BENEFICIUL REDUCERII LIMITELOR PEDEPSELOR APLICABILE. FLAGRANT. PRINCIPIUL LOIALITĂŢII ADMINISTRĂRII PROBELOR
Persoana care a comis una dintre infracţiunile în competenţa D.N.A. , iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.( Art. 19 Ordonanţă de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind D. N. A.[1] modificat prin Ordonanța de urgență nr. 134/2005 și prin Legea nr. 54/2006 )
Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. , legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare şi jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki c Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser c Olandei, §§ 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care martorii protejaţi nu sunt prezenţi pentru a fi audiaţi într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.
În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament.
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, Curtea a precizat că, fiind interesaţi în proces, ei acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, C.pr.pen. a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C.pr.pen. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
În majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească.
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, aşa încât aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declaraţiile prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.[2]
Dispoziţiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi la art. 396 alin. (10) C.pr.pen. , precum şi ale art. 118 C.pr.pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Curtea Constituțională, Dec. nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C.pr.pen. raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi la art. 396 alin. (10) C.pr.pen. , precum şi ale art. 118 C.pr.pen. , M. Of. nr. 535 din 24 mai 2021
Dspoziţiile art. 19 reglementează un caz special al denunţului, al cărui titular este o persoană care a săvârşit una dintre infracţiunile în cazul cărora competenţa realizării urmăririi penale revine D.N.A. . Acest denunţ trebuie să fie însoţit de facilitarea de către denunţător a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate, care au săvârşit infracţiuni din categoria anterior menţionată. Potrivit dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, denunţătorul beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, condiţia impusă de legiuitor, pentru acordarea acestei reduceri, fiind aceea ca denunţul să fie realizat în cursul urmăririi penale.
Dispoziţiile legale constituie o aplicare, în legislaţia procesual penală naţională, a dispoziţiilor art. 22 lit. a) din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, ratificată de statul român prin Legea nr. 27/2002, M.Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002, precum şi a prevederilor art. 37 pct. 1 şi pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, M.Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004. Potrivit art. 22 lit. a) din Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia, fiecare stat parte la convenţie s-a obligat să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecţie efectivă şi corespunzătoare persoanelor care furnizează informaţii referitoare la infracţiunile ce fac obiectul de reglementare al convenţiei sau care colaborează, în alt mod, cu autorităţile însărcinate cu investigaţii sau urmăriri, iar, conform art. 37 pct. 1 şi pct. 2 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, fiecare stat parte ia măsurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participă sau care au participat la săvârşirea unei infracţiuni ce intră în obiectul de reglementare al convenţiei să furnizeze autorităţilor competente informaţii utile în scopurile anchetei şi cercetării probelor, precum şi o asistenţă faptică şi concretă care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracţiunii de produsul infracţiunii şi la recuperarea acestui produs, aceleaşi state având în vedere să prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, a micşorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanţial la anchetă sau la urmăririle referitoare la o infracţiune prevăzută de aceeaşi convenţie.
O dispoziţie legală de aceeaşi natură se regăseşte în legislaţia românească, în cuprinsul art. 290 Codul penal, ce reglementează infracţiunea de dare de mită, alin. (3) prevăzând că mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Reducerea cu jumătate a limitelor pedepselor prevăzute de lege pentru persoanele care au comis una dintre infracţiunile atribuite prin O.U.G. nr. 43/2002 în competenţa D.N.A. şi care facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni reprezintă, în realitate, un beneficiu, şi nu un drept, acordat de legiuitor, în aplicarea actelor internaţionale mai sus arătate, în favoarea persoanelor menţionate în cuprinsul textului criticat. Legiuitorul a impus, printre altele, condiţia ca denunţul şi actele de facilitare a identificării şi a tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate să fie efectuate în cursul urmăririi penale. Această condiţie are scopul de a determina persoanele care pot face denunţuri, în condiţiile prevăzute, să procedeze la punerea la dispoziţia organelor judiciare a informaţiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunţate, contribuind, în acest fel, la descoperirea şi tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei şi, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupţie. Prin urmare, condiţia criticată de autorul excepţiei vizează aspecte ce ţin de desfăşurarea etapelor procesului penal şi are ca scop creşterea eficienţei activităţii organelor judiciare, contribuind la descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie într-un interval de timp cât mai scurt de la momentul comiterii lor.
Această condiţie nu discriminează, însă, persoanele care vor să facă un asemenea denunţ în etapele procesuale ulterioare urmăririi penale, în raport cu denunţătorii care oferă organelor judiciare informaţiile, prevăzute în cuprinsul textului criticat, în etapa procesuală anterior specificată. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M.Of. nr. 69 din 16 martie 1994) şi, de asemenea, că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (v, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M.Of. nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, M.Of. nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011, şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, M.Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014).
Diferenţa dată de etapa procesuală în care se află persoanele care denunţă comiterea unor infracţiuni de corupţie şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorilor constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil, care justifică opţiunea legiuitorului de a reglementa beneficiul unui regim juridic diferit în privinţa limitelor pedepselor aplicabile, în favoarea persoanelor care denunţă săvârşirea unor infracţiuni în cursul urmăririi penale, şi respectiv, excluderea de la acest beneficiu legal a celor care efectuează asemenea denunţuri în etapele procesuale ulterioare urmăririi penale. Această diferenţă de tratament juridic are un scop legitim, constând în descoperirea, într-un timp cât mai scurt, a comiterii unor fapte de corupţie şi în sancţionarea persoanelor care le săvârşesc, finalitate ce corespunde scopului normelor de procedură penală, prevăzut la art. 1 alin. (2) C.pr.pen. , acela al asigurării exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare.
Dispoziţiile legale reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, şi au fost reglementate cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.
Prevederile art. 19 din ( nr. 43/2002 reglementează cu claritate, precizie şi previzibilitate conţinutul beneficiului constând în reducerea cu jumătate a limitelor pedepselor aplicabile, titularii acestuia şi condiţiile acordării lui. Curtea Constituțională, Dec. nr. 514 din 17 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. , M.Of. nr. 956 din data de 13 noiembrie 2018)
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate , după ce, într-o primă argumentare, punând semnul egalităţii între calitatea de martor şi cea de denunţător, evidenţiază aspecte legate de ponderea unei astfel de declaraţii în condiţiile existenţei unei cauze de impunitate ori de reducere a pedepsei, în final, atribuind în procesul penal martorului şi denunţătorului calitatea de parte, extrage aspecte legate de existenţa unor presupuse inegalităţi ale armelor. Or, de vreme ce premisele de la care se porneşte sunt cel puţin discutabile, şi concluzia este lovită de aceleaşi neajunsuri.
Pe de altă parte, împrejurarea că art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 atribuie competenţei D.N.A. infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000, atestă că legiuitorul a instituit o normă specială, care, din perspectiva acestor fapte, derogă de la dreptul comun, respectiv Codul penal. Modalitatea în care textele sunt interpretate şi aplicate în aceste cauze nu poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios constituţional, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta se pronunţă fără a putea modifica sau completa prevederile legale supuse controlului, neputând interveni în înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie „se realizează prin Î.C.C.J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
Prin Decizia nr. 35 din 11 ianuarie 2007, M.Of. nr. 88 din 5 februarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, statuând că, „în esenţă, autorul excepţiei nu critică măsura de individualizare a pedepsei instituită de legiuitor, ci faptul că nu s-a prevăzut aplicarea acestei măsuri şi faţă de denunţătorii a căror urmărire penală pentru infracţiuni de corupţie se efectuează de alte organe decât cele prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002. Altfel spus, autorul excepţiei nu critică conţinutul unei reglementări ci o omisiune de reglementare“.
Aspectele reclamate de autor au fost dezlegate în mare parte de Î.C.C.J. – Secţiile Unite, care, cu prilejul pronunţării Dec. nr. LIX (59) din 24 septembrie 2007, M.Of. nr. 274 din 7 aprilie 2008, a statuat că „dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000“. (Curtea Constituțională, Dec. nr. 1548 din 25 noiembrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 alin. 3 Codul penal coroborat cu art. 223 C.pr.pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. , prin raportare la art. 78 C.pr.pen. . M. Of. nr. 69 din data de 26 ianuarie 2011. . (Curtea Constituțională Dec. nr. 35 din 11 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. M. Of. 88 din data de 5 februarie 2007)
Pentru a beneficia de cauza de reducere a pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
– efectuarea unui denunţ şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni;
– această activitate să aibă loc în timpul urmăririi penale;
– denunţul şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală să se refere la alte persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni. Drept urmare, este necesar să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, concretizată prin încunoştinţarea cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care competenţa revine D.N.A. Chiar dacă această încunoştinţare nu îndeplineşte formal condiţiile unui denunţ, ca mod de sesizare a unui organ de urmărire penală, putând interveni în cursul cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală, ea trebuie să aibă conţinutul unui act de sesizare cu privire la alte persoane şi alte infracţiuni, distincte de cele care fac obiectul cauzei în care persoana este urmărită penal. în concluzie, denunţul trebuie să aibă ca finalitate descoperirea şi a altor infracţiuni similare, de corupţie, iar nu doar identificarea şi a altor participanţi la comiterea infracţiunii, ca urmare a ascultării unui inculpat în cursul cercetării penale.
