CALITATEA PROCESUALĂ A ASIGURĂTORULUI

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

(CALITATEA PROCESUALĂ A ASIGURĂTORULUI)

Potrivit art. 54 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 Legea privind asigurările şi reasigurările în România1, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces. Citarea în proces a asigurătorului este obligatorie.

În practică s-a ridicat problema poziţiei asigurătorului şi a limitelor răspunderii sale în procesul penal.

Potrivit art. 24 alin. final C. pr. pen., persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente.

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul este obligat să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite. Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limita obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.

Citarea în proces a asigurătorului, în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule este obligatorie (art. 54 alin. final, teza II din Legea nr. 136/1995).

Drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă (în limitele obligaţiei acestuia – art. 57 din Legea nr. 136/1995).

Concluzia care se impune este aceea că asigurătorul are calitatea procesuală legală (penală şi civilă) de parte responsabilă civilmente (evident în procesul penal, şi evident în limitele contractului de asigurare; natura juridică poate fi aceea de fideiusiune legală)2.

În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, a statuat că pentru soluţionarea acţiunii civile în procesul penal privind un accident de circulaţie cauzator de daune este obligatorie introducerea în cauză ca parte responsabilă civilmente a societăţii de asigurări3.

În doctrină s-au ridicat diferite semne de întrebare4, pornindu-se de la rezistenţa societăţilor de asigurare, care, potrivit legii, nu au a răspunde întotdeauna şi/sau nu pentru întreaga despăgubire solicitată5.

Răspunsul nostru este mai nuanţat.

Potrivit art. 57 din Legea asigurărilor, drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei, la solicitarea asiguratului.

Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de autovehiculele deţinute de persoane asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin Biroul asigurătorilor de autovehicule din România, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 48 alin. 2.

Chiar anterior Legii nr. 136/1995, existenţa unui drept propriu la indemnitatea de asigurare a fost recunoscut pe plan juridic6.

Dar ceea ce se observă foarte uşor este prezenţa a două modalităţi absolut distincte:

a) exercitarea unui drept al persoanelor păgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubei şi

b) exercitarea directă a acţiunii împotriva asigurătorului de răspundere civilă (în limitele legii7).

În primul caz, societatea de asigurare, – citată, în mod obligatoriu, conform art. 54 din Legea asigurărilor – are calitatea de parte responsabilă civilmente şi răspunde în solitar cu autorul accidentului. Răspunderea sa se bazează pe ideea de fideiusiune legală, cu toate caracteristicile acesteia.

Procesul penal, ca activitate complexă, progresivă şi coordonată, se desfăşoară prin intervenţia unor organe şi persoane ce sunt îndatorate sau interesate să îi asigure soluţionarea.

Aceşti intervenienţi sunt participanţi sau subiecte în procesul penal şi se caracterizează prin aceea că au capacitate juridică de a acţiona în vederea soluţionării litigiului.

Aceste persoane fie că răspund pentru faptele lor, fie că urmăresc realizarea unor drepturi ce izvorăsc din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, se numesc părţile în procesul penal, şi îşi realizează (exercită) drepturile personal sau prin substituţi procesuali8.

În procesul civil, în afara subiecţilor raportului juridic de drept substanţial, titulari ai drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul unui raport juridic dedus în faţa instanţei judecătoreşti, părţi ale procesului, în sens restrâns9, intervin alături şi persoane ce nu sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul juridic al dreptului substanţial. Ele nu au calitatea de subiecţi ai raporturilor juridice de drept substanţial, dobândind totuşi din punct de vedere procesual anumite drepturi şi obligaţii (accepţiunea procesuală a noţiunii de parte).

În această accepţiune poate dobândi calitatea de parte, orice persoană care afirmă un interes propriu10.

Intervenţia determină lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi; dobândind calitatea de parte, poziţia sa procesuală este determinată de caracterul dreptului la acţiune al dreptului său (al intereselor sale).

Ne aflăm deci în prezenţa unui principiu general conform căruia terţii pot interveni în orice proces atunci când drepturile lor sunt ameninţate sau contestate, condiţia fiind a unui interes ocrotit de lege, dispoziţiile procesuale care limitează accesul unei persoane fiind strict limitat.

Odată ce a dobândit calitatea de parte, intervenientul se bucură de toate drepturile procesuale acordate de legislaţia noastră părţilor principale. Pe bună dreptate, se arată uneori în literatura de specialitate că intervenientul principal este un veritabil reclamant11 sau, în alţi termeni, că oricare dintre poziţiile pe care o persoană le poate avea în cursul unui proces nu sunt altceva decât o variantă a situaţiilor de reclamant sau de pârât12 (tertium non datur).

În cazul procesului penal îşi va găsi aplicare, fără nici o limitare, orice prevedere civilă în materie, bineînţeles, în măsura în care legea procesual penală nu dispune altfel.

