CONTESTAȚIE ÎN ANULARE  ÎN CIVIL- GREȘELI MATERIALE.  JURISPRUDENȚĂ

Dispozițiile art. 318 alin. 1 teza întâi și ale art. 319 alin. 1 C. pr. civ.  din 1865 au următorul conținut:

– Art. 318 alin. 1 teza întâi: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale […]”;

– Art. 319 alin. 1: „Contestația se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă.”

Asupra constituționalității s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, M.Of. nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, Decizia nr. 990 din 6 noiembrie 2007, M.Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2008, Decizia nr. 1.186 din 6 noiembrie 2008, M.Of. nr. 836 din 11 decembrie 2008, sau prin Decizia nr. 765 din 12 mai 2009, M.Of. nr. 394 din 11 iunie 2009.

Textele de lege reglementează contestația în anulare specială, care este o cale de atac extraordinară ce se poate exercita în cazurile limitativ prevăzute de lege numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs. Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent.

Aceste dispoziții de lege nu contravin prevederilor art. 21 din Constituție, întrucât, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situații diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiție, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiție, are caracter de excepție și deci poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice. Reglementarea este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincție, și anume părților care au participat la soluționarea recursului a cărui dezlegare este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Aceste dispoziții de lege constituie o garanție a aplicării art. 6 § 1 C. E. D. H., în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.

În principiu, în calea extraordinară de atac a contestației în anulare nu se realizează un control judiciar asupra unei judecăți anterioare, ci se trece la soluționarea din nou a aceleiași pricini, ca urmare a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotărârii pronunțate anterior, ceea ce explică nereglementarea în art. 24 C. pr. civ. ca situație de incompatibilitate a cazului în care judecătorul participă la soluționarea aceleiași pricini în contestația în anulare. Chiar dacă aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, soluția legislativă nu relevă niciun fine de neconstituționalitate. Astfel, soluționarea aparține unor complete cu o compunere diferită, iar părțile beneficiază de toate drepturile și garanțiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil.

  Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Carmen Ionescu în Dosarul nr. 324/64/2019 al Curții de Apel Brașov – Secția civilă și constată că dispozițiile art. 318 alin. 1 teza întâi și ale art. 319 alin. 1 C. pr. civ.  din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Decizia 389/4 iulie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza întâi și ale art. 319 alin. 1 C. pr. civ.  din 1865,  M. Of.   nr. 915 din data de 10 octombrie 2023

Deși C. pr. civ.  din 1865 a fost abrogat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,   M. Of.   nr. 485 din 15 iulie 2010,   textul de lege criticat regăsindu-se,   în prezent,   în art. 503 alin. (2) pct. 3 C. pr. civ.  din 2010,   republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015,   excepția de neconstituționalitate ridicată întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992,   având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,   M. Of.   nr. 365 din 30 mai 2012,   potrivit cărora „dispozițiile C. pr. civ.  se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”,   și ținând cont de cele statuate de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011,   M. Of.   nr. 549 din 3 august 2011,   potrivit cărora sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

  Dispozițiile alin. 2 ale art. 318 au fost abrogate prin art. I pct. 121 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M.Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000. Alin. 1 al art. 318 C. pr. civ. a fost modificat prin art. I pct. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2001 privind modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, M.Of. nr. 217 din 27 aprilie 2001, care avea următorul cuprins: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.“

Ulterior sesizării Curții Constituționale, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2001 a fost respinsă prin Legea nr. 69/2005, M.Of. nr. 612 din 14 iulie 2005, și abrogată prin art. IV din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, M.Of. nr. 609 din 14 iulie 2005.

Dispozițiile art. 318 alin. 1 C. pr. civ. au fost modificate prin art. I pct. 53 din Legea nr. 219/2005 și au următorul cuprins: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”

Critica de neconstituționalitate are la bază, în esență, susținerea potrivit căreia „limitarea aplicabilității articolului 318 C. pr. civ. doar la hotărârile pronunțate de instanțele de recurs, cu excluderea hotărârilor pronunțate de instanțele de apel“, ar încălca, în opinia autorului excepției, dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind principiul statului de drept, ale art. 21 alin. (1), (2) și (3) privind accesul la justiție, ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiției și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Curtea Constituțională respinge, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. , excepție ridicată în Dosarul nr. 1.265/2005 al Tribunalului București – Secția a V-a civilă. Decizia 628/17 noiembrie 2005referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of.   nr. 1162 din data de 21 decembrie 2005

  Critica de constituționalitate formulată vizează ipoteza hotărârilor instanțelor de recurs care pot fi atacate cu contestație în anulare în situația în care instanța,   respingând recursul sau admițându-l numai în parte,   a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificai sau de casare. Textul de lege se adresează exclusiv recurentului,   această împrejurare determinându-l pe autorul excepției să susțină că este nesocotit principiul egalității armelor în proces,   ca o componentă a dreptului la un proces echitabil,   de vreme ce intimatul care nu a obținut o „satisfacție echitabilă” nu are posibilitatea ca,   în virtutea acestui text de lege,   să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările.

  Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia ar fi încălcat dreptul la apărare prin faptul că textul de lege criticat nu îi permite unei părți să atace cu contestație în anulare hotărârea instanței de recurs întrucât nu a avut calitatea de recurent. Recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestației în anulare specială hotărârea pronunțată în recurs,   pentru motivul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificai sau de casare invocate altminteri,   s-ar ajunge în situația ilogică în care intimatul ar susține,   contrar propriilor interese,   motivele invocate de recurent în cererea sa.( Decizia nr. 572 din 15 mai 2008,   M. Of.   nr. 580 din 1 august 2008)

Lipsa din cuprinsul textului de lege criticat a posibilității intimatului de a utiliza calea extraordinară a contestației în anulare pentru ipoteza în care nu i-au fost examinate apărările formulate cu prilejul soluționării recursului nu poate fi echivalată cu situația în care nu au fost analizate de către instanță unul sau mai multe dintre motivele de recurs. O asemenea variantă s-ar constitui într-un recurs la recurs,   inadmisibil în configurația proiectată de legiuitorul român pentru căile de atac,   ordinare și extraordinare. Rațiunea pentru care nu a fost instituit și în beneficiul intimatului dreptul de a formula contestație în anulare ca urmare a neanalizării de către instanță a apărărilor formulate de acesta în cursul soluționării recursului rezidă chiar în necesitatea asigurării exigențelor unui proces echitabil,   desfășurat într-un termen rezonabil,   care să fie susceptibil de a se finaliza cu o soluție judicioasă,   pronunțată de o instanță independentă și imparțială. Or,   eventuala exercitare de către intimat a unei astfel de contestații,   pentru motivul menționat,   ar conduce la o relativizare a autorității hotărârilor judecătorești,   precum și la o incertitudine cu privire la finalizarea procesului,   care este conceput ca o succesiune de etape procesuale și de acte procedurale riguros înlănțuite,   astfel organizate încât să ofere eficiență actului de justiție.

  În ce privește pretinsa încălcare a art. 16 din Legea fundamentală,   nici aceasta nu poate fi reținută,   întrucât recurentul și intimatul nu se află în situații juridice identice din perspectiva interesului pe care îl pot avea în promovarea contestației în anulare. Astfel,   intimatului nu îi este prevăzută prin lege posibilitatea de a formula contestație în anulare pentru motivul cuprins la art. 318 alin. 1 teza a doua C. pr. civ.  din 1865,   dar poate uza de această cale extraordinară de atac în ipoteza în care situația sa se circumscrie celorlalte cazuri de contestație în anulare prevăzute de lege,   respectiv când procedura de citare nu a fost legal îndeplinită,   când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență sau când dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale.

  Textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție. De vreme ce legiuitorul este suveran în a reglementa în mod diferit,   în situații diferite,   accesul la o cale ordinară de atac,   fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiție,   a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac,   care,   prin definiție,   are caracter de excepție,   și deci poate fi valorificată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. În caz contrar există riscul producerii unor perturbări majore ale stabilității și securității raporturilor juridice.( Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004,   M. Of.   nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004,   și Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009,   M. Of.   nr. 49 din 27 ianuarie 2009)

      Curtea a mai avut în vedere și dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”,   precum și pe cele ale art. 129 din Legea fundamentală,   care prevede că,   „Împotriva hotărârilor judecătorești,   părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac,   în condițiile legii”,   texte constituționale care atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată,   inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ( Decizia nr. 557 din 16 octombrie 2014,   M. Of.   nr. 883 din 4 decembrie 2014,   sau Decizia nr. 646 din 14 iunie 2012,   M. Of.   nr. 530 din 31 iulie 2012).

  În ce privește invocarea art. 148 alin. (2) din Constituție,   cu referire la dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,   în ansamblul său,   s-a statuat că dispozițiile acestui document internațional sunt,   de principiu,   aplicabile în controlul de constituționalitate „în măsura în care asigură,   garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale,   cu alte cuvinte,   în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului” (Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010,   M. Of.   nr. 785 din 24 noiembrie 2010,   sau Decizia nr. 339 din 24 septembrie 2013,   M. Of.   nr. 704 din 18 noiembrie 2013).

Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Parohia Reformată din Blaj în Dosarul nr. 829/57/2014 al Curții de Apel Alba Iulia – Secția I civilă și constată că dispozițiile art. 318 alin. 1 teza a doua din C. pr. civ.  din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Decizia 76/2016   referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 teza a doua C. pr. civ. din 1865,  M. Of.   nr. 314 din data de 25 aprilie 2016

Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce privește obiectul contestației în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs (Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, M.Of. nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, și Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, M.Of. nr. 49 din 27 ianuarie 2009)

Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, reglementarea prevăzută de art. 318 alin. 1 C. pr. civ. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 §  1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces.

Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Daniela Nicoleta Andreescu în Dosarul nr. 3.933/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că prevederile dispozițiile art. 318 alin. 1 teza finală din C. pr. civ.  din 1865 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Decizia 557/16 octombrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza finală C. pr. civ. din 1865,  M. Of.   nr. 883 din data de 4 decembrie 2014. V și     Decizia 646/14 iunie 2012   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a doua C. pr. civ. ,  M. Of.   nr. 530 din data de 31 iulie 2012. V și   Decizia 1601/15 decembrie 2011referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 43 alin. 1 și 3 din Codul familiei, art. 318 alin. 1 teza a doua și art. 581 C. pr. civ. M. Of.   nr. 93 din data de 6 februarie 2012

 Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce privește obiectul contestației în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs.( Decizia nr. 1.551 din 17 noiembrie 2009, M.Of. nr. 51 din 22 ianuarie 2010)

De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.

Ținând cont de caracterul acestor căi de atac, legiuitorul este singurul competent să stabilească obiectul asupra cărora aceasta poartă. A accepta argumentul autorului excepției de neconstituționalitate ar echivala cu convertirea unei căi extraordinare de atac într-una ordinară devolutivă, ceea ce ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de către instanțele de judecată care au antamat fondul cauzei.

Curtea  respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Vasile Damian în Dosarul nr. 4.719/2/2010 al Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Decizia 1390/20 octombrie 2011 referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza întâi C. pr. civ. M. Of.   nr. 47 din data de 20 ianuarie 2012

Art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum și art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.

Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Nicolae Mihai Viorel Cornaciu în Dosarul nr. 6.344/97/2009 al Tribunalului Hunedoara – Secția civilă. Decizia 1296/4 octombrie 2011referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of.   nr. 901 din data de 20 decembrie 2011

Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia este încălcat dreptul la apărare, deoarece textul de lege criticat nu îi permite unei părți să atace cu contestație în anulare hotărârea instanței de recurs, întrucât nu a avut calitatea de recurent (Decizia nr. 572 din 15 mai 2008, M.Of. nr. 580 din 1 august 2008  )

Recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestației în anulare specială hotărârea pronunțată în recurs, pentru motivul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Altfel s-ar ajunge în situația în care intimatul ar susține, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.

Curtea respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială „Metex Big” – S.A. din Galați în Dosarul nr. 2695,1/114/2009 al Curții de Apel Ploiești – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Decizia 925/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a doua C. pr. civ. M. Of.   nr. 675 din data de 22 septembrie 2011. Idem . Decizia 809/3 iunie 2010  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 și ale art. 319^1 C. pr. civ. M. Of.   nr. 580 din data de 16 august 2010 ,  Decizia nr. 636 din 26 iunie 2007, M.Of. nr. 518 din 1 august 2007, Decizia 1015/  8 iulie  2010  referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ.  M. Of.   nr. 524 din data de 28 iulie 2010

– Art. 403 alin. 4: „În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauțiunea, președintele instanței poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare de către instanță, încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauțiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 500 lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauțiunea depusă este deductibilă din cauțiunea stabilită de instanță, dacă este cazul.”;

– Art. 581: „Instanța va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe asupra fondului dreptului.

Ordonanța va putea fi dată și fără citarea părților și chiar atunci când există judecata asupra fondului. Judecata se face de urgență și cu precădere. Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanței se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.

