|
Textul art. 139 alin. 2 si 3 C.pr.pen. prevede: „(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
(3)Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”.
Art. 139 alin. (2) fusese modificat prin O. U. G. nr. 18/2016 .
Textul art. 1391, propus de Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative este:„1 7. După articolul 139 se introduce un nou articol, art. 1391, cu următorul cuprins: „Înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații Art. 1391. – (1) Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări.
(2) Legalitatea încheierii prin re s-au autorizat activitățile a respective, a mandatului c emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță[DC1] .” (PL-x nr. 246/2023 , cu Sesizare de neconstituționalitate , Dosar nr.881A/2023, nr.882A/2023, nr.883A/2023 , https://www.cdep.ro/pls/proiecte ).
În ședința din data de 17 mai 2023, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori,: . . . 1. A admis obiecțiile de neconstituționalitate și a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] și ale art.I pct.62 [cu referire la art.595 alin.(1) ind.1 lit.b)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative. 2. A respins, ca neîntemeiate, obiecțiile de neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum și dispozițiile art.I pct.1 [cu referire la art.9 alin.(5)], art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(1)], ale art.I pct.19 [cu referire la art.145 ind.1 alin.(3)], ale art.I pct.34 [cu referire la art.281 alin.(4)], ale art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1) ind.1 și (1) ind.2], ale art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11) și (12)], ale art.I pct.44 [cu referire la art.375 alin.(3)], ale art.I pct.45 [cu referire la art.377 alin.(5)], ale art.I pct.48 [cu referire la art.421 alin.(1) pct.2 lit.a)] și ale art.II alin.(2) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În esență, în ceea ce privește soluția de admitere a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] din legea criticată, Curtea a reținut că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația constituțională, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstituționale prin Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, cu dispozițiile Constituției, ceea ce este contrar prevederilor art.147 din Legea fundamentală. Potrivit normelor criticate, organul competent să verifice legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, a mandatului emis cu această ocazie, a mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute este judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așadar o instanță judecătorească ierarhic inferioară celei care a autorizat activitățile respective. Din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un control efectiv al elementelor ce țin de legalitatea înregistrărilor – mijloc de probă în procesul penal – rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil.
Totodată, Curtea a constat că este necesar ca legiuitorul să reglementeze, în Codul de procedură penală, o formă de control a posteriori în cazul înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații, care sunt comunicate organelor de urmărire penală și care dobândesc calitatea de mijloace de probă în dosarul penal în care nu s-a dispus trimiterea în judecată, pentru ca persoana vizată de aceste activități, care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea să poată contesta legalitatea acestor înregistrări, precum și elementele ce țin de legalitatea mijlocului de probă. De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii acestor înregistrări. . . . https://www.ccr.ro/
Curtea Constituționalăse pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora , la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției [Art. 146 a) din Constituție ].
Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. (Art. 147 alin. 4). În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. (2)
Pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției (Art. 147 alin. 1 din Constituții). Încetarea efectelor juridice neconstituționale este tot o dispoziție cu valoare constituțională de același rang. Legiuitorul și-a îndeplinit o altă obligație constituțională. Reglementarea legală și atitudinea Parlamentului nu sunt cu nimic contrare ideii constituționale, în ansamblu.
La pct.2 din dispozitivul Deciziei nr.55 din 4 februarie 2020, s-a constatat că dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, republicare M.Of. nr.190 din 18 martie 2014, cu următorul conținut:
– Art. 139 alin.(3) C.pr.pen. : „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”;
– Art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991: „(1) Informații din domeniul securității naționale pot fi comunicate: […] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.”
Prin Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, se analizase constituționalitatea dispozițiilor criticate, din aceeași perspectivă. Cu acel prilej, Curtea a reținut că interceptările și înregistrările realizate în cadrul urmăririi penale în baza art.138 și următoarele C.pr.pen. constituie, potrivit art.97 alin.(2) lit.e) coroborat cu art.143 din același act normativ, mijloace de probă. Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare și înregistrare a comunicațiilor electronice, dispus potrivit Legii nr.51/1991, Curtea a reținut că, potrivit art.13 lit.f) din Legea nr.51/1991, în situațiile prevăzute la art.3 din același act normativ, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea acestora, să efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale. În desfășurarea activităților specifice, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot descoperi informații ce privesc săvârșirea unor infracțiuni, situație în care, potrivit art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991, informațiile din domeniul securității naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală.
Potrivit art.21 alin.(1) din Legea nr.51/1991, „datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală, potrivit art.61 C.pr.pen. , însoțite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile și/sau comunicările interceptate, redate în scris, și/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoțite de conținutul digital original al acestora”. În general, dispozițiile Legii nr.51/1991 se referă la „date și informații”, iar din analiza coroborată a dispozițiilor art.7 lit.a), ale art.8 alin.(1), ale art.12 alin.(2) și ale art.20 alin.(1) din Legea nr.51/1991 rezultă că dispozițiile acestui act normativ se referă la date și informații din domeniul securității. naționale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca în cuprinsul acestuia să fie reglementată vreo dispoziție care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date și informații.
Prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art.97 alin.(1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin.(2) lit.a)-e) al aceluiași articol enumeră expres mijloacele de probă, și anume: declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispozițiile art.97 alin.(2) lit.f) C.pr.pen. prevăd că „proba se obține în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.
Dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991. Doar dispozițiile art.139 alin.(3) C.pr.pen. ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, iar nu dispozițiile art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991. Curtea a constatat că problema de constituționalitate ridicată nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991, ci de modul de reglementare a dispozițiilor procesual penale. Prin urmare, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991.
Eliminarea unei dispoziții asemănătoare celei conținute de art.139 alin.(3) C.pr.pen. este neconstituțională. Eliminarea posibilității de probațiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art.24 alin.(1) din Constituție și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art.21 din Legea fundamentală ( Decizia nr.54 din 14 ianuarie 2009, M.Of. nr.42 din 23 ianuarie 2009, Decizia nr.756 din 13 decembrie 2016, M.Of. nr.293 din 25 aprilie 2017).
Pronunțând deciziile anterioare, nu s-a avut în vedere situația înregistrărilor rezultate din activitatea de informații pentru realizarea securității naționale. Astfel, Decizia nr.756 din 13 decembrie 2016, s-a referit expres la teza întâi a art.139 alin.(3) C.pr.pen. , iar Decizia nr.54 din 14 ianuarie 2009, enumeră situațiile care pot avea ca rezultat înregistrări ce pot fi folosite ca mijloace de probă, și anume „imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei”. Cu alte cuvinte, Curtea a avut în vedere acele înregistrări care nu sunt obținute în urma unei proceduri ce necesită o autorizație prealabilă emisă de un judecător.
Activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută, potrivit art.6 coroborat cu art.8 și art.9, de către Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora, precum și de Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, instituții care își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate.
Potrivit art.13 din Legea nr.51/1991, activitatea de informații pentru realizarea securității naționale poate fi împărțită în două categorii, în funcție de necesitatea existenței unei autorizații prealabile, după cum urmează: activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care nu necesită o autorizație prealabilă – v art.13 lit.a)-d) din Legea nr.51/1991 coroborat cu art.14-19 din același act normativ; activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care necesită o autorizație prealabilă – v art.13 lit.e) coroborat cu art.121 din Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice și art.13 lit.f) coroborat cu art.14-19 din același act normativ . Trebuie realizată o distincție între acele activități din care pot rezulta înregistrări și cele care nu au ca rezultat obținerea unor înregistrări (v , în acest sens, dispozițiile art.14 din Legea nr.51/1991).
Prin, s-a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate expres de dispozițiile art.97 alin.(2) lit.a)-e) C.pr.pen. , nu sunt interzise de lege, conform art.97 alin.(2) lit.f) (Decizia nr.633 din 12 octombrie 2018, M.Of. nr.1020 din 29 noiembrie 2018). CEDO, în jurisprudența sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunțată în Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României, § 31, a arătat că, deși art.6 C. E. D. H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală intră în sfera de competență a legiuitorului. Legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale incidente. Deși legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalității.
Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice, și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.
Întregul sistem de obținere a probelor vizează constatarea existenței sau inexistenței acuzației în materie penală, inclusiv garanțiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligația constituțională de a reglementa în mod coerent și unitar maniera de obținere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei (Decizia nr.72 din 29 ianuarie 2019, M.Of. nr.332 din 2 mai 2019, § 53).
Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, CEDO a reținut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanțele în care au fost obținute aruncă îndoiala asupra credibilității sau exactității lor (v , Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragrafele 88 – 90).
Articolul 342 C.pr.pen. dispune că legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art.344 alin.(2) C.pr.pen. formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzația, pentru a se asigura, în acest fel, garanția de legalitate, independență și imparțialitate. Verificarea legalității, inclusiv a loialității – componentă intrinsecă a legalității -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condițiile de obținere și folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele și actele, prin prisma respectării dispozițiilor legale, nelegalitățile constatate urmând a fi sancționate în măsura și cu sancțiunea permisă de lege (Decizia nr.338 din 22 mai 2018, M.Of. nr.721 din 21 august 2018).
Instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art.8 din Convenție, întrucât un astfel de raționament face inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art.142-144 C.pr.pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, M.Of. nr.529 din 6 iulie 2017).
În cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunță inclusiv asupra legalității încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice și a mandatului de supraveghere tehnică (Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr.2 din 8 februarie 2018, M.Of. nr.307 din 5 aprilie 2018).
Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuțioasă, exclusiv prin prisma legalității, a fiecărei probe și a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Verificarea legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obținându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar și previzibil. (Decizia nr.338 din 22 mai 2018, și Decizia nr.802 din 5 decembrie 2017, M.Of. nr.116 din 6 februarie 2018)
Una dintre garanțiile liberului acces la justiție este efectivitatea acestuia, instanța de contencios constituțional statuând că statul are obligația de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare (Decizia nr.500 din 15 mai 2012, M.Of. nr. 492 din 18 iulie 2012). În reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr.737 din 24 iunie 2008, M.Of. nr. 562 din 25 iulie 2008).
Efectivitatea accesului la justiție nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr.17 din 17 ianuarie 2017, M.Of. nr.261 din 13 aprilie 2017).
Efectivitatea verificării legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalității de administrare a probelor. În prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, și anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală și un sistem reglementat de Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României.
Dispozițiile art.139 alin.(1) lit.b) și c) C.pr.pen. prevăd că această măsură trebuie să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii, iar probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Potrivit art.140 alin.(1) C.pr.pen. , măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situațiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu.
Atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condițiile impuse de dispozițiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare.
Analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condițiile prevăzute de acest act normativ. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr.372 din 28 mai 2019, M.Of. nr.822 din 9 octombrie 2019, § 44).
Desfășurarea unor activități specifice culegerii de informații se poate autoriza în cazul existenței unei situații prevăzute la art.3 din Legea nr.51/1991, care constituie amenințări la adresa securității naționale a României. Totodată, potrivit art.14 alin.(1) din Legea nr.51/1991, aceste activități se pot dispune atunci când nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale, iar acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete. Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, § 56). Activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse. Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispozițiile relevante din Legea nr.51/1991, fie la cele C.pr.pen. , care diferă în mod evident. Ansamblul activităților derulate de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale se circumscrie acestei sfere și are ca scop obținerea de informații care să asigure cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe la securitatea națională. Activitatea procesual penală este destinată constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificării persoanei care a săvârșit-o, cunoașterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluționare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Scopul în care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale. Legea nr.51/1991 și Codul de procedură penală au finalități diferite, care se reflectă și în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice.Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situația în care, deși activitatea specifică culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr.51/1991, legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii.
În afara implicațiilor evidente ale finalităților diferite ale activităților întreprinse în domeniul securității naționale și ale activităților procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr.51/1991 se ajunge în situația în care instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competența verificării elementelor ce țin de legalitatea mijlocului de probă. Dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr.51/1991, analiza legalității acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casație și Justiție).
Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate.
Lipsa de claritate și previzibilitatea cadrului normativ incident în materia contestării legalității înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal și lipsit de efectivitate, cu consecința încălcării drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute de Constituție. Or, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora (Decizia nr.55 /2020, § 56) .
Normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepția de ansamblu a acestuia și să detalieze prevederile procedural penale (Decizia nr.72 din 29 ianuarie 2019).
Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente. În ceea ce privește legiuitorul, principiul legalității – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competența organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M.Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17, Decizia nr.302 din 4 mai 2017, M.Of. nr.566 din 17 iulie 2017).
Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent și previzibil aplicabil în cazul contestării legalității mijloacelor de probă obținute potrivit Legii nr.51/1991. Lipsa de claritate și previzibilitate a procedurii contestării legalității administrării probelor determină lipsa de eficiență a acesteia cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil. [Decizia nr.55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr.517 din 17 iumie2020]
Comisia nr. 1 C. S. M. a decis transmiterea unui răspuns in acest sens către Ministerul Justiției, cu observațiile formulate in Comisie. In ceea ce priveşte înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații, in unanimitate s-a apreciat ca procedura de verificare a legalității acestor înregistrări ar trebui sa fie in competenta Înaltei Curți de Casație si Justiție, iar nu in competenta judecătorului de camera preliminara de la instanța de fond, fata de considerentele expuse in Decizia CCR nr. 55/2020.
Referitor la categoriile de infracțiuni cu privire la care aceste înregistrări pot fi folosite ca mijloace de probă, opinia majoritară a fost in sensul jurisprudenței Curții Constituționale si a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv in sensul asigurării unui echilibru necesar intre scopul urmărit prin activitățile întreprinse in domeniul securității naționale și principiile fundamentale ale procesului penal. In concret, s-a apreciat ca ar trebui analizata limitarea infracțiunilor in legătura cu care sa fie permisă aceasta măsura excepționala exclusiv la infracțiunile contra securității naționale prevăzute de Codul penal si de legi speciale si la cele de terorism.
A fost exprimată și opinia minoritara in sensul însușirii propunerii formulate de Ministerul Justiției, in sensul acordării valorii de mijloc de proba acestor înregistrări pentru toate infracțiunile prevăzute actualmente la art. 139 alin. (2) din Codul de procedura penala, iar in subsidiar stabilirea categoriei de infracțiuni vizate sa se facă si prin raportare la art. 2 din Legea nr. 39/2003, nu doar prin includerea infracțiunilor contra securității naționale sau de terorism.
În ceea ce priveşte propunerile referitoare la folosirea in procesul penal a probelor ce constituie informații clasificate, în opinia majoritară s-a apreciat că procedura propusă de Ministerul Justiției, potrivit căreia reprezintă o garanție suficientă asigurarea accesului parților si al persoanei vătămate la acestea printr-un avocat din oficiu care deţine ORNISS, nu respecta exigentele impuse de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. În măsura in care declasificarea nu este posibila, o astfel de modalitate de acces ar putea fi luata in considerare ca o opțiune doar in cauzele ce vizează infracțiuni de gravitate foarte ridicata (infracțiunile contra siguranței naționale si de terorism), infracțiuni in privința cărora exista un interes public deosebit in tragerea la răspundere a persoanelor responsabile. Aplicabilitatea generală propusă prin proiectul transmis creează premisele restrângerii dreptului la un proces echitabil al inculpatului in cauze in care nu exista un interes public excepțional, fiind așadar create premisele unor condamnări ulterioare de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
În opinia minoritară, s-a apreciat că este justificată acordarea accesului apărătorilor parților si al persoanei vătămate la informațiile clasificate, condiționat de deținerea autorizației de acces prevăzute de lege, sau desemnarea unor apărători din oficiu care să dețină asemenea autorizații, indiferent de natura infracțiunii. https://luju.ro/ccr-baga-sri-in-dosarele-penale,17 mai 2023, V Busuioc
}n concluzie, atât reglementarea din Legea nr. 51, cât și, separat, cele C.pr.pen. au aceeași forță juridică, în domenii distincte, diferite. Se poate întâmpla ca, în activitatea practică, textele să se interfereze. Legiuitorul trebuie să găsească o cale de aplicare concretă.
Dacă din cuprinsul activităților specifice culegerii de informații (care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului) rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni [dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări], ele trebuie înaintate judecătorului, într-o formă corespunzătoare, putând fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, după aprecierea/necesitatea obligatorie a procurorului. Legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Justiția se înfăptuiește în numele legii (Art. 124 alin. 1 al Constituției). Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți (2). Judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper, întotdeauna, numai prevederile Codului de procedură penală. Atunci când este în ședința de judecată, orice judecător , în funcție, este independent, deplin suveran, ca orice alt jude.
Bibliografie INTERCEPTĂRI, ÎNREGISTRĂRI, ART. 911 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PROCES ECHITABIL, DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ, https://dorin.ciuncan.com; EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ, https://dorin.ciuncan.com; DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, CONSTATAREA CARACTERULUI ILEGAL AL INTERCEPTĂRILOR, MONITORIZĂRII ŞI ÎNREGISTRĂRII CONVORBIRILOR PURTATE PE LINIILE TELEFONICE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI, NOŢIUNEA DE „INFRACŢIUNE GRAVĂ”, https://dorin.ciuncan.com; FAVORIZAREA INFRACTORULUI, INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI, INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO, DECLARAŢIILE MARTORILOR, https://dorin.ciuncan.com; EVAZIUNE FISCALA, CUMPĂRARE DE INFLUENŢĂ, DARE DE MITĂ, DELAPIDARE CU CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE ÎN FORMĂ CONTINUATĂ, ÎNŞELĂCIUNE SĂVÂRŞITĂ PRIN MIJLOACE FRAUDULOASE ÎN FORMĂ CONTINUATĂ, EVAZIUNE FISCALĂ, FALS INTELECTUAL LA LEGEA CONTABILITĂŢII, INSTIGARE LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII ÎMPOTRIVA INTERESELOR FINANCIARE ALE COMUNITĂŢII EUROPENE, TENTATIVĂ, FALS INTELECTUAL, FALS MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE, FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ, CONCURS REAL, FALSIFICARE DE DECONT TVA, FALSIFICARE DECLARAŢIEI DE IMPOZIT PE PROFIT, ÎNREGISTRĂRILE CONVORBIRILOR TELEFONICE, ACHITARE, https://dorin.ciuncan.com; EVAZIUNE FISCALA, SCOATEREA DE SUB URMĂRIRE PENALA, CONTESTAŢIE ÎN ANULARE, INADMISIBILITATEA CĂII DE ATAC, EFECTUARE CU ŞTIINŢĂ DE ÎNREGISTRĂRI INEXACTE, OMISIUNEA CU ŞTIINŢĂ A ÎNREGISTRĂRILOR ÎN CONTABILITATE, PARTICIPAŢIE IMPROPRIE, https://dorin.ciuncan.com; ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTEI DE EFECTUARE A UNOR ÎNREGISTRĂRI INEXACTE SAU DE A OMITE ÎNREGISTRĂRILE ÎN CONTABILITATE, RESPECTIV, LA RAPORTUL DINTRE INFRACŢIUNEA DE EVAZIUNE FISCALĂ PREVĂZUTĂ DE ART. 9 ALIN. (1) LIT. B) ŞI C) DIN LEGEA NR. 241/2005 PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ŞI ACEEA DE FALS INTELECTUAL PREVĂZUTĂ LA ART. 43 DIN LEGEA CONTABILITĂŢII NR. 82/1991, https://dorin.ciuncan.com; VIATĂ PRIVATĂ. ÎNREGISTRĂRI TELEFONICE, INDEX. POLIŢIE POLITICĂ. NATURA SPECIALĂ A MĂSURILOR SECRETE ÎN DOMENIUL SIGURANŢEI NAŢIONALE, https://dorin.ciuncan.com
5/24/2023
[DC1]
Art. 301din Codul penal reglementează Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:(1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani.
(2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situații:
a)emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;
b)exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
Fosta fomulare prevedea Art. 301: Conflictul de interese: (1)Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
(2)Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
Curtea Constituțională constată că sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) este neconstituțională.
și constată că sintagma “ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională.
Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, Curtea constată că, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 2531 din Codul penal din 1969, normă ce reglementa infracțiunea de conflict de interese, a noțiunii de “folos material necuvenit”, a reținut că prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului material obținut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în decizia anterior referită, conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.
Prevederile art. 2531 din Codul penal din 1969 au fost preluate în art. 301 din Codul penal în vigoare, așa încât, pentru considerentele reținute în Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea reține că noțiunea de folos patrimonial din cuprinsul art. 301 alin. (1) din Codul penal are în vedere orice tip de folos patrimonial și nu doar folosul patrimonial necuvenit.
Cu privire la criticile de neconstituționalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituție, în care se face referire la calitatea legii, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dacă o noțiune sau un termen nu sunt consacrate sau pot avea înțelesuri diferite, semnificația acestora în context se stabilește prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devin obligatorii pentru actele normative din aceeași materie. în același sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 31, Curtea Constituțională a statuat că o noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească.
Raportând cele arătate la paragraful anterior în privința noțiunii de “funcționar public” prevăzută de art. 301 din Codul penal, Curtea reține că art. 175 alin. (1) din Codul penal definește funcționarul public ca fiind persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, alin. (2) al art. 175 din Codul penal prevede că este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. De aceea, având în vedere definiția dată funcționarului public în sensul Codului penal, funcționarul public prevăzut de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, se identifică întotdeauna cu subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese, noțiunea de funcționar public, în sensul legii penale, fiind însă mai cuprinzătoare.
Noțiunile de “soț”, “rudă” și “afin”, precum și cele de “raporturi de muncă” și “raporturi comerciale” nu sunt definite în cuprinsul titlului X al părții generale a Codului penal, fiind aplicabile, prin urmare, din perspectiva prevederilor art. 301 din Codul penal, definițiile date acestora în celelalte ramuri de drept și care constituie legi generale în raport cu dispozițiile dreptului penal în vigoare. Prin soți se înțelege, conform art. 258 alin. (4) din Codul civil, bărbatul și femeia uniți prin căsătorie. Rudenia firească este, potrivit art. 405 alin. (1) din Codul civil, legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, iar, potrivit alin. (2) al acestui articol, rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege. Conform art. 407 alin. (1) din Codul civil, afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț, art. 407 alin. (2) prevăzând că rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț. Având în vedere că prevederile art. 301 alin. (1) din Codul penal nu disting între rudenia firească și cea civilă, Curtea reține că norma penală criticată are în vedere oricare dintre cele două subcategorii. În privința gradului de rudenie sau de afinitate, acesta se stabilește, conform art. 406 alin. (3) din Codul civil, astfel: în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea; în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă.
Noțiunea de raport de muncă este reglementată în Codul muncii, fără ca acesta să îl definească în mod expres. Din ansamblul întregii reglementări rezultă că raporturile de muncă sunt relațiile juridice care iau naștere între persoane fizice, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, după caz, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către cele dintâi, în folosul celor din urmă, care, la rândul lor, se obligă să remunereze munca prestată și să creeze condițiile necesare prestării acesteia. Existența relației de muncă nu depinde de denumirea pe care părțile o dau convenției pe care o încheie, ci de condițiile de fapt în care este prestată activitatea. Prin urmare, subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul și salariatul (angajatul). Având în vedere art. 1 din Codul muncii, raporturile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă își găsesc reglementarea de drept comun în conținutul normativ al acestui cod [conform alin. (1) al art. 1], iar celelalte categorii de raporturi de muncă sunt reglementate prin legi speciale, Codul muncii fiind aplicabil și acestora în măsura în care reglementările speciale nu conțin dispoziții specifice derogatorii [alin. (2) al art. 1]. Aceste din urmă categorii de raporturi de muncă vizează funcționarii publici, magistrații, militarii, membrii cooperatori și personalul cultelor religioase.
Spre deosebire de noțiunile mai sus analizate, noțiunea de raport comercial nu mai este expres definită prin legislația în vigoare, ca urmare a abrogării, prin dispozițiile art. 230 lit. c) și i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, a Codicelui de comerț din 1887 și a Codului comercial Carol al II-lea, și nici nu poate fi dedusă prin interpretarea dispozițiilor civile în vigoare, întrucât aceasta este folosită într-un alt context și în mod izolat, spre exemplu, în cuprinsul prevederilor art. 2557 din Codul civil referitor la raporturile de drept internațional privat. De asemenea, art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011, prevede că la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma “contract comercial” sau “contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma “contract civil” sau, după caz, “contracte civile”, iar sintagma “contracte sau acte de comerț”, cu termenul “contracte”. Așadar, dacă până la intrarea în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011, noțiunea de “raport comercial” avea un înțeles normativ determinat și determinabil prin prisma dispozițiilor Codului comercial, în prezent această noțiune nu își mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere transformările profunde și structurale operate la nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil, acesta, atunci când se raportează la noțiuni specifice dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor termeni și noțiuni proprii dreptului pozitiv și nu prin recurgerea, fără o motivare justă, la termeni și noțiuni autonome, atunci când situația normativă nu o impune. Pentru acest motiv, Curtea constată că sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate și previzibilitate, nepermițând determinarea exactă a conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese.
Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal contravine principiului legalității incriminării, prevăzut la art. 1 din Codul penal și la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și, în consecință, dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, care se referă la calitatea legii.
Cu privire la cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 și 25, Curtea a reținut, în privința infracțiunii reglementate la art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, că legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. Prin aceeași decizie s-a constatat că, dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituțională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii” respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.
Totodată, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 23, Curtea Constituțională a stabilit că standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil aceste cazuri. în aceste condiții, lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei “raporturi comerciale” din cuprinsul textului criticat face neclare și imprevizibile condițiile restrângerii libertății individuale, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție. De altfel, marja de apreciere a legiuitorului, atunci când se pune în discuție art. 23 din Constituție, este supusă unui control strict al Curții Constituționale, fiind așadar una limitată.
Sintagma “raporturi comerciale”din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, așa cum s-a arătat prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii.
Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală.
Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează conflictul de interese, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal, referitoare la infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane, întrucât acestea din urmă incriminează, de asemenea, fapte de corupție și de serviciu, cu referire și la art. 301 din Codul penal. Pentru acest motiv, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional, admițând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, în privința sintagmei “raporturi comerciale”, se pronunță și asupra constituționalității dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, sub aspectul trimiterii din cuprinsul acestora la dispozițiile art. 301 din Codul penal.
Conform art. 308 alin. (1) din Codul penal, “dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice”. Astfel, potrivit acestei reglementări, pot avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, prevăzută la art. 301 din Codul penal, pe lângă funcționarii publici, definiți la art. 175 din Codul penal, și persoanele prevăzute la art. 308 alin. (1) din acest cod, cu diferența de regim sancționator prevăzută la art. 308 alin. (2) din Codul penal.
Art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează, sub aspectul tratamentului penal, cu funcționarii publici persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Cu titlu de exemplu, intră în această categorie profesii precum notarii publici și lichidatorii judiciari. întrucât aceștia au fost învestiți de o autoritate publică în vederea exercitării unui serviciu public sau sunt supuși controlului ori supravegherii unei autorități publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, Curtea constată că subzistă, în privința persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul lor, interesul incriminării faptelor de conflict de interese, prevăzute la art. 301 alin. (1) din Codul penal.
Situația este însă diferită în ceea ce privește incriminarea acelorași fapte săvârșite de persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice. Practic, în această ultimă categorie se încadrează, spre exemplu, orice formă de societate definită prin Codul civil, Legea societăților nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, sau Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 20 mai 2014.
Infracțiunea de conflict de interese a fost reglementată pentru prima dată în legislația penală românească, într-o formă similară celei prevăzute la art. 301 din Codul penal în vigoare, prin art. 2531 din Codul penal din 1969, articol introdus în cuprinsul acestui din urmă cod prin art. 1 pct. 61 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006. În acest context, Curtea reține că art. 258 din Codul penal din 1969 reglementa, într-un mod similar celui de la art. 308 din Codul penal în vigoare, “Fapte săvârșite de alți funcționari” în privința cărora prevedea aceeași reducere cu o treime a maximului pedepsei prevăzute de lege pentru fapta comisă, fără a include printre infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul ce puteau fi săvârșite de “alți funcționari” și pe cea de conflict de interese. Astfel, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese puteau fi funcționarii publici, în sensul art. 147 alin. 1 din Codul penal din 1969, respectiv, orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referea art. 145 din același cod, sau “funcționar” prevăzută de art. 147 alin. 2 din Codul penal din 1969, respectiv persoana menționată în alin. 1 al acestui articol, precum și orice salariat care exercita o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.
Curtea reține că, de altfel, expunerea de motive a Legii nr. 278/2006 arată, referitor la incriminarea faptelor de conflict de interese, că aceasta a avut ca scop sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, își satisface interesele personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice și înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la conduita funcționarilor publici. În mod evident, au fost excluse din acest demers al incriminării faptelor de conflict de interese restul persoanelor, care își desfășoară activitatea în sistemul privat, acestea neîndeplinind atribuții publice în realizarea activităților pe care le desfășoară.
Reglementarea ca subiect activ al infracțiunii de conflict de interese a unor persoane private, prin dispozițiile art. 308 din Codul penal, este excesivă, întrucât are loc o extindere nepermisă a forței de constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertății de acțiune a persoanelor, circumscrisă în cauză dreptului la muncă și libertății economice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens.
Legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) și art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, să reglementeze infracțiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța valorii sociale care trebuie ocrotită și cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public.
Prin dispozițiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor.
Dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea reține că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate astfel cum s-a arătat cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală.
Incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) și art. 45 din Constituție.
Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma “ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu raportare la art. 301 din Codul penal este neconstituțională. Decizia nr. 603/2015, Monitorul Oficial cu numărul 845 din data de 13 noiembrie 2015, § 37.
Conținutul normativ al conflictului de interese din noul Cod penal este aproape identic cu cel din reglementarea anterioară, incriminarea analizată presupunând, în esență, existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public care îi influențează acestuia imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiilor conferite de legi și regulamente. Astfel, activitatea de serviciu a funcționarului public constând în îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii colective este lipsită de obiectivitate datorită interesului de natură patrimonială, ceea ce afectează în sens negativ relațiile de serviciu. Tudorel Toader ș. a, Noul Cod Penal 2014, Hamangiu, 2014
Conflictul de interese a fost incriminat în art. 2531, introdus prin Legea nr. 286/2006. În Codul penal în vigoare s-a utilizat expresia „folos patrimonial” în loc de „folos material” ori expresia de „foloase de orice natură” în loc de „servicii sau foloase de orice natură”. Curtea Constituțională a fost sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen., pe motiv că acestea sunt lipsite de claritate, precizie și previzibilitate. (Vasile Dobrinoiu ș. a., Noul Cod Penal comentat. Editia a III-a revazuta si adaugita, Universul Juridic, 2016 ) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată (Decizia nr. 6/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 24.04.2017).
Se impune reținerea a 5 infracțiuni de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane în sarcina inculpatului care:- în calitate de director al Teatrului “CT. N” București, a participat la negocierea condițiilor contractuale și apoi, a semnat contractul de drepturi intelectuale (regie), având ca obiect realizarea de către soția sa a spectacolului “R”, contract în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta în cuantum total de 6.620 lei, beneficiu realizat în două tranșe; (Andrei Viorel, IUGAN Codul Penal adnotat. Partea speciala. Jurisprudenta nationala 2014-2020, Universul Juridic, 2020)
Prin Decizia nr. 5/2019, Î.C.C.J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: “Prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.”
Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o unică acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen.
Atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune consumată).
Astfel, acuzația a fost structurată ca infracțiune continuată compusă din două acte materiale constând în încheierea a două contracte cu încălcarea unor dispoziții legale, avizările la plată nefiind considerate acte materiale distincte. O astfel de ipoteză ar fi presupus o descriere a faptelor prin indicarea dispozițiilor legale încălcate în mod specific în avizarea fiecărei plăți, dar și o probațiune corespunzătoare. Așadar, avizarea plăților nu constituie o faptă autonomă cu semnificație penală, ci doar o acțiune indispensabilă consumării faptei, respectiv producerii urmării imediate, plata fiind momentul producerii pagubei care întregește conținutul constitutiv al fiecăruia dintre cele două acte materiale. (Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 90/A din 1 martie 2023; idem Decizia nr. 87 din 05-dec-2022, Incheierea nr. 103 din 10-mar-2022 , Decizia nr. 14 din 03-feb-2022 (vorbim de alin 1)
Instanța de apel a reținut aceeași stare de fapt în sarcina inculpatului, ca cea stabilită de prima instanță, însă a dat o altă interpretare chestiunilor de drept pe care s-a întemeiat soluția de achitare.
Astfel, cu privire la infracțiunea prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, în fapt s-a reținut că inculpatul A. în scopul obținerii pentru sine de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, a efectuat prin intermediul societăților comerciale S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., pe care le-a înființat prin persoane interpuse și le-a administrat în fapt, un număr de 4101 de operațiuni financiare ca acte de comerț, în valoare totală de 9991946 RON, incompatibile cu funcțiile publice deținute. De asemenea, s-a reținut că activitatea desfășurată de către inculpatul A., respectiv a unor activități comerciale (tranzacții financiare), prin intermediul persoanelor angajate în cadrul S.C. B. S.R.L. , s-a situat în alte domenii de activitate decât cele în care acesta a exercitat funcții publice și nu a avut legătură cu atribuțiile sale de funcționar public. Această împrejurare a fost apreciată de instanța de apel ca fiind lipsită de relevanță, întrucât dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 îi interziceau inculpatului să desfășoare activități remunerate sau neremunerate în mod direct sau indirect în cadrul oricărei societăți comerciale.
Instanța de recurs în casație reține că potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, sunt incriminate următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a). Această din urmă condiție, de a utiliza informațiile obținute în virtutea funcției nu este atașată și variantei de la teza I a art. 12 alin. (1) lit. a) din lege.
Pentru ca operațiunile financiare ca acte de comerț să poată constitui elementul material al infracțiunii, legea impune ca ele să fie incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană; prin ea înseși, simpla efectuare de operațiuni financiare ca acte de comerț nu determină existența elementului material al infracțiunii, efectuarea de operațiuni financiare având, așadar, relevanță penală și putând constitui elementul material al infracțiunii, numai dacă este săvârșită ca act de comerț și dacă acestea sunt incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană. Așadar, este necesar ca incompatibilitatea să rezulte din lege pentru că numai astfel ea condiționează și, deopotrivă, determină incidența elementului material al laturii obiective a infracțiunii.
Pentru a stabili dacă fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, realizează tipicitatea obiectivă a infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 este necesar ca analiza să se facă prin raportare la dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției cu modificările și completările ulterioare. Aceasta întrucât modificarea legii civile prin restrângerea situațiilor care generează incompatibilități pentru funcționarii publici produce efecte și în ceea ce privește norma de incriminare prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, restrângând aria de incidență a acesteia.
Astfel la momentul 2007, art. 94 din Legea nr. 161/2003 prevedea că:
(1) calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât ceea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică.
(2) Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, enumerate sau neremunerate, după cum urmează (…) c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată”, iar art. 96 alin. (1) din aceeași lege, stabilea că funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.”
Ulterior, prin apariția Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cele două texte de lege au fost modificate, formă ce este în vigoare și în prezent.
Astfel, potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public.
În același timp, au fost modificate și dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 acestea statuând că (…) funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului.
Instanța de recurs în casație are în vedere și prevederile art. 317 din Legea nr. 95/2006 care statuează în mod expres faptul că personalului din cadrul CNAS și caselor de asigurări, cu statut de funcționar public, îi sunt aplicabile și dispozițiile Legii nr. 161/2003, deci inclusiv dispozițiile art. 96 alin. (1) din lege.
Din interpretarea art. 94 și 96 din Legea nr. 161/2003 rezultă că deținerea simultană a calității de funcționar public cu statut special și desfășurarea unei activități în sfera privată, în cadrul unei societăți comerciale private este interzisă doar dacă activitatea din mediul privat este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului.
Cu alte cuvinte, NU EXISTĂ INCOMPATIBILITATE ÎNTRE CALITATEA DE FUNCȚIONAR PUBLIC ȘI EXERCITAREA UNOR FUNCȚII SAU DESFĂȘURAREA UNOR ACTIVITĂȚI ÎN SECTORUL PRIVAT, ÎN ALTE DOMENII DE ACTIVITATE DECÂT CEL ÎN CARE FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎȘI EXERCITA ATRIBUȚIILE PREVĂZUTE ÎN FIȘA POSTULUI. În acest sens este și jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal, instanța supremă statuând că “eliminarea actuală a sintagmei “sau privat” din cuprinsul art. 92 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, este corelată cu reglementarea detaliată în cuprinsul textelor ulterioare a incompatibilităților funcționarilor publici în raport cu activitățile desfășurate în structurile private”, în cauză reținându-se dispozițiile prevăzute de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 că nu sunt aplicabile, întrucât “cele 4 contracte sunt tot de prestări servicii, activitățile prestate de funcționarul public fiind în legătură directă cu atribuțiile prevăzute în fișa postului, în mod similar cu contractele încheiate anterior” decizia nr. 1728/2017 (în același sens spre ex. dec. nr. 2707/2015, dec. nr. 1064/2019).
Ca atare, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 stabilind că interdicția se referă la orice societate comercială (și nu doar la cea din sectorul public) și, pe cale de consecință a apreciat lipsită de relevanță împrejurarea că activitatea desfășurată de către inculpatul A., în cadrul S.C. B. S.R.L și S.C. C. S.R.L. se situează în alte domenii de activitate decât cele în care acesta a exercitat funcții publice și care sunt fără legătură cu atribuțiile de funcționar public.
Potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deținerea simultană a calității de funcționar public cu statut special (președinte, director general al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș) și desfășurarea unei activități în sfera privată, în cadrul unei societăți comerciale având ca obiect vânzarea de echipamente IT, mentenanța acestora și vânzarea de obiecte de papetărie și birotică, nu este de natură să genereze o situație de incompatibilitate dacă activitatea din mediul privat nu este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului.
În cauză, așa cum rezultă din situația de fapt stabilită cu titlu definitiv, activitatea desfășurată de către inculpatul A., prin intermediul persoanelor angajate în cadrul S.C. B. S.R.L (obiect de activitate – repararea calculatoarelor si a echipamentelor periferice) și S.C. C. S.R.L. (obiect de activitate – comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominanta de produse nealimentare), se situează în alte domenii de activitate decât cele în care inculpatul a exercitat funcții publice și nu are legătură cu atribuțiile acestuia de funcționar public.
Se constată, astfel, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, împrejurare ce a condus la reținerea situației de incompatibilitate și la pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului A., deși nu era îndeplinită această condiție de tipicitate obiectivă, respectiv ca operațiuni financiare, efectuate ca acte de comerț, să fie incompatibile cu funcția.
Pe cale de consecință, sub acest aspect Înalta Curte va admite recursul în casație, va desființa în parte decizia și va dispune achitarea inculpatului în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., urmând să înlăture dispoziția de confiscare specială a sumei reținută de instanța de apel ca obținută prin săvârșirea acestei infracțiuni, măsura confiscării fiind menținută numai în limita sume de 42.844,76 RON.
Sub aspectul infracțiunii de folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt ca și tribunalul, respectiv că inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de președinte, director-general și ordonator de credite al Casei de Asigurări de Sănătate Timiș, și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a îndeplinit cincisprezece acte prin care a obținut prin intermediul S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., administrate și controlate, în fapt, de către el, sume în valoare cumulată de 42.844,76 de RON, constând în aprobarea de achiziții de produse și servicii de la cele două societăți, în aprobarea plății acestora, sau în aprobarea atât a achiziției cât și a plății.
Potrivit art. 301 alin. (1) C. pen. modificat prin pct. 1 din Legea nr. 193/2017, fapta de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, constă în fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv.
Apărarea invocă pe calea recursului în casație împrejurarea că starea de fapt stabilită de instanța de apel (aceeași ca în rechizitoriu) nu se mai încadrează în prezent în tiparul infracțiunii, din conținutul constitutiv al acesteia fiind eliminată ipoteza producerii folosului patrimonial obținut prin fapta funcționarului public pentru o altă persoană din partea căreia făptuitorul beneficia de foloase de orice natură. S-a arătat faptul că inculpatul a fost acuzat că ar fi obținut foloase din partea S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., societăți care, la rândul lor, ar fi obținut anumite beneficii.
Înalta Curte constată că nu aceasta este fapta pentru care a fost condamnat inculpatul. În sarcina acestuia s-a reținut că a obținut, prin intermediul S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., care în realitate îi aparțineau, pe care în fapt le administra și le controla, suma de 42.844,76 de RON, care a reprezentat valoarea totală a achizițiilor de produse și servicii pe care le-a aprobat în calitatea sa de președinte, director general și ordonator de credite al Casei de Asigurări de Sănătate.
Așadar, în sarcina inculpatului nu s-a reținut că ar fi beneficiat de foloase de la cele două societăți comerciale de la care Casa de Asigurări de Sănătate Timiș a achiziționat produse și servicii, care la rândul lor au obținut foloase prin încheierea contractelor, ci pentru faptul că personal a obținut foloase patrimoniale în valoare cumulată de 42.844,76 de RON prin încheierea contractelor cu societăți care, în realitate, îi aparțineau, respectiv S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L.
În consecință, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate obiectivă, fapta imputată inculpatului (Î.C.C.J. Secția Penală, Decizia nr. 438/RC din 24 noiembrie 2020,deși tot pe alin. 1)
Referitor la acuzația de conflict de interese, inculpatul a susținut în principal că aceasta infracțiune a fost dezincriminată prin modificările legislative survenite. S-a susținut că pentru a realiza latura obiectivă a acestei infracțiuni inculpatul trebuia sa obțină un folos patrimonial direct pentru sine, or, în speță așa cum a rezultat din expertiza întocmită în cursul judecății, inculpatul nu a obținut niciun folos patrimonial în calitate de acționar la E.
Inculpatul s-a aflat în situația prevăzuta de art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen., atunci când a inițiat expuneri de motive ori le-a susținut sau a participat la adoptarea lor, aflându-se în exercitarea unui drept recunoscut de lege, în calitatea lui de președinte al CJ Brăila.
Instanța de fond a constatat că fapta inculpatului B. care, în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila și de ordonator principal de credite, a întocmit și semnat expunerile de motive la proiectele de hotărâri privind aprobarea contribuției județului Brăila la dezvoltarea activității sportive la SC C. SA Brăila și la D., entități juridice la care avea calitatea de persoană afiliată, prin cele două societăți ale sale, F. și E., a adoptat și semnat hotărârile consiliului județean privind asocierea acestuia cu cele două entități sportive și a semnat contractele de asociere dintre Consiliul Județean Brăila și SC C. SA Brăila și la D., prin aceste activități obținând un folos patrimonial indirect, pentru sine, în suma de 1816790 RON, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, prevăzută. de art. 2531 alin. (1) C. pen. vechi.
S-a reținut că inculpatul nu se găsește în situația invocată de el, cea prevăzută de art. 301 alin. (2) lit. b) teza I C. pen., întrucât textul nu sancționează activitatea prevăzută la alin. (1) doar atunci când subiectul activ s-a aflat în exercitarea unui drept recunoscut de lege, or, activitatea inculpatului nu a fost efectuată întocmai cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
Astfel, exercitând atât demnitatea publică de președinte al unui consiliu județean cât și având calitatea de persoana afiliată la cele două entități sportive, prin cele două societăți comerciale F. și E., inculpatul avea obligația, conform textelor legale anterior citate, să anunțe la începutul ședinței de consiliu județean interesul personal pe care îl avea în acea problemă și eventual să se abțină de la exercitarea votului, condiții pe care inculpatul nu le-a respectat.
Se poate observa așadar că noul text al art. 301 C. pen. modifică atât structura, cât și conținutul infracțiunii de conflict de interese sub aspectul întinderii incriminării. Așa cum chiar Curtea Constituțională a constatat în cuprinsul Deciziei nr. 412/2017, modificările aduse acestui text vizează sfera elementului material al laturii obiective al infracțiunii de conflict de interese, prin eliminarea din cuprinsul normei de la art. 301 alin. (1) din C. pen. a anumitor fapte ce intrau sub incidența dispozițiilor legale anterior menționate.
Astfel, forma anterioară a infracțiunii avea ca element material al laturii obiective fie îndeplinirea unui act, fie participarea la luarea unor decizii – acțiuni care trebuie să se săvârșească în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Îndeplinirea unui act este o acțiune exclusiv personală a funcționarului public, în timp ce participarea la luarea unei decizii este, de regulă, un act colectiv, fiind incriminată în măsura în care prin aceasta se urmărește obținerea unui folos material.
Actele pe care le îndeplinește ori deciziile la care participă funcționarul public, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, trebuie să fie acte administrative individuale sau colective, dar fără caracter normativ.
Noua formă a infracțiunii exclude din sfera tipicității obiective participarea la luarea unei decizii.
În speță, inculpatul B. a exercitat funcția de președinte al Consiliului Județean Brăila când s-a constatat încetarea de drept a acestei calități.
Din informațiile furnizate de ONRC și din datele existente la dosarul cauzei rezultă fără echivoc că inculpatul B. avea calitatea de acționar majoritar la SC E. SA Brăila. La rândul ei, această societate este acționar majoritar în cadrul SC F. SA Brăila
Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a dorit să protejeze credibilitatea funcționarilor publici sancționându-i pe cei care suprapun interesele personale peste cele ale instituției publice, încălcându-și obligația de probitate.
c). a treia cerință de ordin negativ este impusă de art. 301 alin. (2) noul C. pen. – obținerea folosului patrimonial să nu fie realizată în cazurile în care actul sau decizia se referă la a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
Curtea opinează că și această condiție este îndeplinită întrucât pe de o parte, inculpatul nu a participat la adoptarea unui act normativ (act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului) iar, pe de altă parte, acesta nu se afla în ipoteza exercitării unui drept ori îndeplinirii unei obligații.
Inculpatul B. a susținut constant că a îndeplinit aceste acte în exercitarea unui drept prevăzut de lege. Este adevărat că prin această noțiune se au în vedere atât drepturile subiective, cât și prerogativele conferite de lege unei persoane. A iniția un proiect de hotărâre, a întocmi o expunere de motive pentru acel proiect, a-l susține și a vota pentru el pot constitui prerogativele conferite de lege unui președinte de consiliu județean. La fel de adevărat este însă și faptul că exercitarea acestor drepturi trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege.
În ceea ce îl privește pe recurentul din prezenta cauză, Curtea de apel a reținut că inculpatul B. nu a acționat în aceste limite câtă vreme a uzat de pârghiile oferite de lege (statutul său) pentru a-și produce, indirect, un folos patrimonial.
Cât privește îndeplinirea unei obligații – Curtea nu a identificat vreun text de lege care să impună inculpatului obligația imperativă de a finanța activitatea unor cluburi sportive. Apreciem că aceasta era mai degrabă o posibilitate pe care Consiliul Județean, prin președintele său, o avea în funcție de multe variabile printre care, cea mai importantă era existența unor disponibilități bugetare.
Împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive, semnarea contractelor de asociere).
Față de cele expuse mai sus, în ceea ce îl privește pe recurentul din prezenta cauză, Curtea de apel a reținut că nu se impune achitarea inculpatului B. pentru vreunul dintre temeiurile de drept invocate în apărare (art. 16 alin. (1) lit. b), c) sau d C. pr. pen.).
Prin incriminarea conflictului de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității funcționarului public, activitate care presupune o conduită corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice, abținerea acestuia de la luarea unor decizii de natură să-i confere, direct sau indirect, un anumit avantaj patrimonial. Deși se consumă în momentul obținerii folosului patrimonial, infracțiunea de conflict de interese nu este una de prejudiciu întrucât în definiția ei nu este prevăzută o astfel de condiție de tipicitate.
