30)

 Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr.  248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (8) din Constituție și nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Persoanele care săvârșesc infracțiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 și cele care săvârșesc alte categorii de infracțiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situații juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reținută existența unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Așa fiind, nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenție.

  Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate sunt valabile, în mod corespunzător, și în privința prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002. Decizia  nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului


[1] CEDO,  cauzele Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 7 iulie 2009,  definitivă la 7 octombrie 2009,   M. Of. nr. 179 din 14 martie 2011,  (www.monitoruloficial.ro).

[2] Mihalache  v. România [MC] – 54012/10,  Hotărârea din 8.7.2019 [MC]

[3] CEDO,  Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României,  hotărârea din 19 mai 2015,  (cererea nr. 76943/11),  (www.ier.ro

[4] CEDO,  Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 ,  M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001

PROPRIETATE. ILEGALITATEA CONFISCĂRII  DE CĂTRE STAT  
 
 Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu[1] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți.  În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27),  mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace. 
Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013[2],  că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată faptul că Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist[3].  

  Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României  o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală[4],  după atât de mult timp de la căderea comunismului.

   Curtea reiterează că, în cazul lui Preda și alții, a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza  a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1[5].  Legea nr. 165/2013  nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță[6],  ceea  ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[7].
În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001[8] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan[9].

În împrejurările speței, Curtea consideră că restituirea proprietăților în litigiu ar pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care ar fi existat dacă nu ar fi fost încălcată Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (§38 ).

  În absența unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor[10] .

  În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori[11].

  Având în vedere informațiile pe care le deține cu privire la prețurile imobiliare de pe piața locală, inclusiv documentele prezentate de părți, precum și jurisprudența constantă în cauzele similare[12], Curtea consideră rezonabilă și echitabilă, în conformitate cu articolul 41, să acorde reclamanților sumele indicate (în tabelul anexat) cu privire la prejudiciul material.[13]

 Deși autoritățile române afirmau că Legea nr.165 din 2013 introduce termene stricte și realiste pentru toate etapele administrative, acestea „au lăsat să treacă toate termenele reglementate fără să-și îndeplinească obligațiile” Această hotărâre „reprezintă încă o dovadă că statul român nu înțelege să își respecte obligațiile rezultate din tratatele internaționale la care este parte .  Instituțiile care reprezintă statul în materia restituirii proprietăților sau acordării de despăgubiri fac orice este posibil pentru a întârzia momentul plății despăgubirilor sau a diminua cât mai mult cuantumul acestora“, arată Asociația pentru Proprietate Privată într-un comunicat[14].

            Cum s-a ajuns aici? Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într‑o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție[15]. O problemă majoră a fost redistribuirea „avuției naționale” şi acumularea tâlhărească a acesteia. În loc de restabilirea dreptului de proprietate s-a produs o redistribuire a avuției naționale[16].

Una dintre principalele cauze ale prezenței şi perpetuării corupției ( și în justiție) este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistrații fiind confruntați cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conținând dispoziții confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluții contro­versate, criticabile.

Această situație  a determinat, în cele din urmă, şi condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale[17].

Situația,  departe de a înceta,  se perpetuează. Un simplu exemplu: problema proprietății bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică de rit bizantin, biserică națională. Este  biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform canonului 151-154 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. Prin decizia nr. 581/1999[18] Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare formulat de Procurorul General al României contra deciziei civile 833/1996 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat.

În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie 2014[19].

SUSPICIUNE REZONABILĂ

Potrivit dispozițiilor art. 55 și 56 coroborate cu cele ale art. 29 C. pr. pen., procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce și de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuțiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Așa fiind, dispozițiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligația procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală și obligația acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală.( Decizia nr. 884 din 15 decembrie 2020, M. Of. nr.  147 din 12 februarie 2021)

Dispozițiile art. 56 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) și c) C. pr. pen., iar art. 56 alin. (3) din același cod prevede situațiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracțiunile pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel; infracțiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 și art. 289-294 din Codul penal; infracțiunile săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracțiunile pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție, precum și alte infracțiuni prevăzute de lege.

În aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) lit. a) C. pr. pen., legiuitorul a reglementat, în mod expres, cazurile în care procurorul este obligat să efectueze urmărirea penală, în mod direct și nemijlocit, prin realizarea actelor necesare în vederea soluționării acestei etape procesuale. Din interpretarea per a contrario a prevederilor legale ce reglementează aceste ipoteze rezultă că, în toate celelalte situații, actele de urmărire penală sunt efectuate de către poliția judiciară și de către organele de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De altfel, referitor la ipoteza obligativității efectuării urmăririi penale de către procuror, dispozițiile art. 324 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesual penale înțelegându-se că delegarea poate privi efectuarea anumitor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale. Totodată, art. 324 alin. (2) C. pr. pen. prevede dreptul procurorului de a prelua, în vederea efectuării nemijlocite a urmăririi penale, orice cauză în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia.

  Infracțiunile enumerate la art. 56 alin. (3) C. pr. pen. prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanța valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecințele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) C. pr. pen., în considerarea calificării și a competenței sale sporite, în raport cu competența celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) C. pr. pen.. De altfel, Constituția nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluție legislativă constituind opțiunea legiuitorului justificată de rezonanța socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracțiunile în privința cărora se aplică. Această soluție legislativă reprezintă o garanție suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituționale invocate în susținerea excepției. Totodată, dispoziția legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție.

Dispozițiile art. 131 alin. (3) din Constituție prevăd că parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată și că acestea conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, “în condițiile legii”. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfășurării activității de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziții constituționale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfășurarea urmăririi penale, precum și dispozițiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție.

Dispozițiile art. 56 alin. (3) C. pr. pen. au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituționale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleași motive, nu a putut fi reținută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept.

  De asemenea, referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 56 alin. (3) C. pr. pen., a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, textul criticat reglementează cu claritate, precizie și previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.

Autorii excepției susțin, în esență, că dispozițiile art. 61 C. pr. pen. sunt neconstituționale deoarece prevăd doar cerința “suspiciunii rezonabile” a organelor de constatare, fără a o condiționa de existența unor date sau informații care să justifice o asemenea suspiciune. Această sintagmă creează posibilitatea ca aprecierea pur subiectivă a organelor de constatare să conducă la declanșarea unui proces penal.

Potrivit art. 61 alin. (1) C. pr. pen., ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. Astfel, dispozițiile art. 61 C. pr. pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligația de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr.  236 din 23 martie 2020, §§  18 și 27).   Obligația instituită în sarcina acestor organe reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligației de a încunoștința organele judiciare competente atunci când se constată săvârșirea unor infracțiuni, obligație ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Spre exemplu, art. 291 C. pr. pen. reglementează obligația oricărei persoane cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și a oricărei persoane cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală și de a lua măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară.

  Referitor la susținerea potrivit căreia textul criticat este neconstituțional deoarece prevede doar cerința existenței “suspiciunii rezonabile” cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru ca organele de constatare să sesizeze organele de urmărire penală, Instanța de contencios constituțional a constatat posibilitatea existenței unui nivel de probațiune diferit în funcție de etapa procesuală în cauză.  Din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă, și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție.( Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr.  780 din 3 octombrie 2017, §  29)

Dobândirea calității de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârșit o anumită infracțiune. Calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat ( Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr.  515 din 4 iulie 2017, §  28)

  Având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăției inculpatului, în condițiile aplicării prezumției de nevinovăție, sintagma “există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni“, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat, nu are în vedere niciuna dintre etapele procesului penal anterior menționate, ci se referă la analiza pe care organele prevăzute de textul de lege criticat trebuie să o realizeze raportat la împrejurările pe care le constată, potrivit art. 61 C. pr. pen..

Termenul “suspiciune rezonabilă” reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reținut că prin “suspiciune rezonabilă” trebuie înțeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). Instanța europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din C.E.D.H. . Prin existența unei suspiciuni rezonabile se înțelege existența unor date sau informații de natură să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune (Hotărârea din 30 august 1990,  Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, §  32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, fiind atribuția judecătorului speței stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Nu se poate pune în discuție o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credință, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004,  Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, §  53).( prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr.  857 din 27 octombrie 2016, §§  18 și 19)

  Atât destinatarii legii procesual penale, cât și organele chemate să o aplice pot determina sensul noțiunii de “suspiciune rezonabilă”, sintagmă al cărei conținut concret va fi stabilit, conform celor reținute de CEDO și de Curtea Constituțională, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplinește cerințele de claritate, precizie și previzibilitate specifice standardului calității legii, impus de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. O lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de C.E.D.H.  numai dacă este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita (v, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr.  629 din 17 august 2016, §§  17 și 18).

Din analiza dispozițiilor art. 61 alin. (1) C. pr. pen. rezultă că obligația organelor prevăzute de acest text de lege de a sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este corelativă competențelor și naturii atribuțiilor pe care acestea le au potrivit legislației aplicabile. În acest sens, legiuitorul utilizează expresiile “infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii”, “infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor” și “infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege”.

În anumite cazuri este imposibil ca organele prevăzute de dispozițiile art. 61 din Codul de procedură penală să aibă cunoștință despre săvârșirea anumitor infracțiuni, spre exemplu, săvârșirea de infracțiuni în spații private sau săvârșirea de infracțiuni pe nave și aeronave.

  Reglementarea unei obligații generale în sarcina organelor prevăzute de art. 61 C. pr. pen. de a sesiza organul de urmărire penală, în toate cazurile, se transformă într-o sarcină imposibil de realizat. O atare limitare ar însemna, în realitate, pe de o parte, imposibilitatea acestor organe de a-și îndeplini obligațiile prevăzute de dispozițiile procesual penale, iar, pe de altă parte, crearea unui impediment în ceea ce privește tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni. Decizia  nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală

  IMPARȚIALITATEA MAGISTRATULUI,  GARANȚIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influența caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reținut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relație cu instituția recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparțialității judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr.  743 din 23 septembrie 2016).

 . Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituție, “justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ținându-se seama totodată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege“. Principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre. De altfel, instanța de contencios constituțional a subliniat în jurisprudența sa că neutralitatea este de esența justiției (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr.  1049 din 12 noiembrie 2004).

Potrivit cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele CEDO : Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven și de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei),  imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. De asemenea, imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr.  533 din 17 iulie 2014, și Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr.  913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009,  Cauza Olujic împotriva Croației, §  57 și următoarele, și Hotărârea din 11 iulie 2013,  Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, §  114). Potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe, imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982,  Cauza Piersack împotriva Belgiei, §  30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003,  Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, §  69). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013,  Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, §  113, și Hotărârea din 15 octombrie 2009,  Cauza Micallef împotriva Maltei, §  98).

Prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor și atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare“, astfel cum susține autorul excepției, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autoritățile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparțialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere “aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO.

  Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenței cazurilor de incompatibilitate a judecătorului și cu privire la persoanele care determină constituirea instanței, o parte dintre dispozițiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, și procurorului, magistratului-asistent și grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) și ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) C. pr. pen.. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată.

Se susține că art. 65 C. pr. pen. diferențiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părțile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanței penale și, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată și faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Așa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumție de imparțialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situația în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  82 din 5 februarie 2020).

Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanție a imparțialității acestuia, de natură a fi aplicată în orice situație, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparțialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situațiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abține sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părți sau de către subiecții procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumție de imparțialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abținere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecății, stabilește în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abținere sau care este recuzat se mențin.  Decizia  nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală


[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,  Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others V. Romania,  (Application no. 19788/03 and 18 others,  Judgment,  26 February 2019

[2] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin  Decretul nr. 479/2013

[3] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei ,  Troisième Section,  (Requête no15204/02),  ARRÊT,  17 janvier 2008,  définitif 17/04/2008

[4] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009,   As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu).

[5] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion,  §§ 103, 104

[6] v Affaire Preda et autres c Roumanie, (Requêtes nos 9584/0233514/0238052/02…)  Arrêt 29 avril 2014, définitif, 29/07/2014, § 146-150. La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir, parmi d’autres, Străin et autres c Roumanie, no 57001/00, §§ 39, 43 et 59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c Roumanie, no 4596/03, §§ 32‑35, 16 février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître, avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no 28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et 38, Davidescu c. Roumanie, n2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no 17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, n35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution, que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole no 1.   En l’espèce, eu égard au constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime que ces derniers disposaient d’un « bien ».   La Cour réaffirme qu’une telle privation, résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres, précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt c. Roumanie, no 6111/04, § 24, 13 novembre 2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées.  Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes 124 et 130 ci-dessus).  Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V și , Fourth Section,  Case of Dickmann and Gion c Romania,(Applications nos. 10346/03 and 10893/04),  Judgment, 24 October 2017,   final,  24/01/2018,   §§ 100-102. Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr. 165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă) că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001  Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții, a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente pentru diferitele tipuri de circumstanțe, (§§ 134-140), subliniind în același timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (a se vedea Hotărârea Preda și alții, §124).

[7] v Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c  României,   (Cererea nr. 57.001/00),  Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și 38: Guvernul consideră că reclamanții nu dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă cauzele Malhous c  Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c  României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Curtea observă că reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

[8] Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată, M. Of. 798 din   de 2 septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma “măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România”  Orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă;
(cf Legea nr. 165/2013).

[9] v Hotărârea Strain și alții,   §§ 54-56, În speță, Curtea notează că nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 .  Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire. Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și  Preda și alții,   §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion,  §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect.

[10] v Preda și alții, § 163 164. În cazul în care statul pârât nu efectuează o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare de bani, valoarea actuală a proprietății (a se vedea și Katz, §§ 41-42).

[11] v Secțiunea a doua,  Cauza Buzatu c României,  (Cererea nr.34642/97),  Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și anexa la hotărârea  Ana Ionescu and Others c Romania, 26 februarie 2019

[12] v Hotărârea Maria Atanasiu și alții, § 253: Ținând cont de ineficiența sistemului actual de restituire și având în vedere în special vârsta reclamantelor și faptul că acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouă ani, Curtea, fără a specula asupra evoluției pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să le aloce părților interesate o sumă ce ar constitui o soluționare definitivă și completă a cauzelor de față. V și Preda și alții, § 164, și Dickmann și Gion,   §§ 113-18)

[13]  Curtea Europeană a Drepturilor Omului ,  Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others c Romania,  (Application no. 19788/03 and 18 others,  Judgment,  26 February 2019,

[14]  Valentin Bolocan ,  CEDO condamnă statul român  să plătească 2.700.000 euro pentru nerespectarea dreptului de proprietate, https://m.adevarul.ro/news/eveniment/cedo-condamna-statul-roman–plateasca-2700000-euro-nerespectarea-dreptului-proprietate, 26 februarie 2019  

[15] „Anevoioasă şi nesfârșită tranziție” – L. Boia, De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 90 sqq. Spațiul în care se întinde, triumfătoare, mahalaua (p. 95).

[16] Theophyle/Politeia, „Libertate nu am avut, nici piață liberă şi nici o clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă funcțională” (www.fpromania nr. 30/2012). D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea 
şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000
, ed. a III-a, pp. 169 sqq

[17] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.

[18] Publicată în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Series Iurisprudentia, nr.1/2001, pp.145 sqq. Disputa patrimonială dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română, Wikipedia, enciclopedia liberă,  accesat la 8 martie 2019

[19] Ce spun SUA despre libertatea religioasă în România, „Gândul”, 29 iulie 2014

REPARTIZAREA CAUZELOR ÎN MOD ALEATORIU

Dispozițiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. sunt criticate, în esență, pentru pretinsa imprecizie în redactare/redactarea eliptică, de natură a permite eludarea legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată), în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Această pretinsă neclaritate a generat apariția unei alte reguli de repartizare a soluționării cererilor de abținere și de recuzare, prevăzută într-un act administrativ, și anume Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, având ca emitent Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, încălcându-se astfel dispozițiile constituționale invocate.

  “Abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține.” (cu referire la art. 50 alin. 1 C. pr. civ. ). S-a susținut că normele criticate încalcă aceleași dispoziții constituționale întrucât, “printr-o formulare eliptică și imprecisă, creează posibilitatea eludării legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată) în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Textul criticat din Codul de procedură civilă reglementează procedura de judecată a cererilor de abținere și recuzare, prevăzând că acestea «se soluționează de un alt complet al instanței respective» fără să menționeze expres că respectivele cereri se repartizează aleatoriu unui alt complet, iar, din această perspectivă, neimpunând obligativitatea repartizării aleatorii, legiuitorul a lăsat loc arbitrariului, textul criticat fiind, astfel, deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederi similare din Codul de procedură civilă“.

  Respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, Curtea a invocat decizii pronunțate, arătând că ” recuzarea nu constituie o acțiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății. Reglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, este atributul exclusiv al legiuitorului. Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenția legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiție, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ținându-se seama și de interesele legitime ale celorlalte părți, nu numai de cele ale părții care a formulat cererea de recuzare” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, M. Of. nr.  670 din 12 august 2019, §  21).

  Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituție, “așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale (v , spre exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr.  216 din 23 martie 2016), făcând referire la jurisprudența CEDO , semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt și prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora «Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toți membrii completului se vor soluționa de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluționate de completul din materia și după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanței» (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019,   §  24).

 Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfășurării activității de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr.  827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din același act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.

  Interpretând noțiunea de “cauză” cuprinsă în dispozițiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noțiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu și la incidentele ivite în cursul soluționării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă definește abținerea și recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanței învestite cu soluționarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine-stătător.(…)”. În același sens, Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019,  §  23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 și 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeași lege delegă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuția de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii și îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc „modul și criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuției aleatorii și continuității”. Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorității emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanțelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiției, care, pe lângă principiul enunțat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanții ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne și internaționale, garanții între care se numără și termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu“.

  Considerentele citate se referă la interpretarea și aplicarea legii realizată de o instanță de judecată, iar nu, în sine, la constituționalitatea dispozițiilor legale. Curtea apreciază însă că sunt relevante în prezenta cauză, deoarece raționamentul logico-juridic pe care îl enunță este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituționalității dispozițiilor criticate în fața Curții Constituționale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispozițiilor constituționale ale art. 124 – Înfăptuirea justiției și art. 126 – Instanțele judecătorești, trebuie să îl asigure în privința respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanțelor judecătorești. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat și aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente și al înfăptuirii justiției în ansamblu.

  În concret, repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluționării proceselor pe rolul instanțelor judecătorești ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activității de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiției în substanța lor – în speță, câtă vreme nu este pusă în discuție repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, se observă că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, M. Of. nr.  970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluționării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia“.

  Lipsa mențiunii exprese a obligației de repartizare aleatorie a soluționării cererilor de abținere sau de recuzare nu determină neconstituționalitatea dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen.  în raport cu prevederile din Constituție invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privința stabilirii completului de judecată competent să soluționeze aceste cereri, asigurând, totodată, exigențele de imparțialitate a instanței de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, invocat anterior, s-ar încălca dispozițiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanțele judecătorești competente. Decizia  nr. 163 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală

  ASISTENȚA JURIDICĂ

Dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen.   dispun cu privire la o ordine de preferință în cazul în care o persoană întrunește, în cauzele penale, două calități procesuale, cea de martor și cea de avocat, calitatea de martor având întâietate față de cea de apărător. Curtea a reținut însă că împrejurarea că, în procesele penale, martorul citat în cauză nu poate fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal nu reprezintă altceva decât grija legiuitorului pentru înlăturarea unei prezumții de parțialitate, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus în re sua). Aceasta reprezintă nu numai o obligație, dar și o garanție a exercitării cu bună-credință a dreptului la apărare, prin înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la raporturile judiciare. Fie că asistă, fie că reprezintă o parte sau un subiect procesual principal, avocatul astfel ales sau desemnat nu-și poate exercita cu obiectivitate sarcina, câtă vreme este ținut de o eventuală calitate de martor a cărui declarație poate conține elemente contrare intereselor clientului.( Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, M. Of. nr.  293 din 18 aprilie 2016)

  Incompatibilitatea astfel stabilită este singulară, și anume într-o cauză în care acesta are calitatea de martor. Acest status quo nu se extinde asupra calității de avocat, acesta nepierzându-și dreptul de a exercita profesia în alte cauze. Dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o dorește, dar cu respectarea anumitor condiții stabilite de legiuitor (Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, M. Of. nr.  598 din 11 iulie 2006). Motivele referitoare la încălcarea art. 41 din Constituție nu ar trebui analizate, fiind formulate de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, M. Of. nr.  67 din 27 ianuarie 2012,  soluționarea unei excepții de neconstituționalitate ridicate de clientul unui avocat, în care Curtea a statuat că autorul excepției de neconstituționalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituționalității unui text de lege.

  Cât privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 §  3 lit. c) din C.E.D.H. . Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992,  Cauza Croissant împotriva Germaniei, §  29, Hotărârea din 25 martie 2008,  Cauza Vitan împotriva României, §  59, Hotărârea din 8 februarie 2011,  Cauza Micu împotriva României, §  103).

Dincolo de importanța relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate conferi un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este în mod necesar supus anumitor limitări atunci când, așa cum este cazul în speță, instanțele au obligația de a hotărî dacă interesele justiției impun asigurarea unui apărător numit din oficiu pentru acuzat. Desemnând un avocat din oficiu, instanțele naționale trebuie, desigur, să țină cont de voința acuzatului. Totuși, ele pot să treacă dincolo de această limită dacă există motive întemeiate și suficiente de a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, Hotărârea din 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29).

