CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

Într-un stat democratic, regula esenţială şi temeiul puterii judecătoreşti îl constituie principiul statuat în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”[1].

Aplicarea acestui principiu revine autorităţii judecătoreşti, care, prin importanţa sarcinii sale devine o adevărată piatră unghiulară a întregului edificiu al Statului de drept.

Propunerile avansate nu numai că reînvie vechea tradiţie rămasă din Constituţia din 1923 şi din legile de organizare judecătorească dintre cele două războaie, dar au urmărit să restructureze întregul sistem judiciar actual prin administrarea justiţiei pe trei grade de jurisdicţie şi prin instituirea unor garanţii juridice care permit instanţelor să acţioneze independent şi imparţial.

În cadrul comisiei, dezbaterile au prilejuit observarea a trei soluţii în privinţa statutului Ministerului Public.

1. Păstrarea sistemului vechi al Procuraturii de instituţie independentă în stat;

2. Subordonarea acestei instituţii faţă de ministrul justiţiei, aceasta fiind varianta aleasă, până la urmă.

Obiecţiile cele mai puternice, în raport cu subordonarea Ministerului Public unei autorităţi administrative, pornesc de la faptul că, pe această cale, magistraţii (chiar împărţiţi în două categorii) au un statut diferit, cu implicaţii negative asupra actului de justiţie. S-a arătat că:

– Rolul primordial al Ministerului Public este cela de a participa la activitatea judiciară, fie în calitate de autor al urmăririi penale, fie pentru a exercita controlul necesar asupra organelor poliţiei judiciare.

În fine, participă la activitatea de judecată pe aceeaşi poziţie cu apărătorul unei părţi în proces, susţine acuzarea şi apărătorul interesele generale ale societăţii şi ordinea publică”[2].

Obiecţiile cele mai puternice privind autoritatea Ministerului Justiţiei asupra Ministerului Public prin faptul că procurorii ar depinde de executiv, constă în aceea că ar avea implicaţii negative asupra actului de justiţie. In contră, s-ar putea susţine că procurorilor le revin atribuţii exterioare deliberării judecătoreşti, procurorii sunt independenţi, subordonându-se numai legii.

„Extragerea acestor atribuţii din sfera puterii executive (adică un sistem neutru de numire) este una din cele mai democratice tendinţe în organizarea magistraturii şi ea răspunde imperativului ca justiţia să menţină echilibrul balanţei chiar dacă este legată la ochi”[3].

S-a mai afirmat că Ministerul Public trebuie să facă parte din puterea judecătorească, să fie alcătuit din magistraţi independenţi şi inamovibili întocmai ca judecătorii. Iar, dacă aceasta nu se aprobă, atunci trebuie reînfiinţat măcar judecătorul de instrucţie dacă se vrea ca Parchetul să fie subordonat puterii executive, atunci el nu trebuie să efectueze şi ancheta penală”[4].

O propunere[5] a desfăşurării activităţii procurorului sub autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii nu a fost acceptată.

În sensul, Procuratura = putere judecătorească, a prezentat şi V. Rădulescu[6], pentru a se exclude ingerinţa executivului în activitatea judiciară a procurorului[7].

Totuşi, nu putem transforma Procuratura în a patra putere în stat (I. Ardelean, p.575), astfel încât ei trebuie să fie dependenţi de executiv, dar nu sunt subordonaţi în activitate ministrului justiţiei[8]. Procurorii nu fac parte din puterea judecătorească[9].

Ea trebuie inclusă în sfera justiţiei, dar nu în cadrul puterii judecătoreşti[10] în cadrul puterii judecătoreşti, dar autonome.

I. Rus[11] propune menţinerea Procuraturii României, dar înlocuirea cadrelor compromise, de parcă nu principiile ar trebui mai întâi amendate!

Procuratura era a patra putere în stat exercitându-şi atribuţiile împotriva cetăţenilor da astăzi, procurorii trebuie să fie ofiţeri ai puterii publice![12]

Întrucât la înfăptuirea justiţiei contribuie în egală măsură şi instanţele şi Ministerul Public, prin atribuţii proprii s-a propus formula autorităţii judecătoreşti exercitate şi prin Ministerul Public[13], acesta rămânând un organ autonom şi neutru poliţiei.