În acest sens, însăși Curtea Constituțională a arătat în considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 (M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014): “conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.“
Infracțiunea de conflict de interese este prin urmare o infracțiune de pericol prin faptul că, urmare a săvârșirii unei asemenea infracțiuni, instituția publică este prejudiciată și, deși textul nu impune o asemenea condiție de tipicitate, se poate interpreta că legiuitorul a dorit să evite dificultățile de a proba existența unui prejudiciu instituției publice. Totodată, prin fapta comisă, se instaurează neîncrederea în obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public, existând suspiciunea de fraudă, se decredibilizează instituția din cauza incapacității ei de a selecta cu rigoare persoana funcționarului public, în care cetățeanul să aibă deplină încredere și să privească actele și deciziile sale fără îndoială și rezerve. De aceea, pentru realizarea elementului material al acestei infracțiuni nu este nevoie de producerea unei pagube, ci doar de obținerea unui folos patrimonial, pentru sine, pentru familie etc., folos care nici măcar nu trebuie să fie injust. Urmarea imediată a săvârșirii infracțiunii de conflict de interese constă în afectarea relațiilor de serviciu și crearea unei stări de pericol pentru îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de serviciu în cadrul unei autorități publice, instituții publice sau altă persoană juridică de interes public. Starea de pericol se realizează prin îndeplinirea de către funcționarul public a unor acte care facilitează obținerea unui folos patrimonial pentru sine sau pentru o persoană cu care făptuitorul se află într-o relație specială prevăzută în textul legal.
Recurentul a apreciat că se impune realizarea unei noi analize a criteriilor care trebuie avute în vedere la aplicarea legii penale mai favorabile. În acest sens, s-au arătat următoarele:
– condițiile de incriminare sunt mult mai restrânse, rămânând sub aspectul laturii obiective doar îndeplinirea unui act de funcționarul public, prin care acesta a obținut un folos patrimonial pentru sine, soț sau rudă de gradul II. Prin prisma acestui criteriu, recurentul a apreciat că în mod greșit instanța de control judiciar și cea de fond au reținut că legea penală anterioară este mai favorabilă, întrucât actuala lege penală a stabilit fără echivoc și limitat condițiile incriminării doar pentru o singură activitate și nu pentru mai multe, ca în textele penale anterioare celui actual; numărul de cauze care înlătură sau exclud răspunderea penală a crescut în actuala reglementare față de textele din codurile penale anterioare, în sensul că se mai adaugă încă o cauză de nerăspundere penală, compatibilă cu reglementarea din art. 21 alin. (1) din C. pen., și anume art. 301 alin. (2) lit. b) din C. pen., în care se arată că nu operează răspunderea penală a funcționarului public dacă actul sau decizia se referă la “exercitarea unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea limitelor și condițiilor prevăzute de aceasta”. Această clauză de excludere a responsabilității penale este specifică și speței de față, pe care instanța de control judiciar în mod nejustificat a considerat-o inaplicabilă, pentru că a ales versiunea de aplicare a C. pen. din 1969;
Apărarea a arătat că prin aceleași “acte”, în opinia Parchetului, dar și a celor două instanțe, de fond și de apel, s-au săvârșit atât infracțiunea de abuz în serviciu, cât și cea de conflict de interese, însă au fost tratate penal diferit în sensul că acestea sunt legale la infracțiunea de abuz în serviciu și ilegale la infracțiunea de conflict de interese. În sensul acestei afirmații, recurentul a apreciat că au semnificație considerentele deciziei recurate, referitor la menținerea soluției de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu și de respingere a apelului Parchetului, cu motivarea de la pag. 39 din decizie: “(…) în deplin acord cu prima instanță, Curtea apreciază că în privința celor doi inculpați nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de abuz în serviciu – nefiind identificată o omisiune de îndeplinire ori o îndeplinire defectuoasă a unui act prin încălcarea legii, de către funcționarul public.”
În acest mod este validată și soluția instanței de fond, din decizia recurată, astfel: “În concluzie, cu privire la acuzația de abuz în serviciu, prima instanță a reținut că actele îndeplinite de inculpatul B. în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila și ca ordonator principal de credite s-au efectuat cu respectarea legii, finanțarea celor două entități sportive s-a făcut în baza contractelor de asociere probate prin hotărâri ale consiliului județean și cu respectarea dispozițiilor care reglementează finanțele publice, toate hotărârile de consiliu județean au fost luate de către toți consilierii județeni în plenul său și nu a fost identificată vreo dispoziție într-o lege, ordonanță de urgență, sau ordonanță a guvernului încălcată de acest inculpat”.
Criticile referitoare la faptul că actul de conduită ce a stat la baza conflictului de interese avea o natură legală deoarece instanțele au pronunțat soluții de achitare pentru infracțiunea de abuz în serviciu al cărei element material este reprezentat, de asemenea, de un act de serviciu sunt nefondate.
Astfel, potrivit situației de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel, inculpatul B. în calitate de președinte al Consiliului Județean Brăila, a inițiat, a susținut și argumentat, a supus votului hotărâri prin care cele două cluburi sportive, SC C. SA Brăila și D., primeau finanțări din partea instituției publice pe care acesta o conducea.
Analiza textelor de lege citate mai sus, cu privire la evoluția legislativă a incriminării conflictului de interese arată că orice decizie a funcționarului public luată chiar ca urmare a atribuțiilor ce îi revin potrivit funcției pe care o deține în acel moment și cu respectarea condițiilor de formă pentru actul exercitat, în urma căreia se obține un folos material, poate fi calificată ca infracțiune astfel că sub acest aspect nu va putea fi primită apărarea inculpatului în sensul că de vreme ce actele sale au fost considerate legale în conținutul infracțiunii de abuz în serviciu, ele nu puteau conduce la săvârșirea unei alte infracțiuni. Constatarea legalități operațiunilor contabile de angajare, lichidarea, ordonanțare și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale nu afectează conținutul infracțiunii de conflict de interese deoarece astfel cum a reținut instanța de apel: Infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 în C. pen. actual are corespondent în infracțiunea veche prev. de art. 301 C. pen., (anterior modificării prin Legea nr. 193/2017), dar și în vechiul C. pen., art. 2531, schimbările intervenite în modul de formulare a textului de incriminare nefiind de natura a modifica, în vreun fel conținutul constitutiv al infracțiunii, de esența faptei fiind existența unui interes de natură patrimonială din partea unui funcționar public, care îi influențează acestuia imparțialitatea în îndeplinirea atribuțiunilor conferite de legi.
Contrar celor susținute de apărare, în cazul abuzului în serviciu se incriminează încălcarea îndatoririlor de serviciu, condițiile și forma de exercitare sunt contrare legii (prevalează în incriminare faptul că actul însuși este nelegal), iar în cazul conflictului de interese se incriminează folosirea în interes personal a îndatoririlor de serviciu prevăzute de lege, folosirea îndatoririlor în forma permisă de lege, dar contrar scopului prevăzut de lege (prevalează în incriminare sursa actului care este un interes personal și nu exercitarea funcției publice).
Sursa ilicitului penal în cazul abuzului în serviciu este caracterul nelegal al actului de conduită, faptul că este contrar legii (sursa ilicitului provine/ia naștere doar din actul de conduită, din contrarietatea acestuia cu atribuțiile de serviciu prevăzute de lege sau cu forma prevăzută de lege), pe câtă vreme în cazul conflictului de interese sursa ilicitului ia naștere din folosirea atribuțiilor prevăzute de lege pentru funcția publică respectivă și din folosirea formei prevăzute de lege pentru exercită atribuțiilor respective, în interes personal. Infracțiunea de conflict de interese nu presupune îndeplinirea defectuoasă a unui act, ci îndeplinirea unei atribuții de serviciu, conferite de lege cu încălcarea condițiilor de obiectivitate.
Apărarea a invocat o interpretare contrară paragrafului 82 din Decizia CCR nr. 405/2016. Paragraful 82 din Decizia CCR nr. 405/2016, invocat de apărare are următorul conținut
În continuare, în ceea ce privește critica potrivit căreia termenul “act” folosit în cuprinsul textului de lege criticat este lipsit de previzibilitate și claritate, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reținută. Astfel, referitor la termenul “act”, Curtea observă că doctrina este unanimă în a considera că acesta este folosit în cadrul infracțiunii în cauză în înțelesul de operație care trebuie efectuată de funcționar (sau alt salariat) potrivit solicitării făcute de o persoană și conform atribuțiilor sale de serviciu. Solicitarea adresată serviciului respectiv poate privi constatarea unui act juridic ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri și alte operații date în competența unui serviciu. Astfel, noțiunea de “act” din cadrul dispoziției criticate se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor pe care funcționarul public, în accepțiunea art. 175 din C. pen., le are potrivit legii, în accepțiunea dată de instanța de contencios constituțional .
Curtea apreciază că nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia în cuprinsul dispozițiilor art. 297 din C. pen. nu se menționează dacă “actul” care trebuie îndeplinit se circumscrie unui act licit sau ilicit. Curtea constată că, astfel cum s-a arătat anterior, “actul” la care face referire textul de lege criticat se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu pe care funcționarul public le are. Astfel, situația premisă este cea a obligației îndeplinirii unui act licit, atribuția de serviciu/îndatorirea pe care funcționarul public o are în sarcina sa neputând fi caracterizată decât prin liceitate. Situația premisă în structura infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în prealabila existență a unui serviciu având competența de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârșirea abuzului. În cadrul acestui serviciu care constituie situația premisă își exercită atribuțiile funcționarul care comite abuzul.
Interpretarea instanței de apel nu contravine deciziei Curții Constituționale. De exemplu, achitarea pentru infracțiunea de abuz în serviciu nu va produce efecte asupra infracțiunii de conflict de interese atunci când abuzul vizează participarea la decizia colectivă și actele încheiate ulterior acesteia, iar condamnarea pentru infracțiunea de conflict de interese doar actele de conduita proprii inculpatului anterioare deciziei colective.
Faptul că Hotărârile Consiliului Județean Brăila de finanțare a celor două entități sportive au respectat condițiile de legalitate, în considerarea competenței pe care legea o conferă acestei entități, iar actele întocmite de inculpatul B. intra în sfera atribuțiunilor de serviciu nu înlătură infracțiunea de conflict de interese. Aceste considerații nu exclud infracțiunea de conflict de interese având în vedere că elementele de tipicitate nu se referă nici la excluderea din sfera competențelor legale a actului de conduită imputat și nici strict la acordarea finanțării de către Consiliul Județean, ci la modul în care a fost determinată conduita consiliului județean, prin actul inculpatului și în favoarea acestuia.
În ceea ce privește existența unui act permis de lege, în acord cu instanța de fond și cea de apel, se reține că nu există o dispoziție legală care să-l fi obligat pe inculpat să acționeze în sensul sesizării Consiliului Județean. Astfel cum a reținut instanța de apel, în exercitarea conduitei sale inculpatul a avut posibilitatea de a alege dacă să inițieze acele hotărâri sau nu, astfel că doar acestea pot face parte din conflictul de interese nu și conduita ulterioară de participare la luarea unei decizii, respectiv punere în aplicare a deciziilor Consiliului Județean.
Analiza textelor de lege mai sus evocate, în considerentele instanței de apel, impune concluzia potrivit căreia în cazul în care actul funcționarului public, prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, a fost emis în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta, fapta este una justificată, în sensul art. 21 alin. (1) C. pen., dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen. care incriminează folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane nefiind aplicabile.
Altfel spus, atunci când actul este obligatoriu pentru funcționarul public competent a-l emite, fiind impus de o normă juridică, funcționarul public nu face altceva decât să îndeplinească o obligație impusă de lege, așa încât, dacă la emiterea actului sunt respectate condițiile și limitele prevăzute de acea lege, fapta sa nu mai constituie infracțiune. Nu aceasta este situația din speță, inculpatul putând să aleagă dacă să solicite sau nu susținerea financiară a celor două cluburi sportive.
Astfel nu orice omisiune de a proceda în acest sens atrage răspunderea penală. Este cazul omisiunii funcționarului public de a se abține de la îndeplinirea unui act pentru sine prin care nu s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial ori cazul omisiunii de a se abține de la îndeplinirea unui act emis în cadrul unei proceduri nesusceptibile, nici măcar aparent, de a avea caracter favorizant ori chiar susceptibile de un astfel de caracter, folosul urmărit este nepatrimonial. Nu în toate situațiile în care funcționarul public îndeplinește un astfel de act acesta își folosește funcția pentru favorizarea unei persoane. O astfel de procedură favorizantă este exclusă în ipoteza în care funcționarul public (mai exact autoritatea/instituția publică în reprezentarea căreia funcționarul are competența de a emite actul) nu are un drept de apreciere asupra posibilității de a emite sau nu actul sau decizia sau asupra condițiilor și limitelor în care o poate face. Când nu este la latitudinea autorității/instituției publice să emită sau nu actul sau decizia și nici să stabilească limitele și condițiile în care să emită un astfel de act sau decizie, toate aceste elemente fiind impuse de lege, îndeplinirea actului în forma și conținutul impus de norma legală devine imperativă, iar procedura (ea însăși prevăzută de norma legală) nu mai poate fi catalogată ca favorizantă. Într-o astfel de ipoteză, orice funcționar competent să emită actul din cadrul autorității/instituției publice respective ar avea aceeași obligație de a emite actul sau decizia, în aceleași condiții și limite.
Nu aceasta este situația de fapt din speța de față, curtea de apel reținând următoarele: Curtea opinează că și această condiție este îndeplinită întrucât pe de o parte, inculpatul nu a participat la adoptarea unui act normativ (act juridic emis de către o autoritate publică învestită cu competențe normative, după o anumită procedură și care cuprinde norme juridice general-obligatorii a căror aplicare poate fi adusă la îndeplinire și prin forța coercitivă a statului) iar pe de altă parte acesta nu se afla în ipoteza exercitării unui drept ori îndeplinirii unei obligații.
Inculpatul B. a susținut constant că a îndeplinit aceste acte în exercitarea unui drept prevăzut de lege. Este adevărat că prin această noțiune se au în vedere atât drepturile subiective, cât și prerogativele conferite de lege unei persoane. A iniția un proiect de hotărâre, a întocmi o expunere de motive pentru acel proiect, a-l susține și a vota pentru el pot constitui prerogativele conferite de lege unui președinte de consiliu județean. La fel de adevărat este însă și faptul că exercitarea acestor drepturi trebuie efectuată în limitele prevăzute de lege.
Inculpatul B. nu a acționat în aceste limite câtă vreme a uzat de pârghiile oferite de lege (statutul său) pentru a-și produce (…) un folos patrimonial.
Cât privește îndeplinirea unei obligații – Curtea nu a identificat vreun text de lege care să impună inculpatului obligația imperativă de a finanța activitatea unor cluburi sportive. Apreciem că aceasta era mai degrabă o posibilitate pe care Consiliul Județean, prin președintele său, o avea în funcție de multe variabile printre care, cea mai importantă era existența unor disponibilități bugetare.
Împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive (…).
Din cele ce preced, rezultă că inculpatul a depășit o conduită obligatorie prin sesizarea Consiliului Județean, condițiile și limitele prevăzute de normele legale nu impuneau conduita respectivă și lăsau actul de conduită la aprecierea inculpatului.
În ceea ce privește conținutul actului de conduită imputat și, respectiv concordanța cu elementele de tipicitate, din examinarea celor reținute de instanța de apel rezultă că a fost analizată conduita inculpatului vizând decizia colectivă, iar actele reținute pentru condamnare exced acestei conduite și au în vedere acte proprii anterioare deciziei colective.
Recursul în casație nu poate conduce la o soluție de achitare atunci când, deși unele dintre actele de executare nu mai sunt în sfera ilicitului penal, instanța de apel a reținut în acuzația care a condus la condamnare, astfel cum este cazul în speța prezentă, și acte care rămân în continuare incriminate. S-a apreciat astfel de către instanța de apel că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de conflict de interese întrucât a realizat, cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția), ambele variante normative ale elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese/folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:
– îndeplinirea unui act (care cuprinde atât întocmirea/confirmarea unui act juridic, cât și efectuarea unei acțiuni care se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor funcționarului public și este distinctă de noțiunea de act administrativ):
– a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive;
– a întocmit expunerile de motive (motivând necesitatea adoptării proiectului de hotărâre).
S-a apreciat astfel că inculpatul B. a săvârșit infracțiunea de conflict de interese întrucât a realizat, cu forma de vinovăție cerută de lege (intenția), ambele variante normative ale elementului material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese/folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane:
– îndeplinirea unui act (care cuprinde atât întocmirea/confirmarea unui act juridic, cât și efectuarea unei acțiuni care se circumscrie sferei atribuțiilor de serviciu/îndatoririlor funcționarului public și este distinctă de noțiunea de act administrativ):
– a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive;
– a întocmit expunerile de motive (motivând necesitatea adoptării proiectului de hotărâre).
Din cele reținute de instanța de apel rezultă că sunt întrunite în cauză și cerințele elementului material existând o concordanță cu elementele de tipicitate.
a. actul îndeplinit/decizia la care a participat funcționarul public să intre în sfera atribuțiilor sale de serviciu, ceea ce înseamnă că îndeplinirea actului sau participarea la luarea deciziei intră în competențele funcției – textele de lege enunțate anterior confirmă că inculpatul B. a acționat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu;
b. actul îndeplinit/decizia la care a contribuit făptuitorul să determine obținerea unui folos patrimonial pentru sine întrucât, prin finanțarea obținută din partea CJ Brăila, cele două cluburi sportive precum și societățile acționare au fost scutite de un efort financiar – prin actele inculpatului acestea obținând un folos patrimonial precum și folosința gratuită a unui autoturism.
Chiar dacă sub aspectul atribuțiilor de serviciu inculpatul a acționat în limita prevederilor legale, nu poate fi înlăturat faptul că acesta a folosit instituția publică și fondurile de care dispunea pentru a procura un folos patrimonial unor cluburi sportive și propriei persoane în calitatea de acționar majoritar la o societate comercială.
Prin folos patrimonial se înțelege orice avantaj patrimonial (bunuri, împrumuturi, premii, amânarea unor datorii, folosirea gratuită a unor bunuri, prestării de servicii gratuite, etc.). Instanța de apel a reținut și că faptul că în noua reglementare a fost eliminată sintagma referitoare la modul în care poate fi obținut folosul material – “direct sau indirect” – nu are nicio relevanță ba dimpotrivă, extinde sfera modalităților în care poate fi obținut acest folos.
Chiar dacă instanța de apel se referă și la încheierea propriu zisă a contractelor sau participarea la luarea unei decizii, excluderea acestora din sfera ilicitului penal nu produce efecte asupra existenței infracțiunii având în vedere toate celelalte elemente de fapt (inițierea proiectelor, întocmirea expunerii de motive) reținute de instanța de apel. Nu este rolul instanței de recurs în casație să analizeze consistența tuturor argumentelor instanței de apel, ci doar să verifice dacă din considerentele deciziei recurate a rezultat corespondența actului de conduită imputat cu elementele de tipicitate decurgând dintr-o lege în vigoare care nu a fost astfel modificată încât să afecteze chiar conținutul acestora, în sensul înlăturării lor. O dezincriminare parțială nu conduce la achitarea întregii conduite atunci când actul reținut în acuzație cuprinde și elemente care continuă să fie incriminate.
Termenul de act este folosit în descrierea faptei de conflict de interese în sensul de operație care trebuie efectuată de funcționarul public, conform atribuțiilor acestuia de serviciu și poate consta, spre exemplu, în întocmirea unui înscris, în elaborarea unor acte juridice, în efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau a altor activități date în competența unui serviciu al persoanei juridice de drept public.
Spre deosebire de îndeplinirea unui act care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuții de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane (spre exemplu, o comisie sau un consiliu de administrație).
Curtea de Apel a considerat că împrejurarea că hotărârile emise de CJ Brăila au fost rezultatul unei decizii colective și nu doar a inculpatului B. nu înlătură răspunderea acestuia pentru actele îndeplinite individual (întocmirea expunerilor de motive, semnarea contractelor de asociere).
În acord cu cele expuse mai sus și care se regăsesc în decizia recurată, în opinie majoritară, se consideră nefondate criticile formulate în recurs în casație.
Față de cele arătate și în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, în opinie majoritară, apreciază că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare. În mod concret, instanța de apel a reținut că inculpatul B. a inițiat toate proiectele de hotărâri pentru finanțarea celor două cluburi sportive, a întocmit expunerile de motive, argumentând necesitatea adoptării lor și a sesizat Consiliul, astfel încât cele două cluburi sportive au primit finanțare de la Consiliul Județean.
Instanța de apel a stabilit că inculpatul avea interes personal de natură patrimonială în problema finanțării celor două cluburi sportive. Prin incriminarea faptei de conflict de interese, legiuitorul a urmărit să ocrotească relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de către un funcționar public activitate care presupune o comportare corectă a celui care exercită o activitate în cadrul unei autorități publice; relațiile sociale cu privire la corectitudinea funcționarului public în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu presupune și abținerea acestuia de la luarea oricărei decizii de natură să-i confere un anumit avantaj material.
Dispozițiile legale aplicate de inculpat nu vizează drepturi incidente în cazul fiecărei persoane, ci au în vedere o puternică componentă de apreciere subiectivă vizând luarea hotărârii persoanele a inculpatului de a adopta sau nu conduita respectivă și anume dacă să sesizeze sau nu Consiliul. Prin urmare, se poate spune că emiterea respectivelor dispoziții s-a realizat în cadrul unei proceduri favorizante, inculpatul fiind în situația de a aplica discreționar sau selectiv aceste dispoziții. Inculpatul nu a avut o atitudine pasivă, ci dimpotrivă a contribuit la adoptarea actului prin care el a obținut un folos patrimonial, existând un act de înlesnire a acestuia, prin sesizarea Consiliului Județean. În speță nu au fost acceptate pasiv beneficii patrimoniale, ci a fost determinată de către inculpat acordarea acestora prin intermediul Consiliului Județean.
Referitor la infracțiunea pentru care a fost condamnat, folosul patrimonial, respectiv profitul, nu se obține prin participarea la circuitul economic, componentă cu un puternic caracter aleatoriu, ci prin semnarea actelor de sesizare a Consiliului județean, care a fost folosit ca un instrument de către inculpat. Faptul că inculpatul a semnat actele anterioare sesizării Consiliului Județean reprezintă deci declanșarea procesului cauzal respectiv astfel încât prin semnarea actelor să se producă un folos patrimonial către sine.
În acord cu instanța de apel, în opinie majoritară, apreciază că inculpatul, deși sub aspectul atribuțiilor de serviciu a acționat în limita prevederilor legale, a folosit instituția publică și fondurile de care dispunea pentru a procura un folos patrimonial unor cluburi sportive și propriei persoane în calitatea de acționar majoritar la o societate comercială.
Ca atare, inculpatul B. a fost condamnat pentru fapta proprie și nu pentru deciziile Consiliului Județean Brăila.
Având în vedere situația de fapt reținută în cauză, corespondența și susținerea acesteia de probatoriul administrat, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că fapta recurentului inculpat, în modalitatea în care a fost săvârșită, nu a fost dezincriminată, motiv pentru care va respinge recursul în casație formulat de inculpatul B. (Î.C.C.J. Secția Penală,Decizia nr. 63/RC din 18 februarie 2020).
Ne apropiem de cirsumstanțierea limitei răspunderii penale.
Normal că pentru o faptă proprie, întotdeauna sub aspectul atribuțiilor de serviciu se acționează în limita prevederilor legale, – aceasta duce și la critica motivării deciziei Problema nu e de vreo dezincriminare.
CÂND EXERCITAREA UNUI DREPT RECUNOSCUT DE LEGE SAU ÎN ÎNDEPLINIREA UNEI OBLIGAȚII IMPUSE DE LEGE, CU RESPECTAREA CONDIȚIILOR ȘI LIMITELOR PREVĂZUTE DE ACEASTA exonerează de rărpundere?
De fapt, când RESPECTAREA CONDIȚIILOR ȘI LIMITELOR PREVĂZUTE DE lege ar exonera? După ei, „pentru a procura un folos patrimonial” ar fi suficient. La o citire a textului așa ar fi!
Atunci incriminarea este suficientă: existența folosului. E logic.
Dar legiuitorul a adăugat textul lit. b) cu un sens juridic. Ca textul să fie aplicabil !
Ce a vrut legiuitorul, cum trebuie să se aplice ?
În concluzie, are aplicabilitate art.301 alin. (2) lit. b) când este exclusă reținerea art. 297 C. pen. sau a art. 12 din Legea nr. 78/2000.
Este exclusă exonerarea de pedeapsă prin aplicarea art.301 alin.(2) lit. b) C. pen. fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice sau dacă faptele sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană (teza I) ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (teza a II-a).Este inaplicabil lit. b) dacă fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Este exclusă exonerarea de pedeapsă prin aplicarea art.301 alin.(2) lit.b) C. pen. dacă există orice folos patrimonial. Just sau injust. Dacă activitatea din mediul privat nu este în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca și funcționar public cu statut special potrivit fișei postului etc.
Este vorba , așadar, de situațiile în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată, cu încălcarea obligației de probitate.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală. Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art.20 pct.7 C. pen. spaniol, art.51 C. pen. italian, art.36 C. pen. portughez etc.). (Expunerea de motive; Dorin Ciuncan. com)
Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Se exclude răspunderea penală în sensul art. 21 alin. (1) C. pen. , este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta. Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Atât timp cât există art. 21 C. pen. , formularea lit. b) a alin. 2 din art. 301 C. pen. este redundantă.
Dispoziția din art. 21 NCP nu are echivalent în vreun text din partea generală a Codului penal din 196958, însă își găsește precedent (parțial) în sistemul de drept penal român mai vechi (Codul penal din 1936, Codul penal din 1864). Legiuitorul penal autohton din 1968 a apreciat că evidența împrejurării potrivit căreia o faptă permisă sau impusă de lege ori ordonată legal de autoritatea ierarhic superioară nu poate constitui infracțiune în aceste condiții (chiar dacă, în afara lor, ea corespunde unei norme de incriminare) se impunea de la sine, în mod firesc, cu o asemenea putere încât nu mai era necesară reglementarea sa expresă. Rezolvările teoretice/practice oscilau, în asemenea ipoteze, între a considera fie că fapta concret săvârșită nu era prevăzută în legea penală, fie că îi lipsea pericolul social concret. (Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod Penal, Hamangiu, 2014).
Exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obligații are aceeași sferă de cuprindere ca și “ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de Codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (art. 20 pct. 7 C. pen. spaniol, art. 51 C. pen. italian, art. 36 C. pen. portughez etc.). (Puscasu Voicu Ionel, Cristinel Ghigheci Codul penal adnotat. Vol. 1 – Partea Generala , Universul Juridic, 2021). În dreptul roman, executarea legii înlătura răspunderea penală, juris executio non habet injuriam, ordinul autorității apără de pedeapsă. În dreptul roman, inferiorul nu era însă apărat de pedeapsă, atunci când ilegalitatea ordinului rezulta din gravitatea faptului, atrocitatem facinoris. Ceea ce legea permite sau ordonă, încetează de a mai fi ilicit ( V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 465). Ilegalitatea actului să nu fie vădită.
În codul din 17 martie 1936, Art. 137 reglementa Ordinul legii și comanda autorității legitime drept cauze justificative (Ionescu-Dolj, Originea textului, Traian Pop, Comentare, în „Codul penal Carol II adnotat”, de C. Rătescu ș. a., vol I, Partea generală, Socec, 1937, pp. 342-345
Nu se socotește infracțiune: faptul impus sau autorizat de lege, dacă este executat în condițiile ei, precum și faptul care a fost săvârșit de organul competent, în virtutea unui ordin de serviciu, dacă acel ordin este dat, în formele legale, de autoritatea competentă și dacă nu are caracter vădit ilegal.
Când executarea unui ordin de serviciu constituie o infracțiune, șeful sau superiorul care a dat ordinul se pedepsește ca autor al acelei infracțiuni împreună cu acela care a executat ordinul.
Acela care a executat ordinul este scutit de pedeapsă, în caz când nu a avut posibilitatea să aprecieze legalitatea ordinului.
BIBLIOGRAFIE
– Ionescu-Dolj, Originea textului, Traian Pop, Comentare, în „Codul penal Carol II adnotat”, de C. Rătescu ș. a., vol I, Partea generală, Socec, 1937, pp. 342-345
– Puscasu Voicu Ionel;Ghigheci Cristinel, Codul penal adnotat. Vol. 1 – Partea Generala, Universul Juridic , 2021
– http://dorin.ciuncan.com/ codul penal
– Siserman Viorel, Ordinul legii și al autorității legitime, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 95;
– Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod Penal, Hamangiu, 2014
-Becker Steven W., De la Breisach la Roma: ordinul autorității legitime și tu quoque în era post-Nurnberg, în C.D.P. nr. 4/2006, p. 22;
-Jurcă Ilie-Virgil, Folosirea legitimă a forței sau a armelor de foc, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 81;
-Jurcă Virgil, Ordinul legii și al autorității legitime, în R.D.P. nr. 3/2003, p. 65.
-Lascu Ioan, Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate în Noul Cod penal, în R.D.P. nr. 3/2011, p. 71;
-Niculeanu Costel, Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații – cauză justificativă în prevederile noului Cod penal, în Dreptul nr. 11/2011, p. 92;
-Pașca Viorel, Ordinul legii. Reflecții, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 27;
-Pitulescu Ion, Ordinul legii și comanda autorității legitime – cauze justificative în noua legislație penală, în Dreptul nr. 4/2005, p. 146;
-Roman Alexandru, Unele considerații referitoare la cauza justificativă a îndeplinirii unei obligații, în Dreptul nr. 6/2015, p. 160;
V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 465
-Zlati George, Problematica violenței exercitate într-un joc sportiv. Posibilitatea imputării faptei prevăzute de norma penală, în C.D.P. nr. 2/2010, p. 84;
-Zlati George, Problematica violenței exercitate într-un joc sportiv (II). Răspunderea penală a participanților la jocul sportiv, în C.D.P. nr. 3/2011, p. 76;
privind
DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE
Ordonanța a fost modificată prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupție (M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002) . Ea a fost modificată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003) ; Ordonanța de urgență nr. 102/2003 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 747 din 26 octombrie 2003) ; Legea nr. 26/2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2003 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004); Ordonanța de urgență nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției (M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004); Ordonanța de urgență nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Ordonanța de urgență nr. 103/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005); Ordonanța de urgență nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (M. Of. nr. 809 din 06 septembrie 2005); Ordonanța de urgență nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005); Legea nr. 383/2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (M. Of. nr. 1159 din 21 decembrie 2005); Legea nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție (M. Of. nr. 226 din 13 martie 2006); Ordonanța de urgență nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006); Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 07 august 2006); Ordonanța de urgență nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006); Ordonanța de urgență nr. 63/2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013); Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012); Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013) .
V și Regulament din 2004 privind organizarea și desfășurarea concursului sau examenului pentru ocuparea funcției de manager economic și a altor funcții vacante din Departamentul economico-financiar și administrativ al Parchetului Național Anticorupție (M. Of. nr. 1170 din 10 decembrie 2004), Hotărârea nr. 655/2006 privind suplimentarea numărului de posturi la Direcția Națională Anticorupție din cadrul P.Î.C.C.J. (M. Of. nr. 468 din 30-mai-2006) Decizia 365/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și a dispozițiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (M. Of. nr. 237 din 09 aprilie 2009), Curtea Constituțională, Decizia nr. 365/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22^3 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și a dispozițiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Decizia nr. 26/2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021),Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021) , Hotărârea nr. 665/2010 privind modificarea numărului maxim de posturi la Direcția Națională Anticorupție din cadrul P.Î.C.C.J. (M. Of. nr. 528 din 29 iulie 2010) , Hotărârea nr. 650/2021 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 606 din 17 iunie 2021), Hotărârea nr. 1022/2015 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi ale Direcției Naționale Anticorupție (M. Of. nr. 5 din 05-ian-2016) , Hotărârea nr. 486/2015 privind aprobarea unor măsuri administrative pentru buna funcționare a instituțiilor din sistemul justiției (M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015) , Hotărârea 643/2014 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi al Direcției Naționale Anticorupție (M. Of. nr. 582 din 4 august 2014)
Potrivit art. 115 din Constituția României din 21 noiembrie 1991 – republicată [1]care reglementează Delegarea legislativă, (1)Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
(2)Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe.
(3)Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.
(4)Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.
(5)Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).
(6)Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
(7)Ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului (3).
(8)Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței. Inițial, era vorba de art. 114 din Constituție.
În temeiul prevederilor Art. 114 alin. (4) din Constituția României, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență.
CAPITOLUL I: Dispoziții generale
Art. 1. – (1) Prin prezenta ordonanță de urgență se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție.
(2) Direcția Națională Anticorupție are sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României prin procurori specializați în combaterea corupției.
(31) Procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență apărute între Direcția Națională Anticorupție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public.
Impactul modificărilor constituționale și ale Codului de procedură penală asupra organizării Parchetului Național Anticorupție
Prin prezenta ordonanță de urgență se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul P.Î.C.C.J., prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție, în formularea Legii nr. 54 din 9 martie 2006 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție
În caz de conflict temporal de legi, art. 150 din legea fundamentală dispune că legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții (1).
Ordonanța de urgență nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Național Anticorupție,a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, și modificată și prin Legea nr. 161/2003, M. Of. din 21 aprilie 2003De aceea, credem că se impune a examina conformitatea legislației noastre anticorupție cu prezenta Constituție modificată și să facem propuneri corespunzătoare Parlamentului sau, după caz, Guvernului.
Articolul 1 din ordonanță de urgență dispune că se înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție.
La articolul 130 din Constituție se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins: Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii.
În acest sens credem util a se sublinia faptul că Parchetul Național Anticorupție este parte integrantă a Ministerului Public, ca parchet subsumat Parchetului Curții Supreme de Justiție, după cum la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel se înființează servicii teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție.
De asemenea, competența noastră se limitează doar la infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în condițiile art. 13.
De aceea credem util ca art. 1 să arate căse înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în condițiile prezentului act normativ.
Parchetul Național Anticorupție se organizează și funcționează ca structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, exercitându-și atribuțiile prin procurori specializați în combaterea corupției, la nivelul Înaltei Curți de Casație și de Justiție și a celorlalte instanțe judecătorești.
Parchetul Național Anticorupție este condus de un procuror general și este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Procurorul general al Parchetului Național Anticorupție este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
La nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel se înființează servicii teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție.
La art. 5 , ca alin. 3 poate fi prevăzut un compartiment pentru urmărirea penală a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene, distinct de serviciile care cercetează fapte de corupție.
Referitor la competența Parchetul Național Anticorupție, înțelegem să propunem adăugirea și clarificarea unor formulări ale art. 13, astfel cum s-a evidențiat în practică. Art. 13 – (1) Sunt de competența Parchetului Național Anticorupție, care funcționează la nivel central, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în una din următoarele condiții:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către deputați, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat și asimilații acestora, judecătorii Curții Supreme de Justiție, ai Curții Constituționale, președintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale, consilierii de stat ai primului-ministru, membrii, judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi, guvernatorul și viceguvernatorul Băncii Naționale a României, președintele Consiliului Concurenței, ceilalți magistrați, ofițeri superiori, amirali, generali, mareșali, chestori, chestori principali, chestori șefi adjuncți și chestori șefi, subcomisari, comisari și comisari șefi, președinții și vicepreședinții consiliilor județene, primarul general și viceprimarii municipiului București, primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București și primarii și viceprimarii municipiilor reședințe de județ, prefecți, subprefecți, persoane cu funcții de conducere și persoane cu funcții de control în cadrul autorităților publice centrale, notarii publici, comisarul general al Gărzii Financiare și comisarii șefi ai Gărzii Financiare județene, membrii consiliilor de administrație și persoanele care dețin funcții de conducere de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare, precum și persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000.
(2) Sunt de competența serviciilor teritoriale ale Parchetului Național Anticorupție, care funcționează la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel, infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în una din următoarele condiții:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de valoarea sumei ori a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către lichidatori judiciari, comisari ai Gărzii Financiare, ofițeri inferiori, subinspectori, inspectori, inspectori principali, agenți de poliție, indiferent de gradul profesional, personal vamal, judecătorii, procurorii și controlorii financiari ai camerelor județene de conturi, executorii judecătorești și bancari[2], consilierii județeni și locali, primarii și viceprimarii orașelor alții decât cei prevăzuți la alin. (1) lit. b), persoane cu funcții de conducere și persoane cu funcții de control în cadrul autorităților publice locale.
În acest fel se clarifică competența noastră cu privire la inspectori (care nu au atribuții de conducere) și la secretarii de primării (care nu ar avea și atribuții de control).
Potrivit art. 72 din Constituție, care reglementează Imunitatea parlamentară, (1)Deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2)Deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
(3)În caz de infracțiune flagrantă, deputații sau senatorii pot fi reținuți și supuși percheziției. Ministrul justiției îl va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și a percheziției. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Aceasta exclude pe parlamentari din aceasta exclude pe parlamentari din activitatea altui parchet.
În consonanță cu dispozițiile Codului de procedură penală, art. 16 trebuie regândit sau cel puțin citit astfel: „atunci când stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe, la cererea procurorului Parchetului Național Anticorupție, președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu dă autorizație pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor.
Autorizația se poate da și se poate prelungi în condițiile Codului de procedură penală.”
Văzând textele art. 100 și urm. , precum și cele ale art. 27 alin. (3) din Constituție, credem că trebuie specificat în legea noastră faptul că percheziția se dispune în scris și motivat, numai de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.
În cazuri urgente și temeinic justificate, în cursul urmăririi penale, procurorul NU MAI poate dispune, în scris și motivat, efectuarea percheziției, fiind obligat să informeze, de îndată despre aceasta, instanța.
În cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârșite în condițiile art. 13, care nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți, în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea persoanelor față de care există presupunerea că au săvârșit o infracțiune, investigatori sub acoperire, în condițiile legii.
Persoanele prevăzute la art. 17 alin. (1) sunt ofițeri de poliție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor sau din cadrul Parchetului Național Anticorupție special desemnați în acest scop, și pot efectua investigații numai cu autorizarea motivată a procurorului general al Parchetului Național Anticorupție.
Ca art. 23 alin. 1 sau ca alineat 2 al articolului 9 din Legea nr. 115/1996 trebuie acordat și procurorului general al Parchetului Național Anticorupție dreptul de a face cerere de cercetare. Astfel,
„(2) Cererea de cercetare poate fi făcută de către:
a) procurorul general al Parchetului Național Anticorupțiesau conducătorul autorității publice la care a funcționat ori funcționează cel a cărui avere este supusă cercetării;
b) procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel;
c) persoanele care ocupă funcțiile sau demnitățile publice prevăzute la art. 2 și cărora li s-au adus imputări publice cu privire la proveniența averii pe care o dețin .”
Revocarea din funcție operează ca sancțiune disciplinară de facto.
S-a învederat că revocarea din funcție operează ca sancțiune disciplinară de facto. S-a menționat că există cel puțin o suspiciune rezonabilă de lipsă de imparțialitate din partea titularului cererii de revocare, iar posibilitățile de apărare sunt inexistente, neavând posibilitatea legală de a duce în fața membrilor secției de procurori documente din dosarele penale. A învederat că singurul organ competent să efectueze aceste verificări și să ofere un punct de vedere obiectiv era și rămâne Inspecția judiciară. În fapt, a arătat că în data de 04.07.2017, luând act doar din mass-media despre motivele revocării sale adresat Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori o cerere de amânare a discutării cererii de revocare din funcția de procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pentru a lua cunoștință de motivele revocării și pentru pregătirea apărării. În conformitate cu dispozițiile art. 87 alin. (8) din Legea 304/2004 procurorii numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pot fi revocați prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției sau în cazul aplicării unei sancțiuni disciplinare. De asemenea, a susținut că deși nu este considerată o sancțiune disciplinară, revocarea din funcție operează ca o veritabilă sancțiune disciplinară. A învederat că există cel puțin o suspiciune rezonabilă de părtinire din partea titularului cererii de revocare, iar posibilitățile sale de apărare au fost quasiinexistente, neavând posibilitatea legală de a duce în fața membrilor secției de procurori documente din dosarele penale. A precizat că singurul organ competent să efectueze aceste verificări și să ofere un punct de vedere obiectiv era și rămâne Inspecția judiciară. Reclamantul a învederat că Ordinul nr. 300 din 05.07.2017 al Procurorului Șef D. N. A. este nelegal și din punct de vedere al temeiul revocării. A susținut că există o contradicție vădită între temeiul legal invocat și motivarea din cuprinsul ordinului, respectiv a cererii de revocare. A arătat că deși cererea și ordinul de revocare se întemeiază pe dispozițiile art. 87 alin. (8) din Legea 303/2004, atât în cererea de revocare, cât și în Ordinul nr. 301 din data de 05.07.2017 s-a invocat faptul că nu mai îndeplinește “condiția bunei reputații pentru a fi procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, așa cum rezultă din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii”. În conformitate cu dispozițiile art. 76 din Legea 317/2004 verificarea sesizărilor referitoare la buna reputație a judecătorilor și procurorilor în funcție se face de către Inspecția Judiciară, din oficiu sau la solicitarea oricărei persoane interesate. A precizat că în condițiile în care, în urma expunerii situației de fapt, atât în cererea de revocare, cât și în Ordin, concluzia a fost că nu mai este îndeplinită condiția bunei reputații pentru a fi procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și nu exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției este cert că se află în cazul prev. de art. 76 din Legea 317/2004, iar doamna procuror șef nu avea atribuții în sensul efectuării acestor verificări, încălcându-și dânsa atribuțiile specifice funcției prin efectuarea acestor afirmații într-o cerere de revocare și într-un ordin de revocare. În motivarea hotărârii secției pentru procurori se menționează că reclamantul nu mai îndeplinește condiția conduitei morale ireproșabile prev. de art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. A susținut că acest aspect este sinonim cu neîndeplinirea condiției bunei reputații și ar fi trebuit să fie constatat de Inspecția Judiciară; altfel, a reținut că este și absurd să se considere că nu mai are o conduită morală ireproșabilă pentru a funcționa la D. N. A. , dar are conduita morală corespunzătoare pentru a activa la Parchetul general. A învederat că abaterea disciplinară, așadar ar fi trebuit constatată tot de Inspecția Judiciară. A arătat că există un referat întocmit de procuror șef adj I., la cererea dnei B., la sfârșitul anului 2015 sau începutul lui 2016, prin care s-a constatat legalitatea soluției dispuse și lipsa vreunui motiv de abținere în cauza privind persoana la care s-a făcut referire și pe care a susținut că nu o cunoaște. Așadar, a menționat că procurorul șef al D. N. A. avea cunoștință despre această stare de lucruri de la sfârșitul anului 2015-începutul anului 2016, aspect recunoscut de aceasta în cadrul ședinței secției pentru procurori din 4.07.2017, iar faptul că la momentul acela nu a fost sesizată Inspecția Judiciară denotă că nu existau motive. În schimb, a susținut că acestea au apărut la câteva zile după ce acesta, împreună cu cei doi colegi, au sesizat Inspecția cu privire la modul de derulare a anchetei în cauza privind înregistrările apărute în spațiul public. Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât în promovarea prezentei căi de atac invocată prin întâmpinare de către intimatul-reclamant, reține că sentința recurată în cauză a fost pronunțată de instanța de fond în contradictoriu cu pârâtul procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție P.Î.C.C.J.- D.N.A.
Instanța de control judiciar constată că la dezbaterea cauei în fond s-a invocat în cuprinsul întâmpinării depuse de către Ministerul Public – PÎ.C.C.J.- D.N.A. la 28.11.2017 excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție B., excepție în privința căreia prima instanță a subliniat în mod corect că a fost dedusă judecății de către o persoană fără calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul-intimat nu a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu autorul întâmpinării.
În lipsa unei întâmpinări prin care să se invoce o astfel de excepție de către persoana chemată în judecată (procurorul șef al P Î.C.C.J.- D.N.A. ), judecătorul fondului a procedat la soluționarea cauzei în cadrul procesual în care a fost învestit, întrucât autorul excepției nu fusese chemat în judecată.
Reținând că hotărârea judecătorească dată în materia contenciosului administrativ în principiu are putere de lucru judecat numai între părțile litigante, Înalta Curte concluzionează că dreptul de a ataca pe calea recursului o hotărâre de fond aparține numai acestor părți și succesorilor în drepturi ai acestora, sau persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celei care le reprezintă, respectiv procurorului în condițiile legii.
La judecata în fond a prezentei cauze, pârâtul chemat în judecată nu a înțeles să formuleze apărări, să invoce excepții, să propună probe sau să împuternicească persoana de drept public care a formulat întâmpinare în nume propriu în acest sens.
În acest context procesual, în mod legal a apreciat prima instanță că toate apărările au fost propuse de o persoană care nu era parte a raportului juridic dedus judecății, întrucât nu fusese chemată în judecată de către reclamantul-intimat.
Înalta Curte reține că exercitarea căii de atac s-a realizat de către același terț în cauză, și nu de către pârâtul chemat în judecată în favoarea căruia eventual recurentul ar fi putut interveni în condițiile art. 61, 63 C. pr. civ.
Totodată, recurentul din prezenta cauză a fost citat cu mențiunea de a preciza calitatea în care a exercitat calea de atac, respectiv în calitate de Procuror Șef al Direcției Naționale Anticorupție (în contradictoriu cu care intimatul-reclamant a formulat cererea de chemare în judecată) sau ca autoritate publică, respectiv Ministerul Public-P.Î.C.C.J. – D.N.A. , aceasta neînțelegând să clarifice calitatea în care a contestat sentința primei instanțe.
Înalta Curte, constatând că nu există identitate între pârâtul chemat în judecată în raport cu care a fost pronunțată sentința atacată și recurentul din prezenta cauză, va admite excepția lipsei calității procesuale active și va respinge recursul în consecință.
Soluționând recursul în considerarea excepției lipsei calității de recurent a Ministerului Public – P Î.C.C.J.- D.N.A. , Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor cuprinse în memoriul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. pr. civ., acestea fiind formulate într-un cadru procesual care excede dispozițiilor legale referitoare la posibilitatea aprecierii de către instanța de recurs a criticilor formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-intervenient, Înalta Curte constată că la 28.05.2019 acesta a depus declarație de recurs împotriva încheierii de ședință din 24.05.2019 și a celei din 22.05.2019, menționând în cuprinsul acesteia că va dezvolta motivele de recurs după comunicarea încheierii recurate.
Având în vedere că încheierea de ședință a fost comunicată în mod legal recurentului intervenient fără ca acesta să prezinte motivele de nelegalitate ale acesteia în baza art. 488 raportat la art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat împotriva încheierilor de ședință menționate.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Public – P Î.C.C.J.- D.N.A. , invocată de intimatul-reclamant, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – P Î.C.C.J., D.N.A. , ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă și va constata nulitatea recursului formulat de intervenientul H.. Î.C.C.J. , Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 6341 din 16 decembrie 2021
D. N. A. – structură în cadrul P.Î.C.C.J.,
Prin plângerea penală formulată în cauză s-a solicitat efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București și Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
Prin raportare la latura obiectivă a infracțiunii, locul comiterii faptei este determinat în funcție de locul unde este realizată acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii sau locul unde se presupune că s-a produs urmarea imediată a acesteia.
În cauză, constatând că locul săvârșirii faptelor imputate, în accepțiunea art. 41 alin. (2) C. pr. pen. , se află și în raza teritorială a Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 41 alin. (1) lit. a), alin. (3) și alin. (4) teza a II-a C. pr. pen. , se apreciază că această instanță este competentă teritorial să soluționeze plângerea formulată de petentă, fiind prima sesizată dintre instanțele prevăzute de art. 41 alin. (1) C. pr. pen.
De altfel, după cum s-a arătat, în motivarea soluției de clasare s-a reținut că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți ca și cele din dosarul nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare menținută prin încheierea din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, pronunțată în dosar.
Pe de altă parte, ca structură în cadrul P Î.C.C.J., D.N.A. își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul țării (art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002).