Ordonanța este vremelnică și executorie. Instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea unui termen.”

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16, 21, 44, 46 și 52.

  Justificarea acestei reglementări derogatorii de la regula generală a caracterului nedevolutiv al recursului ține de deosebirile esențiale existente între cele două situații avute în vedere de legiuitor. (Decizia nr. 351 din 2 mai 2006, M.Of. nr. 455 din 25 mai 2006).

În situația în care s-a putut exercita calea de atac a apelului, cauza a fost, integral și sub toate aspectele legalității și temeiniciei soluției pronunțate de prima instanță, examinată de o instanță de control judiciar, la un grad de jurisdicție superior, iar recursul va putea fi exercitat pentru motive concret și limitativ determinate, care vizează legalitatea deciziei pronunțate în apel. În situația în care părților nu le este deschisă calea de atac a apelului, apare firesc ca instanța să poată cerceta sub toate aspectele cauza dedusă judecății. Această posibilitate este menită să asigure părților o judecată echitabilă și să conducă instanța la cercetarea și aprecierea tuturor aspectelor relevante pentru pronunțarea unei soluții.

Dispozițiile art. 403 alin. 4 C. pr. civ.  au mai format obiect al controlului de constituționalitate pe cale de excepție în raport cu critici similare. Întrucât plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea provizorie a executării silite, instituirea acestei obligații nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție. (Decizia nr. 389 din 9 mai 2006, M.Of. nr. 525 din 19 iunie 2006 ).

Împrejurarea că împotriva încheierii instanței prin care s-a dispus suspendarea provizorie a executării, până la soluționarea cererii de suspendare, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, la folosirea căilor de atac și la înfăptuirea justiției, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac.

Procedura de urgență instituită de art. 581 C. pr. civ. nu aduce nicio îngrădire dreptului persoanei de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, ci, dimpotrivă, creează o posibilitate în plus pentru cel vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiției, prin cerere de ordonanță președințială, și aceasta în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări (Decizia nr. 244 din 4 martie 2008, M.Of. nr. 288 din 14 aprilie 2008  )

De altfel, posibilitatea recunoscută părților ca, în anumite condiții, expres și limitativ prevăzute de lege, să poată interveni pentru a-și apăra drepturile și interesele legitime nu constituie premisa îngrădirii dreptului de proprietate, așa cum consideră autorul excepției, ci reprezintă exclusiv o garanție a asigurării echilibrului între persoane cu interese contrare, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3041, ale art. 318 alin. 1, ale art. 403 alin. 4 și ale art. 581 C. pr. civ., excepție ridicată în Dosarul nr. 3.696/107/2009 al Tribunalului Alba – Secția civilă. Decizia 266/16 martie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3041, ale art. 318 alin. 1, ale art. 403 alin. 4 și ale art. 581 C. pr. civ. M. Of.   nr. 322 din data de 17 mai 2010. Idem  Decizia 1676/15 decembrie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2821 alin. 1, art. 317 alin. 1, art. 318 alin. 1, art. 319 alin. 1, art. 377 alin. 2 și art. 403 alin. 4 C. pr. civ. M. Of.   nr. 128 din data de 25 februarie 2010.  V și idem,  Decizia 1478/2009   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 și art. 319 C. pr. civ.    Decizia 1378/2009   referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 și art. 319 C. pr. civ.   M. Of.   nr. 881 din data de 17 decembrie 2009 ,    Decizia 765/  12 mai 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza a doua și art. 319 alin. 2 teza întâi C. pr. civ. M. Of.   nr. 394 din data de 11 iunie 2009,  Decizia 199/17 februarie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. M. Of.   nr. 159 din data de 16 martie 2009

Este neîntemeiată susținerea autorului excepției Societatea Comercială “Cristescu Oil” – S.R.L. din Cornea potrivit căreia acestuia îi este încălcat dreptul la apărare, deoarece textul de lege criticat nu îi permite să atace cu contestație în anulare hotărârea instanței de recurs, întrucât nu a avut calitatea de recurent. Recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestației în anulare specială hotărârea pronunțată în recurs, pentru motivul că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Altfel s-ar ajunge în situația în care intimatul ar susține, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent în cererea sa.

Art. 126 alin. (2) din Constituție, republicată, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum și art. 129, care prevede că, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac.

Stabilitatea hotărârilor judecătorești este condiționată de adoptarea lor în condițiile legii, iar finalitatea contestației în anulare este tocmai aceea de a se remedia neregularitățile privind competența și procedura de judecată prevăzute de lege. Judecarea contestației în anulare nu este de natură să încalce dreptul părților la apărare, în condițiile în care acestea sunt citate și pot să participe la dezbateri, iar potrivit art. 320 alin. (3) din Codul de procedură civilă „hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată“.

Curtea respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 și art. 320 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială “Cristescu Oil” – S.R.L. din Cornea în Dosarul nr. 5.629/1/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, și a prevederilor art. 317, art. 318 alin. 1 și art. 320, excepție ridicată de Sergiu Ciobanu în Dosarul nr. 10.944/193/2007 al Judecătoriei Botoșani. Decizia 572/15 mai 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 317, art. 318 alin. 1 și art. 320 C. pr. civ.  M. Of.   nr. 580 din data de 1 august 2008,  Decizia 430/10 mai 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. .M. Of.   nr. 391 din data de 11 iunie 2007

Dispozițiile criticate sunt norme de procedură referitoare la o cale de atac, norme care, potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, sunt în competența legiuitorului.

  Curtea respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. , excepție ridicată de Societatea Comercială “Romeo Impex Com” – S.R.L. din Râmnicu Vâlcea în Dosarul nr. 3.135/2005 al Tribunalului Vâlcea – Secția civilă. Decizia 882/30 noiembrie 2006referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ.  M. Of.   nr. 40 din data de 19 ianuarie 2007

Calea procedurală a contestației în anulare specială poate fi utilizată de părțile care au participat la soluționarea recursului și este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau al omisiunii instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce privește obiectul contestației în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunțate de instanțele de recurs.

CCR  Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ. , excepție ridicată de Societatea Comercială “Păstorel” – S.R.L. din Timișoara în Dosarul nr. 11.985/CA/2003 al Tribunalului Timiș – Secția comercială. Decizia 387/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 318 alin. 1 C. pr. civ.  M. Of.   nr. 1041 din data de 10 noiembrie 2004

Jurisprudența Înalta Curtea de Casație și Justiție

Contestatorul  pretinde  că  decizia  nr.  663  din  30  martie  2022  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă  este  rezultatul  unei  greșeli  materiale,  instanța  omițând  să  cerceteze  motivele  referitoare  la  autoritatea  de  lucru  judecat  a  perimării  cererii  de  executare  silită  în  dosarul  nr.  x/2013  a  BEJ  B.,  în  raport  de  cele  stabilite  prin  decizia  nr.  413  din  20  decembrie  2017  a  Tribunalului  Argeș  și  sentința  civilă  nr.  2348/09.03.2017  a  Judecătoriei  Pitești.

Înalta  Curte  constată  că  aceste  susțineri  sunt  nefondate.

La  10  ianuarie  2022  a  fost  înregistrat  pe  rolul  acestei  instanțe  recursul  declarat  de  revizuentul  A.  împotriva  deciziei  nr.  379  din  1  noiembrie  2021  a  Curții  de  Apel  Ploiești,  secția  I  civilă,  hotărâre  judecătorească  prin  care  se  respinsese,  ca  tardivă,  cererea  de  revizuire  formulată  de  aceeași  parte  împotriva  deciziei  nr.  413  din  20  decembrie  2017  a  Tribunalului  Argeș.

Prin  memoriul  de  recurs,  revizuentul  a  formulat  două  critici,  una  referitoare  la  respectarea  termenului  de  declarare  al  cererii  de  revizuire,  care,  în  opinia  sa,  este  de  30  de  zile  de  la  data  comunicării  înscrisului  nou  și  se  calculează  de  la  data  de  17.11.2020.

Prin  cea  de-a  doua  critică,  recurentul  a  reiterate  aspecte  de  fond  ale  cererii  de  revizuire  și  a  solicitat  anularea  hotărârii  atacate  și  admiterea  excepției  puterii  de  lucru  judecat  încălcată  prin  decizia  nr.  413/2017  a  Tribunalului  Argeș  în  raport  de  sentința  nr.  2348/09.03.2017  a  Judecătoriei  Pitești,  pronunțată  în  același  dosar.

Instanța  a  analizat  criticile  care  se  refereau  la  soluția  de  tardivitate  și  a  constatat  că  acestea  sunt  nefondate;  ca  urmare,  a  fost  respins,  ca  nefondat,  recursul  declarat  în  cauză.

În  mod  legal,  instanța  de  recurs  nu  a  mai  avut  în  vedere  criticile  referitoare  la  fondul  litigiului,  respectiv  la  excepția  puterii  de  lucru  judecat  încălcată  prin  decizia  nr.  413/2017  a  Tribunalului  Argeș  în  raport  de  sentința  nr.  2348/09.03.2017  a  Judecătoriei  Pitești,  pronunțată  în  același  dosar,  întrucât  analiza  autorității  de  lucru  judecat  s-ar  fi  făcut  doar  în  situația  în  care  se  admitea  recursul,  se  casa  decizia  de  respingere  a  contestației  în  anulare  ca  tardivă  și  instanța  ar  fi  depășit  chestiunea  tardivității,  procedând  la  analiza  fondului  cauzei.

Prin  urmare,  nefiind  întrunite  condițiile  art.  318 C.  pr.  civ.,  Înalta  Curte  urmează  să  respingă,  ca  nefondată,  contestația  în  anulare. Î. C. C. J. Secția I civilă Decizia nr. 1262 din 8 Iunie 2022 

 Prin  decizia  nr.  47  din  data  de  19  ianuarie  2022,  pronunțată  în  dosarul  nr.  x/2020,  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă  a  anulat  recursul  declarat  de  petentul  A.  împotriva  sentinței  nr.  13  din  data  de  24  februarie  2021  a  Curții  de  Apel  Pitești,  secția  I  civilă.

Instanța  de  recurs  a  făcut  aplicarea  art.  489  alin.  (2)  C.  pr.  civ.,  reținând  că  recursul  nu  numai  că  nu  este  încadrat  în  dispozițiile  art.  488 C.  pr.  civ.,  dar  nici  nu  conține  critici  care  să  poată  fi  încadrabile  în  textul  legal  menționat.

De  asemenea,  a  constatat  că  recursul  a  fost  declarat  cu  nerespectarea  termenului  prevăzut  de  art.  421  alin.  (2)  C.  pr.  civ.,  situație  față  de  care,  calea  de  atac  este  tardiv  formulată.

 Împotriva  deciziei  nr.  47  din  data  de  19  ianuarie  2022,  pronunțate  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă  în  dosarul  nr.  x/2020,  au  formulat  contestație  în  anulare  contestatorii  A.  și  B..

Contestatorii  au  susținut  că  recursul  a  fost  anulat  nejustificat,  deși,  în  raportul  întocmit  în  cauză,  s-a  precizat  că  recursul  este  admisibil  și  este  de  competența  Î.C.C.J. .De  asemenea,  au  apreciat  că  recursul  a  fost  formulat  în  termen  legal,  având  în  vedere  că  acesta  a  fost  transmis  prin  intermediul  poștei  electronice  la  data  de  19  martie  2021.

În  drept,  au  fost  invocate  dispozițiile  art.  318  alin.  (1)  C.  pr.  civ.

 Prin  rezoluția  din  data  de  2  martie  2022,  a  fost  fixat  termen  de  judecată,  în  vederea  soluționării  contestației  în  anulare,  la  data  de  12  aprilie  2022,  când  Înalta  Curte,  în  raport  de  dispozițiile  art.  493  alin.  (5)  C.  pr.  civ.,  a  invocat,  din  oficiu,  excepția  inadmisibilității  contestației  în  anulare  și  a  reținut  cauza  în  pronunțare  prin  prisma  acestei  excepții.

În   speță,  sunt  incidente  dispozițiile  noului  C.  pr.  civ.,  în  vigoare  începând  cu  data  de  15  februarie  2013,  raportat  la  data  învestirii  instanțelor  de  judecată  cu  litigiul  inițiat  de  către  contestatori  (9  octombrie  2018)  și  la  dispozițiile  art.  24  din  noul  C.  pr.  civ.,  precum  și  la  cele  ale  art.  3  alin.  (1)  din  Legea  nr.  76/2012  pentru  punerea  în  aplicare  a  Legii  nr.  134/2010  privind  C.  pr.  civ.,  în  conformitate  cu  care  dispozițiile  noului  C.  pr.  civ.  se  aplică  numai  proceselor  începute  după  intrarea  acestuia  în  vigoare.

