Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002

În cele ce urmează ne raportăm la  dispoziţiile art. 255 alin. 3 – Darea de mită din Codul penal, art. 223 – Denunţul şi art. 78 – Martorul, ambele din Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, precum şi ale art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aşa cum au fost modificate prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, care au următorul conţinut:

– Art. 255 alin. 3 din Codul penal: “Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.”;

– Art. 223 din Codul de procedură penală: “Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea.

Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

Dispoziţiile art. 222 alin. 9 se aplică în mod corespunzător.”;

– Art. 78 din Codul de procedură penală: “Persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.”;

– Art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: “Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal coroborat cu art. 223 din Codul de procedură penală şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, prin raportare la art. 78 din Codul de procedură penală .

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul intern şi dreptul internaţional, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil, deoarece importanţa mijlocului de probă a declaraţiilor martorilor este de necontestat, în condiţiile în care persoana ce întruneşte această calitate este, de principiu, neinteresată, imparţială, echidistantă, atrăgându-i-se atenţia asupra împrejurărilor esenţiale ale cauzei, pe care le prezintă sub prestare de jurământ. Or, raportat la acestea, declaraţia denunţătorului nu poate fi apreciată ca fiind dată de o persoană neinteresată, obiectivă şi imparţială,  atât timp cât denunţul formulat reprezintă o cauză de impunitate sau un mijloc de reducere a limitelor pedepselor, aşa cum se dispune în art. 255 alin. 3 din Codul penal şi art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Totodată, textele legale criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, aşa cum este consacrat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nesocotesc principiul egalităţii armelor prin aceea că părţile trebuie să fie tratate în mod egal pe toată durata desfăşurării procesului.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul, după ce, într-o primă argumentare, punând semnul egalităţii între calitatea de martor şi cea de denunţător, evidenţiază aspecte legate de ponderea unei astfel de declaraţii în condiţiile existenţei unei cauze de impunitate ori de reducere a pedepsei, în final, atribuind în procesul penal martorului şi denunţătorului calitatea de parte, extrage aspecte legate de existenţa unor presupuse inegalităţi ale armelor. Or, de vreme ce premisele de la care se porneşte sunt cel puţin discutabile, şi concluzia este lovită de aceleaşi neajunsuri.    Pe de altă parte, împrejurarea că art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 atribuie competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, atestă că legiuitorul a instituit o normă specială, care, din perspectiva acestor fapte, derogă de la dreptul comun, respectiv Codul penal. Modalitatea în care textele sunt interpretate şi aplicate în aceste cauze nu poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, neputând interveni în înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie “se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

De asemenea, prin Decizia nr. 35 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 5 februarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, statuând că, “în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare”.

Ţinând seama de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca inadmisibilă.

De altfel, aspectele reclamate de autor au fost dezlegate în mare parte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, care, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 7 aprilie 2008, a statuat că “dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 ( Curtea Constituţională DECIZIA nr. 1.548 din 25 noiembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 26 ianuarie 2011).

Nouă ni se pare că autorul sesizării critică tocmai conţinutul reglementării, și nu o omisiune de reglementare.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, numai infracţiunilor prevăzute de legea specială, precum şi la aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,  referitor la problema dacă bunurile ce au făcut obiectul infracţiunii se restituie persoanelor care le-au dat în cazul în care denunţă fapta anterior sesizării organului de urmărire penală, precum şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, atunci când mituitorul se denunţă, iar fapta este încadrată conform Legii nr. 78/2000.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute la art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, nefiind incidente şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 din Codul penal şi, respectiv, la art. 257 din acelaşi cod şi nici în cazul altor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.

Totodată, a solicitat să se mai decidă că operarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal este limitată la cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal.

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, de nepedepsire şi, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al celorlalte infracţiuni la care se referă Legea nr. 78/2000.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, “promisiunea, oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani”.

Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că “făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă”.

În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că “banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”, pentru ca în alin. (4) să se precizeze că “banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)”.

În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 256 alin. 2 şi ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare din legea specială.

Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000 cuprind reglementări cu caracter particular special în raport cu cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeaşi materie.

Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă.

În acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 6¹ alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenţa infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.

Ca urmare, prevederile art. 6¹ alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora “banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat”, nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii prevăzute la art. 6¹ alin. (1) din această lege.