În cauză, cu ocazia audierii la urmărirea penală, inculpaţii au descris activitatea infracţională, arătând că la aceste fapte au participat şi alte persoane.
Raportat la modalitatea concretă în care inculpaţii au facilitat şi cercetarea altor persoane, presupus participante la comiterea infracţiunii pentru care erau urmăriţi penal, nu erau incidente dispoziţiile reţinute, care pot fi însă valorificate în operaţia de individualizare a pedepselor.
Pentru aceste considerente, se constată că în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 inculpaţilor, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de parchet, casarea, în parte, a deciziei penală atacate şi a sentinţei penale şi, rejudecând, înlăturarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 aplicate pentru recurenţii inculpaţi G.A. şi G.A. (Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Dec. nr. 4280 din 15 decembrie 2011, www.scj.ro)
Articolul 19 din O.U.G. nr. 43/2002 condiţionează reducerea la jumătate a limitelor pedepselor de faptul ca în cursul urmăririi penale inculpatul să denunţe şi să faciliteze tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, condiţiile fiind reglementate cumulativ.
Din analiza materialului probator administrat în faza de urmărire penală reiese faptul că în urma poziţiei avute de inculpat nu s-a reuşit tragerea la răspundere penală a altor persoane, chiar dacă acest inculpat a avut o atitudine sinceră.
De altfel, acest inculpat nu s-a autodenunţat, ci a fost trimis în judecată, ca urmare a declaraţiilor făcute de inculpatul C. în contextul celorlalte probatorii administrate în cauză.
Cum condiţiile aplicării/reţinerii dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 sunt cumulative şi imperative, raportat la cele reţinute, se apreciază că, în mod greşit, s-au aplicat beneficiile acestei reglementări inculpatului Ţ. În aceste condiţii, doar inculpatului C.. i s-au reţinut, în mod corect, dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Faţă de această împrejurare, se va admite recursul declarat de parchet, se va casa în parte atât decizia, cât şi sentinţa, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 reţinute în favoarea inculpatului Ţ. ( Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Dec. nr. 4059 din 17 noiembrie 2011
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă, conform expunerii de motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze aceste informaţii organelor judiciare.
Instituţia reglementată de norma supusă interpretării are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.
Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din lege, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârşit o infracţiune.
Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea privind protecţia martorilor, republicată.
Recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracţiunea comisă de martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel, un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este plasat „înaintea urmăririi penale”, „în timpul urmăririi penale” sau „în timpul judecăţii“.
Anterior publicării Deciziei nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor era limitată suplimentar, prin recunoaşterea efectelor sale specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunţător pentru infracţiunile grave comise, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h) din lege.
Drept urmare, martorul aflat în situaţia prevăzută de art. 2 lit. a) pct. 1 din lege putea beneficia de reducerea la jumătate a limitelor legale ale pedepsei exclusiv în ipoteza în care infracţiunile comise de el aveau, la rândul lor, caracter grav, în înţelesul legii speciale. Efectele cauzei legale analizate nu puteau fi extinse asupra faptelor nesubsumate categoriei de infracţiuni prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, indiferent dacă ele reprezentau fapte unice comise de martorul denunţător sau fapte concurente cu alte infracţiuni grave.
Subsecvent publicării în Monitorul Oficial, sfera de incidenţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor a fost mult extinsă, efectul atenuant al denunţului formulat de martorul participant la o faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerinţelor legale, asupra oricărei infracţiuni comise de acesta, indiferent de natura sau gravitatea sa.
Se identifică două ipoteze principale de aplicare a cauzei legale de reducere a pedepsei pentru infracţiuni concurente.
I. O primă ipoteză este cea a existenţei unei cauze penale unice, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni concurente comise de martorul autor al unui denunţ conform exigenţelor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.
În această ipoteză, nu se ridică probleme de interpretare şi aplicare a normei legale. Constatarea întrunirii tuturor cerinţelor legale cumulative, referitoare la persoana şi conduita martorului, precum şi la stadiul procesual al cauzei în care acesta este urmărit sau judecat, va determina atribuirea deplină a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă, pentru toate infracţiunile comise de martor şi care fac obiectul urmăririi penale sau judecăţii în cauza respectivă.
II. O ipoteză distinctă este aceea a unor cauze penale separate, aflate în diferite stadii procesuale şi având ca obiect infracţiuni concurente comise de aceeaşi persoană. Aceasta este ipoteza care a generat şi problema de drept ridicată, în speţă, de către instanţa de trimitere şi a cărei dezlegare face obiectul propriu-zis al mecanismului de unificare a practicii judiciare astfel declanşat.
În această ipoteză, se pot identifica două subcategorii de cauze penale, în care efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc diferenţiat, în funcţie de particularităţile procedurilor parcurse.
II. a) Astfel, o primă ipoteză este aceea a unei cauze penale având ca obiect mai multe infracţiuni concurente săvârşite de martorul denunţător şi în care acesta din urmă a adoptat atitudinea de denunţare şi facilitare prevăzută de legea protecţiei martorilor, dar în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracţiuni concurente, în condiţiile legii.
În această situaţie, cauza legală de reducere îşi va produce pe deplin efectele atenuante asupra tuturor infracţiunilor comise de martorul denunţător, indiferent de momentul soluţionării definitive a cauzelor formate prin disjungere.
Opţiunea organului judiciar de a cerceta sau, după caz, a judeca separat unele dintre faptele care au făcut obiectul unitar al cauzei iniţiale are la bază, în principal, raţiuni de ordin administrativ, ce ţin de asigurarea condiţiilor propice desfăşurării optime şi cu celeritate a procesului penal.
Între măsura procesuală a disjungerii, pe de o parte, şi conduita martorului participant la o infracţiune, de a denunţa şi facilita angajarea răspunderii penale a altor persoane, pe de altă parte, nu există o relaţie de condiţionalitate sau de dependenţă; măsura disjungerii are, ca fundament şi finalitate, raţiuni de optimizare administrativă a soluţionării unei cauze penale, spre deosebire de demersul martorului denunţător, care este bazat pe un proces individual, subiectiv, de conştientizare a necesităţii combaterii infracţiunilor grave prin devoalarea existenţei şi autorilor lor, având ca finalitate obţinerea, de către martor, şi a unui beneficiu penal determinat, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă pentru propriile infracţiuni comise.
Date fiind aceste particularităţi, măsura procesuală a disjungerii nu poate influenţa, eo ipso, nici existenţa şi nici semnificaţia juridică atenuantă a denunţului şi facilitării realizate de martorul autor al infracţiunilor concurente, judecate ulterior separat ca urmare exclusivă a disjungerii. Căinţa activă a autorului denunţului trebuie valorificată în mod real şi efectiv, în legătură cu toate infracţiunile comise de acesta şi cercetate în cauza în care s-a formulat denunţul, indiferent de parcursul procesual ulterior al acesteia, numai astfel asigurându-se finalitatea instituţiei reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.
A exclude infracţiunile ce fac obiectul disjungerii din sfera faptelor susceptibile a atrage o răspundere penală atenuată, bazată pe denunţ, echivalează cu a admite că aplicarea beneficiului de drept penal substanţial derivat din norma supusă analizei ar putea fi condiţionată sau influenţată de factori străini de voinţa şi atitudinea procesuală a martorului, cum ar fi, de exemplu, diverse incidente procedurale, gradul de încărcare al activităţii organelor judiciare sau circumstanţe ce ţin de organizarea justiţiei. Or, o atare condiţionare contravine voinţei legiuitorului, exprimată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi corectivelor ulterioare aduse de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015.
II. b) O a doua ipoteză este aceea a cauzelor penale ab initio distincte, având ca obiect fapte săvârşite sau descoperite ulterior formulării denunţului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, dar aflate în concurs cu infracţiunile pentru care martorul denunţător a adoptat, anterior, conduita proprie cauzei de reducere a pedepsei analizate.
