ARTICOLUL 10
Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;
b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a respectării destinaţiei subvenţiilor;
c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.
Lit. a) a fost modificată prin O.U.G. nr. 124/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în M. Of. nr. 842 din 19 septembrie 2005.
Lit. a) avea următorul cuprins:
„stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare”.
Lit. b) a fost modificată prin Legea nr. 69/2007, publicată în M. Of. nr. 215 din 29 martie 2007.
Anterior, lit. b) avea următorul cuprins:
„acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante”.
Lit. c) a fost, de asemenea, modificată prin Legea nr. 69/2007.
Anterior, lit. c) avea următorul cuprins:
„utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate”.
Art. 10 a fost modificat prin Legea nr. 187/2012.
Articolul avea următorul cuprins:
„Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:
a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;
b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor;
c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice”.
Corupţia politică prin abuzul de resurse publice. Credite şi subvenţii
Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite, ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit, reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau a acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului, care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.
Pentru existenţa infracţiunii descrise în art. 10 din Legea nr. 78/2000, este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie, şi anume cu intenţie directă, fiind necesară voinţa făptuitorului de a primi banii, bunurile sau celelalte foloase necuvenite şi ştiinţa că acestea nu îi sunt legalmente cuvenite, reprezentarea stării de pericol a acţiunii sale. Făptuitorul trebuie să fi urmărit obţinerea, pentru sine sau pentru altul, de bani, bunuri sau de alte foloase necuvenite. Dacă scopul este integral realizat, existând dovada hotărârii aproprierii avantajului patrimonial, şi au fost începute acte de executare, dar care au fost întrerupte, fapta nu este o tentativă, ci o infracţiune consumată, care se pedepseşte[1].
Potrivit art. 4 din Legea concurenţei[2], preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice prevăzute prin lege se stabilesc şi se ajustează cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, cu excepţia celor pentru care, prin legi speciale, sunt prevăzute alte competenţe
În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.
Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri. Intervenţia Guvernului se face cu avizul Consiliului Concurenţei.
Finanţările nerambursabile se acordă astăzi de către Administraţia Fondului Cultural Naţional[3] numai în condiţiile existenţei altor surse de finanţare proprii sau atrase ale solicitantului.
Ajutorul de stat se acordă sub formă de finanţare nerambursabilă, în tranşe, şi este actualizat folosindu-se o rată de actualizare calculată conform Comunicării Comisiei privind revizuirea metodei de stabilire a ratelor de referinţă şi de scont. Finanţarea proiectelor va fi diferenţiată pe tip de proiect şi categorii de beneficiari şi regiuni.(2) Intensitatea maximă a ajutorului de stat acordat pentru investiţii nu poate depăşi:- pentru întreprinderi mari:a) 15% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în municipiul Bucureşti, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov;b) 35% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în judeţul Ilfov, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov şi regiunea Vest;c) 50% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în regiunile de dezvoltare Nord-Est, Nord-Vest, Sud, Sud-Vest, Sud-Est şi Centru;- pentru întreprinderi mijlocii:a) 25% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în municipiul Bucureşti, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov;b) 45% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în judeţul Ilfov, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov şi regiunea Vest;c) 60% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în celelalte 7 regiuni de dezvoltare (Nord-Est, Nord-Vest, Sud, Sud-Vest, Sud-Est şi Centru);- pentru întreprinderi mici:a) 35% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în municipiul Bucureşti, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov;b) 55% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în judeţul Ilfov, din regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov şi regiunea Vest;c) 70% din totalul cheltuielilor eligibile, pentru proiectele care se realizează în celelalte 7 regiuni de dezvoltare (Nord-Est, Nord-Vest, Sud, Sud-Vest, Sud-Est şi Centru).(3) Intensitatea maximă a ajutorului de stat acordat pentru consultanţă, acordat numai pentru întreprinderi mici şi mijlocii, nu poate depăşi 50% din totalul cheltuielilor eligibile.(4) În regiunea de dezvoltare Bucureşti-Ilfov, ajutoarele pentru întreprinderi mari se acordă numai pentru o investiţie iniţială în favoarea unei noi activităţi economice[4].
Fapta oricărei persoane care exercită funcţia de administrator, reprezentant legal ori care exercită în orice alt mod funcţii de conducere într-o întreprindere de a concepe sau organiza, cu intenţie, vreuna dintre practicile interzise potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) şi care nu sunt exceptate potrivit prevederilor art. 5 alin. (2) constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani ori cu amendă şi interzicerea unor drepturi.
Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă organelor de urmărire penală participarea sa la comiterea infracţiunii , permiţând astfel identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi.
Persoana care a comis infracţiunea , iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit această infracţiune beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Prin subvenţii, în sensul dat în Legea nr. 78/2000, se înţelege cea mai largă formă de transferare de fonduri în cadrul structurii capitolului de cheltuieli curente al unui buget de stat, de la acesta către ordonatorii de credite, prin care este asigurată funcţionarea instituţiilor publice, desfăşurarea activităţii unor societăţi comerciale cu capital de stat, a unor servicii publice, în genere, pentru asigurarea unor programe domeniale, pentru satisfacerea unor necesităţi de natură economică, socială sau de mediu, pentru achitarea unor datorii restante sau curente, pentru executarea de lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale, finanţarea formaţiunilor politice[5], a acţiunilor cu caracter ştiinţific sau socio‑cultural, finanţarea unor programe şi proiecte interetnice, pentru acoperirea unor diferenţe de preţuri şi tarife reprezentând contribuţia proprie şi/sau cofinanţarea naţională, aferentă proiectelor finanţate din fonduri externe nerambursabile ale instituţiilor publice finanţate, proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile (FEN) postaderare, pentru transportul de călători cu metroul, pentru acoperirea necesarului de credite pentru plata titlurilor executorii aferente lucrărilor executate şi neplătite pe anul precedent.
