ABUZ DE ÎNCREDERE

ABUZ DE ÎNCREDERE

Prin deciziile nr. 11 din 8 martie 1994 şi, respectiv, nr. 32 din 26 mai 1993, definitive, Curtea Constituţională a constatat că art. 223 C. pen. au fost abrogate parţial conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile acestora urmând a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Curtea Constituţională, dec. nr. 36 din 27 aprilie 1994, M.Of. nr. 36 din 17 februarie 1995;

vezi şi dec. nr. 115 din 16 noiembrie 1994

Dispoziţia „cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului”, prevăzută la art. 213 alin. (2) C. pen., este neconstituţională.

Curtea Constituţională, dec. nr. 177 din 15 decembrie 1998, M.Of. nr. 77 din 24 februarie 1999

Notă: – Când bunul a fost încredinţat spre a fi vândut şi a se achiziţiona un alt bun, obiectul material îl reprezintă banii obţinuţi din vânzarea sau lucrul achiziţionat cu aceşti bani, în cazul când abuzul de încredere s-ar săvârşi cu privire la aceştia (Expl…, III, 509).

– I. Dumitru, Nereturnarea publicaţiilor nevândute şi nedepunerea banilor rezultaţi din vânzarea acestora, „Pro lege” nr. 1/1992, p. 24.

– D. Ciuncan, Înstrăinarea bunului gajat, în „Revista de drept penal” nr. 4/1995, p. 77. A se vedea şi C.S.J., S. comercială, dec. nr. 1436/1997, în „Pro lege” nr. 4/1997, p. 180.

(ABUZ DE ÎNCREDERE. CONDIŢII PENTRU PUNEREA IN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE. FAPTA SĂVÂRŞITĂ ÎNAINTE DE MODIFICAREA CODULUI PENAL PRIN LEGEA NR. 140/1996. APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE)

S. mil., dec. nr. 65 din 30 septembrie 1997, în „Pro lege” nr. 2/1998, 197*

(ABUZ DE ÎNCREDERE. NERESTITUIREA ÎMPRUMUTULUI)

Prin sentinţa penală nr. 42 din 19 ianuarie 1994 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul I.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen..

Prima instanţă a reţinut că, la data de 9 septembrie 1992, partea vătămată a împrumutat inculpatului suma de 60.000 lei, iar la scadenţă a refuzat să o restituie.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 213 C. pen., constituie infracţiunea de abuz de încredere însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Săvârşirea acestei infracţiuni constă, deci, în luarea în stăpânire frauduloasă a unui bun mobil al altuia, pe care făptuitorul îl deţinuse cu titlu legitim.

Or, în speţă, între părţi intervenise un contract de împrumut privind o sumă de bani, în condiţiile art. 157⁶ şi urm. din Codul civil.

Ca atare, instanţa trebuia să constate că nerestituirea sumei împrumutate a generat un litigiu ce poate fi soluţionat conform legii civile şi, deci, fapta nefiind prevăzută de legea penală, se impunea achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b C. pr. pen..

301 din 9 februarie 1996, în Bul. Jud., p.170; idem 324/1994 nepublicată, în SIJUR (automobil primit pentru revizie tehnică)

idem C.S.J., S.pen., dec. nr. 3286/1999, Bul. Jud., p. 273

Notă: Bunul mobil care poate forma obiectul material al acestei infracţiuni poate consta într-un lucru, o sumă de bani, un titlu de creanţă etc. (D. Lucinescu, Comentariu în Colectiv, „Codul penal comentat şi adnotat”, Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 309, Colectiv, Infracţiuni contra avutului obştesc, Bucureşti, 1963, p. 217, titlul deţinerii poate fi orice raport juridic patrimonial, depozit, mandat, locaţiune a bunului, gaj etc., dar numai împrumut de folosinţă; V. Dongoroz, Infracţiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicaţii teoretice…” vol. III, p. 510), deci cu privire la un bun singularizat, consumptibil.

În acest sens, jurisprudenţa: T. S., Col. pen., dec. nr. 435/1956, în C.D., vol. 2, p. 474; dec. nr. 2535/1958, în „Legalitatea populară” nr. 1/1959, p. 70; dec. nr. 1146/1966 în C.D., p. 397 şi în „J.N.” nr. 10/1966, p. 152; T. J. Bacău, dec. pen. nr. 2113/1962, în „J.N.” nr. 2/1963, p. 150.

Ceea ce se ocroteşte este uzajul, dreptul de proprietate. Un creditor nu îşi pierde niciodată proprietatea asupra sumei de bani împrumutate.