De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 6¹ din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi, respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute în vedere de legiuitor.

Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie juridică, nu se poate pretinde nici identitate de tratament juridic.

Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, incidente pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la cazurile de dare de mită săvârşite de subiecţii calificaţi la care se referă Legea nr. 78/2000.

În această privinţă, trebuie avut în vedere că subiecţii infracţiunii de dare de mită specificaţi la art. 1, art. 7 alin. (2), art. 8¹, 8², 13 şi 18⁵ din Legea nr. 78/2000, calificaţi în raport cu reglementarea dată infracţiunii de dare de mită în Codul penal, atrag şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol social mai ridicat.

Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul infracţiunii de dare de mită săvârşite în condiţiile Legii nr. 78/2000, a cauzei de nepedepsire cuprinse în art. 255 alin. 3 din Codul penal.

Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepţia în materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi cod, iar reglementarea excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se reţină că atât timp cât, prin art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost preluate dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul penal, fără să se facă nicio distincţie în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au denunţat fapta, nu se poate considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită restituirea bunurilor mituitorului care a făcut denunţul.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 414² din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile şi dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.

În aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, dispoziţiile art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute de legea specială; dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 6¹ alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite DECIZIA Nr. LIX (59) din 24  septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   274 din 7 aprilie 2008).

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, într-o altă cauză, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părţilor la un proces echitabil şi ale art. 53 alin. (1) referitoare la cazurile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi și al unor libertăţi, precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, se arată că dispoziţiile legale criticate pun într-o poziţie de inegalitate persoana care, deşi în cursul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit aceleaşi infracţiuni ca şi acelea care intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nu beneficiază de cauza de reducere a pedepsei pentru motivul neraţional că datorită criteriilor nerezonabile prevăzute de lege – calitatea subiectului activ sau cuantumul mai redus al prejudiciului produs prin infracţiunea de corupţie – a fost cercetată de alt organ de urmărire penală.

Curtea de Apel Suceava – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece restrângerea dreptului de a beneficia de reducerea pedepselor în raport de competenţa organelor ce efectuează urmărirea penală contravine principiilor constituţionale care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, precum şi dispoziţiilor potrivit cărora exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai de lege şi numai în anumite cazuri.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece prin dispoziţiile legale criticate se instituie un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, şi anume de a denunţa şi a facilita identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit o infracţiune ce intră în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Astfel, fără o motivare obiectivă şi raţională, numai denunţătorii care au săvârşit la rândul lor o infracţiune care intră în competenţa direcţiei pot beneficia de cauza de reducere a pedepsei, în timp ce denunţătorii care au comis o infracţiune similară pentru care cercetarea penală nu este efectuată de organele din cadrul direcţiei nu pot beneficia de această reducere.

Pentru raţiuni similare, textul legal criticat contravine şi dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare.

Ţinând seama de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, urmează ca excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă ca inadmisibilă ( Curtea Constituţională DECIZIA Nr. 35 din 11 ianuarie 2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  88 din 5 februarie 2007).

Și în acest caz, părerea noastră este că instanța constituțională trebuia să se aplece , în primul rând, asupra aspectelor esențiale de neconstituționalitate.

Referitor la  individualizarea şi modalitatea de executare a pedepsei,    Înalta Curte respinge, ca nefondate, recursurile declarate de D.N.A. şi inculpata G.A. împotriva Deciziei penale nr. 355 din 3 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.

Recurenta inculpată a susţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 O.U.G. nr. 43/2002.

“Potrivit acestui text din actul normativ invocat, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin ordonanţa de urgenţă în competenţa D.N.A., iar în timpul urmăririi denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

În cauză nu s-a dovedit faptul că recurenta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, neimpunându-se aplicarea acestui text de lege” (subl.ns.).

În consecinţă, hotărârea nu este supusă nici unui caz de casare prevăzut de art. 385⁹ C. proc. pen. şi, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse recursurile ca nefondate ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Penală Dosar nr. 30151/3/2005 Decizia nr. 5455 din 22 septembrie 2006).