Ca  atare,  deși  contestatorii  au  înțeles  să  invoce  prevederile  art.  318  alin.  (1)  din  C. pr. civ.   de  la  1865,  Înalta  Curte  apreciază  că  aceste  dispoziții  nu  pot  constitui  temeiul  de  drept  al  contestației  în  anulare,  ci  cele  ale  art.  503  alin.  (2)  pct.  2  și  3  din  noul  C.  pr.  civ.  (text  legal  corespondent  al  articolului  invocat  de  către  contestatori).

Decizia  împotriva  căreia  a  fost  exercitată  prezenta  cale  de  atac  a  fost  pronunțată  în  complet  de  filtru,  în  condițiile  art.  493  alin.  (5)  C.  pr.  civ.,  soluția  fiind  aceea  de  anulare  a  recursului  declarat  de  petentul  A.  împotriva  sentinței  nr.  13  din  data  de  24  februarie  2021  a  Curții  de  Apel  Pitești,  secția  I  civilă.

În  completul  de  filtru  se  analizează  admisibilitatea  căii  de  atac,  respectiv  aspecte  ce  țin  de  legalitatea  declarării  recursului,  îndeplinirea  condițiilor  de  formă  prevăzute  de  art.  486 C.  pr.  civ.,  încadrarea  criticilor  în  motivele  de  recurs  stipulate  de  art.  488 C.  pr.  civ.,  precum  și  de  respectarea  termenului  de  declarare  a  căii  de  atac.

Procedura  examinării  recursului  în  complet  de  filtru  vizează  doar  aspecte  pur  formale,  care  nu  presupun  analiza  pe  fond  a  motivelor  de  recurs  invocate  de  către  parte.

Potrivit  dispozițiilor  art.  493  alin.  (5)  C.  pr.  civ.,  în  cazul  în  care  completul  este  în  unanimitate  de  acord  că  recursul  este  formulat  tardiv  ori  nu  îndeplinește  cerințele  de  formă,  că  motivele  de  casare  invocate  și  dezvoltarea  lor  nu  se  încadrează  în  cele  prevăzute  la  art.  488  din  același  act  normativ,  anulează  sau,  după  caz,  respinge  recursul  printr-o  decizie  motivată,  pronunțată  fără  citarea  părților,  care  nu  este  supusă  niciunei  căi  de  atac. Rezultă  că  legiuitorul  a  optat  ca  deciziile  pronunțate  în  condițiile  art.  493  alin.  (5)  C.  pr.  civ.  să  nu  fie  supuse  niciunei  căi  de  atac,  ceea  ce  conduce  la  concluzia  că  aceste  hotărâri  nu  pot  fi  atacate  cu  nicio  cale  de  atac,  ordinară  sau  extraordinară.

În  aplicarea  dispozițiilor  legale  anterior  menționate,  împotriva  deciziei  nr.  47  din  data  de  19  ianuarie  2022,  pronunțate  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  în  dosarul  nr.  x/2020,  nu  poate  fi  exercitată  nicio  cale  de  atac,  inclusiv  contestație  în  anulare.

Înalta  Curte  urmează  să  respingă,  ca  inadmisibilă,  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorii  A.  și  B.  împotriva  deciziei  nr.  47  din  data  de  19  ianuarie  2022,  pronunțate  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  în  dosarul  nr.  x/2020.      Î.C.C.J. Secția  I  civilă,   Decizia  nr.  824/   12  aprilie  2022

  Prin  decizia  nr.  1283  din  10  iunie  2021,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  s-a  constatat  nul  recursul  declarat  de  revizuenta  S.C.  A.  S.R.L.  Călărași  împotriva  deciziei  civile  nr.  486A  din  22  martie  2021  a  Curții  de  Apel  București,  secția  a  III  a  civilă  și  pentru  cauze  cu  minori  și  de  familie.

La  11  iunie  2021,  a  fost  înregistrată  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  contestația  în  anulare  formulată  de  S.C.  A.  S.R.L.  Călărași  împotriva  deciziei  nr.  1283  din  10  iunie  2021  a  Î.C.C.J. .

În  motivarea  contestației,  se  arată  că  decizia  atacată  este  rezultatul  mai  multor  erori  materiale  și  se  susține  că  a  fost  înștiințat  completul  de  judecată  despre  înlocuirea  proprietății  societății  contestatoare  cu  proprietatea  lui  B.,  care  nu  a  fost  parte  în  proces,  precum  și  cu  privire  la  validarea  unei  acțiuni  penale  împotriva  procuratorului  pârâtei,  C.,  care  în  calitate  de  șef  al  Ocolului  Silvic  Călărași,  întocmește  o  documentație  vizând  un  schimb  de  terenuri  între  Ocolului  Silvic  și  B.,  despre  care  acesta  din  urmă  nu  a  avut  cunoștință. Susține  că  a  fost  tăinuită,  de  către  completul  de  judecată,  falsificarea  titlului  de  proprietate  al  statului  din  anul  1998  și  fabricarea  unui  titlu  de  proprietate  în  anul  2001  de  soțul  pârâtei. Învederează  că,  în  citația  emisă  către  societatea  contestatoare,  este  prezentată  o  acțiune,  iar  în  decizia  atacată  este  redată  o  altă  acțiune,  precum  și  că,  în  mod  indirect,  au  fost  anulate  mai  multe  decizii  ale  Tribunalului  Călărași,  în  special  încheierea  penală  nr.  79  din  29  august  2017. Arată  că  dosarul  nu  a  fost  judecat  de  un  complet  penal,  ci  de  unul  civil,  sens  în  care  susține  că  încheierea  penală  anterior  menționată  nu  poate  fi  anulată  de  un  complet  civil. Sub  un  ultim  aspect,  arată  că  deposedarea  de  teren  a  lui  B.  constituie  o  încălcare  flagrantă  a  art.  44  din  Constituție  și  art.  12  și  15  din  C.  civ.

Cererea  a  fost  întemeiată  în  drept  pe  dispozițiile  art.  503  alin.  (2)  pct.  1,2,3  și  4  C.  pr.  civ.

La  termenul  de  judecată  din  30  septembrie  2021,  instanța  a  reținut  cauza  în  pronunțare  asupra  condițiilor  de  admisibilitate  a  contestației  în  anulare.

Cu  titlu  preliminar,  se  reține  că  litigiul  este  supus  reglementărilor  C. pr. civ.   de  la  1865,  față  de  data  introducerii  acțiunii  de  fond,  și  în  raport  de  dispozițiile  art.  25  alin.  (1)  din  Legea  nr.  134/2013  privind  Noul  C.  pr.  civ.,  potrivit  căruia  “Procesele  în  curs  de  judecată,  precum  și  executările  silite  începute  sub  legea  veche  rămân  supuse  acelei  legi”.

Prin  urmare,  cererea  formulată,  întemeiată  în  drept  pe  dispozițiile  art.  503  alin.  (2)  pct.  1,2,3  și  4  C.  pr.  civ.,  va  fi  analizată  din  perspectiva  dispozițiilor  art.  317  alin.  (1)  pct.  2  și  art.  318  din  C. pr. civ.   de  la  1865.

Potrivit  art.  317  alin.  (2)  C.  pr.  civ.  „Hotărârile  irevocabile  pot  fi  atacate  cu  contestație  în  anulare  (…)  numai  dacă  aceste  motive  nu  au  putut  fi  invocate  pe  calea  apelului  sau  recursului,  când  hotărârea  a  fost  dată  de  judecători  cu  călcarea  dispozițiilor  de  ordine  publică  privitoare  la  competență”.

CEDO  a  reamintit  faptul  că  nicio  parte  a  unui  proces  nu  poate  determina  redeschiderea  acestuia,  soluționat  definitiv  și  irevocabil,  numai  în  scopul  de  a  obține  o  rejudecare  a  cauzei;  contestația  în  anulare  nu  poate  avea  semnificația  unui  “recurs  deghizat”,  ci  trebuie  să  fie  justificată  numai  de  circumstanțe  esențiale  și  imperative,  securitatea  raporturilor  juridice  fiind  o  dimensiune  esențială.

Tot  astfel,  invocarea  faptului  că  există  o  neconcordanță  între  citația  adresată  societății  contestatoare  și  decizia  atacată  cu  privire  la  obiectul  acțiunii,  precum  și  susținerea  potrivit  căreia  instanța  civilă  a  anulat  o  încheiere  penală  nu  reprezintă  critici  care  se  circumscriu  cazurilor  reglementate  de  lege  în  cazul  contestației  în  anulare,  o  eventuală  cenzură  asupra  legalității  soluției  date  fiind  incompatibilă  cu  respectiva  cale  extraordinară  de  atac  de  retractare.

Ca  atare,  verificând  regularitatea  sesizării,  dată  fiind  și  modalitatea  de  redactare  a  actului  procedural  adresat  instanței,  Înalta  Curte  reține  că  demersul  judiciar  nu  poate  fi  primit,  contestația  în  anulare  astfel  formulată  urmând  a  fi  respinsă,  ca  inadmisibilă.    Î.C.C.J. Secția  I  civilă,  Decizia  nr.  1903/   30  septembrie  2021

Prin  decizia  nr.  1821  din  30  septembrie  2020,  Î.C.C.J.,  secția  I  civilă  a  respins,  ca  nefondat,  recursul  declarat  de  reclamanții  A.,  B.,C.  împotriva  deciziei  nr.  119/A  din  5  februarie  2020  a  Curții  de  Apel  București,  secția  a  IV  a  civilă,  respectiv  a  încheierilor  de  ședință  din  11  decembrie  2019  și  15  ianuarie  2020  ale  aceleiași  instanțe.

Au  fost  obligați  recurenții-reclamanți  la  plata  sumei  de  10.000  RON,  cu  titlu  de  cheltuieli  de  judecată,  în  favoarea  intimatului-pârât  Muzeul  Național  al  Hărților  și  Cărții  Vechi.

Prin  cererea  înregistrată  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă  la  data  de  16  octombrie  2020,  sub  nr.  x/2020,  contestatorii  A.,  B.  și  C.  au  formulat  contestație  în  anulare  împotriva  deciziei  civile  nr.  1821  din  30  septembrie  2020,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  318  din  C. pr. civ.   de  la  1865,  solicitând  admiterea  contestației,  anularea  deciziei  contestate  și  rejudecarea  recursurilor  declarate.

Contestatorii  au  susținut  în  esență  că  nu  au  fost  analizate:  motivul  II  de  casare  întemeiat  pe  dispozițiile  art.  304  pct.  7  C.  pr.  civ.  prin  care  s-a  criticat  hotărârea  din  apel  apreciindu-se  că  nu  cuprinde  motivele  pe  care  se  sprijină  sau  cuprinde  motive  contradictorii  ori  străine  de  natura  pricinii,  motivul  III.2  de  casare,  prin  care  s-a  criticat  că  hotărârea  din  apel  este  nelegală  întrucât  instanța  de  apel  nu  a  asigurat  remediul  pentru  nerespectarea  principiilor  oralității  dezbaterii  și  al  contradictorialității,  încălcate  de  către  prima  instanță,  precum  și  motivul  III.3  de  casare  prin  care  s-a  arătat  că  instanța  de  apel  nu  a  motivat  respingerea  motivului  de  apel  referitor  la  refuzul  primei  instanțe  de  a  uni  cu  fondul  excepția  de  inadmisibilitate,  având  în  vedere  că  soluționarea  acestei  excepții  impunea  administrarea  de  probe.

De  asemenea,  se  apreciază  că  instanța  a  cărei  hotărâre  este  contestată  nu  s-a  pronunțat  pe  motivul  VI.1  de  casare,  prin  care  s-a  arătat  că  hotărârea  din  apel  nu  a  analizat  efectele  inaplicabilității  hotărârii  CEDO  din  cauza  D.  și  alții  contra  României;  motivul  VI.2  de  casare,  prin  care  s-a  susținut  că  decizia  instanței  de  apel  este  nelegală  chiar  și  în  ipoteza  în  care  s-ar  reține  aplicabil  speței  raționamentul  CEDO  din  cauza  D.  și  alții  contra  României,  întrucât  a  fost  dată  cu  aplicarea  greșită  a  art.  1  din  Primul  Protocol  Adițional  la  C. E. D. H.   din  perspectiva  hotărârii  CEDO  din  24  oct.  2017  în  cauza  Dickmann  și  Gion  c. României  și  motivul  VI.3  de  casare,  prin  care  s-a  criticat  decizia  instanței  de  apel  care  a  fost  dată  cu  aplicarea  greșită  a  art.  1  din  Primul  Protocol  Adițional  la  CEDO  din  perspectiva  interpretării  noțiunii  de  “bun”,  generată  de  înscrierea  dreptului  de  proprietate  al  reclamanților  în  evidențele  de  carte  funciară  (cu  aplicarea  greșită  a  art.  56  alin.  (1)  din  Legea  nr.  7/1996)  și  efectele  hotărârilor  CEDO  în  materia  efectelor  înscrierii  în  cartea  funciară.