Aceasta înseamnă că, printr-o interpretare raţională tradiţională, există abuzuri de încredere care nu se pedepsesc. A se vedea şi L. Lambert, Traité de droit pénal spécial, Paris, 1968, p. 408. În codul francez se nominaliza comodatul pret á usage – în vechiul art. 408 C. pen.  anterior şi uzul determinat în actualul art. 314¹ C. pen. francez reformat.

Refuzul de a restitui o sumă de bani împrumutată atrage răspunderea civilă, şi nu constituie abuz de încredere. Pentru a subzista această infracţiune, făptuitorul trebuie să deţină, cu orice titlu, un bun mobil al altuia, ceea ce nu este cazul sumei de bani primite ca împrumut.

– În dreptul francez, abuzul de încredere şi alte deturnări constituie o categorie distinctă din infracţiuni contra patrimoniului, cum ar fi deturnarea gajului sau obiectului confiscat şi organizarea frauduloasă a insolvenţei (aceasta din urmă este o înşelăciune în dreptul italian).

Este vorba de bani, valori sau bunuri, care au fost remise, acceptate, cu obligaţia de a le restitui, înfăţişa, sau de a le da o folosinţă determinată.

În doctrina franceză s-a subliniat că este vorba de o remitere precară, căci nu transferă nici posesia, nici proprietatea (apud G. Antoniu, „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 144).

În art. 314-1 C. pr. pen. francez. se vorbeşte de „fonduri, valori sau orice alt bun” (des fonds, des valeurs au un bien quelconque).

(ABUZ DE ÎNCREDERE. NERESPECTAREA UNEI CONVENŢII CIVILE)

Fapta inculpatului care, în executarea unei convenţii civile şi-a însuşit întreaga recoltă de pe terenul părţii vătămate pe care a efectuat lucrările agricole, deşi prin convenţie s-a stabilit că-i revine numai 20% din recoltă, nu constituie o faptă prevăzută de legea penală.

783 din 28 martie 1997, în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 180

(ABUZ DE ÎNCREDERE. ÎMPRUMUT NERESTITUIT)

Faptă civilă

2216/1997, în Bul. jud., p.325

Notă: – Mirela Gorunescu, Abuzul de încredere. Situaţia permisă, „R.D.P.” nr. 3/1999, p. 1998;

– V.I. Jurcă, Raportul juridic civil – element determinant în diferenţierea infracţiunilor de furt şi de abuz de încredere, în „Pro lege” nr. 2/1999, p. 200

– V. Mirişan, Modalitatea de sesizare a instanţei de judecată şi competenţa în cazul infracţiunii de abuz de încredere, „Dreptul” nr. 10/1998, p. 120

– Ghe. Bozu, Abuzul de încredere. Împrumut nerestituit, Comentariu, „Juridica”, nr. 6/2000, p. 240

– Cristea V. Dănileţ, Abuz de încredere. Subiect pasiv altă persoană decât proprietarul bunului, „Dreptul” nr. 11/2001, p. 158.

(ABUZ DE ÎNCREDERE. CONDIŢII NECESARE PENTRU EXISTENŢA ACESTEIA)

Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere este necesar ca bunul ce face obiectul însuşirii, al dispunerii pe nedrept sau al refuzului de restituire să fie deţinut de persoană fizică în această calitate, iar nu de către o societate comercială, în urma înţelegerii intervenite iniţial între părţi.

1149 din 30 aprilie 1998, în Bul. jud., p. 456

(ABUZ DE ÎNCREDERE)

Refuzul restituirii unei sume de bani împrumutate e o faptă de natură civilă.

T. M. B., S. pen., dec. nr. 212/1995 în Culegere … All  Beck, p. 24, idem C.A. Bacău, dec. pen. nr. 239 din 26 martie 1998 în Jurisprudenţa C.A. Bacău, 1998, p. 135

Notă: – Cărăuşul transportă. Dacă a luat în primire bunurile el are detenţia până la destinaţie, deci însuşirea e o delapidare, ca funcţionar.

Dacă nu e funcţionar avem un abuz.

Dacă detenţia nu s-a transmis, având doar un contact material, este furt.

– Asociat administrator la S.C. „Rev. dr. com.” nr. 12/1997, p. 97

(ABUZ DE ÎNCREDERE. CONDIŢII PENTRU EXISTENŢA ACESTEI INFRACŢIUNI)

Prin sentinţa penală nr. 669 din 25 martie 1997 a Judecătoriei Ploieşti au fost condamnate inculpatele B.J. şi V.E. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen.