În această situaţie, efectele cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă se vor produce numai asupra infracţiunilor ce fac (sau, după caz, vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia martorul a formulat denunţul. Aceste efecte nu se vor produce şi în alte cauze penale având ca obiect infracţiuni descoperite sau săvârşite ulterior denunţului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului.
Raţiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţării persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave şi al facilitării tragerii lor la răspundere penală este esenţial legată de periculozitatea mai redusă ce caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, conştientizează importanţa devoalării faptelor grave comise de alte persoane şi acţionează în concordanţă cu această convingere, informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni.
Conduita autorului denunţului – participant, la rândul său, la săvârşirea unei fapte penale – are semnificaţia unei circumstanţe atenuante subsecvente comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, respectiv a unei atitudini de căinţă parţial determinată de procesele psihice declanşate ca urmare a săvârşirii unor fapte penale şi de convingerea autorului că, prin formularea denunţului şi facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni grave, va asigura nu doar tragerea acestora la răspundere penală, ci şi atenuarea propriei sale răspunderi, corespunzător unei înjumătăţiri a limitelor de pedeapsă.
Fiind esenţialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de martor (fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunţului, fie aduse la cunoştinţa acestora de către martorul însuşi), cauza legală de atenuare nu are, prin urmare, o existenţă juridică autonomă, ci este integrată unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate, comise de martorul denunţător la data formulării denunţului.
O atare concluzie este susţinută, sub un prim aspect, de interpretarea gramaticală a sintagmei „(…) şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează (…)” inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. Prin folosirea conjuncţiei „iar” se relevă legătura de tip consecvenţional între infracţiunea comisă de martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificaţia unei cauze), pe de o parte, şi procesul penal declanşat pentru acea infracţiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte.
Cauza penală aflată înaintea sau în timpul urmăririi penale sau al judecăţii poate fi numai acea cauză în care sunt sau vor fi cercetate ori judecate infracţiuni determinate, comise de către martor anterior, şi în considerarea cărora el a formulat un denunţ urmat, cumulativ, de facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni grave, urmărind să beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru propriile fapte. Stadiul procesual în care se află cauza penală respectivă nu prezintă relevanţă pentru rezolvarea problemei de drept supuse analizei, ea putându-se afla în faza premergătoare începerii urmăririi penale sau în orice altă fază ulterioară acestui moment, limita temporală maximă fiind aceea a pronunţării unei hotărâri definitive faţă de martor.
Concluzia este aceeaşi şi în ipoteza unei pluralităţi de cauze distincte având ca obiect infracţiuni concurente; martorul va beneficia de cauza de reducere pentru toate infracţiunile comise numai în măsura în care demersul său de denunţare şi facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracţiuni, indiferent de stadiul lor procesual.
În al doilea rând, interpretarea logică a textului conduce la aceeaşi concluzie, a incidenţei cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul (ori, după caz, dosarele) în care martorul a înţeles să se prevaleze de instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată.
Numai grefat pe o atare relaţie consecvenţională între infracţiunea comisă de martor, pe de o parte, şi procesul penal aferent, declanşat ca urmare a săvârşirii ei, pe de altă parte, legiuitorul a conceput instituţia reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţului şi colaborării martorului cu organele judiciare. În absenţa unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă situaţia premisă pentru incidenţa art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată (respectiv matorul care are, în acelaşi timp, calitatea de participant la săvârşirea unei infracţiuni) şi nici finalitatea intrinsecă a demersului său, concretizată în obţinerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă.
A recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi în cazul infracţiunilor comise anterior datei formulării denunţului, dar nedescoperite la acea dată şi neavute în vedere la formularea denunţului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale, astfel cum au fost anterior detaliate.
În al doilea rând, a admite incidenţa acestui beneficiu în cazul infracţiunilor concurente nedescoperite la data denunţului înseamnă a accepta, implicit, că legiuitorul a intenţionat să atribuie martorului care adoptă conduita prevăzută de art. 19 din lege beneficiul reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze şi complet independent de conduita martorului denunţător în acele cauze.
O atare concluzie contravine voinţei legiuitorului care, urmărind să combată fenomenul infracţionalităţii grave, a înţeles să confere beneficiul diminuării obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care, în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informaţii decisive pentru aflarea adevărului. Opţiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoaşterea periculozităţii mai scăzute a persoanei denunţătorului şi a necesităţii de a valorifica semnificaţia juridică a acestui element circumstanţial în procesul de individualizare a pedepsei.
Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistenţa efectivă a acestor raţiuni şi în ipoteza în care, de exemplu, denunţătorul devoalează organelor judiciare o unică infracţiune proprie, prevalându-se de incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, pentru această faptă, dar trece sub tăcere un număr semnificativ de infracţiuni mult mai grave deja comise. A recunoaşte efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă şi în cazul acestor din urmă infracţiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora însăşi raţiunea introducerii în legislaţie a cauzei de reducere a pedepsei analizată, legată esenţial de periculozitatea mai redusă a celui care conştientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracţional şi acţionează, cu bună-credinţă, concordant acestei convingeri.
A fortiori, a recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi asupra pedepselor aplicate pentru infracţiuni concurente comise de către martor ulterior datei denunţului, echivalează cu a încuraja participantul la o infracţiune care a formulat, anterior, un denunţ pentru alte infracţiuni grave, să persiste în conduita de nesocotire a ordinii de drept şi să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, o atare concluzie este inacceptabilă şi reclamă, o dată în plus, interpretarea dispoziţiilor art. 19 în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunţare şi facilitare a martorului care a săvârşit o infracţiune, nu şi în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracţiuni concurente.
Î.C.C.J. urmează a admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare”. Va stabili că efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta.( Î. C. C. J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Dosar nr. 3.013/1/2017, Dec. nr. 3 din 28 februarie 2018 de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor)
Cum pentru inculpaţii l. şi L. s-au reţinut prin mai multe hotărâri definitive incidenţa dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, tribunalul a considerat că aceste dispoziţii trebuie reţinute şi cu privire la faptele de corupţie deduse prezentei judecăţi, acest fapt fiind impus nu doar de solicitările procurorului, care a emis rechizitoriul, ci şi de împrejurarea că faptele judecate în prezenta cauză nu pot fi disociate de faptele de corupţie anterioare, cu care se află în strânsă legătură.
Cum pentru cei doi inculpaţi s-a reţinut cu caracter definitiv că au facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a intermediarilor, a beneficiarilor (prin indicarea concretă de probe materiale, confruntări, etc), este evident că aceştia trebuie să beneficieze de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (Legea nr. 503/2002) şi implicit de reducerea la jumătate a limitelor pedepselor stabilite de lege pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000.
De asemenea, instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 sunt incidente şi cu privire la faptele de corupţie reţinute în sarcina inculpatei O.C., întrucât şi aceasta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a intermediarilor, a beneficiarilor (prin indicarea concretă de probe materiale, confruntări, etc), a dovedit sinceritate şi a manifestat o atitudine cooperantă pe toată durata activităţii de urmărire penală, facilitând astfel într-o manieră hotărâtoare stabilirea adevărului în cauză, aşa cum s-a arătat în cuprinsul rechizitoriului.
Tribunalul a valorificat această împrejurare pozitivă prin reţinerea în favoarea inculpaţilor, cu privire la faptele de complicitate la înşelăciune, a circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., urmând ca pedeapsa pentru complicitate la înşelăciune în formă continuată să fie coborâtă sub minimul special conform art. 76 C. pen. A nu reţine în favoarea inculpaţilor această circumstanţă atenuantă, în raport cu infracţiunea de complicitate la înşelăciune, înseamnă a se face abstracţie de temeinicia hotărârilor judecătoreşti definitive, care au reţinut această conduită procesuală pozitivă a inculpaţilor.
Cum atitudinea procesuală a inculpaţilor a fost avută în vedere la reţinerea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, această cauză de atenuare nu poate fi valorificată şi în condiţiile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., întrucât art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 este o normă specială, iar art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. o norma generală. Prin urmare, aceste din urmă dispoziţii nu sunt incidente cu privire la infracţiunea de luare de mită comisă de inculpaţi, însă sunt aplicabile cu privire la infracţiunea de complicitate la înşelăciune. În raport cu lipsa antecedentelor penale, precum şi cu comportamentul inculpatei O.C., înainte de săvârşirea procesului penal, tribunalul a reţinut în favoarea acesteia circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., atât pentru infracţiunea de luare de mită, cât şi pentru infracţiunea de complicitate la înşelăciune, urmând ca pedeapsa să fîe coborâtă sub minimul special conform art. 76 C. pen.