În acest caz, acţiunea civilă, sub aspect procesual, rămâne o instituţie de drept procesual civil şi devine şi o instituţie de drept procesual penal atunci când acţiunea priveşte o vătămare care a fost cauzată printr-o faptă prevăzută de legea penală (şi este dedusă în faţa organelor judiciare penale)13.

Chemarea în judecată14 va putea fi făcută atât de reclamant – victima accidentului – parte civilă în procesul penal cât şi ca o chemare în garanţie, de către autorul accidentului de „aceleaşi drepturi”.

Asigurătorul va avea toate drepturile garanţiei şi anume, arătarea titularului dreptului, limitări ale răspunderii, întinderea fracţionată a indemnizaţiei de asigurare beneficiul discuţiunii, arătarea culpei exclusive a unei persoane etc. Asiguratul are interesul a fi prezent pentru ca hotărârea să reflecte un cuantum exact al întinderii despăgubirilor, iar autorul are interesul ca hotărârea să fie opozabilă15 societăţii de asigurare.

Dar titularul acţiunii, terţul lezat are un drept propriu la indemnitatea de asigurare, pe care însăşi legea i-l atribuie prin realizarea riscului, constituind nu o garanţie procesuală juridică ci un drept la reparaţiune ex lege.

Fundamentul şi natura juridică acestui drept propriu apreciem că reprezintă o stipulaţie pentru altul16.

În doctrină s-au vehiculat argumentele novaţiei, delegării şi cesiunii de creanţă17.

În acest caz apreciem că este vorba de o răspundere proprie apropiată unei cesiuni de datorie, prin stabilirea unei obligaţii în locul cedentului faţă de creditorul cedat. Spre deosebire de o stipulaţie, „notificarea” este dată de lege, fiind generică.

Stipulaţia pentru altul ar putea, de asemenea, să dea naştere la obligaţia unui nou debitor, care s-ar obliga faţă de creditorul aleatoriu, viitor, dar primul debitor nu este liberat prin efectul stipulaţiei (de exemplu peste limitele asigurării sau pentru culpă comună sau exclusivă, caz în care riscul de acoperit nu s-a produs).

Prin stipulaţia pentru altul se pot crea drepturi în favoarea terţilor, dar nu se poate dispune de drepturile lor.

Aceasta înseamnă că societatea de asigurare va fi întotdeauna citată, întotdeauna ca parte responsabilă civilmente, dar natura juridică a dreptului reclamantului este pur protestativă.

Este dreptul său de a uza de o simplă chemare în garanţie pentru a obţine obligaţia în penal de dezdăunare deplină (nu limitată). Deci întotdeauna interesul terţului lezat este acela de a-l cita pe asigurător alături de autorul infracţiunii şi nu în locul acestuia. Chiar dacă este mai sigură dezdăunarea, ia nu este întotdeauna completă.

Regula relativităţii efectului obligatoriu al contractului nu este imperativă şi deci derogarea adusă prin lege sau prin convenţie este posibilă atât timp cât nu se creează în sarcina nimănui o obligaţie la care ar fi ţinută fără voia sa18.

În concluzie, persoana responsabilă civilmente ca intervenient într-un proces penal are poziţia proprie fundamentată uneori pe ideea de fideiusiune printr-o chemare în judecată, în garanţie  în cazul răspunderii solidare sau pe ideea stipulaţiei pentru altul19 fără legătură cu ideea de garanţie.

Amintim că art. 447 din Codul comercial a fost abrogat prin art. 70 al Legii nr.136/1995 cu tot titlul XIII, cartea I.

De fapt, dispoziţiile acestui titlu (art. 442 – 477) fuseseră deja înlocuite de mult prin Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reasigurarea contractului de asigurare din 7 iulie 193020, modificată la 9 aprilie 1931, la 1 mai 1932 şi la 10 aprilie 1936.

– Curtea de Apel Timişoara, decizia penală nr. 1240/R/1998, cu Notă de Mircea-Sandu Godea, Parte responsabilă civilmente de asigurare, „Dreptul” nr. 1/2001, p. 179

---

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.303 din 30 decembrie 1995.

2 Nota D.C. în „Pro lege” nr. 4/1997, p.35-36.

3 C.S.J., S.pen., dec.nr.3154 din 4 iulie 2000 în „Pro lege” nr. 3/2001, p. 125-126. În acelaşi sens, nota de studiu nr. 9228/4/2000 a Secţiei de studii, control şi reprezentare; N.Turcu-Şeclăman, Asigurarea de răspundere civilă, în „S.C.J.” nr. 4/1974, p.490 şi urm. şi C. Sima, Poziţia societăţii de asigurare în procesul penal, în „Dreptul” nr. 2/2001, p.160 şi urm.