Indiferent că este vorba de structura centrală sau structurile – serviciile ori birourile – teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție, competența teritorială a acestora coincide cu cea a unității Ministerului Public din care fac parte, respectiv P.Î.C.C.J.
Fiind sesizată, în temeiul art. 51 alin. (1) C. pr. pen. , cu rezolvarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele:
Prin ordonanță a P Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Pitești, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. și art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. , s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
S-a reținut că, la data de 06.03.2020, pe rolul Serviciului Teritorial Pitești din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, a fost înregistrată plângerea penală formulată de S.C. A. S.A., reprezentată legal de B., prin care solicită efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București, Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infr. prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
În urma verificărilor efectuate, s-a constatat faptul că, la nivelul Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, a fost înregistrat dosarul penal nr. x/2017, în care au fost efectuate verificări cu privire la aceleași persoane, respectiv funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei Valori București, Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii aceleiași infracțiuni de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu privire la aceleași aspecte, respectiv:
– că echipa de control din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, formată din numiții C. și D. și-a îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, în sensul că nu au evidențiat încălcările grave al dispozițiilor legale de către “actorii” din piața de capital, constând în fraudarea investitorilor și devalizarea părții vătămate S.C. A. S.A.;
– că reprezentanții Bursei de Valori București și Depozitarului Central au încălcat dispozițiile legale aplicabile pieței de capital în legătură cu tranzacțiile de vânzare specială (sell-out) efectuate de S.C. A. S.A. în perioada 01.09.2013-15.12.2013, ce a avut drept consecință devalizarea S.C. A. S.A.;
– că firma de insolvență AMT Craiova nu a reprezentat și apărat cu loialitate investitorii, aceasta urmărindu-și doar propriul interes, și a ignorat fără temei încălcările legilor pieței de capital săvârșite de Autoritatea de Supraveghere Financiară, Bursa de Valori București și Depozitarul Central;
– că reprezentantul firmei de insolvență a fost atenționat în mod repetat că Autoritatea de Supraveghere Financiară, Bursa de Valori București și Depozitarul Central și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu prin încălcarea unor dispoziții legale și cu toate acestea, administratorul judiciar a preferat să stea în pasivitate și să nu identifice faptele săvârșite de reprezentanții acestor instituții.
Prin ordonanța Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală a fost dispusă clasarea cauzei, în baza dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de an. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
Împotriva ordonanței de clasare a fost formulată plângere de SSIF A. S.A., iar prin ordonanța nr. 49/11-2/2020 din 05.03.2020 a procurorului șef al secției de combatere a corupției din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală a fost respinsă plângerea formulată, ca neîntemeiată.
Ulterior, împotriva soluției a fost formulată plângere de S.C. A. S.A. la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, plângere ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, iar prin încheierea din 22.09.2020 a Tribunalului București, secția I penală, a fost respinsă plângerea formulată de S.C. A. S.A. împotriva ordonanței nr. 97/P/2017 din data de 05.02.2020.
Probatoriul administrat în dosarul penal nr. x/2020 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Pitești, a demonstrat faptul că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți precum cele din dosarul penal cu nr. x/2017 al Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare menținută prin încheierea definitivă din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, dispusă în dosarul nr. x/2019, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. și art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. , cu referire la art. 6 C. pr. pen. , ce statuează principiul de drept “ne bis in idem”, se impune clasarea cauzei.
Prin ordonanța nr. 351/II-2/2020 din 07.01.2020 a procurorului – șef al P Î.C.C.J. – D.N.A. , secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție a fost respinsă plângerea formulată de petenta S.C. A. S.A. împotriva ordonanței din 05.11.2020, emisă în dosarul nr. x/2020 al Serviciului Teritorial Pitești din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.
Apreciind că instanței sesizate cu plângerea petentei S.C. A. S.A. nu i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, pe motiv că petenta reclamă săvârșirea unor presupuse infracțiuni în Râmnicu Vâlcea, unde aceasta își are și sediul, iar, în ipoteza în care P Î.C.C.J. – D.N.A. Serviciul Teritorial Pitești ar fi dispus trimiterea în judecată, competența de soluționare ar fi revenit Tribunalului Vâlcea, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de apărătorul ales al petentei, declinând competența de soluționare în favoarea Tribunalului Vâlcea, instanță care, la rândul său, a declinat competența în favoarea judecătorului de camera preliminară din cadrul Tribunalului București, secția I penală, în calitate de instanță mai întâi sesizată, în raport cu dispozițiile art. 41 alin. (4) C. pr. pen.
Înalta Curte reține că, potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. pen. competența după teritoriu este determinată, în ordine, de: a) locul săvârșirii infracțiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta; și d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Conform dispozițiilor alin. (4) al art. 41 C. pr. pen. , când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine instanței mai întâi sesizate.
Totodată, astfel cum reiese din art. 41 alin. (5) C. pr. pen. , ordinea de prioritate arătată mai sus (preferința legală) se aplică atunci când două sau mai multe instanțe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini, Înalta Curte constatând că niciuna dintre aceste situații nu este incidentă în cauză.
Astfel, în speță, se observă că prin plângerea ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al P Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Pitești, petenta S.C. A. S.A. a solicitat efectuarea de cercetări față de funcționari din cadrul Autorității de Supraveghere Financiară, Bursei de Valori București și Depozitarului Central și practicianul de insolvență AMT Craiova, sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.
Potrivit art. 41 alin. (2) C. pr. pen. , prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia, astfel că acesta se află și în raza teritorială a Tribunalului București.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că în motivarea soluției de clasare s-a reținut că prezenta cauză are același obiect, aceleași părți precum cele din dosarul nr. x/2017 al P Î.C.C.J. – D.N.A. – Structura Centrală, soluționat prin ordonanța de clasare, menținută prin încheierea din data 22.09.2020 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2019 Prin urmare, apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (4) C. pr. pen. , Înalta Curte reține că dintre cele două instanțe, ambele cu vocație la judecarea cauzei potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. pen., competența teritorială revine instanței care a fost prima sesizată.
În consecință, Înalta Curte va stabili că instanța competentă a soluționa cauza privind petenta S.C. A. S.A. Rm. Vâlcea, având ca obiect plângerea formulată împotriva ordonanței nr. 351/II-2/2020, a procurorului șef-serviciu, emisă la data de 7 ianuarie 2021, precum și a ordonanței emise în data de 5 noiembrie 2020, în dosarul nr. x/2020 al P Î.C.C.J. – D.N.A. – Serviciul Teritorial Pitești, este Tribunalul București, instanță căreia i se va trimite dosarul. Î.C.C.J. Secția Penală, Încheierea nr. 298 din 25 mai 2021
Personalitate juridică
Conform art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, D.N.A. funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.
Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. , se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P Î.C.C.J., așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.
Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P Î.C.C.J., competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127 C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.
În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.
Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.
În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.
Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1751 din 29 septembrie 2020
Competența de soluționare a conflictelor de muncă
Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 43/2002, aprobată prin Legea nr. 503/2002, D.N.A. funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.
Cum reclamantul își desfășoară activitatea în cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție, a cărei competență se extinde pe întreg teritoriul național și nu este circumscrisă unei unități administrativ-teritoriale limitate, o atare teză nefiind înfrântă de existența unor structuri teritoriale ale D.N.A., competența teritorială nu poate fi determinată în condițiile art. 127 C. pr. civ.
Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului și art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora “cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.”
Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competență alternativă.
Potrivit art. 130 alin. (3) C. pr. civ., “necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.”
Prin urmare, atât timp cât în speță nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu.
Altfel spus, Tribunalul Prahova nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) C. pr. civ.
Așa fiind, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova, această instanță a fost legal învestită și a devenit singura competentă în soluționarea cauzei.
Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. pr. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Prahova. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă Decizia nr. 133 din 22 ianuarie 2020
Adoptarea unor măsuri legislative ale Uniunii
Referitor la motivele invocate de reclamantă cu privire la discriminarea, s -a reținut că prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-310/10 (A ș .a. contra României) a fost respinsă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău, reținându-se că un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. nu au aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă ș i ocuparea forței de muncă.
Astfel, art. 19 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (ex-art. 13 din Tratatul de instituire a Comunității Europene), în temeiul căruia au fost adoptate directivele menționate, reglementează competențele Uniunii Europene în materia politicilor antidiscriminare și nu menționează, printre criteriile de discriminare enumerate la alin. 1, categoria socio-profesională sau locul de muncă. Pe cale de consecință, acest articol nu poate constitui temei juridic pentru adoptarea unor măsuri legislative ale Uniunii Europene de combatere a unor astfel de discriminări.
Curtea a constatat că situația prezentată excedează cadrelor generale stabilite de Directivele 2000/43 și 2000/78 în vederea combaterii anumitor discriminări. Principiul egalității de tratament consacrat de aceste directive se aplică în funcție de motivele enumerate exhaustiv la art. 1 din directivele menționate. Astfel, articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede ca aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combaterea discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârsta sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
La rândul său, Directiva 2000/43 are ca scop, astfel cum reiese din articolul 1 din aceasta, stabilirea unui cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau a originii etnice. Hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene (art. 267 TFUE) este obligatorie pentru instanța de trimitere, dar numai în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată chestiunea prejudicială.
Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru toate instanțele tuturor statelor membre, fiindcă instanța care intenționează să interpreteze în alt fel norma europeană deja interpretată de CJUE are obligația ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene, motivându-și opinia divergentă și solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuție („sesizare de divergență”).
Prin Deciziile nr. 818, 819, 820/2008 ale Curții Constituționale s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O. G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii ș i să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.
Prin Decizia nr. 5730/10.10.2008, Î. C. C. J. a reținut că, în raport de dispozițiile art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2006 și de dispozițiile art. 1 alin. 1 ș i 2 din O.U.G. nr. 43/2002, D. N. A. și DIICOT sunt structuri cu personalitate distinctă, iar procurorii din cadrul acestor structuri sunt salariza ț i potrivit anexei la OG nr. 27/2006, iar în stabilirea indemnizațiilor acestora se are în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează și anume contra infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, precum și a corupției.
În considerarea condițiilor specifice de numire, funcționare și mai ales a atribuțiilor pe care le au diferite categorii de persoane, legiuitorul a stabilit drepturi diferite de care beneficiază aceste persoane, drepturi care sunt legate indisolubil de rolul, răspunderea, complexitatea și de privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalității persoanelor în fața legii și a autorităților , garantat de art.16 din Constituție și de reglementările internaționale.
Prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curții Constituționale, a fost admisă excep ț ia de neconstituționalitate ș i s-a constatat că „ prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din G.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde în înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, ș i să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. De asemenea, prin Decizia nr. 1325/4.12.2008, Curtea Constituțională a constatat că înțelesul dispozițiilor O. G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor.
În contextul celor arătate mai sus, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
În raport de aceste dezlegări obligatorii, contrar considerentelor arătate de către reclamantă, s-a apreciat ca nu se poate reține discriminarea acesteia pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D.N.A. și DIICOT prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite în considerarea domeniului lor de activitate, cu atât mai mult cu cât instanțele naționale nu au posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
Prin urmare, nu pot fi acordate diferențele salariale solicitate, exclusiv pe motiv al discriminării, câtă vreme Curtea Constituționala nu a declarat neconstituționale dispozițiile legale care s-au aplicat in speța începând cu data de 4.09.2014.
Având în vedere aspectele reținute și Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța a respins acțiunea reclamantei , ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantă B, solicitând desființarea în totalitate a sentinței civile atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată .În motivare s-a arătat că soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică, deoarece aceasta după ce a făcut trimitere la un număr foarte mare de legi, decrete, ordonanțe, hotărâri CEDO și CJUE, decizii ÎCCJ și Curții Constituționale etc., nu a soluționat fondul dedus judecății, respectiv constatarea discriminării de salarizare dintre un judecător – secția penală tribunal și un procuror D. N. A. și DIICOT.
Chiar dacă instanța a arătat că pentru înlăturarea diferențelor salariale, legiuitorul a adoptat O.G. nr. 20/08.06.2016 p pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015, a omis să menționeze că egalizarea a fost făcută p pentru a repara greșelile cu privire la persoanele din cadrul aceleiași instituții, cu același grad profesional și aceeași vechime în specialitate și nicidecum între un judecător din cadrul secției penale și un procuror DIICOT sau D. N. A. .
Faptul că există unele hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate la nivel de țară, prin care li s-au recunoscut judecătorilor din cadrul secției penale a Tribunalelor aceleași drepturi salariale ca ale procurorilor DIICOT/D. N. A. , duce la concluzia că acele instanțe au avut în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează anumiți magistrați.
Instanța a invocat faptul că legiuitorul a stabilit drepturi diferite de care beneficiază procurorii, care suni legate indisolubil de rolul, răspunderea, complexitatea și de privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului egalității persoanelor în fața legii și autorităților p pentru, garantat de art. 16 din Constituție și de reglementările internaționale.
Apelanta a susținut că în calitate de judecător cu o vechime în specialitate de 25 ani, iar în cadrul secției penale de 23 ani, timp în care a soluționat un număr impresionant de cauze (având ca obiect infracțiuni instrumentate de DIICOT/D. N. A. ), respectiv; propunere arestare/prelungire măsură/ înlocuire/revocare, a administrat probatoriul indicat în rechizitoriu/solicitat de părți/din oficiu, după care a pronunțat soluții de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție etc. sau a dispus achitarea, nu a beneficiat de aceeași indemnizație cu cea a unui procuror din cadrul DIICOT/D. N. A. , indiferent de vechimea acestuia în magistratură, ceea ce constituie o inegalitate, aspect care trebuia soluționat de prima instanță. Deci, în calitate de judecător, care soluționează dosare instrumentate de aceste structuri specializate, este supusă răspunderii, complexității, riscurilor și privațiunilor inerente acestei funcții, la fel ca și procurorii DIICOT/D. N. A, aspect care ar fi trebuit să fie soluționat favorabil de către instanța de fond.
De altfel, însuși M. Justiției, în întâmpinarea depusă, a recunoscut că prin hotărârile judecătorești, anterioare, au fost acordate judecătorilor, până la data de 12.11.2009, despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile/coeficientul de multiplicare 19, aplicat procurorilor D. N. A. /D1ICOT și drepturile salariale încasate efectiv.
Așa cum prin acele sentințe, s-a constatat greșeala mai mult sau mai puțin voită a diferențelor de salarizare nelegale dintre judecători și procurorii DIICOT/D. N. A. , aceeași interpretare trebuia să o fi adoptat și instanța de fond în prezenta cauză.
Este real faptul că sistemul de salarizare este reglementat prin lege, însă când acesta stabilit în mod greșit, se poate corecta pe calea unei acțiuni în justiție, așa cum s-a procedat în precedent.
Față de cele prezentate, arată că își menține în totalitate motivele invocate în cererea de chemare în judecată, la care a adăugat criticile de mai sus și pe cale de consecință, solicită admiterea apelului, desființarea în totalitate a sentința civilă atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta T S a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că așa cum a susținut și în întâmpinarea la fond, apelanta și-a întemeiat acțiunea pe considerentul că este discriminată în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale, față de alte categorii din sistemul justiției, respectiv față de procurorii DIICOT și D. N. A. Cum acestea sunt și argumentele prezentate în apel, ne menținem toate apărările formulate la fond.
Prin urmare, chiar dacă s-ar aprecia că apelanta este discriminată prin aplicarea dispozițiilor legilor salarizare, instanța nu are competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, pentru că s-ar încălca principiul separației puterilor în stat. Prin Decizia nr. 818/03.07.2008, Curtea Constituțională a constatat că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.
Prin întâmpinarea formulată de pârâtul S R , prin Ministerul Finanțelor PubliceBucurești , s-a arătat că își menține poziția exprimata în fata instanței de fond. Consideră că sentința civila atacată este corecta și legala prin raportare la dispozițiile legale incidente în speța, motiv pentru care solicită menținerea acesteia.
Pârâtul intimat Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefundat.
În motivare a susținut că sunt neîntemeiate susținerile intimatei în sensul că prima instanță nu a soluționat fondul dedus judecații, respectiv constatarea discriminării de salarizare dintre un judecător secția penată și un procuror D. N. A. și DIICOT.
Instanța de fond a constatat că nu se poate reține discriminarea reclamantei pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D. N. A. și DIICOT, prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite, instanțele naționale neavând posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiuitor.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, așa cum a arătat și în prima instanță, prin sentințe judecătorești au fost acordate judecătorilor despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizațiile/coeficientul de multiplicare 19 aplicat procurorilor de la D. N. A. și DIICOT și drepturile salariale încasate efectiv. Aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, au fost achitate și nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art. 479 alin. 1 C. pr. civ. , reține ca apelul este nefondat pentru următoarele considerente :
Chestiunea in discuție, pe temeiul căreia apelanta si-a întemeiat inițial pretențiile si apoi critica din apel, a fost tranșata definitiv si obligatoriu prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit cu care:
– în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați. ;
– prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative;
– un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. nu fac aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică ș i nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă ș i ocuparea forței de muncă.
În mod corect instanța de fond a stabilit ca nu se poate reține discriminarea apelantei reclamante pe criteriul socio-profesional în raport de procurorii din cadrul D.N.A. ș i D.I.I.C.O.T. prin instituirea în favoarea acestora din urmă a unei politici salariale diferite în considerarea domeniului lor de activitate, cu atât mai mult cu cât instanțele naționale nu au posibilitatea să cenzureze oportunitatea soluțiilor legislative alese de legiui tor si ca, p rin urmare, nu pot fi acordate diferențele salariale solicitate, exclusiv pe motiv al discriminării, câtă vreme Curtea Constituționala nu a declarat neconstituționale dispozițiile legale care s-au aplicat in speța începând cu data de 4 septembrie 2014.
Considerentele instanței de fond evidențiază caracterul vădit nefondat al criticilor formulate in apel, Curtea reținând ca in prima instanța s-a făcut o ampla si temeinica analiza a susținerilor reclamantei apelante referitoare la situația de pretinsa discriminare in are aceasta s-ar afla, iar numai concluzia finala a instanței de fond, in sensul ca discriminarea nu poate fi reținuta, nu poate susține critica apelantei potrivit cu care nu a soluționat fondul dedus judecății.
Pe de alta parte, susținând prin apelul formulat ca este real faptul că sistemul de salarizare este reglementat prin lege, însă când acesta stabilit în mod greșit, s-ar putea corecta pe calea unei acțiuni în justiție, așa cum s-a procedat în precedent, apelanta admite implicit ca soluționarea favorabila a pretențiilor sale nu s-ar putea obține decât prin nesocotirea flagranta a celor statuate cu caracter general obligatoriu prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Deciziile nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României și Hotărârea din 07.07.2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene
Or, aceasta susținere nu poate fi primita, iar, pe de alta parte, practica judiciara favorabila la care a făcut trimitere apelanta, neavând caracterul obligatoriu al hotărârilor mai sus enumerate, nu poate determina soluția din prezenta cauza.
Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat in cauza si va păstra hotărârea instanței de fond ca fiind temeinica si legala. Curtea de Apel Cluj Secția a IV-a Pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale, Decizia civilă nr.904/A din 28 iunie 2 018
Art. 2. – Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Lipsa calității procesuale
Pretinzând încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 43/2002, raportat la dispozițiile Legii nr. 78/2000 care reglementează atribuțiile procurorilor Direcției Naționale Anticorupție, respectiv a dispozițiilor art. 91 coroborat cu art. 28 alin. (3) lit. e) din Regulamentul din 14 noiembrie 2019 de ordine interioară al Parchetelor, aprobat prin hotărârea secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 947/2019, recurenții arată că, în măsura în care Ministerul Public aprecia că dorește să participe la ședințele de judecată în temeiul art. 92 alin. (2) C. pr. civ.., nu o putea face decât printr-o unitate de Parchet corespondentă instanței de judecată, respectiv printr-un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați. Apreciază că, pentru participarea nelegală la ședințele de judecată a procurorului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în cauză intervine sancțiunea nulității absolute a hotărârii, în condițiile art. 92 alin. (3) C. pr. civ. Cu privire la acest aspect, instanța de apel s-a pronunțat prin încheierea din 14 iunie 2019, reținând: “Curtea învederează faptul că a existat o preocupare din partea instanței față de această situație, s-a identificat și textul de lege, respectiv art. 3 din Ordonanța de înființare a D. N. A. , în care se menționează clar că procurorul de ședință în astfel de cauze este cel care a făcut parte din structura care a întocmit actele de urmărire penală”.
Această încheiere premergătoare, prin care curtea de apel a stabilit căreia dintre unitățile de parchet îi revine sarcina să participe la ședințele de judecată, nu a fost atacată cu recurs în condițiile art. 466 alin. (4) C. pr. civ. raportat la art. 494 C. pr. civ., astfel încât, reținerea instanței de apel referitoare la procurorul abilitat de lege să participe la ședința de judecată conform art. 92 alin. (2) C. pr. civ., nu poate fi supusă controlului de nelegalitate din perspectiva evidențiată de recurenți.
Dat fiind că participarea procurorului a fost obligatorie inclusiv în fața instanței de recurs, procedând la o atare verificare, Înalta Curte a constatat că participarea procurorului în cauzele civile este reglementată prin Ordinul nr. 62 din 1 aprilie 2016 emis de Ministerul Public – P. Î.C.C.J., act normativ ce în cuprinsul art. 6 prevede că:
“în cauzele prevăzute la lit. B) pct. 3 (cererile pentru repararea pagubelor în caz de erori judiciare în procesele penale – art. 541 alin. (3) rap. la art. 538 din C. pr. pen.) și 4 (cererile pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate – art. 541 alin. (3) rap. la art. 539 din C. pr. pen.), lit. C) pct. 7 și 8, respectiv, lit. D) pct. 6 din Anexa nr. 3, participă procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, atunci când situația generatoare de daune rezultă din dosarele penale în care aceste direcții au propus sau, după caz, au dispus luarea măsurilor preventive ori restrictive de libertate ori au întocmit rechizitoriul”. În speță, rechizitoriul din 4 noiembrie 2011 a fost întocmit de D.N.A. , astfel încât, contrar susținerilor recurenților (întemeiate pe texte normative ce fac referire la participarea procurorului în procesele penale), participarea reprezentantului structurii Direcției Naționale Anticorupție în cauza civilă în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. pr. civ. are acoperire legală.
Faptul că procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Galați nu s-a comportat în sensul art. 92 alin. (2) C. pr. civ. nu poate face obiect al analizei în fața instanței de recurs, în considerarea acelorași dispoziții ale art. 466 alin. (4) C. pr. civ. raportat la art. 494 C. pr. civ., împotriva încheierilor ce relevă, din perspectiva recurenților, depășirea limitelor participării procurorului la ședința de judecată nefiind formulat recurs.
În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții prezintă în cererea de recurs considerații în mare parte teoretice referitoare la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate.
Contrar susținerilor recurenților, soluționarea cauzei prin respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității, soluție dispusă prin încheierea din 20 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Galați și neapelată de către pârât, nu creează premisele admiterii acțiunii. Faptul că au fost respinse excepțiile nu înseamnă că este întemeiată pe fond acțiunea și nu reprezintă o încălcare a excepției autorității de lucru judecat, astfel cum se arată în cererea de recurs.
Cu privire la excepția inadmisibilității, Tribunalul Galați a reținut că față de temeiul de drept al acțiunii reprezentat de dispozițiile art. 538–541, C. pr. pen. nu instituie îndeplinirea vreunei proceduri prealabile, fiind recunoscut de principiu dreptul de a obține repararea pagubei pentru prejudiciile cauzate din derularea procesului penal.
Or, referitor la incidența art. 539 C. pr. pen., instanța de apel a constatat că în speță nu a existat o privare de libertate a intervenientului C. pe parcursul procesului penal și implicit acest temei de drept nu poate fi avut în vedere la soluționarea cauzei pe fond.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 538 C. pr. pen., instanța a reținut că principala condiție de fond vizează preexistența unei hotărâri definitive de condamnare, împrejurare ce nu se verifică în cauză dat fiind că, urmare a exercitării căilor de atac, s-a dispus achitarea pentru faptele de dare de mită și de falsificare de alimente. Faptul că, printr-o jurisprudență anterioară (Decizia nr. 45/2018), Curtea Constituțională a statuat că “eroarea judiciară este o noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate”, nu este de natură a reflecta nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, astfel cum se susține în finalul cererii de recurs.
Respingerea excepțiilor și reținerea faptului că, urmare a analizei pe fond, s-a constatat caracterul neîntemeiat al acțiunii, nu semnifică înfrângerea efectelor autorității de lucru judecat și nu încălcă principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac reglementat de dispozițiile art. 481 C. pr. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. pr. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. pr. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Î. C. C. J. Secția I civilă, Decizia nr. 2147 din 3 noiembrie 2022
Lipsa raportului de subordonare
Din interpretarea dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 43/2002 rezultă că măsurile dispuse de procurorii anticorupție în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorii fiind liberi să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la pârâtul Statul român.
Drept consecință, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între procurorul de caz, procurorii D.N.A. și D.N.A. – și pârâtul Statul Român prin M.F.P., nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
Pentru existența raportului de prepușenie este necesar ca reclamantul să facă dovada faptului că prepusul a exercitat o funcție sau activitate din dispoziția comitentului și că acesta din urmă (pârâtul Statul român) avea dreptul de a da ordine, dispoziții și instrucțiuni prepusului, în vederea îndeplinirii, pentru stat, a unei funcții sau calități pe care acesta s-a obligat să o realizeze.
Or, aplicând aceste reguli cu caracter de principiu din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., curtea de apel a constatat că nu este îndeplinită nici condiția privind existența raportului de prepușenie dintre prepusul indicat de reclamant – fostul ministru al justiție – și pârâtul Statul Român, nefiind în situația unui raport de autoritate, în cadrul căruia statul să aibă puterea de supraveghere, de direcție și de control asupra prepusului indicat de reclamant.
Drept consecință, în lipsa raportului de prepușenie nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.
În ceea ce privește invocarea de către reclamant a dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că reclamantul nu a dovedit faptul că normele de drept intern care reglementează răspunderea civilă delictuală contravin vreunei norme cuprinse în Convenția europeană.
Curtea de apel a reținut, de asemenea, că dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită invocarea încălcării drepturilor consacrate de către Convenție; însă statul se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această normă convențională.
Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (1) din Constituție (Înfăptuirea justiției) “Justiția se înfăptuiește în numele legii”, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.
În consecință, judecătorul național este obligat să aplice legea existentă, în lumina principiilor rezultate din blocul de convenționalitate și din jurisprudența creată de C.E.D.O. a Drepturilor Omului, iar nu să creeze lege. Judecătorul național nu poate să înlăture o lege pe motiv că nu corespunde exigențelor Convenției europene, iar dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din C.E.D.H. nu poate fi interpretat în sensul că deschide celui interesat calea unui recurs național în convenționalitate care ar avea ca obiect punerea în discuție a modului de aplicare a unei legi interne.
Curtea de apel a avut în vedere în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze având ca obiect situații similare celei de față, în care instanța supremă a subliniat că “garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.)” – Deciziile nr. 3529 din 3 iulie 2013; nr. 4428 din 10 octombrie 2013; nr. 3371 din 13 iunie 2013; nr. 3529 din 3 iulie 2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă.
Pentru aceste considerente, nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia II civila, Decizia nr. 2997 din 4 noiembrie 2014 Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia II civila, Decizia nr. 2997 din 04-nov-2014
Art. 3. – Atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție sunt următoarele:
a) efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și în prezenta ordonanță de urgență, pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție;
b) conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispozițiile procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție;
c) conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție;
c1) sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție;
c2) participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată;
c3) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;
d) studierea cauzelor care generează și a condițiilor care favorizează corupția, elaborarea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale;
e) elaborarea raportului anual privind activitatea Direcției Naționale Anticorupție și prezentarea acestuia Consiliului Superior al Magistraturii și ministrului justiției, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, iar ministrul justiției va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Direcției Naționale Anticorupție ;
f) constituirea și actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de corupție.
g) exercitarea altor atribuții prevăzute de lege.
(2) Direcția Națională Anticorupție exercită drepturile și îndeplinește obligațiile procedurale prevăzute de lege, în cauzele privind infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența sa.
(3) În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție emite ordine.
Structuri specializate de parchet
În motivarea contestației, D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureș a arătat că la judecarea cererii de liberare condiționată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, deși, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 , infracțiune care este de competența procurorilor anticorupție și în prezent, conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind D.N.A. , și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 526 din 27 iunie 2019. S-a reținut, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, ale art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și ale art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, că la soluționarea cererilor privind liberarea condiționată trebuie să participe un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, întrucât norma legală care face obiectul sesizării nu distinge nici după tipul sau natura cererilor, nici după cum cererile au fost formulate în cursul judecății sau în cazul fazei de executare și, ca atare, nici interpretul nu trebuie să facă o astfel de distincție, iar acolo unde legiuitorul a dorit, a limitat în mod expres competența procurorilor specializați de a participa la cererile din faza de executare a pedepselor [art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism: “Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are ca următoarele atribuții: (…) participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei (. . Pornind de la faptul că raportul dintre cele două norme nu este unul de tipul lex generalia versus lex specialia, întrucât domeniile lor de aplicare nu se suprapun, se constată că, pentru participarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție la ședințele de judecată, dispozițiile cu valoare de lex specialia sunt cele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. c2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 (participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată), motiv pentru care nu se află în conflict cu norma generală, întrucât doar transpun la nivel particular principiul general pe care aceasta din urmă îl proclamă. De asemenea, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres și limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializați, ci a ales să înșiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. , în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale [“(…) la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri”]. În plus, din Încheierea de sesizare din data de 6 ianuarie 2022, care cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării prealabile, rezultă că instanța de trimitere și-a format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii de drept transmise instanței supreme, fapt ce demonstrează că aceasta nu a întâmpinat o dificultate reală în interpretarea textului de lege în discuție, de natură a crea un dubiu în limite rezonabile asupra conținutului său, urmărindu-se de fapt, prin declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluției ce se prefigurează a fi pronunțată în cauza cu care a fost învestită și nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanțele. Or, așa cum a stabilit Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 328 din 13 aprilie 2018, “procedura pronunțării unei asemenea hotărâri este condiționată (…) de existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanța supremă rezolvarea în concret a speței”, în același sens fiind și considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, M. Of. nr. 258 din 30 martie 2020, și nr. 17 din 17 martie 2021, M. Of. nr. 514 din 18 mai 2021 ale aceluiași complet.
În consecință, constatând, pentru toate argumente expuse anterior, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existența unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a unei relații de dependență între lămurirea chestiunii supuse interpretării și soluționarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanța de trimitere, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală în Dosarul nr. 10.972/320/2021, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
” Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție» se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?”
Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17/2022 Dosar nr. 88/1 din 31 martie 2022
CAPITOLUL II: Organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție
Art. 4 . – (1) Direcția Națională Anticorupție este condusă de un procuror șef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 procurori șefi adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție
(2) În activitatea sa, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 procurori consilieri, asimilați procurorilor consilieri ai procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație oi Justiție.
(3) Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ordonator principal de credite.
(4) Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ordonator secundar de credite. Finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale Direcției Naționale Anticorupție se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate Direcției Naționale Anticorupție fiind evidențiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție Anual se constituie un depozit în valoare de cel puțin 2 milioane lei (RON) pentru acțiuni privind organizarea și constatarea infracțiunilor flagrante de corupție, la dispoziția procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție. Această sumă este prevăzută la titlul «Cheltuieli materiale și servicii» în bugetul Direcției Naționale Anticorupție, iar modul său de gestionare și de utilizare se va stabili prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.
În baza art. II din Legea nr. 54/2006, în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, precum și în orice alte acte normative care cuprind referiri la Parchetul Național Anticorupție, următoarele denumiri se înlocuiesc astfel:
a) Parchetul Național Anticorupție cu Direcția Națională Anticorupție;
b) procurorul general al Parchetului Național Anticorupție cu procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție;
c) procurorul general adjunct al Parchetului Național Anticorupție cu procurorul șef adjunct al Direcției Naționale Anticorupție;
d) consilierul procurorului general al Parchetului Național Anticorupție cu consilierul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
îndeplinirea condițiilor de incriminare
Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
În acest sens, s-a reținut că sentința penală nr. 258/24.03.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 375 din C. pr. pen. și art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, inculpatul J. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condițiilor de incriminare, s-a constatat că fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, încadrată potrivit legii în vigoare la data săvârșirii ei în infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) teza I și a II C. pen. anterior, continuă să fie incriminată în noul C. pen. în art. 291 alin. (1) teza I și a II-a, având, așadar, corespondent în noile reglementări. Înalta Curte a constatat că legea nouă introduce doar aparent o condiție suplimentară, cea a promisiunii determinării funcționarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influență, însă aceasta se regăsea și în dispozițiile art. 257 C. pen. din 1969, întrucât primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri era făcută în scopul de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Legea condiționa existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop al acțiunii, acela de a-l determina pe funcționar sau pe alt salariat să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Ca atare, această condiție era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și potrivit legii vechi, iar în cauză ea a fost îndeplinită.
Sub aspectul sancțiunii, art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 2 la 10 ani, în timp ce potrivit legii noi, traficul de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. este sancționat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Cum instanța s-a orientat la o pedeapsă egală cu maximul prevăzut de lege, în mod evident, legea nouă, care prevede un maxim mai redus, de 7 ani închisoare, este legea penală mai favorabilă inculpatului, astfel că fapta a fost încadrată în dispozițiile art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceeași cu cea stabilită prin rechizitoriu).
Având în vedere că Înalta Curte, deși a respins cererea de soluționare a cauzei în procedura simplificată, a reținut aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de inculpat, în cauză au devenit aplicabile dispozițiile art. 396 alin. (10) C. pr. pen.., care prevăd reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Totodată, prin adresa din 30 septembrie 2015 și Ordonanța din 29 septembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, Direcția Națională Anticorupție a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare.
Potrivit art. 55 alin. (2) din C. pr. pen. “Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.”, așadar, ori de câte ori C. pr. pen. folosește noțiunea de “procuror” are în vedere organul judiciar competent și care este îndreptățit să exercite, prin procurorii care îl compun, atribuțiile legale. Or, procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – Direcția Națională Anticorupție face parte din structura de parchet menționată, pe care, de altfel, o conduce potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, fiind lipsite de relevanță argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care antamează calitatea de “procuror ierarhic superior” a acestuia.
Cât privește competența funcțională, aceasta se determină prin raportare la îndatoririle organului judiciar, regulile privind competența funcțională determină atât competența generală a acestuia (corelat cu funcțiile acestuia în procesul penal – de judecată, de urmărire sau cercetare penală etc.), cât și, în cadrul competenței generale, atribuțiile specifice ale fiecărui organ judiciar. Sub acest aspect reținem că potrivit art. 55 alin. (3) din Codul de procedură “În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:…. f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești”.
Textul alin. (2) și (3) ale art. 55 din C. pr. pen. reprezintă transpunerea prevederilor art. 131 alin. (2) și (3) din Constituție, care arată că “(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. (3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.
Competența funcțională a procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale este reluată și în art. 68 din Legea 304/2004.
În ce privește competența funcțională a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, reglementând atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție prevede, printre acestea, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, respectiv în cauzele de competența acestui organ judiciar.
Sunt lipsite de pertinență argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care se referă la normele secundare vizând organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție -regulamente, ordine etc.- dispoziții ce nu se circumscriu unor norme ce reglementează competența organelor judiciare, chestiune de domeniul legii organice, și, ca atare, nerespectarea acestora nu are aptitudinea de a atrage sancțiunea nulității actelor procesuale. De altfel, examenul acestor norme realizat de apărare relevă o viziune interpretativă particulară prin specularea unor prevederi și ignorarea fondului normativ în ansamblul său.
Referitor la criticile formulate de Ministerul Public, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și inculpații K., L., E., F. și M., sub aspectul acuzației de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit
Probele administrate în apel, la cererea părților și procurorului (declarațiile martorilor audiați nemijlocit și evocați anterior, recunoașterile inculpaților, chiar și cele parțiale – n.n audiere G. – înscrisurile depuse) nu au avut amplitudinea de a modifica situația de fapt ori caracterizarea în drept a bazei factuale descrise în actele de sesizare și reținute de prima instanță.
În unanimitate, pe latură penală, soluția diferită dispusă în apel vizează incidența instituției prescripției răspunderii penale pentru inculpații K., L. și M., urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunțate de Curtea Constituțională și a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal, a aplicabilității dispozițiilor art. 396 alin. (8) din C. pr. pen.
Pe latură civilă, soluția diferită este rezultatul rezolvării unei chestiuni de drept referitoare la temeiul achitării în ipoteza cazului reglementat de art. 16 lit. b) și la consecința asupra soluției acțiunii civile în contextul aplicării dispoziției art. 25 alin. (1) și (5) din C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
excepția lipsei calității procesuale active
instanța de control judiciar constată că la dezbaterea cauei în fond s-a invocat în cuprinsul întâmpinării depuse de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție la 28.11.2017 excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție B., excepție în privința căreia prima instanță a subliniat în mod corect că a fost dedusă judecății de către o persoană fără calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul-intimat nu a înțeles să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu autorul întâmpinării.
Concluzionând în acest mod, în raport de actele dosarului, în lipsa unei întâmpinări prin care să se invoce o astfel de excepție de către persoana chemată în judecată (procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție), judecătorul fondului a procedat la soluționarea cauzei în cadrul procesual în care a fost învestit, întrucât autorul excepției nu fusese chemat în judecată.
Reținând că hotărârea judecătorească dată în materia contenciosului administrativ în principiu are putere de lucru judecat numai între părțile litigante, Înalta Curte concluzionează că dreptul de a ataca pe calea recursului o hotărâre de fond aparține numai acestor părți și succesorilor în drepturi ai acestora, sau persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celei care le reprezintă, respectiv procurorului în condițiile legii.
La judecata în fond a prezentei cauze, pârâtul chemat în judecată nu a înțeles să formuleze apărări, să invoce excepții, să propună probe sau să împuternicească persoana de drept public care a formulat întâmpinare în nume propriu în acest sens.
În acest context procesual, în mod legal a apreciat prima instanță că toate apărările au fost propuse de o persoană care nu era parte a raportului juridic dedus judecății, întrucât nu fusese chemată în judecată de către reclamantul-intimat.
Înalta Curte reține că exercitarea căii de atac s-a realizat de către același terț în cauză, și nu de către pârâtul chemat în judecată în favoarea căruia eventual recurentul ar fi putut interveni în condițiile art. 61, 63 C. proc. civ.
Totodată, recurentul din prezenta cauză a fost citat cu mențiunea de a preciza calitatea în care a exercitat calea de atac, respectiv în calitate de Procuror Șef al Direcției Naționale Anticorupție (în contradictoriu cu care intimatul-reclamant a formulat cererea de chemare în judecată) sau ca autoritate publică, respectiv Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, aceasta neînțelegând să clarifice calitatea în care a contestat sentința primei instanțe.
În raport de cele reținute anterior, Înalta Curte, constatând că nu există identitate între pârâtul chemat în judecată în raport cu care a fost pronunțată sentința atacată și recurentul din prezenta cauză, va admite excepția lipsei calității procesuale active și va respinge recursul în consecință.
Soluționând recursul în considerarea excepției lipsei calității de recurent a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor cuprinse în memoriul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., acestea fiind formulate într-un cadru procesual care excede dispozițiilor legale referitoare la posibilitatea aprecierii de către instanța de recurs a criticilor formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-intervenient, Înalta Curte constată că la 28.05.2019 acesta a depus declarație de recurs împotriva încheierii de ședință din 24.05.2019 și a celei din 22.05.2019, menționând în cuprinsul acesteia că va dezvolta motivele de recurs după comunicarea încheierii recurate.
Având în vedere că încheierea de ședință a fost comunicată în mod legal recurentului intervenient fără ca acesta să prezinte motivele de nelegalitate ale acesteia în baza art. 488 raportat la art. 489 C. pr. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat împotriva încheierilor de ședință menționate.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale active a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție, invocată de intimatul-reclamant, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă și va constata nulitatea recursului formulat de intervenientul H. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia nr. 6341 din 16 decembrie 2021
Înfracțiunea de abuz în serviciu. Momentul săvârșirii
Prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.
Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracțiunile simple ce constau într-o unică acțiune sau inacțiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen., statuându-se că momentul de debut al curgerii termenului de prescripție a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obținut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condițiile cerute de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în configurația sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârșită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existența infracțiunii în forma tip.
Relevantă pentru prezenta situație este explicația conținută în considerentele deciziei, potrivit căreia atunci când infracțiunea comisă este o infracțiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracțiune consumată) se produce la o oarecare distanță în timp față de momentul desfășurării (și încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracțiune).
Relevantă soluționării problematicii consumării infracțiunii ce constituie acuzația în prezenta cauză este, însă, și Decizia nr. 458/2017 a Curții Constituționale, care a constatat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 132din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 132din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată se produce în ipoteza consumării infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum și în situația obținerii folosului necuvenit, condiție prevăzută de art. 132din Legea nr. 78/2000. (§ 45)
Infracțiunea prevăzută în art. 132din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracțiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existența unei condiții – obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit – a cărei îndeplinire, dacă și celelalte elemente constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârșirii infracțiunii prevăzute de acesta, în forma consumată. (§ 45)
Înalta Curte, Completul de 5 judecători, concluzionează, în majoritate, că în privința inculpaților față de care s-a dispus, în primă instanță, o soluție de achitare, se impune menținerea acesteia, în considerarea dispozițiilor art. 396 alin. (7) din C. pr. pen. și, în unanimitate, că în privința inculpaților K., L. și M., nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pr. pen., impunându-se soluția de încetare a procesului penal, conform prevederilor art. 396 alin. (8) din C. pr. pen.. Pentru argumentele detaliate în prezenta decizie, și susținerile apelanților inculpați E. și F. privind incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen. sunt nefondate.
Față de soluția ce urmează a fi dispusă, nu mai este necesară examinarea motivelor suplimentare de apel, formulate de inculpații L. și M. ulterior închiderii dezbaterilor, referitoare la presupusa incidență a cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Art. 5. – (1) Direcția Națională Anticorupție este organizată în secții conduse de procurori șefi secție, ajutați de procurori șefi adjuncți secție. Secțiile se înființează și se desființează prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție , cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
(2) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție se pot înființa servicii teritoriale, servicii, birouri și alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.
(3) Sediul serviciilor teritoriale și circumscripția acestora se stabilesc de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, de regulă, în localitățile în care își au sediul parchetele de pe lângă curțile de apel și în raport cu circumscripția acestora.
(4) Serviciile teritoriale, serviciile și birourile sunt conduse de procurori-șefi.
(41) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție va funcționa un birou de informare și relații publice care va asigura legătura cu publicul și cu mijloacele de comunicare în masă, în vederea garantării transparenței activității de urmărire penală, în condițiile stabilite de lege.
(42) Conducătorul biroului, care îndeplinește și funcția de purtător de cuvânt, poate fi un procuror desemnat de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție ori un jurnalist, încadrat ca specialist, numit pe bază de concurs sau de examen.
(5) Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea în cadrul secțiilor, serviciilor sau al altor compartimente de activitate, fiind repartizați prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție
Structură în cadrul P.Î.C.C.J.
D.N.A. funcționează ca structură în cadrul P Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.
Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002 , se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P.Î.C.C.J. , așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.
Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P.Î.C.C.J. , competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127 C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.
În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.
Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.
În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.
Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1751 din data de 29 septembrie 2020
Judecarea conflictelor de muncă
D.N.A. funcționează ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., are personalitate juridică și sediul în municipiul București și își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României.
Totodată, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1), (2), (3) și 4 ale O.U.G. nr. 43/2002, se constată că serviciile teritoriale, serviciile și birourile D.N.A. nu au personalitate juridică, astfel că întregul personal al D.N.A. funcționează în cadrul P.Î.C.C.J., așa cum rezultă și din adeverințele depuse la dosar.
Având în vedere că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul P.Î.C.C.J., competența teritorială trebuie determinată în condițiile 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011, și nu potrivit art. 127 C. proc. civ., care instituie o competență alternativă în favoarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.
În speță, competența revine în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 266, art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Astfel, potrivit art. 266 din Codul muncii:” Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”, iar conform dispozițiilor art. 269 din Codul muncii “Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.
Așadar, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul reclamanților sau locul de muncă al acestora.
În speță, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, atât domiciliul, cât și locul de muncă al reclamanților se află în județul Timiș, astfel că aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.
Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. pr. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă. Î.C.C.J. Secția a II-a civilă Decizia nr. 1751 din 29 septembrie 2020
Art. 6. Direcția Națională Anticorupție se încadrează cu procurori, ofițeri și agenți de poliție judiciară, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic și în alte domenii, personal auxiliar de specialitate, precum și personal economic și administrativ, în limita posturilor prevăzute în statul de funcțiuni, aprobat potrivit legii.
lucrători specializaţi din cadrul poliţiei
Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma actuală, după modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, “procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”.
Codul de procedură penală stabileşte în art. 30 lit. a) şi b) şi art. 55 alin. (1) că procurorul şi organele de cercetare penală sunt organe judiciare şi, respectiv, organe de urmărire penală, neexistând nicio dispoziţie care să definească sintagma “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”.
Organele de cercetare penală în general, precum şi cele de cercetare penală ale poliţiei judiciare îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, precum şi ale Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, care arată în mod clar condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească personalul, modul de numire şi atribuţiile acestuia.
Din analiza legislaţiei speciale prezentate anterior, respectiv Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, precum şi a Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei nu sunt definiţi, neavând o reglementare expresă.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, republicată, personalul Poliţiei Române se compune din poliţişti, alţi funcţionari publici şi personal contractual.
Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte la lit. A pct. 1 că Poliţia Română este instituţie şi structură aflată în subordinea/în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, fiind enumerate încă alte 23 de unităţi, instituţii şi structuri aflate în subordine, printre care, la lit. A pct. 3, Poliţia de Frontieră Română, iar la lit. A pct. 7, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, structură ce este prezentată şi în dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, ce a pus în executare mandatele de supraveghere tehnică în prezenta cauză.
Totodată, s-a constatat că Poliţia Română este organizată în unităţi, structuri, direcţii centrale şi teritoriale, printre care Direcţia de Ordine Publică, Direcţia de Investigaţii Criminale, Direcţia de Constatare a Criminalităţii Organizate, Direcţia de Investigare a Criminalităţii Economice, Direcţia Rutieră, Direcţia Arme Explozibile şi Substanţe Periculoase, Direcţia de Poliţie Transporturi, Direcţia Anticorupţie, Direcţia Operaţiuni Speciale, Serviciul pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale, Direcţia Control Intern, Serviciul de Poliţie Canină, Sanitar Veterinar şi pentru Siguranţa Alimentelor etc., precum şi servicii specializate, cadrul legal general care reglementează activitatea acestora fiind tot Legea nr. 218/2002, republicată, şi Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a modificat Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu modificările şi completările ulterioare, introducând dispoziţii noi, precum că în vederea desfăşurării activităţilor prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează prin detaşare ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară sub directa conducere şi controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor prevăzute de lege.
Dispoziţii similare privind încadrarea cu ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară ce îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control al procurorului se regăsesc şi în art. 6 şi art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 6 şi 9 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, raportat la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă este structură specializată a Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, privind misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate în cadrul ministerului.
Structura Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă este formată din aparatul central cu direcţii generale/diviziuni şi structuri independente şi aparatul teritorial cu servicii judeţene de informaţii şi protecţie internă.
Personalul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă este compus din funcţionari publici cu statut special şi personal contractual care au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.
Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.
În argumentarea acestei decizii Curtea Constituţională a arătat că pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.
În examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată totodată că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate.
Având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea a constatat că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.
Prin urmare, Curtea a reţinut că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
Pentru toate argumentele arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.
Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, paragraful 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect s-a reţinut că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor (paragraful 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv ministrului afacerilor interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare (paragraful 89).
Totodată, prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (paragraful 47). Alt punct de vedere necesar a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (paragraful 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.
Art. 55 alin. (1), (4), (5) şi (6) din Codul de procedură penală – Organele de urmărire penală
“(1) Organele de urmărire penală sunt:
a) procurorul;
b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
c) organele de cercetare penală speciale.
. . .
(4) Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens.
(5) Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(6) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.”
Art. 57 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală – Competenţa organelor de cercetare penală.
“(1) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.”
Art. 142 alin 1 şi (11) din Codul de procedură penală – Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
“(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei.
(11) Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.”
Prin Adresa nr 1004/C/1788/III-5/2016 din 22 septembrie 2016 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind transmis totodată şi un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept, în sensul că, în speţă, sesizarea este inadmisibilă pentru motive ţinând de inaptitudinea întrebărilor dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul.
Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale.
Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a constitui “probleme de drept” în sensul art. 475 din Codul de procedură penală.
Opinia judecătorului-raportor este în sensul că problema înţelesului sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”, în accepţiunea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.
În argumentarea soluţiei s-a arătat că primele două întrebări nu ridică o veritabilă problemă de drept întrucât rezolvarea chestiunilor teoretice puse în discuţie nu comportă vreo dificultate rezonabilă de interpretare a textului legal.
Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: “Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”
Ca urmare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe:
– instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
– soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;
– chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.
În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Suceava fiind învestită, în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, cu soluţionarea contestaţiei declarate de inculpatul P.F.V. împotriva Încheierii din data de 21 martie 2016 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 843/86/2016/a1.
De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs.
În schimb, cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei nu este îndeplinită în cauză.
În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală s-a statuat, în mod progresiv, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei “chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală.
S-a subliniat, sub un prim aspect, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014 şi Decizia nr. 19/2014).
În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015).
În fine, jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a abordat, tangenţial, şi elemente ce nuanţează semnificativ înţelesul sintagmei “chestiune de drept” la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, impunând examinarea acesteia fie din perspectiva cerinţei “noutăţii” problemei de drept ridicate, fie a existenţei unei neclarităţi, ambiguităţi a dispoziţiei legale supuse interpretării.
Date fiind diferenţele de redactare între art. 475 din Codul de procedură penală şi art. 519 din Codul de procedură civilă, “noutatea” problemei supuse dezlegării nu a fost reţinută, până în prezent, ca o cerinţă propriu-zisă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în materie penală.
Completul competent a efectuat însă, recent, o primă analiză a admisibilităţii şi din această perspectivă. Astfel, raportându-se la deciziile date în materie civilă, respectiv deciziile nr. 6/2014 şi nr. 7/2014, s-a subliniat că acest caracter “de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile” ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015).
Această opinie se apreciază a fi pertinentă şi în speţa de faţă, în scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul hotărârii prealabile (respectiv chestiuni de drept de o dificultate rezonabilă, susceptibile a da naştere unor interpretări judiciare diferite) de opiniile jurisprudenţiale cu totul izolate, ce pot fundamenta, uneori, o astfel de sesizare.
Pe de altă parte, condiţia caracterizării dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării printr-o doză necesară de echivoc a fost subliniată în considerentele secţiunii a IX-a Deciziei nr. 16/2015 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o “procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii”.
Din perspectiva acestor argumente teoretice se constată, sub un prim aspect (referitor la primele două întrebări adresate), că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate după pronunţarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.
Astfel, la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) avea următorul conţinut: “Procurorul pune în executare mandatul de supraveghere tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. “
Prin decizia Curţii Constituţionale s-a statuat, printre altele, că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate. S-a reţinut totodată că standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.
Prin urmare, Curtea a considerat că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.
După publicarea acestei decizii, dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate, prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, în prezent având următorul conţinut: “Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.” Mai mult, prin acelaşi act normativ (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016) a fost introdus alin. (11) în cuprinsul aceluiaşi articol, care prevede că “Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) -d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi procedurile adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate”.
Rezultă aşadar cu claritate, atât din dispoziţiile art. 142 alin. (1) şi (11), cât şi din decizia Curţii Constituţionale sus-menţionate, care sunt organele care pot efectua supravegherea tehnică, dar şi exigenţele de constituţionalitate ce trebuie îndeplinite pentru aceasta de către organele abilitate.
Or, intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori a căror succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând în final unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.
Se consideră că, în prezenta cauză, identificarea organelor care se circumscriu sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei”, în sensul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea efectua activităţile descrise în aceste dispoziţii nu comportă o veritabilă dificultate. Aceasta deoarece, în paragraful 49 al deciziei menţionate (amintit şi de instanţa care a sesizat Înalta Curte) se reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală.
Or, efectele unei decizii prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituţia României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor. În plus, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.
Cât timp, în prezentarea raţionamentului său juridic (paragraful 49 al deciziei), Curtea Constituţională a identificat, într-o manieră lipsită de orice echivoc, organele care au abilitarea să efectueze acte de supraveghere tehnică şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta a furnizat astfel atât autorităţilor cu competenţe în procesul de legiferare, cât şi instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale.
Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate.
Efectele deciziilor Curţii nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectele deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă.
Din perspectiva tuturor acestor considerente se concluzionează că formularea actuală a art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală are, în lumina considerentelor Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, un conţinut suficient de clar pentru a exclude diverse probleme de interpretare.
Aşadar, cu privire la primele două întrebări formulate, sesizarea este inadmisibilă
În concluzie, problema înţelesului sintagmei “lucrători specializaţi din cadrul poliţiei” în accepţiunea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală., ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2016 Dosar nr. 2458/1/2016,M.Of. nr. 1057 din 28 decembrie 2016
Art. 10. – (1) În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție.
(2) Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestui departament.
(3) Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției .
(4) Dispozițiile procurorilor din Direcția Națională Anticorupție sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) . Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
(5) Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție se face, la propunerea nominală a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin ordin al ministrului administrației și internelor, iar numirea acestora în funcții se face prin ordin al procurorului șef al acestui departament.
(6) Ofițerii și agenții de poliție judiciară sunt detașați în interesul serviciului pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii detașării în funcție, cu acordul acestora.
(61) Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție încetează înaintea împlinirii perioadei prevăzute la alin. (6) prin revocarea din funcție dispusă prin ordin motivat al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție (7) Ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o însărcinare.
(8) Ofițerii și agenții de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență. Atribuțiile prevăzute de lege pentru ministrul administrației și internelor privind drepturile și răspunderile ce revin ofițerilor și agenților de poliție judiciară se exercită de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție. Atribuțiile privind acordarea gradelor profesionale pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară se exercită de ministrul administrației și internelor, la propunerea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Detașarea ofițerilor și a agenților de poliție judiciară
Prelungirea detașării în funcție a ofițerilor de poliție judiciară, după expirarea termenului de 6 ani, poate avea loc numai cu acordul ofițerilor de poliție în cauză, dar și cu îndeplinirea condiției prevăzute de art. 10 alin. (5), respectiv la propunerea nominală a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Dispozițiile art. 5 alin. (6) din O.U.G. nr. 43/2002 instituie posibilitatea prelungirii detașării în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, aceasta fiind însă un atribut exclusiv al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin raportare la prevederile alin. (5) al aceluiași articol. Astfel, în cazul în care nu există acordul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, operează de drept încetarea detașării, chiar și în situația în care ar fi existat acordul ofițerului de poliție judiciară pentru continuarea activității.
De asemenea, s-a reținut că prevederile legale menționate nu conferă nicio atribuție Colegiului de conducere al Direcției Naționale Anticorupție în ceea ce privește numirea ofițerilor de poliție judiciară sau prelungirea detașării acestora.
Pe de altă parte, s-a apreciat că la încetarea numirii reclamantului în funcția de ofițer de poliție judiciară, ca urmare a expirării perioadei detașării, s-a avut în vedere și calificativul “satisfăcător” primit de reclamant la evaluarea activității profesionale pentru anul 2009.
Contestația formulată de reclamant împotriva acestui calificativ a fost respinsă prin Hotărârea din 18 martie 2010 a Direcției Naționale Anticorupție – Comisia de evaluare, avându-se în vedere nota Comisiei de soluționare a contestației din 18 martie 2010, în care s-a propus menținerea calificativului “satisfăcător”.
Încadrarea cu ofițeri și agenți de poliție judiciară
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a modificat Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare, introducând dispoziții noi, precum că în vederea desfășurării activităților prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism funcționează prin detașare ofițeri sau agenți de poliție judiciară sub directa conducere și controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor prevăzute de lege.
Dispoziții similare privind încadrarea cu ofițeri și agenți de poliție judiciară ce își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului se regăsesc și în art. 6 și art. 10 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare. Î.C.C.J. Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2016 , M. Of. nr. M. Of. nr. 1057 din 28 decembrie 2016
Statutul polițistului
Ofițerii de poliție judiciară numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu sunt asimilați procurorilor sau judecătorilor, personalul asimilat magistraților fiind prevăzut expres și limitativ în legile justiției.
Ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție nu au drepturile și obligațiile specifice magistraților, ci au drepturile și obligațiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 360/2002), conform art. 10 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 43/2002). prima instanță a apreciat că sistemul de salarizare aplicat ofițerilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție respectă principiul art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, având relevanță, pe de o parte – pe orizontală -, gradația reieșită din cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 și, pe de altă parte – pe verticală -, gradația reieșită din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege.
Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat recurs prin care au susținut că ofițerii de poliție judiciară își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002 și cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 27/2006).
Având în vedere asimilarea făcută de legiuitor din punctul de vedere al salarizării cu magistrații, ofițerii de poliție judiciară trebuie să beneficieze de toate drepturile salariale pe care le are un magistrat cu grad de judecătorie.
În consecință, aplicând regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, dispozițiile art. 22 alin. (3) din cadrul secțiunii a 6-a cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că trimiterea la cap. I lit. B nr. crt. 4 este realizată la întregul său, număr curent ce cuprinde o ierarhizare atât pe orizontală (vechimea în muncă), cât și pe verticală (vechimea în funcție). Potrivit O.U.G. nr. 43/2002, act normativ prin care a fost înființată D.N.A. , ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea în baza detașării, la propunerea nominală a procurorului-șef al instituției, prin ordin al ministrului administrației și internelor.
Detașarea este considerată în interesul serviciului și se acordă pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii, cu acordul acestor agenți și ofițeri.
Pe toată perioada detașării, ofițerii și agenții de poliție au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, potrivit statutului lor.
Conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018 (O.U.G. nr. 78/2016), ofițerii și agenții de poliție își desfășoară activitatea în mod identic cu cei din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, în baza detașării, la solicitarea procurorului-șef al instituției, de către ministrul afacerilor interne, tot pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, în baza acordului acestora.
Și O.U.G. nr. 78/2016 prevede în mod expres la art. 7 alin. (7) că ofițerii și agenții de poliție detașați au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 și 23 din O.U.G nr. 27/2006.
Actul normativ reprezentat de O.U.G nr. 27/2006 cuprindea reglementări cu privire la salarizarea judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției, dispoziții care au fost abrogate, păstrate fiind, printre altele, prevederile art. 11 și ale art. 23 la care face trimitere O.U.G. nr. 78/2016 și care se referă la drepturile cuvenite beneficiarilor în cazul delegării și detașării (diurna, decontarea cheltuielilor de cazare și a celor de transport).
Pornind de la modalitatea în care este reglementată funcționarea activității ofițerilor și agenților de poliție în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, se desprinde concluzia că această categorie profesională își desfășoară activitatea cu limitare în timp, ca efect al detașării, cu păstrarea tuturor drepturilor și obligațiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradația rezultată din cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradația rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege.
Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la “vechimea în funcție”, se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context. Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 31din 17 mai 2021
Organele de cercetare penală ale poliției judiciare
S-a constatat că ofițerii de poliție ai Direcției Generale Anticorupție, făcând parte din structurile poliției judiciare, au avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., care nu prevede o limitare a atribuțiilor acestora, referitoare la cercetarea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 sau de Codul penal ori de alte legi speciale cu caracter penal.
La data de 3 februarie 2020, inculpații au depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respectiv dacă organele judiciare ale Direcției Generale Anticorupție sunt sau nu competente să desfășoare acte de urmărire penală în cauzele în care nu sunt învinuiți care fac parte din personalul Ministerului Afacerilor și Internelor.
Dezbaterile asupra admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din data de 5.03.2020, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din Încheierea din 26.03.2020, când instanța a constatat îndeplinite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, a dispus sesizarea instanței supreme.
Efectuarea activităților procesuale prin delegare reprezintă, în fapt, potrivit doctrinei juridice, o deplasare limitată de competență de la un organ de urmărire sau de la o instanță de judecată, legal competente, într-o cauză penală, către un alt organ sau o altă instanță inferior/inferioară ierarhic (V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Ed. Academiei, București, 2003, p. 300).
Instanța a apreciat că, întrucât delegarea poate fi dispusă doar unui organ inferior ierarhic, având în același timp atribuții mult limitate în realizarea mandatului primit, acest organ nu trebuie și nici nu este posibil să respecte normele de competență cerute procurorului care efectuează urmărirea penală și care dispune delegarea.
Totodată, instanța de trimitere a constatat că nu există o normă procesual penală prin care să se fi limitat ori interzis organelor de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție să poată, ca urmare a delegării dispuse în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectua acte de urmărire penală și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, iar în lipsa unor norme speciale derogatorii se aplică norma generală, care permite delegarea oricărui organ de cercetare penală al poliției judiciare.
De asemenea, instanța de trimitere a susținut că atunci când legiuitorul a dorit să limiteze actele ce pot fi efectuate prin delegare de către un organ de cercetare penală al poliției judiciare a prevăzut această limitare în mod expres făcând trimitere la dispozițiile art. 10 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în care s-a prevăzut că “Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție”.
Instanța de trimitere a invocat Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 194 din 20 martie 2017, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. I și II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar în considerentele deciziei, § 31 a reținut că “(…) În ceea ce privește critica potrivit căreia se realizează o extindere nejustificată a competenței Direcției generale anticorupție în sensul instrumentării de către aceasta a unor fapte săvârșite de persoane care nu fac parte din personalul Ministerului Administrației și Internelor, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi primită. Din analiza reglementărilor în vigoare, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având astfel competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister”.
În acest context, s-a apreciat că un argument suplimentar l-a constituit și faptul că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției s-au adus modificări art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, în sensul că “lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne efectuează, în condițiile legii, activități de prevenire și descoperire a faptelor de corupție, precum și acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind următoarele categorii de infracțiuni: a) infracțiuni prevăzute de art. 254–257 din Codul penal; b) infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare”, însă această ordonanță de urgență a fost respinsă prin Legea nr. 324/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, legiuitorul nedorind lărgirea competenței lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție a Ministerului Afacerilor Interne.
În continuare, referitor la competența de efectuare a urmăririi penale, în raport cu care se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, a opinat că aceasta îi aparține în mod exclusiv procurorului, întrucât cauza privește infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în conformitate cu dispozițiile art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: (…) d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție.
Astfel, s-a apreciat că, în cauzele în care competența de efectuare a urmăririi penale îi aparține în mod exclusiv procurorului, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se verifică prin raportare la procuror, iar nu la organul de cercetare penală al poliției judiciare delegat de procuror să efectueze anumite acte de urmărire penală.
Conform art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în scopul efectuării cu celeritate și, în mod temeinic, a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la art. 10 alin. (1) din același act normativ își desfășoară activitatea sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție și pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii acestei direcții și dețin o competență generală de cercetare, fiind limitată de dispozițiile procurorului.
În consecință, s-a considerat că polițiștii judiciari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt polițiști cu competență de cercetare penală distinctă, precisă și limitată la infracțiunile comise de personalul Ministerului Afacerilor Interne. S-a opinat că existența unui act de delegare nu schimbă cu nimic regimul juridic al actelor întocmite de polițiștii judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție, în condițiile în care delegarea este o condiție esențială pentru exercitarea competenței acestora, datorită specificului infracțiunilor de corupție, iar, pe de altă parte, limitarea competenței polițiștilor judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție nu reprezintă o excepție, ci este expresia unei politici penale sectoriale dedicate investigării aprofundate anumitor categorii de infracțiuni.
S-au enunțat prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, care instituie o competență distinctă a polițiștilor judiciari din cadrul Direcției Generale Anticorupție pentru a efectua acte de cercetare penală cu privire la infracțiunile de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție comise de personalul Ministerului Administrației și Internelor. S-a opinat că această competență este una cu caracter personal, determinată de calitatea autorului faptei și a cărei nerespectare în faza de urmărire penală se sancționează cu nulitatea absolută, așa cum a decis Curtea Constituțională prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.
Așadar, s-a considerat că această reglementare este neechivocă, în sensul că stabilește competența materială și personală exclusivă a organelor de cercetare penală din cadrul Direcției Generale Anticorupție doar în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor (în prezent, Ministerul Afacerilor Interne). S-a menționat că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 limitează competența Direcției Generale Anticorupție atât în ceea ce privește actele de cercetare penală (indiferent dacă acestea sunt efectuate de lucrătorii Direcției Generale Anticorupție în calitate de organe de cercetare penală ori prin delegare dispusă de procurorul competent), cât și cu privire la obiectul acestor cauze, și anume doar acelea care se referă la infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.
În același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curții Constituționale, M. Of. nr. 194 din 20 martie 2017, din care se desprinde următoarea concluzie: “Direcția generală anticorupție este o structură specializată în prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, având, astfel, competența de a desfășura acte de cercetare penală numai în ceea ce privește o anumită categorie de fapte, săvârșite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister.”
Conform punctului de vedere transmis, extinderea competenței acestei structuri din cadrul Ministerului Administrației și Internelor la alte fapte ori la alte persoane decât acelea strict avute în vedere de dispozițiile legale invocate mai sus, indiferent de calitatea în care acționează lucrătorii Direcției Generale Anticorupție, reprezintă o încălcare a acestor dispoziții privitoare la competența organelor de cercetare penală, ceea ce ar putea atrage, în condițiile legii, nulitatea actelor de urmărire penală efectuate în asemenea condiții.
Din punct de vedere funcțional (rationae oficii), lucrătorii de poliție judiciară din această structură specializată nu pot efectua acte de urmărire penală, ci doar acte de cercetare ca urmare a delegării dispuse de procuror. După materie (rationae materiae), aceste acte de cercetare nu pot fi efectuate decât în cauzele referitoare la infracțiuni de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 , în timp ce după calitatea persoanei (rationae personae), competența ofițerilor Direcției Generale Anticorupție privește exclusiv infracțiunile de corupție săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.
Astfel, s-a exprimat opinia potrivit căreia abilitarea de a efectua acte de cercetare penală și în alte cauze decât cele privitoare la personalul Ministerului Administrației și Internelor, întrucât implică o extindere a competenței specializate, nu poate fi atribuită pe cale judiciară, ci doar pe cale legală, așa cum s-a încercat prin modificarea art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005, ca urmare a adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităților de prevenire și combatere a corupției, respinsă prin Legea nr. 324/2013, fiind de necontestat opțiunea legiuitorului de a menține forma limitată de competență a lucrătorilor poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005, cu modificările și completările ulterioare
Articolul 1 alin. (1) prevede că: “Direcția Generală Anticorupție este structura specializată a Ministerului Administrației și Internelor, cu personalitate juridică, pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului ministerului”.
Articolul 1 alin. (2) prevede că: “Lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției generale anticorupție au competența să efectueze, în condițiile prevăzute de lege, activități de prevenire și descoperire, precum și actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul Ministerului Administrației și Internelor.”
Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție
Art. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017, prevede că: “Direcția generală are competență materială specială ce vizează infracțiunile de corupție prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite de personalul MAI.”
Art. 14 din Regulamentul de organizare și funcționare a Direcției Generale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017, stipulează că:
“(1) Obiectivele generale ale direcției generale sunt prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului MAI.
(2) Direcția generală îndeplinește, în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare, următoarele atribuții principale:
a) desfășoară activități specializate de prevenire a faptelor de corupție în rândul personalului MAI;
b) organizează și desfășoară campanii/acțiuni de prevenire a corupției pentru conștientizarea consecințelor implicării în fapte de corupție;
c) efectuează investigațiile necesare pentru descoperirea faptelor de corupție săvârșite de personalul MAI;
d) desfășoară activități în vederea obținerii de mijloace de probă prin metodele speciale de supraveghere sau cercetare, conform competențelor legale;
e) desfășoară activități de cercetare penală, în baza ordonanței de delegare emise de procuror;
f) efectuează testarea integrității profesionale a personalului MAI;
g) primește și soluționează reclamațiile/petițiile cetățenilor referitoare la faptele de corupție în care este implicat personalul MAI;
h) administrează sistemul telefonic call-center anticorupție constituit în scopul sesizării de către cetățeni a faptelor de corupție;
i) desfășoară activități de informare și relații publice specifice domeniilor din competență;
j) elaborează studii, analize și prognoze referitoare la evoluția faptelor de corupție la nivelul MAI și înaintează conducerii ministerului, periodic sau la solicitare, propuneri de soluționare a problemelor identificate;
k) elaborează analize și prognoze referitoare la evoluția faptelor de corupție la nivelul structurilor MAI și transmite, periodic, conducerii acestora problemele identificate;
l) asigură coordonarea, monitorizarea și evaluarea activităților de management al riscurilor de corupție în cadrul structurilor MAI și realizează evaluarea măsurilor adoptate de structurile ministerului pentru remedierea aspectelor care au favorizat incidentele de integritate;
m) desfășoară activități specifice de afaceri europene și cooperare internațională în domeniul prevenirii și combaterii corupției, organizează, participă sau asigură reprezentarea direcției generale la evenimente naționale și internaționale din domeniul specific de activitate, în conformitate cu interesele MAI;
n) constituie, gestionează și accesează baze de date/sisteme informatice de evidență pentru desfășurarea activității din competență, în calitate de operator de date cu caracter personal;
o) elaborează, contractează, implementează și monitorizează proiecte cu finanțare externă;
p) gestionează și administrează resursele umane, materiale, financiare și tehnice deținute;
q) exercită orice alte atribuții conferite prin lege.”
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare
Potrivit art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1) își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului-șef al acestei direcții. Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului. Dispozițiile procurorilor din D.N.A. sunt obligatorii pentru ofițerii de poliție judiciară prevăzuți la alin. (1). Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, reM. Of. nr. 305 din 24 aprilie 2014, cu modificările și completările ulterioare
Potrivit art. 1 din Legea nr. 364/2004, cu modificările și completările ulterioare, poliția judiciară este organizată și funcționează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, respectiv lucrători specializați anume desemnați de ministrul afacerilor interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., care își desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. sau sunt desemnați și funcționează în alt mod, potrivit unor legi speciale.
În fapt, ceea ce interesează într-o astfel de analiză este existența actului de delegare al procurorului competent, calitatea de lucrători ai poliției judiciare a celor delegați și volumul actelor de urmărire penală delegate, întrucât procurorul poate delega doar organelor de cercetare penală ale poliției judiciare și poate delega efectuarea numai a anumitor acte de urmărire penală, fiind evident că procurorul nu poate delega efectuarea tuturor actelor de urmărire penală (de exemplu, procurorul să efectueze personal doar acele acte de urmărire penală pe care legea i le impune expres, iar restul actelor să fie efectuate prin delegare de lucrători de poliție judiciară).
Așadar, dacă procurorii ce efectuează urmărirea penală în cauze de corupție privind personalul Ministerului Administrației și Internelor nu ar delega pentru efectuarea anumitor acte lucrătorii de poliție judiciară ce își exercită atribuțiile în cadrul Direcției Generale Anticorupție, aceștia nu ar mai avea de dus la îndeplinire nicio dispoziție în materie procesual penală, deci nu ar mai îndeplini atribuții ce îi sunt conferite de Codul de procedură penală.
În egală măsură, interpretarea în sensul că organele de cercetare penală ale poliției judiciare care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Generale Anticorupție ar avea o competență exclusivă, în sens procesual, ar însemna negarea competenței atribuite exclusiv procurorului de a cerceta infracțiunile de corupție comise de orice persoane și de a nega garanțiile constituționale conferite procurorului în exercitarea funcției judiciare încredințate.
Or, efectuarea urmăririi penale de către procuror este o garanție suplimentară de legalitate și temeinicie, prin implicarea nemijlocită a procurorului în efectuarea activităților de urmărire penală, în considerarea pregătirii specifice a acestuia, care poate prelua orice dosar, în limitele stabilite de normele de competență ori poate delega, prin ordonanță, efectuarea anumitor acte de urmărire penală organelor de cercetare penală ale poliției judiciare.
A nega această garanție echivalează cu negarea principiului legalității, întrucât fiind învestit prin lege să efectueze personal urmărirea penală în cazul anumitor categorii de infracțiuni, doar procurorul este cel care poate decide dacă deleagă și căror organe de cercetare penală ale poliției judiciare deleagă efectuarea anumitor acte, așa încât normele de organizare și funcționare ale unor structuri specializate ale Ministerului Administrației și Internelor, în cadrul cărora funcționează și lucrători ai poliției judiciare, nu pot schimba această competență și nu pot interfera decât nelegal în activitatea procurorului.
În aceste condiții, în care verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competența, se realizează prin raportare la procuror, lămurirea chestiunii de drept nu produce consecințe juridice asupra modului de rezolvare a contestației în procedura camerei preliminare și nici asupra modului de rezolvare a fondului cauzei privind rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, neexistând o relație de dependență între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, în accepțiunea conferită de jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu consecința inadmisibilității sesizării.
Or, dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași – Secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr 2113/89/2019/a1 prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “Dacă lucrătorii poliției judiciare din cadrul Direcției Generale Anticorupție pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare și în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 120/2005 privind operaționalizarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.” Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 21 din 7 iulie 2020
Punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică
Înalta Curte consideră că este esențial a se stabili preliminar dacă punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică a fost realizată de către un organ necompetent, conform susținerilor apelantului, situație în care ar fi incidentă sancțiunea nulității absolute potrivit deciziei invocate.
Curtea reține că, în doctrină, în ceea ce privește noțiunea de competență, s-a constatat că aceasta este inseparabilă de organele procesului penal, organele judiciare penale fiind repartizate după criteriile de competență prevăzute de lege asupra anumitor infracțiuni sau anumitor acte ori măsuri dintr-o anumită fază a procesului penal. Tocmai această circumstanțiere, delimitare și repartizare a exercițiului atribuțiilor organelor judiciare proiectează noțiunea competenței penale. În același timp, nici nu s-ar putea imagina exercițiul acestor atribuții fără aceste măsuri impuse prin organizarea competenței, ce determină însăși capacitatea pe care o au diferitele organe judiciare de a-și îndeplini funcțiile esențiale prevăzute de lege, respectiv asupra căror cauze penale, în ce grad și în ce circumscripție teritorială își pot exercita competențele.”
Cum în prezenta cauză, actele efectuate de către lucrătorii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție au fost efectuate în conformitate cu competența materială și personală stabilită de lege nu se poate reține incidența nulității absolute invocate de către apelant.
Pretinsele încălcări ale prevederilor legale ce vizează modul de administrare a probelor în cursul urmăririi penale nu pot fi subsumate unor cazuri de nulitate absolută, ci ele pot constitui temeiuri pentru reținerea unor nulități relative, însă, așa cum anterior s-a indicat, în calea de atac a apelului invocarea acestora este tardivă, legea prevăzând că toate aceste aspecte trebuie prezentate în cursul procedurii de cameră preliminară, ulterior acestui moment nulitățile relative fiind, în conformitate cu prevederile art. 282 alin. (5) C. pr. pen., acoperite.
Un alt aspect privind nelegalitatea sentinței invocat de către apelantul B. vizează starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat judecătorul fondului în condițiile în care acesta ar fi fost cercetat de către D.N.A. într-o cauză penală, așa cum acest lucru rezultă din anumite articole de presă.
Înalta Curte a analizat anterior condițiile în care putea fi invocată incompatibilitatea magistratului investit cu soluționarea cauzei în fond, concluzionând că invocarea sa direct în calea de atac a apelului nu este posibilă în măsura în care elementele care au justificat dubiul cu privire la imparțialitatea judecătorului existau la momentul soluționării cauzei de către acesta.
Articolul de presă invocat de către apelant a fost publicat cu mult înainte de sesizare instanței cu rechizitoriu, iar acesta putea să ia cunoștință de elementele cuprinse în respectivul material încă de atunci, ori ulterior pe parcursul soluționării prezentei cauze în fond, neexistând elemente plauzibile pentru a considera că doar ulterior pronunțării sentinței apelate a cunoscut faptele invocate.
Pe de altă parte, împrejurarea invocată de apelant, respectiv cercetarea magistratului fondului de către aceeași unitate de parchet într-o cauză penală nu rezultă din art. de presă indicat.
Ultima critică de nelegalitate formulată de către acest apelant vizează faptul că soluția a fost pronunțată de către un complet de judecată care nu era specializat în soluționarea cauzelor de corupție conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Susține apelantul că analizând dosarul cauzei, coroborat cu relațiile și documentele furnizate instanței de apel de către Curtea de Apel Ploiești nu rezultă specializarea completului care a soluționat cauza în soluționarea cauzelor de corupție, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a sentinței penale atacate.
Înalta Curte reține din relațiile furnizate de către Curtea de Apel Ploiești, prin adresa din 14 iunie 2019, faptul că prin acte administrative succesive atât ale Consiliului Superior al Magistraturii, cât și ale Președintelui Curții de Apel Ploiești, la nivelul acestei instanțe au fost constituite complete specializate conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 78/2000, acestea funcționând și în perioada soluționării cauzei.
La momentul înregistrării cauzei la Curtea de Apel Ploiești funcționau un număr de 16 completuri specializate în soluționarea în fond a cauzelor de corupție, acestea fiind înființate prin HCSM nr. 530/06.05.2010, HCSM nr. 751/27.09.2011 și Decizia nr. 17/15.11.2013 emisă de Președintele Curții de Apel Ploiești, iar repartizarea cauzelor în sistemul informatic ECRIS se putea realiza numai către completurile care aveau competența de a soluționa categoriile de cauze menționate.
În aceste condiții, nu se poate reține susținerea apelantului vizând faptul că judecătorului fondului nu era specializat în soluționarea cauzelor de corupție în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, din relațiile furnizate de instanța de fond rezultând contrariul.
Înalta Curte analizând procesul-verbal întocmit la 29 decembrie 2014 de ofițerii de poliție judiciară din cadrul D. N. A. prin care s-a procedat la redarea în formă scrisă a dialogului ambiental audio purtat de inculpatul E. cu o persoană necunoscută la data de 15 noiembrie 2014, constată că în cuprinsul său inculpatul menționat face afirmațiile reținute de către judecătorul fondului.
Este de remarcat faptul că din analiza procesului-verbal menționat rezultă indubitabil faptul că inculpatul menționat cunoștea demersurile vizând reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri cu vegetație forestieră, situate atât pe raza județului Buzău, cât și pe teritoriul jud. Covasna, demersuri care din discuția purtată păreau a fi nu neapărat legale.
apelantul inculpat A. a reiterat cererea pentru înlăturarea ca probă din dosarul cauzei a înregistrării convorbirii pe care a purtat-o cu martorul BBB., susținând că acest lucru se impune în condițiile în care această înregistrare a fost realizată de către martor, nu a putut fi prezentat mijlocul original de înregistrare, nu s-a realizat expertiza autenticității înregistrării, înregistrarea prezintă urme de alterare. Au fost invocate prevederile art. 102 pct. 2 și 3 C. proc. pen. raportat la Decizia nr. 802/2017 și Decizia nr. 22/2018 a Curții Constituționale a României, respectiv Hotărârea din 18 martie 2014, Cauza Beraru împotriva României. Teoria dezvoltată de către apelantul A., în concluziile formulate, vizând existența unor elemente care să conducă la concluzia că ar exista un caz de inadmisibilitate a probei ce ar permite completului investit cu soluționarea apelului să dispună excluderea probei, în condițiile deciziilor Curții Constituționale invocate, nu poate fi primită, aspectele invocate de acesta nefiind de natură să conducă la inadmisibilitatea probei, legea permițând administrarea ca probă a înregistrărilor realizate de părți.
Împrejurarea că înregistrarea a fost realizată de către martor cu mijloacele sale proprii, fără ca la momentul respectiv să existe o procedură penală în derulare nu este de natură a constitui un element care să conducă la reținerea unei nulități absolute, art. 139 alin. (3) C. pr. pen. stabilind expres admisibilitatea acestui mijloc de probă: “Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”.
În condițiile în care textul legal menționat permite utilizarea ca probă în procesul penal a înregistrărilor realizate de alte persoane, în măsura în care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe cale le-au purtat cu terții, cum este cazul și în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că deciziile Curții Constituționale a României invocate nu au aplicabilitate în prezenta cauză, acestea vizând situația probelor obținute nelegal.
Sub acest aspect, instanța de apel nu poate achiesa la susținerile apelantului A. referitoare la admisibilitatea ca mijloc de probă a unei înregistrări realizate de către un terț doar în condițiile în care se prezintă mijlocul de stocare original pentru a asigura reala posibilitate de expertizare și pentru a analiza incidența prevederilor art. 101 alin. (3) C. pr. pen., provocarea, în condițiile în care nici un text legal nu impune această cerință.
De asemenea, expertiza menționată de către apelant se poate dispune în condițiile prevăzute de art. 172 alin. (1) C. pr. pen. “Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.”. În prezenta cauză, după examinarea directă de către instanța de apel, în ședință publică a înregistrărilor, aceasta a constatat că nu există nici un motiv pentru a se dispune realizarea acestei expertize, nici chiar apelantul neputând să indice elemente care să justifice realizarea unei asemenea lucrări. În esență, pasajul de înregistrare cu relevanță pentru reținerea stării de fapt cu privire la această infracțiune este unul video-audio, iar în privința sa eventualele modificări ar fi fost perceptibile pentru orice persoană, indiferent de specializarea acesteia.
Pe de altă parte, înlăturarea acestor probe pentru motivele menționate de către apelanți, ce țin de invocarea lipsei de autenticitate, existența unor pretinse alterări, nu poate fi primită, în condițiile în care instanța, vizionând în mod direct proba video și audio, nu a constatat existența unor asemenea elemente, înregistrarea realizată fiind, fără îndoială, oglinda fidela a întâlnirii dintre inculpații A. și D. cu martorul BBB. Elementele indicate de apelant și care în opinia sa ar vicia proba, lipsa menționării datei, locului și a duratei convorbirii, nu pot fi reținute ca având caracterul de a conduce la concluzia lipsei de autenticitate a înregistrării.
Mai mult, interpretarea pe care apelantul A. o dă dispozițiilor art. 139 alin. (3) rap. la art. 143 C. pr. pen., în sensul că toate înregistrărilor realizate de către părți în mod obligatoriu trebuie expertizate, nu poate fi primită, raționamentul juridic neavând nici un fundament, ultimul text legal reglementând modalitatea în care organul judiciar consemnează activități de supraveghere tehnică, ceea ce în cazul înregistrărilor realizate de către părți sau alte persoane legea nu impune.
În privința caracterului nelegal al înregistrării dialogului purtat de către G. și D., pretins de către apelantul B., Înalta Curte anterior a menționat elementele pentru care nu poate achiesa la acest punct de vedere și nu le va mai relua aici, iar susținerea aceluiași inculpat în sensul că din cuprinsul procesului-verbal de redare nu rezultă implicarea sa în comiterea faptei nu poate fi primită, judecătorul fondului prezentând în cuprinsul hotărârii atacate pasajele relevante sub acest aspect.
Înalta Curte cu privire la această înregistrare a discuției dintre cei doi inculpați reiterează elementele anterior precizate cu privire la caracterul conspirat al întâlnirii și al convorbirii purtate de cei doi inculpați, aspecte determinate de frica inculpatului D. că este obiectul unei supravegheri din partea organelor judiciare, în condițiile în care cunoștea faptul că se realizează o anchetă penală cu privire la condițiile în care a fost obținut titlul de proprietate cu privire la terenul cu vegetație forestieră. Pe cale de consecință, în cadrul acestei discuții inculpatul menționat a evitat folosirea numelui persoanelor la care se referea. Cu toate acestea, singura persoană expres menționată de către acesta este inculpatul B.
În mod evident, în procesul penal inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, așa cum aceasta este consacrată constituțional și prin prevederile art. 4 C. pr. pen., iar organului judiciar este dator să administreze probele necesare pentru a înlătura această prezumție, orice îndoială urmând a fi interpretată în favoarea inculpatului. Acest lucru nu interzice ca materialul probator să conțină și declarațiile pe care inculpatul le-a dat în cauză, din coroborarea cu alte probe putând fi stabilit adevărul judiciar. În măsura în care inculpatul, după un anumit moment procesual, înțelege să uzeze de dreptul de a nu face declarații în fața organelor judiciare conduita sa nu are vreo consecință cu privire la declarațiile pe care anterior le-a dat în cauză, ci doar pe viitor organul de urmărire penală este obligat să administreze alte probe care să conducă la înlăturarea prezumției de nevinovăție.
În condițiile în care declarațiile date de inculpat în cauză anterior exercitării dreptului la tăcere pot fi utilizate împotriva acestuia, cu atât mai mult acele probe pot fi folosite pentru stabilirea stării de fapt cu privire la alte persoane implicate în cauză.
Față de aceste considerente, Înalta Curte nu va putea înlătura dintre probele existente la dosarul cauzei denunțul și declarațiile date în cauză de către inculpatul G., elementele cuprinse în acestea urmând a fi valorificate în măsura coroborării cu celelalte probe existente la dosarul cauzei pentru stabilirea stării de fapt atât în ceea ce îl privește pe inculpatul menționat, cât și pe apelanta H. Î.C.C.J. Secția Penală,Decizia nr. 177/A din 6 iulie 2020. Opinia separată are în vedere:- în ceea ce îi privește pe A., B., C., F.: insuficiența probelor pentru pronunțarea unei soluții de condamnare apreciind ca o convorbire dintre două persoane cu privire la faptele unor terți (persoane care nu erau prezente) nu poate conduce la condamnarea acelor terți atât timp cât nu au fost administrate alte probe care să confirme veridicitatea celor afirmate în convorbirea respectivă;- în ceea ce o privește pe I.: severitatea nejustificată a pedepsei stabilite față de un inculpat a cărui faptă a fost consecința influenței constante și agresive exercitată de către superiorii ierarhici.Cu privire la prima chestiune, insuficiența probelor, în speță acuzarea a administrat o probă constând în interceptarea unei convorbiri dintre inculpatul A. și martorul BBB., probă în care se făceau afirmații privind obținerea punerii în executare a unui titlu de proprietate în mod fraudulos și cu privire la influența pe care o avea inculpatul A. asupra altor persoane implicate în această procedură. Din această discuție acuzarea a considerat că se impune trimiterea în judecată pentru primirea sumelor de bani față de toți cei despre care se făcea referire în dialog, fără ca să existe probe, ca de exemplu o analiză financiară a stării economice a celor despre care se afirma că au primit banii, de natură să susțină respectivul circuit al banilor (sume de 250.000 euro sau 1000000 euro).Prezumția de nevinovăție garantează protecția persoanelor în procesul penal împotriva pronunțării unei soluții decurgând inclusiv din probe insuficiente sau care nu se coroborează între ele ori al căror înțeles este incert și poate fi interpretat într-un mod favorabil inculpaților.
salarizare
Prin Decizia nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că prevederile din cap. II: “Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor” din anexa nr. V “Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională” la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cele ale art. 17 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) din cap. VIII “Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei” din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 24 din decizia anterior evocată, instanţa de contencios constituţional a reţinut că: “(…) prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002). Totodată, este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice şi, prin urmare, stabilirea unui tratament juridic diferenţiat apare ca justificată.”
Considerente similare se regăsesc şi în Decizia nr. 75 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 2 iunie 2020, Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, şi Decizia nr. 529 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1064 din 11 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea Constituţională.
Prin Decizia nr. 50 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 5 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 din secţiunea a 6-a, capitolul VIII, anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă sintagma «specialist din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete» are în vedere categoria specialiştilor din parchete sau are în vedere şi categoria specialiştilor antifraudă detaşaţi în cadrul aceloraşi parchete în funcţia de specialist, în baza art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, cu modificările ulterioare, corelat cu art. 24 din acelaşi act normativ.”
La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri definitive numai în sensul primei opinii, respectiv:
– Decizia nr. 6207 din 5 decembrie 2019, prin care s-a reţinut că, în cazul ofiţerilor de poliţie judiciară şi al specialiştilor care nu exercită funcţii de conducere, salarizarea se face în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, care fac trimitere la capitolul I lit. B nr. crt. 4, drepturile salariale ale acestora plecând de la nivelul indemnizaţiei procurorului de la parchetul de pe lângă judecătorie, urmând a fi aplicate majorările prevăzute de lege la această bază;
– Decizia nr 2291 din 3 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr 2269/2/2018, prin care s-a reţinut că intenţia legiuitorului atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în cuprinsul art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, a fost aceea de a face trimitere la capitolul I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la aceeaşi lege, în integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcţie;
– Decizia nr 2633 din 17 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr 8195/2/2018, prin care s-a reţinut că, având în vedere că art. 22 alin. (1) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 face trimitere la cap. I lit. B nr. crt. 4 din anexa nr. V la aceeaşi lege, fără a face vreo altă distincţie, în cazul reclamanţilor trebuia să fie aplicată în întregime modalitatea de stabilire a drepturilor salariale pentru procurorul cu grad de judecătorie, atât în raport cu gradaţia aferentă vechimii în muncă, cât şi în raport cu vechimea în funcţie.
În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 31 din 17 mai 2021,M.Of. nr. 734 din 27/07/2021
Art. 11. – (1) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală.
(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din D.N.A. . Specialiștii au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, cu excepțiile menționate în prezenta ordonanță de urgență. De asemenea, specialiștii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la Art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, cu modificările și completările ulterioare.
Constatarea tehnico-științifică în activitatea specialiștilor
Potrivit art. 112 C. pr. pen., când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și, cumulativ, este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, procurorul poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice.
Constatarea tehnico-științifică se efectuează, de regulă, de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul D. N. A. , dar ea poate fi efectuată tot atât de bine și de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe.
Legea impunând forma scrisă, confirmarea ulterioară nu acoperă lipsa actului inițial, cu consecințe asupra imposibilității legale de utilizare a actului de constatare ca mijloc de probă.
Chiar în cazuri de urgență, specialistul nu-și poate depăși atribuțiile, nu poate întocmi un act cu valoare probatorie , dacă nu există , în acest sens , dispoziția scrisă, prealabilă, rezoluția procurorului (Aceste acte sunt diferite de raportul final sau de orice acte tehnice , interne, cu valoare pur informativă sau orientativă pentru procuror sau polițist . Subliniem că nu există nici o activitate sau act exterioare unei urmăriri penale; în măsura pertinenței lor este obligatorie atșarea lor la dosar, spre a fi cunoscute părților ).
Procurorul care dispune efectuarea constatării tehnico-științifice stabilește obiectul acesteia, formulează, prin rezoluție, întrebările la care trebuie să se răspundă și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.
Când procurorul constată, la cerere sau din oficiu, că rezultatele nu sunt complete, dispune efectuarea unui supliment fie de către același specialist, fie de către altul.
De asemenea, când se socotește necesar, se cer lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea specialistului spre a da explicații verbale asupra raportului. În acest caz, ascultarea lui se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor.
În baza art. 113 C. pr. pen. , constatarea tehnico-științifică se efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală.
Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de organ de control.
Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, procurorul dispune ridicarea silită, măsură care se aducere la îndeplinire numai prin polițist ( a se vedea și art. 99 C. pr. pen. Acel text arată că și în faza de judecată ridicarea se dispune tot de procuror ).
Procurorul dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, atașate la dosar sau păstrate în alt mod (art. 109 C. pr. pen. Obiectele și înscrisurile ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate sau fotocopiate. În acest caz fotografiile sau fotocopiile se vizează și se atașează la dosar ) .
Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de procurorul la care se găsește dosarul , și niciodată la specialist.
Aceasta însemnă că specialiștii nu pot efectua nici un act de cercetare, lucru permis însă altor organe de constatare, prin dispoziția expresă a art. 214 C. pr. pen.
În cazul specialiștilor D. N. A. , aceștia întocmesc rapoarte de constatare, nu acte de constatare în sensul Codului de procedură penală. Deși procesele-verbale, ca și rapoartele de consemnare a operațiilor și concluziilor constatării tehnico-științifice, sunt mijloace de probă, diferența dintre ele este absolută, prin natura juridică diferită și prin conținutul lor concret, primele fiind acte de cercetare.
Constatarea tehnico-științifică se efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega și nici acesta nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de organ de control.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente,
comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor. El nu este un organ judiciar.
Dacă legiuitorul ar fi dorit, ar fi putut lărgi cadrul normativ, permițând specialiștilor puteri de anchetă, să efectueze și acte de cercetare, așa cum o
permite unor organe de control, de inspecție sau de conducere comandanților de nave sau aeronave, grănicerilor.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta procurorului, în vederea completării lor.
Operațiile și concluziile specialistului se consemnează într-un raport de constatare tehnico-științifică.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, dacă apreciază că raportul tehnico-științific nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice, sau efectuarea unei expertize.
Când refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice este dispusă de instanța de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.
Dispunând efectuarea constatării tehnico-științifice , procurorul trebuie să stabilească cu precizie obiectul acesteia, formulând în scris întrebările la care trebuie aceștia să se răspundă și data la care va fi înaintată lucrarea. Chiar dacă indicarea datelor poate fi globală , obiectul constatării, cerințele impuse nu pot fi generale. Specialistul însărcinat cu efectuarea unei constatări poate solicita numai procurorului , și niciodată părții, să îi pună la dispoziție alte materiale ori date, în plus.
Odată întocmit raportul, el trebuie prezentat părților, pentru ca, la obiecțiile acestora, specialistul să își refacă sau să își completeze raportul. Numai astfel acesta va dobândi o valoare probatorie sporită.
Orice alte activități au caracter administrativ, intern, fiind dictate de procuror în funcție de necesitățile unor activități curente. Chiar informe, orice activități sau acte pot constitui un mijloc de probă în măsura în care este pertinent cauzei, cu condiția să fi fost întocmite din dispoziția scrisă a procurorului. Specialistul, care nu este organ judiciar, poate depune mărturie. Valoarea probatorie este validată prin aprecierea întregului ansamblu probator obținut.
Concluzia noastră se îndreaptă spre ideea că specialiștii Parchetului Național Anticorupție trebuie să lucreze nemijlocit alături de procuror și împreună cu agenții poliției judiciare pentru a fi de un eficient ajutor în activitatea de urmărire penală. Procurorii trebuie să folosească specialiștii D. N. A. pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei, pentru clarificarea aspectelor tehnice în activitatea de urmărire penală . Sfiind temporară, tranzitorie, provizorie tehnic, activitatea specialistului nu are valoarea procesuală a expertului.
Interceptarea convorbirilor telefonice
Curte reține că nu poate fi identificat vreun motiv de nulitate în ceea ce privește punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică privind interceptarea convorbirilor telefonice. Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 26/2019, Curtea Constituțională, analizând prevederile Protocolului nr. x din 4 februarie 2009 încheiat între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. și Serviciul Român de Informații, a constatat în esență că protocolul a reglementat competența Serviciului Român de Informații de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică în cadrul procesului penal, fără să fie organ de urmărire penală. Astfel, deși C. proc. pen. nu a acordat serviciului secret această competență, Ministerul Public, din proprie inițiativă, îi transferă acestuia o competență proprie procurorului. Practic, acest protocol operează, în mod indirect, o adăugire la prevederile C. proc. pen., competența dispunerii unei măsuri procesuale fiind transferată de către chiar titularul său – Ministerul Public – unui serviciu secret. În dreptul public se aplică principiul delegata potestas non delegatur, astfel încât Ministerul Public nu are competența de a-și transfera/delega competențele rezultate din textul constituțional al art. 131 (§ 165). Cu toate acestea, Curtea a statuat în mod explicit că “pe lângă suportul tehnic prevăzut de art. 39 – 45 din protocol, art. 32 – 38 din același act se referă, expressis verbis, la punerea în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competent” (§ 163). Așadar, Curtea a stabilit în mod neechivoc faptul că activitățile menționate la art. 39 – 45 din protocolul menționat constituiau “suport tehnic”, acestea referindu-se la transmiterea directă a semnalului interceptat pin C.N.I.C. către D.N.A., situație care se regăsește și în prezenta cauză.
