APĂRARE

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

(DREPTUL DE APĂRARE)

Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales, precum şi dispoziţiile art. 171 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit cărora: „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”.

S-a susţinut de către autorii excepţiei că aceste texte încalcă principiul constituţional al garantării dreptului la apărare, consfinţit de legea fundamentală prin art. 24 alin. (2), conform căruia „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, precum şi prevederile art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 şi ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

Pct. 3 al art. 14 din pactul menţionat are următoarea redactare: „Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:

a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduc;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;

c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;

d) să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;

e) să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor acuzării;

f) să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată;

g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei înseşi sau să se recunoască vinovată”.

Examinând conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile constituţionale invocate, precum şi cu cele ale art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional menţionat, Curtea constată că nu poate fi vorba de o contrarietate a acestora, ci, dimpotrivă, de o concretizare a garantării constituţionale a dreptului la apărare în cadrul procesului penal. Astfel, textele criticate prevăd şi garantează dreptul la apărare al învinuitului sau al inculpatului în tot cursul procesului penal, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-l încunoştinţa pe acesta despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul de a fi asistată de apărător în tot cursul procesului. În plus, organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei judiciare a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.

Prin alin. (1) al art. 171 C. pr. pen., text legal de asemenea criticat, este prevăzut din nou dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale sau al judecăţii, precum şi obligaţia organelor judiciare de a-i aduce la cunoştinţă acest drept.

De asemenea, textele legale criticate sunt în concordanţă şi cu prevederile pct. 3 al art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cărora orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul la garanţiile procesuale enumerate şi menţionate, printre care: acela de a fi informată despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce, de a avea asistenţa unui apărător ales de ea, dacă nu are apărător să fie informată despre dreptul de a-l avea sau de a i se atribui un apărător din oficiu ori de câte ori interesul justiţiei o cere sau dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.

Prin urmare, este evident că prin dispoziţiile legale criticate nu se aduce nici o atingere dreptului la apărare garantat de Constituţia României prin prevederile art. 24 alin. (2), interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, conform art. 20 alin. (1) din legea fundamentală, ci, dimpotrivă, prin aceste dispoziţii se înscrie în Codul de procedură penală dreptul la apărare şi obligaţia organelor judiciare de a-l respecta şi de a asigura exercitarea efectivă a acestui drept.

Curtea consideră că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau de inculpat, astfel cum se susţine de către autorii excepţiei, care confundă începerea procesului penal cu efectuarea unor acte premergătoare acestuia. Momentul în care începe urmărirea penală constituie începutul procesului penal, cu excepţia proceselor penale în care plângerea penală declanşează procesul penal şi în care nu există faza urmăririi penale. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal.

Potrivit prevederilor constituţionale interpretate şi aplicate în concordanţă cu Pactul internaţional invocat, dreptul la apărare nu poate fi garantat, în afara unei acuzaţii, a unei învinuiri şi, respectiv, a unui proces început şi aflat în curs de desfăşurare. Chiar dacă, în conformitate cu prevederile art. 224 C. pr. pen., procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă.

Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) C. pr. pen., şi anume prin decizia nr. 17 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999, dar cu privire la un alt aspect, şi anume cel al asistenţei juridice obligatorii în tot cursul procesului penal, deci şi în faza urmăririi penale. Curtea a constatat, în acea cauză, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, reţinând în considerente că nu există nici o discriminare şi nici o contradicţie între dispoziţiile art. 171 alin. (1) C. pr. pen. şi prevederile art. 24 alin. (2) din Constituţie, textul reglementând în detaliu însuşi principiul constituţional al dreptului la apărare. Aceste considerente îşi menţin actualitatea.

Curtea Constituţională,dec. nr. 141 din 5 octombrie 1999, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999

(ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE)

Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză.

În cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.

Curtea constată că prevederile art. 171 alin. (3) C. pr. pen., asupra cărora se limitează controlul de constituţionalitate, nu contravin dreptului la apărare reglementat prin art. 24 din Constituţie, conform căruia: „(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

Din aceste prevederi constituţionale rezultă că legea fundamentală reglementează, în mod general, dreptul la apărare al oricărei persoane, precum şi dreptul părţilor de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului. Această dispoziţie constituţională este reluată în alin. (1) al art. 171 C. pr. pen., potrivit căruia „Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”. Prin acest text este garantat dreptul la apărare al inculpatului sau al învinuitului în procesul penal, prevăzându-se obligaţia organelor judiciare de a aduce existenţa acestui drept la cunoştinţa celui în cauză. Totodată dreptul la apărare este garantat şi prin obligaţia pe care o au organele judiciare de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege, precum şi prin dreptul de a administra probele necesare în apărare. Componentele dreptului la apărare, în cadrul procesului penal, sunt prevăzute în numeroase alte dispoziţii ale legii procesuale penale, printre care cele cuprinse în art. 6, 7, 8 şi 171 C. pr. pen..