Schimbul de terenuri. Abuz în serviciu contra intereselor publice
Prin Decizia nr. 124, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis, la 20 mai 2013, recursul D. N. A. împotriva sentinţei penale nr. 830 din 24 mai 2012 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în dosarul nr. 8300/1/2011) pe care o casează în parte şi condamnă pe omul de afaceri G.B. la 3 ani de închisoare cu executare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, prevăzută în art. 26 raportat la art. 248 coroborat cu art. 2481 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42, art. 74 alin. ultim, art. 76 alin. (2) şi art. 80 C. pen. anterior.
Judecătorii au hotărât, de asemenea, anularea suspendării executării pedepsei anterioare de 3 ani de închisoare, aplicate prin dec. pen. nr. 23 din 11 februarie 2003 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În final, pedepsele au fost contopite, astfel că G.B. va executa 3 ani de închisoare.
V.B. şi D.C. au fost condamnaţi la câte 2 ani de închisoare tot cu executare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis şi interzicerea unor drepturi pe o perioadă de 5 ani în cazul lui G.B., V.B. şi D.C.
Doi judecători au făcut opinie separată în sensul respingerii recursului D.N.A. şi menţinerii soluţiei de achitare (Dosar nr. 7613/1/2012).
Potrivit art. 2 din Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării[6], acesta are, printre altele, atribuţiile de a analiza şi de a aproba (…) rapoartele prezentate de conducători ai organelor administraţiei de stat cu atribuţii în domeniile apărării naţionale şi siguranţei statului şi a dispune aplicarea măsurilor ce se impun (lit. k).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin sentinţa penală nr. 830 din 24 mai 2012, dispusese în unanimitate, pentru inculpatul B.V., achitarea pentru infracţiunea de luare de mită în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. anterior.
De asemenea, în majoritate, instanţa a dispus achitarea inculpatului B.V. pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. anterior.
În cauză, un judecător a formulat opinie separată pentru inculpaţii C.D. şi B.V., motivând că temeiul achitării lor are în vedere art. 10 alin. (1) lit. e) C. pr. pen. anterior cu referire la art. 51 C. pen. anterior pentru infracţiunea prevăzută în art. 248‑2481 C. pen. anterior.
„Dispoziţiile art. 248 C.pen. nu au în vedere în mod expres atingerea adusă proprietăţii publice prin activitatea subiectului activ, ci tulburarea bunului mers al activităţii subiectului pasiv sau păgubirea patrimoniului acestuia”. Împrejurarea că una dintre urmările imediate prevăzute în art. 248 C. pen. anterior este o pagubă adusă patrimoniului unei instituţii dintre cele menţionate în art. 145 C. pen. anterior „nu trebuie privită prin raportare la noţiunea de proprietate publică, deoarece proprietatea nu se confundă cu patrimoniul. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C.pen. , este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune contra patrimoniului. Valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activităţii unităţilor indicate în art. 145 C.pen. ”.
În rechizitoriu se reţine existenţa unui prejudiciu (448.378 USD) prin diferenţele de valoare a terenurilor date la schimb.
Valoarea de circulaţie este valoarea de piaţă.
De exemplu, potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, este pedepsită cu închisoare, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.
Vânzarea de acţiuni emise de societăţile comerciale care fac obiectul prezentei legi se va realiza în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă. Acest principiu, înscris în art. 13 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[7], a fost dezvoltat prin Hotărârea nr. 626 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[8].
În norme (art. 45) se arată că acţiunile societăţilor comerciale se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, fără să existe un preţ minim de vânzare.
Aceasta înseamnă că determinarea caracterului ilicit al faptei se poate realiza numai în cazul în care au fost încălcate exigenţele organului colectiv, în genere, consiliului de administraţie. Astfel, în cazul în care, în urma negocierilor, preţul cel mai bun obţinut este sub preţul de ofertă al ADS, consiliul de administraţie poate decide asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare‑cumpărare de acţiuni la preţul oferit[9].
Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale, Hotărârea nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, publicată în M. Of. nr. 252 din 7 iunie 2000).
Valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare este mai degrabă o reprezentare a utilităţii sale recunoscute de piaţă decât a stării sale pur fizice. Utilitatea activelor pentru o anumită întreprindere sau persoană poate fi diferită de utilitatea recunoscută de piaţă sau de un anumit domeniu economic. De aceea, este necesar ca evaluarea de active în scopul elaborării situaţiilor financiare, care reflectă efectele modificării preţurilor, să facă distincţia între valorile recunoscute pe piaţă, care ar trebui reflectate în situaţiile financiare şi tipurile de valoare nebazate pe piaţă.
Conceptul de valoare de piaţă reflectă percepţiile şi acţiunile colective de pe piaţă şi este baza pentru evaluarea majorităţii resurselor în economiile de piaţă. Deşi definiţiile pot fi diferite ca precizie, conceptul de valoare de piaţă este, de obicei, înţeles şi aplicat.
Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într‑o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.
O distincţie importantă care trebuie făcută în activitatea de evaluare este diferenţa dintre valoare şi preţ. Diferenţa dintre preţ şi valoare este dată de motivaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, de raportul de forţe de pe piaţă, precum şi de unele criterii subiective.
Valoarea este un concept economic referitor la preţul cel mai probabil convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu, disponibil pentru cumpărare. Valoarea nu reprezintă un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru bunuri sau servicii, la o anumită dată, în conformitate cu o anumită definiţie a valorii. Conceptul economic de valoare reflectă optica investitorilor medii asupra beneficiilor generate de o anumită proprietate, la data evaluării[10].