În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a constatat că punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică privind interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpat nu este afectată de vreun viciu de legalitate, aceasta realizându-se de către organul de urmărire penală cu sprijinul strict tehnic al S.R.I. și neintrând astfel în domeniul de aplicare al Deciziei Curții Constituționale nr. 26/2019.
În schimb, în ceea ce privește măsurile tehnice constând în înregistrarea audio – video și prin fotografiere autorizate în cauză prin încheierea nr. 73/14.07.2015 a Curții de Apel București, Înalta Curte reține că deși inițial, prin adresa nr. x/04.11.2020 D.G.I.P.I a comunicat date referitor la neimplicarea lucrătorilor acestei direcții în întocmirea unor note de redare a interceptărilor telefonice, prin adresa nr. x/11.11.2020, aceeași instituție a transmis că în urma unor verificări suplimentare s-au constatat următoarele:
– Lucrătorii D.G.I.P.I au desfășurat activități de întocmire a notelor de redare a convorbirilor telefonice în cauză, acestea fiind transmise reprezentanților D.N.A.;
– Lucrătorii D.G.I.P.I., în vederea punerii în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică nr. 59/UP/14.07.2015 și nr. 82/08.10.2015, au efectuat activități de supraveghere ambientală (audio – video), rezultatul acestora fiind transmis în format neprelucrat către D.N.A. prin adresele din datele de 27.07, 05.08, 07.08, 13.08, 27.08, 08.09, 16.09, 24.09, 09.10, 13.10, 23.10, 26.10, 30.10, 04.11, 09.11, 10.11, 13.11 toate din 2015, precum și din data de 06.01 2016.
Contrar argumentelor expuse de către prima instanță, Înalta Curte reține că întrucât potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 76/2016 personalul D.G.I.P.I. nu poate efectua acte de cercetare penală, respectiv nu are calitatea de organ de cercetare penală, activităților desfășurate de lucrătorii D.G.I.P.I. în legătură cu punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică le sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele expuse de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 26/2019 și nr. 51/2016 referitoare la principiul legalității, care presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență (§ 141). Or, întrucât D.G.I.P.I. nu are atribuții de cercetare penală și nici calitatea de organ de cercetare penală, participarea lucrătorilor acestui serviciu la efectuarea procedeului probator determină concluzia că s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.
În consecință, constatând că nu au fost respectare normele de competență materială ale organului de urmărire penală la momentul efectuării procedeului probatoriu care s-a circumscris punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, Înalta Curte reține că activitățile desfășurate de lucrătorii D.G.I.P.I, astfel cum au fost ele indicate prin reperele temporale din cuprinsul adresei nr. x/11.11.2020 sunt lovite de nulitate absolută în conformitate cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 și urmează să nu aibă în vedere la soluționarea cauzei probele obținute în baza acestora.
Referitor la aspectele rezultate din conținutul adresei din data de 25.11.2021 a D.N.A., respectiv lipsa calității de “specialiști de înaltă calificare” în sensul art. 11 din O.U.G. nr. 43/2002 a ofițerilor de poliție judiciară JJJJ. și KKKK., Înalta Curte reține că această împrejurare nu este de natură să determine, în absența dovedirii unei vătămări a drepturilor inculpaților, lipsa de valabilitate a probelor administrate în cauză. Înalta Curte are în vedere că ofițerii de poliție judiciară menționați au fost delegați prin ordonanța nr. 596/P/2015 a D.N.A. să analizeze și să sistematizeze actele și datele contabile ridicate de O.N.P.M. în vederea identificării achizițiilor directe. Or, analizarea și sistematizarea datelor menționate, chiar efectuată de persoane care nu dețin calitatea la care se referă art. 11 din O.U.G. nr. 43/2002, nu alterează fiabilitatea datelor rezultate din chiar cuprinsul înscrisurilor referitoare la achizițiile care se circumscriu acuzațiilor aduse inculpaților și nu împiedică examinarea directă a mijloacelor de probă de către organele judiciare. În acord cu aspectele expuse de prima instanță, Înalta Curte constată că nici prin actul de sesizare a instanței și nici ulterior, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J.- D.N.A. nu a indicat care sunt atribuțiile de serviciu în a căror exercitare s-au aflat inculpații și care sunt dispozițiile legale încălcate de către aceștia.
Înalta Curte reține că prin deciziile Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016 și nr. 392/06.06.2017, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517/08.07.2016 și, respectiv nr. 504/30.06.2017, conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu – atât în varianta tip, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969) și art. 297 alin. (1) C. pen., cât și în forma specială, reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care face trimitere și se raportează la normele de incriminare din C. pen. – a fost reconfigurat sub aspectul elementului material al laturii obiective, statuându-se că prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor legale menționate se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii”.
Dispozițiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acțiunile sau omisiunile prin care se săvârșește infracțiunea (§ 60), că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma “îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (§ 57) și a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului (§§ 57 și 60 din decizia nr. 405/15.06.2016). Curtea a reținut că “raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi și ordonanțe ale Guvernului, și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice și deontologice, regulamente de organizare internă, fișa postului, are influență asupra laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acțiuni sau inacțiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracțiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară”, ajungându-se, astfel, ca latura obiectivă a abuzului în serviciu să fie configurată atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat (în cazul fișei postului), lucru inacceptabil în sistemul juridic de drept penal (§ 64).
Ca atare, instanța de contencios constituțional a concluzionat că, în materie penală, principiul legalității incriminării, “nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar (respectiv Parlamentul, prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, sau Guvernul, prin emiterea ordonanțelor sau ordonanțelor de urgență, în baza delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție) să poată stabili conduita pe care destinatarii legii sunt obligați să o respecte, în caz contrar aceștia supunându-se sancțiunii penale, astfel încât sintagma “îndeplinește în mod defectuos” nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează “prin încălcarea legii” (§65).
Cele doua decizii ale instanței de contencios constituțional au avut ca efect restrângerea sferei de incidență infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. (1969), art. 248 C. pen. (1969), art. 297 alin. (1) C. pen. și, implicit, în art. 132 din Legea nr. 78/2000, prin reconfigurarea elementelor de tipicitate obiectivă astfel că, orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a nesocotit îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă atribuția de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul și pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplinește este prevăzută expres de lege, noțiune înțeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanță (simplă sau de urgență) emisă de Guvernul României și, totodată, actul îndeplinit în exercitarea atribuțiilor de serviciu încalcă o dispoziție cuprinsă în legislația primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanțe, simple sau de urgență, emise de Guvernul României).
Dată fiind imposibilitatea obiectivă, din punct de vedere al tehnicii legislative, de a configura în mod amănunțit prin legislația primară obligațiile/îndatoririle de serviciu ce revin diverselor categorii de funcționari publici care își desfășoară activitatea în anumite domenii specifice ale autorităților/instituțiilor publice, precum și consecințele nerespectării acestora, legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, însă, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional în considerentele deciziei nr. 405/15.06.2016 (§§ 60 și 64), aceste acte normative date în executarea legilor și ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De altfel, este frecvent utilizată în elaborarea legislației metoda prevederii în chiar cuprinsul legii, a ordonanței sau, după caz, a ordonanței de urgență a Guvernului a unui text care instituie obligația adoptării, subsecvente, a unui act normativ de reglementare secundară (de regulă, a unei hotărâri de Guvern, care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, este emisă pentru organizarea executării legilor), prin care să se detalieze/explice dispozițiile din legislația primară, inclusiv sub aspectul conduitei pe care destinatarul legii este obligat să o respecte și a consecințelor ce intervin în situația neadoptării ei.
Așadar, în aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin cele două decizii ale Curții Constituționale, analiza efectuată poate viza dispoziții din legislația secundară numai în măsura în care acestea preiau, detaliază sau explicitează obligații prevăzute expres și neechivoc în legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nefiind permisă raportarea la atribuții sau îndatoriri de serviciu stipulate în sarcina funcționarilor publici doar în acte de reglementare secundară (inclusiv în hotărâri de Guvern) sau prevăzute în detaliu în cuprinsul unor asemenea acte, deși norma de drept primar este neclară, ambiguă sau are o aplicabilitate extrem de generală.
Înalta Curte constată că nici prin actul de sesizare a instanței și nici ulterior nu au fost indicate dispozițiile din legislația primară care reglementează atribuțiile de serviciu în exercitarea cărora se aflau inculpații și nici dispozițiile legale încălcate de către aceștia, acuzația rezumându-se la noțiuni generice în sensul că “și-au încălcat atribuțiile de serviciu” sau “și-au îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu”.
În consecință, făcând trimitere la cele expuse anterior privitoare la reconfigurarea condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 405/15.06.2016 și nr. 392/06.06.2017, Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a dispus achitarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., constatând incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., respectiv faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
În ceea ce privește încălcarea atribuțiilor de serviciu ce îi reveneau în calitate de comisar de poliție, Înalta Curte constată că în raport de considerentele expuse prin Deciziile Curții Constituționale menționate anterior, se impune identificarea atribuțiilor de serviciu prevăzute de legislația primară în sarcina inculpatei, a căror detaliere putea fi realizată prin legislația secundară indicată prin rechizitoriu. Aceasta întrucât, așa cum s-a arătat anterior, în aprecierea îndeplinirii cerinței esențiale atașată elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin cele două decizii ale Curții Constituționale, analiza efectuată poate viza dispoziții din legislația secundară numai în măsura în care acestea preiau, detaliază sau explicitează obligații prevăzute expres și neechivoc în legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului, nefiind permisă raportarea la atribuții sau îndatoriri de serviciu stipulate în sarcina funcționarilor publici doar în acte de reglementare secundară (inclusiv în hotărâri de Guvern) sau prevăzute în detaliu în cuprinsul unor asemenea acte, deși norma de drept primar este neclară, ambiguă sau are o aplicabilitate extrem de generală. Decizia Curții Constituționale nr. 634/2019 s-a arătat că “Obiectul juridic special al infracțiunii este constituit de relațiile sociale privitoare la normala desfășurare a activității unei autorități publice sau instituții publice condiționată, printre altele, și de respectarea disciplinei financiare care impune folosirea fondurilor bănești și a resurselor materiale în conformitate cu dispozițiile legale care reglementează această materie. Elementul material al laturii obiective constă în realizarea unei acțiuni de schimbare a destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice spre alte obiective decât cele stabilite prin bugetul de stat. Cu alte cuvinte, elementul material constă în săvârșirea unei acțiuni de schimbare, fără respectarea procedurii instituite în acest sens, a destinației fondurilor bănești sau a resurselor materiale alocate unei autorități sau instituții publice, urmând ca acestea să fie folosite în alte scopuri decât cele stabilite inițial, cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează utilizarea valorilor respective. În situația în care “legea” permite schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale, această activitate nu se încadrează în conținutul infracțiunii, schimbarea folosinței fondurilor ori resurselor, pentru alte obiective, fiind necesar a se realiza în condițiile și cu aprobările legale (§15).
Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a reținut că “Nu este îngăduit să se modifice destinația fondurilor spre alte direcții “fără respectarea prevederilor legale”, chiar dacă asemenea modificări ar fi justificate de bunul mers al instituției. Asemenea fapte prezintă pericol social, întrucât fondurile bănești și resursele materiale sunt acordate cu o anumită destinație, pentru realizarea anumitor obiective, considerate necesare pentru comunitate, iar cei care le folosesc în alte scopuri perturbă activitatea unității în cauză, a instituțiilor sau autorităților care le alocă ori aprobă, afectând, totodată, și exercițiul bugetului de stat. În aceste condiții, respectarea regulilor de disciplină este importantă pentru realizarea în mod corespunzător a bugetului de stat, aceasta fiind justificarea protejării sale prin intermediul legii penale, în condițiile în care, în această materie, sfera normativă este mai largă și cuprinde pe lângă legi (ale bugetului de stat) și ordonanțe ale Guvernului (privind întărirea disciplinei financiare) și acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului ori ordine ale ministrului finanțelor publice (de aprobare a formatului și structurii bugetului de venituri și cheltuieli). Curtea reține însă că, în această materie, deși legislația primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă
Curtea reține că infracțiunea de deturnare de fonduri poate fi considerată o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât presupune realizarea unui act contrar atribuțiilor de serviciu de către un funcționar, care schimbă, prin încălcarea prevederilor legale, destinația fondurilor bănești ori a resurselor alocate. Spre deosebire de infracțiunea de abuz în serviciu, însă, în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri fapta se realizează prin schimbarea destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice, “fără respectarea prevederilor legale”, existența infracțiunii nefiind condiționată de producerea unui rezultat. Astfel, fiind o infracțiune de pericol, infracțiunea de deturnare de fonduri se consumă în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, respectiv în momentul schimbării destinației fondurilor bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice. Or, sumele de bani și resursele materiale din fondul public, satisfăcând un interes general, trebuie folosite conform destinației stabilite, cu respectarea întocmai a disciplinei bugetare. Subiectul activ nemijlocit deși nu este determinat printr-o anumită calitate, deturnarea de fonduri nu poate fi săvârșită în mod nemijlocit decât de funcționarul public care administrează aceste fonduri și resurse materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice și care are obligația de a nu schimba destinația acestora și de a cunoaște atât prescripțiile legislației primare – legi și ordonanțe, cât și conținutul actelor de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară în această materie. Tocmai din acest motiv, în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri, sintagma “fără respectarea prevederilor legale” are în vedere o sferă normativă mai largă, așadar, atât dispozițiile legislative de nivel primar, cât și cele de nivel secundar, prin aceasta nefiind încălcate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) (§ 20).
În cauza de față, Înalta Curte constată că fondurile cu privire la care s-a susținut că au fost efectuate activitățile imputate inculpaților erau destinate finanțării Programului pentru Protecția Martorilor, în condițiile art. 3 alin. (3) și art. 21 din Legea nr. 682/2002, precum și ale art. 52 din H.G. nr. 760/2004.
Contrar susținerilor apelanților – inculpați, Înalta Curte reține că fondurile menționate aveau o afectațiune specială determinată de dispozițiile art. 2 din Ordinul M.A.I. nr. S/1237/2006, putând fi folosite exclusiv pentru achiziția de bunuri și servicii care se circumscriau măsurilor de protecție sau de asistență dintre cele prevăzute de art. 12 din Legea nr. 682/2002 sau activităților specifice pentru aducerea la îndeplinire a acestora.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 634/2019 s-a reținut că în cazul infracțiunii de deturnare de fonduri, “subiectul activ nemijlocit deși nu este determinat printr-o anumită calitate, deturnarea de fonduri nu poate fi săvârșită în mod nemijlocit decât de funcționarul public care administrează aceste fonduri și resurse materiale alocate unei autorități publice sau instituții publice” (§ 20).
Deși corectă observația formulată de către apelanții – inculpați în sensul că inculpatul A. nu deținea calitatea de ordonator terțiar de credite întrucât O.N.P.M. nu avea personalitate juridică, cerință prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, Înalta Curte reține că potrivit art. 3 lit. g) din Legea nr. 682/2002, O.N.P.M. gestionează, cu aprobarea ministrului afacerilor interne, fondurile bănești necesare includerii Programului, primite de la bugetul de stat, precum și din programele de finanțare externă, iar conform art. 5 din Ordinul M.A.I. nr. S/1237/2006 – dreptul de a aproba plăți privind protecția martorilor îl are directorul O.N.P.M. sau înlocuitorul desemnat prin dispoziție a acestuia. Astfel, prin Ordinul menționat, ținând cont de specificul activității O.N.P.M. directorului oficiului sau înlocuitorului acestuia i-a fost delegată de către ordonatorul principal de credite atribuția de a aproba plăți privind protecția martorilor.
Din perspectiva participației penale, întocmirea referatelor de necesitate sau a notelor justificative cuprinzând mențiunea că bunurile urmează a fi achiziționate “pentru a fi utilizate în activități specifice derulate în folosul exclusiv al martorilor incluși în program și derulării programului în bune condiții”, în condițiile în care era evident pentru fiecare dintre inculpați că acestea erau destinate dotării O.N.P.M., determină concluzia că inculpații în sarcina cărora a fost reținută forma de participație a complicității au acționat cu intenție indirectă, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 48 C. pen.. În realitate, inculpații au preluat o modalitate de lucru deficitară, și-au ignorat atribuțiile de serviciu sau sarcinile specifice care le reveneau și au acceptat ca fiind reale afirmațiile aproape automate din documentele justificative în sensul că bunuri precum laptop-uri, imprimante, tocătoare, etc. era achiziționate în folosul exclusiv al martorilor și pentru derularea activităților de protecție a acestora. Spre deosebire însă de persoana care efectua activitatea de control financiar preventiv, prin prisma atribuțiilor de serviciu, inculpații cunoșteau specificul măsurilor de protecție și asistență a martorilor incluși în program și cunoșteau că bunurile achiziționate aveau o altă destinație decât cea a activităților prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 682/2002.
Deși întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de deturnare de fonduri prevăzută de art. 307 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., respectiv cele ale complicității la această infracțiune, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 307 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că a intervenit prescripția răspunderii penale în cazul fiecărui inculpat, pentru următoarele considerente:
Din conținutul Deciziilor Curții Constituționale a României nr. 297/2018 și nr. 358/2022 se desprind următoarele:
– art. 155 alin. (1) din C. pen., supus controlului de constituționalitate, a avut următorul conținut:
“Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”;
– prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei “oricărui act de procedură în cauză”, întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (§ 31);
– Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanța de contencios constituțional a sancționat unica soluție legislativă reglementată prin dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, § 61). Referirea la soluția legislativă cuprinsă în C. pen. anterior a avut un rol orientativ, iar nu obligatoriu, destinat legiuitorului, iar nu organelor judiciare (paragrafele 68, 70) și aceasta nu putea fi interpretată ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (§ 72);
– de la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, “fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”, rămânând neafectate termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, § 73, 74);
– ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următorul conținut:
“Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea”(Decizia nr. 358/2022, § 76);
– prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului (paragrafele 60, 75);
– prin O.U.G. nr. 71/2002, publicată în M. Of. nr. 531 din 30 mai 2022 au fost modificate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., prevăzându-se “Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.
În raport cu aspectele expuse și având în vedere efectele deciziilor Curții Constituționale astfel cum sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituția României, se reține că în ceea ce privește întreruperea termenului prescripției răspunderii penale prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. a existat următoarea succesiune de legi:
– de la data intrării în vigoare a C. pen. (1 februarie 2014) și până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conținutul “Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” și s-a bucurat de prezumția de constituționalitate.
– între data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (a cărei natură a fost lămurită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022) și până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut conținutul “Cursul termenului prescripției penale se întrerupe prin îndeplinirea” și nu a cuprins vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție.
– de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, textul art. 155 alin. (1) din C. pen. are următorul conținut “Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.
Întrucât în dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial), acestea sunt supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.
În consecință, având în vedere aspectele reținute cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenței unui caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale cu consecința incidenței exclusiv a termenelor generale de prescripție prevăzute de art. 154 C. pen. Î.C.C.J. Secția Penală, Decizia nr. 185/A din 30 septembrie 2022
Art. 12. – Funcţia de procuror, ofiţer de poliţie judiciară sau de specialist în cadrul Direcţiai Naţionale Anticorupţie este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Prin OUG nr. 43/2002 privind P. N. A. , la art. 28 alin. 4 s-a prevăzut, printre alte categorii de personal, şi pentru ofiţerii de poliţie judiciară, pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie, un spor de 30% din solda lunară.
Prin art. 41 lit. e din OUG nr. 27/2006 publicată în Monitorul Oficial din 07.04.2006, au fost abrogate dispoziţiile art. 28 alin. 1-5, 7, 9 din OUG nr. 43/2002.
Ulterior, prin OUG nr. 120/2005 publicată în Monitorul Oficial din 06.09.2005, în cuprinsul OG nr. 38/2003 privind salarizarea alte drepturi ale poliţiştilor, a fost introdus un nou articol 21/1 potrivit cu care ”poliţiştii care desfăşoară activităţi privind prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului Mai, beneficiază de un spor lunar de 30% din salariul de bază”.
Prin art. 48 alin. 1 pct. 9 din Legea nr. 330/2009 publicată în Monitorul Oficial în 09.11.2009, s-a abrogat OG nr. 30/2003 cu excepţia art. 1, 25, 29 alin. 2 şi 3, 37, 38, 52, 55-58.
Ca urmare, prevederea legală invocată de reclamant în susţinerea cererii de despăgubire, a fost abrogată anterior datei la care se solicită pretenţiile. Recurentul solicită plata despăgubirilor cu începere din 01.08.2011, dată de la care funcţionează ca agent de poliţie la BCCO B_____ din cadrul IGPR.
Referitor la invocarea discriminării în raport de colegii din DNA, prin nota de şedinţă de la fila 63 dosar fond, reclamantul a arătat că în acest mod tinde să demonstreze că au existat şi există acte de discriminare privitoare la relaţiile de muncă şi remunerare a angajaţilor din cadrul MAI.
În atare situaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 2 din OG nr. 137/2000, nu se poate identifica o situaţie de discriminare care se susţine că a început la data de 01.08.2011 când dispoziţia legală invocată care reglementează sporul solicitat, nu mai era în vigoare, între un agent de poliţie din cadrul BCCO şi agenţi de poliţie din cadrul DNA.
Nu există un criteriu care să conducă la restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept la un spor care nu mai e prevăzut de lege la momentul de început al situaţiei invocate.
De asemenea, invocarea discriminării în raport de agenţii de poliţie care instrumentează infracţiuni de corupţie din 01.09.2005 precum şi în prezent nu atrage incidenţa dispoziţiilor legale mai sus menţionate din aceleaşi raţiuni ca cele prezentate anterior, considerentele primei instanţe fiind corect reţinute şi neputând fi înlăturate prin criticile aduse în recurs.
Împrejurarea că există poliţişti din cadrul DCCO cărora li s-a acordat, prin hotărâre judecătorească, sporul de 30% în discuţie pentru anumite perioade de timp, nu poate conduce la naşterea unei stări de discriminare faţă de recurent, întrucât la data formulării acţiunii şi pentru perioada solicitată, sporul nu mai e prevăzut de textul de lege indicat prin acţiune. Curtea de Apel București, Secţia Contencios Administrativ și Fiscal. Decizia nr. 4431 din 1 octombrie 2013
CAPITOLUL III Competența Direcției Naționale Anticorupție
Art. 13. – (1) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:
a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 și 294 din Codul penal.
(2) Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție.
(3) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la Art. 246, 297 și 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.
(4) Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3).
(6) Urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1) -(3) , săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.
Prin Decizia nr. 26/2021 Î.C.C.J. admite recursul în interesul legii și stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor Art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în Art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la Art. 297 din Codul penal, care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor Art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție.
Norme cu caracter tranzitoriu
În motivarea contestației, D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureș a arătat că la judecarea cererii de liberare condiționată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș, deși, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 , infracțiune care este de competența procurorilor anticorupție și în prezent, conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 526 din 27 iunie 2019. Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, M. Of. nr. 503 din 7 iulie 2014, asupra înțelesului ce trebuie atribuit sintagmei “problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei”, arătând că “admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale și/sau civile de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul ca decizia Înaltei Curți pronunțată în procedura prevăzută de art. 476 și 477 C. pr. pen. să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluționării pe fond a litigiului”.
Ulterior, considerentele acestei decizii au fost preluate de Î.C.C.J. și în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispozițiile art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1 septembrie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, M. Of. nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, M. Of. nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, M. Of. nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, M. Of. nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, M. Of. nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, M. Of. nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, M. Of. nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, M. Of. nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, M. Of. nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, M. Of. nr. 514 din 18 mai 2021.
Așadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiții de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relația de dependență dintre interpretarea dată de Î.C.C.J. prin intermediul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare și rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situații în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanța supremă, aceasta nu va avea nicio influență asupra soluției pe fond a litigiului.
Deși neparticiparea procurorului din cadrul unității/structurii de parchet competente se răsfrânge asupra hotărârilor judecătorești prin care se dezleagă fondul cererii cu care a fost sesizată instanța de judecată, în concret, se constată că, date fiind particularitățile cauzei, soluția ce urmează a fi pronunțată în calea de atac formulată de D.N.A. nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile adresate instanței supreme.
Așa cum s-a arătat anterior, cauza aflată în ultimul grad de jurisdicție are ca obiect o cerere de liberare condiționată formulată de condamnatul Ș.G. cu privire la o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 6 luni închisoare, în care a fost contopită și o pedeapsă de 3 ani și 9 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, faptă cercetată de procurorii anticorupție, care s-au sesizat din oficiu la 30 aprilie 2014, încheind, în acest sens, un Proces-verbal înregistrat sub nr. 475/P/2014 pe rolul Secției de combatere a infracțiunilor conexe de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, formarea Dosarului penal fiind, deci, ulterioară datei la care a intrat în vigoare și noul Cod de procedură penală, respectiv 1 februarie 2014.
Așadar, problema care se ridică este aceea de a stabili natura normei cuprinse în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, în contextul în care aceste dispoziții se regăsesc în capitolul II intitulat “Dispoziții privind situațiile tranzitorii”, care, în conținutul art. 3-18, reglementează anumite situații privind cauzele aflate pe rolul organelor judiciare, în diferite stadii procesuale, la momentul intrării în vigoare a noii codificări.
Dintr-o interpretare sistematică și teleologică a dispozițiilor prevăzute de art. 3–18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale rezultă că acestea au natura unor norme cu caracter tranzitoriu, a căror aplicare în timp este limitată de momentul până la care își produc efectele raporturile juridice născute sub imperiul legii vechi, calificare ce rezidă atât din obiectul de reglementare al actului normativ în care sunt cuprinse, care este menționat în preambul, în art. 1, respectiv “punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare”, cât și din faptul că sunt înglobate în capitolul II “Dispoziții privind situațiile tranzitorii”, precum și din tehnica legislativă folosită pentru elaborarea acestuia.
Sub acest din urmă aspect se observă, parcurgând textele menționate, că legiuitorul a folosit în vederea legiferării diferitelor situații ivite în legătură cu cauzele înregistrate la parchete și instanțe la data intrării în vigoare a noii codificări procesual penale, după caz, expresia “aflate în curs de soluționare” sau “aflate pe rol”, făcând, totodată, pe alocuri, trimitere la dispozițiile legale reglementate în cadrul unui articol sau alineat precedent.
Chiar dacă în cazul art. 5 din Legea nr. 255/2013 aceste expresii se regăsesc doar în alin. (1) și (2), norma conținută de ultimul alineat face parte tot din categoria dispozițiilor tranzitorii, având în vedere că legiuitorul utilizează la teza I din alin. (3) al textului menționat sintagma “potrivit legii vechi”, în timp ce pentru cea de a II-a teză face trimitere la prevederile tranzitorii din primul paragraf, cu care, astfel, se completează. Ca atare, în cuprinsul alin. (3) din art. 5 din Legea nr. 255/2013 au fost stabilite reguli numai pentru cauzele aflate pe rolul instanțelor în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. potrivit legii vechi, precum și pentru cele care au rămas în competența acestei structuri specializate în condițiile alin. (1), împrejurare determinată de faptul că în evoluția lor s-au succedat două legi fundamentale de procedură – vechiul și noul Cod de procedură penală, fiind, astfel, restrânsă sfera de aplicare a normei numai la aceste două ipoteze și doar pentru o perioadă limitată în timp, respectiv până la soluționarea lor definitivă.
Drept urmare, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale nu consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupție de a participa în toate cauzele și procedurile jurisdicționale corelative infracțiunilor de corupție născute atât sub imperiul vechii legi, cât și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, ci doar în cele formate/declanșate anterior momentului intrării în vigoare a noii legi și care vizează raporturi juridice care și-au produs după această dată/își produc efectele și în prezent.
Bineînțeles că în această categorie intră și propunerile, contestațiile, plângerile sau orice alte cereri care vizează infracțiuni de corupție pentru care urmărirea penală a fost efectuată fie pe legea veche, fie pe legea nouă, dar declanșată anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă asemenea cereri au fost înregistrate pe rolul instanțelor judecătorești începând cu 1 februarie 2014, întrucât raporturile juridice care le-au generat s-au născut sub imperiul vechii codificări, producându-și în parte efectele ulterior abrogării acesteia.
Ca atare, se constată că de lămurirea problemei de drept ce formează obiectul întrebării prealabile nu depinde soluționarea cauzei cu care este învestită în ultimul grad de jurisdicție instanța de trimitere, întrucât sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală a avut loc la data de 30 aprilie 2014, deci sub puterea noii legi procesual penale, nefiind astfel îndeplinită condiția referitoare la existența unei legături între textul de lege ce se solicită a fi interpretat și dezlegarea pe fond a cauzei.
Mai mult decât atât, neîndeplinirea acestei condiții de admisibilitate decurge și din faptul că, așa cum s-a arătat anterior, pedeapsa rezultantă din a cărei executare condamnatul Ș. G. a solicitat, prin formularea unei cereri adresate Tribunalului Mureș, să fie liberat condiționat a fost stabilită prin contopirea mai multor pedepse aplicate pentru diferite infracțiuni, fapte despre care nu se cunoaște dacă au fost cercetate de către D.N.A. și nici dacă urmărirea penală a fost declanșată pe vechea sau noua codificare, ipoteză în care dezlegarea chestiunii cu care a fost sesizată Înalta Curte nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluționare a fondului cauzei.
De asemenea, nu este îndeplinită nici cerința privind existența unei veritabile probleme de drept în înțelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuție nu ia naștere o îndoială rezonabilă asupra conținutului lor și, ca atare, dispozițiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres și limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializați, ci a ales să înșiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. , în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale [“(…) la soluționarea propunerilor, contestațiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri”].
De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, așa cum sunt reglementate în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora în procesul de legiferare, pentru a fi acoperite pe deplin diferitele ipoteze ce pot apărea în procesul de aplicare a actului normativ, se folosește fie enumerarea situațiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări cadru de principiu, aplicabile oricăror situații posibile.
Deopotrivă, este de menționat că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunțată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 183 din 11 martie 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că “scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situația în care, în cursul soluționării unei cauze penale, se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții legale neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții. Interpretarea urmărește cunoașterea înțelesului exact al normei, clarificarea sensului și scopului acesteia (…). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății”.
Considerentele acestei decizii au fost preluate, succesiv, în cuprinsul deciziilor nr. 6 din 2 martie 2016, M. Of. nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, M. Of. nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, M. Of. nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr, 5 din 21 martie 2019, M. Of. nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 108 din 12 februarie 2020, nr. 5 din 13 februarie 2020, M. Of. nr. 258 din 30 martie 2020; nr. 15 din 28 mai 2020, M. Of. nr. 690 din 3 august 2020.
Ca atare, instanța supremă a statuat în mod constant că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze dispoziții legale neclare, echivoce și care pot conduce la pronunțarea unor soluții diferite, nefiind permisă apelarea la acest mecanism de unificare a practicii judiciare atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune atât de evident încât nu lasă loc la îndoială.
Faptul că aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare din partea destinatarilor legii, în special a organelor judiciare care au studii de specialitate, rezultă și din examenul jurisprudențial al curților de apel și al instanțelor judecătorești arondate acestora.
Astfel, existența unei jurisprudențe pe aspectele semnalate la 12 curți de apel dintr-un număr de 15, ce pune în evidență o orientare majoritară, la care s-a raliat și instanța de sesizare, în antiteză cu o opinie minoritară îmbrățișată doar de 5 judecătorii la nivel național, constituie un argument suplimentar în susținerea punctului de vedere că nu suntem în prezența unei probleme de drept care să reclame cu necesitate interpretarea sa de instanța supremă, cu atât mai mult cu cât din dispozițiile legale rezultă cu claritate cauzele în care Ministerul Public este reprezentat de procurorii anticorupție. Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureș – Secția penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, prin noțiunea de «cauze, propuneri, contestații, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de D.N.A. » se înțelege și soluționarea cererilor de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracțiuni?” Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17 din 31 martie 2022
Preluarea efectuării urmăririi penale
În sistemul Codului de procedură penală competența procurorului de a efectua urmărire penală este generală după cum rezultă implicit din disp. art.209 alin.3 C. pr. pen. iar în alineatul (41) introdus prin O.U.G. nr.60/2006 se prevede că procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în vederea efectuării urmăririi penale cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare prin dispoziția conducătorului acestei unități.
Având în vedere conexitatea și indivizibilitatea faptelor pentru care inculpatul a fost cercetat din care unele de competența parchetelor locale – B și Po – iar altele de competența parchetului ierarhic superior și de rezoluția prim procurorului din data de 28.04.2011 . Curtea constată că urmărirea penală a fost efectuată în mod legal de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău_.
De altfel, însăși instanța de fond a reținut că infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat se aflau în raporturi de conexitate așa încât raționamentul logic al interpretării dispozițiilor art.45 alin.1 rap. la art.35 C. pr. pen. este acela că efectuarea urmăririi penale revine în competența Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, astfel că în mod legal rechizitoriul a fost întocmit de această unitate de parchet.
Motivarea instanței de fond în sensul că la dosar nu există dispoziție scrisă a parchetului ierarhic superior de preluare a cauzei de la parchetul ierarhic inferior competent să efectueze urmărirea penală pentru infracțiunile cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului nu este pertinentă, întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres o delegare de sarcini cu caracter special de la unitatea de parchet ierarhic inferioară către cea ierarhic superioară și nicio procedură concretă de preluare a cauzei, astfel că rezoluția prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău este o dispoziție dată în conformitate cu legea și se înscrie în prevederile art.209 alin.41 C. pr. pen..
Rațiunea reglementării exprese a posibilităților procurorului din cadrul parchetelor ierarhic superioare de a prelua în vederea urmăririi penale cauze din competența parchetelor ierarhic inferior, așa cum s-a stabilit și prin Decizia nr.1058 din 14.11.2007 a Curții Constituționale prin care s-a admis excepția neconstituționalității dispozițiilor cuprinse la literele a) – d) ale art.209 alin.41 C. pr. pen, corespunde principiul controlului ierarhic ce guvernează activitatea procurorilor, constituind expresia eficientizării activității de urmărire penală.
În mod greșit instanța de fond a admis excepția necompetenței materiale a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzăuși a dispus restituirea cauzei la Parchetulde pe lângă Judecătoria Buzău pentru refacerea urmăririi penale, în cauză nefiind incident niciun motiv care să justifice refacerea fie a actelor de urmărire penală fie a actului de sesizare, conform art.300 alin.2 și art.332 cod pr.pen., sus-citate, așa încât hotărârea criticată fiind nelegală și netemeinică, în temeiul art.38515 pct.2 lit.c) C. pr. pen. se va admite recursul și se va casa sentința în totalitate, cu trimiterea cauzei la prima instanță, Judecătoria Buzău, pentru continuarea judecății. Curtea de Apel Ploiești Secția Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, Decizia nr.974 din 9 iulie 2013
CAPITOLUL IV: Dispoziții procedurale
Art. 14. – (1) Persoanele cu atribuții de control sunt obligate să sesizeze Direcția Națională Anticorupție cu privire la orice date sau informații din care rezultă că s-a săvârșit una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție.
(2) Persoanele cu atribuții de control sunt obligate ca în cursul efectuării actului de control, în situațiile prevăzute la alin. (1), să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.
(3) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a pune la dispoziție Direcției Naționale Anticorupție, de îndată, datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție.
(4) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție, la sediul lor, datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.
(4) Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.
(5) Nerespectarea obligațiilor prevăzute la alin. (1)-(4) atrage răspunderea juridică, potrivit legii.
Încălcarea dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 și în Legea nr. 101/2006 nu poate atrage răspunderea penală, acestea fiind dispoziții cuprinse în legi ordinare, exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu trebuind analizată doar prin raportare la dispozițiile art. 43 alin. (3) și art. 32 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 51/2006, ca lege organică.
S-a susținut că și în situația în care s-ar admite că elementul material al laturii obiective s-ar regăsi și în legi ordinare, contrar dispozițiilor constituționale, atunci analiza, la rândul ei, se realizează prin raportare la rechizitoriu, considerând că referatul nu poate avea nici un efect juridic în speță. Astfel, dispozițiile pretins a fi încălcate se regăsesc în O.U.G. nr. 34/2006 (art. 178 alin. (2), art. 2 lit. a), b) și d), art. 209, art. 179, art. 189, art. 201 și Legea nr. 101/2006 (art. 6 alin. (1) lit. k) și l).
Analizând atât textele de lege, cât și situația de fapt, a rezultat că inculpatul A., în calitate de primar, a avut dreptul recunoscut de lege de a iniția un proiect de hotărâre de consiliu local. În plus, inculpatul nu a deținut calitatea de președinte de ședință a Consiliului local, acesta fiind cel care conduce ședințele de Consiliu local. Doar președintele de ședință poate supune spre dezbatere și apoi la vot propunerile de hotărâri de Consiliu local însoțite de întreaga documentație aferentă acestora, iar primarul nu are drept de vot în cadrul Consiliului local.
S-a susținut că posibilitatea de a înainta spre dezbatere Consiliului Local un proiect de hotărâre, astfel cum a fost precizat în art. 45 alin. (6) din Legea nr. 215/2001 este un drept al primarului și nu trebuie confundat cu atribuțiile de serviciu ale acestuia așa cum sunt ele definite de Capitolul 3, art. 61–63 din Legea nr. 215/2001.
La dosarul cauzei nu există nicio probă care să indice faptul că inculpatul A. ar fi cerut, solicitat sau impus vreunui consilier local să voteze proiectul de hotărâre propus, după cum nu există nicio probă din care să rezulte că primarul ar fi solicitat sau impus, direct sau indirect inculpaților E., F. sau G. să întocmească într-un anumit mod Caietul de sarcini, Nota de fundamentare, Regulamentul Serviciului Public de Salubrizare sau că ar fi discutat măcar cu aceștia în legătură cu întocmirea acestor documente.
Art. 15. -Dacă în efectuarea urmăririi penale procurorii parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești constată că infracțiunea care constituie obiectul cauzei este una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, aceștia au obligația de a sesiza de îndată procurorii acestei direcții.
Obligația de sesizare
După cum se poate observa dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 43/2002 nu se referă la sesizarea instanței și nici la competența după materie sau după calitatea persoanei, situație față de care nesocotirea lor nu ar putea atrage decât nulitatea relativă. Condițiile care se cer în cazul acestui tip de nulitate nu sunt însă îndeplinite. Astfel, pe de o parte, termenul în care putea fi invocată această nulitate – cel mai târziu în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată cu procedura completă a expirat și nici nu se poate considera că prin nesocotirea dispozițiile mai sus enunțate s-a adus o vătămare intereselor generale ale societății ca urmare a împiedicării aflării adevărului și justei soluționări a cauzei pentru ca nulitatea să poată fi invocată din oficiu de către instanță, în condițiile art. 197 alin. (4) teză finală. Pe de altă parte inculpatul P.C. nu a făcut dovada vătămării pe care a suferit-o prin aceea că referatele cu propunere de declinare a competenței de soluționare a faptelor menționate în autodenunțurile formulate de numiții B.G.A. și D.I.C. au fost înaintate de lucrătorii de poliție din cadrul I.P.J. Gorj – S.I.F. D.N.A. – Serviciul Teritorial Craiova fără a fi în prealabil trimise procurorului care exercita supravegherea și care, la rândul său, ar fi trebuit să le înainteze acestei direcții, folosind procedura declinării de competență. Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 3752 din 16-nov-2012
Cercetare magistrați
Dat fiind acest aspect s-a constatat că și în ceea ce privește modul de soluționare a lucrării penale nr. 2775/ll-2/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 3 nu se pune problema existenței unui conflict de interese/incompatibilități ori a unor activități abuzive ale magistratului S.M.C., în raport cu obiectul și persoanele la care făcea referire persoana vătămată S.J. în respectiva plângere.
În ceea ce privește persoanele juridice reclamate, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii și Uniunea Națională a Notarilor Publici s-a constatat, prin prisma dispozițiilor art. 191 alin. (1) C. pen., că aceste două entități juridice nu pot fi în nicio situație subiecți activi ai infracțiunii.
Având în vedere faptul că persoana vătămată a solicitat prin plângerea formulată, cercetarea celor doi magistrați și pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 257 C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000, date fiind dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. b) și art. 15 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 38, art. 42, ar. 45 alin. (1), alin. (12) C. pr. pen. , s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la aceste două pretinse fapte și declinarea competenței de soluționare în favoarea Direcției Naționale Anticorupție – Structura Centrală.
Înalta Curte constată, că împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., Secția de urmărire penală și criminalistică, a formulat plângere petiționarul S.J., solicitând, în esență, trimiterea plângerii la D.N.A. pentru a se efectua cercetarea penală față de intimați, plângerea fiind înregistrată . Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Sentinta penala nr. 129 din 25-ian-2012
Art. 151. -Direcția Națională Anticorupție este autorizată să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la faptele de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, în condițiile legii. Orice informație cu valoare operativă de altă natură se transmite de îndată autorităților abilitate prin lege, pentru verificarea și valorificarea acesteia.
Art. 18. – Pentru buna desfășurare a urmăririi penale procurorii Direcției Naționale Anticorupție pot dispune măsuri specifice de protecție a martorilor, a experților și a victimelor, potrivit legii.
Art. 19. – Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
limitele pedepsei
Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
În acest sens, s-a reținut că sentința penală nr. 258/24.03.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. și art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 375 din C. pr. pen. și art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, inculpatul J. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condițiilor de incriminare, s-a constatat că fapta, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, încadrată potrivit legii în vigoare la data săvârșirii ei în infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) teza I și a II C. pen. anterior, continuă să fie incriminată în noul C. pen. în art. 291 alin. (1) teza I și a II-a, având, așadar, corespondent în noile reglementări. Înalta Curte a constatat că legea nouă introduce doar aparent o condiție suplimentară, cea a promisiunii determinării funcționarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influență, însă aceasta se regăsea și în dispozițiile art. 257 C. pen. din 1969, întrucât primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri era făcută în scopul de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Legea condiționa existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop al acțiunii, acela de a-l determina pe funcționar sau pe alt salariat să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Ca atare, această condiție era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și potrivit legii vechi, iar în cauză ea a fost îndeplinită.
Sub aspectul sancțiunii, art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 2 la 10 ani, în timp ce potrivit legii noi, traficul de influență prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. este sancționat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Cum instanța s-a orientat la o pedeapsă egală cu maximul prevăzut de lege, în mod evident, legea nouă, care prevede un maxim mai redus, de 7 ani închisoare, este legea penală mai favorabilă inculpatului, astfel că fapta a fost încadrată în dispozițiile art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceeași cu cea stabilită prin rechizitoriu).
Având în vedere că Înalta Curte, deși a respins cererea de soluționare a cauzei în procedura simplificată, a reținut aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de inculpat, în cauză au devenit aplicabile dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., care prevăd reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Totodată, prin adresa din 30 septembrie 2015 și Ordonanța din 29 septembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, Direcția Națională Anticorupție a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Soluționare rapidă a dosarului
Încă de la început, Înalta Curte a apreciat că se impune semnalarea grabei total nejustificate a parchetului de soluționare rapidă a dosarului, în mai puțin de o lună de zile, prin trimiterea în judecată a tuturor membrilor Comisiei Centrale, fără stabilirea circumstanțelor în care s-au petrecut faptele, deși, cu ocazia audierii, inculpații M. și L. au adus la cunoștința organului judiciar fapte de corupție, de cumpărare și trafic de influență, de dare și luare de mită. Cu privire la aceste aspecte, încă din cursul urmăririi penale, prin Ordonanța din 08.12.2014 s-a dispus disjungerea cauzei, ulterior fiind trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. x/2014 inculpata G. și J., prin același rechizitoriu dispunându-se o nouă disjungere a cauzei atât cu privire la faptele pentru care s-a dispus anterior disjungerea, cât și în privința faptelor pentru care inculpatul J. a formulat denunț la data de 19.02.2015.
Referitor la acest denunț, Înalta Curte a constatat că în cursul urmăririi penale în dosar, în timp ce era arestat preventiv pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență, inculpatul J. a formulat un memoriu în apărare, în cadrul căruia a recunoscut învinuirile ce i se aduceau, învederând că dorește judecarea cauzei în procedura simplificată și, totodată, a arătat că, din suma primită de la inculpatul M. de 8 milioane de euro după rezolvarea favorabilă a dosarului x a făcut următoarele plăți:
Înalta Curte a constatat, așadar, că ceea ce s-a demonstrat în cauză prin probatoriul administrat este doar faptul că cei doi inculpați se cunoșteau, că s-au întâlnit (fără a se stabili o suprapunere exactă a acestor întâlniri peste perioada în care s-a soluționat dosarul lui M.) împrejurare ce ar putea avea eventual valoarea unui indiciu că inculpatul J. i-a solicitat și inculpatului D. susținerea dosarului, fiind însă total insuficient pentru a concluziona că faptele s-au petrecut așa cum le relatează inculpatul J. în denunțul său. Pe de altă parte, semne de întrebare se ridică și în ceea ce privește interesul inculpatului J. de a interveni și la D. în condițiile în care avea certitudinea “succesului” prin legăturile cu cele mai importante persoane din instituției, respectiv președintele și vicepreședintele cu atribuții de coordonare al Direcției de Aplicare și Control a Aplicării Legislației Fondului Funciar (demonstrată de soluționarea dosarului anterior). Inculpatul C a încercat să-și justifice aceste acțiuni prin cuantumul mare al despăgubirilor, însă potrivit declarației sale discuția cu D. a avut loc înainte de efectuarea raportului de evaluare, cu aproximativ o lună și jumătate anterior primei ședințe. Aceasta într-o variantă a declarației sale, pentru că, într-o altă variantă, inculpatul susține că a luat legătura cu acesta după ce dosarul a fost amânat. De asemenea, nici notorietatea membrilor și a relațiilor dintre aceștia nu pare a fi credibilă, în condițiile în care D. fusese desemnat ca membru în Comisia Centrală la finalul lunii octombrie 2010, aflându-se practic la începutul activității. Inculpatul M. a susținut prin motivele de apel, în esență, că instanța a încălcat principiul separației funcțiilor judiciare, dispozițiile art. 371 din C. pr. pen. privind obiectul judecății, art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la CEDO și dreptul la apărare al inculpatului întrucât a reținut circumstanțele și împrejurările în care au fost săvârșite infracțiunile de corupție denunțate de către inculpatul J. și care au constituit temei de condamnare pentru inculpații M., K. și L., chiar dacă acestea se aflau în cercetare, după disjungere, la D.N.A. , această unitate de parchet dispunând, prin ordonanța emisă în dosar, o soluție de clasare. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Denunț
Prin adresă și Ordonanță, Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. D.N.A. a confirmat faptul că inculpatul J. a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secția de combatere a Corupției, astfel că în cauză au fost incidente și dispozițiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În aceste condiții, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reținut că, în ceea ce-l privește pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni și 2 ani și 4 luni închisoare.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, Înalta Curte a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În primul rând, Înalta Curte a reținut gradul de pericol social concret extrem de ridicat al faptei, dar și împrejurarea că, astfel cum recunoaște și inculpatul, aceasta nu a avut caracter izolat; activitatea frauduloasă în care a fost implicat este una de amploare, întrucât ulterior a și intervenit pentru soluționarea favorabilă a dosarului, acționând ca o persoană care putea influența decizia politică de menținere în funcțiile de conducere din cadrul A.N.R.P., iar demersul său a avut un rol determinant în soluționarea rapidă și favorabilă a dosarului. Naturalețea cu care recunoaște toate aceste fapte și face referiri la sume de ordinul milioanelor de euro, nepărându-i-se foarte important cuantumul lor (de 8, 10, 13, 16 milioane), ca și când ar relata chestiuni perfect legale, demonstrează că acesta era modul său de viață, iar condamnarea anterioară, dispusă pentru același gen de infracțiune, întărește această concluzie. Înalta Curte a constatat că datele personale ale inculpatului, respectiv vârsta și starea de sănătate devin nerelevante, în contextul circumstanțelor anterior expuse și nu justifică aplicarea unei alte pedepse decât cea egală cu maximul prevăzut de lege, de 2 ani și 4 luni închisoare, pedeapsă ce urmează a fi executată în regim de detenție.