S-a reţinut că după data de 9 noiembrie 1992, când a fost pusă în executare o hotărâre judecătorească prin care inculpatelor le-a revenit un imobil, în urma partajului succesoral cu fratele lor, acestea au refuzat să-i restituie unele bunuri mobile rămase în locuinţă.

Tribunalul Prahova, prin decizia penală nr. 359 din 22 septembrie 1997, a admis recursul procurorului, constatând că pedepsele sunt graţiate prin Legea nr. 137/1997.

Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că fapta inculpatelor nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care au fost condamnate.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 213 alin. (1) C. pen., abuzul de încredere constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau în dispunerea de acest bun pe nedrept ori în refuzul de a-l restitui.

Existenţa acestei infracţiuni este condiţionată, deci, de deţinerea bunului în gaj, depozit, pentru transport sau în baza oricărui alt contract netranslativ de proprietate, care transferă detenţia juridică a bunului.

Or, din actele dosarului nu rezultă că inculpatele au acceptat să primească în custodie bunurile părţii vătămate aflate în imobilul ce le-a revenit în urma partajului succesoral.

Constatându-se, astfel, că nu s-a realizat translaţia detenţiei bunurilor către inculpate, fapta lor de a refuza să le restituie proprietarului acestora nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere.

În consecinţă, admiţându-se recursul în anulare, s-a dispus achitarea inculpatelor în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C. pr. pen.

518 din 16 februarie 1999

(ABUZ DE ÎNCREDERE. ÎMPRUMUTUL UNEI SUME DE BANI. NERESTITUIRE. LITIGIU CIVIL)

Prin sentinţa penală nr. 467 din 17 februarie 1997 a Judecătoriei Slatina, inculpaţii D.F. şi D.A. au fost achitaţi pentru infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. pr. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Instanţa a reţinut că, la 1 februarie 1995, inculpaţii au împrumutat suma de 16.800.000 de lei de la partea vătămată P.I., pe care nu i-au restituit-o la data convenită, menţionată în chitanţa întocmită între ei şi a considerat că fapta nu constituie infracţiune.

Tribunalul Olt, prin decizia penală nr. 251 din 29 mai 1997, a admis recursul părţii vătămate şi a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală, este fondat.

Potrivit art. 213 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de abuz de încredere însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Aşadar, pentru săvârşirea acestei infracţiuni este necesar, în primul rând, să existe un raport juridic între subiecţi, în temeiul căruia făptuitorul dobândeşte detenţia bunului mobil şi, totodată, are îndatorirea să-l păstreze, să-l restituie la termenul şi în condiţiile stabilite, ori să-i dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.

Din probele dosarului rezultă că, în cauză, este vorba de un contract de împrumut, în baza căruia partea vătămată a dat o sumă de bani inculpaţilor.

Potrivit art. 157⁶ şi 157⁷ din Codul civil, împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte o oarecare câtime din lucruri, cu îndatorirea pentru dânsa de a-i restitui tot atâtea lucruri de aceeaşi specie şi calitate.

Totodată, cel împrumutat devine proprietarul lucrului împrumutat.

Deci, împrumutând bani, bunuri consumptibile, partea vătămată a transmis dreptul de proprietate asupra lor, iar refuzul restituirii, la scadenţă, poate genera numai un litigiu civil.

În consecinţă, decizia atacată a fost casată şi s-a menţinut sentinţa judecătoriei.

3286 din 28 septembrie 1999, în „Pro lege” nr. 1/2001, p.110

(ABUZ DE ÎNCREDERE. DELAPIDARE. GESTIONAR)

Prin sentinţa penală nr. 243 din 1 iulie 1998, rămasă definitivă prin neapelare, Judecătoria Adjud a condamnat pe inculpata O.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz de încredere prevăzută de art. 213 alin. (1) şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen..

Instanţa a reţinut că inculpata a lucrat la S.C. Delnius Prod Impex S.R.L. în baza unei înţelegeri verbale, având ca atribuţii întocmirea facturilor pentru mărfurile vândute şi încasarea sumelor de bani reprezentând preţul acestora. În perioada septembrie 1997 – februarie 1998 inculpata şi-a însuşit suma de 870.404 de lei, iar pentru acoperirea faptei a falsificat unele acte contabile.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că încadrarea juridică a faptei trebuia făcută în infracţiunea de delapidare, este fondat.

Potrivit art. 215¹ alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de delapidare însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Conform art. 147 alin. (1) din acelaşi cod, prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că prin funcţionar se înţelege persoana menţionată în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.