Reclamantul era reprezentat la data respectivă de 2 avocați aleși, care cunoșteau data ședințelor de judecată în discuție și faptul că acestea urmau să aibă loc la Cluj. Cu toate acestea, ei nu s-au prezentat în fața instanței și nu și-au asigurat substituirea, în ciuda prevederilor exprese ale legii în materie.

  Avocații nu au cerut amânarea cauzei, nici nu au informat instanța despre absența lor. Plângerea făcută de soția reclamantului nu poate complini aceste carențe. În plus, la următorul termen de judecată din data de 18 septembrie 2001, avocatul ales al reclamantului, care a fost prezent, nu a contestat faptul că martorii au fost audiați în lipsa sa.

Tribunalul militar a hotărât să se deplaseze la Cluj pentru a-i putea audia pe martorii care refuzaseră să se prezinte în București, în ciuda avertismentelor repetate din partea instanței.

  Prin urmare, hotărârea instanței de a continua analizarea cauzei și de a audia martorii este justificată, cu atât mai mult cu cât reclamantului i s-a acordat un avocat din oficiu, care a asigurat o apărare corespunzătoare. Reclamantul nu s-a plâns în fața instanțelor interne de o lipsă de diligență a avocatului său desemnat din oficiu.

64. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că cerințele art. 6 §§ 1 și 3 au fost respectate de instanțele interne. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea acestor prevederi din Convenție.[1]

  Reclamantul se plânge de faptul că în timpul reținerii sale și a primelor sale declarații nu a fost reprezentat de avocatul ales de el, deși i-a informat expres pe anchetatori că dorea să fie reprezentat de avocatul B.R. Acesta subliniază că nu a semnat împuternicirile pentru cei 2 avocați numiți din oficiu la primele sale interogatorii. Acesta consideră că afirmațiile Guvernului, potrivit cărora parchetul a încercat să ia legătura telefonic cu avocatul său, nu corespund realității.

 Guvernul observă că reclamantul a fost reprezentat de un apărător în timpul reținerii sale. Acesta remarcă faptul că organele de anchetă au făcut demersuri pentru contactarea avocatului indicat de reclamant, dar că avocatul nu a fost de găsit. Acesta adaugă că în declarațiile pe care le-a făcut în prezența avocaților numiți din oficiu, reclamantul nu s-a incriminat și că ulterior nu a contestat activitatea avocaților respectivi.

Art. 6 § 3 lit. c) din Convenție recunoaște oricărui acuzat dreptul de a fi asistat de un apărător ales de el (Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, § 31, serie A nr. 64). Cu toate acestea și în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29, și Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, § 59, 25 martie 2008).

  În speță, reclamantul a solicitat de la primul său interogatoriu să fie reprezentat de avocatul B.R. Parchetul a încercat, în zadar, timp de 3 ore, să ia legătura telefonic cu avocatul indicat de reclamant. Autoritățile naționale au încercat astfel să aplice efectiv dreptul reclamantului de a fi asistat de apărătorul ales, însă s-au confruntat cu o imposibilitate obiectivă. În acest context, având în vedere gravitatea faptelor imputate reclamantului și imperativele anchetei, parchetul a desemnat un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta.

Reclamantul nu a semnat împuternicirile celor 2 avocați numiți din oficiu. Cu toate acestea, mai observă că declarațiile reclamantului din 24 și 25 februarie 2003, în care acesta nu s-a incriminat, au fost semnate atât de acuzat, cât și de avocații numiți din oficiu, care i-au asigurat o apărare ce nu ar putea fi considerată ineficientă. În plus, reclamantul nu s-a plâns nici parchetului, după ce a fost asistat de avocatul ales, nici instanțelor interne de lipsa de diligență a avocaților numiți din oficiu.

106. În consecință, faptul că reclamantul nu a fost asistat de avocatul ales în cadrul primelor interogatorii nu a adus atingere caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.[2]

Prin urmare, din jurisprudența instanței de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situații individuale, dispozițiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicții care constituie măsuri de protecție pentru părți și împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiție.

Deși art. 6 §  3 lit. c) din C.E.D.H.  prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul “să fie asistat de un apărător ales de el”, CEDO a reținut că textul convențional menționat nu precizează condițiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigențele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993,  Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, §  38).

Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  185 din 11 martie 2016, Curtea a reținut că, în aceeași cauză în care autorul excepției are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârșirea unei infracțiuni care are o strânsă legătură cu infracțiunile săvârșite de autor. De asemenea, instanța de control constituțional a reținut că partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) C. pr. pen.   are libertatea de a-și angaja un alt apărător, iar, în situația în care nu își alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată își poate asigura substituirea, în condițiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Potrivit jurisprudenței sale – care își păstrează valabilitatea – alături de posibilitatea părților și a celorlalți subiecți procesuali de a-și alege un alt apărător decât cel aflat în stare de incompatibilitate, dispozițiile art. 88 alin. (2) C. pr. pen.   instituie garanții ale dreptului la apărare al acestora, în vederea înlăturării oricăror suspiciuni cu privire la asistarea sau reprezentarea lor, contrară intereselor procesuale.

Legea procesual penală reglementează și dispoziții care, prin conținutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al avocatului, o altă garanție a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen.  , “(3) Nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din același act normativ, “(6) Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” În vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate față de calitatea de avocat cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) C. pr. pen.  ], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declarației martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea.” [art. 116 alin. (4) C. pr. pen.  ].

Instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilități între două calități procesuale, respectiv cea de avocat și cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligația de a depune mărturie constituind o obligație civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.

Exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistența juridică a unui avocat ales – garanție a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiționa de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal. În mod particular, există însă și situații în care această manifestare/opțiune nu mai produce consecințe în sfera obligației organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) C. pr. pen.  ]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabilește persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor.

  În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen.  , având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor“, instituie o situație de excepție de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din același act normativ, conform căreia orice persoană care deține cunoștințe pertinente obiectului probațiunii are capacitatea și obligația de a da declarații în calitate de martor. Norma procesual penală reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei  Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relația lor cu suspectul/inculpatul, și o mărturie falsă, care ar proteja această relație, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

  În jurisprudența sa, anterior citată, respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanța de control constituțional a subliniat caracterul de protecție al incompatibilității reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen.  , din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocațial, în vederea respectării dreptului la apărare al părților sau al unui alt subiect procesual principal. În măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016,   nu mai subzistă, așa încât norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane.

Dreptul la apărare este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr.  177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr.  775 din 24 octombrie 2014, §  51, și Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  373 din 16 mai 2016, §  23). Având în vedere aceste evoluții jurisprudențiale, în cursul procedurilor judiciare dispozițiile art. 24 din Constituție se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiții, raportat la cauza de față și ținând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituție.

  Prin raportare la exigențele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituție, dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează ordinea de preferință în cazul în care o persoană întrunește, în cauza penală, două calități procesuale, cea de martor și cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (avocat) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen.   – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părților sau al unui subiect procesual principal.

  Dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă și invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr.  870 din 20 noiembrie 2015, §  33). Drept exigență impusă de prevederile art. 21 alin. (3) și ale art. 24 alin. (1) din Constituție, este necesar ca dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează incompatibilitatea calității de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce privește persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen.  și stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 .

  În aceste condiții, în acord cu dreptul părților la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen.  sunt constituționale în măsura în care nu se referă la “martorul (s.n. avocat) citat în cauză“, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., de dreptul de a refuza să fie audiat. Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.

Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor, proba testimonială având, în procesul penal, caracterul de probă firească, de instrument necesar de cunoaștere a împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor. Pentru a sublinia importanța acestui mijloc de probă în procesul penal, unii autori au denumit martorii „ochii și urechile justiției”. Martorul este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată și părțile în procesul penal, care are cunoștință despre fapte și împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului în procesul penal. Curtea reține că declarațiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoștințele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluționare a cauzei. Curtea observă că sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispozițiile art.114 și art.115 C.pr.pen.. Poate avea calitatea de martor „orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală” și care, în același timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Așadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumție relativă de parțialitate — nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) — fiind apreciat că acestea, având un interes substanțial în modul de soluționare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparțiali ai faptelor deduse judecății.

În materia audierii martorilor, art.117 C.pr.pen., având denumirea marginală „Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor”, reprezintă o situație de excepție de la regula generală prevăzută de art.114 alin.(1) C.pr.pen., conform căreia orice persoană care deține cunoștințe pertinente obiectului probațiunii are capacitatea și obligația de a da declarații în calitate de martor. Dispozițiile art.117 alin.(1) C.pr.pen., criticate în prezenta cauză, reglementează situația în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calitățile prevăzute la lit.a) — soț, ascendent și descendent în linie directă, precum și frate și soră, respectiv la lit.b) — persoană care a avut calitatea de soț — în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesuale precitate, soțul, fostul soț, ascendenții și

descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligați să aibă calitatea de martor în procesul penal. Excepția nu se extinde și asupra rudelor, soțului ori fostului soț ai altor părți din proces. Din modul cum este redactată norma procesual penală, Curtea reține că excepția instituită de lege este una relativă, așa încât persoanele menționate nu pot fi obligate să dea declarații ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul conferit de art.117 C.pr.pen..

Rațiunea dreptului de a se abține de la declarații, în cazul persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit. a) și lit.b) C.pr.pen., constă în oferirea unei opțiuni martorului de a evita una dintre următoarele situații — fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieții de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Așadar, prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. Scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acțiunea penală, pe de o parte, și menținerea armoniei căsniciei, a relațiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. reglementează capacitatea soțului, a fostului soț, a ascendenților și descendenților în linie directă, fraților și surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituția căsătoriei ori strânsele relații cu familia pot impulsiona persoanele menționate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluție favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relațiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menționate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.

  Codul penal din 1864, M. Of. nr.230 din 2 decembrie 1864, reglementa, în art.347, incapacitatea persoanelor care aveau o anumită legătură de rudenie cu inculpatul de a da declarații ca martor în procesul penal. Originile dreptului rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor se regăsesc în art.148 din Codul penal din 1936, M. Of.  nr.66 din 19 martie 1936 —care, ca urmare a renumerotării prin republicarea codului în broșura din 13 februarie 1948, a devenit art.142 din Codul penal din 1936 — care prevedea capacitatea persoanelor enumerate în acesta — respectiv, ascendenții și descendenții inculpatului, legitimi, prin adopție sau recunoaștere, copiii naturali, soțul sau soția, frații, surorile, unchii și nepoții, precum și aliații în același grad, tutorele, curatorul și pupilul lor, soții despărțiți — de a da declarații în calitate de martori, însă acorda acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. Codul penal din 1969, în art.80, reglementa cu privire la ascultarea soțului și a rudelor apropiate, stabilind, în alin.(1), că „soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor”, doctrina — dezvoltată cu privire la normele menționate — reținând că dispoziția precitată are la bază rațiuni de profund umanism, de înțelegere firească și realistă a naturii umane, în condițiile în care, în lipsa acestei dispoziții, martorul soț sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului ar avea de ales între alternativa de a spune adevărul, de a-și face datoria față de justiție sacrificând sentimentele de afecțiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând o declarație mincinoasă.