Drept urmare, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, tribunalul a condamnat inculpatul I.F. la o pedeapsă de 2 ani şi 10 luni închisoare, iar în baza art. 65 C. pen. i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 76 C. pen., tribunalul a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 8 ani închisoare, iar în baza art. 65 şi art. 67 alin. (1) şi (3) C. pen. a aplicat inculpatului I.F. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale şi pedeapsa complementară a degradării militare.
Tribunalul a constatat faptele inculpatului I.F. deduse prezentei judecăţi sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 181 din 26 noiembrie 2002, nr. 201 din 10 decembrie 2002, nr. ‘l65 din 12 noiembrie 2003, nr. 129 din 23 iulie 2003, nr. 144 din 18 septembrie 2003, nr. 111 din 3 mai 2004, nr. 72 din 22 aprilie 2004, nr. 78 din 30 aprilie 2004, nr. 79 din 30 aprilie 2004, nr. 131 din 18 octombrie 2005 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, ce au făcut obiectul sentinţei de contopire nr. 93 din 12 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 39 din 30 noiembrie 2006 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, definitivă prin nerecurare, fiind vorba de fapte comise de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Fiind vorba de fapte concurente, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., tribunalul a contopit pedepsele aplicate prin prezenta cu pedepsele astfel descontopite şi negraţiate, inculpatul I.F. urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, sporită cu 1 an, în final 9 ani închisoare.
În ceea ce priveşte pe inculpatul L.G., în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani 2 luni închisoare, iar în baza art. 65 C. pen. i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. şi art. 76 C. pen., acelaşi inculpat va fî condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare, iar în baza art. 65 C. pen. îi va aplica pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.
Tribunalul a constatat că faptele inculpatului L.G. deduse prezentei judecăţi sunt concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţele penale nr. 165 din 12 noiembrie 2003, nr. 201 din 10 decembrie 2002, nr. 181 din 26 noiembrie 2002, nr. 129 din 23 iulie 2003, nr. 144 din 18 septembrie 2003, nr. 111 din 3 iunie 2004, nr. 72 din 22 aprilie 2004, nr. 131 din 18 octombrie 2005, nr. 78 din 30 aprilie 2004, nr. 79 din 30 aprilie 2004 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, ce au făcut obiectul sentinţei de contopire nr. 82/2006 a Tribunalului Militar teritorial Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 35 din 8 noiembrie 2006 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, fiind vorba de fapte comise de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Fiind vorba de fapte concurente, în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele concurente şi negraţiate, inculpatul L.G. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, sporită cu 2 ani, în final 10 ani închisoare.
În ceea ce priveşte sporul de pedeapsă de 2 ani închisoare, tribunalul a reţinut că este suficient pentru a reflecta în mod complet periculozitatea inculpatului şi pericolul concret al faptelor. Sub acest aspect, s-a reţinut că perioada închisorii efectiv executată de inculpat şi participarea vreme de aproape 12 ani la procesele având ca obiect infracţiunile concurente impun concluzia certă că un surplus de pedeapsă nu mai apare ca justificat, fiind evident că toate funcţiile pedepsei s-au realizat corespunzător.
În ceea ce o priveşte pe inculpata O.C.M. în baza art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 80 C. pen., instanţa de fond a condamnat pe această inculpată la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, iar în baza art. 65 C. pen. îi va aplica pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) şi c) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
Se impune astfel continuarea judecării cauzei din apel de la stadiul imediat prealabil pronunţării deciziei, toate actele procedurale întocmite rămânând valabile. (Î.C.C.J. , Sectia Penala, Dec. nr. 4207 din 19 decembrie 2012)
Natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, a fost stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, M.Of. nr. 185 din 18 martie 2015, şi prin Dec. nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M.Of. nr. 327 din 13 aprilie 2018.
Prin decizia instanţei de contencios constituţional s-a arătat că legiuitorul a prevăzut prin textul legal supus controlului de constituţionalitate o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, a cărei raţiune este de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare (§§ 13 şi 16 din Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale).
Ulterior, prin Decizia nr. 3 din 28 februarie 2018, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, analiza instituţiei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, a fost dezvoltată, statuându-se că aceasta are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.
Instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, constituie o stare legală specială, subdiviziune a cauzelor de atenuare a pedepsei, cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei[3]
Aceste stări, instituţii independente create de legiuitor în raport cu obiectivele sale de politică penală, influenţează gravitatea faptei şi răspunderea persoanei care a săvârşit-o, fără însă a avea o legătură nemijlocită cu fapta concretă şi persoana făptuitorului, respectiv nu contribuie la caracterizarea ca infracţiune a unei fapte sau ca infractor a unei persoane.
Natura juridică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, respectiv de cauză specială, cu caracter personal, de reducere a limitelor de pedeapsă are ca efect valorificarea acestora exclusiv în cadrul procesului de individualizare judiciară a pedepsei, desigur sub rezerva îndeplinirii tuturor condiţiilor legale. În concret, dacă instanţa constată că sunt întrunite condiţiile legale pentru reţinerea dispoziţiilor legale evocate, va avea în vedere, la individualizarea sancţiunii, limitele de pedeapsă prevăzute de lege reduse la jumătate, urmând să dea eficienţă acolo unde este cazul celorlalte criterii de individualizare.
În ceea ce priveşte cea de-a doua instituţie supusă analizei se constată că doar după parcurgerea procesului de individualizare judiciară a pedepsei şi aplicarea acesteia printr-o hotărâre definitivă pot deveni incidente dispoziţiile legale din materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 C.pr.pen. .
Situaţia premisă pentru incidenţa dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C.pr.pen. este cea a existenţei unei pedepse individual determinate, aplicată printr-o hotărâre penală definitivă intrată sub autoritatea de lucru judecat.
Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv, care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de putere a lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula ne bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritate a lucrului judecat.
Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 24 octombrie 2017; Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu c României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză (Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu c României, § 99).
Contestaţia la executare reglementată de dispoziţiile art. 598 C.pr.pen. constituie un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, apărute în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, fără însă a putea schimba sau modifica soluţia care a dobândit autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M.Of. nr. 613 din 24 iulie 2019).
În cazul concret al dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C.pr.pen. , cauza de micşorare a pedepsei trebuie să se fi ivit după rămânerea definitivă a hotărârii penale, dar înainte de începerea executării, în timpul executării sau chiar după executarea acesteia, fără însă să poată privi aspecte de fond sau care să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat.
Or, individualizarea judiciară a pedepsei, inclusiv din perspectiva determinării limitelor prevăzute de lege pentru aceasta, constituie o chestiune intrinsecă fondului cauzei şi dobândeşte autoritate de lucru judecat odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Spre deosebire de cauza legală specială prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, care produce efecte asupra limitelor de pedeapsă prevăzute de lege şi care poate fi valorificată exclusiv în procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale, dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen. , în varianta orice altă cauză de micşorare a pedepsei, vizează apariţia unei împrejurări ulterioare care poate produce efecte asupra pedepsei individual determinate aplicate persoanei condamnate prin hotărârea definitivă, fiind exclusă posibilitatea unei reindividualizări judiciare a aceleiaşi sancţiuni penale.
Aşadar, o încadrare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor în cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C.pr.pen. şi acordarea beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă ar constitui o derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice, situaţie care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ar fi permisă şi posibilă numai prin intervenirea unui motiv „substanţial şi imperios” (Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, M.Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018, § 56).
Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, poate fi invocată numai cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei, iar nu pe calea contestaţiei la executare, fiind inadmisibil ca pe această cale să se procedeze la o nouă individualizare a pedepsei (Î.C.C.J. , Secţia penală: Dec. nr. 1.478 din 7 martie 2006, dec, nr. 1.292 din 6 octombrie 2016, Dec. nr. 1.375 din 1 noiembrie 2016, Dec. nr. 767 din 20 septembrie 2018).
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu constituie o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din C.pr.pen. şi nu pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare. ( Î. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Dec. nr. 4 din 13 februarie 2020 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală“)
Inculpatul N.M. a avut o atitudine constantă de recunoaştere a faptelor. A arătat că a dat lămuriri complete în faza urmăririi penale şi, raportat la acest aspect, organul de urmărire penală a considerat că se impune reţinerea în favoarea sa dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, având în vedere că, fără informaţiile furnizate de el organului de urmărire penală, nu ar fi putut să fie identificate persoanele care ulterior au fost trimise în judecată. Recurentul a considerat, însă, că limitele legale trebuiau reduse succesiv prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 în conformitate cu art. 79 alin. (1) din C. pen., fiind îndreptăţit la reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, aşa încât pedeapsa trebuia stabilită între 8 luni închisoare şi 2 ani şi 4 luni închisoare, întrucât pe parcursul urmăririi penale a denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni de competenţa DNA, inclusiv a numitului KK., coinculpat în cauză. A menţionat că motivul indicat prin prezenta cerere a fost invocat în cursul judecării apelului, însă instanţa a omis să se pronunţe asupra lui.