Aşadar, pentru ca o persoană să fie subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar ca autorul să fie salariat al unei persoane juridice cu contract de muncă, ci este suficient să exercite o însărcinare în serviciul acesteia, care poate fi sau nu retribuită.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpata a lucrat la partea civilă persoană juridică fără contract de muncă, având ca atribuţii de serviciu întocmirea facturilor pentru mărfurile solicitate de clienţi şi încasarea sumelor de bani reprezentând preţul acestora, având, deci, calitatea de gestionar al acestor bani.

În consecinţă, prin însuşirea din gestiune a sumei de 870.404 de lei, inculpata a săvârşit infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215¹ alin. (1) C. pen., iar nu infracţiunea de abuz de încredere.

3954 din 5 noiembrie 1999, în „Pro lege” nr. 1/2001, p. 112

Notă: – M. C. Gavrilescu, Abuz de încredere/furt, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 112

– C. Turianu, Discuţie cu privire la condiţiile în care poate fi reţinută infracţiunea de abuz de încredere. Diferenţiere faţă de infracţiunea de furt, „Dreptul” nr. 3/2002, p. 107;

– M. Bulea, Modalităţii de soluţionare a acţiunii civile în cazul abuzului de încredere săvârşit prin  dispunere pe nedrept, „Dreptul” nr. 9/2002, p. 98

(ABUZ DE ÎNCREDERE. DISPUNEREA FĂRĂ DREPT DE BUNUL DEŢINUT)

Fapta de a efectua, timp de trei luni, convorbiri pentru suma de peste 33 de milioane de lei de la postul telefonic dobândit o dată cu cumpărarea apartamentului dar rămas pe numele vânzătorului, fără a se face de către părţi demersurile necesare pentru transferul postului pe numele cumpărătorului apartamentului, nu constituie infracţiunea de abuz de încredere şi deschide persoanei păgubite numai calea unei acţiuni în daune la instanţa civilă, deoarece existând în contract clauză de transfer a postului, deţinătorul nu a dispus de el fără drept.

Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1268 din 27 octombrie 1999, a dispus achitarea inculpatului B.P. pentru infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. şi a respins acţiunea civilă.

Instanţa a reţinut că, la 8 aprilie 1997, părţile vătămate au vândut inculpatului apartamentul lor, înscriind în contract clauza de transfer al postului telefonic existent în apartament.

Inculpatul nu a făcut demersurile necesare pentru transferul postului telefonic pe numele său şi a efectuat, în contul părţilor vătămate, rămase titulare ale postului, convorbiri de la acest telefon, în perioada 15 aprilie – 7 iulie 1997, în valoare de 33.625.000 de lei.

Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, prin decizia nr. 152/R din 14 februarie 2000, a admis recursurile declarate de părţile vătămate şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, cu motivarea că inculpatul, profitând de buna credinţă a părţilor vătămate, a amânat întocmirea formalităţilor de preluare a postului telefonic, a dispus de acesta pe nedrept şi a efectuat convorbirile telefonice menţionate.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală, este fondat.

Potrivit art. 213 C. pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar, în primul rând, să existe un raport juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi, totodată, are îndatorirea să-l păstreze, să-l restituie la termenul şi în condiţiile stabilite ori să-i dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.

Devenit detentor al bunului, făptuitorul interverteşte în mod abuziv detenţia într-o stăpânire deplină, comportându-se ca şi cum ar fi proprietarul acelui bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredinţat.

A dispune de un bun, în sensul dispoziţiilor art. 213 C. pen., înseamnă a face acte la care numai proprietarul bunului este îndreptăţit, ca, de pildă, să-l înstrăineze, să-l consume, să-l prelucreze, acte pe care detentorul să le facă pe nedrept, adică raportul juridic în temeiul căruia acesta deţine bunul să nu-l fi îndreptăţit să le efectueze.

În speţă, fapta inculpatului nu se încadrează în prevederile art. 213 C. pen. întrucât, cumpărând apartamentul el a dobândit, conform înţelegerii cu vânzătorii, dreptul utilizării postului telefonic până la definitivarea formalităţilor privitoare la titularul acestuia. Faptul că părţile vătămate nu au efectuat formalităţile legale de cedare a postului telefonic, are implicaţii numai cu privire la raporturile acestora cu ROMTELECOM, precum şi la cele cu inculpatul, însă litigiul survenit în aceste condiţii nu-şi poate afla rezolvarea decât la instanţa civilă.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. şi, conform prevederilor art. 346 alin.  ultim din acelaşi cod, acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată.