Nu  în  ultimul  rând  apreciază  contestatorii  că  nu  au  fost  analizate:  motivul  VII  de  casare  prin  care  s-a  invocat  aplicarea  greșită  de  către  instanța  de  apel  a  art.  6  și  7  din  Legea  nr.  213/1998  (inclusiv  din  perspectiva  caracterului  declarativ  și  nu  constitutiv  de  drepturi  al  unei  hotărâri  de  guvern  de  inventariere  a  bunurilor),  respectiv  nu  a  analizat  condiția  de  admisibilitate  a  revendicării  prevăzută  de  prevederile  speciale  ale  deciziei  ICCJ  nr.  33/2008,  dată  în  soluționarea  unui  recurs  în  interesul  legii,  atunci  când  nu  e  perturbată  siguranța  circuitului  civil,  imobilul  fiind  în  posesia  statului,  motivul  VIII  de  casare  prin  care  s-a  invocat  nelegalitatea  deciziei  din  apel  din  perspectiva  neanalizării  încălcării  art.  6  par.  1  din  CEDO  și  efectele  hotărârii  din  6  noiembrie  2012  în  cauza  Miu  c.  României  și  motivul  IX  de  casare  subsumat  motivului  de  recurs  întemeiat  pe  dispozițiile  art.  304  pct.  9  C.  pr.  civ.,  prin  care  au  criticat  decizia  din  apel  întrucât  a  încălcat  dreptul  reclamanților  la  nediscriminare  prevăzut  de  art.  14  din  CEDO  și  de  Protocolul  nr.  12  la  CEDO.

Era  obligația  instanței  de  a  pronunța  o  hotărâre  care  cuprinde  motivele  pe  care  se  întemeiază,  în  raport  cu  art.  6  din  CEDO,  premisa  formulării  contestației  în  anulare  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  318  alin.  (1)  teza  a  II  a  constituit-o  modalitatea  de  motivare  omisivă  a  hotărârii  instanței  de  recurs,  în  sensul  că  aceasta  nu  a  analizat  toate  motivele  de  recurs,  argumentele  invocate  de  către  contestatori  în  susținerea  recursului  având  o  individualitate  distinctă,  care  implicau  cu  necesitate  pronunțări  exprese,  cu  raționamente  logico-juridice  independente  unele  de  altele  și  de  motivare  generică  bazată  pe  argumente  generale,  fără  a  fi  aplicate  cazului  concret.

Mai  mult,  susțin  contestatorii,  analizarea  în  bloc  a  motivelor  de  casare  invocate  la  punctele  VI-IX  din  memoriul  de  recurs  nu  corespunde  unei  analize  și  cercetări  concrete,  conforme  atât  standardului  național  de  motivare  a  unei  hotărâri  consacrat  de  art.  261  alin.  (1)  pct.  5  C.  pr.  civ.  (1865),  cât  și  din  perspectiva  standardului  de  protecție  al  CEDO  în  această  materie.  O  analiză  conformă  acestui  standard  ar  fi  impus  o  motivare  asupra  uneia  dintre  problemele  de  esență  ale  litigiului/recursului,  respectiv  dacă,  prin  soluția  pronunțată  în  cauză  –  respingerea  pe  o  excepție  de  inadmisibilitate  a  acțiunii,  dreptul  de  acces  la  justiție  al  contestatorilor  este  atins  în  substanța  sa,  dacă  are  un  scop  legitim  și  dacă  există  un  raport  de  proporționalitate.

Din  acest  punct  de  vedere  nu  poate  fi  considerată  o  soluție  motivată  ca  cea  a  instanței  de  recurs,  prin  care  s-a  reținut  doar  generic: „raționamentul  logico-judiciar  pe  care  instanța  de  apel  și-a  fundamentat  soluția  este  corect  și  în  concordanță  cu  normele  din  dreptul  intern  și  din  C. E. D. H. “,  având  în  vedere  că  au  invocat  că  există  o  diferență  de  protecție  a  drepturilor  fundamentale  în  dreptul  intern  față  de  dreptul  convențional,  ceea  ce  implică  analiza  argumentată  a  modului  în  care  se  rezolvă  aplicarea  art.  20  din  Constituție  în  cauză  și  hotărârile  CEDO  invocate  cu  prioritate.

Contestatorii  susțin  că,  deși  au  învederat  prin  motivele  de  recurs  argumentele  greșitei  soluționări  a  cauzei  pe  excepția  inadmisibilității  acțiunii  în  revendicare,  inclusiv  cele  de  tip  CEDO  posterioare  hotărârii  din  cauza  D.  și  alții  c.  României,  instanța  nu  le-a  analizat,  ci  s-a  limitat  să  cerceteze  doar  motivele  de  casare  care  ar  fi  susținut  soluția  de  inadmisibilitate  a  acțiunii  în  revendicare,  motivând  în  abstract  că  soluția  instanței  de  apel  ar  fi  corectă,  fără  să  cerceteze  nimic  din  motivele  de  recurs  în  care  se  invoca  nemotivarea/neanalizarea  motivelor  de  apel,  respectiv  nu  a  cercetat  tocmai  acele  motive  de  recurs  bazate  pe  un  raționament  logico-judiciar  diferit  de  al  instanței  de  apel.

Instanța  de  recurs  a  precizat  că  este  suficient  ca  o  hotărâre  să  cuprindă  motive  de  fapt  și  de  drept  suficiente  care  furnizează  părților  dovada  că  cererile  și  mijloacele  lor  de  apărare  au  fost  serios  analizate  de  judecător,  când,  în  realitate,  hotărârea  pronunțată  chiar  de  această  instanță  nu  este  aptă  să  convingă  părțile  asupra  unei  reale  și  complete  analize  a  tuturor  criticilor  recursului. În  aceste  condiții,  consideră  contestatorii,  se  impunea  ca  instanța  de  recurs  să  furnizeze  o  motivare  corespunzătoare  fiecăreia  dintre  motivele  de  recurs  mai  sus  expuse,  deoarece  forța  de  convingere  a  unei  hotărâri  judecătorești  rezidă  din  raționamentul  logico-juridic  clar  explicitat  și  întemeiat  pe  considerente  de  drept.

Se  mai  susține  că  motivarea  instanței  de  recurs  ar  fi  trebuit  să  conțină  o  minimă  analiză  în  concret  a  limitării  dreptului  de  acces  la  o  instanță  prin  raportare  la  criticile  recurenților  privind  greșita  soluționare  a  excepției  de  inadmisibilitate  a  acțiunii  în  revendicare,  în  privința  căreia  recurenții  au  invocat  raționamentul  CEDO  din  hotărârea  din  cauza  Albina  c.  României,  care  este  pe  deplin  incident  și  în  analiza  lipsei  motivării  deciziei  atacate.

Noțiunea  de  proces  echitabil  presupune  ca  o  instanță  internă  care  nu  a  motivat  decât  pe  scurt  hotărârea  să  fi  examinat  în  mod  real  problemele  esențiale  care  i-au  fost  supuse,  și  nu  doar  să  reia  pur  și  simplu  concluziile  unei  instanțe  inferioare.

Motivarea  hotărârii  trebuie  să  fie  clară,  precisă  și  inteligibilă,  să  nu  se  rezume  la  o  însușire  de  fapte  și  argumente,  să  se  refere  la  probele  administrate  în  cauză  și  să  fie  în  concordanță  cu  acestea,  să  răspundă  în  fapt  și  în  drept  la  toate  pretențiile  și  apărările  formulate  de  părți  și  să  conducă  în  mod  logic  și  convingător  la  soluția  cuprinsă  în  dispozitiv.

În  continuare,  contestatorii  au  amintit  hotărâri  ale  instanțelor  naționale  și  internaționale  în  cadrul  cărora  s-a  reținut,  printre  altele,  că  „obligația  de  motivare  a  unei  hotărâri  trebuie  înțeleasă  ca  un  silogism  logic,  de  natură  a  explica  inteligibil  hotărârea  luată,  ceea  ce  nu  înseamnă  un  răspuns  exhaustiv  la  toate  argumentele  aduse  de  parte,  dar  nici  ignorarea  lor,  ci  o  expunere  a  argumentelor  fundamentale,  care,  prin  conținutul  lor  sunt  susceptibile  să  influențeze  soluția“,  că  „motivarea  trebuie  să  fie  coerentă,  clară  și  lipsită  de  ambiguități  și  de  contradicții.  Ea  trebuie  să  permită  urmărirea  unui  raționament  care  a  condus  judecătorul  la  aceasta.  Motivarea  trebuie  să  exprime  respectarea  de  către  judecător  a  principiilor  enunțate  de  C. E. D. H.   în  special  respectarea  drepturilor  la  apărare  și  dreptul  la  un  proces  echitabil.  Motivarea  trebuie  să  răspundă  pretențiilor  părților,  adică  diferitelor  capete  de  acuzare  și  mijloacelor  de  apărare.  Această  garanție  este  esențială  deoarece  permite  justițiabilului  să  se  asigure  că  pretențiile  sale  au  fost  examinate  și  deci  că  judecătorul  le-a  avut  în  vedere”  sau  că  „între  garanțiile  dreptului  la  un  proces  echitabil,  în  sensul  art.  6  din  Convenție  se  înscrie  și  obligația  tribunalelor  de  a-și  motiva  hotărârile;  deciziile  instanțelor  trebuie  să  precizeze  în  mod  suficient  motivele  pe  care  se  întemeiază,  astfel  încât  să  arate  că  părțile  au  fost  ascultate  și  să  garanteze  posibilitatea  unui  control  public  al  administrării  justiției.  Altfel  spus,  art.  6  îi  atribuie  “instanței”  obligația  de  a  efectua  o  examinare  efectivă  a  motivelor,  argumentelor  și  probelor  părților,  cu  excepția  cazului  în  care  se  apreciază  relevanța  acestora  și  fără  a  fi  înțeleasă  ca  implicând  un  răspuns  detaliat  pentru  fiecare  argument”.

De  asemenea,  s-au  adus  argumente  rezultate  din  conținutul  hotărârilor  pronunțate  de  CEDO  în  mai  multe  cauze  cum  ar  fi  Boldea  c.  României,  Ruiz  Torija  împotriva  Spaniei,  Perez  împotriva  Franței,  Van  de  Hurk  împotriva  Olandei,  Jahnke  și  Lenoble  împotriva  Franței,  Helle  împotriva  Finlandei,  Georgiadis  contra  Greciei,  etc.

Contestatorii  au  solicitat  să  se  anuleze  hotărârea  atacată,  făcând  aplicarea  principiilor  rezultate  atât  din  dreptul  intern  (art.  261  pct.  5  C.  pr.  civ.),  cât  și  a  jurisprudenței  CEDO  în  materia  art.  6  din  Convenție,  care  impun  obligativitatea  motivării  unei  hotărâri,  ca  o  fațetă  intrinsecă  a  dreptului  la  un  proces  echitabil,  care  implică  atât  obligația  instanțelor  naționale  de  a  proceda  la  un  examen  efectiv  al  mijloacelor,  argumentelor  și  elementelor  de  probă  ale  părților,  cel  puțin  pentru  a  le  aprecia  pertinența,  cât  și  indicarea  cu  claritate  a  motivelor  pe  care  își  întemeiază  deciziile  și  examinarea  problemelor  esențiale  care  îi  sunt  supuse  aprecierii.

Contestatorii  au  susținut  în  esență  că  nu  au  fost  analizate  motivele  II,  III.2,  III.3,  VI.1,  VI.2,  VI.3,  VII,  VIII  și  IX  de  casare  invocate  în  cadrul  cererii  de  recurs  și  apreciază  că  era  obligația  instanței  de  a  pronunța  o  hotărâre  care  să  cuprindă  motivele  pe  care  se  întemeiază,  în  raport  cu  art.  6    CEDH,  iar  analizarea  în  bloc  a  motivelor  de  casare  invocate  la  punctele  VI-IX  din  memoriul  de  recurs  nu  corespunde  unei  analize  și  cercetări  concrete,  conforme  atât  standardului  național  de  motivare  a  unei  hotărâri  consacrat  de  art.  261  alin.  (1)  pct.  5  C.  pr.  civ.  (1865),  cât  și  din  perspectiva  protecției  instituită  de  CEDO  în  această  materie.

Dispozițiile  art.  261  alin.  (1)  pct.  5  C.  pr.  civ.  (1865)  reglementează,  în  mod  imperativ,  obligativitatea  motivării  hotărârii  judecătorești,  care  trebuie  realizată  într-o  manieră  clară  și  coerentă,  fiind  indispensabilă  pentru  controlul  exercitat  de  jurisdicția  ierarhic  superioară  și  constituind,  printre  altele,  o  garanție  împotriva  arbitrariului  pentru  părțile  litigante,  întrucât  le  furnizează  dovada  că  cererile  și  mijloacele  lor  de  apărare  au  fost  riguros  analizate.