Cât priveşte motivul de recurs prin care inculpatul A. a criticat neluarea în considerare a cauzei de atenuare la jumătate a limitelor de pedeapsă în conformitate cu art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (indicând că a formulat un denunţ şi a facilitat tragerea la răspundere penală a inculpaţilor cercetaţi în Dosarul nr. x/2013 al D.N.A. ), Înalta Curte precizează că nu poate fi analizat în temeiul cazului de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen., deoarece reţinerea sau nu a cauzei de reducere a pedepsei constituie o chestiune de evaluare a comportamentului inculpatului, iar aspectele care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie. Reţinerea sau nu a cauzei de reducere a pedepsei constituie o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.
Ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie fundamentat pe cazul prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen.. sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale, iar nu incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 (Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 23/RC din 19.01.2017 Dec. nr. 37/RC din 31.01.2017 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 215/RC din 26 mai 2017 a Î.C.C.J. , Secţia penal, Dec. nr. 467/RC din 23 noiembrie 2017 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 75/RC din 9 martie 2018 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 155/RC din 2 mai 2018 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 92/RC din 14 martie 2019 a Î.C.C.J. , Secţia penală, Dec. nr. 166/RC din 10 mai 2019 a Î.C.C.J. ).
Faţă de toate acestea, în baza unui raţionament mutatis mutandis, instanţa de recurs în casaţie consideră că dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 ce reglementează, similar, o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, au efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei.
Interpretarea şi valorificarea datelor în funcţie de care se stabileşte dacă inculpatul beneficiază sau nu de cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 face parte din procesul de individualizare a sancţiunii penale şi reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii.
În calea extraordinară a recursului în casaţie nu se poate verifica incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Dacă, în cauză, instanţa de apel ar fi reţinut beneficiul oferit de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi nu ar fi redus, în mod corespunzător, limitele de pedeapsă ca urmare a acestor prevederi, atunci s-ar fi putut considera că s-a aplicat inculpatului o pedeapsă nelegală.
Ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie fundamentat pe cazul prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr. pen.. sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale, iar nu incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002
Instanţa de recurs în casaţie nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei, recursul în casaţie urmărind să supună Î.C.C.J. , judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispoziţiile art. 447 C. pr.. pen. stipulând că în cadrul acestei căi extraordinare de atac se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Chestiunile care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator, nu pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului în casaţie.
Aspectele menţionate în cele ce preced pentru recurentul inculpat A. (cu ocazia examinării aceluiaşi caz de casare fundamentat pe acelaşi motiv de recurs), în legătură cu Deciziile nr. 3/2018 şi nr. 4/2020 pronunţate de Î.C.C.J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa instanţei supreme, îşi păstrează valabilitatea şi în cazul recurentului inculpat C., concluzia fiind aceeaşi, în baza unui raţionament mutatis mutandis, că instituţia reglementată de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 are natura juridică a unei cauze legale de reducere a limitelor de pedeapsă cu efect direct asupra procesului de individualizare judiciară a pedepsei.
Instanţa de recurs nu poate realiza o evaluare a conduitei procesuale a inculpatului C. în sensul de a verifica dacă a denunţat şi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a unor persoane care ar fi săvârşit infracţiuni de competenţa D. N. A., respectiv a coinculpatului KK., deoarece prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. pr.. pen., nu poate fi cenzurată modalitatea de individualizare a pedepsei, astfel cum, de fapt, a solicitat recurentul, acest aspect vizând temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.
Faţă de art. 447 C. pr.. pen.. în conformitate cu care instanţa de recurs în casaţie poate examina exclusiv legalitatea deciziei în cazurile limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) C. pr.. pen.., excedează analizei sale motivul privind omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării inculpatului de a se reţine în privinţa sa o cauză legală de reducere a limitelor de pedeapsă, cum este şi cea prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, cu consecinţe asupra procesului de individualizare judiciară a sancţiunii penale (în acelaşi sens, Decizia nr. 40/RC din 7 februarie 2019 a Î.C.C.J. , Secţia penală). Numai dacă se reţineau dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi pedeapsa nu se situa între limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea comisă, reduse conform acestor dispoziţii legale, numai atunci devenea aplicabil cazul de casare invocat de recurent.
Se vor respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţi împotriva Deciziei penale nr. 135/A din 30 mai 2018 (Î.C.C.J. Secţia Penală, Dec. nr. 219/RC din 9 iulie 2020)
La individualizarea pedepsei, Înalta Curte a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite de inculpaţi, ridicat, prin natura infracţiunii de corupţie comisă (trafic de influenţă) şi a unor infracţiuni în legătură cu infracţiuni de corupţie (spălare a banilor, fals în înscrisuri sub semnătură privată şi efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia), cuantumul însemnat al sumei de bani ce a făcut obiectul traficului de influenţă, dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 (cu referire la inculpaţii F. şi A.), dar şi cele prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen., în cazul inculpatului F., gradul de pericol social al infracţiunilor ce fac obiectul acuzaţiilor, circumstanţele personale ale inculpaţilor, aşa cum rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar.
Nu se impune coborârea pedepselor sub minimul special prevăzut de lege în urma aplicării unor circumstanţe atenuante potrivit art. 74 din C. pen. anterior, buna conduită anterior săvârşirii faptelor urmând a fi avută în vedere la stabilirea cuantumului pedepselor aplicate.
Cu referire la inculpatul G. s-a reţinut că acesta a solicitat aplicarea art. 19 din Legea nr. 682 din 2002 privind protecţia martorilor şi, în susţinerea cererii sale, a depus adresa emisă în dosarul nr. x/2015 din 22 februarie 2016 de D.N.A. , Secţia de combatere a corupţiei, din care rezultă că, în opinia parchetului, acesta poate beneficia de aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, întrucât în dosarul anterior menţionat a furnizat informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 682 din 2002, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Potrivit art. 2 lit. a) pct. 1, martorul este persoana care se află în situaţia de a avea calitatea de martor, potrivit C. pr.. pen., şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Aceeaşi lege defineşte şi noţiunea de infracţiune gravă, prevăzându-se în art. 2 alin. (1) lit. h) categoriile de infracţiuni considerate grave, însă, sub acest aspect, instanţa notează că prin Decizia nr. 67/2015 Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi care nu a comis o infracţiune gravă este neconstituţională.
Instanţa a constatat că nu sunt întrunite cumulativ cele două condiţii privind denunţarea şi facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane, aşa încât nu va face aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce-l priveşte pe inculpatul G..
Inculpaţii F. şi A. au solicitat aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi au depus în susţinerea acestei cererilor formulate înscrisuri provenind de la D.N.A. , Secţia de combatere a corupţiei.
Inculpatul F. a furnizat informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului, cu privire la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, de către inculpatul B., aşa încât denunţul şi a declaraţiile sale au condus la identificarea inculpatului ultim menţionat şi trimiterea acestuia în judecată, în stare de arest preventiv. A rezultat că în urma denunţurilor formulate de inculpatul A. a fost trimis în judecată, inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. S-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpaţii F. şi A..
Cu privire la inculpatul A., instanţa a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-a situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 5 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 6 luni închisoare, iar pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 6 luni şi 6 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 6 luni şi 5 ani închisoare.
Potrivit legii vechi, păstrând proporţionalitatea în raport cu limitele superioare mai mari prevăzute de textele de incriminare incidente, s-a reţinut că pedepsele ar urma să fie de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012.
Pedeapsa calculată potrivit dispoziţiilor din legea nouă este mai severă decât cea care ar putea fi aplicată inculpatului pe baza legii vechi.
Toate aceste aspecte au relevat, aşadar, că legea penală veche este legea mai favorabilă inculpatului.
Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, punând în balanţă circumstanţele reale ale comiterii faptelor, calitatea de funcţionari publici de care s-au folosit în comiterea faptelor inculpaţii B. şi A., Înalta Curte a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins numai prin executarea în regim de detenţie a pedepselor aplicate acestora.
Cu privire la inculpatul F., instanţa a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) C. pr.. pen. şi, în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-au situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 8 luni şi 2 ani şi 2 luni închisoare, pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 4 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 4 luni închisoare şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, potrivit legii de la data comiterii faptei între o lună şi 8 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 2 luni şi un an închisoare.