20 din 8 ianuarie 2002

Notă: – C. Turianu, Abuz de încredere/furt, „Dreptul” nr. 3/2002, p. 107

(ÎNŞELĂCIUNE LA MĂSURĂTOARE. ABUZ DE ÎNCREDERE. DIFERENŢIERE. RECURS. CAZUL DE CASARE PREVĂZUT DE ART. 385⁹ PCT. 17 COD PROCEDURĂ PENALĂ. PRINCIPIUL NON REFORMATIO IN PEIUS)

1.- Înşelăciunea la măsurătoare nu poate fi caracterizată ca însuşirea unui bun mobil al altuia, obţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui, astfel cum este definită de art. 213 Cod penal infracţiunea de abuz de încredere.

2.- Deşi fapta inculpatului pare să întrunească şi elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor – instanţa fiind sesizată in rem – el nu mai poate fi judecat şi pentru această faptă (prin casare cu trimitere la prima instanţă), deoarece ar însemna o agravare a situaţiei în propria cale de atac.

În fapt, inculpatul U.D.V. a declarat recurs împotriva sentinţei prin care a fost condamnat pentru art. 296 Cod penal şi art. 293 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, la o pedeapsă rezultantă de 6 luni închisoare, revocându-se şi beneficiul suspendării condiţionate a unei pedepse anterioare de 2 ani închisoare, şi împotriva deciziei prin care apelul i-a fost respins.

Acesta, în motivele de recurs, invocă cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 Cod procedură penală, în sensul că instanţele trebuiau să schimbe încadrarea juridică din înşelăciune la măsurătoare, prevăzută de art. 296 Cod penal, în abuz de încredere, prevăzut de art. 213 Cod penal.

De asemenea, a mai invocat eroarea gravă de fapt – cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 Cod procedură penală – fără a face nici o precizare în ce constă această eroare.

Curtea a respins recursul inculpatului ca nefondat.

Se arată în motivare că nu se vede cum acţiunea de înşelăciune la măsurătoare – cântar – comisă de inculpat poate fi caracterizată ca însuşirea unui bun mobil al altuia, obţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui, astfel cum este definită de art. 213 Cod penal.

În schimb, s-ar putea discuta dacă fapta inculpatului nu constituie şi un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 Cod penal, instanţa fiind sesizată in rem şi cu această infracţiune, aflată în concurs real cu cea de înşelăciune la măsurătoare.

Aceasta ar însemna însă o agravare a situaţiei inculpatului în propria cale de atac şi ar constitui o încălcare a dispoziţiilor imperative ale art. 385⁸ Cod procedură penală.

Cu privire la critica vizând eroarea gravă de fapt, aceasta este, de asemenea, nefondată.

Apărarea a invocat-o doar, fără însă a o demonstra.

Astfel, nu a fost identificată de către apărare nici o contradicţie evidentă, necontroversată şi esenţială între ceea ce spune dosarul, prin actele sale, şi ceea ce spune instanţa, prin hotărârea ei, cu privire la o stare de fapt, un act, o declaraţie etc., fără vreo imixtiune în domeniul aprecierilor sau raţionamentelor legate de procese logice sau psihologice, cum este definită eroarea gravă de fapt.

Simpla susţinere a inculpatului, din ultimul cuvânt, că nu este vinovat, nu duce automat la concluzia că în cauză s-ar fi comis o eroare grosieră de fapt.

Existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, ca element constitutiv al infracţiunii, ar putea fi analizată sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 12 Cod procedură penală, dar această critică este nefondată.

Din probele administrate rezultă cu certitudine vinovăţia inculpatului, intenţia acestuia de a înşela cumpărătorii.

Astfel, în declaraţia de la fila 9 (dosar urmărire) arată, printre altele, că „asupra mea, cu ocazia percheziţiei corporale s-a găsit o greutate de 200 grame, pe care am folosit-o pentru a înşela pe cetăţeanul A.V.”.

Această susţinere se coroborează cu procesul-verbal de percheziţie corporală care consemnează că „asupra numitului s-a găsit una greutate de 200 grame în partea dreaptă de jos, a pulovărului …”.

Susţinerile ulterioare ale inculpatului, că greutatea ar fi fost pusă pe cântar de un alt coleg, fără a-l identifica, apoi că ar fi vorba de un copil, de asemenea, neidentificat, sunt apărări pro causa, care în mod legal şi temeinic au fost înlăturate de instanţa fondului.

Curtea de Apel Bucureşti, s. II penală, decizia penală nr. 1297 din 1 iunie 1999, publicată în Culegere de practică judiciară, 1999

---