Față de natura și gravitatea faptei, care îl fac nedemn pe inculpat de a ocupa orice funcție publică sau care implică exercițiul autorității de stat, dar și de a-și exprima opțiunea cu privire la viitorul politic al țării, Î.C.C.J.i a apreciat că se impune și aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și d) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii. Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanții L. și M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârșită infracțiunea, dar și de punerea în discuție a incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002. Potrivit art. 55 alin. (2) din C. pr. pen. “Procurorii sunt constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public.”, așadar, ori de câte ori C. pr. pen. folosește noțiunea de “procuror” are în vedere organul judiciar competent și care este îndreptățit să exercite, prin procurorii care îl compun, atribuțiile legale. Or, procurorul șef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție – D.N.A. face parte din structura de parchet menționată, pe care, de altfel, o conduce potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002 , fiind lipsite de relevanță argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care antamează calitatea de “procuror ierarhic superior” a acestuia.
Cât privește competența funcțională, aceasta se determină prin raportare la îndatoririle organului judiciar, regulile privind competența funcțională determină atât competența generală a acestuia (corelat cu funcțiile acestuia în procesul penal – de judecată, de urmărire sau cercetare penală etc.), cât și, în cadrul competenței generale, atribuțiile specifice ale fiecărui organ judiciar. Sub acest aspect reținem că potrivit art. 55 alin. (3) din Codul de procedură “În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuții:…. f) formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești”.
Textul alin. (2) și (3) ale art. 55 din C. pr. pen. reprezintă transpunerea prevederilor art. 131 alin. (2) și (3) din Constituție, care arată că “(2) Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. (3) Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.
Competența funcțională a procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale este reluată și în art. 68 din Legea 304/2004.
În ce privește competența funcțională a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, reglementând atribuțiile Direcției Naționale Anticorupție prevede, printre acestea, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, respectiv în cauzele de competența acestui organ judiciar.
Sunt lipsite de pertinență argumentele în susținerea nulității absolute a declarației de apel care se referă la normele secundare vizând organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție -regulamente, ordine etc.- dispoziții ce nu se circumscriu unor norme ce reglementează competența organelor judiciare, chestiune de domeniul legii organice, și, ca atare, nerespectarea acestora nu are aptitudinea de a atrage sancțiunea nulității actelor procesuale. De altfel, examenul acestor norme realizat de apărare relevă o viziune interpretativă particulară prin specularea unor prevederi și ignorarea fondului normativ în ansamblul său.
Referitor la criticile formulate de Ministerul Public, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și inculpații K., L., E., F. și M., sub aspectul acuzației de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit
Probele administrate în apel, la cererea părților și procurorului (declarațiile martorilor audiați nemijlocit și evocați anterior, recunoașterile inculpaților, chiar și cele parțiale – n.n audiere G. – înscrisurile depuse) nu au avut amplitudinea de a modifica situația de fapt ori caracterizarea în drept a bazei factuale descrise în actele de sesizare și reținute de prima instanță.
În unanimitate, pe latură penală, soluția diferită dispusă în apel vizeză incidența instituției prescripției răspunderii penale pentru inculpații K., L. și M., urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunțate de Curtea Constituțională și a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal, a aplicabilității dispozițiilor art. 396 alin. (8) din C. proc. pen.
Pe latură civilă, soluția diferită este rezultatul rezolvării unei chestiuni de drept referitoare la temeiul achitării în ipoteza cazului reglementat de art. 16 lit. b) și la consecința asupra soluției acțiunii civile în contextul aplicării dispoziției art. 25 alin. (1) și (5) din C. proc. pen.
În majoritate, cu privire la acuzațiile aduse inculpaților A., B., C., D., E. și G., soluțiile pronunțate în ambele laturi ale procesului și temeiurile de drept ale acestora vor rămâne nemodificate, criticile formulate vizând situația lor juridică fiind neîntemeiate. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Despăgubire
Diferența dintre depozițiile celor doi inculpați, faptul că anterior inculpatul I. a arătat că în acea perioadă avea vârsta de 22-23 de ani și nu participa la discuțiile tatălui său că “ieșeam din birou”, conduc la concluzia că declarațiile acestuia nu reprezintă adevărul fiind date în mod evident în susținerea denunțului formulat de J.. De asemenea, ceea ce atrage atenția în privința inculpatului I. este faptul că în cadrul cercetării judecătorești a refuzat să mai dea declarații, invocând dreptul la tăcere (după audierea sa în soluționarea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată), însă, după ascultarea sa în calitate de martor în dosarul penal nr. x/2015 (în care J. are calitatea de denunțător, dosar invocat de parchet pentru reținerea incidenței dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002), la solicitarea Ministerului Public, poziția procesuală a acestuia s-a schimbat.
Înalta Curte a reținut că susținerile inculpatului J. au fost infirmate de către coinculpatul D., care, deși a recunoscut că îl cunoaște pe acesta, că s-au întâlnit de câteva ori, inclusiv la sediul MMM., a arătat că niciodată nu au discutat despre dosarul de despăgubire ce face obiectul prezentei cauze și nici despre A.N.R.P. “Anterior ședinței nu am fost contactat de nicio persoană nici din cadrul A.N.R.P. și nici din afara acesteia pentru a-mi sugera o anumită poziție referitor la dosarul nr. x. Nu am avut nicio întâlnire cu inculpatul J. referitoare la acest dosar și nici cu privire la A.N.R.P. (…) vreau să precizez că niciodată acesta nu mi-a solicitat ceva nelegal și nici nu am discutat despre A.N.R.P, nici măcar nu mi-a dat de înțeles că ar fi interesat sau că altcineva ar avea un interes în legătură cu A.N.R.P. Am fost în sală când a fost audiat și nu este adevărată afirmația acestuia în sensul că eu i-aș fi comunicat componența comisiei, aceasta fiind publicată pe site-ul instituției. Nu este adevărată nici afirmația inculpatului J. în sensul că m-ar fi contactat și mi-ar fi cerut sprijinul în legătură cu dosarul ce face obiectul prezentei cauze. Nu am discutat niciodată cu acesta despre faptul că o cunosc pe inculpat G.. Nu aveam o relație apropiată cu inculpata G., o cunoșteam doar din activitatea profesională anterioară.” … “am cunoscut-o cu mai mulți ani în urmă, am colaborat profesional și instituțional în 2 dosare, eu fiind inspector fiscal și reprezentând ANAF în acele dosare, iar dumneaei era procuror anchetator”. În acest context probator, Înalta Curte a constatat că singura împrejurare care poate fi reținută din declarația martorului GG. este cea confirmată și de inculpatul H., respectiv discuția ce a avut loc la Spitalul Elias între inculpata Bica și martora HH. legată de necesitatea convocării ședinței Comisiei Centrale. Fapta demonstrează un eventual interes al inculpatei G. cu privire la acest aspect, însă Ministerul Public nu a administrat nicio probă prin care să lămurească motivele (licite sau ilicite) ce stau în spatele acestei solicitări și care să lege în vreun fel acest incident, ce a avut loc în perioada noiembrie- decembrie 2011, de acuzația formulată în prezenta cauză ce vizează fapte petrecute cu aproximativ 6 luni anterior. Înalta Curte a constatat că o asemenea legătură nu poate fi stabilită mai ales în condițiile poziției ferme a inculpaților J. și I. că nu o cunoșteau pe inculpata G. la acel moment și în lipsa oricărei alte probe care să demonstreze contrariul. Ca atare, circumstanța de fapt dovedită este fără relevanță din perspectiva acuzației din prezenta cauză.
Concluzionând, Înalta Curte a constatat că nu există elemente de fapt care să conducă la concluzia susținută de către Ministerul Public prin rechizitoriu. Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 87 din 5 decembrie 2022
Art. 21. – Persoanele care efectuează urmărirea penală, specialiștii prevăzuți la Art. 11, precum și personalul auxiliar de specialitate sunt obligați să respecte secretul profesional cu privire la datele și informațiile obținute în această calitate.
Art. 222. – (1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor teritoriale ale Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai acestor servicii, cele întocmite de către procurorii-șefi ai serviciilor teritoriale, precum și cele întocmite de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție sunt verificate de procurorii-șefi ai secțiilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-șefi ai secțiilor Direcției Naționale Anticorupție, verificarea se face de către procurorul-șef al acestei direcții.
(2) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici prevăzuți în alin. (1).
Art. 223. – Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competența structurilor teritoriale ale direcției, din dispoziția motivată a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002:
“(1) Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale ale direcţiei, din dispoziţia procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, când:
a) imparţialitatea procurorilor ar putea îi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei;
c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;
d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală”;
– Art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004:
“(1) Procurorii din cadrul structurii centrale sau serviciilor teritoriale ale Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale subordonate direcţiei, din dispoziţia procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, când:
a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei;
c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;
d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează urmărirea penală,”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.058 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 28 noiembrie 2007, a statuat că dispoziţiile art. 209 alin. 41 lit. a), b), c) şi d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale şi contravin prevederilor art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, deoarece “reglementarea, cu caracter strict şi limitativ, a unor situaţii în care cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare pot fi preluate, pentru efectuarea urmăririi penale, de procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare restrânge în mod nejustificat competenţa acestora din urmă, cu consecinţa încălcării principiilor care guvernează activitatea Ministerului Public. […] prin referirea la «alte împrejurări obiective» în care există posibilitatea preluării cauzelor în discuţie, teza finală a aceluiaşi text de lege anulează, practic, acest efect, deoarece condiţionează măsura preluării cauzelor de «acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală». Această condiţie impusă de lege nu numai că este într-o vădită contradicţie cu principiul controlului ierarhic ce guvernează activitatea procurorilor, ci poate crea şi suspiciuni cu privire la modul în care aceşti magistraţi îşi îndeplinesc atribuţiile, întrucât induce ideea posibilităţii unei «negocieri», pe linie ierarhică, a competenţei de efectuare a urmăririi penale, în funcţie de diversele particularităţi ale unor cauze”.
Din analiza dispoziţiilor legale criticate Curtea constată că acestea sunt o preluare tale quale a prevederilor art. 209 alin. 41 lit. a), b), c) şi d) din Codul de procedură penală, declarate neconstituţionale prin decizia mai sus menţionată.
Pe cale de consecinţă, viciul de constituţionalitate sancţionat anterior a fost conservat de reglementările contestate în prezenta cauză, motiv pentru care Curtea urmează a admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Curtea Constiruțională, DECIZIE nr. 365 din 17 martie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
Art. 23. – Persoanele arestate preventiv în cauzele care sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție sunt deținute în locuri anume stabilite în cadrul Direcției Naționale Anticorupție , încadrate cu personal detașat de la Administrația Națională a Penitenciarelor, sau, după caz, în secțiile de arest preventiv ale penitenciarelor ori în arestul Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.
Art. 24. – Dispozițiile din Codul de procedură penală, dispozițiile procedurale din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, se aplică în mod corespunzător și în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție.
CAPITOLUL V: Cooperare internațională
Art. 25. – În vederea consultării reciproce în cazul infracțiunilor de competența Direcției Naționale Anticorupție și a schimbului de date și informații cu privire la investigarea și urmărirea acestor infracțiuni se constituie un birou de legătură cu instituții similare din alte state.
CAPITOLUL VI: Dispoziții finale
Art. 27. – (1) Direcția Națională Anticorupție funcționează cu următorul număr maxim de posturi:
a) 195 de posturi de procurori;
b) 220 de posturi de ofițeri și agenți de poliție judiciară;
c) 65 de posturi de specialiști;
d) 159 de posturi de personal auxiliar de specialitate;
e) 44 de posturi de personal conex;
f) 89 de posturi de personal economic și administrativ.(2)Numărul maxim de posturi al Direcției Naționale Anticorupție poate fi modificat prin hotărâre a Guvernului.
H.G. nr. . 650/2021 – (1) Numărul maxim de posturi prevăzut în art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, se suplimentează cu 90 de posturi de ofițeri și agenți de poliție judiciară. (…) (3)Suplimentarea numărului maxim de posturi prevăzută la alin. (1) se realizează etapizat, cu câte 30 de ofițeri și agenți de poliție judiciară anual, începând cu anul 2021.
Art. 28. – (6) Salarizarea personalului auxiliar de specialitate și a personalului economic și administrativ este cea prevăzută de lege pentru aceleași categorii de personal al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
(8) Drepturile bănești și materiale ale procurorilor, personalului auxiliar de specialitate, specialiștilor, personalului economic și administrativ, ale cadrelor militare și ale celorlalte categorii de personal ale Direcției Naționale Anticorupție, precum și ale ofițerilor și agenților de poliție judiciară se plătesc din fondurile acestui departament.
Acordarea sporului la salariu
Prin hotărârea la care recurentul a făcut referire, a fost admisă în parte acțiunea pentru perioada 2002-2006, pornind de la faptul că sporul se poate acorda doar pe perioada cât prevederile art. 28 alin. 1 din O.U.G. nr. 43/2002 au fost în vigoare, sentința care nu îl include pe recurent și nici nu i s-ar putea aplica acestuia față de data încadrării sale în structura DCCO.
În raport de calitatea recurentului de lucrător de poliție judiciară, salarizarea acestuia se face potrivit normelor cuprinse în OG nr. 38/2003 și nu prin aplicarea O.U.G. nr. 43/2002 .
Pentru a beneficia de acordarea drepturilor prevăzute de art. 28 alin. 5 din O.U.G. nr. 43/2002 ( în vigoare până la data de 29.03.2006 ), recurentul trebuia să îndeplinească condiția esențială de a fi detașat la Departamentul Național Anticorupție.
Referindu-se la art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, intimatul a arătat că pentru stabilirea existenței oricărei forme de discriminare trebuie avute în vedere elementele de fapt ale acesteia, respectiv criteriul de discriminare și încălcarea unui drept recunoscut de lege.
Criteriul de selecție pentru acordarea sporului solicitat numai unora dintre ofițerii judiciariști este prevăzut în chiar cuprinsul dispozițiilor legale invocate.
Nu se pune problema încălcării vreunui drept recunoscut de lege recurentului, atâta vreme cât dreptul invocat nu există.
Actul normativ criticat a fost aprobat printr-o lege ( Legea nr. 503/2002 ), singurul control la care aceasta poate fi supusă fiind cel de constituționalitate.
S-a subliniat că, față de faptul că prevederile O.U.G. nr. 43/2002 au fost în vigoare până la data de 29.03.2006, în cauză a intervenit prescripția în raport de pretențiile recurentului.
Intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice B, subrogată în drepturi și obligații de Direcția Regională Generală a Finanțelor Publice B, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului arătând că în mod corect prima instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți și că, pe fondul cauzei, în mod întemeiat a fost respinsă acțiunea.
Intimatul IGPR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, invocând următoarele apărări:
Față de dispozițiile art. 2 alin. 1 și 2 din OG nr. 137/2000, sub aspectul criteriului de discriminare și al încălcării unui drept recunoscut de leg, s-a arătat că acordarea sporului la salariu solicitat de reclamant numai unora dintre ofițerii de poliție judiciară, este prevăzută chiar în cuprinsul dispozițiilor legale invocate care stipulează că acesta se acordă numai ofițerilor și agenților detașați în cadrul D. N. A. .
Diferențierea de tratament aplicată polițiștilor din cadrul D. N. A. are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei instituții care nu face parte din structura MAI, respectiv P. Î. C. C. J.
Referindu-se la dispozițiile art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002 în forma inițială, la art. 28 alin. 3 introdus prin O.U.G. nr. 24/2004 dar și la prevederile anexei nr. 4 din OG nr. 38/2003 cu modificarea adusă prin O.U.G. nr. 120/2005, intimatul a arătat că ofițerii de poliție judiciară detașați la D. N. A. au beneficiat de sporul salarial de 30% în perioada aprilie 2002 – martie 2006 și că recurentul a avut gradul profesional de agent de poliție.
Consiliul Național de Combatere a Discriminării s-a pronunțat deja în spețe similare, stabilind că nu există un tratament diferențiat, discriminatoriu.
Prin art. 41 lit. e din O.U.G. nr. 27/2006, au fost abrogate în mod expres prevederile art. 28 alin. 1-5 din O.U.G. nr. 43/2002, astfel că solicitarea reclamantului este neîntemeiată.
S-a invocat și faptul că prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Curtea de Apel Brașov , Ssecția Contencios Administrativ și Fiscal, Decizia nr. 4431 din 1 octombrie 2013
Specialiști
Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A., B., C., D., E., F. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție anularea Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat prin Ordinul nr. 50/27.02.2018 emis de Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție și obligarea pârâtei să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamanților, potrivit principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în conformitate cu dispozițiile art. 22 coroborat cu art. 22 alin. (3) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.
Se constată că reclamanții sunt angajați în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pe funcții de specialiști, iar numirea acestora s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 43/2002, beneficiind de un statut special, reglementat de dispozițiile art. 28 alin. (8) din O.U.G 43/2002 , O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției și de Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
In urma apariției Legii-cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Direcția Națională Anticorupție prin Procurorul șef a emis Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat ulterior prin Ordinul nr. 50/28 februarie 2018 prin care reclamanților li s-au stabilit drepturile salariale în conformitate cu noile reglementări.
Reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 153/2017, “Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) f) principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, iar, conform art. 7 lit. e) din aceeași lege:
“salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar”, indemnizația de încadrare reprezentând suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. I-IX.
Având în vedere funcțiile ocupate de reclamanți – specialisti în cadrul D. N. A. – instanța de control judiciar reține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 22 din Anexa V – Familia ocupațională de funcții bugetare “Justiție și Curtea Constituțională” la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora:
(1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.
(2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepția elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.
(3) Salariul de bază se stabilește potrivit prezentei anexe, cap. I lit. A) nr. crt. 6 pentru agenții de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și cap. I lit. B) nr. crt. 4 pentru ofițerii de poliție judiciară. Șefii de birou din cadrul D. N. A. și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de indemnizația de încadrare corespunzătoare funcției de prim-procuror adjunct din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar șefii de serviciu de indemnizația de încadrare corespunzătoare funcției de prim-procuror în cadrul parchetului de pe lângă judecătorie. Ofițerii și agenții de poliție judiciară din Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism beneficiază de drepturile prevăzute în prezenta anexă. Specialiștii prevăzuți la alin. (1) beneficiază și de prevederile art. 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare.”
Din interpretarea textului legal citat, rezultă că indemnizația de bază corespunzătoare funcției pe care sunt încadrați reclamanții trebuie stabilită la nivelul indemnizației de încadrare corespunzătoare funcției de procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, astfel cum este prevăzut în Anexa V la cap. I lit. B) nr. crt. 4, norma legală fiind clară, concisă, univocă și nesusceptibilă de o altă interpretare.
Astfel, constată Înalta Curte că la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B) la care face trimitere art. 22 sus-enunțat este menționată funcția de procuror cu grad de judecătorie, nr. crt. 4 cuprinzând o ierarhizare pe orizontală, dată de treptele de vechime în muncă, care au fost luate în considerare de către pârâtă la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților și o ierarhizare pe verticală, dată de treptele de vechime în funcție după cum urmează: baza 0-3 ani, 3-5 ani, 10-15 ani, 15-20 ani, peste 20 ani, pârâta raportându-se la acest criteriu la rubrica baza 0-3 ani.
Or, intenția legiuitorului atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiștii din cadrul D. N. A. , prin dispozițiile art. 22, a făcut trimiterea la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B), în) integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcție antereferite, astfel că în mod eronat pârâta D. N. A. s-a raportat la acest criteriu la rubrica baza 0-3 ani, algoritmul de calcul folosit de aceasta nefiind așadar prevăzut de lege.
Este motivul pentru care este greșită și interpretarea instanței de fond, care a achiesat la apărările pârâtei, referitoare la faptul că trimiterea generică la Cap. I lit. B) nr. crt. 4, adică salariul unui procuror cu grad de judecătorie cu vechimea în muncă (gradație) stabilită pe orizontală și cu vechimea în funcție stabilită pe verticală, trebuie coroborată cu nota de subsol și că legiuitorul a dorit stabilirea unui specialist din cadrul PÎCCJ/D. N. A. /DIICOT numai în funcție de vechimea în muncă (pe orizontală), în cazul în care aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, acesta ar fi făcut trimitere în concret la nr. crt. 4 din Anexa V la cap. I lit. B) – baza 0-3 ani.
Așa fiind, prin modalitatea în care a stabilit salariul reclamantilor, pârâta D. N. A. nu a respectat dispozițiile art. 22 din Anexa V – Familia ocupațională de funcții bugetare “Justiție și Curtea Constituțională” la Legea nr. 153/2017 coroborat cu cap. I lit. B) nr. crt. 4 din aceeași Anexă, ceea ce atrage nelegalitatea actului ce formează obiectul acțiunii de față. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. pr. civ., va admite recursul, va casa, în tot, sentința recurată și rejudecând, va admite acțiunea precizată, va anula Ordinul nr. 537/20.12.2017, rectificat prin Ordinul nr. 50/27.02.2018 emis de Procurorul șef al D. N. A. și va obliga pârâta să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizația de încadrare a reclamanților, potrivit principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare. Î.C.C.J. Secția de Contencios Administrativ și Fiscal , Decizia nr. 2291 din 3 iunie 2020
Salarizarea și alte drepturi ale magistraților
Referitor la fondul cauzei, practica judiciară a instanțelor în materie a fost neunitară astfel că, Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art. 329 Cod procedură civilă a soluționat un recurs în interesul legii pentru a o unifica, iar potrivit acesteia, s-a concluzionat că, în aplicarea nediscriminatorie a art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, a art. 28 alin. 4 din O.U.G. nr. 43/2002 modificată prin O.U.G. nr. 24/2004 modificată și aprobată prin Legea nr. 601/2004, drepturile salariate prevăzute de aceste texte legale, li se cuvin tuturor magistraților, decizie obligatorie potrivit art. 330 indice 7 alin. 4 Cod procedură civilă. Sporul de 30% s-a acordat de la data de 1.09. 2002, dată de la care Parchetul Național Anticorupție a început să funcționeze conform art. 31 alin. 3 din O.U.G. nr. 43/2002 și nu de la data de 1.04. 2002, anterior intrării în vigoare a acestei dispoziții, cum greșit se susține. Cu ocazia soluționării recursului în interesul legii, Î.C.C.J. nu a stabilit perioada pentru care se impunea acordarea dreptului salariat constând în sporul de 30%, acest aspect de altfel decurgând din dispoziția legală susmenționată.
Cât privește critica referitoare la faptul că se impunea a fi acordate doar sume nete și nu brute, după deducerea impozitului, a contribuțiilor prevăzute de legislația fiscală, instanța de fond a arătat că din suma acordată urmează a fi dedus impozitul datorat, contribuțiile de asigurări sociale, de CAS, la fondul de șomaj, alte contribuții prevăzute de legislația în vigoare.
Prin decizia nr.838/27.05.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat existenta unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, Parlamentul României și Guvernul României, reținându-se că Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art. 126 alin.3 din Constituția României, are obligația de-a asigura interpretarea, aplicarea unitară a legilor de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituție, neavând competența de a institui, modifica, abroga norme juridice cu putere de lege, ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Din considerentele acestei decizii se reține faptul că în baza acesteia, nu se poate exercita o cale de atac ce ar avea ca efect lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești, decizia neputând produce efecte cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Î.C.C.J. în exercitarea atribuțiilor conferite de art.329 C. pr. civ. . Ca urmare, această decizie neputând avea efect asupra deciziei pronunțate în interesul legii de Î.C.C.J. nr.VI/15 1 2007 (anterioară pronunțării deciziei prin care Curtea Constituțională a constatat conflictul constituțional), criticile apel ca nefondate, aspect ce se reține și referitor la excepția de inadmisibilitate invocată.
Cât privește obligarea la plata sumelor acordate, actualizate conform indicilor de inflație și aplicarea dobânzii legale, această dispoziție este conformă practicii constante a Curții în materie, avându-și fundamentul legal în prevederile art. 1081-1088 Cod civil, respectiv art.269 din Codul Muncii, nefiind vorba decât de o reparare integrală a prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării constante a monedei naționale de la data la care drepturile trebuiau a fi achitate, nefiind un mijloc de constrângere ci de satisfacere, de acoperire a prejudiciului efectiv cauzat.
Baza legală de acordare a sumelor cu aplicarea indicilor de inflație la data plății, o reprezintă chiar hotărârea judecătorească ce are putere de lege, astfel că, Ministerul Public are implicit obligația de-a face demersurile necesare obținerii creditelor necesare achitării acestora, inclusiv prin deschiderea unui capitol destinat în acest sens.Curtea de Apel Oradea, Decizia civilă nr.3255 din 30 mai 2013
Art. 281. – Direcția Națională Anticorupție poate acorda premii lunare în limita a 5% din cheltuielile de salarizare, cu încadrarea în fondurile aprobate anual prin buget cu această destinație. Premiile se pot acorda magistraților și celorlalte categorii de personal care au realizat sau au participat direct la obținerea unor rezultate, apreciate ca valoroase. Sumele neconsumate pot fi utilizate în lunile următoare în cadrul aceluiași an bugetar.
Art. 282. – Parcul auto, consumul de carburanți și modul de utilizare a parcului auto se stabilesc prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 283. – Drepturile personalului Direcției Naționale Anticorupție, trimis în străinătate sau invitat pe contul organizațiilor ori al altor parteneri străini, se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, iar cheltuielile necesare pentru deplasările în străinătate se aprobă, în limitele reglementărilor aprobate personalului instituțiilor publice, de către procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 29. – Fondurile necesare aplicării prezentei ordonanțe de urgență se asigură din bugetul Ministerului Public aprobat pe anul 2002, care se suplimentează prin hotărâre a Guvernului din Fondul de rezervă la dispoziția Guvernului.
Art. 30. – Dispozițiile Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și în cazul Direcției Naționale Anticorupție , în măsura în care prin prezenta ordonanță de urgență nu se prevede altfel.
Legea nr. 92 din 4 august 1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 13 august 1992 Republicată în temeiul art. VI din Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. Potrivit Art. 133 din Legea nr. 304/2004, (1)Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă: a)dispozițiile art. 1-5, art. 7 – 11, art. 17 – 26, art. 27-35, art. 44-54, art. 56 și art. 57 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 8 februarie 1999, cu modificările și completările ulterioare; b)dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 1, 3 și 4, art. 4-9, art. 10-16, art. 17 alin. 11-13 și alin. 3-5, art. 18-25, art. 26-41, art. 691-695, art. 70-85, art. 132, art. 133 alin. 1 și 3, art. 134 și art. 136-160 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare. (2)Dispozițiile art. 17 alin. 1 și 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, referitoare la compunerea completelor de judecată și dispozițiile dispozițiile art. 133 alin. 2 și ale art. 135 din Legea nr. 92/1992, republicată, referitoare la directorii economici, se abrogă la data de 1 ianuarie 2005. Legea nr. 304/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005. Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. La data intrării în vigoare a Legii nr. 304 din 15 noiembrie 2022 privind organizarea judiciară,( promulgată prin Decretul nr. 1.274/2022, M. Of.nr. 1104 din 16 noiembrie2022 ) se abrogă Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 661 care se abrogă la 90 de zile de la data intrării în vigoare Legii nr. 304/2022.
Art. 31. – (1) Guvernul și Consiliul General al Municipiului București vor lua măsuri imediate pentru asigurarea sediului Direcției Naționale Anticorupție.
(2) Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Ministerul de Interne și Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, vor lua măsurile necesare pentru organizarea Direcției Naționale Anticorupție.
(3) Direcția Națională Anticorupție va începe să funcționeze pe data de 1 septembrie 2002.
Art. 32. – (1) Pentru cauzele privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, aflate în curs de urmărire penală la data de 1 septembrie 2002, urmărirea penală se efectuează de către procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Actele și lucrările efectuate până la data de 1 septembrie 2002 rămân valabile.
(2) Cauzele privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, aflate în fața instanțelor de judecată, trimise, potrivit Codului de procedură penală, organelor de urmărire penală, sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție.
Art. 33. – Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție va adopta, prin ordin, regulamentul de aplicare a dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență.
Prin Ordinul nr. 1.643/C din 15 mai 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, Publicat în Monitorul Oficial Nr. 350 din 21 mai 2015, modificat prin Ordinele nr. 2154/C/01.07.2015 publicat în Monitorul Oficial nr. 494 din 6 iulie 2015, nr. 3988/C/24.11.2015 publicat în Monitorul Oficial nr. 897 din 2 decembrie 2015, nr. 1470/C/15.04.2016 publicat în Monitorul Oficial nr. 326 din 27 aprilie 2016, având în vedere propunerile procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 488/C/200/I-1/2015 din 11 februarie 2015 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, luând în considerare Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 479/2015 prin care a fost avizat favorabil proiectul Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, în conformitate cu dispozițiile art. 9 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul dispozițiilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ministrul justiției emite următorul ordin: Art. 1 – Se aprobă Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, prevăzut în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin. Art. 2 – La data intrării în vigoare a regulamentului prevăzut la art. 1 se abrogă Ordinul ministrului justiției nr. 2.184/C/2006 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 17 octombrie 2006, cu modificările ulterioare. Conform art. 149 – Dispozițiile privind atribuțiile personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se completează cu dispozițiile legilor privind activitatea judiciară, ale regulamentului de ordine interioară al parchetelor și ale altor acte normative în legătură cu activitatea Ministerului Public, precum și cu ordinele procurorului șef direcție, în condițiile legii. De asemenea, atribuțiile personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se completează cu dispozițiile legilor speciale, aplicabile fiecărei categorii de personal din cadrul direcției.
Art. 34. – Pe data de 1 septembrie 2002 dispozițiile art. 28 și ale art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă.
Bibliografie
– Joseph S. Nye, Jr. , Viitorul puterii, Polirom, 2012;
– Marius Oprea, Moștenitorii securității, ed. a. II-a, Polirom, 2018;
A. Ionașcu, Probele în procesul civil, Ed. Științifică, București, 1969;
A. Niculiță, D. Ciuncan, Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A., Buletin documentar, august 2004;
A. Sădeanu, Fraudele cu banii Phare, în Adevărul, 31 august 2002;
Andrei Soldatov, Irina Borogan, Noua „nobilime” . Renașterea statului securist rus și trainica moștenire a KGB, Meteor publishing, 2016;
Andrei Ursu, Roland O. Thomasson, Mădălin Hodor, Trăgători și mistificatori, contrarevoluția Securității în decembrie 1989, Polirom, 2019;
Annie Jacobsen, Creierul Pentagonului, o istorie necenzurată a DARPA, Agenția de cercetare militară ultrasecretă a Statelor Unite, Litera, București, 2018;
C. Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 2 vol.
C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001;
C. Dănileț, Corupția și anticorupția în sistemul juridic, Ed. C.H. Beck, București, 2009; Programul Statul de Drept Europa de Sud‑Est, Konrad‑Adenauer‑Stiftung;
C. Nicolae, în Business magazin nr. 410 (6/2013);
C. Șandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudența organelor de la Strasbourg, în Revista română de drepturile omului nr. 6‑7/1994;
C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București;
C. van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993.
C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Rosetti, București, 2002;
C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârșitului de secol, în Buletin de criminologie și de criminalistică nr. 1‑2/1994;
Carmen Silvia Paraschiv, Dorin Ciuncan, Dicționar de rocedură penală, Universul Juridic, 2023;
Cartea verde asupra protecției penale a intereselor financiare comunitare și creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;
Cătălin Augustin Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism, Humanitas, București, 2018;
Catherine Merridale, Trenul lui Lenin. Călătoria care a schimbat cursul istoriei, Litera, București, 2019 ;
Codice di procedura penale e normativa complementare, 2001‑2002, coordonator G. Ubertis, ed. a 9‑a, Raffaelo Cortina Editore, Milano;
Colectiv, Cercetarea penală, Ministerul de Interne, 1974 – capitolul Unele probleme privind planificarea cercetărilor, D. Brânzei;
Comisia Națională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în Tribuna economică nr. 29/2007;
Corpus Juris, Dispoziții penale privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., D.G.C.F. a Comisiei Europene, A.R.C.D.E., Ed. Efemerida, București, 2000;
Cristian Claudiu Teodorescu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina legiuitorului român, http://www.scribd.com.
Ctin. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a 9-a, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
D. Ciuncan, Corupția în spațiul public, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
D. Ciuncan, Corupție și politică, cronică de jurisprudență penală, Ed.Universul Juridic, București, 2014;
D. Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
D. Lucinescu, în Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. I;
D. Lupașcu (coord.), Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii și a proprietății în Europa Centrală și de Est, Ed. Ziua, 2002;
D.A. Sitaru, Drept comercial internațional, Tratat, Ed. Lumina Lex, București;
D.I. Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor audio‑video, filmărilor și fotografierilor, în Pro Lege nr. 2/2001;
Dan Claudiu Danisor, Constitutia Romaniei comentata, Universul Juridic, 2009
Daniel Morar, Putea să fie altcumva, O istorie subiectivă a justiției după 1990, Humanitas, 2022;
Daron Agemoglu, James A.Robinson, De ce eșuează națiunile Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Litera, 2016;
Documentele Pentagonului, în NY TIMES, 13 iunie 1971;
E. Stancu, Criminalistica, Ed. Actami, 1995;
E. Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed. Eminescu, Bucuresti,1997;
Edward Snowden, Dosar permanent, Nemira, 2019;
F. Ciutacu, Garanțiile de executare a obligațiilor, Garanțiile personale și garanțiile reale, Ed. Themis Cart;
F. Corlățeanu, D. Ciuncan, Infracțiuni de corupție și infracțiuni privind piața de capital, Ed. Universul Juridic, București, 2009;
G. Paraschiv, Fermitatea represiunii împotriva crimei organizate, în „Revista de drept penal” nr. 4/1998;
G. Pasescu, Gh. Marinache, Falsificarea documentelor cu ajutorul copiatoarelor și a computerelor, în Revista de criminologie și criminalistică nr. 1/1999;
George Antoniu (coordonator), Noul Cod penal, Ed. C H Beck, 2008;
George Antoniu (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal român, 4 vol. , Universul Juridic, București, 2011;
George Antoniu, Reflecții asupra normei penale, „Revista de drept penal” nr.3/2004, p.9;
George Antoniu, Reforma penală și constituția, „Revista de drept penal” nr. 1/1996, p.17.
George Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, „Revista de drept penal” nr. 4/1997, p. 15;
George Antoniu, Aplicarea legii penale în timp și spațiu, „Revista de drept penal” nr.4/2001-, p. 9;
George Antoniu, Comentariu, în “Codul penal comentat și adnotat”, Partea generală, Editura Științifică, 1972;
George Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, „Revista de drept penal” nr. 2/1999, p. 9;
George Antoniu, Reforma penală și sistematizarea dispozițiilor penale, „Revista de drept penal” nr. 4/1997, p. 9;.
Georgina Bodoroncea, Conferințele Noul Cod Penal, Consiliul Superior al Magistraturii , Institutul Național al Magistraturii, ianuarie-februarie 2014;
Gh. Bocșan, Informatica și libertățile individuale, în Revista juridică nr. 14/1999;
Gh. Vizitiu, Înșelăciunea în contractele comerciale prin folosirea biletului la ordin, în Dreptul nr. 2/2001;
Gr.Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Cugetarea, Iași, 1996;
Gr.Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007;
I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal, în „Revista de drept penal” nr. 4/2007;
I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, București, 1997;
I. Stoenescu, Probele în Drept procesual civil român, de I. Stoenescu și G. Porumb, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1966;
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generalã, ed. a 2‑a, Ed. Didacticã și Pedagogicã, București, 1983;
I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a 2‑a, 1929;
I. Turcu, Întârzierea plății, insolvența și insolvabilitatea, în RDC nr. 5/1996;
I. Turcu, Plata prin card bancar, în RDC nr. 6/1996;
I. Ursu, I.A. Cristescu, Ghidul procurorului criminalist, Ed. Helicon, Timișoara 1994;
I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, 1998;
I. Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, în „Revista de drept penal” nr. 1/2001;
Internal Valuation Standards Committee, ed. a 4‑a, 2003;
J. H. H. Weller, Constituția Europei, Polirom, 2009
J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în Finance and Development, FMI, 2001;
J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în Transition, août 2000;
John Micklethwait, Adrian Wooldrige, Compania, O scurtă istorie a unei idei revoluționare, Humanitas, București, 2015
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ediție românească, pe http://eur-lex.europa.eu;
K.S. Williams, Textbook on Criminology, Ed. Oxford University Press, 2001;
L. Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Ed. Studia Universitatis‑Babeș Boyai, Cluj, 1970;
L. Ocampo Moreno, State Capture: Who Represents the Poor?, în WBI Development Outreach, 2001;
L.C. Lascu, Autorizarea accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, în Dreptul nr. 1/2003;
Luke Harding, Conspirația, Cum l-a ajutat Rusia pe Trump să ajungă la Casa Albă, Meteor Press, 2018;
M. Apetrei, Procedura urgentă de urmărire pentru unele infracțiuni de corupție, „Anale”, Acad. Poliție Al.I. Cuza, 1994, p.42;
M. Bénilde, Parlamentari francezi și europeni sub presiune, Când lobby‑urile (des)fac legile, în Le monde diplomatique nr. 17/2007;
M. Macovei, D.‑O. Călinescu (coord.), Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, vol. III, Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurta istorie a omenirii, Polirom, 2017;
M. Nicolae, Codex Iuris Civilis, tom I, Noul Cod civil, Ediție critică, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
M. Șandor, Infracțiuni săvârșite prin emiterea de cecuri fără acoperire, în Dreptul nr. 1/1998;
M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Rosetti, București;
M.A. Hotca, coordonator, Noul Cod penal, Ed. All Beck, București;
M.I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;
Martin Mendelski , 15 Years of Anti-Corruption in Romania: Augmentation, Aberration and Acceleration , https://www.academia.edu
Martin Mendelski, 15 ani de luptă anticorupție în România, creștere, abatere și accelerare, https://ro.scribd.com
Monica Șerbănescu, Ilie Botoș, Dumitru Zamfir, Law&Crime. Net, Tritonic, 2003
N. Conea, Gr. Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, în RRD nr. 10/1976;
N. Iliescu, în Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1969;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generalã, vol. I, Ed. Paideia, București, 1993;
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a 4‑a, Ed. Șansa, București, 2001;
O. Nemțanu, I. Gavriluță, Suveica acționarilor de la FORTUS SA, în Ziua de Iași, 5 martie 2008;
O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976;
Pro Lege – Ministerul Public, P. Î. C. C. J. – colecția;
R.M. Stănoiu, Infracțiuni contra autorității, în Explicații teoretice ale Codului penal român, de V. Dongoroz ș.a., Partea specială, vol. III, București, 1971;
Ramona Ursu, Statul paralel, Humanitas, 2019;
Rec. (81) 12 din 25 iunie 1981 a Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei;
Repertoriu de practică judiciară civilă, 1969‑1975;
Revista 22, colecția;
Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie, colecția;
Revista de Drept Penal, colecția;
Revista Română de Drept a Afacerilor, colecția;
Revista Română de Drept, colecția;
Robert D. Kaplan, Revenirea lumii lui Marco Polo. Război, strategie și interese americane în secolul XXI, Humanitas, 2019;
S. Alamoreanu, I. Botoș, Aspecte particulare ale infracțiunii de fals, în Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie nr. 2/1999;
S. Fusea, Vilele de la RA‑APPS și negocierea directă, pe www.Juridice.ro/ Comentarii;
S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială,vol. IV, de V. Dongoroz ș.a., Ed. Academiei, București, 1972;
Simon Sebarg Montefiore, Ecaterina cel Mare & Potemkin, o poveste de dragoste imperială, Ed. Trei, 2016
Standardele Internaționale de Evaluare, ed. a 8‑a, 2007;
Strategia națională anticorupție pe perioada 2012‑2015, Guvernul României, publicată în M. Of. nr. 202 din 27 martie 2012;
Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziții penale din legi speciale române, vol. III, Ed. Lumina Lex, București, 1996;
V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5‑a, în limba română, Ed. IRDO, București, 2005;
V. Dabu, Unele aspecte privind traficul de influență, în Pro Legenr. 1/2005;
V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat și adnotat, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ș.a., Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;
V. Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004;
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
Vasile Sebastian Dâncu, Politically Incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă, Cluj-Napoca, 2016 ed. III;
Vintilă Mihăilescu, De ce este România astfel?. Avatarurile excepționalismului românesc, Polirom, 2017;
https://idrept.ro/
http://dorin.ciuncan.com/
[1] Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 767 din data de 31 octombrie 2003
Constituția României, în forma inițială, a fost adoptată în şedința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României.
[2] Vart. 88 din Legea nr. 58/1998, O. 2628/1999
A
ABATERILE JUDICIARE privesc neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere; lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate; lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale; împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor; lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor în procedura percheziţiei; neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii; nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată de interzicere a publicităţii sau solemnităţii şedinţei , cu excepţia situaţiilor avocaţilor care susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor; manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror; nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal; neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit legii; neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta; abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) de colaborare cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnicăsau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin. (3) , de a păstra secretul operaţiunii efectuate de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de predare a înscrisurilor sau informaţiilor la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de a reţine şi de a preda procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus, de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de a pune de îndată la dispoziţie datele solicitate.de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele date privind situaţia financiară a unei persoane. A. j. se sancţionează cu amendă judiciară; amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii; aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune; de exemplu, persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele în procedura percheziţiei i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 C.pen., pentru sustragere sau distrugere de probe. Art. 283, alin. (4), litera o1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat. Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei (Protocolul nr. 6 la C.E.D.H. , privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie1983).
ABSORBŢIA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
ABŢINEREA Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul a.; declaraţia de a. se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
ACCESUL LA BAZELE ELECTRONICE DE DATE În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat; organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.
ACCESUL LA UN SISTEM INFORMATIC constă în pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. A. l. j. , consacrat de art.21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art.6 referitor la dreptul la un proces echitabil din CEDH. Exigențele art.6 din Convenție sunt implicit aplicabile în justiție în temeiul art.20 din Constituție. Sub aspectul dreptului de acces la justiție, Curtea de la Strasbourg a stabilit că dreptul de acces la o instanță judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 30 octombrie 1998, Cauza F.E. c Franței, § 44, Hotărârea din 7 mai 2002, Cauza McVicar c Regatului Unit, § 46). În acest sens, CEDO a statuat că art.6 § 1 din Convenție consacră „dreptul la un tribunal”, în raport cu care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanțiile referitoare la organizarea și la compunerea instanței, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, § 36). Convenția are ca scop să protejeze drepturi concrete și efective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmație ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanță judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, Cauza Airey c Irlandei, § 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, Cauza Steel și Morris c Regatului Unit, § 59). În această privință, Curtea de la Strasbourg a reținut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art.6 § 1 din Convenție, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislația națională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate „dreptul la o instanță”, ținând cont de principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, §§ 34—35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, Cauza Yagtzilar și alții c Greciei, § 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Cauza Lungoci c României, § 35; Curtea Constituțională , Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Decizia nr.733 din 29 octombrie 2015 ).
ACCESUL PERSOANEI ARESTATE LA O AUTORITATE JUDICIARĂ În cauza Pantea c. României, Hotărârea din 3 iunie 2003, CEDO reaminteşte că s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că prima teză a art. 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate (v., între altele, Assenov, § 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21-24, § 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, art. 5 § 3 impune ca magistratul să se pronunţe asupra legalităţii măsurii preventive).
ACOPERIREA CHELTUIELILOR JUDICIARE Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.Cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort. Art. 272, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 6/2021
ACORDUL DE MEDIERE, v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI I.C.C.J. stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă. De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) C.pr.pen. care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că: “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii”. Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) C.pr.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 25/2014, Dosar nr. 27/1/2014/HP/P , în vigoare de la 22 decembrie 2014, M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014). v. Recunoaşterea vinovăţiei
ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului; dacă un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat; cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului. Un alt exemplu, dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 §3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste termen.v. Calculul termenelor procedurale
ACTELE ÎNCHEIATE DE COMANDANŢII DE NAVE ŞI AERONAVE Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute de lege; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc; in cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat în conformitate cu legea constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ÎNCHEIATE DE UNELE ORGANE DE CONSTATARE Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege; aceste organe au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală; când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. Ordonanţa trebuie să cuprindă, printre altele, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora şi date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;alte menţiuni prevăzute de lege;semnătura celui care a întocmit-o.Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi formulează propuneri prin referat.. Art. 286, alin. (2), litera d1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 ). Art. 286, alin. (3) a fost abrogat prin Legea 255/2013]
ACTELE PREMERGĂTOARE Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat și prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.În acest mod s-a eliminat etapa actelor premergătoare care, ilegal, se prelungea până la stabilirea identităţii făptuitorului şi presupunea activităţi similare administrării probelor în procesul penal fără asigurarea tuturor garanţiilor specifice acestuia. Prin urmare, toate activităţile desfăşurate de organele de poliţie vor fi efectuate în cadrul urmăririi penale, soluţie care este de natură a asigura atât respectarea drepturilor şi garanţiilor acordate persoanei cercetate, pe parcursul întregului proces penal, cât şi înlăturarea inconvenientelor constatate în practică, generate de extinderea nejustificată a categoriilor de acte de investigaţie care pot fi efectuate în această etapă. Prin desființarea formală a actelor premergătoare simțim nevoia obligării procedurale la momentul de început a urmăririi penale de a se consemna această dispoziție, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni; începerea urmăririi penale trebuie consemnată explicit imediat ce se dispune in personam dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii. v. şi Efectuarea de verificări prealabile, Obligaţiile organelor de urmărire penală
ACTELE PROCESUALE SAU PROCEDURALE v. Infirmarea actelor procesuale sau procedurale; Calculul termenelor procedurale
ACTIO BONA FIDE (lat. ) acţiune de bună credinţă
ACTIVITĂŢILE CE POT FI EFECTUATE ÎN PROCEDURA URMĂRIRII În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi:supravegherea tehnică;reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor;obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;percheziţia;ridicarea de obiecte sau înscrisuri. Activităţile pot fi efectuate numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, respectiv, numai cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Art. 523, alin. (1), litera b). a fost completat prin Legea 75/2016 . v. Darea în urmărire
ACTORI INCUMBI TONUS PROBANDI (lat. ) reclamantului îi revine sarcina probei
ACTUL DE SESIZARE A INSTANŢEI v. Rechizitoriul
ACTUL PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE v. Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
ACTUS REUS (lat. ) elementul material al infracţiunii
ACŢIUNEA CIVILĂ exercitată exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale; a. c. se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă c inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente; când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală; a. c. se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului; repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte: În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală (I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, M. Of. nr. 875 / 2015.) Prin Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală stabileşte: în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formai, cât şi substanţial, completarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă.. Pentru toate aceste considerente, având în vedere relaţia dintre creanţele fiscale principale (impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului general consolidat) şi cele accesorii (dobânzi, penalităţi şi, după caz, majorări de întârziere), dar şi natura juridică a raportului dedus judecăţii, în soluţionarea laturii civile a cauzei penale, instanţele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează”, iar în conformitate cu textul art. 141 alin. (2) din Codul de procedură fiscală “titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”. În literatura de specialitate (Adrian Fanu-Moca- Contenciosul fiscal) s-a afirmat că raţiunea acestei particularităţi a titlului de creanţă fiscală constă în necesitatea realizării veniturilor bugetului de stat la termenele şi în cuantumurile stabilite de lege, avându-se primordial în vedere destinaţia acestor sume şi faptul că beneficiarul lor este întreaga societate, fiind vorba, prin urmare, de un interes public . v. Constituirea ca parte civilă, Taxa de timbru
ACŢIUNEA ÎN REGRES v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACŢIUNEA PENALĂ are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege; ea se poate exercita în tot cursul procesului penal, când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia. v. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
ACŢIUNEA PENTRU REPARAREA PAGUBEI v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACUZARE de la acel moment inculpatul este oficial notificat în scris cu privire la baza juridică a acuzaţiilor ce-i sunt aduse (cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, § 79). Articolul 6 § 3 din Convenţie recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza” a, şi anume actele de care este acuzat şi în baza cărora este fundamentată a, ci şi calificarea juridică a acestora, într-o modalitate detaliată (v cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei, Hotărârea din 25 martie 1999, § 51 , C.E.D.O., Hotărârea din 1 martie 2001 Cauza Dallos c. Ungariei)
ACUZAT noţiunea generică de a. priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. (CEDO, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti, 10 decembrie 1982; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989).