Opinia evaluatorului este absolut subiectivă, fiind influenţată de cantitatea şi calitatea informaţiilor deţinute de acesta, ca şi de experienţa sa.
Valoarea dreptului de proprietate este extrinsecă bunurilor, apare în mintea investitorilor şi a altor participanţi la piaţă şi se formează ca o opinie raţională, argumentată şi susţinută în raportul evaluatorului profesionist.
Expresia valoare justă şi termenul valoare justă, aşa cum apare în mod uzual în standardele de contabilitate, sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna sunt exact echivalente.
Legislaţia românească suferă din lipsa unei rigori în definirea exactă a termenilor care includ referinţa „valoare” în domeniul evaluărilor. O explicaţie a conceptului, aplicabilă prin extensie şi domeniului privatizării, considerăm că se poate întemeia pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind despăgubirea pentru cauză de utilitate publică.
Astfel, în situaţia stabilirii contraprestaţiei datorate persoanelor expropriate, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa ţin seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ‑teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă daunele aduse proprietarului.
Textul de lege [art. 26 alin. (1)] menţionează expres că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
În stabilirea valorii reale, art. 26 face referire la preţul cu care se vând în mod curent imobile de acelaşi fel în zona de situare a acestuia.
Evaluările efectuate în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare folosesc cu precădere abordarea prin comparaţie, însă metodele recomandate de Standarde pot conduce la concluzii pertinente şi în situaţia unor bunuri pentru care nu există o piaţă activă capabilă să determine o previziune de preţ. Prin abordările prin costuri sau capitalizări de venituri, evaluările efectuate de experţii care folosesc standardele recomandate de ANEVAR conferă valorii recomandate o credibilitate sporită, fiecare dintre beneficiarii acestora fiind în măsură să aprecieze temeinicia raţionamentului de determinare a sumei estimate ca fiind cel mai probabil preţ.
Tipurile de valoare recunoscute la nivel internaţional au fost definite în cadrul Standardelor de Evaluare (IVS)[11]. Rolul declarat al Standardelor de Evaluare este, în principal, să instituie proceduri care să permită certificarea valorii în condiţii comparabile cu legislaţia internă şi internaţională, cu practica evaluării şi cu standardele contabile.
În conformitate cu standardul internaţional IVS 1, intrat în vigoare la data de 1 iulie 2000, definiţia valorii de piaţă este:
„Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un vânzător decis şi un cumpărător hotărât, într‑o tranzacţie cu un preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri”.
Ca regulă generală, valoarea de piaţă are niveluri diferite în funcţie de circumstanţele în care se face tranzacţia cu activul/proprietatea supus/supusă evaluării.
În IVS 2 – Baze de evaluare diferite de valoarea de piaţă – sunt prezentate, definite şi completate un număr de 10 tipuri de valoare diferite faţă de valoarea de piaţă (numite şi baze de evaluare):
‑ valoare de utilizare;
‑ valoare de investiţie sau subiectivă;
‑ valoarea de exploatare continuă;
‑ valoare de asigurare;
‑ valoare de impozitare sau de impunere;
‑ valoare de recuperare;
‑ valoare de lichidare sau vânzare forţată;
‑ valoare specială;
‑ valoare de garantare a creditului ipotecar;
‑ costul de înlocuire net.
Tipul de valoare estimat de un evaluator care realizează un raport de evaluare la cererea clientului său este legat strict de scopul evaluării.
În România, Standardele Internaţionale de Evaluare au fost puse la dispoziţia utilizatorilor de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR[12]), asociaţie profesională nonprofit care are, între obiectivele principale, difuzarea pe plan naţional a principiilor, metodelor şi tehnicilor de evaluare, cuprinse în standardele de evaluare.
În cadrul activităţii de privatizare, stabilirea preţului de ofertă se bazează pe raportul de evaluare:
Vânzarea se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, în baza unui raport de evaluare, fără a exista un preţ minim de vânzare. În situaţia în care o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar este cotată la bursa de valori sau pe o altă piaţă organizată, Fondul Proprietăţii de Stat nu va întocmi, de regulă, raport de evaluare. În acest caz, preţul de ofertă va fi cel înregistrat în ultima zi de tranzacţie la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, naţionale sau internaţionale, anterior zilei în care se face vânzarea.
Corectitudinea unui raport de evaluare se probează în piaţă, atunci când valoarea estimată este acceptată de părţi. În determinarea unei valori cât mai apropiată de realitate, evaluatorul profesionist are în vedere atât proprietăţile bunurilor tangibile şi activelor tangibile, capacitatea acestora de a genera profit, cât şi cunoaşterea tendinţelor pieţei, utilitatea bunurilor care determină intensitatea dorinţei de a vinde sau cumpăra.
Evaluările efectuate pe baza pieţei sunt realizate prin aplicarea abordărilor prin comparaţia vânzărilor, capitalizarea venitului şi prin cost. Informaţiile şi criteriile folosite, în fiecare dintre aceste abordări, trebuie să fie obţinute de pe piaţă.
Reţinem în mod esenţial faptul că acţiunile pot şi se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, chiar dacă acest preţ este inferior celui rezultat din raportul de evaluare fără ca prin aceasta să se realizeze o diminuare a valorii.
În rapoartele de evaluare utilizate drept bază pentru stabilirea preţului de ofertă este definită şi estimată valoarea de piaţă.
Responsabilitatea pentru modul de determinare a valorii de ofertă (preţul de pornire a licitaţiei sau preţul de pornire a negocierii) revine instituţiei publice implicate care are în atribuţii verificarea raportului de evaluare şi aprobarea acestuia.
Condiţiile care permit vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul societăţilor la care statul este acţionar chiar sub valoarea contabilă a acestora au în vedere principiile în baza cărora a fost creat cadrul juridic al procesului de privatizare:
a) asigurarea transparenţei tranzacţiilor;
b) stabilirea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;
c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători.