În procesul de individualizare a pedepsei, raportat la circumstanţele reale şi personale ale inculpatului F., atitudinea sa procesuală şi vârsta, au fost stabilite pedepse orientate către mediu, iar potrivit legii în vigoare, instanţa a reţinut că ar urma să fie aplicate pedepse în cuantum de un an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de un an şi 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 şi de 8 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute în art. 48 din C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) din C. pen.. Ca efect al aplicării art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., pedeapsa rezultantă a fost stabilită la un an şi 6 luni închisoare la care s-ar adăugat o treime din totalul celorlalte două pedepse de un an şi 6 luni închisoare şi 8 luni închisoare, rezultând 2 ani, 2 luni şi 20 de zile de închisoare.
Totodată, potrivit legii vechi, păstrând proporţionalitatea în raport cu limitele prevăzute în textele de incriminare incidente, instanţa de fond a reţinut că pedepsele ar urma să fie de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute în art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de 2 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta anterioară modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012 şi de 6 luni închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute în art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior.
Ca efect al aplicării art. 34 alin. (1) lit. b) din C. pen. anterior, pedeapsa rezultantă, în condiţiile în care instanţa apreciază că nu se impune aplicarea unui spor ar fi tot de 2 ani închisoare. Prin urmare, s-a constatat că pedeapsa calculată potrivit dispoziţiilor din legea nouă este mai severă decât cea care ar putea fi aplicată inculpatului pe baza legii vechi.
Sub aspectul modalităţii de executare, raportat la cuantumul pedepsei rezultante şi datele personale favorabile care au format convingerea instanţei că inculpatul are aptitudinea de a se reeduca fără a executa pedeapsa în regim de detenţie, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 861 din C. pen. anterior şi, în consecinţă, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 din C. pen. anterior.
Punând în balanţă circumstanţele reale ale comiterii faptelor, calitatea de administratori ai unor societăţi comerciale de care s-au folosit în comiterea faptelor inculpaţii G. şi H., Înalta Curte a apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei poate fi atins numai prin executarea în regim de detenţie a pedepselor aplicate acestora.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă, urmând a se face aplicarea lor în concret potrivit celor reţinute anterior.
B. JUDECATA ÎN APEL
Procedura în faţa Completului de 5 Judecători
Cu referire la inculpatul A., procurorul a solicitat majorarea pedepselor aplicate acestui inculpat, peste limita de 4 ani închisoare şi majorarea sporului de 6 luni aplicat de instanţa de fond, conform art. 34 alin. (1) lit. b), astfel încât să reflecte în mod real „amploarea activităţii infracţionale”, concursul de infracţiuni săvârşit şi specializarea inculpatului în săvârşirea infracţiunii de corupţie
Prin motivele de apel formulate s-a susţinut că pedepsele de câte 3 ani închisoare aplicate inculpatului pentru complicitate la trafic de influenţă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea alt. 5 C. pen. şi complicitate la spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, ambele cu aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, nu răspund cerinţelor de exemplaritate în raport de criteriile de individualizare prevăzute în art. 74 C. pen.
Contrar celor susţinute de inculpat, din verificarea dispozitivul sentinţei penale apelate rezultă că de faţă de inculpaţii F. şi A. s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpaţii F. şi A., şi nu ale art. 19 din Legea nr. 682/2002. Instanţa de fond a stabilit instanţa de fond a stabilit ca lege incidentă legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor, şi nu legea în vigoare la data soluţionării cauzei, dispunând în consecinţă o pedeapsă de 3 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu pedeapsa accesorie aferenta pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Acelaşi inculpat, A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu aplicarea pedepsei accesorii aferente pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor prevăzută de art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta în vigoare anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Ca urmare a unei anulări a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 4 ani dispuse anterior şi a aplicării regulilor concursului de infracţiuni s-a dispus o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare şi o pedeapsă complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, cu pedeapsa accesorie aferentă.
III. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul F., instanţa de fond a stabilit ca lege incidentă legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor şi nu legea în vigoare la data soluţionării cauzei, dispunând în consecinţă condamnarea la pedeapsa de 2 ani închisoare şi o pedeapsă accesorie, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (art. 26 din C. pen. anterior, raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen.).
Acelaşi inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare şi o pedeapsa accesorie, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor (art. 26 C. pen. anterior, raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, în varianta în vigoare anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 5 din C. pen., art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen.).
Inculpatul F. a mai fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (cu referire la contractul cadru de prestări servicii nr. x din 09 iulie 2012, actul adiţional nr. x din 09 iulie 2012, actul adiţional nr. x din 04 decembrie 2012, actul adiţional nr. x din 10 decembrie 2012, actul adiţional din 4 din 23 ianuarie 2013, toate la contractul cadru de prestări servicii nr. x din 09 iulie 2012) şi la pedeapsa accesorie aferentă. În urma aplicării regulilor concursului de infracţiuni s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 2 ani închisoare şi a unei pedepse accesorii aferente şi, totodată, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de cinci ani cu respectarea unor măsuri de supraveghere.
Cu privire la inculpatul F., instanţa de fond a făcut aplicarea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen. şi, în aceste condiţii, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-au situat, potrivit legii de la data comiterii faptei între 8 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 8 luni şi 2 ani şi 2 luni închisoare, pentru infracţiunea de spălare a banilor, potrivit legii de la data comiterii faptei între un an şi 4 ani închisoare, iar potrivit legii noi, între un an şi 3 ani şi 4 luni închisoare şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, potrivit legii de la data comiterii faptei între o lună şi 8 luni închisoare, iar potrivit legii noi, între 2 luni şi un an închisoare. În ce priveşte solicitarea formulată de apelantul intimat inculpat B., de reducere a cuantumului pedepsei ca urmare a reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 .
Raportat la conţinutul adresei nr. x din 29 martie 2021 din care a rezultat că pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt a fost înregistrat dosarul nr. x/2021 în urma denunţului formulat de B. fiind furnizate informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului în urma cărora inculpata Z. a fost cercetată şi trimisă în judecată se constată că sunt îndeplinite condiţiile privind reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 cu privire la inculpatul B. urmând a se face aplicarea acestor dispoziţii.
Limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 din C. pen. se vor situa, prin reţinerea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, între 1 an şi 3 ani şi 6 luni închisoare, iar pentru infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, între 1 an şi 6 luni şi 5 ani închisoare.
În procesul de individualizare a pedepsei, similar celor reţinute de instanţa de fond, raportat la circumstanţele reale şi personale ale inculpatului B., atitudinea sa procesuală şi vârstă, instanţa de control judiciar constată că se impune stabilirea unor pedepse orientate către maxim, respectiv pedepse în cuantum de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. şi de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002. Ca urmare a aplicării dispoziţiilor referitoare la tratamentul sancţionator al concursului de infracţiunii, prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B. ar urma să fie de 5 ani închisoare la care se va adăuga 1/3 din cuantumul pedepsei stabilite pentru infracţiunea de trafic de influenţă, respectiv 1 an, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 6 ani închisoare.
2. Înalta Curte, Completul de 5 judecători, examinând criticile formulate de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A. şi de inculpatul A. cu privire la individualizarea pedepsei aplicate acestui inculpat contrar susţinerilor formulate de apelanţi constată că operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei a fost corect realizată de către A. instanţă, pornind de la limitele speciale ale pedepsei stabilite cu luarea în considerare a criteriile generale de individualizare prevăzute de legea penală mai favorabilă, prevăzute în art. 72 din C. pen. anterior, prin raportare la gradul de pericol social al faptelor evidenţiat de natura infracţiunilor, împrejurările şi modul de comitere a acestora, data săvârşirii faptelor, persoana inculpatului, precum şi contribuţia avută în ansamblul activităţii infracţionale.
Prin sentinţa penală apelată în procesul de individualizare a pedepsei aplicată inculpatului A., raportat la circumstanţele reale şi personale ale acestuia, atitudinea sa procesuală şi vârstă, cu aplicarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, instanţa de fond a stabilit pedepse orientate către mediu, respectiv pedeapsa de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 26 din C. pen. anterior raportat la art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior, de 3 ani închisoare pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002.
Necesitatea aplicării unei pedepse precum şi stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se realizeze prin raportare la pericolul social concret al faptelor respectiv la împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Completul de 5 Judecători reţine că necesitatea aplicării unei pedepse precum şi stabilirea cuantumului acesteia trebuie să se realizeze prin raportare la pericolul social al faptei şi persoana inculpatului, ceea ce instanţa de fond a evaluat şi aplicat corect.