Din  această  perspectivă,  raportat  și  la  garanțiile  date  de  art.  6  §  1  C. E. D. H. ,  rezultă  că  obligația  de  motivare  impune  o  apreciere  întotdeauna  atașată  de  natura  cauzei  și  de  circumstanțele  acesteia.  Astfel,  motivarea  unei  hotărâri  este  înțeleasă  ca  un  silogism  logic,  de  natură  a  explica  inteligibil  hotărârea  luată,  ceea  ce  nu  înseamnă  însă  un  răspuns  exhaustiv  al  tuturor  argumentelor  aduse  de  parte,  ci  un  răspuns  al  argumentelor  fundamentale,  al  acelora  care  sunt  susceptibile,  prin  conținutul  lor,  să  influențeze  soluția.

Necercetarea  unui  motiv  de  recurs  în  înțelesul  art.  318  alin.  (1)  teza  a  doua  C.  pr.  civ.  (1865)  trebuie  să  fie  una  de  natură  să  conducă  spre  concluzia  că  hotărârea  este  practic  nemotivată,  dispozițiile  art.  261  alin.  (1)  pct.  5  C.  pr.  civ.  (1865)  neimpunând  judecătorului  reluarea  întocmai  a  motivelor  de  recurs  invocate  în  cererea  de  recurs,  practica  judiciară  în  materie  stabilind  că  acesta  poate  sintetiza  cererile  formulate  astfel  încât  să  se  răspundă  în  esență  susținerilor  părților.

Din  conținutul  deciziei  recurate  nu  rezultă  că  instanța  de  recurs  a  omis  a  cerceta  vreunul  din  motivele  de  casare  inserate  în  cuprinsul  cererii  cu  care  a  fost  învestită  care  să  atragă  incidența  dispozițiilor  art.  318  alin.  (1)  teza  a  doua  C.  pr.  civ.  (1865),  așa  cum  se  va  arăta  în  continuare. Astfel,  sub  un  prim  aspect  contestatorii  invocă  omisiunea  instanței  de  recurs  de  a  cerceta  motivul  II  de  casare  sub  aspectul  criticii  prin  care  s-a  invocat  necesitatea  unei  motivări  decurgând  dintr-o  analiză  comparativă  privind  norma  mai  favorabilă  (internă  sau  convențională)  protecției  dreptului  de  proprietate  al  contestatorilor,  ce  se  impunea  în  dovedirea  admisibilității  acțiunii  în  revendicare,  admisibilitate  care  era  justificată  în  virtutea  principiului  primordialității   C.E.D.H. ,  ca  normă  mai  favorabilă  decât  legea  internă,  în  raport  de  art.  20  din  Constituție.

În  cadrul  deciziei  ce  face  obiectul  prezentei  analize  s-a  arătat  în  analiza  motivului  de  recurs  invocat  de  către  contestatori  că:  Instanța  de  apel  a  motivat  că  prin  hotărârile  mai  sus  arătate,  care  sunt  obligatorii,  s-a  lămurit  în  ceea  ce  privește  acest  tip  de  acțiuni  în  revendicare,  care  este  sensul  noțiunii  de  “bun  actual”  din  perspectiva  dispozițiilor  art.  1  din  Primul  Protocol  adițional  la  Convenție  și  care  este  modalitatea  de  rezolvare  a  concursului  dintre  legea  specială,  Legea  nr.  10/2001,  și  legea  generală,  C.  civ.,  respectiv,  în  ce  condiții  poate  fi  acordată  prioritate  dispozițiilor   C.E.D.H.   în  procesele  de  revendicare  a  unor  imobile  care  cad  în  sfera  de  aplicare  a  legii  speciale  (situație  particulară  cu  privire  la  care  instanțele  de  fond  au  statuat  că  nu  se  regăsește  în  procesul  pendinte).

În  evaluarea  excepției  inadmisibilității,  instanța  de  apel  a  motivat  că  soluția  s-a  impus,  pe  de  o  parte,  în  considerarea  dezlegărilor  date  normelor  de  drept  invocate  ca  temei  de  drept  în  jurisprudența  națională  și  a  Curții  Europene  iar,  pe  de  altă  parte,  în  considerarea  circumstanțelor  particulare  ale  cererii  deduse  judecății  –  cerere  de  revendicare  de  drept  comun  formulată  după  intrarea  în  vigoare  a  legii  speciale,  având  ca  obiect  un  imobil  preluat  în  mod  abuziv  de  Statul  Român  în  perioada  6.03.1945-22.12.1989,  îndreptată  împotriva  entității  deținătoare  a  imobilului,  imobil  pentru  care  părții  reclamante  nu  i  s-a  recunoscut  un  drept  actual  de  proprietate  și  pentru  care  aceasta  nu  a  urmat  calea  legii  speciale.

Solicitarea  părții  reclamante  de  a  obține  răspunsuri  detaliate  la  argumentele  prin  care  pretindea  statuări  privind  inexistența  unui  raport  rezonabil  de  proporționalitate  între  scopul  legii  speciale  și  necesitatea  protejării  dreptului  de  proprietate  ori  privind  existența  unei  incompatibilității  între  soluția  de  inadmisibilitate  și  dispozițiile  art.  6   C.E.D.H. ,  în  considerarea  caracterului  mai  favorabil  al  normelor  de  drept  convenționale,  se  dovedește  a  fi  excesivă,  întrucât  aceste  probleme  au  fost  analizate  și  dezlegate  în  cuprinsul  hotărârilor  din  cauza  D.  ș.a.  contra  României  și  nr.  33/2008  a  Î.C.C.J. ,  la  care  instanța  de  apel  a  făcut  trimitere.

Ca  atare,  nu  pot  fi  primite  susținerile  contestatorilor  referitoare  la  împrejurarea  că  instanța  de  recurs  nu  ar  fi  analizat  aceste  motive  de  recurs,  argumentele  instanței  fiind  expuse  în  cadrul  hotărârii  atacate,  așa  cum  rezultă  din  paragrafele  anterior  citate.

Nu  poate  fi  primită  nici  critica  potrivit  căreia  instanța  a  omis  să  cerceteze  și  motivul  de  recurs  prin  care  s-a  invocat  incidența  în  cauză  a  raționamentului  CEDO  din  cauzele  ulterioare  hotărârii  din  cauza  pilot  D.  și  alții  c.  României  (2010):  Dickmann  și  Gion  c.  României,  Miu  c.  României,  invocate  în  susținerea  motivului  de  casare  prevăzut  de  art.  304  pct.  7  din  C.  pr.  civ.  (motivul  II  de  casare).

Cu  privire  la  acest  aspect  instanța  de  recurs  a  arătat  că  „ prin  argumentele  invocate  în  dezvoltarea  acestui  motiv  de  recurs,  partea  reclamantă,  în  realitate,  nu  pretinde  o  lipsă  de  motivare  a  hotărârii  recurate,  ci  apreciază  că  se  impunea  o  altă  motivare,  fundamentată  pe  un  raționament  logico-judiciar  diferit  decât  cel  expus  de  instanța  de  apel  în  susținerea  soluției  pronunțate,  sub  motiv  că  unele  dintre  argumentele  invocate  în  apărare,  dacă  ar  fi  fost  corect  examinate  și  altfel  motivate,  ar  fi  impus  soluția  de  respingere  a  excepției  inadmisibilității  acțiunii.

O  astfel  de  manieră  de  susținere  a  criticii  de  nelegalitate,  care  nu  se  întemeiază  pe  hotărârea  recurată,  nu  este  permisă,  știut  fiind  că  instanța  de  judecată,  în  exercitarea  atribuțiilor  conferite  de  lege,  are  obligația  de  a  motiva,  într-o  manieră  coerentă,  propriul  raționamentul  logico-juridic  pe  care  și-a  fundamentat  soluția  și  că  motivarea  din  decizia  recurată  se  analizează  de  instanța  de  recurs  din  perspectiva  dispozițiilor  art.  304  pct.  7  C.  pr.  civ..”.

De  asemenea,  cauzele  Dickmann  și  Gion  c.  României,  respectiv,  Ana  Ionescu  și  alții  c.  României,  etc.  au  fost  analizate  de  către  instanța  de  recurs,  apreciindu-se  că  în  cadrul  acestora  părțile  litigante  aveau  obținute  hotărâri  definitive  de  constatare  a  nelegalității  confiscării  bunurilor  de  către  statul  comunist  și  de  recunoaștere  a  unui  drept  de  proprietate  legitim  cu  efect  retroactiv  asupra  bunurilor  preluate  de  statul  comunist,  adică  dețineau  un  „bun”  în  sensul  art.  1  din  Protocolul  nr.  1  la  Convenție.

Relativ  la  argumentul  referitor  la  ineficiența  sistemului  reparator  instituit  de  statul  român  prin  Legea  nr.  165/2013,  s-a  apreciat  că  este  invocat  formal,  întrucât  „mecanismul  de  restituire,  astfel  cum  a  fost  modificat  de  Legea  nr.  165/2013,  a  fost  instituit  în  favoarea  persoanele  deposedate  de  bunuri  în  perioada  comunistă  care  au  urmat  procedurile  legilor  speciale  de  reparație  și  care  dețin  titluri  valabile  cu  privire  la  drepturile  pretinse,  ceea  ce  nu  a  afirmat  și  demonstrat  partea  reclamantă  în  procesul  pendinte”.

Aceste  aspecte  au  fost  analizate  în  cadrul  motivării  hotărârii  a  cărei  anulare  se  solicită,  astfel  încât  nu  pot  fi  primite  susținerile  contestatorilor  care  tind  în  realitate  a  solicita  instanței  învestită  cu  calea  extraordinară  de  atac  a  contestației  în  anulare  să  facă  propria  judecată  de  valoare  asupra  fondului  cauzei,  ceea  ce  nu  este  permis  conform  dispozițiilor  strict  și  limitativ  prevăzute  de  C.  pr.  civ.  în  această  materie.

Raportat  la  cele  mai  sus  expuse,  privind  imposibilitatea  creării  pe  calea  contestației  în  anulare  a  unui  recurs  la  recurs,  se  constată  că  instanța  de  contencios  european  a  stabilit  în  cauza  Mitrea  c  România,  26105/03,  pronunțată  la  29  iulie  2008,  că  o  cale  extraordinară  de  atac  nu  poate  fi  admisă  pentru  simplul  motiv  că  instanța  a  cărei  hotărâre  este  atacată  a  apreciat  greșit  probele  sau  a  aplicat  greșit  legea,  în  absența  unui  „defect  fundamental”  care  poate  conduce  la  arbitrariu.

De  asemenea,  în  cauza  Ryabikh  c.  Rusiei  s-a  stabilit  că  o  atare  cale  de  atac  nu  trebuie  să  constituie  un  apel  deghizat,  iar  o  excepție  de  la  această  regulă  se  admite  numai  atunci  când  este  justificată  de  circumstanțe  riguroase  și  de  substanță,  cum  este  cel  al  lipsei  efectivității  accesului  la  justiție  garantat  de  art.  6   C.E.D.H.   ce  a  fost  constatată  în  prezenta  cauză.

În  ceea  ce  privește  omisiunea  instanței  de  recurs  de  a  cerceta  motivul   referitor  la  încălcarea  principiilor  oralității  dezbaterilor  și  al  contradictorialității,  contestatorii  invocă  faptul  că  instanța  de  recurs  a  reținut  doar  că  „este  în  competența  președintelui  de  ședință  să  stabilească  ordinea  în  care  sunt  dezbătute  problemele  litigioase”  dar  aceasta  nu  răspunde  criticii  aduce  prin  recurs,  respectiv  că  modalitatea  de  acordare  a  cuvântului  a  încălcat  dreptul  părților  litigante  de  a-și  susține  pretențiile  pe  fondul  cauzei  și  să  se  apere  împotriva  pretențiilor  ce  le  sunt  opuse  de  partea  adversă.

Astfel  cum  s-a  arătat  în  motivarea  recursului,  această  critică  avea  în  vedere  faptul  că  a  fost  limitat  dreptul  la  cuvânt  al  apărătorului  contestatorilor,  în  sensul  că  i  s-a  refuzat  dreptul  de  a  pune  concluzii  pe  fondul  excepției  de  inadmisibilitate  a  acțiunii,  nefiind  respectată  ordinea  firească  și  legală  a  susținerilor  părților,  prima  instanță  acordând  cuvântul  „atât  asupra  cererii  de  suspendare,  cât  și  în  subsidiar,  asupra  excepției  inadmisibilității  acțiunii,  urmând  a  rămâne  în  pronunțare  asupra  ambelor  aspecte“.