Convenţia penală privind corupţia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65/30 ian. 2002 ( Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptata la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, pentru ratificarea Protocolului adiţional la Convenţia penala a Consiliului Europei privind corupţia, adoptat la Strasbourg la 15 mai 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  612 din 7 iulie 2004), recunoscând importanţa de a consolida cooperarea cu celelalte state semnatare ale prezentei convenţii, convinse de necesitatea de a urma cu prioritate o politică penală comună care tinde să protejeze societatea împotriva corupţiei, inclusiv prin adoptarea unei legislaţii şi a măsurilor preventive adecvate, subliniind faptul că corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, preeminenţa dreptului şi drepturile omului, subminează principiile de bună administrare, echitate şi justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii, convinse că eficacitatea luptei împotriva corupţiei se realizează printr-o cooperare internaţională penală intensificată, rapidă şi adaptată, a statuat, printre altele, că fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecţie efectivă şi corespunzătoare:

a) persoanelor care furnizează informaţii referitoare la infracţiunile stabilite în baza art. 2-14 sau colaborează în alt mod cu autorităţile însărcinate cu investigaţii sau urmăriri; b) martorilor care fac o depoziţie privind astfel de infracţiuni.

Conform articolului 22, statele sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă și corespunzătoare colaboratorilor justiției și martorilor (art. 22, Protecţia colaboratorilor justiţiei şi a martorilor ).

În acest context trebuie amintit că în concluziile și recomandările celei de a 2 – a Conferințe europene a serviciilor specializate în lupta împotriva corupției (Tallin, octombrie 1997), participanții au recunoscut că, pentru a lupta în mod eficace împotriva corupției “trebuie să se prevadă un sistem corespunzător de protecție a martorilor și a persoanelor care cooperează cu justiția, nu numai adoptând norme juridice adecvate, ci și prin prevederea de resurse bugetare necesare în acest scop”. Mai mult, “trebuie să se prevadă acordarea de imunități sau reducerea pedepselor pentru persoanele cercetate pentru infracțiuni de corupție, dacă ele facilitează anchete, dezvăluie fapte sau împiedică comiterea infracțiunii” ( pct. 107, 108,  Raport explicativ la Convenția penală asupra corupției – STE nr. 173, subl.ns.)

Amintim – „colaborator al justiției”  este orice persoană care este ea însăși investigată sau care a fost condamnată pentru că a participat la infracțiunile de corupție.

Articolul  37 din  Conventiei Natiunilor Unite impotriva coruptiei, adoptata la New York la 31 octombrie 2003 (   Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004 pentru ratificarea publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  903 din 5 octombrie 2004 ) analizează cooperarea cu serviciile de investigaţii si de reprimare.

Fiecare stat parte ia masurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participa sau care au participat la săvârşirea unei infracţiuni stabilite conform prezentei convenţii sa furnizeze autoritarilor competente informaţii utile în scopurile anchetei și cercetării probelor, precum si o asistenta faptica si concreta care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracţiunii de produsul infracţiunii si la recuperarea acestui produs.

Fiecare stat parte are în vedere sa prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, micşorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanţial la ancheta sau la urmăririle referitoare la o infracţiune prevăzută de prezenta convenţie.

Fiecare stat parte are în vedere sa prevadă posibilitatea, conform principiilor fundamentale ale dreptului sau intern, acordării de imunitate de urmărire a unei persoane care cooperează în mod substanţial la ancheta sau la urmăriri referitoare la o infracţiune prevăzuta de prezenta convenţie   (Raport explicativ la Convenția penală asupra corupției – STE nr. 173- cu trimitere la a 2-a Conferință europeană a serviciilor specializate în lupta contra corupției , Tallin, Octombrie 1997)

La 24 iulie 2009 s-a publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009). Noul Cod penal urmăreşte , printre altele, asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte;  transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene; armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.

Sistemul românesc menține principiul  oficialităţii procesului penal, în detrimentul principiului oportunității.

Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;  împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului (art.75 NCP).

În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime (art..76).

Special, mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta (articolul.290 NCP).  La  cumpărarea de influenţă   făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta (art.292 ).

În concluzie, art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, potrivit căruia persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, nu are acoperire în nici un text principial românesc sau convențional.

Nu turnătoria oricăror altor infracțiuni de corupție poate atrage reducerea pedepsei. Convențiile vorbesc de reduceri de pedeapsă pentru acea infracțiune pentru care este cercetat, dar colaborarea privește această infracțiune, și nu oricare alta. NCP limitează, conform principiilor fundamentale ale dreptului nostru intern.