Raportat la gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite de inculpatul A. care este unul ridicat, prin natura infracţiunii de corupţie comisă (trafic de influenţă) şi a unor infracţiuni în legătură cu infracţiuni de corupţie (spălare a banilor), cuantumul însemnat al sumei de bani ce a făcut obiectul traficului de influenţă, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, circumstanţele personale ale inculpatului, aşa cum rezultă din înscrisurile în circumstanţiere depuse la dosar, instanţa de control judiciar constată că nu se justifică reducerea cuantumului pedepsei care, în această nouă configurare, nu ar corespunde gravităţii faptelor comise şi implicit, nu ar fi de natură a atinge scopurile de coerciţie, exemplaritate, dar şi educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului.
Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care nu echivalează cu aplicarea unei pedepse excesiv de severe, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ – preventivă, ceea ce A. instanţa a evaluat şi aplicat corect.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în acord cu instanţa de fond şi contrar celor solicitate de Ministerul Public şi de inculpatul A., apreciază, în final, că o justă cuantificare a acesteia corespunde menţinerii pedepselor în cuantumul stabilit de instanţa de fond. ( Î.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 38 din 2 mai 2023)
În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Aceştia din urmă, fiind interesaţi în proces, acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.
Or, spre deosebire de vechea reglementare, C. pr.. pen. a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute în dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. pr.. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de lit. tura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori.
În acelaşi sens, sunt şi considerentele deciziilor instanţei de contencios constituţional nr. 59/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. pr. pen. raportat la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, publicată în Monitorul Oficial, nr. 639 din 1 august 2019 şi nr. 118/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din C. pr. pen. raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A. şi la art. 396 alin. (10) din C. pr.. pen., precum şi ale art. 118 din C. pr. pen., publicată în Monitorul Oficial, nr. 535 din 24 mai 2021.
În ceea ce priveşte instituţia „denunţătorului“, Înalta Curte observă că, potrivit art. 288 alin. (1) din C. pr. pen., „organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, conform art. 290 alin. (1) din acelaşi act normativ, „denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni“.
Denunţul, pe lângă plângere, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege şi sesizarea din oficiu, reprezintă o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală. Deşi trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute de C. pr.. pen. pentru plângere, spre deosebire de aceasta, denunţul se poate face numai personal, potrivit art. 290 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte denunţătorul, calitatea procesuală a acestuia nu este direct şi propriu reglementată de normele procesual penale (în mod contrar, v partea generală – titlul II din C. pr. pen. cu denumirea marginală – Participanţii în procesul penal). Astfel, din coroborarea art. 29 din C. pr. pen. cu art. 33 şi art. 34 din acelaşi act normativ, instanţa de apel reţine că denunţătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal.
Denunţul poate fi realizat şi în ceea ce priveşte propriile fapte, echivalând, în contextul săvârşirii unor anumite infracţiuni, cu o cauză de nepedepsire. În acest sens, în cauză interesează art. 290 alin. (3) C. pen., potrivit căruia mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Denunţătorul poate fi, printre altele, o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului, cum este cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 C. pen., corelativ cu luarea de mită, prevăzută de art. 289 C. pen.
Potrivit art. 34 C. pr. pen., „sunt subiecţi procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale”.
Conform art. 104 C. pr. pen., „în cursul procesului penal, în condiţiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii”.
De altfel, potrivit art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ, „proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.
Persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, se observă că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a articolului 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă „deschisă“, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul.
Potrivit art. 114 alin. (1) C. pr. pen., „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”, iar, conform art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, „orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali“.
Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, şi anume martor este persoana care nu are calitatea de subiect procesual principal sau parte, constituite ca atare în proces.
Potrivit art. 6 § 3 lit. d) C.E.D.H. , orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 § 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.
Referitor la art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, CEDO a statuat, de exemplu, în Hotărârea din 24 februarie 2009, Cauza Tarău c României, §§ 69 – 70, că „admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Cerinţele §ui 3 al art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, §§ 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. În anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 “.
Instanţa de apel reţine că noţiunea de „martor” are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin c Rusiei, § 45).
Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute în art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste şi Mathisen c Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca c Italiei, § 41).
Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, se observă că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni.
Denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”. (Î.C.C.J. Secţia Penală, Dec. nr. 232/A din 11 iulie 2023).
Noţiunea de „martor”, are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin c Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute în art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste şi Mathisen c Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca c Italiei, § 41).
Conceptul de „acuzaţie în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenţie, are o semnificaţie „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73).
Faptul că o persoană dobândeşte calitatea de „acuzat“, care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie, nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Cauza Brusco c Franţei, hotărârea din 14 octombrie 2010).
În ceea ce îi priveşte pe B. şi A., instanţa a constatat şi că au fost depuse acte în primul ciclu procesual prin care Ministerul Public a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 în ceea ce îl priveşte pe A., respectiv art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce îl priveşte pe B., ceea ce obligă şi instanţa de rejudecare să aplice o reducere cu jumătate a limitelor de pedeapsă, conform textelor de lege menţionate.
Instanţa de fond, ca instanţă de executare, deşi a reţinut că au fost invocate două motive de contestaţie la executare, a omis să mai analizeze cel de-al doilea motiv, referitor la reţinerea dispoziţiilor art.19 din O.U.G. nr.43/2002, cu privire la pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr.204/9.II.2015 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală.
Ambele motive ale contestaţiei la executare se încadrează, în drept, în dispoziţiile art.598, alin.1, lit. d C.pr.pen. , respectiv dezincriminarea infracţiunii, în modalitatea în care a fost comisă, constituie un motiv de stingere a pedepsei închisorii, iar reţinerea beneficiului denunţului reprezintă o cauză specială de reducere a limitelor speciale ale pedepsei închisorii, a cărei aplicare în faza de executare urmează să fie analizată de către instanţa de fond. Deşi dispoziţiile art.425/1, alin.7, punctul 2, lit. b C.pr.pen. , permit trimiterea, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de judecată, doar în cazul nerespectării dispoziţiilor procedurale privind citarea, Curtea apreciază că, prin omisiunea analizei în primă instanţă a unei solicitări esenţiale, contestatorului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art.6, punctul 1 C.E.D.H. . Prin proces echitabil, în acest caz, se înţelege respectarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie, prevăzut de procedura penală.
Curtea constată contradictorialitatea dintre dispozitiv şi considerente, întrucât, deşi a examinat pe fond primul motiv invocat, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare. Urmează ca instanţa de fond să efectueze analiza contestaţiei la executare în integralitatea sa şi să procedeze la rejudecarea pe fond a primului motiv de contestaţie în anulare, care, în drept, se întemeiază pe dispoziţiile art.598, alin.1, lit. d, C.pr.pen. , ceea ce înseamnă că nu este inadmisibilă contestaţia la executare.
Curtea va admite contestaţia formulată, pe care o va desfiinţa, în totalitate, şi va trimite cauza, spre rejudecarea contestaţiei la executare, la aceeaşi instanţă de judecată, şi anume la Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Dec. nr.180/C din 27.IV.2018
Dec. nr. 90/A din 1 martie 2023)
Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
Articolul 3 C. E. D. H. nu interzice utilizarea forţei în anumite circumstanţe, spre exemplu asupra unei persoane care opune rezistenţă arestării, ori încearcă să fugă sau să provoace vătămări sau pagube. Atunci când un individ este privat de libertate sau, mai general, se confruntă cu forţele de ordine, utilizarea forţei fizice împotriva sa în măsura în care nu este determinată de comportamentul său aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (v și Guzel Şahin şi alţii c. Turciei, nr. 68263/01, par. 46, 21 decembrie 2006; Kop c. Turciei, nr. 12728/05, par. 27, 20 octombrie 2009 şi Timtik c. Turciei, nr. 12503/06, § 47, 9 noiembrie 2010, V. I. Puscasu , Cristinel Ghigheci, Codul de procedura penala adnotat. Vol. II. Partea speciala 2019, Universul Juridic).
Procurorii l-au surprins in flagrant pe omul de afaceri D, care daduse procurorului C , de la structura locala a Parchetului, 200 de milioane de lei pentru a promova o solutie favorabila intr-un dosar in care acesta era cercetat. Alaturi de D. a mai fost arestat si B, care ar fi fost intermediarul dintre cei doi. Cei doi invinuiti ii promisesera procurorului suma de 10.000 de euro. Unul din avocatii inculpatilor spune insa ca flagrantul prezentat a fost de fapt o provocare, procurorul lasand sa se inteleaga in discutiile cu cei doi ca ar accepta mita. In opinia apărării, la baza organizarii flagrantului a stat o provocare, realizata prin desele tatonari ale procurorului, exercitate asupra celor doi, prin care li s-a indus ideea ca procurorul este dispus sa negocieze o anumita atitudine fata de inculpat (https://jurnalul.ro/stiri/observator/flagrant-sau-provocare-)
Numai minciuni şi provocări din partea investigatorului sub acoperire al DGA – acestea au fost argumentele pe care şi-a construit apărarea primarulu comunei . Acesta a fost prins în flagrant când a primit o primă tranşă de 2.000 euro după ce a promis că, pentru 7% din valoarea unui contract de concesionare a opt hectare de teren în zona turistică, va asigura trecerea prin consiliul local a hotărârii. Audiat de Curtea de Apel Timişoara, care a judecat recursul împotriva deciziei de arestare pentru acuzaţia de trafic de influenţă, a susţinut că a fost o prelucrare totală din partea investigatorului sub acoperire. Cei doi avocaţi ai primarului au susţinut că „investigatorul sub acoperire a provocat în permanenţă. A iniţiat toate discuţiile, inclusiv de bani, chiar dacă primarul i-a spus că nu-i trebuie nimic.