Au  mai  susținut  contestatorii  că  prin  decizia  atacată  nu  a  fost  analizat  motivul  de  recurs  prin  care  se  arăta  că  pârâții  erau  reclamanți  în  excepția  invocată  și,  ca  atare,  ordinea  susținerilor  prevăzută  de  lege  era  să  acorde  cuvântul  în  continuare  reclamanților,  ca  să  se  apere  pe  fondul  excepției,  în  condițiile  în  care  nu  s-a  dispus  de  instanță  unirea  ei  cu  fondul  în  vederea  administrării  probelor  solicitate.  Această  ordine  de  susținere  din  partea  părților  este  impusă  de  principiul  in  excipiendo  reus  fir  actor  „în  cazul  excepției,  pârâtul  devine  reclamant“).  Instanța  nu  a  cercetat  critica  din  recurs  ce  viza  faptul  că  instanța  de  apel  nu  a  observat  că  reclamanții  nu  au  putut  pune  concluzii  pe  fondul  excepției  înainte  ca  autorul  excepției  să  și-o  susțină  și  înainte  ca  instanța  să  se  pronunțe  cu  prioritate  asupra  cererii  de  unire  cu  fondul  a  excepției,  în  vederea  administrării  probatoriilor  solicitate  de  reclamanți  și  nici  cea  care  viza  nerespectarea  principiului  contradictorialității.

Criticile  sunt  nefondate. În  cuprinsul  deciziei  atacate,  cu  privire  la  aceste  aspecte,  s-a  arătat  în  mod  expres  următoarele:

„Norma  de  drept  prevăzută  de  dispozițiile  art.  128  alin.  (3)  C.  pr.  civ.  este  o  normă  clară  care  nu  suscită  interpretări  diferite,  ea  statuând  că:  În  caz  de  trebuință,  președintele  poate  da  cuvântul  de  mai  multe  ori,  putându-l  mărgini  în  timp  de  fiecare  dată.

Verificând  conținutul  hotărârii  recurate,  se  constată  că  instanța  de  apel  a  găsit  nefondată  critica,  argumentat  de  faptul  că  încheierea  de  dezbateri  din  data  de  21.11.2018  relevă  faptul  că  președintele  ședinței  de  judecată  a  acordat  cuvântul  tuturor  părților  asupra  chestiunilor  litigioase  puse  în  discuție,  după  o  ordine  prestabilită,  și  că  acestea  și-au  expus  oral  și  pe  larg  punctele  de  vedere,  în  condiții  de  contradictorialitate,  susținerile  orale  fiind  consemnate  în  cuprinsul  încheierii  de  dezbateri.

Instanța  de  apel  a  constatat  că  prin  apel  partea  reclamantă,  în  realitate,  își  exprimă  nemulțumirea  cu  privirea  ordinea  stabilită  de  președintele  ședinței  de  judecată  pentru  dezbaterea  chestiunilor  litigioase,  părților  fiindu-le  acordat  cuvântul  la  dezbateri  atât  asupra  cererii  de  suspendare  a  judecății  cauzei,  cât  și  asupra  excepției  inadmisibilității  cererii  de  chemare  în  judecată

Cât  privește  această  nemulțumire,  instanța  de  apel  a  reținut,  în  mod  corect,  că  nu  pune  în  discuție  încălcarea  dreptului  la  apărare  ori  a  principiilor  oralității  și  contradictorialității  dezbaterilor,  dat  fiind  că  este  în  competența  președintelui  de  ședință  să  stabilească  ordinea  în  care  sunt  dezbătute  problemele  litigioase  ca,  de  altminteri,  și  acordarea  cuvântului  pentru  a  doua  oară  în  cadrul  dezbaterilor.

Nici  împrejurarea  că  partea  reclamantă  ar  fi  vorbit  prima  asupra  excepției  inadmisibilității,  deși,  procedural,  primul  cuvânt  s-ar  fi  impus  a  fi  fost  acordat  pârâtului  (care  nu  a  ridicat  vreo  obiecțiune)  nu  este  de  natură  să  pună  în  discuție,  astfel  cum  corect  a  reținut  instanța  de  apel,  nulitatea  actelor  procesuale,  întrucât  nu  este  de  natură  să  producă  vreo  vătămare  părților,  cât  timp  drepturile  procesuale  le-au  fost  respectate.

Așa  fiind,  cum  instanța  de  apel  a  analizat  și  a  motivat  considerentele  pentru  care  a  respins  aceste  critici  formulate  prin  apel  și  cum,  prin  recurs,  partea  reclamantă  nu  a  demonstrat  încălcarea  normelor  de  procedură  de  către  instanța  de  apel,  Înalta  Curte  găsește  critica  a  fi  nefondată“.

Ca  atare  nu  se  poate  aprecia  că  Î.C.C.J. nu  s-a  pronunțat  asupra  motivului  de  recurs  în  care  s-a  criticat  aspectul  ordinii  legale  de  luare  a  cuvântului,  ci  a  reținut  că  drepturile  procesuale  ale  părților  au  fost  respectate,  iar  împrejurarea  că  partea  reclamantă  ar  fi  vorbit  prima  asupra  excepției  inadmisibilității  nu  pune  în  discuție  nulitatea  actelor  procesuale,  întrucât  nu  este  de  natură  să  producă  vreo  vătămare  părților.

Contestatorii  apreciază  că  această  concluzie  este  greșită,  dar,  așa  cum  s-a  arătat  anterior,  calea  extraordinară  de  atac  a  contestației  în  anulare  nu  dă  dreptul  instanței  de  control  judiciar  să  facă  propria  evaluare  asupra  judecății  pe  fond  a  cauzei,  ci,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  318  alin.  (1)  teza  a  doua  C.  pr.  civ.,  în  măsura  în  care  hotărârea  cuprinde  considerente  care  conduc  la  concluzia  cercetării  în  integralitate  a  motivelor  de  recurs,  o  reanalizare  a  corectitudinii  acestora  nu  este  permisă  de  lege,  întrucât  ar  însemna  a  acorda  părții  dreptul  la  un  nou  recurs  deghizat.

Cu  privire  la  susținerea  că  instanța  de  recurs  a  omis  a  cerceta  motivul  III.3  de  casare  prin  care  s-a  invocat  nemotivarea  respingerii  de  către  instanța  de  apel  a  motivului  prin  care  se  invoca  greșita  aplicare  a  art.  137 C.  pr.  civ.  de  către  prima  instanță  sub  aspectul  refuzului  de  uni  cu  fondul  excepția  de  inadmisibilitate,  contestatorii  apreciază  că  soluționarea  acestei  excepții  impunea  administrarea  de  probatorii  pentru  verificarea  prioritară  a  situației  juridice  a  imobilului  aflat  în  litigiu,  din  perspectiva  inexistenței  unui  mod  originar  de  dobândire  a  proprietății  de  către  Statul  român,  în  condițiile  în  care  principala  motivare  a  excepției  era  bazată  pe  argumentul  inexistenței  unei  notificări  în  baza  Legii  nr.  10/2001,  iar  apărarea  lor  consta  în  invocarea  dispozițiilor  Deciziei  RIL  nr.  33/2008  care  vizează  tocmai  situațiile  de  excepție  în  care  poate  fi  verificată  pe  fond  o  acțiune  în  revendicare  întemeiată  pe  dispozițiile  dreptului  comun  și  că  excepția  de  inadmisibilitate  nu  era  de  ordine  publică  și  nu  putea  fi  invocată  decât  de  Statul  Român  și  nu  de  ceilalți  intimați  pârâți,  întrucât  aceștia  erau  doar  detentori  precari  ai  imobilului  în  litigiu  și  nu  ar  fi  putut  invoca  alte  apărări  decât  pretinsul  titular  al  dreptului  de  proprietate  publică.

Deși  chiar  în  cuprinsul  contestației  în  anulare  se  susține  că  instanța  de  recurs  a  răspuns  acestei  critici,  contestatorii  apreciază  că  aceasta  s-a  rezumat  doar  la  a  oferi  argumente  de  ordin  general  în  sensul  că  aspectele  litigioase  invocate  în  susținerea  criticii  ar  fi  făcut  obiectul  examinării  instanțelor  de  fond  sau  că  reclamanții  nu  ar  fi  indicat  care  erau  dovezile  suplimentare,  aflate  în  legătură  cu  fondul  și  care  s-ar  fi  impus  a  fi  administrate  în  vederea  soluționării  excepției.

Susținerea  că  instanța  de  recurs  în  mod  greșit  nu  a  apreciat  că  în  soluționarea  excepției  inadmisibilității  era  obligatorie  verificarea  prioritară  a  situației  juridice  a  imobilului  aflat  în  litigiu  și  a  existenței  bunului  în  patrimoniul  contestatorilor,  prin  prisma  celor  două  paliere:  raportul  dintre  Legea  nr.  10/2001  și  C.  civ.  de  la  1864  și  raportul  dintre  legea  internă  și   C.E.D.H. reprezintă  o  critică  adusă  modului  de  soluționare  pe  fond  a  cauzei  și  nicidecum  o  omisiune  de  a  cerceta  motivele  de  recurs.

În  realitate,  instanța  de  recurs  a  analizat  în  mod  exhaustiv  acest  motiv  de  recurs  apreciind  însă  că  este  nefondată  critica  prin  care  partea  reclamantă  pretinde  că  instanța  de  apel  ar  fi  interpretat  și  aplicat  greșit  dispozițiile  art.  137  alin.  (2)  C.  pr.  civ.  deoarece  partea  reclamantă  în  dezvoltarea  criticii,  reiterează  aceleași  chestiuni  litigioase  care  au  fost  examinate  de  instanțele  de  fond  cu  ocazia  verificărilor  impuse  de  soluționarea  excepției,  fără  a  indica  dovezi  suplimentare,  aflate  în  legătură  cu  fondul,  și  care  s-ar  fi  impus  a  fi  administrate  în  vederea  soluționării  excepției  și  dezvoltă  propriul  raționament  în  legătură  cu  aspectele  de  fapt  ale  litigiului  (astfel  cum  acestea  au  fost  reținute  de  instanțele  de  fond)  pretinzând  însă  că  se  impunea  concluzia  contrară  potrivit  căreia  raportul  juridic  dedus  judecății  era  exceptat  de  la  aplicarea  deciziei  în  interesul  legii  nr.  33/2008  a  Î.C.C.J. ,  cât  timp  deține  în  patrimoniu  un  “bun”  în  sensul  art.  1  din  Protocolul  nr.  1  la  Convenție  și  cât  timp  Statul  Român  nu  deține  dovada  unui  mod  originar  de  dobândire  a  acestui  imobil.

În  mod  corect  instanța  de  apel,  prin  considerentele  hotărârii  recurate,  ignorate  însă  de  partea  reclamantă,  a  reținut  că  examinarea  excepției  inadmisibilității  nu  depindea  de  lămurirea  altor  aspecte  de  fapt  și  nu  impunea  suplimentarea  probatoriilor,  ci  doar  de  raționamente  juridice  ce  trebuiau  făcute  în  aplicarea  normelor  de  drept  invocate  ca  și  temei  de  drept  al  pretenției  de  revendicare,  astfel  cum  aceste  raționamente  au  fost  făcute  și  de  partea  reclamantă  în  dezvoltarea  criticii.

Instanța  de  recurs  a  analizat  în  concret  motivele  de  recurs  privitoare  la  aceste  aspecte  apreciind  însă  că  sunt  nefondate,  deoarece  hotărârea  recurată  face  dovada  examinării  reale  și  corecte  a  problemei  de  drept  relative  la  aplicarea  dispozițiilor  art.  137  alin.  (2)  C.  pr.  civ.  de  către  instanța  de  apel,  considerentele  reținute  fiind  suficiente  și  lămuritoare.

Referitor  la  omisiunea  instanței  de  recurs  de  a  cerceta  motivul  VI.1  de  casare  prin  care  s-a  solicitat  a  se  constata  inaplicabilitatea  hotărârii  CEDO  din  cauza  D.  și  alții  c.  României,  contestatorii  au  susținut  că  există  deosebiri  fundamentale  existente  între  prezentul  litigiu  și  situația  faptică  din  hotărârea  CEDO  din  cauza  D.  și  alții  c.  României,  pe  care  instanța  de  recurs  a  refuzat  a  le  cerceta,  respectiv  că  prezenta  cauză  are  ca  obiect,  revendicarea  unui  imobil  preluat  de  Statul  român  în  perioada  regimului  comunist,  fără  titlu,  spre  deosebire  de  situația  petentelor  D.  și  E.,  ale  căror  demersuri  judiciare  au  urmărit  recuperarea  unui  imobil  preluat  în  baza  unui  titlu,  respectiv  în  temeiul  Decretului  nr.  92/1950  pentru  naționalizarea  unor  imobile.