Încălcarea unuia dintre aceste principii conduce la obţinerea în piaţă a unui preţ diferit semnificativ de valoarea justă sau valoarea de piaţă estimată de evaluator.
De asemenea, în verificarea unui raport de evaluare, persoana chemată să analizeze concluziile evaluatorului independent se va asigura că estimarea valorii de piaţă s‑a făcut prin utilizarea metodelor şi tehnicilor adecvate.
Astfel, dacă, de pildă, la valoarea rezultată în urma aplicării abordărilor prin capitalizarea venitului şi prin cost evaluatorul aplică o corecţie nefundamentată credibil de 60‑70% în minus, considerând că acţiunile întreprinderii nu au cerere pe piaţă, deşi în cuprinsul raportului evaluatorul a definit valoarea de piaţă, constatăm diminuarea forţată a valorii titlurilor prin nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare şi a Principiilor de Evaluare General Acceptate (GAVP).
Preţul este o sumă concretă rezultată în urma unei tranzacţii, apare între vânzător şi cumpărător (preţul este solicitat de vânzător şi acceptat de cumpărător) şi este diferit de valoare, care este o mărime estimată cu o doză de subiectivism.
De asemenea, avem în vedere faptul că preţul este termenul utilizat pentru o sumă cerută, oferită sau plătită pentru un bun sau serviciu. Preţul de vânzare este un fapt istoric, indiferent dacă a fost făcut public sau dacă a fost confidenţial.
Datorită capacităţii financiare, motivaţiilor sau intereselor speciale ale unui vânzător sau cumpărător, preţul plătit pentru bunuri sau servicii poate avea sau nu legătură cu valoarea care ar putea fi atribuită de către alţii acelor bunuri sau servicii. Totuşi, preţul constituie, în general, o indicaţie asupra valorii relative date bunurilor sau serviciilor de către un anumit cumpărător şi/sau vânzător, în anumite situaţii particulare.
Concluzionând, reţinem că preţul se raportează la schimbul curent al bunului sau serviciului, iar valoarea reprezintă cel mai probabil preţ convenit între cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu, care este disponibil pentru cumpărare.
Este important de subliniat că estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri, la o anumită dată. În această definiţie apare implicit conceptul de „piaţă” în ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul preconceput al unui anumit participant.
O proprietate individuală poate avea o valoare adiţională sau specială, peste valoarea sa privită ca entitate separată, ca rezultat al asocierii sale fizice sau funcţionale cu o proprietate deţinută de alţii sau al atractivităţii pentru un cumpărător care are interese speciale. Mărimea unei astfel de valori adiţionale sau speciale este, în general, raportată în mod distinct de valoarea de piaţă.
Utilitatea este măsurată dintr‑o perspectivă pe termen lung, de obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau unui grup de proprietăţi. Totuşi, sunt momente când o anumită proprietate poate deveni temporar excedentară, scoasă în afara exploatării, adaptată pentru o utilizare sau o funcţionare alternativă, sau uneori pur şi simplu pusă în conservare pentru a anumită perioadă de timp. În alte cazuri, circumstanţele externe ale pieţei, economice sau politice, pot dicta limitarea producţiei pentru o perioadă nedefinită de timp. Evaluările, în astfel de situaţii, necesită competenţă şi o experienţă deosebită şi raportările se vor efectua în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Este deosebit de important ca evaluatorul să prezinte explicit definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare la evaluare.
În mod similar, este posibil ca proprietăţile să nu aibă un grad de utilitate perceptibil la data evaluării, datorită factorilor externi sau economici, cum ar fi proprietăţi situate în regiuni îndepărtate, în ţări cu o economie în tranziţie, în ţări care nu au o economie de piaţă sau în ţări în care au loc schimbări în sistemul economic.
Conform art. 2 din H.G. nr. 746/1991[13], valoarea de patrimoniu a terenurilor societăţilor comerciale agricole cu capital de stat nu se poate folosi în tranzacţiile privind vânzarea şi cumpărarea terenurilor. Valorile astfel calculate nu erau valori de circulaţie, ci valori tehnice ale terenurilor respective.
Dispoziţiile H.G. nr. 834/1991[14] au fost folosite pentru stabilirea valorii unor terenuri cuprinse în H.G. nr. 1333/2001, cum este cea referitoare la trecerea unui teren de 15.000 mp din domeniul public al statului şi din administrarea Universităţii Transilvania Braşov în domeniul privat al statului şi în patrimoniul Companiei Naţionale ROMARM[15].
În general, evaluările de piaţă se bazează pe informaţiile referitoare la proprietăţi comparabile. Procesul de evaluare cere ca evaluatorul să efectueze o cercetare adecvată şi relevantă, să efectueze analize competente şi să tragă concluzii informate şi bine susţinute. În acest proces, evaluatorii nu pot accepta orice informaţii, ci trebuie să ia în considerare toate evidenţele pertinente asupra pieţei, tendinţele, tranzacţiile comparabile şi alte informaţii.
Valoarea specială ar fi fost determinată, de exemplu, de poziţionarea loturilor lângă alte două cazărmi, schimbul reprezentând baza de pornire pentru a se ajunge la circa 100 ha necesare obiectivului de la Ş. şi, respectiv, dispoziţia terenurilor, pe culoarul de zbor al avioanelor de pe aeroportul Băneasa, existenţa unor şosele practicabile, sursele de energie electrică şi gaze, existenţa unor construcţii, inclusiv cele subterane, dar şi aspectul vegetaţiei, care oferea posibilităţi naturale de mascare etc.
Activităţile civile nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăţilor este declarată potrivit legii ca interesând un interes public, întrucât, prin definiţie, societăţile nu sunt persoane juridice de interes public. Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfăşura activităţi de interes public.
Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C. pen. anterior se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.
Considerăm referirea la instituţii ca fiind inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome ori de societăţi comerciale. De altfel, nu pot exista alte persoane juridice decât de interes public, care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.
În dreptul interbelic, legea incrimina şi pedepsea sub denumirea generală de abuz de putere orice activitate ilegală a funcţionarului public, care ar consta fie din uzurparea unei atribuţii, fie dintr‑un abuz al puterii sale legale, fie dintr‑un exces de competenţă ori abătându‑se în orice mod de la îndatoririle inerente funcţiei sale printr‑o activitate pe care legea nu o considera infracţiune şi care ar fi fost săvârşită în scopul de a procura cuiva pe nedrept un folos sau a‑i cauza o pagubă. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi când asemenea activităţi ar fi fost îndeplinite în scopul de a constrânge pe nedrept o persoană să facă sau să nu facă sau să sufere ceva. În toate aceste cazuri, subiectul activ al infracţiunii nu putea fi decât funcţionarul public, de orice categorie, administrativ sau judecătoresc.
Prin Decizia nr. 832 din 2 octombrie 2007, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. anterior, este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune contra patrimoniului. Valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activităţii unităţilor indicate în art. 145 C. pen. anterior.
Totodată, Curtea a mai statuat că această infracţiune reprezintă cea mai gravă formă a abuzului în serviciu, deoarece este fapta unui funcţionar public şi lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activităţii acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. Tulburarea însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei autorităţi publice, instituţii publice ori al altei persoane juridice de interes public sau producerea unei pagube patrimoniului acesteia are, de regulă, consecinţe sociale negative mai mari, fapt care justifică un regim sancţionator mai sever. Sancţionarea mai severă a abuzului în serviciu contra intereselor publice reprezintă o opţiune de politică penală, de competenţa exclusivă a legiuitorului[16].
În cadrul larg al gestiunii de afaceri se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil, această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii. Raporturile dintre proprietar (patron, acţionari) – indiferent de natura proprietăţii (publică sau privată, concesionată sau închiriată) – şi salariat (şi, de fapt, în relaţii de mandat sau cel puţin de gestiune de afaceri) sunt raporturi de drept civil (respectiv de dreptul muncii).
Problema răspunderii este una de responsabilitate civilă contractuală sau delictuală, nu de drept penal (în măsura în care prin legi speciale ale acestor domenii de activitate nu există incriminări specifice sau în măsura în care nu priveşte o infracţiune privind proprietatea publică, subminarea economiei naţionale etc.). Dar, în principiu, nu se poate admite ideea că funcţionarii (alţii decât funcţionarii publici) ar fi excluşi ca subiecţi ai infracţiunilor de serviciu, infracţiuni (subsidiare) care privesc activităţi de interes public.
În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică, altele decât societăţile în relaţii civile sau comerciale.
Din perspectivă istorică, observăm că titlul Secţiunii a V‑a, „Abuzul de putere”, a Codului penal antebelic a fost înlocuit cu „Abuzul în serviciu”, pentru a se pune de acord titlul Secţiunii cu denumirea infracţiunii.
În 1950, textul privind pe funcţionarul public a fost modificat prin eliminarea termenului „public”. În acest fel, ceea ce caracteriza în principal subgrupa infracţiunilor de serviciu, inclusiv în Codul din 1968, era bunul mers al activităţilor organizaţiilor de stat şi ale celor obşteşti (şi, implicit, apărarea intereselor legale ale particularilor, ca valoare socială apărată).
Ne amintim că din punct de vedere penal prin termenul „obştesc” se înţelegea tot ce interesa organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşurau o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionau potrivit legii.
Doctrina şi jurisprudenţa au extins – pe aceeaşi linie de gândire – înţelesul noţiunii nu numai la avutul patrimonial al organizaţiilor socialiste, ci la tot ceea ce interesa obştea (organizaţii sindicale, politice, de tineret, sportive, ştiinţifice, de masă, bisericile, comitetele de părinţi, asociaţiile locatarilor etc.).
Astăzi, prin termenul „public” se înţelege tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt desemnate, nominalizate, arătate ca fiind de interes public.
Aceasta înseamnă că activităţile civile nu reprezintă o activitate de interes public decât în măsura în care activitatea societăţilor este declarată potrivit legii ca având un interes public, întrucât, prin definiţie, societăţile nu sunt persoane juridice de interes public.
Aceasta nu înseamnă absolut deloc că o persoană juridică de drept privat nu poate desfăşura activităţi de interes public.
Un prim argument este acela că, deşi Titlul IV limitează ocrotirea juridică la activităţi de interes public, textele incriminărilor menţin extinderea justificată, credem noi, la orice funcţionar, chiar al unei persoane juridice de drept privat.
Prin funcţionar, în sensul Codului nostru penal, se înţelege persoana funcţionarului public, dar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul oricărei persoane juridice (de drept public sau de drept privat)[17].
Astfel, noţiunea de funcţionar în sens penal o conţine pe aceea de funcţionar public. După cum arătam, funcţionarul public nu este limitat numai la un salariat. Sensul noţiunii de funcţionar public este definit prin extensie şi către orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de forma de învestire, o însărcinare de orice natură, evident, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. anterior.
În cadrul larg al gestiunii de afaceri se creează obligaţii pentru ambele părţi implicate în operaţie. Garantul trebuie să depună grija deosebită „ca un bun tată de familie” şi să dea socoteală de gestiunea sa. În dreptul civil această problemă este analizată ca o faptă juridică voluntară. Delimitarea de delictul civil se face, în principiu, în funcţie de elementul subiectiv al acţiunii.