Încă din 1936, legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu a înlăturat pe martorul soț, fost soț ori „rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia de a decide dacă depune declarație ca martor sau se abține. Totodată, Curtea reține că dreptul rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor este reglementat și în legislația procesual penală a unor state europene. Dispozițiile art.156 C.pr.pen. belgian prevăd că ascendenții, descendenții, frații, surorile, rudele apropiate, soțul sau soția acuzatului, chiar și după divorț, nu sunt nici chemate, nici primite ca martori, însă mărturia acestora nu este lovită de nulitate atât timp cât, fie Ministerul Public, fie partea civilă, fie acuzatul nu s-au opus audierii acestor persoane. De asemenea, în secțiunea 100 alin. 1 C.pr.pen. ceh se stabilește că au dreptul de a refuza să depună mărturie ascendenții și descendenții în linie directă ai acuzatului, frații, surorile, rudele prin adopție, soțul/soția și partenerul civil al acuzatului. În Croația, art.285 alin.1 C.pr.pen. exceptează de la obligația de a depune mărturie următoarele persoane: soțul/soția sau partenerul civil al inculpatului, ascendenții și descendenții acestuia, rudele colaterale de sânge până la gradul al treilea inclusiv, afinii până la gradul al doilea inclusiv, precum și părinții adoptivi și copiii adoptați de inculpat. În Irlanda, secțiunea 25 din Legea nr.12/1992 privind probele în procesul penal prevede că, atunci când soții sau foștii soți sunt acuzați împreună, niciunul dintre ei nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva celuilalt. Totuși, conform secțiunii 22, soțul/soția acuzatului are obligația de a depune mărturie în procesele privind infracțiuni care implică violență sau amenințarea cu violența la adresa soțului/soției, copilului biologic sau adoptat al soțului/soției sau acuzatului ori a oricărui minor până la vârsta de 17 ani, dacă s-a comis vreo infracțiune împotriva libertății sexuale a unui minor ori dacă este vorba despre o tentativă, instigare sau orice altă formă de participație la vreuna din infracțiunile menționate .  Așadar, legislația irlandeză limitează dreptul reglementat conform secțiunii 25 din Legea nr.12/1992 în funcție de natura infracțiunii ce face obiectul procesului penal. În Olanda, secțiunea 217 C.pr.pen. stipulează că pot refuza să depună mărturie, invocând relațiile de familie cu suspectul, rudele de sânge și afinii în linie directă, rudele de sânge și afinii în linie colaterală până la gradul al treilea inclusiv, soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost. În Polonia, art.182 alin.1 C.pr.pen. statuează că rudele acuzatului pot refuza să depună mărturie. Alin.2 al art.182 din același act normativ precizează că acest drept subzistă chiar dacă raportul conjugal sau de adopție a fost dizolvat. În Germania, secțiunea 52 C.pr.pen. enumeră persoanele care pot refuza să depună mărturie, printre acestea fiind logodnicul/logodnica acuzatului sau persoana cu care acuzatul a promis să formeze un parteneriat civil, soțul/soția acuzatului, chiar dacă căsătoria nu mai există, partenerul civil al acuzatului, chiar dacă parteneriatul civil nu mai există, o rudă directă sau colaterală ori un afin (fost sau actual) — rudă colaterală până la gradul al treilea inclusiv sau afin până la gradul al doilea inclusiv al acuzatului. De asemenea, secțiunea 130 alin.1 C.pr.pen. slovac prevede că pot refuza să depună mărturie rudele acuzatului în linie directă, frații și surorile acestuia, părintele adoptiv, copilul adoptat, soțul/soția și partenerul civil al acuzatului. Similar, în Slovenia, art.236 alin. 1 din Legea de procedură penală exceptează de la datoria de a depune mărturie soțul/soția și partenerul civil al acuzatului, rudele de sânge în linie directă ale acuzatului, rudele colaterale până la gradul al treilea inclusiv și afinii până la gradul al doilea inclusiv, precum și părintele adoptiv și copilul adoptat al acuzatului.

Instanța de la Strasbourg a stabilit în Hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hümmer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art.6 paragrafele 1 și 3 lit.d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen., este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză susține că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale privind interzicerea discriminării, întrucât concubinii suspectului sau inculpatului nu beneficiază de acest drept.

Persoana care are cu suspectul/inculpatul o relație asemănătoare acelora dintre soți — fără a fi oficializată — nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, potrivit doctrinei, din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și cei implicați într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleași posibile probleme în cuplu ori aceleași îndoieli justificate asupra sincerității declarației, ca și în cazul declarației soțului legitim. În același mod, literatura de specialitate a reținut că nici vechiul cod și nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declarații, iar această situație nu este cu nimic modificată de reglementarea instituției logodnei în art.266 și următoarele din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal.

Legislația procesual penală a unor state europene recunoaște partenerilor de viață de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. În acest sens, potrivit art.119 C.pr.pen. bulgar, soțul/soția inculpatului, ascendenții, descendenții, frații și surorile sale, precum și persoana cu care inculpatul conviețuiește în fapt pot refuza să depună mărturie. De asemenea, art.71 C.pr.pen. estonian enumeră persoanele care au dreptul de a refuza să depună mărturie, printre acestea regăsindu-se și persoana care conviețuiește stabil cu suspectul sau acuzatul, chiar și în cazurile în care coabitarea s-a încheiat. În Finlanda, secțiunea 20 din capitolul 17 din Codul de procedură judiciară enumera categoriile de persoane care nu pot fi constrânse să depună mărturie, printre acestea fiind și persoana care este sau a fost logodită cu una dintre părți (așadar, norma menționată făcea referire la o uniune legală). Însă, prin Legea nr.732/2015 au fost introduse în Codul de procedură judiciară finlandez prevederi în favoarea concubinilor. Așa încât, secțiunea 17 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară finlandez stipulează că soțul/soția, fostul soț/fosta soție sau concubinul actual al unei părți, fratele sau sora, ascendentul sau descendentul direct ori o persoană care se află într-o relație similară cu coabitarea sau rudenia cu una dintre părți poate refuza să depună mărturie. În Germania, de asemenea, în secțiunea 52 C.pr.pen. se enumeră persoanele care pot refuza să depună mărturie, printre acestea fiind logodnicul/logodnica acuzatului sau persoana cu care acuzatul a promis să formeze un parteneriat civil. În Italia, art.199 alin.1 C.pr.pen. prevede că rudele acuzatului nu au obligația de a depune mărturie decât dacă au formulat un denunț sau o plângere ori dacă ele sau rudele lor sunt victime ale infracțiunii. De asemenea, dispozițiile menționate se aplică și celui care coabitează sau a coabitat cu acuzatul, fără să fie vorba despre o căsătorie, dar numai cu privire la faptele petrecute sau aflate de martor în timpul relației. În Malta, conform art.633 alin.1 din Codul penal, martorii nu pot fi respinși pe motiv că sunt rude de sânge sau afini cu vreo parte (inclusiv acuzatul sau inculpatul) ori pentru că au vreo altfel de legătură cu una dintre părți. Totuși, alin.2 prevede că rămâne la latitudinea instanței să permită unui martor să nu depună mărturie, dacă nu dorește să dea informații împotriva unei persoane cu care coabitează, împotriva partenerului civil, împotriva unui ascendent sau descendent, a unui frate, a unei surori, a unui unchi sau nepot. Art.635 alin.1 din Codul penal maltez prevede o excepție de la această regulă, menționând că soțul/soția, partenerul civil sau concubinul acuzatului sau inculpatului nu are voie să depună mărturie nici pentru, nici contra acestuia decât în cazul infracțiunilor comise împotriva sa ori împotriva ascendenților sau descendenților săi. Alin.2 al art.635 din Codul penal maltez precizează că alin.1 se aplică și în cazul în care soțul/soția, partenerul civil sau concubinul acuzatului sau inculpatului deține informații cu privire la altă persoană judecată împreună cu acesta. Art.637 menționează că pot fi ridicate obiecții cu privire la credibilitatea mărturiei persoanelor enumerate la art.633 și că revine instanței sarcina de a decide asupra acestor obiecții, luând în considerare toate circumstanțele cauzei, mai ales atitudinea, comportamentul și caracterul martorului, precum și plauzibilitatea, coerența și coroborarea cu alte mărturii a depoziției sale. În Polonia, art.185 C.pr.pen. stabilește că o persoană care are o relație deosebit de apropiată cu acuzatul poate fi scutită, la cerere, de obligația de a depune mărturie, iar, în Portugalia, conform art.134 alin.1 C.pr.pen., printre alții, poate refuza să depună mărturie persoana care coabitează sau a coabitat cu acuzatul ca și cum ar fi fost căsătoriți, indiferent dacă este vorba de persoane de același sex sau de sexe diferite, însă refuzul de a depune mărturie trebuie să privească numai fapte petrecute în timpul căsătoriei sau coabitării, așadar condiționat. În Spania, art.416 C.pr.pen. exceptează de la obligația de a depune mărturie, printre alții, și persoana cu care acuzatul are o relație de fapt echivalentă căsătoriei. De asemenea, în Suedia, secțiunea a 3-a din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară stipulează că nu au obligația de a depune mărturie soțul/soția, actual sau fost, al unei părți, rudele de sânge sau afinii în linie directă, ascendentă sau descendentă, frații și surorile, cumnații, actuali sau foști, precum și persoanele aflate într-o relație similară cu una dintre părți.

Statele europene au modalități variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Unele dintre acestea limitează categoria persoanelor cărora li se recunoaște acest drept la „rudele apropiate” ale acuzatului, soțul/fostul soț ai acestuia, ori persoane aflate într-o altă formă de uniune legală cu acuzatul (logodnici/parteneri civili). Alte state europene, reglementând mai larg acest beneficiu, recunosc și persoanelor cu care acuzatul are o relație de fapt echivalentă căsătoriei/persoanelor aflate în relații similare căsătoriei/persoanelor care coabitează sau au coabitat cu acuzatul/persoanelor care au o relație deosebit de apropiată cu acuzatul/concubinului/persoanei cu care inculpatul conviețuiește în fapt/persoanei care conviețuiește stabil cu inculpatul dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor.

Instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei. În cauză, față de susținerile părților, instanța europeană a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Când trebuie să se stabilească dacă o relație constituie „viață de familie”, trebuie luați în considerare o serie de factori, în special dacă cuplul trăiește împreună, durata relației, dacă au demonstrat stabilitatea relației având copii împreună sau prin orice alte mijloace. În speță, reclamanta a avut doi copii cu inculpatul, ambii fiind recunoscuți de acesta, așa încât, în aceste condiții, instanța europeană a stabilit că a existat „viață de familie” în cuplul respectiv, fapt necontestat de guvernul olandez. Curtea de la Strasbourg a constatat că, deși obligația de a depune mărturie constituie o obligație civică, încercarea de a o constrânge pe reclamantă să depună mărturie împotriva concubinului său constituie o interferență în dreptul său de a-i fi respectată viața de familie. Curtea a fost de acord că interferența a fost „prevăzută de lege”, deoarece s-a bazat pe secțiunea 221 C.pr.pen. olandez. De asemenea, nu a fost contestat faptul că s-a urmărit un „interes legitim”, și anume protejarea societății prin prevenirea infracțiunilor. Problema principală a speței a fost dacă această interferență a fost „necesară într-o societate democratică”. Așa încât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că sistemul instituit prin Convenție are un rol în esență subsidiar, autoritățile naționale având competența democratică de a se ocupa de protecția legală a drepturilor omului. Mai mult, datorită contactului lor direct și continuu cu realitățile vieții din țările respective, acestea sunt mai în măsură decât instanțele internaționale să evalueze condițiile și necesitățile locale. Așadar, atunci când adoptă legi prin care trebuie să asigure un echilibru între interese contrare, statele au voie, în principiu, să stabilească mijloacele pe care le consideră optime pentru concilierea acestor interese. Totuși, s-a reținut că instanța de la Strasbourg are competența de a stabili dacă o anumită interferență este sau nu necesară în cauză. Marja de apreciere a statului este relativ restrânsă atunci când dreptul în cauză are un caracter fundamental și mult restricționată când este vorba despre un aspect extrem de important al existenței sau individualității unei persoane. Atunci când nu există un consens între statele membre cu privire la importanța unui anumit interes sau referitor la cele mai bune mijloace de protejare a acestuia, mai ales atunci când sunt ridicate probleme sensibile de morală sau etică, marja de apreciere a statelor trebuie să fie mai largă. În speță, Curtea de la Strasbourg a constatat că statele membre au modalități variate de constrângere a martorilor. Deși lipsa unei practici comune nu este decisivă în sine, ea este un argument în favoarea acordării unei marje largi de apreciere.

Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu a fost încălcat.

Aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, anterior citată, potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Așadar, dispozițiile art.117 alin.(1) lit.a) și b) C.pr.pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Pe de altă parte, Curtea Constituțională reamintește că, în hotărârea precitată, atunci când a reținut că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanța de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. Normele procesual penale criticate în prezenta cauză stabilesc că „Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului”, astfel încât s-ar putea susține că legiuitorul român a reglementat într-o manieră clară și previzibilă dreptul de refuz al audierii, prin delimitarea categoriilor de beneficiari ai acestuia. Totodată, textul precitat, nefăcând vorbire despre partenerii de viață de facto ai suspectului sau inculpatului, s-ar putea aprecia că, în cazul acestora, nu se poate invoca o dilemă morală, în această ipoteză prevalând interesul public de a afla și de a stabili adevărul într-o cauză penală.

Curtea Constituțională constată că art.177 din Codul penal, definind noțiunea de „membru de familie”, stabilește în alin.(1) că „Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. Potrivit Expunerii de motive la Legea nr.286/2009 privind Codul penal „noțiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condițiile renunțării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noțiunea de rude apropiate, cât și cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii. Soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noțiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și cu reglementări existente în alte coduri penale europene [a se vedea art.173 alin.(2) din Codul penal spaniol, art.152 alin.(2) din Codul penal portughez].”

Potrivit art.177 alin.(1) lit.c) din Codul penal, prin membru de familie se înțelege, printre alții, nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de „membru de familie”, respectiv membrii propriu-ziși (formali) ai unei familii [art.177 alin.(1) lit.a) și lit.b) din Codul penal] și persoanele asimilate acestora [art.177 alin.(1) lit.c) din Codul penal]. Potrivit doctrinei, rațiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituții juridico-penale de constatarea calității de membru de familie se regăsește, în egală măsură, în ipotezele în care existența relației în cauză este legal și formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum și atunci când este vorba despre o situație de fapt, implicând însă aceeași dinamică cotidiană efectivă.

Legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de „membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituții de drept prezentând naturi juridice eterogene. În acest sens, Curtea reține, cu titlu de exemplu, reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracțiunilor de nedenunțare [art.266 alin.(2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art.269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art.270 alin.(3) din Codul penal] și nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale [art.410 alin.(2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârșită de un „membru de familie”, care, potrivit art.177 din Codul penal, include și „persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc”.

Potrivit art.119 alin.(2) C.pr.pen., având denumirea marginală „Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei și apoi „este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Rațiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este și aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispozițiile art.117 C.pr.pen., în fața organului judiciar.

Curtea constată o lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. și cele cuprinse în art.119 C.pr.pen. raportat la definiția legală a „membrului de familie” stabilită în art.177 din Codul penal, în condițiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta și în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art.602 C.pr.pen., „Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și în Codul de procedură penală.” Legislația procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă și previzibilă.

Dspozițiile art.117 alin.(1) lit. a) și b) C.pr.pen. nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii — din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile art.119 C.pr.pen. raportat la definiția legală a „membrului de familie” stabilită prin art.177 din Codul penal —fiind contrare dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție. Cu referire la viciul de neconstituționalitate constatat, instanța de control constituțional a reținut, în jurisprudența sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate (de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr.903 din 6 iulie 2010, M.Of.nr.584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr.743 din 2 iunie 2011, M.Of.nr.579 din 16 august 2011, și Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, M.Of.nr.53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanța de control constituțional a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (Decizia nr.26 din 18 ianuarie 2012, M.Of.nr.116 din 15 februarie 2012, și Decizia nr.445 din 16 septembrie 2014, M.Of.nr.790 din 30 octombrie 2014).

eținând că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor fundamentale, potrivit prevederilor art.20 alin.(2) din Constituție și art.53 din Convenție, Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor art.16 alin.(1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportat la art.26 alin.(1) referitor la viața familială, din Legea fundamentală.

Legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art.61 alin.(1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, poate supune acest drept unor condiții și formalități, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.

Cu privire la incidența art.16 alin.(1) din Constituție, instanța de control constituțional a statuat că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994, M.Of.nr.69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr.755 din 16 decembrie 2014, M.Of.nr.101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr.67 din 26 februarie 2015, M.Of.nr.185 din 18 martie 2015). Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței de control constituțional, discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr.62 din 21 octombrie 1993, M.Of.nr.49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v, în acest sens, Decizia nr.685 din 28 iunie 2012, M.Of.nr.470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr.681 din 13 noiembrie 2014, M.Of.nr.889 din 8 decembrie 2014).

Aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispozițiilor constituționale ale art.16 alin.(1) raportat la art.26 alin.(1) referitor la viața de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere, nejustificată, de la acordarea dreptului de refuz al audierii, a persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Astfel cum instanța constituțională a reținut în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, rațiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. Așa încât problema de conștiință cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală precitată justifică scutirea acestora de la obligația civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soț/fost soț, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relații în societate și a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declarații, conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieții de familie, ori a da declarații, neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de „viață familială”, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, precitată). Cu alte cuvinte, există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât Curtea Constituțională constată că rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așa încât, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci, Curtea constată că nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.

Dreptul la viața familială nu are caracter absolut, exercițiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art.53 din Legea fundamentală, „prin lege”, toți participanții la înfăptuirea actului de justiție având obligația de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a „desfășurării instrucției penale”. Însă, principiul proporționalității impune ca restrângerea exercițiului acestui drept să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr.371 din 26 iunie 2014, M.Of.nr.584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24).

Deosebirea de tratament juridic între soțul/fostul soț al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere. Dreptul la „viața de familie”, în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de rațiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menționate. În măsura în care nu vor fi obligate să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul au, totuși, facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat și interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.[3]

DENUNȚĂTORUL

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen.   și ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, M. Of. nr.  24 din 13 ianuarie 2015.

Se susține că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitoare la statul de drept și la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării și a pedepsei, precum și dispozițiilor art. 6 din C.E.D.H.  referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

  Dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen.   au făcut obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, sub aspectul posibilității denunțătorului de a cumula și calitatea de martor, instanța de contencios constituțional pronunțând, în acest sens, mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, M. Of. nr.  402 din 15 mai 2020, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr.  190 din 9 martie 2020, și Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  650 din 6 august 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Denunțătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune la a cărei săvârșire nu a participat, dar despre care are cunoștință (de exemplu, art. 290 C . pr. pen.  ); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârșit infracțiunea aflată în corelație cu cea a denunțătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influență (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influență (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecți activi, la săvârșirea infracțiunii; prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți [de exemplu, grupul infracțional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune la a cărei săvârșire nu a participat, dar despre care are cunoștință, denunțătorul fiind el însuși în poziția de a fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea anumitor infracțiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracțiunea denunțată; prin realizarea denunțului se urmărește reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită de denunțător (situația reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, M. Of. nr.  163 din 6 martie 2014, sau de art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție, M. Of. nr.  244 din 11 aprilie 2002).

Reglementarea instituției denunțătorului pornește de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune.

  Denunțătorii pot fi împărțiți în două grupe, după cum urmează: a) denunțători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunțători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorității statelor europene există reglementată o obligație generală de a denunța săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unor infracțiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligație generală sau ca o obligație expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.

  În ceea ce privește posibilitatea dobândirii calității de martor de către denunțător, critică ce vizează dispozițiile art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen., din coroborarea art. 34, art. 104 și art. 97 alin. (2) C . pr. pen.  , rezultă că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea a observat că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecți procesuali, alții decât subiecții procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiași articol o normă “deschisă”, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte și denunțătorul. Subiecții procesuali determinați, prevăzuți în prima teză a art. 34 C . pr. pen.  , sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, autorul excepției pune în discuție în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condițiilor din teza a doua a art. 34 C . pr. pen.   (denunțător) determină imposibilitatea obținerii calității de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (martor). În fapt, problema ridicată de autorul excepției poate fi analizată din perspectiva deținerii concomitente atât a calității de martor, cât și a calității de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziții (altul decât martorul) și, din această perspectivă, s-a constatat că legiuitorul nu a exclus această posibilitate.

  Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C . pr. pen.  , sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din același act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidențialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplinește un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoștință de anumite date ori informații care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condițiile legii. Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) C . pr. pen.  , regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situațiile în care o anumită persoană, alta decât subiecții procesuali principali sau părțile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispozițiile art. 461 alin. (5) C . pr. pen.  . În același sens, potrivit art. 114 alin. (4) C . pr. pen.  , pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și art. 62 din același act normativ.

Noțiunea de “martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§  1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41. V și Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 și 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19 și 21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 și 28).

 Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. În totalitatea cazurilor, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunțul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de “martor”.

Noul Cod de procedură penală consacră, ca și legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferință, referitor la forța probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât și credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal și loial în cauză. În luarea Deciziei  asupra existenței infracțiunii și vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Legiuitorul, prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.  , a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Așadar, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 103 alin. (3) C . pr. pen.  , rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obținute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunțarea uneia dintre soluțiile enumerate, care conțin constatarea faptului că o persoană a comis o infracțiune. În raport cu susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile anterior menționate sunt neconstituționale din perspectiva faptului că, pe lângă declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați, nu sunt menționate și declarațiile denunțătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar a se stabili scopul instituirii dispoziției de lege criticate.

În ceea ce privește investigatorii, aceștia, potrivit art. 148 alin. (8) C . pr. pen.  , pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca martorii amenințați. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din același act normativ, în situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispozițiile art. 148 alin. (8) C . pr. pen.   se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 150 alin. (3) C . pr. pen.  , activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Din coroborarea art. 125-129 C . pr. pen.  , rezultă că odată acordat statutul de martor amenințat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute de dispozițiile procesual penale. În condițiile în care una dintre măsurile de protecție este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d) C . pr. pen.  , audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audio-video, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiții, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă și în cazul investigatorilor și colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) C . pr. pen.  , identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.

  Au fost exprimate opinii în sensul că dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.   preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenței CEDO , potrivit căruia, în anumite circumstanțe, autoritățile judiciare pot apela la declarațiile administrate în faza “instrucției” (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecințelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranța lor. Necesitatea protecției nu poate aduce atingere substanței dreptului la apărare, astfel că, și în aceste situații, CEDO apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.

  Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejați ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluși investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii amenințați, martorii vulnerabili, dar și persoana vătămată și partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecție similare martorilor amenințați. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată și partea civilă protejată se află în aceeași situație faptică și au același regim juridic ca cel al martorilor protejați, prin urmare, și efectele declarațiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât și martorii protejați (în sens larg) sunt supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel pot fi influențați în declarații, fie pentru că unii sunt agenți executivi ai statului, fie că alții au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obține o remunerație sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaștere a vinovăției sau de renunțare la urmărirea penală etc.) în a acționa conform dorinței organului judiciar sau sunt îndatorați moral de efortul de protejare a lor și reacționează în consecință etc. Deși utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliție prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menținută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum și având în vedere condițiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilitățile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declarațiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.

Sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziție legală având în vedere cele enunțate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existența unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor și martorilor protejați (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existența anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoașterea sau necunoașterea de către inculpat a identității acestor persoane.

Instanța de contencios european a acordat o atenție deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanța europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identității sau prin includerea în programe speciale de protecție și care au dat declarații cu privire la faptele de care este acuzată o persoană și a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noțiuni sunt incluși și agenții infiltrați, care sunt reprezentanți ai organelor de anchetă și care, prin activitatea desfășurată sub protecția anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declarațiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției. Însă, dacă se menține anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăți deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Probele obținute de la martori în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenția europeană trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006,  Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002,  Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46).

Reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.  , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunțătorului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.   sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.   nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.

   În acest din urmă caz, Curtea a distins două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament. În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Referitor la aceștia din urmă s-a precizat că, fiind interesați în proces, acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului.

  Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen,. , celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

  Referitor la criticile de neconstituționalitate ce vizează cumularea de către aceeași persoană a calității de denunțător, de martor și de colaborator al organelor judiciare, Curtea observă că ipoteza invocată de autorii excepției de neconstituționalitate are în vedere dobândirea de către denunțător, ulterior formulării denunțului, a calității de colaborator al organelor judiciare și audierea sa în această ultimă calitate. Or, dispozițiile Codului de procedură penală permit cumularea de către denunțător, după formularea denunțului, a calității de colaborator al organelor judiciare, situație în care persoana în cauză poate fi audiată în această ultimă calitate. În aceste condiții, hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei va fi pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen. , conform cărora o astfel de hotărâre nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.

  Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică. Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Admisibilitatea probelor este o chestiune ce ține în primul rând de normele dreptului intern, că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea (García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I) și că sarcina sa este, conform Convenției, să examineze dacă procedura, considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (v, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, §34,   Culegere 1998‑IV).

Atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit (v, printre alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013).

Înalta Curte, care a procedat la audierea în persoană a reclamantului, l-a condamnat pe acesta fără să audieze martorii care depuseseră mărturie în fața primei instanțe și ale căror declarații determinaseră această instanță –și instanța de apel ulterior – să achite persoana în cauză .

În sistemul judiciar român, competențele instanțelor sesizate cu recurs nu se limitau doar la chestiuni de drept. Procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că instanța de recurs putea fie să confirme achitarea pronunțată de instanța inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, §30 și Văduva împotriva României, nr. 27781/06, §43, 25 februarie 2014). În opinia Curții, în speță, Înalta Curte a oferit într-adevăr o nouă interpretare a probelor, stabilind că reclamantul comisese faptele imputate, ceea ce a avut drept consecință aplicarea unei condamnări penale.

În cauzele anterioare, a concluzionat că, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, dacă instanța de recurs reținea o cauză spre rejudecare, aceasta trebuia să se pronunțe, după caz, asupra probelor ce urmau a fi administrate în cadrul procedurii. Prin urmare, rezultă că administrarea probelor după casarea unei hotărâri era reglementată de un cadru legislativ specific (Găitănaru, §33).

Curtea amintește că a criticat anterior autoritățile române pentru lipsa administrării probelor în fața instanței de recurs (Flueraş împotriva României, nr. 17520/04, §§ 56-62, 9 aprilie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16903/12, §§ 36-41, 15 septembrie 2015).

Tribunalul Alba și Curtea de Apel Alba Iulia au considerat că înscrisurile aflate la dosar, inclusiv declarațiile mai multor martori, justificau achitarea reclamantului. Arată că Înalta Curte nu dispunea de nicio informație nouă pentru a înlocui achitarea acestuia cu o condamnare penală pentru luare de mită și că instanța supremă s-a întemeiat exclusiv pe documentele aflate la dosar, implicit pe declarațiile scrise obținute în etapa de investigare și pe procesele-verbale întocmite de tribunal, care conțineau declarațiile martorilor.

Înalta Curte și-a bazat în mod decisiv condamnarea reclamantului pentru luare de mită, între altele, pe declarațiile martorilor, depuse la dosar în fața instanțelor inferioare, și aceasta fără a proceda la audierea martorilor în cauză. Întemeindu-se, în special, pe declarațiile acelorași martori, Înalta Curte a mers mai departe decât instanțele inferioare. Fără îndoială instanța de recurs avea competența să aprecieze diferitele informații obținute, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să le prezinte. Nu este însă mai puțin adevărat că reclamantul a fost considerat vinovat pe baza mărturiilor pe care primele instanțe care au soluționat cauza le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna. În aceste condiții, omisiunea audierii martorilor de către instanța supremă înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat în mod considerabil dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franţei, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004; Dan împotriva Republicii Moldova, nr. 8999/07, §§ 31-35, 5 iulie 2011, și Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46182/08, §§ 36-44, 5 iulie 2016 ; v, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010, și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, §§ 49, 22 noiembrie 2011).

Respectiva condamnare a reclamantului pentru luare de mită, pronunțată fără audierea martorilor menționați anterior, și cu toate că cele două instanțe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

29.  Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată.[4]

Modul în care art.  6 se aplică procedurilor de recurs depinde de caracteristicile procedurii în cauză; ar trebui să se țină seama de întreaga procedură internă și de rolul instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când s-a desfășurat o ședință publică în primă instanță, absența ședințelor publice în cale de atac poate fi justificată de particularitățile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului de recurs intern, întinderea competențelor căii de atac. instanței, la modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate și protejate în fața acesteia și, în special, la natura întrebărilor pe care aceasta trebuia să se pronunțe (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, § 39, Rapoartele hotărârilor și deciziilor). 1996 I).

Atunci când un organ de apel este chemat să examineze o chestiune de fapt și de drept și să examineze chestiunea vinovăției sau a nevinovăției în ansamblu, nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor întrebări. fără a aprecia în mod direct probele prezentate personal de învinuitul care susține că nu a săvârșit fapta considerată infracțiune (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32  și Constantinescu împotriva României, nr.28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII).

Admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele de drept intern, că, în principiu, este de competența instanțelor naționale să aprecieze probele colectate de acestea și că sarcina încredințată Curții prin Convenție este de a stabili dacă procedurile luate în considerare în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a probelor, au fost echitabile (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Astfel, deși „în principiu revine instanței naționale să se pronunțe asupra necesității sau oportunității chemării unui martor (…), circumstanțe excepționale ar putea conduce Curtea să concluzioneze că aceasta este incompatibilă cu articolul 6 din examinarea unui persoană în calitate de martor” (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, § 89, Seria A nr. 158).

Curtea observă în primul rând că nu este contestat faptul că reclamantul a fost condamnat de Înalta Curte fără ca nici el, nici martorii să fie audiați din nou . Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a articolului 6, este necesar să se ia în considerare rolul Înaltei Curți și natura problemelor care i-au fost sesizate.

Sfera competențelor instanței de apel este definită în articolele 38515 și 38516 C.pr.pen. În conformitate cu art. 38515, Înalta Curte, în calitate de organ de apel, nu era obligată să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, dar avea opțiunea de a face acest lucru. La 1 august 2005, Înalta Curte a admis recursul procurorului, a casat hotărârea judecătoriei din 21 aprilie 2004 și hotărârea din 22 septembrie 2004 a curții de apel și a pronunțat o nouă hotărâre în fond. Potrivit dispozițiilor legale, rezultă că procedura în fața instanței de apel a fost o procedură integrală care a urmat aceleași reguli ca și procedura pe fond, Înalta Curte fiind obligată să judece atât în fapt, cât și în drept.  Instanța de apel putea decide fie menținerea achitării reclamantului, fie constatarea acestuia vinovat, după efectuarea unei aprecieri complete a chestiunii vinovăției sau nevinovăției reclamantului, prin administrarea, dacă este cazul, a noilor mijloace de probă. În plus, aspectele pe care Înalta Curte a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului erau în esență de natură faptică. Întrebarea a fost dacă reclamantul a primit mai multe sume de bani de la administratorii standurilor (v, de asemenea, mutatis mutandis, Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, § 39, 8 martie 2007).