4 Nu pornind de la obligaţia (?!) asiguratului de a se apăra. În dreptul francez, de exemplu, în contract se poate stipula inopozabilitatea tranzacţiilor, a recunoaşterilor de responsabilitate. (Codul asigurărilor, art. L.124-2, Code civile, Litec, Paris, 1994-1995).

5 Maria Bugeanu, Unele implicaţii ale Legii nr. 136/1995 asupra calităţii procesuale a asigurătorului, în „Pro lege” nr. 4/1997, p.31 şi urm.; Maria Bugeanu, Asigurarea internaţională a răspunderii civile auto, în „Pro lege”, nr. 4/1997, p.37 şi urm.

6 H. şi L.Mazeaud, Traité théosique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, t. III, Sirey, Paris, 1934, nr. 2697.

În Franţa, de pildă, prin Legea din 13 iulie 1930 privind contractul de asigurare s-a consacrat expres dreptul propriu al victimei la o indemnitate de asigurare, victima (terţ lezat) având o acţiune directă (art.53 din lege).

Astăzi, accentul este pus pe ideea de garanţie pentru orice prejudiciu suferit, cunoscut sau necunoscut, asigurat sau nu, prin efectul unei derogări legale de la obligaţia de asigurare (Legea nr. 85-677 din 5 iulie 1985, art. 9). Este un alt pas, o altă etapă supusă, la care noi puteam abia visa (fondul de garanţie francez instituit prin Decretul nr. 88-260 din 18 martie 1988 etc.).

A se vedea şi http: //www.dnt.ro /useus/ donasour/FHELMETS.HTML; frau news.com/item View; Curtea de casaţie francez, camera civilă 1, hotărârea din 16 decembrie 1997, la adresa http.//www courdecassation.fr./arrets etc.

7 Biroul plătitor nu poate fi obligat să efectueze nici o plată decurgând din legislaţie penală (art.3 alin.final al  Convenţiei tip interbirouri, Cartea verde, H.C.M. nr. 354 din 5 iunie 1964. A se vedea şi T.T.Popescu, Asigurarea internaţională, de răspundere civilă auto, în „R.R.D.” nr. 6/1970, p.13. Amintim că dispoziţiile Legii nr.136 se aplică în măsura în care, prin lege sau prin acorduri internaţionale, nu se prevede altfel.

8 În acest sens, a se vedea Lucia Moldovan, Participanţii în procesul penal, în “Drept procesual penal”, de Gr.Gr.Theodoru şi Lucia Moldovan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.46. Alte persoane care contribuie la înfăptuirea justiţiei sunt martorii, experţii, interpreţii etc.; N.Ionescu, D. Ciuncan, nota II, în „R.R.D.” nr. 7/1986, p.60 şi urm.

9 I.A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul penal în R.P.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.66; D. Radu, Acţiunea în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1974; I. Stoenescu, S. Zilbestein, Drept procesual civil, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.286.

10 A se vedea I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p.13, Gr. Porumb, în „Drept procesual civil” de I.Stoenescu, Gr.Porumb, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.125.

11 P. Vasilescu, Procedura civilă, vol. III, p.297, cit. apud., I. Leş, op.cit., p.134; R.Grassini, Juris-classeur de procédure civile, t.III, Paris, 1969, p.23.

12 „Pentru a determina cine este reclamant şi cine este pârât, nu trebuie cercetat fondul procesului, ci numai aspectul procesului” (I. Stoenescu, Gr. Porumb, op.cit., p.125). A se vedea şi E. Heroveanu, Principiile procedurii judiciare, vol. II, Bucureşti, 1932, p.131.

13 A se vedea, Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal, în „Explicaţii ale Codului de procedură penală Român”, vol. I, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.74; Cu privire la posibilitatea exercitării din oficiu a se vedea Curtea Constituţional, dec.nr.80/1999, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333/1999.

14 Vor exista drepturi de acelaşi fel între victimă şi asigurător, evident neputându-se vorbi.

15 Trib.Supr., completul 7, dec.nr. 66/1985, în „C.D.”, p.224 şi urm., asigurătorul nefiind citat, hotărârea sau titlul executoriu nu-i poate fi opozabile nici în cazul de poprire.

16 Izvoarele obligaţiilor, în „Teoria generală a obligaţiei”, de T.R.Popescu şi P.Anca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.119 şi urm.

17 H.L. Mazeaud, op.cit., nr.2697.

18 T. Popescu, op.cit., p.119.

19 Acest drept la momentul când victima îl priveşte este însuşi dreptul propriu al asiguratului (H.I. Mazeaud, op.cit., nr. 2698), exercitat de victimă în nume propriu, născut fiind pe cazul ei, iar nu transferat de la asigurat (N.Turcu-Şeclăman, loc.cit., p.497).

20 Monitorul Oficial nr.148 din 7 iulie 1930 (legea avea 109 articole).