În aceste condiţii, în alin. (2) şi (3) ale art. 171 C. pr. pen. sunt prevăzute anumite cazuri în care asistenţa juridică este obligatorie, considerându-se că apărarea este o instituţie de interes social care funcţionează atât în interesul învinuitului sau al inculpatului, cât şi în interesul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal. Curtea constată că nu constituie o încălcare a prevederilor art. 24 din Constituţie faptul că la alin. (3) al art. 171 C. pr. pen. se prevăd unele cazuri de asistenţă juridică obligatorie pentru faza de judecată, diferite de cele prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol pentru faza de urmărire penală, deoarece dispoziţiile constituţionale nu prevăd obligativitatea asistenţei juridice în tot timpul procesului penal, ci doar dreptul părţilor de a fi asistate, drept pe care ele îl pot sau nu îl pot exercita. Textul de lege criticat prevede deci unele excepţii de la regula generală a caracterului facultativ al asistenţei juridice. Stabilirea, extinderea sau restrângerea acestor excepţii este de competenţa exclusivă a legiuitorului.

De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 171 alin. (3) C. pr. pen., cu raportare la prevederile constituţionale ale art. 24, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, şi anume prin decizia nr. 17 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999, şi prin Decizia nr. 121 din 23 septembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 5 noiembrie 1999, respingând excepţiile de neconstituţionalitate.

În considerentele acestor decizii Curtea a reţinut că dreptul la apărare, garantat prin dispoziţia constituţională, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de către legiuitor, conform prevederilor constituţionale cuprinse în art. 58 alin. (1), potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, şi în dispoziţiile art. 125 alin. (3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”.

Considerentele şi soluţia pronunţată în aceste decizii îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi care ar putea justifica reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Curtea Constituţională, dec. nr. 232 din 16 decembrie 1999, în M.Of. nr. 73 din 18 februarie 2000

(DESEMNAREA APĂRĂTORULUI DIN OFICIU. APĂRĂTOR ALES)

În cazurile când asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, instanţa, după ce a amânat o dată cauza la cererea acestuia de a angaja un apărător, va judeca procesul cu asistarea inculpatului de către apărător desemnat din oficiu, respingând cererea unui apărător, fără delegaţie depusă la dosar, de a se amâna din nou cauza pentru motivul că nu se poate prezenta la judecată.

1556 din 31 mai 1995 în „Pro lege” nr. 3/1996, 82

(APĂRARE. GARANTAREA DREPTULUI. RESTITUIREA CAUZEI PENTRU COMPLETAREA URMĂRIRII PENALE)

Neîndeplinirea obligaţiei (prev. art. 6 alin 5 C. pr. pen.) de a încunoştinţa pe învinuit, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, urmată de neasistarea sa în tot cursul urmăririi penale, constituie un motiv de restituire a dosarului pentru refacerea urmăririi penale, cf. art. 333 C. pr. pen.

2194 din 26 octombrie 1993 în „Pro lege” nr. 2/1995, 101; 1/1995, 97

Notă: – I. Doltu, Rolul procurorului – 3/1995, 39.

– Dorin Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115

Nerespectarea obligaţiei din art. 6 alin. (5) C. pr. pen. se sancţionează cu nulitatea relativă

C.A.B. s II pen., dec. nr. 97/1997, Culegere, p.44-45.

(APĂRARE. APĂRĂTOR ALES. ÎNLOCUIREA CU APĂRĂTOR DESEMNAT DIN OFICIU)

Când apărătorul ales nu se prezintă, fără justificare la mai multe termene de judecată, instanţa este îndreptăţită să desemneze în locul său un apărător din oficiu, deoarece, într-o atare situaţie, inculpatul a cărui asistenţă juridică este obligatorie este lipsit de asistenţă, fiind Aplicabile prevederile art. 171 alin. (4) C. pr. pen..

3064 din 15 decembrie 1995 în Bul. jud., p.233.