Achitarea inițială a reclamantului de către Tribunalul Neamț și Curtea de Apel Bacău a avut loc după audierea mai multor martori. Aceste instanțe au considerat că majoritatea elementelor, altele decât mărturiile din dosar, erau insuficiente pentru a determina vinovăția reclamantului. Pentru a înlocui o condamnare, judecătorii de apel nu aveau date noi și s-au bazat exclusiv pe actele dosarului, în principal pe mărturiile date în fața parchetului și în primă instanță. Prin urmare, numai pe baza depozițiilor scrise adunate de către parchet și a notelor de ședință ale instanței departamentale care relatează declarațiile martorilor, Înalta Curte a analizat mărturiile și a concluzionat că acestea sunt sincere și suficiente pentru a se stabili un verdict de vinovăție. .

Înalta Curte a întemeiat condamnarea reclamantului pe o nouă interpretare a probelor de care nu a auzit. Astfel, ea a avut o opinie contrară față de hotărârile instanțelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant pe baza, în special, a declarațiilor acestor martori făcute în timpul audierilor desfășurate în fața lor. Fără îndoială, era de competența instanței de apel să evalueze diferitele date colectate, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să fie prezentate; rămâne faptul că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza însăși mărturiei care a stârnit îndoieli în rândul primilor judecători cu privire la fondul acuzației împotriva reclamantului pentru a justifica achitarea sa în primă instanță și în apel. În aceste împrejurări, lipsa audierii de către Înalta Curte a acestor martori înainte de a-l condamna a redus semnificativ drepturile la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004, și mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Franței, nr. Spania, nr.17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010 și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr.23002/07, § 49, 22 noiembrie 2011).

  Cu privire la această omisiune a Înaltei Curți, Curtea observă că, în temeiul articolului 38516 C. pr. pen., dacă instanța de apel reține cauza spre rejudecare, trebuie să stabilească o ședință în contradictoriu și să se pronunțe asupra probelor care vor fi administrate noului public. Prin urmare, se pare că problema administrării probelor după casarea unei hotărâri a fost reglementată de un cadru legislativ specific. Totuși, în speță, fără a motiva, Înalta Curte a omis să treacă la administrarea probelor. În acest sens, Curtea reamintește că a criticat deja autoritățile române pentru neproducerea probelor în faza de recurs în cauza Dănilă.

  În sfârșit, în măsura în care Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a solicitat Înaltei Curți să-l audieze pe el sau pe martori, Curtea consideră că instanța de apel a fost obligată să ia măsuri pozitive din oficiu în acest scop, chiar dacă reclamantul nu i-a solicitat în mod expres acest lucru (v, mutatis mutandis, Botten, § 53, și Dănilă,   § 41).

În consecință, Curtea consideră că condamnarea reclamantului pentru acceptarea de mită, pronunțată în lipsa unei audieri complete a martorilor, deși fusese achitat de cele două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în cadrul sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

36. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.[5]

Modurile de aplicare a articolului 6 în procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în speţă; este indicat să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul care revine jurisdicţiei de apel în ordinea juridică naţională. Când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de extindere puterilor jurisdicţiei de apel, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia, şi mai ales de natura des chestiunilor pe care trebuia să le tranşeze (Botten împotriva Norvegiei, hotărârea din 19 februarie 1996,   Culegere 1996-I, p. 141, § 39).

  În faţa unei curţi de apel care se bucură de plenitudinea jurisdicţiei, articolul 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică şi nici, dacă are loc o astfel de audiere are loc, cel de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-C, p. 69‑70, § 33).

Atunci când o instanţă de apel este sesizată cu o cauză în fapt şi în drept şi studiază în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără apreciere directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune penală (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32 şi Constantinescu, , § 55).

În speţă, curtea observă de la bun început că nu se contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de Curtea Supremă de Jjustiţie fără a fi fost audiat în persoană .

Ca urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a articolului 6, este indicat să se examineze rolul Curţii Supreme de Justiţie şi natura chestiunilor pe care trebuia să le ia la cunoştinţă.

Curtea reaminteşte că în speţă extinderea puterilor jurisdicţiei de recurs este definită în articolele 38515 şi 38516 C. pr. pen. . Conform articolului 38515, Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, nu era obligată să judece din nou pe fond, dar avea această posibilitate. La 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul parchetului, a casat sentinţa tribunalului judeţean din 19 februarie 1997 şi hotărârea din 30 mai 1997 a Curţii de Apel, şi a judecat din nou pe fond. Conform prevederilor legale sus citate, rezultă că procedura în faţa jurisdicţiei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond, Curtea Supremă de Justiţie ajungând să cunoască acele fapte din cauză după cum este necesar de drept. Jurisdicţia de recurs putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului fie să-l declare vinovat, după ce realizase o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei părţii interesate, administrând după caz noi mijloace probatorii.

 În speţă, aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţie a trebuit să le analizeze spre a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului aveau un caracter predominant de fapt. Era vorba de a aprecia dacă reclamantul primise o sumă de bani şi dacă primise mai multe bunuri .

Prezenta cauză nu implică, spre deosebire de cauza Constantinescu, aplicabilitatea articolului 3856 § 3 C. pr. pen.  conform căruia în cadrul unei proceduri de recurs introduse contra unei hotărâri care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele acesteia, fără a trebui să se limiteze la mijloacele şi cererile invocate de partea care a introdus recursul. Deşi Curtea supremă de justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe care făcuse obiectul unui apel, rezultă că trebui să procedeze la propria sa apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, jurisdicţia de recurs trebuia să aibă cunoştinţă de cauză în fapt şi în drept şi să studieze în ansamblul ei chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, conform jurisprudenţei constante a curţii.

  În sfârşit, deşi Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a cerut să fie audiat de Curtea Supremă de Justiţie, curtea apreciază că jurisdicţia de recurs era obligată să ia măsuri pozitive în acest scop.

Condamnarea reclamantului, pronunţată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană şi mai ales după achitarea sa de cele două jurisdicţii inferioare, este contrarie cerinţelor unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.

43.  A avut deci loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.[6]


[1] Cauza Vitan împotriva României,  Hotărârea din 25 martie 2008,  M. Of. nr. 114 din 19 februarie 2010

[2] Cauza Micu împotriva României,  Hotărârea din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 651 din 13 septembrie 2011

[3] Curtea Constituțională ,   Decizia nr.562 din 19 septembrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) din Codul de procedură penală ,  M. Of. nr.837 din 23 octombrie 2017

[4] Cauza Gutău împotriva României,   Hotărâre din 8 noiembrie 2016,  https://hudoc.echr.coe.int

[5] Găitănaru împotriva României,   Hotărâre din 26 iunie 2012,  definitivă   26 septembrie 2012,  https://hudoc.echr.coe.int

[6] Dănilă împotriva României,   Hotărâre din  8 martie 2007,  https://hudoc.echr.coe.int

MANDAT DE SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ

Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr.  517 din 17 iunie 2020, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen.  sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

Excepția a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unui mandat de siguranță națională, ofițerii din cadrul Serviciului Român de Informații au întocmit zeci de note de redare în cuprinsul cărora au transcris convorbirile purtate de inculpat cu diverse persoane și că, deși interceptarea și înregistrarea audio-foto-video a comunicațiilor inculpatului nu a fost autorizată în baza art. 139 alin. (1) și (2) C. pr. pen., procurorul a utilizat notele de redare și înregistrările efectuate de către ofițerii S. R. I.  în cadrul prezentului proces penal, profitând de caracterul abstract și extrem de vag al art. 97 alin. (2) lit. f), art. 139 alin. (3) teza finală și art. 142 alin. (5) C. pr. pen.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)

  Față de soluția de admitere pronunțată de Curtea Constituțională cu privire la această excepție de neconstituționalitate, devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora, “Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o Decizia  anterioară a Curții Constituționale“. Întrucât sesizarea instanței constituționale a fost efectuată înainte de pronunțarea Deciziei  nr. 55 din 4 februarie 2020 și având în vedere soluția de admitere pronunțată de Curtea Constituțională prin această decizie , prezenta excepție de neconstituționalitate a art. 139 alin. (3) teza finală va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, iar soluția de admitere pronunțată de Curte va profita, deopotrivă, și prezentului autor al excepției de neconstituționalitate.

  În actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate de dispozițiile art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege. Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluțiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă și suplă în materia probațiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu este absolută, ci subordonată principiului legalității. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancțiune specifică materiei probelor, și anume cea a excluderii probelor obținute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obținute prin încălcarea legii, ci și pentru cele obținute prin încălcarea principiului loialității administrării probelor. De altfel, Curtea a observat că procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, are ca obiect, printre altele, verificarea legalității administrării probelor.(Decizia nr. 84 din 18 februarie 2020, M. Of. nr.  639 din 21 iulie 2020, sau Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr.  178 din 26 februarie 2018)

  Orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus “liberei aprecieri a organelor judiciare”, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., în luarea Deciziei  asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2) ], fiind necesar ca judecătorul să fie convins “dincolo de orice îndoială rezonabilă” cu privire la acuzație pentru a dispune condamnarea [alin. (3) ].

În  procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege – verificarea legalității administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză – în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale invocate.

Primele două alineate ale art. 142 C. pr. pen. vorbesc despre punerea în executare a supravegherii tehnice, precum și despre folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice și a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate, în realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) C. pr. pen., prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor anterior menționate rezultă că dispoziția de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise și reglementate de Codul de procedură penală.( Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr.  150 din 16 februarie 2018)

Folosirea datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se poate realiza și în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.. Reglementarea prin textul legal menționat a infracțiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din C.E.D.H. . Ca urmare, precizarea, în cuprinsul textului criticat, a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum și limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracțiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanției anterior menționate (v și Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr.  960 din 5 decembrie 2017, §  19, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr.  822 din 9 octombrie 2019, §  40).

Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) și art. 327 lit. a) C. pr. pen., actul de sesizare a instanței de judecată. Potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

 Pentru aceleași considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu pot fi reținute criticile formulate în prezenta cauză, potrivit cărora “simpla referire la infracțiunile limitativ prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. nu este suficientă pentru a elimina riscul utilizării datelor rezultate din supravegherea tehnică în mod abuziv, în detrimentul drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei“, folosirea materialului informativ obținut din supraveghere și în alte cauze penale s-ar face “fără nicio restricție”, respectiv cele în sensul că puterea de Decizia  a procurorului ar scăpa controlului oricărui “organ judiciar” .

Măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului, în procedura de camera preliminară. Folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) C. pr. pen., a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu împiedică judecătorul de cameră preliminară, din cauza în care acestea sunt transferate, să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri și excepții de către inculpat, cât și din oficiu. Or, constatarea nelegalității mijlocului de probă și/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecința excluderii ei din procesul penal.

  Pot fi reținute, deopotrivă, cu referire la garanțiile cu caracter general referitoare la contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice, soluția și considerentele Deciziei  Curții Constituționale nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr.  529 din 6 iulie 2017. Prin decizia respectivă, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești (§  59). În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică (§§  63 și 64).

În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Reglementarea expresă a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect. Așa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenții din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanței de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse (§  66).

Dispozițiile constituționale și convenționale, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și a libertăților fundamentale. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art. 21 și a celor convenționale ale art. 13. Or, în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 și 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și 13 din C.E.D.H.  (§  68).

   În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (v, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990,  Cauza Huvig împotriva Franței, §  34; Hotărârea din 18 februarie 2003,  Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, §  30; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, §  231). Instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H.  în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008,  Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, §  69; Hotărârea din 4 decembrie 2015,  Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, §  302). Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată (§§  70, 71 și 73).

Rezultă că, în prezent, există temeiul legal pentru contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat.

  Ca urmare, față de toate aceste considerente, rezultă că este asigurat cadrul legislativ necesar pentru respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil.

Dispozițiile art. 142 alin. (5) C. pr. pen. au un conținut identic cu cele ale art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că argumentele reținute referitor la constituționalitatea dispozițiilor din vechea reglementare sunt valabile mutatis mutandis și în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) C. pr. pen. (Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, M. Of. nr.  987 din 12 decembrie 2017). Dreptul referitor la secretul corespondenței nu este absolut, putând fi restrâns din rațiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securității naționale, desfășurării instrucției penale, prevenirii acestora din urmă și alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme […] și sunt garantate”. Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri și în condiții riguros reglementate, restrângerea chiar și a exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale.( Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, M. Of. nr.  370 din 20 mai 2014)

  Întrucât reglementarea restrângerii exercițiului unor drepturi fundamentale se realizează, în detaliu, prin capitolul IV al titlului IV din Codul de procedură penală, care, ca natură juridică, este o lege, este îndeplinită condiția constituțională a restrângerii “numai prin lege”. Este îndeplinită și condiția ca restrângerea exercițiului dreptului să fie impusă pentru “desfășurarea instrucției penale”, deoarece dispozițiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. În ceea ce privește condiția proporționalității, aceasta este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanța valorilor apărate împotriva infracțiunilor, iar faptul că însăși existența dreptului sau a libertății nu este atinsă rezultă din dispozițiile art. 139 alin. (2) C. pr. pen., care prevăd expres și limitativ infracțiunile pentru care se poate dispune măsura supravegherii tehnice, precum și din dispozițiile art. 140 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate, în temeiul art. 144 C. pr. pen. Legislația procesual penală reglementează inclusiv elementele pe care încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să le cuprindă [art. 140 alin. (5) ]; punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); consemnarea activităților de supraveghere tehnică (art. 143); conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică (art. 146).

  Legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanții împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (§  38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudența Curții Constituționale. Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală și ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

CONVINGEREA MAGISTRATULUI

Ceea ce se critică constă în utilizarea noțiunii “convingere” a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță are drept fundament o conștiință juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. (Decizia nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr.  617 din 31 iulie 2017). De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen.. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și aprecierea lor ca un tot unitar. Așa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiție, ci, dimpotrivă, ca o garanție a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuși dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată – v în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) C. pr. pen.

  Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activității sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numește deformație profesională și care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporționată și neștiințifică în propria intuiție, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece “cunoașterea” evenimentului supus judecății presupune existența unui echilibru între acuzare și apărare, astfel încât acuzația să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă – v art. 103 alin. (2) C. pr. pen.. Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale – v art. 100 alin. (2) C. pr. pen.. Actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală “Probele și aprecierea lor” din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia “Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința sa“. Posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri și conducându-se după conștiința sa este neconstituțională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiției impun judecătorilor să se supună “numai legii” (Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, M. Of. nr.  387 din 16 iulie 2001). Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituțională permitea judecătorului să se conducă după conștiința sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranță), presupune un sentiment intuitiv pe care ființa umană îl are despre propria existență, deci o cunoaștere reflexivă în legătură cu situațiile și lucrurile din jurul său. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaștere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind, practic, o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiției, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluționa cauza după propria conștiință. Asemenea situații se traduc prin regula in dubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale.

Dispozițiile contestate nu contravin principiului independenței judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanția constituțională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (v Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr.  440 din 23 iunie 2011).

  Cât privește sintagma “îndoială rezonabilă” conținută de dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut, în Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr.  111 din 12 februarie 2016, că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006,  Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, §  104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.

  Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței CEDO (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.  323 din 27 aprilie 2016). Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența CEDO .  Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.  Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul în dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probațiunii. El se referă la faptul că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

  Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen..

Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen. constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare. Decizia  nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) și ale art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală

MĂRTURIE ÎN ACUZARE

Prin Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr.  213 din 3 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen., reținând că legiuitorul a reglementat expres, prin prevederile art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care au capacitatea de a fi martor, și anume orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali.

  Potrivit dispozițiilor art. 6 §  3 lit. d) din Convenție, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 §  3 lit. d) din Convenție constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să îl disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenței în materie a CEDO , admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de acestea, cerințele § ui 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §  1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepțiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, §  1 și §  3 lit. d) ale art. 6 din Convenție prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reținut că, în anumite circumstanțe, poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 §  1 și §  3 lit. d) din Convenție. Totuși, CEDO a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenție (Hotărârea din 24 februarie 2009,  Cauza Tarău împotriva României, §§  69 și 70).

Admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța dacă depozițiile martorilor au fost admise ca probe în mod corect, ci în a cerceta dacă procedura, privită în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50,   Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004). Cerințele §ui 3 de la art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol (Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, CEDO 1999-I).

 Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepții, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 și 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu (Lüdi împotriva Elveției, Hotărârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, și Van Mechelen și alții, § 51). Așa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (  v, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, și Lüdi § 47), în anumite circumstanțe poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 și 3 lit. d). Totuși, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, și Saïdi împotriva Franței, Hotărârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).

 Art. 6 § 3 lit. d) din Convenție lasă instanțelor interne, tot în principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea și interogarea oricărui martor al apărării: astfel cum indică cuvintele „în aceleași condiții“, el are ca scop esențial o deplină egalitate de arme în materie. Noțiunea de „egalitate de arme“ nu epuizează totuși conținutul §ui 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al §ui 1, a cărui aplicare o reprezintă prezentul alineat, printre multe altele. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut interoga un anumit martor al apărării; mai este nevoie și ca partea interesată să facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în căutarea adevărului și ca refuzul de a-l interoga să fi cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva Franței, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanțe excepționale pot determina Curtea să constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, și Destrehem împotriva Franței, § 41, 18 mai 2004).

Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii decisivi în prezența judecătorului care trebuie, în ultimă instanță, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner și alții împotriva României, § 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informații referitoare la diligența instanțelor de a o aduce pe principalul martor al acuzării, împotriva reclamantei. Dacă Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară din partea autorităților unei țări să facă o anchetă pentru a găsi și a aduce în fața lor o persoană ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuși în considerare, din perspectiva acestui articol, dacă autoritățile au făcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, §§ 58 și 61, și Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speță, trebuie menționat că instanțele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia, și că ele nu au făcut niciun demers cu excepția celui de a o cita fără rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.

Niciun martor al apărării propus de reclamantă pentru a confirma versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instanțe, care, în plus, au furnizat motive lapidare și contradictorii pentru a respinge cererile părții interesate. În acest sens, este suficient să menționăm că cererea de confruntare cu ceilalți coinculpați au fost respinse la data de 7 februarie 2003 de Tribunalul Municipiului București, pe motivul că aceste probe fuseseră deja administrate în primă instanță și că ele trebuiau doar reexaminate .  Or, din dosarul furnizat de părți rezultă că niciuna dintre aceste probe nu fusese administrată și că reclamanta a evidențiat această omisiune în motivele sale de recurs, însă fără rezultat.

Reclamanta nu a putut să îi interogheze în contradictoriu, în fața instanțelor însărcinate cu soluționarea dosarului său, pe majoritatea martorilor acuzării și că nu a putut să obțină audierea niciunui martor al apărării propus, și aceasta fără ca instanțele să fi furnizat motive coerente în acest sens. În aceste condiții, având în vedere că orice sistem de apărare adoptat de reclamantă a fost compromis, Curtea nu consideră că trebuie să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamantă, în măsura în care ea consideră că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanțele cauzei, la echilibrul și egalitatea ce trebuie să primeze pe tot parcursul procesului între acuzare și apărare. Economia generală a procesului impunea astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util drepturile sale de apărare (Vaturi, § 58, și, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem și Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).

 77. În concluzie, având în vedere importanța deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce privește condițiile de convocare și de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare și apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenție.[1]

  Noțiunea de “martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012,  Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45,  Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 și 28). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de dispozițiile art. 6 §  1 și §  3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006,  Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, §  53, și Hotărârea din 27 februarie 2001,  Cauza Luca împotriva Italiei, §  41).

  Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Mai mult, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni, astfel că denunțul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de “martor”.( Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 și 28)

Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. pr. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Legiuitorul, prin prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoane (CEDO Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79, și Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46). Or, din perspectiva denunțătorului, în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.

  Curtea a distins două situații, în funcție de interesul denunțătorului în obținerea unui beneficiu din perspectiva existenței riscului tragerii sale la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu sub aspectul evitării tragerii la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament. În cazul în care denunțătorul are însă un beneficiu referitor la evitarea tragerii sale la răspundere penală, poziția acestuia se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, care sunt interesate în proces, astfel că acționează pentru apărarea intereselor lor legitime și, ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate pe susținerea poziției proprii, ceea ce le poate determina să facă și declarații necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori.  ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr.  190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, M. Of. nr.  701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, M. Of. nr.  723 din 11 august 2020, și Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M. Of. nr.  535 din 24 mai 2021). Decizia  nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) și ale art. 126 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală

ECHITATEA PROCESULUI PENAL

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) § 1 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, la art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, motive de neconstituționalitate identice au fost analizate prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  639 din 1 august 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare și jurisprudența CEDO  (Hotărârea din 28 februarie 2006,  Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002,  Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care martorii protejați nu sunt prezenți pentru a fi audiați într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.

  Din perspectiva denunțătorului, în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament.

  În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Fiind interesați în proces, aceștia  din urmă acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

  În majoritatea țărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziție legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declarației denunțătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a