În schimb, funcţionarul, altul decât funcţionarul public, trebuie să fie întotdeauna un salariat, adică o persoană aflată într‑un raport juridic de muncă, pe baza unui contract de muncă. Este posibil ca nu aceasta să fi fost intenţia legiuitorului (de a schimba sensul larg al termenului).
Persoana despre care este vorba în alin. (1), la care face trimitere alin. (2) al
art. 147 C. pen. anterior, este persoana cu toate caracteristicile, atributele şi delimitările indicate în text.
Credem că prin interes public[18], în sensul art. 145 C. pen. anterior, se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.
Considerăm referirea la instituţii ca fiind inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale.
Dar este posibil ca un funcţionar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcţiei: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.
Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuie prezentate) unei autorităţi publice pot fi obiect al traficului funcţiei (de exemplu, prin falsificări).
De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcţionarul privat pot privi administraţii publice, cum ar fi cele în domeniul protecţiei sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocaţii, de şomaj etc.).
Acesta este sensul larg al interesului public de care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.
Proprietatea statului, fie că este publică, fie că este privată, este în întregime de interes public pentru motivul de nimeni contestat că statul însuşi cu toate atributele sale – teritoriu, populaţie, bunuri – este o entitate de drept public şi reprezintă, din ordinul legii, interes public. Dar atunci când intră în relaţii comerciale (în circuitul civil), adică de drept privat, statul apare pe picior de egalitate cu orice altă persoană.
Prin recunoaşterea caracterului de bunuri de interes public al obiectelor aflate în proprietatea privată a statului nu se produce o discriminare între formele de proprietate, prin ocrotirea preferenţială a proprietăţii private a statului, ci o ocrotire specială – în condiţiile stabilite de lege – a interesului public.
A admite teza contrară nu înseamnă a lăsa nepedepsite cazurile asemănătoare celor de faţă, nu înseamnă a lăsa fără protecţie juridică eficientă indiscutabilul interes public. Ceea ce se cere magistratului este de a proba vinovăţia făptuitorului. În cazul abuzului în serviciu, se cere a fi îndeplinită trăsătura esenţială a infracţiunii, şi anume existenţa unei pagube (sau a unei perturbări însemnate).
Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.
Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Administrarea domeniului de interes public naţional se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local se face de către primării sau, după caz, de către prefecturi.
Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilităţi publice, statuează art. 4 al Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată[19].
Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.
Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.
Terenurile pe care sunt amplasate reţele stradale şi parcuri publice, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii nu pot fi dezafectate din domeniul public decât în cazuri de excepţie pentru lucrări de interes naţional (art. 5).
Domeniul privat al statului şi, respectiv, al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege, precum şi din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public. El este supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 6).
Fondul funciar şi, în mod corespunzător, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale trebuie înregistrate în documentele de evidenţă funciară şi de publicitate imobiliară prevăzute de lege.
Dacă există o ilegalitate, ea aparţine tuturor persoanelor implicate în luarea unei decizii administrative privind proprietatea – în cazul în care considerăm hotărârea ca fiind ilegală. Nu există nicio explicaţie pentru trimiterea în judecată numai a unor anumite persoane. Teoretic, toţi care au propus, avizat sau hotărât sunt infractori, relativ la infracţiunea de abuz.
Stabilirea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor conferite acestuia de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, a unor reguli procedurale privind competenţa curţilor de apel şi a sentinţelor ce pot fi atacate cu apel nu este de natură să aducă atingere principiului constituţional ce consacră unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similar[20].
Soluţia a fost întrezărită în doctrină şi amintită în presă.
În privinţa problemelor din sistemul judiciar român, cea mai importată este cea legată de independenţa şi imparţialitatea Justiţiei. Pentru că nu trebuie omis faptul că judecătorii judecă în baza rechizitoriilor emise de procurori, ceea ce înseamnă că este important a fi garantată independenţa şi imparţialitatea magistraţilor[21].
Deocamdată, din păcate, ne aflam de multe ori în situaţia de a poziţiona anumiţi magistraţi anchetatori în sfera politicului, altfel o serie de dosare prin care au sesizat instanţele nu ar mai primi achitare pe linie. Asta dovedeşte ori neprofesionalism ori ele sunt construite pe baza unor interese politice sau de altă natură, care nu au legătura cu interesul justiţiei şi care nu servesc justiţia. În ultimul timp, dosarele se bazează doar pe simple prezumţii sau suspiciuni, iar procurorii se folosesc excesiv de informaţii culese de servicii specializate, pe care le ridică la rangul de probe, ceea ce este inacceptabil.
Aplicarea noului Cod de procedură penală, cu amendările aduse de Curtea Constituțională, parţial, ar rezolva problema prin relocarea rolului recursului din sistemul căilor de atac. Acesta poate fi un lucru foarte bun numai dacă instrumentul acesta se va corobora cu maniera profesională şi responsabilă a instanţelor judecătoreşti care vor trebui să se concentreze deopotrivă pe calitatea actului de justiţie, dar şi pe celeritate, ambele fiind condiţii indispensabile obţinerii unui proces echitabil, însă cu precizarea că celeritatea nu trebuie niciodată să primeze în defavoarea calităţii actului de justiţie.
„Un stat condus de procurori. Ministrul Justiţiei, premierul, preşedinta C. S. M. sunt toţi foşti procurori”. Totul e să nu existe rea‑credinţă sau interese interpuse, care să imixţioneze cele trei puteri în stat. „Nu este normal ca o condamnare să se sprijine pe aceleaşi probe care au stat la baza unei soluţii de achitare. Într‑o asemenea situaţie, dacă o instanţă de recurs ar aprecia în urma analizei probelor administrate de instanţele anterioare că ele nu pot justifica o achitare, soluţia nu ar putea fi decât una de casare cu trimitere spre rejudecare la instanţele de fond, pentru a da posibilitatea unei reaprecieri şi eventual a completării probelor atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, în vederea stabilirii adevărului şi a pronunţării unei soluţii legale şi temeinice”[22].