ACUZAȚIE ÎN MATERIE PENALĂ are o semnificaţie „autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de „acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 Cauza Eckle c Germaniei, § 73, Reinhardt şi Slimane-Kaid c Franţa, decizia din 31 martie 1998, Culegerea 1998-II, p. 660, § 93). Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune – cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004, § 115; Reinhardt, Slimane–Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93) [Curtea Constituţională, Decizia nr. 599 / 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)—(8) C. pr. pen., M. Of. nr. 886 / 2014]. Prin Decizia nr. 599 / 2014, §§ 33-34, Curtea Constituțională a reţinut că noţiunea de “a. m. p.” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (v Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Codul de procedură penală consacră trei modalităţi de a. m. p. reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei a m p, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei a m p. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 64 alin. (5) C. pr. pen. prevăd că judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul este incompatibil să judece în cadrul completului de judecată nu numai în situaţia pronunţării încheierii de începere a judecăţii, ci în orice situaţie în care, în calitate de judecător de cameră preliminară a soluţionat o plângere c soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecăţii sau a restituit cauza procurorului, care după completarea urmăririi penale a dispus trimiterea în judecată.
ADMINISTRAREA PROBELOR Organul de urmărire penală strânge şi a. p. atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere; instanţa a. p. la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale; cererea privitoare la a. p. se admite ori se respinge, motivat; organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; proba este imposibil de obţinut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; a. p. este contrară legii. v. şi Sarcina probei
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU prin Decizia nr.506 din 30 iunie 2015 s-a constatat că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională, deoarece aduce atingere art.21 alin.(3) din Legea fundamentală referitor la dreptul la un proces echitabil. Curtea Constituțională a statuat că, prin excluderea numai a părților de la soluționarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art.363 alin.(1) C.pr.pen., dispozițiile art.459 alin.(2) C.pr.pen. determină ruperea echilibrului procesual. Astfel, în condițiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigențele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare și apărare, din perspectiva contradictorialității. În același timp, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, art.6 CEDH nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este „acuzată de o infracțiune”, în sensul art.6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei „acuzații în materie penală” (Decizia Comisiei din 16 mai 1995, Cauza Oberschlick c Austriei, cererile nr.19.255/92 și 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, Cauza Dankevich c Ucrainei, cererea nr.40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, Cauza Sonnleitner c Austriei, cererea nr.34.813/97). Curtea constată că cele statuate prin Decizia sa nr.506 din 30 iunie 2015, se aplică mutatis mutandis și în cazul dispozițiilor art.431 alin.(1) C.pr.pen., ce reglementează procedura de urmat în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, dispoziții, la rândul lor, criticate sub aspectul soluției legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță „fără citarea părților” (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015) v. Recursul în casaţie, Revizuirea
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE RECURS ÎN CASAŢIE Admisibilitatea cererii se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie. Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere, prin încheiere. În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile legale, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie. În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează admisibilitatea cererii de recurs în casaţie trebuie să facă parte dintr-un complet de 5 judecători. Prin Dec. nr. 591 din 1 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Referitor la procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie, prevăzută la art. 440 din Codul de procedură penală, Curtea constată că soluţiile ce pot fi pronunţate în urma judecăţii sunt admiterea în principiu şi respingerea. Admiterea în principiu are loc, conform art. 440 alin. (4) din Codul de procedură penală, atunci când se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 din Codul de procedură penală, situaţie în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului în casaţie. În aceste condiţii, examinarea fondului cererii de recurs în casaţie se va face cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, incluzând citarea părţilor şi participarea procurorului, conform art. 445 din Codul de procedură penală. Cererea de recurs în casaţie poate fi respinsă, potrivit art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când nu este formulată în termenul prevăzut de lege, conform art. 435 din Codul de procedură penală, nu au fost respectate prevederile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casaţie, condiţiile declarării recursului în casaţie, motivarea recursului în casaţie şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie din Codul de procedură penală sau dacă cererea este vădit nefondată. Analizând motivele pentru care poate fi dispusă soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii acesteia, Curtea constată că primele două motive anterior enumerate, respectiv când cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege şi când aceasta este făcută cu nerespectarea prevederilor art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală, vizează verificarea unor aspecte strict formale, care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie. Spre deosebire de acestea, cel din urmă motiv de respingerea cererii de recurs în casaţie, acela că cererea analizată este vădit nefondată, nu poate fi făcută decât cu verificarea unor elemente ce vizează fondul cauzei. Or, verificarea fondului cauzei, în scopul aprecierii caracterului vădit nefondat al cererii, presupune verificarea legalităţii hotărârii atacate, instanţa judecătorească fiind obligată să se pronunţe asupra cazurilor de recurs în casaţie invocate (art. 447). Acest aspect impune ca necesitate evaluarea unor situaţii intrinseci cazurilor de recurs în casaţie, cu alte cuvinte, examinarea concordanţei hotărârii contestate cu cadrul normativ aplicabil. În consecinţă, distincţia realizată prin folosirea noţiunilor de “vădit nefondată” şi “nefondată” nu schimbă cu nimic cele anterior expuse, sub aspectul a ceea ce interesează analiza Curţii Constituţionale, întrucât ambele noţiuni au în vedere o evaluare a legalităţii hotărârilor judecătoreşti, eventuale diferenţe între acestea referindu-se la caracterul mai mult sau mai puţin evident al soluţiei de respingere pe fond, şi nu la problema dihotomiei formă-fond. Prin urmare, criteriul pe care se întemeiază diferenţa între cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu şi judecata recursului în casaţie, este distincţia fond-formă şi nu criterii care clasifică la rândul lor fondul. Or, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, paragraful 13, Curtea Constituţională a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Prin aceeaşi Dec. , paragraful 24, Curtea Constituţională a constatat că admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Curtea reţine că, la fel ca şi în cazul procedurilor referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate. Prin urmare, Curtea constată că doar soluţia de respingere ca vădit nefondată a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a acesteia presupune antamarea fondului căii de atac, implicând examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casaţie. Or, procedura examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie trebuie să vizeze doar aspecte pur formale şi, tocmai de aceea, se poate desfăşura în lipsa Ministerului Public şi a părţilor. În schimb, indiferent de caracterul vădit nefondat sau nefondat al recursului în casaţie, Curtea reţine că această soluţie vizează fondul recursului în casaţie, situaţie în care este necesar ca părţile şi Ministerul Public să îşi poată susţine propriile argumente referitoare la acuzaţiile ce le sunt aduse şi la probele administrate. Astfel, Curtea conchide că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, impune ca examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie în situaţia analizată, adică prin pronunţarea asupra caracterului vădit nefondat al cererii, să fie făcută într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta fiind etapa soluţionării în fond a acestei căi de atac. Aşadar, indiferent de participarea părţilor şi a Ministerului Public la procedura admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie, acest motiv de respingere a acesteia nu poate face obiectul admiterii în principiu, acesta fiind un element specific fondului căii extraordinare de atac. Caracterul “vădit nefondat” al cererii de recurs în casaţie nu îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect ce ţine de fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul cauzei. Includerea soluţiei de respingerea cererii ca vădit nefondată, în etapa admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, eludează finalitatea şi raţiunea acestei etape. Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională, întrucât respingerea cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casaţie, care se face, conform art. 445 din Codul de procedură penală, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. urtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. În ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Mai mult, Curtea reţine că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea criticată, Curtea observă că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Astfel, Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată, legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. În continuare, Curtea observă că, prin aceeaşi Dec. , a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură nu este proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie. Examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie. Curtea reţine că prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016, şi a constatat că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Astfel, Curtea apreciază că, în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile constituţionale ale art. 21 şi art. 24. Art. 440, alin. (2) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . Art. 440, alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Legea 75/2016 .v. Recursul în casaţie
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE REVIZUIRE La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa examinează dacă:cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere a. p. c. r. În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător. Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea. Prin Dec. nr. 506 din 30 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. normele procesual penale ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, prevedeau că “Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”. Ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010, s-a prevăzut că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului”. Noul Cod de procedură penală stabileşte, în art. 459 alin. (2), că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Curtea reţine că omisiunea noului Cod de procedură penală de a reglementa, în mod expres, faptul că procurorul nu participă la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire a dat naştere, în practică şi doctrină, interpretării potrivit căreia participarea procurorului într-o astfel de procedură este obligatorie. Temeiul acestei interpretări îl constituie normele procesual penale cuprinse în art. 363 – având denumirea marginală “Participarea procurorului la judecată” – coroborate cu cele ale art. 353 alin. (9) – potrivit cărora “Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie”, căile extraordinare de atac (între care şi revizuirea) făcând parte din titlul III – “Judecata” – al Codului de procedură penală. Curtea reţine că şi în cazul admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o altă cale extraordinară de atac, actualul Cod de procedură penală prevede la art. 431 alin. (1) faptul că “Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Anterior, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968 avea un conţinut identic cât priveşte citarea părţilor. Întrucât practica nu a fost unitară sub aspectul participării procurorului la desfăşurarea acestei din urmă proceduri, Î. C. C. J. a statuat, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, “fără citarea părţilor, cu participarea procurorului”. În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut următoarele: dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare: admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului: pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată “luând concluziile procurorului”, aşadar instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice, cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu: concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi, în acest context, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014: nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare. Revenind la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că o parte dintre argumentele reţinute de către Î. C. C. J. pentru a motiva participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare sunt valabile şi pentru a justifica participarea reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv faptul că, în lipsa unei dispoziţii contrare, trebuie să se facă aplicarea art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată şi instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac. Aşadar, în condiţiile existenţei acestei norme, cu caracter general, neparticiparea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire ar fi fost posibilă doar dacă legiuitorul ar fi stabilit expres acest lucru, aşa cum a făcut-o prin modificarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, când s-a prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. În continuare, cât priveşte desfăşurarea activităţii procesuale de judecată în admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Curtea reţine că instanţa de judecată verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale şi îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată (judicium rescindes). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 459 din Codul de procedură penală, instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, respectiv cu privire la o hotărâre definitivă, în termen, de către o persoană îndreptăţită să folosească calea de atac a revizuirii, pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, reglementate expres de lege. De asemenea, Curtea reţine că instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod – când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti. În verificarea probelor depuse odată cu cererea de revizuire, în această procedură, se face aplicarea dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală privitoare la probe şi mijloace de probă. Totodată, Curtea reţine că, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire (sau ulterior acesteia), instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) privind conţinutul controlului judiciar. Aşadar, Curtea reţine că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Doctrina în materie arată că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată. În Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 35 şi 36, Curtea a reţinut că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţa soluţiona admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu şi oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părţilor, cât şi a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluţii legislative satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil, din perspectiva egalităţii de arme între acuzare şi apărare. Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare. Excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar. Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi fără participarea părţilor atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei. În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală Art. 459, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. Prin Dec. nr. 542 din 14 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. procedura de judecată a contestaţiei în anulare presupune, ca şi în reglementarea anterioară, două etape, şi anume admiterea în principiu şi judecata după admiterea în principiu a contestaţiei, dispoziţiile în materie fiind asemănătoare cu cele din Codul de procedură din 1968. Potrivit actualei reglementări, însă, parcurgerea etapei admisibilităţii în principiu este obligatorie indiferent de cazul de contestaţie în anulare invocat. În cadrul acestei prime etape procesuale, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, condiţii ce rezultă din prevederile art. 426-428 şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală şi, în fine, dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar. Reglementarea actuală a cazurilor de contestaţie în anulare diferă de cea din Codul de procedură penală din 1968 prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului. Referitor la activitatea procesuală desfăşurată de instanţă în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că instanţa examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, ceea ce înseamnă că este vorba de o judecată şi că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “părţile au dreptul la un proces echitabil […]”. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi în caracterul contradictoriu al procedurii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, citată anterior, §§ 36 şi 41, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 35, 36 şi 38, şi Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, §§ 26-28 şi 32). Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea a reţinut că acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul sau adversarii săi. În acelaşi timp, contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele adversarului sau adversarilor săi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa adversarului a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi în posibilitatea acestuia de a răspunde, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea constă în posibilitatea reală de a cunoaşte şi de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta cu titlu de probe, în vederea influenţării Dec. i instanţei. Or, din această perspectivă, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală – potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” -, în condiţiile participării procurorului, înfrânge exigenţele unui proces echitabil, de vreme ce nu respectă egalitatea armelor între acuzare şi apărare, sub aspectul contradictorialităţii procedurii. Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare poate fi făcută de “oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror”. Excluderea inculpatului, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente şi a persoanei vătămate de la această primă etapă a procedurii de judecată a contestaţiei în anulare şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii doar cu participarea procurorului plasează părţile şi persoana vătămată într-o poziţie procesuală dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public, deoarece nu au posibilitatea să ia cunoştinţă şi să facă observaţii referitor la ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către acesta din urmă, inclusiv cu privire la excluderea unor probe şi la eventuala suspendare a executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor şi persoanei vătămate posibilitatea participării în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, ceea ce înseamnă că instanţa poate decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa părţilor, respectiv a persoanei vătămate, atâta timp cât acestea au fost legal citate. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. Prin urmare, în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, procedură la care participă procurorul, trebuie citate părţile şi persoana vătămată. Art. 431, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată; arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile; durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive; după luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
ADMITEREA PROPUNERII DE PRELUNGIRE A ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată; prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile; judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile; durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
ADRESA ELECTRONICĂ v. Locul de citare
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A CALITĂŢII DE SUSPECT Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute pentru inculpat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A ÎNVINUIRII, LĂMURIRI ŞI CERERI La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia. Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10). Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare. Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Art. 374, alin. (4) , alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .Prin Dec. nr. 76 din 26 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională. Cu prilejul judecăţii în primă instanţă a unei cauze penale, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sunt puse în dezbaterea contradictorie a “părţilor”. Art. 32 din Codul de procedură penală defineşte in terminis părţile în procesul penal, care sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 30 din acelaşi cod, procurorul este un organ judiciar care participă în procesul penal alături de subiecţii menţionaţi în art. 29, fiecare având roluri şi poziţii diferite. Prin urmare, din economia textelor legale mai sus arătate procurorul nu este parte în procesul penal. Aşa fiind, prevederile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală nu permit procurorului să participe la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, sens în care Curtea constată că o astfel de reglementare contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public, pentru următoarele argumente: Astfel, art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, “procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 351 şi art. 363 din Codul de procedură penală, judecata se desfăşoară oral, nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. În timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală restrânge posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi. Contradictorialitatea, prin natura sa, este ea însăşi o garanţie a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituţionale prin posibilitatea atât a acuzării, cât şi a apărării, nu numai de a lua cunoştinţă de toate piesele, Observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia, ci şi de a le discuta ori comenta. Această exigenţă poate fi realizată în diferite moduri, cu condiţia ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observaţiile depuse. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanţei de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, §§ 23, 27, 31). Limitarea prevăzută de textul legal criticat este neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege. Este adevărat că în alin. (2) al art. 131 se prevede că “Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, dar referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la “Autoritatea judecătorească ” şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul participă în proces şi contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge şi administrează probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condiţiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituţie care consacră rolul Ministerului Public. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât afectează dreptul constituţional al procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate. v. Rezolvarea acţiunii penale
AFFIDAVIT declarație scrisă făcută sub jurământ în fața unui funcționar public sau de un notar (lat.)
AFIŞAREA SAU PUBLICĂRII HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
AFLAREA ADEVĂRULUI obligă organele judiciare de a asigura, pe bază de probe, reconstituirea faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi indicarea suspectului şi inculpatului; organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului şi inculpatului; respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului şi inculpatului se sancţionează .
AGENŢI PROCEDURALI v. Citarea
ALTE FORME DE PERCHEZIŢIE v. Percheziţia corporală, Percheziţia informatică, Percheziţia unui vehicul
ALTE MODIFICĂRI DE PEDEPSE Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: concursul de infracţiuni; recidiva;pluralitatea intermediară;acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat; la primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei. Prin DECIZIE nr. 29 din 19 noiembrie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire, I. C. C. J. s tabileşte că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile numai în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, când tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni va fi obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal – art. 39-40, mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit, finalizat pluralitatea infracţională. Per a contrario, în situaţia în care niciuna dintre infracţiunile concurente pentru care s-au aplicat pedepse individuale prin hotărâri definitive nu a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni va fi cel prevăzut de Codul penal anterior – care, în acest caz, este legea penală mai favorabilă condamnatului căruia i se stabileşte în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru prima dată pedeapsa rezultantă. În această situaţie tranzitorie, nu există temei legal pentru a aplica tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de noul Cod penal. Sub un alt aspect, se reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014). Prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, M. Of. nr. 234 din 8 septembrie 1997, Curtea Constituţională a statuat în considerentele hotărârii că “situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale se iveşte, dacă de la data săvârşirii infracţiunii, când ia naştere raportul juridic penal de conflict şi până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă”. Prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, ale cărei considerente sunt obligatorii, se apreciază că, în cazul modificării pedepsei, situaţia tranzitorie se creează de la data săvârşirii infracţiunilor din structura pluralităţii şi durează până la executarea pedepsei rezultante stabilită pentru prima dată într-o procedură distinctă. Întrucât în acest interval a intervenit o lege penală – art. 38-40 din noul Cod penal – care a schimbat modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în situaţia concursului de infracţiuni, determinarea legii aplicabile se face potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din noul Cod penal – în sensul aplicării legii penale mai favorabile, independent de data la care cele două sentinţe de condamnare au rămas definitive. Sub un ultim aspect, se reţine că dispoziţiile legale privitoare la pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni constituie norme de drept penal substanţial potrivit legislaţiei penale, precum şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale – în acest sens, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2012, Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. În considerentele deciziilor amintite s-a statuat că “în ceea ce priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare…norma care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului no/mei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma.În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la… aplicarea pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul legal figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”. În cauză, aplicarea concretă a dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni aduce o schimbare cu privire la pedeapsa rezultantă, astfel că, având caracterul de norme de drept penal substanţial, potrivit criteriilor enunţate, devine incident principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex). Procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte exclusiv stabilirea pedepsei rezultante pe baza dispoziţiilor referitoare la pedeapsă în situaţia concursului de infracţiuni. În cadrul acestei proceduri distincte de judecarea fiecăreia dintre infracţiunile din structura pluralităţii, instanţa aplică pentru prima dată normele de drept penal substanţial în materia concursului de infracţiuni. Aplicând pentru prima dată normele de drept penal substanţial în cadrul unei judecăţi distincte, nu există temei legal pentru a înlătura incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile în condiţiile art. 5 din noul Cod penal şi nici pentru a înlocui acest principiu specific normelor de drept substanţial cu principiul imediatei aplicabilităţi ce caracterizează normele de drept procesual penal. Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocoteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În cadrul judecăţii distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanţa nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispoziţiile uneia dintre legile succesive care sunt mai favorabile.
ALŢI SUBIECŢI PROCESUALI, v. Subiecţii procesuali
AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ v. Cazurile de amânare; Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
AMÂNAREA SAU ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII MĂSURILOR PRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
AMENDA JUDICIARĂ se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere; persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare; dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere. A. j. se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o; punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
AMNISTIA ŞI GRAŢIEREA se aplică, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii, se face de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; judecătorul se pronunţă prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu, cu participarea procurorului; c încheierii se poate declara contestaţie de către procuror, în termen de 3 zile de la pronunţare; contestaţia este suspensivă de executare.
AMPRENTE v. Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
ANULAREA REABILITĂRII v. Reabilitarea
ANULAREA RENUNŢĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI se dispune, din oficiu sau la sesizarea procurorului, de instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 83 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 82 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile de individualizare şi circumstanţele din cauza în care s-a pronunţat iniţial soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Art. 5811, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
APĂRARE interes justificat de a discuta în contra celeilalte părţi, înainte de închiderea dezbaterilor (Borgers c. Belgiei, hotărârea din 30 octombrie 1991), drept de a-şi prezenta cauza (Ankerl c. Elveţiei, 23 octombrie 1996 § 38) , pe acelaşi nivel ca şi cealaltă parte sau procuror cu egalitate de arme şi potrivit principiului contradictorialităţii (Nideröst-Huber c. Elveţiei, hotărârea din 18 februarie 1997, Reinhardt şi Slimane Kaid c. Franţei, hotărârea din 31 martie 1998, Berger c. Franţei, hotărârea din 3 decembrie 2002) v. Asigurarea apărării
APLICAREA DIRECTĂ A CONSTITUŢIEI v Curtea Constituțională , Decizia nr. 486 / 1997, M. Of. nr. 105 / 1998;Decizia nr. 186 / 1999, M. Of. nr. 213 / 2000; Decizia nr. 774 / 2015, M. Of. nr. 8 / 2016; Decizia nr. 895 / 2015, M. Of. nr. 84 / 2016; Decizia nr. 24 / 2016, M. Of. nr. 276 / 2016, § 34; Decizia nr. 794 /2016, M. Of. nr. 1.029 / 2016, § 37; Decizia nr. 321 / 2017, M. Of. nr. 580 / 2017, § 28; Prin Dec. nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 597 / 2020, Curtea a reconsiderat soluţia Dec. i nr. 519 / 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 /2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 / 2017, M. Of. nr. 582 / 2017, § 19.
APELUL Sentinţele pot fi atacate cu a., dacă legea nu prevede altfel; încheierile pot fi atacate cu a. numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu a.; a. declarat c sentinţei se socoteşte făcut şi c încheierilor; hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă; sentinţele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse a.; a. se judecă de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege. În acest caz, termenul de declarare a a. se calculează potrivit art. 363 C.pr.pen. din 1968. Deciziile pronunţate în aceste a. sunt definitive, în condiţiile actualului Cod de procedură penală. Cererile de recurs c sentinţelor supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de a. Pot face a.: procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate; orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei;în cazul martorului, expertului, interpretului şi avocatului, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate, apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizaţiilor şi amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza; pentru orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, termenul de a. este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.a. declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de a. constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de a. a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia; hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de a. admite cererea de repunere în termen; până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de a. poate suspenda executarea hotărârii atacate; aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat; cererea de a. nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită; a. se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Cererea de a. se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă;persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de a.şi la administraţia locului de deţinere; cererea de a.înregistrată sau atestată în condiţiile de mai sus ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre este atacată. După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a a., părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de atac; asupra renunţării, cu excepţia a. care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea a.; renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de a., persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage a. declarat; retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere; declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de a.; reprezentanţii legali pot retrage a., cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă; inculpatul minor nu poate retrage a. declarat personal sau de reprezentantul său legal; a.declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior; a. declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat. A. declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Instanţa judecă a. numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de a. şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces; în cadrul limitelor prevăzute mai sus, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Instanţa de a., soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat a.; de asemenea, în a. declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de a. nu poate agrava situaţia acesteia. Instanţa de a. examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat a. sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Judecarea a. se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate; judecarea a.i nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; participarea procurorului la judecarea a.este obligatorie; instanţa de a. procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond; instanţa de a. poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi; când a. este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului; dacă între a. declarate se află şi a. procurorului, primul cuvânt îl are acesta; procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor; Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt; instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de a. ; în vederea soluţionării a., instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor; instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de a. invocate;la judecarea a. se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare; a. c încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică. Instanţa, judecând a., respinge a., menţinând hotărârea atacată dacă a. este tardiv sau inadmisibil sau dacă a. este nefondat; instanţa poate admite a.şi desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond sau desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Instanţa, deliberând asupra a., face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului; De asemenea, instanţa de a. verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu a. În caz de admitere a a., hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al a; hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei; în caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de a.poate menţine măsura arestării preventive ; Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de a., data pronunţării Dec. i şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; instanţa de a. se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă; când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept; decizia instanţei de a. se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de a., în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea a. ; dacă hotărârea a fost desfiinţată în a. procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă; când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată; Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi.
APELUL CELOR CITAŢI v. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU se referă la actele efectuate şi la măsurile dispuse în procesul penal , pe teritoriul României, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii; legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul Legii nr. 255/2013 ; actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de Legea nr. 255/2013. I.C.C.J.constată în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, că: pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii, al cărei cuantum este până la 15 ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, şi nicidecum cu perioada de 5 ani prevăzută în art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal; pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,Decizia nr. 18/2014 , Dosar nr. 19/1/2014/HP/P, M.Of.nr. 775 din 24 octombrie 2014)
APRECIEREA PRELIMINARĂ A DATELOR din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (v Hotărârea din 6 iunie 2000, Cauza Morel c. Franței, §45; Curtea Constituţională, Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.339—348 C. pr. pen. , M. Of. nr.52 din 22 ianarie 2015).
APRECIEREA PROBELOR Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; în luarea Dec. i asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate; condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă;
ARESTAREA PREVENTIVĂ poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Măsura a. p. a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Curtea Constituțională reține că prin traficul de droguri se înțelege oricare dintre faptele incriminate la art.2—10 din Legea nr.143/2000, mai puțin faptele de consum de astfel de substanțe, pedepsite penal prin aceleași articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art.1 lit.b) din Legea nr.143/2000, ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, prevăzute în tabelele nr.I—III, iar substanțele stupefiante sunt cele prevăzute la pct.I (1) din anexa la Legea nr.339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleași fapte, având ca obiect substanțele din anexa anterior referită. De asemenea, Curtea reține că, potrivit art.359 din Codul penal, infracțiunea de trafic de produse sau substanțe toxice constă în producerea, deținerea, precum și orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, fără drept. În fine, în legislația românească se regăsește și Legea nr.194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr.140 din 26 februarie 2014. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea conchide că infracțiunea de „trafic de stupefiante” nu se regăsește definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Sensul noțiunii de „trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispozițiilor legale analizate, respectiv art.2 lit.d) din Legea nr.339/2005 și pct.I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum și art.1 lit.b) și art.2—10 din Legea nr.143/2000. Or, lipsa unei definiții clare a infracțiunii de „trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanțele de judecată, cu ocazia aplicării dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen., în contextul dispunerii măsurii arestării preventive (Sintagma „trafic de stupefiante” din cuprinsul dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen. este neconstituțională, cf Decizia nr.553 din 16 iulie 2015). Articolul 5 § 3 din C.E.D.H. dispune că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă . Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia unor cazuri şi potrivit căilor legale, printre care : dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia (§ 1 lit. c). Referitor la detenția provizorie, Curtea a subliniat în mai multe rânduri principiile fundamentale care se degajă din jurisprudența sa, determinând caracterul rezonabil al unei detenții, în sensul art. 5 § 3 din Convenție(Labita c. Italiei , GC, no 26772/95, § 152, C.E.D.H. 2000-IV şi Calmanovici, §§ 90-94). Ea reamintește că obiectul art. 5 § 3, care formează un tot cu § 1 lit. c) din acelașii articol (Lawless c. Irlanda (no 3), 1er juillet 1961, § 14, série A no 3), constă în a oferi indivizilor privați de libertate o garanție specială : o procedură judiciară vizând ca nimeni să nu fie în mod arbitrar privat de libertate (Schiesser c. Suisse, 4 décembre 1979, § 30, série A no 34, Cauza Jiga, § 73 ). De asemenea, CEDO reamintește că un caracter rezonabil a duratei detenției nu se pretează la o evaluarenabstractă (Patsouria c. Georgiei, no 30779/04, § 62, 6 novembre 2007). În acest sens, art. 5 § 3 nu poate fi interpretat ca autorizând o manieră necondiționată a unei detenții provizorii (vezi și , Chichkov c. Bulgariei, no 38822/97, § 66, C.E.D.H. 2003-I, Musuc c. Moldovei, no 42440/06, § 41, 6 novembre 2007). În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis i infracțiune : pericol de fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) Stögmüller a subliniat în mod întemeiat că, în perioada primei sale de eliberare provizorie (21 aprilie 1958 până la 25 august 1961), a făcut mai multe vizite în străinătate şi întotdeauna s-a întors în Austria. Ar fi fost suficientă măsura de a i se ridica pașaportul. În aceste condiţii, Curtea constată că, cel puţin de la această dată, pericolul de fugă nu a fost suficient pentru a justifica menţinerea în detenţie ;riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7) dacă ar exista pericolul de a intra în comunicare cu persoane care ar putea fi implicate; Wemhoff este puternic suspectat de incitare la abuzul de încredere (Anstiftung zur Untreue, art. 266 şi 48 C.pen. german): client al Băncii August-Thyssen din Berlin, ar fi determinat pe unii angajaţi să deturneze sume mari de bani, existând pericolul că ar încearcă să distrugă probele (art. 112 din Codul german de procedură penală), implicând persoane care nu sunt cunoscute de autorităţi;comiterea unei noi infracțiuni (Matzenetter c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9); tulburarea ordinii publice (Letellier c. Franței, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007. Condamnată în final la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat, dna Letellier a acuzat încălcarea art. 5 § 3 din Convenție. Curtea recunoaște că un risc de presiune asupra martorilor poate să fi existat la început însă consideră că el s-a diminuat și chiar a dispărut de-alungul timpului. Riscul sustragerii petiționarei nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei la care se expune; el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente pertinente proprii, dar riscul de fugă trebuie argumentat. Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea faptei, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, dar acest element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient decât dacă se arată în mod real, concret că ordinea publică este efectiv amenințată. Continuarea detenției nu poate servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libetate. ( Cauza Jiga c. României, §75). Conform jurisprudenţei bine stabilite a Curţii (Wemhoff c. Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pp. 23-24, § 9; B. c. Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36, Negoescu c. României , dec., nr. 55.450/00, 17 martie 20059), persoanei condamnate în primă instanţă, indiferent dacă a fost sau nu arestată până în acel moment, îi sunt aplicabile prevederile art. 5 § 1 a) din C.E.D.H. , şi nu cele ale art. 5 § 1 c), Mujea c. României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002, mutatis mutandis, Rosengren c. României (dec.), nr. 70.786/01, 27 aprilie 2004, Hotărârea din 1 decembrie 2008 în Cauza Vitan c. României, M.Of. nr. 114 din 19 februarie 2010. Perioada acoperită de art. 5 § 1 c) din C.E.D.H. se încheie în general la data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse c părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc numai în primă instanţă (Kudla c. Poloniei , MC, nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents c. Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce priveşte perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din C.E.D.H. , Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) (Svipsta c. Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III).Art. 5 § 3 din C.E.D.H. impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi (v Shishkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev c. Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Sarban, § 97). O hotărâre motivată convinge părţile cu privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban, § 98). necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). c. ). Art. 5 § 3 din C.E.D.H. le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. Într-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai “dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jablonski c. Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria c. Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă. art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, la un recurs c hotărârilor ce dispun sau ce prelungesc o măsură de detenţie. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu un astfel de sistem trebuie, în principiu, să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth c. Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Această cale de atac îi oferă părţii interesate garanţii suplimentare privind evaluarea necesităţii de a se prelungi arestarea preventivă [Van Thuil c. Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să ducă, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski c. Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III). art. 5 § 4 trebuie să se interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacră să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective ( Artico c. Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33, şi Schops c. Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-I). Prima garanţie fundamentală care se desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din C.E.D.H. este dreptul de a-ţi fi analizată efectiv cererea de judecătorul sesizat cu un recurs c unei măsuri de detenţie. Desigur, această prevedere nu obligă magistratul să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care le consacră ar fi golite de sens dacă judecătorul ar putea omite să ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi susceptibile să arunce o umbră de îndoială peste “legalitatea” privării de libertate (Nikolova c. Bulgariei , MC, nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II, Hotărârea din 14 septembrie 2009 în Cauza Mihuţă c. României, M.Of. nr.47 din 21 ianuarie 2010 § 40.). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea Constituțională reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v și Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010, M.Of., nr.433 din 28 iunie 2010) v Accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ ŞI ÎN CURSUL JUDECĂŢII Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii, măsura se poate dispune de către instanţa de judecată în compunerea prevăzută de lege; în acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către preşedintele completului; faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Curtea Constituțională observă că, potrivit Recomandării nr.11(80) a Comitetului de miniștri către statele membre cu privire la detențiunea în așteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct.13 potrivit căruia „Detențiunea în așteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detențiune în așteptarea judecării ar fi disproporționată față de sentința care poate fi pronunțată în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că „este de dorit, din motive umanitare și sociale, reducerea aplicării detențiunii în așteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiției” (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Prin Dec. nr. 704 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 Curtea Constituțională admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, şi constată că soluţia legislativă care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea constată că, după modificarea sa prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, teza finală a art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală are în prezent următorul conţinut: “Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.” Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea constată că la termenul din 18 decembrie 2015 judecătorul de cameră preliminară a apreciat că îi revine competenţa să soluţioneze cererea de arestare preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid formulată încă din timpul urmăririi penale şi pentru care a existat şi o solicitare orală formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, în cursul procedurii de cameră preliminară, în temeiul art. 238 din Codul de procedură penală. În acest sens, având în vedere că neprezentarea inculpatului în faţa judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile legalei sale citări, echivalează cu situaţia reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată), iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată se încadrează între cele definite din perspectiva limitelor de pedeapsă (mai mare de 5 ani închisoare) şi că gravitatea şi consecinţele acestora, modul de săvârşire, numărul de persoane implicate şi conduita procesuală a inculpatului (despre care există date că ar fi părăsit teritoriul României, chiar dacă a avut cunoştinţă despre existenţa procedurilor penale derulate împotriva sa) impun privarea de libertate necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid pe o durată de 30 de zile începând cu data prinderii. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cât priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În cauza de faţă se invocă faptul că la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri. Autorul excepţiei, deşi nu o arată in terminis, lasă de înţeles că aceasta ar constitui o discriminare faţă de situaţia juridică a inculpatului arestat preventiv în prezenţa acestuia. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, aşa cum rezultă din textul art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabil şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară va proceda la audierea inculpatului potrivit art. 225 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, respectiv inculpatul va fi audiat în prezenţa avocatului acestuia despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare, după ce în prealabil i-au fost aduse la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. De asemenea, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 225 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală – aplicabile şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod – potrivit cărora soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, sens în care, în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat ales sau numit din oficiu. Aşa fiind, audierea inculpatului – arestat anterior în lipsă – numai în prezenţa avocatului său ales sau numit din oficiu are, asemenea audierii inculpatului prezent, pentru care asistenţa juridică este tot obligatorie, aceleaşi valenţe. Prin urmare, fiind incidentă ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie, apărătorul ales sau numit din oficiu are toate drepturile procesuale astfel consacrate de art. 91 (referitor la Avocatul din oficiu), art. 92 (referitor la Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului) şi art. 94 (referitor la Consultarea dosarului) din Codul de procedură penală, fie că în cauză se soluţionează o cerere de arestare preventivă în cursul procedurii de cameră preliminară cu inculpatul prezent, fie că se soluţionează o confirmare a arestării preventive şi executarea mandatului de arestare dispus în lipsa inculpatului care se sustrage. De altfel, dincolo de aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor inculpaţilor aflaţi în ipoteza normei. În plus, situaţia juridică în care se află inculpaţii arestaţi în lipsă nu este identică cu cea a inculpaţilor prezenţi la momentul arestării preventive, pentru că, faţă de aceştia din urmă, privarea de libertate a primilor a fost dispusă în absenţa lor, situaţie care impune cu stringenţă instituirea ulterioară a unei proceduri speciale de executare a unui astfel de mandat de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 231 alin. (4) şi (7) din Codul de procedură penală, atunci când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliţie va proceda la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi va preda un exemplar al acestuia, după care o va conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura. Totodată, judecătorul va proceda la audierea inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care s-a întemeiat propunerea de arestare – conform art. 225 alin. (7) din Codul de procedură penală – în prezenţa avocatului acestuia şi, numai după evaluarea acestei declaraţii în contextul probelor administrate, a motivelor avute în vedere la luarea măsurii şi a concluziilor procurorului, va dispune confirmarea arestării preventive şi executarea mandatului ori, după caz, revocarea sau înlocuirea arestului preventiv cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Cât priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală cu dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat, în procedura de confirmare a măsurii arestării preventive şi a executării mandatului de arestare emis în lipsa inculpatului, acesta beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental la apărare, fiind audiat cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.
ARESTUL LA DOMICILIU a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr.486 din 15 iulie 2010. Potrivit art.202 alin.(4) lit.d) C.pr.pen., arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestarea preventivă . a. d. se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile arestării preventive şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni; aprecierea îndeplinirii acestor condiţii se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura; măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare; persoanei faţă de care s-a dispus măsura a. d. i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile inculpatului, dreptul vizând reţinerea, dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal; măsura a. d. constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Pe durata a. d. , inculpatul are obligaţia să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar; judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere ; în cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura a. d. poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive; pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul indicat pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora; la cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului; în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura a. d. ori în faţa căruia se află cauza; copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura a. d. se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră; instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii; pentru supravegherea respectării măsurii a. d. sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta; în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura a. d. sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea a. d. cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Curtea Constituțională a observat că art. 220 C.pr.pen. prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, a. d. al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul și nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea a reținut că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin.(6) raportat la art. 348 C.pr.pen. prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. ; potrivit art. 208 alin.(4) raportat la art. 362 C.pr.pen., în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. dispuse față de inculpat; aceste din urmă dispoziții reprezintă aplicarea, în cadrul legislației infraconstituționale, a garanțiilor constituționale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin.(6) din Constituție, în faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existența unei măsuri preventive luate inițial, pe o anumită durată. Tocmai acest lucru nu este reglementat de dispozițiile art. 218—222 C.pr.pen. în ceea ce privește a. d. Reținând că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierii de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri privesc o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei, și observând că doar în cazul arestării preventive normele procesual penale reglementează atât termenele, cât și durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță, Curtea Constituțională a examinat susținerile autorului excepției potrivit cărora nereglementarea în normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura a. d. în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță determină încălcarea dispozițiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 și 53 din Legea fundamentală (§20). Atât instanța de la Strasbourg, cât și Curtea Constituțională au stabilit în jurisprudența lor faptul că a. d. este considerat „o privare de libertate”, în sensul art. 5 din C.E.D.H. , constituind o ingerință în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție ( v Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014, în care au fost reținute Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c. Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c. Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, Cauza Nikolova c Bulgariei (nr.2); Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei și Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei) . A. d. reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație [art. 221 alin.(1) și (2) lit.a) și b) C.pr.pen.], viața intimă, familială și privată [art. 221 alin.(9) și (10) C.pr.pen.], dreptul la învățătură și munca și protecția socială a muncii [art. 221 alin.(6) C.pr.pen.], reglementate în art. 25, 26, 32 și, respectiv, art. 41 din Constituție. Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile, însă, în cauză, normele procesual penale se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situație în care Curtea constată incidența în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, așa încât urmează să analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile textului constituțional (§22). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție (§23); restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010). Ingerința generată de măsura a. d. are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale; dispunerea măsurii a. d. , în procedura de cameră preliminară și a judecății în primă instanță, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă și durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp (§25). Principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. Din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o ( v Decizia nr.872 din 25 iunie 2010 și Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014). Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât încalcă principiul proporționalității, afectând substanța drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora (§26). Prin Hotărârea din 28 martie 2000, Cauza Baranowski c Poloniei (§ 56), CEDO a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deținută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicție cu principiul securității raporturilor juridice. Curtea constată că, deși prevederile art. 241 alin.(11 ) C.pr.pen. stabilesc același regim juridic, sub aspectul cazurilor de încetare de drept, atât pentru măsura arestului la domiciliu, cât și pentru măsura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță atrage ineficiența acestor prevederi, iar nu neconstituționalitatea lor. Curtea reține că remedierea deficienței de reglementare constatate determină înlăturarea viciului de neconstituționalitate și menținerea în fondul activ al legislației a dispozițiilor art. 222 C. pr. pen. , împreună cu corectivele aduse în sensul arătat. Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 222 C.pr.pen. sunt neconstituționale ( Decizia nr.361 din 7 mai 2015). Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.24/2015, deficiența de reglementare constatată prin Decizia nr.361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru care dispozițiile art.222 C.pr.pen. au fost menținute în fondul activ al legislației (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §16). Curtea reține că, spre deosebire de arestarea preventivă, a. d. nu beneficiază de o consacrare constituțională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §18). Atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierei de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei ( v Decizia nr.361 din 7 mai 2015, Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014 §§ 20—22). Spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, unde se poate impune interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exercițiului la liberă circulație, atât în cazul a. d., cât și în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Din perspectiva naturii/substanței și a duratei, măsura preventivă a a. d. este similară cu cea a arestului preventiv. Ceea ce diferențiază în mod esențial o privare de libertate de o restrângere a exercițiului la liberă circulație este intensitatea măsurii dispuse și modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Măsura a. d. are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezența propriei familii; cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii a. d., aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. Curtea a statuat că eventuala diferență de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locații privative de libertate nu este o condiție a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condițiile ce trebuie îndeplinite în acest sens (v Decizia ÎCCJ nr.22 din 12 octombrie 2009). CEDO a stabilit că măsura a. d. reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art.5 CEDH (Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c Italiei, §17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c Letoniei, §63, Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei, § 64; Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei, § 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei, § 238. Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Cauza Guzzardi c Italiei §§ 93 și 95). Instanța de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. CEDO a reamintit că art.5 din Convenție nu reglementează condițiile privării de libertate. De fapt, noțiunile de „grad” și „intensitate”, ce figurează în jurisprudența organelor Convenției ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art.5 din Convenție, vizează exclusiv nivelul restricțiilor legate de libertatea de deplasare, și nu diferența de confort sau regim intern în diferitele locații privative de libertate (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 25; Recomandarea nr.R (80) § 11) . Norma constituțională trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre a. d. Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art.23 alin.(5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin.(3) al aceluiași art.23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art.23 alin.(5). Curtea Constituțională conchide că, prin prisma acestei interpretări, prevederile art.222 alin.(10) C.pr.pen., care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura a. d. pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituționale (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 28) v și Control judiciar; Măsurile preventive
ASIGURAREA APĂRĂRII Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii; când persoana vătămată sau una dintre părţi se află în stare de deţinere, preşedintele completului ia măsuri ca aceasta să îşi poată exercita acest drept şi să poată lua contact cu avocatul său; în cursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat şi pentru pregătirea apărării; în situaţia în care persoana vătămată sau una dintre părţi nu mai beneficiază de asistenţa juridică acordată de avocatul său ales, instanţa poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat şi pregătirea apărării; în aceste situaţii, acordarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării efective trebuie să fie conformă respectării termenului rezonabil al procesului penal.
ASIGURAREA ORDINII ŞI SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop; preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă; părţile şi persoanele care asistă sau participă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei; când o parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală; partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor audiaţi; dacă partea sau persoana continuă să tulbure şedinţa, preşedintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.
ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ Cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată în conformitate cu dispoziţiile actelor juridice ale UE, tratatelor internaţionale din domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede altfel; actele membrilor străini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetă efectuate în baza şi conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducătorului echipei au o valoare similară actelor efectuate de către organele de urmărire penală române.
ASISTENŢA JURIDICĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile legii, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii; asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
ASISTENŢA JURIDICĂ A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI este obligatorie: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Art. 90, litera c) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI există atunci: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor legale privind prezenţa obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.
ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI COMPLETULUI Preşedintele completului conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, şi decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată şi de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului; în cursul judecăţii, preşedintele, după consultarea celorlalţi membri ai completului, poate respinge întrebările formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile soluţionării cauzei; dispoziţiile preşedintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de şedinţă.
AUDIATUR ET ALTERA PARS (lat. ) regula ascultării şi a celeilalte părţi. v Principiul contradictorialității
AUDIEREA EXPERTULUI În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului; dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanţă; a. e. se efectuează potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor.
AUDIEREA INCULPATULUI Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat; când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele îi cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare; când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior; inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi; când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă; declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor; inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
AUDIEREA MARTORULUI MINOR în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. Dacă persoanele arătate nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar. Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la a m m să asiste un psiholog. A m m trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligaţiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d) şi nu depune jurământ, dar i se atrage atenţia să spună adevărul. Art. 124, alin. (5) a fost modificat prin. Ordonanta de urgenta nr. 18/2016
AUDIEREA MARTORULUI PROTEJAT se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar; subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat ; organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului; declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă; in cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei; declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de confidenţialitate; suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate; suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.
AUDIEREA MARTORULUI ŞI A EXPERTULUI Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente; dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să îl citească în instanţă; procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie; când martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare ; instanţa, luând concluziile procurorului, persoanei vătămate şi ale părţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor, după audierea lor.v. Capacitatea de a fi martor, Dreptul martorului de a nu se acuza, Întrebările privind persoana martorului, Obiectul şi limitele declaraţiei martorului, Persoanele audiate ca martor, Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor,
AUDIEREA PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTEse face după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor; persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar. v. şi Modul de audiere a persoanei vătămate, Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
AUDIEREA PREALABILĂ A PERSOANEI CARE FACE IDENTIFICAREA După dispunerea măsurii şi înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care face identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice;audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi a împrejurărilor în care au fost văzute; persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori descrise anterior.
AUDIEREA PRIN INTERPRET Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii; în mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
AUDIEREA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI v. Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului, Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, Modul de ascultare, Consemnarea declaraţiilor
AUTOPSIA MEDICO-LEGALĂ se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni; în cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie; procurorul dispune de îndată efectuarea unei a. m. l. dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman; pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist; autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale; la efectuarea a. m. l. pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a tratat persoana decedată.; organul de urmărire penală trebuie să încunoştinţeze un membru de familie despre data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei. A. m. l. a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul ; a. m. l. a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII Instanţa de judecată, prin hotărârea prin care soluţionează fondul cauzei privind Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, M.Of.nr. 933 din 13 octombrie 2004, poate dispune încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal. Procurorul sau instanţa de judecată poate dispune, din oficiu sau la cerere, oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal. În situaţiile prevăzute de lege, organele de control vor putea cere organelor judiciare să dispună măsurile legale. Organele de control competente, potrivit legii, pot cere organelor de urmărire penală sesizate şi, după caz, instanţei să dispună oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal.