Apreciază  contestatorii  că  diferența  dintre  cele  două  ipoteze  este  fundamentală,  întrucât  în  cauză,  în  absența  vreunui  titlu  de  preluare,  imobilul  în  litigiu  nu  a  intrat  niciodată  în  patrimoniul  Statului  sau  al  vreunei  alte  entități,  context  în  care  acțiunea  în  revendicare  întemeiată  pe  normele  dreptului  comun  (art.  480–481C.  civ.  și  art.  44  din  Constituția  României)  este  admisibilă  și  se  impunea  a  fi  soluționată  ca  atare  de  instanță,  prin  aplicarea  criteriilor  specifice  comparării  titlurilor  exhibate  de  părțile  litigante  și  că  în  recurs  s-a  invocat  necesitatea  analizei  acestor  deosebiri  și  prin  raportare  la  alte  argumente,  care  nu  au  fost  analizate  (spre  exemplu:  dispozițiile  art.  6  alin.  (1)  din  Legea  nr.  213/1998  stabilesc  faptul  că  „fac  parte  din  domeniul  public  sau  privat  al  statului  sau  al  unităților  administrativ-teritoriale  și  bunurile  dobândite  de  stat  în  perioada  6  martie  1945  –  22  decembrie  1989,  dacă  au  intrat  în  proprietatea  statului  în  temeiul  unui  titlu  valabil,  cu  respectarea  Constituției,  a  tratatelor  internaționale  la  care  România  era  parte  și  a  legilor  în  vigoare  la  data  preluării  lor  de  către  stat“,  ipoteză  care  nu  era  îndeplinită  în  cauză;  H.G.  nr.  1133/2008,  prin  care  s-a  transmis  imobilul  din  administrarea  R. A. P. P. S.   în  administrarea  Ministerului  Culturii,  Cultelor  și  Patrimoniului  Național,  nu  constituie  titlu  de  proprietate  și  nici  temei  al  preluării,  nu  este  similar  Decretului  nr.  92/1950  din  hotărârea  D.,  astfel  că,  nefiind  vorba  de  aceeași  situație-premisă,  imobilul  din  litigiu  nu  urmează  regimul  juridic  al  cauzei-pilot,  care  se  referă  la  un  imobil  preluat  în  proprietatea  statului  în  temeiul  unui  act  normativ,  modul  în  care  statul  dispune  prin  act  declarativ  asupra  dreptului  de  a  folosi/administra  un  bun,  nu  poate  constitui  un  drept  opozabil  în  cadrul  unei  acțiuni  în  revendicare).

Contrar  susținerilor  contestatorilor  se  observă  că  instanța  de  recurs  a  examinat  aceste  argumente,  dar  a  apreciat  că  raționamentul  logico-judiciar  pe  care  instanța  de  apel  și-a  fundamentat  soluția  este  corect  și  în  concordanță  cu  normele  din  dreptul  intern  și   C.E.D.H.   invocate  și  cu  dezlegările  date  acestora  prin  decizia  în  interesul  legii  nr.  33/2008  a  Î.C.C.J.   și  prin  hotărârea-pilot  din  12.10.2010  din  cauza  D.  și  alții  contra  României.

Analizând  aceste  aspecte,  Î.C.C.J. a  răspuns  în  mod  detaliat  tuturor  acestor  susțineri. S-a  arătat  în  cuprinsul  hotărârii  atacate  că  „dispozițiile  Legii  nr.  10/2001  se  aplică  imobilelor  preluate  de  statul  comunist  în  mod  abuziv  în  perioada  6  martie  1945  –  22  decembrie  1989,  indiferent  dacă  preluarea  s-a  realizat  în  baza  unui  titlu  (a  cărui  valabilitate  se  verifică  sau  nu  în  raport  de  cerințele  legii  în  vigoare  la  data  deposedării)  sau,  dimpotrivă,  în  afara  oricărui  titlu,  prin  simpla  deposedare  a  proprietarului.

Cât  privește  faptul  deținerii  în  prezent  a  imobilului  în  litigiu  de  către  stat  (necontestat),  împrejurarea  că  partea  pârâtă  nu  a  prezentat  dovezi  pentru  a  se  stabili  în  ce  condiții  a  operat  preluarea  dreptului  de  proprietate  de  la  titularul  inițial  de  către  statul  comunist,  susține  concluzia  reținută  de  instanțele  de  fond  și  afirmată  de  partea  reclamantă,  potrivit  căreia  imobilul  a  fost  preluat  în  mod  abuziv  de  statul  comunist,  fără  titlu.

În  mod  corect  instanțele  de  fond  au  statuat  că  au  fost  învestite  cu  judecata  unei  acțiuni  în  revendicare  de  drept  comun  formulată  după  intrarea  în  vigoare  a  legii  speciale,  având  ca  obiect  un  imobil  preluat  în  mod  abuziv  de  Statul  Român  în  perioada  6.03.1945-22.12.1989,  de  către  partea  reclamantă,  care  pretinde  că  a  dobândit  în  mod  valabil  dreptul  de  proprietate  de  la  autorul  invocat,  F.,  fiind  astfel  îndreptățită  la  restituirea  imobilului  de  către  stat,  deși  nu  a  urmat  procedura  legii  speciale.”

Calitatea  de  bun  preluat  în  mod  abuziv  de  Statul  Român  a  imobilului  litigios  a  fost  stabilită  în  concret  în  speța  de  față,  astfel  încât  nu  se  poate  considera  că  instanța  de  recurs  ar  fi  apreciat  că  modalitatea  de  preluare  a  bunului  este  similară  cu  cea  din  cauza  D.  ș.a.  contra  României  și  că  nu  ar  fi  fost  analizată  cauza  sub  acest  aspect.

Cu  toate  acestea  a  arătat  instanța  de  recurs  că,  deși  în  susținerea  cererii,  partea  reclamantă,  a  invocat  statuările  din  decizia  în  interesul  legii  nr.  33/2008  Î. C. C. J.  ,  potrivit  cărora  persoana  care  deține  un  “bun”  poate  introduce  o  acțiunea  în  revendicare  întemeiată  pe  normele  dreptului  comun,  cu  condiția  ca  aceasta  să  nu  aducă  atingere  siguranței  circuitului  civil  și  că  instanțele  nu  erau  ținute  de  dezlegarea  dată  noțiunii  autonome  de  “bun”  prin  hotărârea  pilot  D.  ș.a.  contra  României,  trebuie  a  se  verifica,  cu  prioritate,  dacă  partea  reclamantă  deține  un  “bun”,  în  înțelesul  art.  1  din  Protocolul  nr.  1  la  Convenție.

În  ceea  ce  privește  acest  tip  de  acțiuni  în  revendicare,  noțiunea  de  “bun”  a  fost  lămurită  de  Curtea  Europeană  prin  hotărârea  pilot  dată  în  cauza  D.  ș.a.  contra  României  și  că  nu  sunt  argumente  care  să  o  înlăture  de  la  aplicare. Curtea  Europeană  a  statuat  că  existența  unui  “bun  actual”  în  patrimoniul  unei  persoane  este  în  afara  oricărui  dubiu  dacă,  printr-o  hotărâre  definitivă  și  executorie,  instanțele  i-au  recunoscut  acesteia  calitatea  de  proprietar  și  dacă  în  dispozitivul  hotărârii  ele  au  dispus  în  mod  expres  restituirea  bunului.

Concluzia  s-a  impus  deoarece  art.  1  din  Protocolul  nr.  1  la  Convenție  nu  poate  fi  interpretat,  astfel  cum  eronat  pretinde  partea  reclamantă,  în  sensul  că  ar  impune  statelor  contractante  o  obligație  generală  de  a  restitui  bunurile  ce  le-au  fost  transferate  înainte  să  ratifice  Convenția.

Cum  partea  reclamantă  nu  a  obținut  recunoașterea  unui  drept  actual  de  proprietate,  cu  efect  retroactiv  asupra  imobilului  în  litigiu  preluat  de  statul  comunist,  în  mod  corect  instanțele  de  fond  au  statuat  că  partea  reclamantă  nu  deține  un  “bun”  în  sensul  art.  1  din  Protocolul  nr.  1  la  Convenție.

Pe  cale  de  consecință,  nefiind  titulara  unui  “bun”,  partea  reclamantă  nu  poate  pretinde,  astfel  cum  eronat  susține,  că  este  îndreptățită  la  examinarea  pe  fond  a  acțiunii  în  considerarea  situației  de  excepție  prevăzută  în  decizia  în  interesul  legii  nr.  33/2008,  prin  care  s-a  recunoscut,  în  mod  excepțional,  posibilitatea  titularilor  unui  “bun”  de  a  formula  acțiune  în  revendicare  pe  calea  dreptului  comun,  cu  condiția  ca  aceasta  să  nu  aducă  atingere  drepturilor  de  proprietate  dobândite  de  terți  de  bună-credință,  întrucât  aceasta  nu  este  incidentă  în  cauză.

Ca  atare,  instanța  de  recurs  a  justificat  în  concret  de  ce  apreciază  că  reclamanții  nu  se  bucură  de  existența  unui  bun  actual  în  sensul  art.  1  din  Protocolul  nr.  1  la  Convenție.

Faptul  că  instanța  de  recurs  s-a  raportat  în  definirea  acestei  noțiuni  la  considerentele  Hotărârii  CEDO  în  cauza  D.  ș.a.  contra  României  în  cadrul  căreia  CEDO a  înțeles  să  dea  o  definiție  generală  conceptului  de  bun  actual,  aplicabilă  unor  situații  diverse  și  nu  doar  celei  examinate,  nefiind  obligatorie  identitatea  situației  factuale  a  speței  de  față  cu  cea  din  respectiva  cauză,  ține  de  raționamentul  juridic  ce  a  condus  la  soluția  pronunțată  și  nicidecum  o  necercetare  a  motivelor  de  recurs  ce  poate  fi  îndreptată  pe  calea  contestației  în  anulare.

Aprecierile  contestatorilor  în  sensul  că  se  impunea  ca  instanța  de  recurs  să  analizeze  acest  motiv  de  recurs  din  perspectiva  apărării  esențiale  a  recurenților,  că  prezenta  cauză  a  vizat  revendicarea  unui  imobil,  pentru  recuperarea  căruia  nu  a  fost  declanșată  de  aceștia  vreo  altă  procedură  administrativă  sau  judiciară  reglementată  de  legea  specială  de  reparație  (Legea  10/2001,  cu  modificările  și  completările  ulterioare),  spre  deosebire  de  cazul  petentelor  din  speța-pilot  D.,  că  hotărârea  dată  în  acea  cauză  nu  înlătură,  ci  dimpotrivă,  consolidează  efectele  deciziei  RIL  nr.  33/2008,  că  nu  au  fost  avute  în  vedere  susținerile  bazate  pe  interpretarea  corectă  a  noțiunii  de  bun  dată  prin  hotărârea  din  cauza  pilot  și  prin  alte  hotărâri  posterioare  acesteia,  că  dreptul  reclamanților  de  acces  la  o  acțiune  în  revendicare  trebuia  analizat  și  din  perspectiva  existenței  unei  “speranțe  legitime”  cu  privire  la  posibilitatea  exercitării  dreptului  lor,  la  respectarea  proprietății  asupra  bunului  intabulat,  în  condițiile  Deciziei  RIL  nr.  33/2008  a  ICCJ  și  alte  asemenea  susțineri,  reprezintă  în  realitate  critici  ale  soluției  pronunțate  de  către  instanța  de  recurs  care  nu  pot  fi  analizate  în  cadrul  limitativ  impus  de  dispozițiile  ce  reglementează  calea  extraordinară  de  atac  a  contestației  în  anulare.

Pentru  aceleași  considerente  vor  fi  respinse  și  criticile  cu  privire  la  omisiunea  instanței  de  recurs  de  a  cerceta  motivul  referitor  la  aplicarea  art.  1  din  Primul  Protocol  Adițional  la  CEDH  din  perspectiva  evoluției  jurisprudenței  CEDO

În  acest  sens  se  arată  că  s-a  invocat  în  recurs  efectul  hotărârilor  ulterioare  cauzei  pilot  anterior  menționate,  pronunțate  de  Curte  (din  care  ar  rezulta  că  CEDO  nu  generalizează  aplicarea  Legii  nr.  10/2001  oricărui  tip  de  cauză  privitoare  la  imobile  preluate  de  stat,  ci  individualizează,  particularizează  cazurile  specifice  care  se  raportează  la  legea  specială,  fără  a  exclude  dreptul  persoanei  vătămate  prin  actele  de  deposedare  comise  de  stat,  de  a  se  adresa  instanțelor  judecătorești,  în  baza  normelor  din  materia  revendicării)  și  că  instanța  de  recurs  nu  a  analizat  efectul  §§  10-11  din  hotărârea  pronunțată  la  data  de  24  octombrie  2017  în  cauza  Dickmann  și  Gion  împotriva  României,  neavând  în  vedere  că  nicio  procedură  nu  era  disponibilă  pentru  foștii  proprietari  care,  în  lipsa  restituirii,  ar  fi  avut  dreptul  la  despăgubiri,  dar  care  nu  au  avut  acces  la  acestea  din  cauza  faptului  că  împrejurările  care  făceau  imposibilă  restituirea  au  devenit  cunoscute  după  expirarea  termenului  pentru  depunerea  cererilor  de  despăgubire  .