Problema este mai veche, s-a mai discutat, dar rămâne de stringentă actualitate. Este interzisă oare politica funcționarilor de stat și magistraților? Nu numai “că nu este interzisă, dar cei mai mulți fac politică”. Nici un guvern n-a vrut vreodată, nici n-a putut să aibă bizarul ideal de a înlătura membrii partidelor politice din ministere și de a recruta funcționarii numai dintre cetățenii cu “activitate apolitică”.Asta ar însemna a cere funcționarului să fie indiferent față de binele public[23]
Magistraţii se supun numai legii, dispunând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri, şi niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico‑juridice pe care s‑a bazat în adoptarea unei soluţii[24].
Nu trebuie neglijat niciun aspect esenţial, respectiv dovada existenţei reale, actuale a prejudiciului[25]. Dacă ministerul are de plătit pentru restituirea proprietăţii terenurilor în cauză, către proprietarii rechiziţionaţi, abia atunci vorbim de existenţa unui prejudiciu.
Complicitatea, în sensul dispoziţiilor art. 26 C.pen. , implică existenţa unor acte de executare a unei infracţiuni săvârşită de către o altă persoană, la care se aduce o contribuţie prin acte exterioare acţiunii incriminate[26].
Va fi greu pentru instanţa finală să răspundă la toate îndoielile formulate.
Fapta funcţionarului, care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi, prin aceasta, cauzează o vătămare INTERESELOR PRIVATE ale unei persoane (fizice sau juridice de drept privat – inclusiv statului, atunci când acesta intră în relaţii de drept privat, cum ar fi relaţii comerciale) nu reprezintă o infracţiune de abuz în serviciu. Dacă există o ilegalitate, ea aparţine tuturor persoanelor implicate în luarea unei decizii administrative privind proprietatea – dacă considerăm hotărârea ca fiind ilegală. Nu există nici o explicaţie pentru trimiterea în judecată numai a unor anumite persoane. Teoretic, toţi care au propus, avizat sau hotărât sunt infractori, relativ la infracţiunea de abuz.
Complicitatea implică existenţa unor acte de executare a unei infracţiuni săvârşită de către o altă persoană, la care se aduce o contribuţie prin acte exterioare acţiunii incriminate[27].
Va fi greu pentru instanţa finală să răspundă la toate aceste îndoieli formulate[28].
[1] O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV‑a, Ed. Şansa, 2001, p. 403.
[2] Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996, M. Of. nr. 88 din 30 aprilie 1996, republicată în M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, în temeiul art. III din Legea nr. 538/2004 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, M. Of. nr. 1130 din 30 noiembrie 2004, dându‑se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 21/1996 a mai fost modificată prin O.U.G. nr. 121/2003 pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, M. Of. nr. 875 din 10 decembrie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 184/2004, M. Of. nr. 461 din 24 mai 2004, prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012 şi prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013. Legea nr. 21/1996 a mai fost republicată în M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014 și în M. Of. nr. 153 din 29 februarie 2016
[3] Hotărârea nr. 802 din 14 iulie 2005 privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei Fondului Cultural Naţional, M. Of. 697 din 3 august 2005, modificată prin Hotărârea nr. 122 din 7 februarie 2007; Hotărârea nr. 1.184 din 24 septembrie 2008; Hotărârea nr. 1.410 din 18 noiembrie 2009; Hotărârea nr. 575 din 30 iulie 2013.
[4] Ministerul Fondurilor Europene, Schema de ajutor de stat din 16 octombrie 2014 , http://legislatie.just.ro/
[5] V http://www.europarl.europa.eu/pdf/grants. Pentru finanţarea partidelor politice la nivel european, temeiul juridic este oferit de articolul 10 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi de articolul 224 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Normele privind finanţarea sunt stabilite într‑un regulament adoptat de Consiliu şi de Parlament..Vhttp://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/Subvenţiile-acordate-partidelor‑şi‑fundaţiiiilor‑politice.html.
[6] M. Of. nr. 142 din 13 decembrie 1990, Abrogată prin Legea nr. 415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, M. Of. nr. 494 din 10 iulie 2002, modificată prin O.U.G. nr. 224 din 30 decembrie 2008, M. Of. nr. 899 din 31 decembrie 2008.
[7] M. Of. nr. 299 din 7 iunie 2001. Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale, H.G. nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, M. Of. nr. 252 din 7 iunie 2000, abrogată de H.G. nr. 1553/2003).
[8] M. Of. nr. 390 din 17 iulie 2001.
[9] A se vedea, pe larg, S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România, Aspecte tehnice‑consecinţe juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 110 sqq.
[10] Ibidem.
[11] Internal Valuation Standards Committee, ed. a 4‑a, 2003, p. 95 sqq. V şi S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România, cit. supra, p. 110 sqq.
[12] Prin H.G. nr. 1447 din 9 septembrie 2004, ANEVAR a fost recunoscută ca fiind de utilitate publică. Membrii ANEVAR sunt obligaţi prin Statutul ANEVAR să utilizeze numai tipurile de valoare conţinute în Standardele ANEVAR. Dacă prin contract li se solicită calcularea unui alt tip de valoare decât tipurile înscrise în standarde, evaluatorul trebuie să precizeze clar că a făcut o deviere de la standarde şi să explice influenţa acelei devieri asupra valorii estimate.
[13] H.G. nr. 746 din 24 octombrie 1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 şi art. 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, M. Of. nr. 143 din 25 iunie 1992.