Notă: – I. Dumitru, „Dreptul” nr. 5/1995, p. 31; 6/1995, 55;

– Tamare Manea, „Dreptul” nr. 12/1995, 66;

– V. Paşca, Drept de apărare, „Dreptul” nr. 3/1995, p. 77;

– Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal, „Dreptul” nr. 5/1996, p. 77;

– Daniela Ciuca, B.Constantinescu, Apărătorul în procesul penal, „R.D.P.” nr. 4/1998

(APĂRARE. INCULPAŢI CU INTERESE PROCESUALE CONTRARE)

1893/1997 în Bul. jud., p.374

(APĂRARE. APĂRĂTOR DIN OFICIU. PREZENŢA LA JUDECATĂ A INCULPATULUI MINOR)

Judecarea inculpatului minor de către instanţa de recurs în absenţa acestuia, deşi s-a făcut dovada că nu s-a putut prezenta la judecată fiind bolnav, şi desemnarea unui apărător din oficiu, deşi inculpatul a cerut amânarea judecăţii în vederea angajării unui apărător în locul celui ales, decedat în cursul procesului, constituie încălcări ale prevederilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 171 alin. (2) şi (4) C. pr. pen.

Ca atare, decizia este casabilă în recurs în anulare în temeiul art. 410 partea II pct. 5 şi 6 C. pr. pen., recursul în anulare fiind declarat în favoarea inculpatului condamnat.

1813 din 30 iulie 1997, în „Pro lege” nr. 2/1998, 186

(APĂRARE. ASISTAREA DE CĂTRE APĂRĂTOR CU OCAZIA ASCULTĂRII INCULPATULUI IN CURSUL URMĂRIRII PENALE)

Semnătura unei persoane în calitate de apărător, pe declaraţia luată cu ocazia arestării, fără a avea delegaţie de apărător, iar asistarea ulterioară, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, de către o altă persoană, avocat desemnat din oficiu, cu delegaţie depusă la dosar, nu satisface cerinţele asigurării dreptului la apărare în tot cursul procesului penal, existând îndoială cu privire la apărarea efectivă şi reală la data ascultării inculpatului.

737 din 26 martie 1997, în „Pro lege” nr. 2/1998, 167

Cerere de repunere în termen. Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra cererii. Caz de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 10 C. pr. pen..

În cazul apelului declarat cu depăşirea termenului prevăzut de lege, dacă apelantul formulează cerere de repunere în termen, instanţa nu poate respinge apelul ca tardiv, înainte de a se pronunţa asupra cererii de repunere în termen.

Omisiunea de a se pronunţa expres asupra soluţionării cererii de repunere în termen nu poate fi suplinită în motivarea deciziei, fiind incident cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. pr. pen.

2864 din 10 decembrie 1997

Notă: – Daniela Ciucă, B.Constantinescu, Apărătorul în procesul penal, „R.D.P.” nr. 4/1998, 99.

– I. Amarie, Despre obligativitatea organului de urmărire penală de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat de un apărător în tot cursul procesului penal, „Dreptul” nr. 1/1999, 63

– Avocatul acţionează ca reprezentant convenţional (prin procură specială) sau ca substituit procesual (îndeplinind acte în nume propriu, dar în interesul altuia).

– T. Pungă, În legătură cu interpretarea judicioasă a art. 156 din C. pr. civ., „Dreptul” nr. 4/1999, p. 79

– Livia Doina Stanciu, Respectarea dreptului la apărare, „R.D.P.” nr. 4/1999, p. 68

– Alexandru Paicu, Despre dreptul apărătorului de a declara apel şi recurs pentru părţile din procesul penal, „Dreptul” nr. 9/2000, 99

– I. Lascu, Laura Codruţa Lascu, Dreptul la apărare – drept fundamental reglementat în legislaţia internaţională şi legea română, „Pro lege” nr. 3/2000, p. 5.

– Dorin Ciuncan I, V. Pătulea II, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, „Dreptul” nr. 6/2002, p. 115

(APĂRARE. APĂRĂTOR DIN OFICIU. CONTRARIETATE DE INTERESE ÎN CAZUL APĂRĂTORULUI UNIC DESEMNAT PENTRU MAI MULŢI INCULPAŢI)

În cazul în care dintre mai mulţi inculpaţi cercetaţi pentru coautorat la săvârşirea unei infracţiuni unul dintre ei susţin că toţi au participat la săvârşirea faptei, iar ceilalţi neagă învinuirea, desemnarea aceluiaşi apărător pentru toţi inculpaţii este nelegală, între aceştia existând contrarietate de interese, situaţie ce este echivalentă cu lipsa de apărare.

1555 din 11 aprilie 2000 în „Pro lege” nr. 4/2001, p.136