Dar oare procurorul trebuie să execute o „măsură dispusă ilegal”? Este suficient controlul parlamentului cu Ministerul Public propune I. Babiuc?[14]

Credem că NICIODATĂ un procuror nu va duce la îndeplinire o dispoziţie a ministrului privind „o arestare legală”, fiind considerat liber doar în instanţă, când acţionează principiul libertăţii cuvântului. O măsură ilegală antrenează aplicarea art. 268 C.pen. pentru procuror şi a art. 23, 24, 25, 31, raportat la art. 268 C.pen. pentru cel ce dă ordinul ilegal.

În concluzie, de teama unei instituţii prea puternice, „independente în stat, sisteMinisterul Publice care îl regăsim în toate fostele state socialiste şi în Portugalia”,[15] s-a ajuns la o soluţie absolut contradictorie, a unor activităţi jurisdicţionare (arestare, percheziţie, trimitere sau nu în judecată) sub autoritatea ministrului justiţiei, abia după şapte ani actele definitive ale procurorului (art. 275 – 278 C. pr. pen.) fiind controlate de instanţa de judecată[16] .

Vezi şi: Curtea Constituţională, dec. nr. 486/1997 în M. Of. nr. 105/ 1998.

Aplicarea directă a normei constituţionale (I. Muraru, M. Constantinescu, „Palatul de Justiţie” „Dreptul” nr. 11/1998);

– C.C. dec. nr. 1/1995 M.Of. nr. 66/1995 (în privinţa exercitării atribuţiilor procurorului în procesul civil – art. 45 alin. 1 C. pen. – să se aplice direct art. 130 al. 1 din Constituţie);

– C.C. dec. nr. 486/1997, M.Of. nr. 105/1998 (art. 21 din Constituţie – acces liber justiţiei – se Aplică prioritar faţă de art. 278 C. pr. pen.) privind plângerile administrative);

– C.C. dec. nr. 546/1997 M.Of. nr. 98/1998 (arestarea în cursul judecăţii – art. 149 alin. 3 C. pr. pen. durează cel mult 30 zile)

– John Marshall a „creat” în 1803 principiul controlului pe cale judecătorească al constituţionalităţii legilor (C. Ionescu, Principiul separaţiei puterilor, Departamentul pentru informare parlamentară, studii 1997, p.37)

Principiul separaţiei puterilor este amintit expres în art. 1 (art. 1 alin. 2 după republicare) al Legii nr. 92/1992, M.Of. nr. 259 din 30 septembrie 1997

Forma (corectă, constituţională) a alin. 2 din art. 1 este că puterea judecătorească se exercită (numai) prin instanţele judecătoreşti (cf.art. 125 alin. 1 din Constituţie: justiţia se realizează prin C.S.J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti solicitate de lege)

– Autoritatea publică este instituţia, iar puterile statului sunt funcţii ale autorităţii.

– Al. Ţuculeanu, Conformitatea prevederilor Codului de procedură penală referitoare la măsurile preventive cu dispoziţiile Constituţiei Române, „Pro lege” nr. 4/2001, p. 5

– V. Paşca, Constituţia şi Codul penal, All Beck, 2002

Vezi: Drepturile omului;


[1] Art.6 par.1 teza I; Legea nr. 30/1994

[2] I. Vida, raportor al Comisiei de redactare, dezbatere asupra tezelor în Geneza Constituţiei României 1991 R.A.M. Of. Bucureşti, 1998, p.567

[3] I. Vida, p.567

[4] M. Ruva, Dezbateri, p.569

-570

[5] D. Lazarescu, p.573

[6] V. Radulescu, p.574

[7] I. Rus, p.582

[8] I. Predescu, p.577

[9] I. Predescu, p.577

[10] I. Predescu, p.577, în sens contrar Mariana Bezdadea, p.579-580

[11] I. Rus, p.582, p.581

[12] V. Gionea, p.583

[13] I. Moldovan,  p.586

[14] I. Babiuc, p.588; C. pr. civ., nici Legea nr. 92/1992, art.31 nu condiţionează exercitarea de către Ministerul Public a cailor de atac de avizul ministrului justiţiei. Este firesc sa fie aşa, deoarece principiile legalităţii şi imparţialităţii înscrise în art. 131 alin. (1) Constituţie, care stau la baza activităţii procurorilor; rolul Ministerului Public al cărui şef este procurorul general, de reprezentant al intereselor societăţii, apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, îl conferă acestuia independenta fata de toate celelalte autorităţi publice în exercitarea atribuţiile şi asigurarea respectării legii. Curtea Constituţională dec. nr. 332/1997, M.Of. nr. 108/1998

[15] I. Vida, p.567

[16] Kozsakar Gabor, p.571

Leave a Reply