[14] H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, modificată prin H.G. nr. 1541 din 23 septembrie 2004, M. Of. nr. 899 din 4 octombrie 2004 şi prin H.G. nr. 107 din 30 ianuarie 2008, M. Of. nr. 87 din 4 februarie 2008.
[15] Din concluziile depuse în instanţă de avocatul V. Spânu, formulate pentru inculpatul intimat B.V., pe luju.ro;
E. Dumitrache, G. Tarata, Exclusiv, 24 mai 2013, pe lumeajustitiei.ro. Hotărârea a fost M. Of. nr. 259 din
20 decembrie 1991, modificată prin Hotărârea nr. 107, M. Of. nr. 87 din 4 februarie 2008.
[16] V Curtea Constituţională, Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal, M. Of. nr. 497 din 12 iulie 2011. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 294 din 8 iulie 2003, M. Of. nr. 571 din 8 august 2003, Decizia nr. 299 din 29 martie 2007, M. Of. nr. 279 din 26 aprilie 2007, şi Decizia nr. 174 din 10 februarie 2009, M. Of. nr. 160 din 16 martie 2009, Decizia nr. 832 din 2 octombrie 2007, M. Of. nr. 730 din 29 octombrie 2007.
[17] În doctrină şi în jurisprudenţă a fost consacrată noţiunea de „gestionar de fapt”, considerându‑se că gestionarul de fapt poate fi subiect al infracţiunii de delapidare. V doctrina la O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996, pp. 292‑293. Jurisprudenţa se află în Colectiv, Practică judiciară penală, vol. III, p. 149, cu comentariul de V. Papadopol. Prin „gestionar” de fapt se înţelegea persoana care îndeplinea, în fapt, activităţile pe care le desfăşura, ca atribuţie principală de serviciu, un gestionar. Aceasta însemna o lărgire deosebită dată subiectului activ al infracţiunii de delapidare, sferă care se menţine în principiu şi astăzi, cu limitele pe care le observăm mai departe.
[18] Interesul public se analizează în raport cu: conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei; modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit; urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii; eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia; atitudinea procesuală a persoanei vătămate; existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii. Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii (art. 318 C. pr. pen. modificat prin O. U. G. nr. 18/2016 )
[19] Modificată prin Legea nr. 165 din 16 mai 2013, M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013, re temeiul art. VII din Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997, M. Of. nr. 299 din 4 noiembrie 1997.
Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fost M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991 şi a mai fost modificată prin Legea nr. 29 din 21 martie 1991, M. Of. nr. 59 din 22 martie 1991, prin O.G. nr. 23 din 21 august 1992, M. Of. nr. 213 din 28 august 1992 (aprobată prin Legea nr. 114 din 18 noiembrie 1992, M. Of. nr. 311 din 30 noiembrie 1992, abrogată de art. 44 din O.U.G. nr. 85/1997), prin O.G. nr. 46 din 12 august 1994, M. Of. nr. 241 din 29 august 1994 (aprobată prin Legea nr. 132 din 22 decembrie 1994, M. Of. nr. 359 din 23 decembrie 1994), prin O.G. nr. 20 din 4 august 1995, M. Of. nr. 184 din 15 august 1995 (aprobată prin Legea nr. 104 din 16 noiembrie 1995, M. Of. nr. 270 din 21 noiembrie 1995), prin O.U.G. nr. 5 din 31 august 1996, M. Of. nr. 207 din 2 septembrie 1996 (aprobată prin Legea nr. 47 din 4 aprilie 1997, M. Of. nr. 58 din 8 aprilie 1997) şi prin O.G. nr. 57 din 28 august 1997, M. Of. nr. 225 din 30 august 1997; republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
[20] V Curtea Constituţională, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281, art. 29 şi art. 361 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 1153 din 7 decembrie 2004. De asemenea, conform art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; b) s‑a dat o hotărâre în primă instanţă. ICCJ, s. pen., dosar nr. 12190/2/2009, dec. nr. 1048 din 18 martie 2010 referitoare la rezoluţia prin care s‑a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva unor persoane care îndeplinesc funcţia de judecător la o curte de apel şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
[21] A se vedea: http://m.antena3.ro/romania/romania‑tara‑condamnarilor‑fara‑probe‑documente, A.A. Stancu, R. Savaliuc, Interviu – Av. Gh. Mateuţ: luju.ro, 21 mai 2013.
[22] A se vedea: http://m.antena3.ro/romania/romania‑tara‑condamnarilor‑fara‑probe‑documente, A.A. Stancu, R. Savaliuc, Interviu – Av. Gh. Mateuţ: „În ultimul timp, dosarele penale se bazează doar pe simple prezumţii sau suspiciuni, iar procurorii se folosesc excesiv de informaţii culese de servicii specializate, pe care le ridica la rangul de probe, ceea ce este inacceptabil!” – luju.ro, 21 mai 2013.
[23] G. Călinescu, Activitate apolitică, în “ Națiunea”, anul II, nr. 474, 23 octombrie 1947, citat de G. Neagoe, în Mizantropul optimist, G. Călinescu și (de)stalinizarea României, Ed. Cartea românească, 2015, p. 52, apud G. Călinescu, Opere. Publicistică, vol. VI (1946-1947), p. 810.
[24] ICCJ, s. pen., dosar nr. 371/64/2010, dec. nr. 3.691 din 20 octombrie 2010.
[25] ICCJ, s. pen., dosar nr. 5553/100/2007, dec. nr. 3061 din 8 septembrie 2010.
[26] ICCJ, s. pen., dosar nr. 6088/2004, dec. nr. 656 din 27 ianuarie 2005.
[27] ICCJ, s. pen., dosar nr. 6088/2004, dec. nr. 656 din 27 ianuarie 2005.
[28] http://www.dorin.ciuncan.com.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.