AUTORITATEA HOTĂRÂRII PENALE ÎN PROCESUL CIVIL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL se referă la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o; instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite; hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
AUTORIZAREA UNOR MĂSURI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ DE CĂTRE PROCUROR Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când: există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică de la judecătorul de drepturi şi libertăţi ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale UE, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei; în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
AVERTISMENTUL Executarea a. i are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea; dacă a. nu poate fi executat îndată după pronunţare, punerea în executare a acestuia se face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei căreia i se aplică.
AVOCATUL asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii; nu poate fi a. al unei părţi sau al unui subiect procesual principal: soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul; martorul citat în cauză; cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror; o altă parte sau un alt subiect procesual; a. ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali; părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi a. Prin DECIZIE nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Curtea reţine că legea procesual penală în vigoare reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al a. , o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) din Codul de procedură penală, “(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, “(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al a., nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de a. cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.” [art. 116 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Aşadar, Curtea reţine instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de a. şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală. Cu toate acestea, Curtea constată că exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales – garanţie a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. În materia audierii martorilor, art. 117 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. În jurisprudenţa sa, , respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. Or, Curtea constată că, în măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, precitată, nu mai subzistă, aşa încât Curtea constată că norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (a.) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de a. cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017. În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la “martorul (a.) citat în cauză”, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat.
AVOCATUL DIN OFICIU este desemnat în cazurile in care asistenţa juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat; dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă; în cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării ; a. o. desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză; delegaţia a. o. încetează la prezentarea apărătorului ales.
AVOCATUL POPORULUI Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată în M.Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004,, dar nu poate fi reţinut, percheziţionat, arestat la domiciliu sau arestat preventiv fără încuviinţarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Adjuncţii Avocatului Poporului pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv fără înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului.
C
CALCULUL TERMENELOR PROCEDURALE La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Prin Dec. nr. 12 din 28 aprilie 2020 privind interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabileşte că în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 din Codul de procedură penală, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului. Depunerea unui act procedural la instanţa de judecată reprezintă acţiunea pe care subiectul procesual interesat o realizează, în exercitarea unui drept prevăzut de lege, constând în predarea organului judiciar a instrumentului probator care confirmă existenţa actului procedural.În condiţiile societăţii actuale, caracterizată prin dezvoltarea amplă a tehnologiei informatice, depunerea unui act procedural se poate realiza prin modalităţi clasice, personal, prin prezentarea celui interesat la sediul organului judiciar, prin poştă, ori prin utilizarea mijloacelor tehnice informatice de comunicare, prin poştă electronică ori fax.Ultima modalitate de depunere are o consacrare legală clară, Codul de procedură penală permiţând utilizarea acesteia de către subiecţii procesuali, aşa cum acest lucru rezultă din coroborarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. pr. pen. cu art. 257 alin. (5) C. pr. pen..Primul text legal prevede: “Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol”, în vreme ce al doilea text legal, aflat în acelaşi capitol, prevede: “Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate”.Chiar dacă ultimul text legal se referă la procedura de citare, în condiţiile în care art. 264 alin. (1) C. pr. pen. face trimitere la toate dispoziţiile capitolului I din titlul VI, nu există vreo raţiune pentru a considera că subiecţilor procesuali nu le este permisă apelarea la această modalitate de comunicare.Prevederile art. 270 alin. (1) C. pr. pen. instituie norme speciale pentru persoanele care fie se află în anumite situaţii care nu le permit depunerea personală a actelor procedurale, respectiv sunt într-un loc de deţinere sau militari, fie înţeleg să utilizeze o cale de comunicare clasică, prin intermediul scrisorii recomandate.Instituirea acestei categorii distincte de acte procedurale considerate ca fiind făcute în termen nu exclude acceptarea depunerii prin intermediul poştei electronice ori prin fax a înscrisurilor emanând de la subiecţii procesuali interesaţi, iar realitatea cotidiană demonstrează că realizarea comunicării în acest mod este din ce în ce mai prezentă.Momentul depunerii actului de procedură la instanţa de judecată prin e-mail sau fax este cel care rezultă din analiza informaţiilor oferite de către mijloacele tehnice ale organului judiciar, atât comunicarea prin poşta electronică, cât şi cea prin intermediul faxului, permiţând identificarea cu certitudine a intervalului orar de recepţionare, prin analiza rapoartelor informatice, element care înlătură necesitatea certificării avute în vedere de textul legal anterior citat.Actul de procedură trimis prin poştă electronică sau fax instanţei de judecată este un document care se depune în mod direct şi instantaneu la organul judiciar, neexistând un interval de timp între momentul depunerii şi cel al recepţionării, cum este situaţia avută în vedere de prevederile art. 270 C. pr. pen..Înregistrarea reprezintă activitatea desfăşurată de personalul instanţei de judecată de înscriere în evidenţele specifice a actului procedural.Această activitate este reglementată în acte normative subsidiare, respectiv în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, cu modificările ulterioare.Astfel, potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) din Regulament: “Căile de atac prezentate direct sau primite prin poştă, curier, fax sau poştă electronică se înregistrează mai întâi în registrul general de dosare, în formă informatizată sau scrisă, după care registratorul le predă preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care le va rezolva, de regulă, în aceeaşi zi.”Rezultă din elementele prezentate anterior faptul că, în vreme ce depunerea unui act procedural reprezintă o manifestare a voinţei unui subiect procesual, înregistrarea acestui act în evidenţele instanţei de judecată reprezintă o activitate administrativă, ulterioară. Efectele atribuite celor două noţiuni prin Codul de procedură penală sunt diferite, în sensul că prin raportare la momentul depunerii unor acte procedurale se determină respectarea unor termene procedurale peremptorii, a căror nesocotire atrage sancţiunea decăderii, cum este cazul declarării apelului, a contestaţiei, în vreme ce data înregistrării prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al termenelor de recomandare, care nu sunt susceptibile de sancţiuni procesuale.Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală. Această desfăşurare în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp. Condiţia instituită prin art. 269 C. pr. pen. este ca exerciţiul dreptului procesual penal să se realizeze în interiorul termenului stabilit de norma care îl prevede, în modalităţile stabilite prin aceasta, iar sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului este cea prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pr. pen., respectiv decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.Cum noţiunea de “depunere” este utilizată în Codul de procedură penală în relaţie cu exercitarea apelului sau contestaţiei, rezultă că dreptul de a exercita aceste căi de atac trebuie să se realizeze prin depunerea cererii de apel, respectiv de contestaţie, la organul judiciar indicat prin normă, în interiorul termenului prevăzut de aceasta, legea necondiţionând valabilitatea manifestării de voinţă de înregistrarea în evidenţele instanţei în interiorul termenului.În cazul particular analizat, când această activitate este realizată de subiectul procesual prin intermediul mijloacelor informatice de comunicare, poştă electronică sau fax, depunerea cererii este realizată efectiv în momentul la care aparatura specifică a instanţei de judecată a recepţionat comunicarea, iar acest lucru este demonstrat de raportul informatic oferit de dispozitiv.Ca atare, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă înregistrarea sa la organul judiciar se realizează după expirarea termenului, în condiţiile în care depunerea acestuia se realizează la momentul recepţionării comunicării de aparatura informatică a organului judiciar, fapt ce este dovedit prin raportul informatic oferit, indiferent de momentul înregistrării în evidenţele instanţei, operaţie administrativă ulterioară. În raport cu cele arătate, Î. C. C. J. va admite sesizarea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. , actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen, este trimis prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului.”
CALCULUL TERMENELOR ÎN CAZUL MĂSURILOR PRIVATIVE SAU RESTRICTIVE DE DREPTURI v. Termenele
CALEA DE ATAC Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, la acordul de recunoaştere a vinovăţiei procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare. La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana vătămată.Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod corespunzător;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin Dec. nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. Pronunţându-se asupra dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a exercita căile de atac, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, Curtea Constituţională, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului. S-a arătat că, în această interpretare, dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie. Potrivit art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, “Pot face apel: […] d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă.”. În concepţia art. 23-24 din Codul de procedură penală din 1968, părţile procesului penal erau inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul era definit, prin art. 23 din acest cod, ca fiind persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Partea vătămată era, conform alin. 1 al art. 24, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participa în procesul penal. Aceeaşi persoană, dacă exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal dobândea calitatea de parte civilă, conform alin. 2 al aceluiaşi art. 24, iar persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numea parte responsabilă civilmente, potrivit art. 24 alin. 3 din acest cod. Prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a reţinut că diferenţierea realizată prin art. 362 din Codul de procedură penală din 1968 între regimul juridic al părţii vătămate, pe de o parte, şi cel al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, pe de altă parte, este neconstituţională, încălcând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. S-a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formula, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumula două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se aflau însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenţa “interesului legitim”, la care se referă art. 21 din Constituţie. Aşa fiind, diferenţierea operată prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) ale art. 362 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 – în sensul că partea vătămată putea face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă, numai în ceea ce priveşte latura civilă – era contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. S-a constatat că exista, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac între partea civilă şi partea civilmente responsabilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal aveau aceeaşi calitate, de părţi, iar restrângerea dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a face apel în ce priveşte latura penală le priva pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi putea apăra nestânjenit propriile sale interese. S-a mai reţinut că exista o inegalitate flagrantă şi nejustificată între statutul părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, care nu puteau ataca hotărârea instanţei decât în ce priveşte latura civilă, şi statutul “oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei”, persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), puteau face apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la cea civilă. În ceea ce priveşte încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin aceeaşi Dec. , Curtea a constatat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie. S-a arătat că această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie. S-a reţinut că controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare şi că, la fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când – conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 – partea civilă şi partea civilmente responsabilă erau private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu mai erau supuse controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii unor eventuale erori judiciare. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că părţii civile şi celei responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. S-a conchis, aşadar, că nu poate fi primită susţinerea că atribuţiile Ministerului Public în exercitarea acţiunii penale sunt de natură să înlăture interesul părţii civile şi al celei responsabile civilmente pentru soluţionarea laturii penale a procesului şi, în consecinţă, posibilitatea acestora de a exercita căile de atac în această privinţă. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie, s-a constatat, prin aceeaşi Dec. că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. S-a arătat că, într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că legea ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul acestui drept expres consacrat de Constituţie. S-a reţinut, prin aceeaşi Dec. că, prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia “Pot face apel: [… ] c) partea vătămată în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală” din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 este neconstituţională, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă). S-a stabilit, totodată, că considerentele Dec. i nr. 100 din 9 martie 2004 sunt în întregime valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a reprezentat un reviriment jurisprudenţial, întrucât prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, M. Of. nr. 370 din 9 august 2000, Decizia nr. 139 din 13 iulie 2000, M. Of. nr. 513 din 19 octombrie 2000, Decizia nr. 157 din 21 septembrie 2000, M. Of. nr. 653 din 13 decembrie 2000, Decizia nr. 14 din 18 ianuarie 2001, M. Of. nr. 78 din 15 februarie 2001, Decizia nr. 154 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001, Decizia nr. 307 din 15 noiembrie 2001, M. Of. nr. 108 din 8 februarie 2002, sau Decizia nr. 274 din 26 iunie 2003, M. Of. nr. 559 din 4 august 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Curtea observă faptul că persoana vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, participanţi în procesul penal, conform Codului de procedură penală în vigoare, şi, respectiv, părţi ale procesului penal, potrivit Codului de procedură penală din 1968, sunt definiţi la fel de cele două coduri anterior referite, iar suspectul, reglementat la art. 77 din actualul Cod de procedură penală, reprezintă participantul în procesul penal similar învinuitului, conform prevederilor vechiului Cod. Soluţia legislativă care respectă considerentele şi dispozitivul Dec. i nr. 482 din 9 noiembrie 2004 se regăseşte în actualul Cod de procedură penală. Astfel, potrivit regulilor generale de procedură penală, respectiv, conform prevederilor art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei [art. 409 alin. (1) lit. c) teza întâi], iar partea responsabilă civilmente poate face apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar, referitor la latura penală, în măsura în care soluţia pronunţată influenţează soluţionarea laturii civile [art. 409 alin. (1) lit. c) teza a doua]. De asemenea, persoana vătămată poate face apel în privinţa laturii penale [art. 409 alin. (1) lit. d)]. În privinţa laturii civile a cauzei, conform regulilor generale de procedură, respectiv dispoziţiilor art. 23 din Codul de procedură penală, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia, în condiţiile legii, o tranzacţie sau un acord de mediere [art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De asemenea, inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile [art. 23 alin. (2)]. În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii, iar cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe [art. 23 alin. (3)]. Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 409 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel cu privire la latura civilă a cauzei, în egală măsură cu inculpatul. În planul dreptului procesual civil, Codul de procedură civilă reglementează dreptul pârâtului de a recunoaşte pretenţiile reclamantului, precum şi posibilitatea încheierii unor acorduri de mediere sau de tranzacţie cu privire la pretenţiile formulate în cauze. Potrivit art. 436 din acest cod, dacă pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii, iar, dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora. Potrivit art. 21 din Codul de procedură civilă, medierea este o formă de împăcare a părţilor, prin soluţionarea amiabilă a litigiului, operaţiune juridică ce se realizează, potrivit legii speciale – Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, M. Of. nr. 441 din data de 22 mai 2006, şi pe care judecătorul o constată în cuprinsul hotărârii pe care o dă, potrivit art. 227 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor. Potrivit art. 437 din Codul de procedură civilă, hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor de către instanţa de fond poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, iar când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii. În privinţa hotărârii prin care se încuviinţează învoiala părţilor – tranzacţia, art. 440 din Codul de procedură civilă prevede că aceasta poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dispoziţii aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere, potrivit art. 441 din Codul de procedură civilă. Potrivit procedurii comune prevăzute de Codul de procedură penală, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel după cum urmează: partea civilă, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă; partea responsabilă civilmente, pe latură civilă, iar pe latură penală, numai când influenţează latura civilă; şi persoana vătămată, numai pe latură penală. Curtea observă, totodată, că, în condiţiile aceluiaşi cod, împotriva soluţiei pronunţate pe latura civilă a cauzei poate fi formulat apel, chiar dacă, cu privire la aceasta a fost încheiat un act de mediere, de tranzacţie sau de recunoaştere a obligaţiilor civile. De asemenea, şi Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac atunci când procesele se sting prin mediere, tranzacţie sau recunoaştere a pretenţiilor celorlalte părţi. Spre deosebire de procedura comună, în cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată de art. 478-488 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit normei supuse controlului de constituţionalitate [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală], partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată sunt excluse total de la dreptul de a face apel, indiferent că este vorba despre latura penală sau civilă a cauzei. Prin urmare, examinând critica de neconstituţionalitate a art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, se impune a se analiza în ce măsură considerentele de principiu rezultate din Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 sunt aplicabile şi în cazul acestei proceduri speciale şi dacă textul art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă exigenţele constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24. Din logica acestei proceduri speciale, Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a spori celeritatea procesului penal, prin înlocuirea unei părţi importante a acestuia cu un acord încheiat între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă îşi recunoaşte vinovăţia, acceptă încadrarea juridică şi participă la stabilirea pedepsei, atunci când există suficiente date cu privire la existenţa faptei cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia sa [conform art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În acest fel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, legiuitorul a înţeles să reglementeze posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în scopul soluţionării într-un termen optim şi previzibil a respectivelor cauze. De asemenea, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a laturii civile, conform art. 486 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă. Iar potrivit alin. (2) al art. 486, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, înţelegând prin aceasta că hotărârea în cauză are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei. Prin urmare, în cazul în care între părţile cauzei penale s-a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, dar nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa civilă, în soluţionarea laturii civile a cauzei, nu poate pune în discuţie şi nu poate să se pronunţe prin hotărârea pe care o dă asupra acestor aspecte ale laturii penale (existenţa faptei şi a vinovăţiei), ele fiind stabilite deja prin sentinţa care admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În acord cu Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea reţine că, din perspectiva instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, persoana vătămată şi partea civilă sunt persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii. Totodată, săvârşirea aceleiaşi infracţiuni afectează şi drepturile patrimoniale ale părţii responsabile civilmente. Aceste aspecte justifică interesul legitim al acestor participanţi în procesul penal pentru aflarea adevărului. Prin urmare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală creează o inegalitate de tratament între persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, sub aspectul dreptului de a formula apel împotriva sentinţei prin care instanţa de fond admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Această inegalitate de tratament juridic nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, motiv pentru care textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu presupune garantarea acestor drepturi doar la nivelul instanţei de fond, ci şi în privinţa sesizării instanţelor competente să soluţioneze următoarele faze ale procesului penal, întrucât garantarea drepturilor şi a libertăţilor participanţilor în procesul penal presupune şi asigurarea posibilităţii legale a acestora de a ataca hotărârile judecătoreşti prin care drepturile şi libertăţile lor sunt lezate. În acest sens, este de subliniat că de stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei făptuitorului depinde soluţionarea laturii civile a cauzei şi că, potrivit art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei penale competente să se pronunţe referitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la aceste două aspecte ale cauzei, atunci când admite acordul şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, aşa cum s-a arătat la paragraful 43. Din acest punct de vedere, nereglementarea dreptului persoanei vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a ataca cu apel, sub aspectul laturii penale a cauzei, hotărârea pronunţată potrivit art. 485 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, presupune şi posibilitatea de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti în cuprinsul cărora se regăsesc aspecte de fapt sau de drept ori soluţii pe care titularul dreptului la apărare, care are calitatea de participant în procesul penal, le consideră greşite, în cazul în care acestea îi afectează drepturile sau interesele legitime. Or, în condiţiile în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot declara apel cu privire la aspectele penale ale cauzei împotriva hotărârii de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acestea nu-şi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel. Pentru acest motiv, prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare al participanţilor în procesul penal, contravenind normei constituţionale de la art. 24 alin. (1).
48. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 129 din Constituţie, Curtea observă faptul că acestea consacră dreptul subiectiv al părţilor unui proces de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră nelegale sau neîntemeiate, drept despre care acelaşi text prevede că poate fi exercitat “în condiţiile legii”. Prin urmare, conform acestui text constituţional, legiuitorul are dreptul de a reglementa aspecte precum termenele de introducere a căilor de atac, condiţiile de fond şi de formă ale acţiunilor astfel promovate, competenţa instanţelor şi procedura de judecată în vederea soluţionării lor, precum şi soluţiile ce pot fi pronunţate în acest scop. De altfel, această atribuţie a legiuitorului este prevăzută la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu atât mai mult, legiuitorul are dreptul de a reglementa diferit regimul căilor de atac într-o procedură specială, cum este cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, raportat la regimul comun al căilor de atac, în speţă al apelului. Însă aceasta nu presupune posibilitatea legiuitorului de a suprima dreptul substanţial al unora dintre participanţi într-un proces, respectiv al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, de a recurge la folosirea căilor de atac. . Cele trei categorii de participanţi sunt persoane lezate în dreptul lor prin săvârşirea infracţiunii, justificându-se interesul legitim de a participa în proces, inclusiv prin declararea apelului, în vederea stabilirii unei situaţii corecte în fapt şi în drept, în scopul aflării adevărului. Această evaluare este valabilă indiferent dacă procedura de urmărire şi judecată a infracţiunii se desfăşoară după regulile dreptului comun sau după o procedură specială. Curtea constată, astfel, că prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie. Din cauza restrângerii motivelor de apel numai la cele cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, dispoziţiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie, întrucât exclud formularea apelului împotriva modului de soluţionare a laturii civile. În ceea ce priveşte critica expresă de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea participanţilor la procesul penal de a ataca hotărârea instanţei de fond pentru alte motive decât felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia. În analiza criticii, Curtea porneşte de la ideea că procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală, care presupune ca întreaga sa desfăşurare să aibă loc potrivit dispoziţiilor legale. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută sau relativă a actului încheiat, potrivit distincţiilor făcute prin prevederile art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ca instituţie procesual penală, trebuie să respecte normele procesual penale, în general, şi dispoziţiile legale care îl reglementează, în special. Astfel, nerespectarea condiţiilor încheierii acestuia, prevăzute la art. 480 din Codul de procedură penală, atrage nulitatea sa. În acest sens, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu privire la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau fără asigurarea asistenţei juridice obligatorii [art. 480 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală] este nulă. Este, de asemenea, nulă încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale [art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau de către un inculpat minor [art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală]. La cele arătate, se adaugă ca potenţiale cauze de nulitate cel puţin cauzele de nulitate absolută limitativ enumerate la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv nerespectarea dispoziţiilor legale privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. De asemenea, potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute la art. 281 din Codul de procedură penală, determină nulitatea relativă a actului astfel încheiat, atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea respectivului act. Conform art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar, potrivit alin. (3) al art. 281, aceasta poate fi invocată în orice stare a procesului, cu excepţia nulităţii pentru cauzele prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală. Acestea din urmă, potrivit art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi invocate: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Conform art. 282 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol, respectiv: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Aşa fiind, limitarea motivelor de apel împotriva soluţiei instanţei de fond prin care aceasta admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei la cele referitoare la felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia este de natură a acoperi, ex lege, orice alte vicii ce pot constitui temei al nulităţii absolute sau relative ale acordului. Rămân, astfel, nesancţionate aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul, vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sau nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea laturii civile. O astfel de limitare este de natură a prejudicia interesele părţilor interesate să solicite, pe calea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond de soluţionare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat cu nerespectarea altor condiţii decât cele privind felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, cu consecinţa încălcării drepturilor fundamentale ale acestora, prevăzute la art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Mai mult, încălcarea principiului legalităţii procesului penal, astfel cum a fost dezvoltat la §§ 51 şi 52, este de natură a contraveni şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Totodată, având în vedere invocarea în una dintre cauzele deduse judecăţii a excepţiei de neconstituţionalitate de către reprezentantul Ministerului Public, prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, ce reglementează rolul Ministerului Public de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Curtea reţine că, în contextul celor anterior arătate, cu atât mai mult procurorul trebuie să poată solicita cenzurarea hotărârii instanţei de fond prin care a fost admis sau respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută sau relativă. În continuare, Curtea constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Recunoaşterea de către instanţa de contencios constituţional a drepturilor procesuale mai sus arătate implică constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevede soluţiile ce pot fi dispuse de către instanţa de apel în urma examinării sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa poate: să respingă apelul şi să menţină hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins şi, pe cale de consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător. Curtea reţine că, printre soluţiile acceptate de art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu se regăseşte nici soluţia admiterii apelului privind modul de soluţionare a laturii civile şi nici soluţia admiterii apelului şi a desfiinţării sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul sau vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin urmare, se poate constata că, în pofida normelor procedurale cuprinse în Partea generală a Codului de procedură penală referitoare la dispoziţiile speciale privind competenţa instanţelor şi la regimul nulităţilor, care constituie fundamentul interpretării şi aplicării normelor din Partea specială a codului, instanţa de apel competentă să se pronunţe asupra sentinţei prin care s-a dispus cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate pronunţa doar soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, deşi, potrivit art. 124 din Constituţie, trebuie să înfăptuiască justiţia, în numele legii. În concluzie, aşa cum rezultă din economia art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, indiferent că se pronunţă asupra unei sentinţe nedefinitive prin care a fost admis sau a fost respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de apel nu va putea să remedieze necompetenţa instanţei inferioare prin trimiterea cauzei la instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor din Partea generală a codului care prevăd posibilitatea invocării de către instanţă, din oficiu, a nulităţii absolute, întrucât aceasta este ţinută să pronunţe exclusiv soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care, reglementând procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, derogă de la dispoziţiile din normele procesual penale generale. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, sentinţa prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu apel numai cu privire la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei. S-ar putea deduce, printr-o interpretare per a contrario, având în vedere şi art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, că sentinţa prin care a fost respins acordul ar putea fi apelată pentru orice motiv. Cu toate acestea, raportându-se la soluţiile pe care instanţa de apel le poate pronunţa, Curtea observă că într-o astfel de situaţie instanţa are doar două posibilităţi, fie să respingă apelul ca nefondat (în măsura în care nu ar fi incidente motive de tardivitate ori de inadmisibilitate) – potrivit art. 488 alin. (4) lit. a), fie să admită apelul şi, în consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei – potrivit art. 488 alin. (4) lit. c). Aşa fiind, nici în această situaţie instanţa de apel nu va putea cenzura hotărârea instanţei de fond dată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută şi relativă. Toate aspectele legate de nulitatea absolută, prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală, care, potrivit art. 281 alin. (3) şi alin. (4) lit. c) din acelaşi cod, pot fi invocate în orice stare a procesului, instanţa de apel va fi ţinută în imposibilitate de a le cenzura. Principiul legalităţii care trebuie să guverneze orice act de înfăptuire a justiţiei este astfel profund afectat prin lipsa de corelare relevată, motiv pentru care Curtea constată că statuarea cu privire la existenţa căii de atac a apelului este golită de conţinut, cu atât mai mult cu cât principiul liberului acces la justiţie reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. De aceea, dincolo de acceptarea unor condiţionări referitoare la regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi pe care legiuitorul are deplina libertate să le impună, orice limitare a accesului liber la justiţie, inclusiv sub aspectul exercitării căilor de atac, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 26). Prin urmare, respectarea principiilor constituţionale şi a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 24 din Constituţie impune reglementarea de către legiuitor, la art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, a dreptului persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativă, şi corelativ la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, a competenţei instanţei de apel de a pronunţa şi alte soluţii decât cele de la lit. a)-c) ale alin. (4) al acestui articol. De asemenea, pentru asigurarea constituţionalităţii instituţiei reglementate la art. 478-488 din Codul de procedură penală trebuie recunoscută posibilitatea instanţei de a admite apelul şi de a respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. În acest context, Curtea observă că, din perspectiva dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus şi a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, conform căruia “justiţia se realizează prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, este criticabilă soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 480-482 din acelaşi cod, care nu permite instanţei de judecată să verifice corectitudinea încadrării juridice a faptelor săvârşite, întrucât, în funcţie de încadrarea juridică, este stabilit şi maximul special al pedepsei, iar situarea acestui maxim în limita de cel mult 7 ani reprezintă una dintre condiţiile de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 488 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (3) şi art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi asupra soluţiei legislative consacrate de art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune ca dispoziţiile art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală să reglementeze în mod corelativ dreptul participanţilor anterior enumeraţi de a fi citaţi în procedura de soluţionare a acestei căi de atac. De asemenea, art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că instanţa de fond se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă. Or, având în vedere argumentele arătate mai sus, Curtea constată că se impune ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei în urma citării şi ascultării şi a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt prezente. Art. 488, alin. (1) – alin. (4), litera b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Recunoaşterea vinovăţiei, Revizuirea
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare; contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare; contestaţiile c încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I.C.C.J.dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J., dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; în vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează; soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei; dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor din cursul urmăririi penale privitoare la măsurile preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN PROCEDURA CAMEREI PRELIMINARE Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la I. C. C. J. dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează. Dispoziţiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător.În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată cu soluţionarea contestaţiei se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii. Art. 205, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 . Art. 205, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care I.C.C.J.dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la I. C. C. J.; contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive evident, alta decât reţinerea,sau majorarea cuantumului cauţiunii; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor prin care, în cursul judecăţii, s-a dispus luarea, menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta. Prin Dec. nr. 11 /2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, I. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. , dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la locul de deţinere. În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie.În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie. Art. 204, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DISPUSE DE PROCUROR Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror.Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii. *) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) C. pr. pen. Prin Dec. nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că prevederile art. 211-217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, M. Of.nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, M. Of.nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, M. Of.nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, M. Of.nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţionala. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Prin Dec. nr. 17 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. în cursul urmăririi penale, împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar prin ordonanţă a procurorului se poate face, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Î. C, C. J. nr. 25 din 7 decembrie 2015, M. Of.nr. 46 din 20 ianuarie 2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii. Totodată, Curtea reţine că, tot în cursul urmăririi penale, dar în cazul în care măsura preventivă a controlului judiciar este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în contextul respingerii unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, va deveni aplicabilă norma cu caracter general ce se regăseşte la art. 204 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. Aceasta prevede că, împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. În acest context, Curtea apreciază că o deosebită importanţă o are alineatul (4) al articolului 204, care prevede că “Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare”, stabilind, astfel, un termen cert de soluţionare a contestaţiei ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar. În ceea ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, Curtea remarcă că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 214 din Codul de procedură penală, dispoziţii care nu stabilesc calea de atac împotriva încheierii prin care a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar. Cu toate acestea, similar situaţiei anterioare, aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 205 şi 206 din Codul de procedură penală. Potrivit acestora, împotriva încheierii prin care se dispune măsura preventivă a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Curtea observă că şi în acest caz contestaţiile formulate de inculpat se soluţionează, potrivit art. 205 alin. (4) şi art. 206 alin. (5) din Codul de procedură penală, în termen de 5 zile de la înregistrare. Din analiza tuturor situaţiilor expuse anterior rezultă că singurul caz în care legiuitorul nu a reglementat un termen de soluţionare a căii de atac este cel al formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, în toate celelalte cazuri legiuitorul precizând expres termenul de 5 zile de la înregistrarea contestaţiei în care instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe. Cu alte cuvinte, atunci când măsura preventivă a controlului judiciar este luată de judecător (fie el judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată), contestaţia formulată de inculpat împotriva încheierii va fi soluţionată în toate cazurile într-un termen de 5 zile de la înregistrare, pe când în cazurile în care măsura preventivă a controlului judiciar este luată/prelungită de către procuror, plângerea împotriva ordonanţei va fi soluţionată într-un termen incert, legiuitorul nereglementând în acest caz obligaţia instanţei judecătoreşti de a se pronunţa într-un anumit termen. De altfel, Curtea reţine că şi doctrina relevă faptul că, faţă de procedura de înregistrare şi soluţionare a căii de atac a contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra unor măsuri preventive în cursul urmăririi penale, în procedura plângerii nu se prevede un termen în care procurorul trebuie să înainteze dosarul cauzei către judecătorul de drepturi şi libertăţi, nici vreun termen procedural în interiorul căruia trebuie soluţionată plângerea. În ceea ce priveşte chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce, Curtea observă că, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Astfel cum s-a arătat anterior, apare că legiuitorul a reglementat posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, consemnată în acest caz într-o încheiere. Curtea apreciază însă că de esenţa măsurii preventive a controlului judiciar este aplicarea acesteia din momentul în care a fost dispusă, neputându-se suspenda aplicarea până la pronunţarea instanţei de judecată. Astfel, în condiţiile în care instanţa de judecată constată nelegalitatea sau netemeinicia aplicării acestei măsuri preventive, după trecerea unei perioade însemnate de timp de la momentul luării/prelungirii sau chiar după expirarea măsurii, constatările instanţei vor rămâne fără efect în ceea ce priveşte situaţia persoanei faţă de care măsura preventivă a controlului judiciar a fost luată/prelungită. Aceasta rezultă şi din faptul că, în ansamblul măsurilor preventive, dreptul la repararea pagubei este recunoscut de legiuitor doar în cazul privării nelegale de libertate, potrivit art. 539 din Codul de procedură penală, care se circumscrie doar măsurilor preventive ale arestului preventiv şi arestului la domiciliu, iar nu şi măsurii preventive a controlului judiciar. Totodată, un alt argument în acest sens este faptul că doar durata măsurilor preventive privative de libertate, a internării medicale şi internării într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduc din durata pedepsei, potrivit art. 184 alin. (28), art. 393 alin. (2), art. 399 alin. (9), art. 404 alin. (4) lit. a), art. 422 şi art. 424 alin. (3). Or, Curtea constată că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat. În acest context, Curtea reţine că, prin Hotărârea din 5 februarie 2002, pronunţată în Cauza Conka împotriva Belgiei, § 79, C.E.D.O. a statuat că dreptul la un recurs efectiv impune ca recursul să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca “potenţial ireversibile”. În consecinţă, art. 13 se opune ca asemenea măsuri luate de autorităţile naţionale şi contestate de reclamant să fie executate chiar înainte de a se cunoaşte soluţia examinării compatibilităţii lor cu dispoziţiile Convenţiei. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca potenţial ireversibile (Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, M. Of.nr. 392 din 14 iunie 2010).Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de către procuror, nereglementarea de către legiuitor a unui termen cert şi imperativ în cadrul căruia plângerea trebuie soluţionată determină lăsarea la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea acestuia. Or, marja mare de apreciere lăsată instanţelor de judecată ce se manifestă în stabilirea unor termene care se împlinesc după ce măsura dispusă/prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat faţă de momentul luării/prelungirii măsurii, termene ce pot ajunge la luni de zile, este de natură a lipsi de efectivitate această cale de atac. Curtea constată că, prin modul cum a înţeles să reglementeze soluţionarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuţie însăşi efectivitatea acestei căi de atac. În acest context, devin incidente cele reţinute de C.E.D.O. , care a statuat că nu poate fi considerată ca fiind o cale de recurs efectivă aceea care nu este condiţionată de niciun termen clar definit şi, respectiv, creează o incertitudine (Decizia din 17 februarie 2009, pronunţată în Cauza Williams împotriva Regatului Unit). Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispusă în cursul urmăririi penale, respectiv un an sau doi ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului. Referitor la critica potrivit căreia termenul maxim pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă nu respectă principiul proporţionalităţii, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea constată existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea apreciază că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, M. Of.nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea reţine că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului. Art. 213, alin. (6) a modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CAMERA PRELIMINARĂ Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. v. şi Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
CARACTERUL ECHITABIL ŞI TERMENUL REZONABIL AL PROCESULUI PENAL obligă organele judiciare au de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
CARACTERUL PUBLIC AL DEZBATERILOR Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
CAZIERUL JUDICIAR La Inspectoratul General al Poliţiei Române se organizează şi funcţionează c. j. central în care se ţine evidenţa persoanelor fizice născute în afara României şi a persoanelor juridice străine care fac obiectul c. j. , al evidenţei operative şi al evidenţelor speciale ale poliţiei, care au comis infracţiuni pe teritoriul României şi au fost condamnate sau faţă de care a fost pronunţată renunţarea ori amânarea aplicării pedepsei sau faţă de care au fost dispuse măsuri preventive, precum şi a celor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 290/2004 privind c. j. , republicată în M.Of. nr. 777 din 13 noiembrie 2009. În cazurile de începere a executării pedepsei într-un loc de detenţie ori în cazul reţinerii, arestului la domiciliu, arestării preventive sau internării medicale, precum şi la începerea executării măsurilor educative privative de libertate, comunicările vor fi însoţite de fişa dactiloscopică decadactilară. Comunicările se trimit c. j. de la locul de naştere al persoanei în cauză sau, după caz, c. j. din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar fişa dactiloscopică se trimite serviciului de specialitate pe probleme de dactiloscopie din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române ori, după caz, compartimentelor de la nivelul serviciilor judeţene de profil şi al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Pentru persoanele aflate în executarea unor măsuri educative privative de libertate, fişa dactiloscopică se întocmeşte de unitatea locală de poliţie, care trimite şi comunicarea.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia. În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit dispozițiilor de mai sus, autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legiise depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015. v. Procedura sechestrului
CAZURILE CARE ÎMPIEDICĂ PUNEREA ÎN MIŞCARE ŞI EXERCITAREA ACŢIUNII PENALE sunt atunci când fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii; atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C.pen. din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală.
CAZURILE DE AMÂNARE Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat. Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o. Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării. În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Prin DECIZIE nr. 535 din 24 septembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională. Referitor la problema de a şti dacă tratamentul diferenţiat instituit prin dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 avea o justificare obiectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, menţionată anterior, paragraful 70, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii care în alte privinţe sunt analoage justifică un tratament diferit [a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 64]. În acest sens, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 71, Curtea de la Strasbourg a amintit jurisprudenţa sa privind dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, potrivit căreia interesul superior al copilului trebuie să constituie principalul criteriu, astfel că în toate deciziile referitoare la copii trebuie să primeze interesul lor superior [a se vedea Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră), paragrafele 95 şi 96, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei (Marea Cameră), paragraful 208]. Într-adevăr, cu privire la ratio legis, Curtea Constituţională, analizând şi jurisprudenţa sa în materia dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, observă că instituţia amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă – pe motiv de graviditate, respectiv pentru motivul îngrijirii unui copil mai mic de un an – are ca principal obiectiv protejarea interesului superior al copilului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 413 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1056 din 15 noiembrie 2004). Or, raportat la contextul încarcerării unui părinte, interesul superior al copilului presupune asigurarea cadrului necesar dezvoltării sale normale pe durata vieţii intrauterine şi a posibilităţii de a beneficia de atenţia şi îngrijirea părintească adecvată pe durata primului an de viaţă. Aşa fiind, cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu vizează doar interesul femeii condamnate de a amâna punerea în executare a hotărârii penale definitive – având în vedere situaţia specială în care se află, aceea de graviditate, respectiv de a fi născut şi de a avea în îngrijire un copil mai mic de un an -, ci urmăreşte, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului. Acesta este şi motivul pentru care femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mai mic de un an nu li se acordă automat amânarea/întreruperea executării pedepsei. Atunci când se pronunţă cu privire la cereri formulate în acest sens, instanţele judecătoreşti efectuează un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifică amânarea/întreruperea executării pedepsei. Astfel, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, în practica instanţelor s-a stabilit că nu se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii – pentru femeia însărcinată – în situaţia în care aceasta a fost condamnată pentru uciderea unui copil abia născut şi a fost decăzută din drepturile părinteşti, apreciindu-se că în regim de detenţie se poate asigura o supraveghere adecvată a petentei însărcinate, ceea ce este în interesul copilului (Sentinţa nr. 436 din 4 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 444/2000). Curtea constată că există situaţii în care copilul nou-născut este privat – în totalitate sau în mare parte – de îngrijirea maternă, şi anume în cazul decesului mamei, al decăderii acesteia din drepturile părinteşti, al abandonării copilului, al unei boli îndelungate sau în orice altă situaţie în care mama nu se ocupă de copil, iar în astfel de situaţii interesul superior al copilului poate să reclame ca tatăl condamnat să rămână în libertate, pentru a acorda personal copilului atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Sub acest aspect Curtea observă faptul că, în materie de asigurări sociale, legea română prevede dreptul la concediu de maternitate şi, respectiv, paternal, precum şi la concediu pentru creşterea copilului care se poate acorda atât femeilor, cât şi bărbaţilor. De altfel, aşa cum a subliniat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa cu privire la concediul parental, o analiză de drept comparat relevă faptul că în societăţile europene contemporane rolul taţilor în îngrijirea copiilor mici este mai bine recunoscut [Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 140]. Ţinând cont de rolul important al tatălui începând de la cea mai fragedă vârstă a copilului, Curtea reţine că tratamentul juridic diferenţiat constând în excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de un an din sfera beneficiarilor dispoziţiilor de lege ce prevăd posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu serveşte interesului superior al copilului, ci, dimpotrivă – mai ales în situaţiile în care copilul este privat de îngrijirea maternă. Astfel, Curtea constată că principiul egalităţii în drepturi, coroborat cu elementele fundamentale ale vieţii de familie, impune ca textul de lege criticat să permită şi tatălui condamnat să solicite amânarea executării pedepsei privative de libertate cu scopul de a-şi îngriji copilul mai mic de un an, urmând ca instanţa judecătorească să aprecieze, prin raportare la ansamblul circumstanţelor fiecărei speţe în parte, dacă o atare amânare se justifică. Curtea observă că, pentru a ajunge la concluzia că tratamentul diferit reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 nu era unul discriminatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca argument – prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 74 – faptul că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, persoanele condamnate – atât femeile, cât şi bărbaţii – aveau la dispoziţie şi alte posibilităţi pentru a solicita amânarea executării pedepsei. Astfel, în temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, instanţele puteau să examineze dacă anumite circumstanţe speciale ce decurgeau din executarea pedepsei erau susceptibile de a avea consecinţe grave pentru condamnat sau, în egală măsură, pentru familia acestuia ori pentru angajator. Instanţele interne erau cele care apreciau dacă dificultăţile invocate intrau sau nu în categoria împrejurărilor speciale avute în vedere de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, putând acorda amânarea executării unei pedepse privative de libertate – pentru o perioadă de cel mult trei luni şi numai o singură dată – oricărei persoane condamnate, inclusiv bărbatului care avea un copil mic. Curtea Constituţională constată însă că argumentul menţionat nu mai subzistă în contextul noului Cod de procedură penală, întrucât acesta nu a preluat cazul de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968. În continuare, Curtea observă că, în Cauza Alexandru Enache împotriva României, la paragraful 73 din hotărârea citată anterior, Curtea de la Strasbourg a argumentat lipsa încălcării prevederilor art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi pe faptul că femeilor condamnate nu li se acordă automat o amânare a executării pedepsei. Astfel, atunci când s-au pronunţat cu privire la cereri similare formulate de femei condamnate, instanţele interne au efectuat un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifica amânarea executării pedepsei. Curtea constată că nici acest argument nu poate constitui un motiv imperios care să justifice o diferenţă de tratament între bărbaţii condamnaţi care au un copil mai mic de un an şi femeile care se află în aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, faptul că amânarea executării pedepsei nu intervine ope legis în favoarea mamelor condamnate care au un copil mai mic de un an este de natură a susţine necesitatea recunoaşterii unei asemenea posibilităţi şi în favoarea taţilor condamnaţi care au un copil de aceeaşi vârstă şi a căror situaţie personală justifică o atare măsură. În fine, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a invocat şi faptul că diverse instrumente europene şi internaţionale vizează protecţia femeilor împotriva violenţelor fondate pe sex, a abuzurilor şi a hărţuirii sexuale în mediul penitenciar, precum şi necesitatea de a proteja femeile însărcinate şi mamele (paragraful 71). Or, Curtea Constituţională apreciază că atât maternitatea, în general, cât şi femeile care tocmai au născut şi se află într-o situaţie vulnerabilă, în special, nu sunt mai puţin protejate dacă, în situaţiile când se justifică, tatăl unui nou-născut poate obţine amânarea executării unei pedepse privative de libertate pentru a îngriji copilul până la împlinirea vârstei de un an. . În plus, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în ceea ce priveşte diferenţele de tratament aplicat deţinuţilor, accentul în politica penală europeană cade acum pe reabilitare ca scop al detenţiei, acest principiu aplicându-se indiferent de infracţiunea comisă sau de durata pedepsei aplicate şi indiferent de sexul persoanei condamnate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, astfel, faptul că menţinerea legăturilor de familie este o modalitate esenţială de a contribui la reintegrarea socială şi la reabilitarea tuturor deţinuţilor, indiferent de sex (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Cauza Ecis împotriva Letoniei, paragrafele 86 şi 92). . Prin urmare, Curtea Constituţională constată că, odată ce legiuitorul a decis să reglementeze ca motiv de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă cazul îngrijirii unui copil mai mic de un an, trebuia să o facă într-un mod compatibil cu prevederile art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Constituţie, fără să excludă bărbaţii condamnaţi, ci oferind posibilitatea unei evaluări efective, de la caz la caz, cu acordarea unei amânări a executării pedepsei privative de libertate tuturor persoanelor condamnate, indiferent de sex, care au un copil mai mic de un an şi a căror situaţie impune o atare măsură.
CAZURILE DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Prin Dec. nr. 10 din 29 martie 2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Contestaţia în anulare are ca obiect, exclusiv, actele de procedură, dar, în acelaşi timp, nu orice act de procedură poate genera declanşarea acestei căi extraordinare de atac, dat fiind faptul că procesul penal, în esenţa sa, se desfăşoară prin suprapunerea unei întregi serii de acte procedurale, iar regularitatea sau neregularitatea acestor acte trebuie relevată şi analizată în căile ordinare de atac. Fiecare dintre căile extraordinare de atac are o reglementare proprie, impunând la parcurgerea unor etape obligatorii şi doar în cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege.Astfel, în timp ce revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori judiciare, ca urmare a reţinerii unor situaţii de fapt neconforme cu realitatea, contestaţia în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. În fine, recursul în casaţie, ca şi cale extraordinară de atac, se exercită în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând, aşadar, o reexaminare doar a chestiunilor de drept.Modificările succesive survenite în materia căilor de atac – suplimentarea motivelor de revizuire, adăugarea altor cazuri de recurs în casaţie sau contestaţie în anulare – nu schimbă natura juridică a acestora, contestaţia în anulare, fiind, aşa cum s-a arătat anterior, o cale de atac de anulare, respectiv de retractare şi nu de reformare.În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală – când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal – se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară – când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f-i), cu privire la care existau probe în dosar – textul nu mai prevede condiţia ca instanţa să fi omis a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.Aceasta nu modifică însă limitele de aplicare a acestui caz de contestaţie şi nu afectează natura juridică mixtă de anulare, respectiv de retractare a contestaţiei în anulare.Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.Spre deosebire de contestaţia în anulare, chestiunile ce ţin de fondul unei cauze sunt supuse controlului judiciar pe calea extraordinară a recursului în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală (“în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”).Dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală se impun a fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal operând în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e-j din Codul de procedură penală, respectiv: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală.A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.O interpretare contrară a textului de lege ar echivala, pe de-o parte, cu o abatere de la doctrina şi jurisprudenţa constantă în sistemul nostru de drept penal, astfel cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte, ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal.Această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, şi din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (…), securitatea juridică implicând respectul pentru principiul res judicata (…) care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nici partea nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorie cu unicul scop de a obţine o reexaminare a situaţiei de fapt.Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiaşi cauze (Cauza Urbanovici c. României, Cauza Mitrea c. României, Cauza Riabykh c. Rusiei).În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un “defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României).Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă “defect fundamental”, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai “circumstanţele nou descoperite”, iar nu “circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt “nou descoperite”, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt “noi”.Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea “defect fundamental” şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (Cauza Stanca Popescu c. România, Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Pradevnaia c. Rusiei, Hotărârea din 18 noiembrie 2004).Este incontestabil că atunci când se soluţionează un conflict de drept penal se stabileşte, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, ambele în complexitatea lor, astfel că soluţionarea definitivă şi irevocabilă a conflictului implică recunoaşterea definitivă şi irevocabilă a conţinutului acestui conflict, adică a situaţiei de fapt şi a raportului juridic.Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită: a) un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; b) un efect negativ, în sensul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat constituie un obstacol la repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil.Toate legislaţiile moderne consacră acest principiu nu numai pentru consideraţii logice, ci şi pentru însăşi raţiunea de a fi a puterii judecătoreşti. O justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea niciun prestigiu în faţa persoanelor împotriva cărora s-a declanşat conflictul penal, nici vreun folos pentru societate şi nici pentru dreptul în sine.Recunoaşterea acestui principiu, precum şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumţia res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casaţie) şi pentru a înlătura erorile de procedură (contestaţia în anulare). Concluzionând, faţă de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare şi căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, dar şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate de instanţele de apel, cu evoluţia modificărilor legislative în materia contestaţiei în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuţia instanţei de apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestaţiei în anulare, conform art. 426 lit. (b) din Codul de procedură penală.
Art. 426, lit. c)- lit. h) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CAZURILE DE REVIZUIRE Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă. Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) (apte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei)şi f) (prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională)pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul hotărârilor care nu se pot concilia , toate sunt supuse revizuirii. Prin Dec. nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Curtea reţine că acest caz de revizuire corespunde celui reglementat în art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, însă, potrivit noii reglementări, acest caz constituie motiv de revizuire indiferent de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, dacă prevederea legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, prin art. II pct. 1 şi art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou motiv de revizuire, atât în materie civilă – art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi în materie penală – art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile precitate fiind reglementată ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei, rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, remediu aplicabil doar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Potrivit art. 4082 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” De asemenea, art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, stabilea că “Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:[…] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” Totodată, Curtea reţine că, în considerentele Dec. i nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, a statuat că “dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale Dec. i Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.” După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată (a publicării), ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012). De asemenea, în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea a pronunţat Decizia nr. 636 din 14 iunie 2012, M. Of. nr. 554 din 7 august 2012, în considerentele căreia a reţinut că p |