(https://www.pressalert.ro/2013/11/cum-se-scuza-un-primar-prins-flagrant-)
În cauza Case of Teixeira de Castro c. Portugal, hoătărârea din 9 iunie 1998, CEDO a analizat dacă activitatea celor doi ofiţeri de poliţie a depăşit sau nu activitatea caracteristică unor agenţi sub acoperire, reţinând că aceştia au provocat comiterea faptei, neexistând niciun indiciu că aceasta ar fi fost comisă fără intervenţia lor.[4]
Curtea a reţinut o serie de aspecte: operaţiunea nu a fost ordonată şi supravegheată de către un judecător, cazierul inculpatului era alb şi nimic nu sugera că era tentat să se implice în traficul cu droguri, până cand nu a fost abordat de catre poliţie; în plus, nu s-au găsit droguri la domiciliul reclamantului, iar instanţele naţionale s-au bazat în hotărârile de condamnare pe declaraţiile celor doi ofiţeri de poliţie. (N. Volonciu, A. Barbu, Codul de procedură penală comentat. Probele și mijloacele de probă, Ed. Hamangiu, 2007, p. 25).
În cauza Vanyan c. Rusiei, hotărârea din 15 decembrie 2005 Curtea a constatat pe baza aceloraşi criterii, că şi o vânzare simulată de droguri efectuată de o persoană privată ce acţiona însă ca un agent sub acoperire- fiind organizată efectiv şi supervizată de poliţie -care a provocat săvârşirea infracţiunii poate fi calificată instigare şi reprezintă o încălcare a art.6 par.1. Poliţia a provocat săvârşirea infracţiunii de procurare de droguri la cererea lui O.Z, persoană care a fost de acord să participe la o vanzare ’’test ’’ de droguri, acţionând potrivit instrucţiunilor poliţiei pentru a-l expune pe reclamant. (https://hudoc.echr.coe.int/engVanyan, Amalia-Cecilia Moleanu, , Probaţiunea în materia infracţiunilor de corupţie. Provocarea. Martorul “denunţător”, JurisClasor CEDO – Iulie 2011, https://www.hotararicedo.ro/)
În cauza Edwards şi Lewis c. Regatul Unit, hotărârea din 27 octombrie 2004,[13] sunt enunţatecriterii pe baza cărora judecătorul naţional trebuie să examineze dacă acuzatul a fost sau nu victima unei provocări ilicite din partea poliţiei :
– motivul pentru care operaţiunea poliţiei a fost organizată,
– natura determinării sau a presiunilor efectuate de poliţie. ( G. Antoniu, A. Vlasceanu, A. Barbu, Codul de procedura penala. Texte, jurisprudenta, hotarari CEDO, Hamangiu, p. 384.)
– natura şi întinderea participării poliţiei la săvârşirea de infracțiuni,
C.E.D.O. a făcut referire la cauza Dumitru Popescu c. României, hotărârea din 26 aprilie 2007, în privinţa imposibilităţii instanţei române de a verifica temeinicia autorizaţiei de interceptare emisă de către procuror, clasificată drept secret de stat, s-a constatat încălcarea art. 8 C.E.D.H. în legătură cu interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională pentru:
– lipsa de independenţă a autorităţilor competente să autorizeze ingerinţa (statutul procurorului, care nu era independent);
– lipsa oricărui control a priori al autorizaţiei date de procuror;
– lipsa oricărui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autorităţi independente şi imparţiale;
– lipsa garanţiilor referitoare la păstrarea caracterului intact şi complet al înregistrărilor şi distrugerea acestora;
– lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut certifica realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor;
Totodată Curtea europeană a reţinut că instanţele interne nu s-au pronunţat asupra ilegalităţii ingerinţei în viaţa privată. A constatat încălcarea garanţiilor sub aspectul art. 8 2 din Convenţie, autorizaţia de interceptare dată de procuror nefiind foarte clar precizată, în condiţiile în care nu apar menţionate numerele de telefon puse sub ascultare, doar lista lor în procesul verbal întocmit ulterior interceptării. În plus, C.pr.pen. nu preciza circumstanţele în care informaţiile obţinute pot fi şterse. Concluzia Curţii : cadrul legal existent la data faptelor nu îndeplinea condiţiile minimale necesare pentru a evita abuzurile din partea autorităţilor, astfel încât a fost încălcat art. 8 din Convenţie. (Artin Sarchizian, Provocarea, înscenarea și mărturisirea provocată (a) săvârșirii unei infracțiuni. https://www.juridice.ro , 25 martie 2022. V și I..C.C.J., Dec. nr. 178/A/2021 www.scj.ro CEDO, Dec. Ramanauskas, apud. Radu Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ed. 2, ed. CH Beck, 2008, p.379 şi Furcht c Germaniei, nr. 54.648/09, § 53, 23 octombrie 2014, CEDO Cauza, Bannikova contra Rusiei, § 67, https://hudoc.echr.coe. )
În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
Principiul loialităţii administrării probelor impune interzicerea Întrebuinţării de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe. Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. (art. 101 C. pr. pen. )
Nerespectarea interdicţiei absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei (Decizia Curţii Constituţionale nr. 802/2017, § 29, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, Î. C. C. J., Secţia Penală, Dec. nr. 232/A din 11 iulie 2023)
Simpla calitate de denunţători ai martorilor nu atrage nulitatea absolută a declaraţiilor date de aceştia în cauză, întrucât administrarea acestor mijloace de probă nu echivalează de plano cu încălcarea principiului loialităţii, în absenţa dovezilor care să demonstreze că obţinerea lor s-a făcut prin întrebuinţarea de ameninţării, violenţe, promisiuni sau alte metode prevăzute de lege în scopul strângerii probaţiunii pe care şi-a fundamentat parchetul susţinerea acuzaţiilor formulate împotriva inculpatului. În contextul în care legiuitorul acordă un beneficiu, în sensul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, persoanelor care au comis infracţiuni grave dacă formulează denunţuri şi facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, declaraţiile date de denunţători în calitate de martori nu contravin principiului administrării loiale a probatoriului. (Î. C. C. J., Secția Penală, Dec. nr. 359/A din 5 decembrie 2023).
Instanţa de apel a menţionat că procesul-verbal de consemnare a denunţurilor orale constituie o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală şi nu o probă, considerentele primei instanţe fiind fundamentate legal şi însuşite ca atare de instanţa de apel şi că niciunul dintre martorii audiaţi în faţa instanţei nu a reclamat o conduită a organelor de urmărire penală care să poată fi subsumată vreunei modalităţi de încălcare a principiului loialităţii din cele prevăzute în art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , deşi de la data audierii lor de procuror a trecut o perioadă considerabilă de timp, fapt ce face nerezonabilă orice presupunere a subzistenţei oricărei forme de presiune.
În ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte a constatat, în principal, că echitatea unei proceduri se evaluează în ansamblul său, soluţia primei instanţe nu este fondată în mod determinant pe declaraţiile martorilor denunţători, ci pe analiza coroborată a tuturor probelor testimoniale şi a înscrisurilor depuse şi care nu constituie probe derivate, precum şi că inculpatul a avut ocazia de a pune întrebări martorilor. (Î. C. C. J., Secţia Penală, Dec. nr. 384/RC din 20 iunie 2023)
Ar rămâne de aprofundat impactul moral al aplicării în practică a formei actuale a instituției denunțătorului, într-un sistem social orwellian. Trebuie să amintim totuși că o critică din partea autorului „fermei” venea întotdeauna din stânga stalinisnului! Așa era construit autorul lui „1984”!
[1] aprobat prin Legea nr. 503/2002
[2] V și D. Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, ed. IV, Universul Juridic, 2023
[3] Florin Streteanu, Daniel Niţu, Drept penal, Partea generală, vol. II, p. 384, Ed. Universul Juridic, 2018
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.