Referitor  la  procedura  prevăzută  de  Legea  nr.  10/2001,  s-a  arătat  că,  deși  inițial  Curtea  Europeană  a  reținut  că  nu  constituie  o  cale  de  atac  eficientă,  în  înțelesul  art.  6  (1)  din  Convenție,  întrucât  punea  persoanele  interesate  în  imposibilitatea  de  a  supune  deciziile  administrative  emise  în  baza  acestei  legi  controlului  jurisdicțional  prevăzut  de  lege,  această  jurisprudență  a  fost  incidentă  acțiunilor  în  revendicare  formulate  anterior  pronunțării  deciziei  în  interesul  legii  nr.  XX/19  martie  2007  pronunțată  de  Secțiile  Unite  ale  Î.C.C.J. ,  decizie  prin  care,  în  aplicarea  dispozițiilor  art.  26  alin.  (3)  din  Legea  nr.  10/2001,  s-a  recunoscut  competența  instanțelor  de  judecată  de  a  soluționa  pe  fond  nu  numai  contestația  formulată  împotriva  deciziei/dispoziției  de  respingere  a  cererilor  prin  care  s-a  solicitat  restituirea  în  natură  a  imobilelor  preluate  abuziv,  ci  și  acțiunea  persoanei  îndreptățite  în  cazul  refuzului  nejustificat  al  entității  deținătoare  de  a  răspunde  la  notificarea  părții  interesate.

Instanța  de  recurs  a  constatat  că  acțiunea  în  revendicare  a  fost  dedusă  judecății  de  partea  reclamantă  ulterior  anului  2007,  anume  la  data  de  14  iulie  2011,  caz  în  care  statuările  Curții  Europene  mai  sus  arătate  nu  mai  prezintă  relevanță  și  în  atare  condiții,  nu  pot  fi  primite  susținerile  părții  reclamante  potrivit  cărora  nu  avea  a  urma  calea  prevăzută  de  Legea  nr.  10/2001,  sub  motiv  că  procedura  prevăzută  de  acest  act  normativ  nu  constituia  un  remediu  eficient  până  în  anul  2007,  cu  luarea  în  considerare  a  împrejurării  că  termenul  de  formulare  a  notificărilor  în  procedura  legii  speciale  a  expirat  la  14.02.2002.

S-a  apreciat  că  un  atare  raționament  nu  poate  fi  primit,  întrucât  partea  reclamantă  nu  avea  formulată  o  acțiune  în  revendicare  anterior  intrării  în  vigoare  a  legii  speciale  în  cadrul  căreia  să  poată  pretinde  examinarea  pe  fond  a  pretențiilor  pe  motiv  că  Legea  nr.  10/2001  nu  reprezenta  o  cale  atac  efectivă  și  că,  „dimpotrivă,  partea  reclamantă  a  înregistrat  acțiunea  în  revendicare  pe  calea  dreptului  comun  abia  14  iulie  2011,  adică  ulterior  intrării  în  vigoare  a  Legii  nr.  10/2001  și  ulterior  pronunțării  deciziei  în  interesul  legii  nr.  XX/19  martie  2007  prin  care  s-a  corectat  această  deficiență  a  legii  speciale.

Mai  mult,  partea  reclamantă  a  înregistrat  acțiunea  în  revendicare  ulterior  pronunțării  hotărârii  din  12.10.2010  în  cauza  D.  ș.a.  contra  României,  prin  care  Curtea  Europeană  a  luat  act,  fără  obiecțiuni,  de  pronunțarea  deciziei  în  interesul  legii  nr.  33/2008  a  Î.C.C.J. .Prin  hotărârea  menționată,  Curtea  Europeană  a  reținut  că  respingerea  acțiunii  în  revendicare  întemeiate  pe  prevederile  civile  de  drept  comun,  motivată  de  necesitatea  de  a  asigura  aplicarea  coerentă  a  legilor  de  reparație  nu  relevă,  în  sine,  o  problemă  din  perspectiva  dreptului  de  acces  la  o  instanță  garantat  de  art.  6  (1)  din  Convenție,  cu  condiția  ca  procedura  prevăzută  de  Legea  nr.  10/2001  să  fie  privită  ca  o  cale  de  drept  efectivă.

Aceste  statuări  nu  pot  fi  înlăturate  de  la  aplicare  în  procesul  pendinte,  astfel  cum  eronat  se  pretinde  prin  recurs,  nici  sub  motiv  că  pentru  imobilul  în  litigiu  nu  există  declanșată  de  partea  reclamantă,  în  prealabil  sau  concomitent,  o  altă  procedură  administrativă  dintr-o  lege  specială,  astfel  cum  aveau  părțile  din  hotărârea  instanței  europene,  întrucât  acest  aspect  nu  prezintă  relevanță  din  punct  de  vedere  al  analizei.  De  altminteri,  susținerea  este  inexactă  parțial,  întrucât  cu  privire  la  imobilul  în  litigiu,  astfel  cum  au  reținut  instanțele  de  fond,  există  declanșată  de  o  terță  persoană  o  procedură  administrativă,  în  baza  notificării  întemeiate  pe  dispozițiile  Legii  nr.  10/2001  formulate  de  numita  G.,  care  se  pretinde,  la  rându-i  îndreptățită  la  restituire.”

Instanța  de  recurs  a  răspuns  în  detaliu  motivelor  de  recurs  invocate  astfel  încât  nu  pot  fi  primite  nici  criticile  contestatorilor  subsumate  aspectelor  privind  interpretarea  corectă  a  situației  de  excepție  reglementate  prin  decizia  ICCJ  nr.  33/2008,  prin  raportare  la  invocarea  hotărârilor  CEDO  sau  cele  privind  data  intrării  în  vigoare  a  Legii  nr.  165/2013,  noțiunea  de  „bun  actual“,  situația  nerecurgerii  la  Legea  nr.  10/2001  din  cauza  Dickmann  și  Gion,  speranța  legitimă  de  a  obține  recunoașterea  efectivă  a  unui  drept  de  proprietate,  etc.

Este  adevărat  că  și  CEDO (v  cauza  Albina  împotriva  României,  cauza  Gheorghe  împotriva  României)  subliniază  rolul  pe  care  motivarea  unei  hotărâri  îl  are  pentru  respectarea  art.  6  §  1   C.E.D.H.   și  arată  că  dreptul  la  un  proces  echitabil  nu  poate  fi  considerat  efectiv  decât  dacă  susținerile  părților  sunt  examinate  de  către  instanță,  aceasta  având  obligația  de  a  proceda  la  un  examen  efectiv  al  mijloacelor,  argumentelor  și  elementelor  de  probă  sau  cel  puțin  de  a  le  aprecia,  dar  în  speță,  așa  cum  s-a  arătat  anterior,  instanța  de  recurs  a  procedat  în  concret  la  examinarea  elementelor  esențiale  și  determinante  care  au  condus  la  soluția  pronunțată.

Contestatorii  au  mai  invocat  omisiunea  instanței  de  recurs  de  a  cerceta  motivul  VI.3  de  casare  referitor  la  specificul  situației  juridice  în  care  se  găsesc  reclamanții,  prin  raportare  la  criteriile  și  principiile  explicative  decurgând  din  jurisprudența  CEDO  referitoare  la  înscrierile  de  carte  funciară  și  la  efectele  pe  care  acestea  le  generează  în  concret  în  circuitul  civil,  în  sensul  că  instanța  trebuia  să  analizeze  în  concret  că  în  cauză  statul  a  opus  doar  o  preluare  în  fapt  a  imobilului,  abuzivă  prin  raportare  la  aspectul  notoriu  al  perioadei  de  totalitarism  în  care  s-a  produs  deposedarea  autorilor,  de  natură  să  vicieze  orice  posesie  ulterioară  și  mai  ales  să  confirme  că  statul  nu  a  dobândit  în  baza  unuia  din  modurile  originare  de  dobândire  a  proprietății  imobilul  ce  constituie  obiectul  material  al  litigiului,  iar  sintagma  globală  a  respingerii  “criticilor  de  la  pct.  IV-  VIII  în  memoriul  de  recurs”  dovedește  că  recurenților  le-a  fost  încălcat  dreptul  la  un  proces  echitabil  din  perspectiva  nemotivării  respingerii  recursului,  întrucât  fiecare  dintre  aceste  motive  de  recurs  aveau  o  individualitate  și  argumente  distincte,  care  nu  puteau  fi  respinse  printr-o  unică  motivare.

Critica  este  nefondată. Instanța  de  recurs  a  analizat  cererea  de  recurs  dedusă  judecății,  a  indicat  considerentele  de  fapt  și  de  drept  în  temeiul  cărora  și-a  format  convingerea,  dezvoltând  un  raționament  judiciar  în  concordanță  cu  soluția  pronunțată.

Faptul  că  Î.C.C.J. a  analizat  împreună  criticile  formulate  la  pct.  IV  -VIII  în  memoriul  de  recurs  nu  poate  constitui  un  motiv  încadrabil  în  dispozițiile  art.  318C.  pr.  civ.

Nu  este  necesar  ca,  în  economia  considerentelor,  instanța  să  răspundă  în  mod  punctual  fiecărui  argument,  acestea  putând  fi  grupate  în  funcție  de  teza  căreia  i  se  subscriu  pentru  a  fi  dezvoltat  un  raționament  unic.

Motivarea  unei  hotărâri  trebuie  înțeleasă  ca  un  silogism  logic,  de  natură  a  explica  inteligibil  hotărârea  luată,  ceea  ce  nu  înseamnă  un  răspuns  exhaustiv  la  toate  argumentele  aduse  de  parte,  ci  un  răspuns  la  cele  fundamentale,  care  sunt  susceptibile,  prin  conținutul  lor,  să  influențeze  soluția.  Înlăturarea  unei  apărări  contrare  situației  de  fapt  reținute  nu  presupune  respingerea  fiecărui  argument  în  parte,  dacă  acesta  nu  corespunde  situației  reținute.

Din  verificarea  considerentelor  deciziei  atacate  rezultă  că  instanța  de  recurs  a  motivat  judicios,  în  fapt  și  în  drept,  soluția  pronunțată  înlăturând  susținerile  recurenților,  neputându-se  reproșa  acesteia  că  nu  a  răspuns  concret  unor  motive  de  recurs.

Referitor  la  mențiunile  din  registrele  de  publicitate  imobiliară  de  la  momentul  deposedării  abuzive,  a  căror  valoare  probatorie  se  verifică  în  raport  de  dispozițiile  legale  în  vigoare  la  acea  dată  și  în  acord  și  cu  dispozițiile  art.  25  raportat  la  art.  56  din  Legea  nr.  7/1996,  instanța  de  recurs  a  menționat  că  ele  devin  relevante  cu  ocazia  examinării  calității  de  proprietar  a  persoanei  deposedate  ori  a  succesorilor  acestei  persoane,  examinare  care  își  dovedește  utilitatea  în  cazul  în  care  instanțele  au  a  soluționa  pe  fond  o  acțiune  în  revendicare  admisibilă,  în  condițiile  legii.

În  atare  condiții,  date  fiind  limitele  în  care  s-a  desfășurat  judecata  în  fond,  configurate  de  întinderea  verificărilor  impuse  pentru  analizarea  excepției  de  inadmisibilitate  a  acțiunii  în  revendicare  întemeiate  pe  normele  dreptului  comun,  examinarea  valabilității  dreptului  de  proprietate  al  autorului  F.  asupra  imobilului  în  litigiu  din  perspectiva  mențiunilor  actului  de  vânzare-cumpărare  autentificat  sub  nr.  x/02.03.1942  de  secția  Notariat  a  Tribunalului  Ilfov  și  a  celor  din  registrele  de  publicitate  imobiliară  excedează  cadrului  procesual,  motiv  pentru  care  analiza  nu  își  justifica  utilitatea.

Aceasta,  întrucât,  examinarea  excepției  de  inadmisibilitate  impunea,  în  mod  obligatoriu  și  cu  prioritate,  verificări  privind  existența  unui  drept  actual  de  proprietate  în  patrimoniul  părții  reclamante,  titulara  acțiunii  în  revendicare,  în  speță,  verificări  privind  existența  unui  drept  de  proprietate  în  patrimoniul  reclamanților  A.,  B.,  C..

În  condițiile  în  care Î.C.C.J. a  apreciat  că  tocmai  acest  drept  actual  de  proprietate,  manifestat  ulterior  preluării  abuzive  de  către  stat,  nu  există  în  patrimoniul  reclamanților,  nu  se  mai  impunea  analiza  în  continuare  a  dispozițiilor  art.  25  și  56  din  Legea  nr.  7/1996  și  a  celorlalte  susțineri  privind  efectele  înscrierilor  în  cartea  funciară  și  a  preeminenței  hotărârilor  CEDO,  din  perspectiva  protecției  conferite  titularilor  înscriși  în  evidențele  de  carte  funciară.

Argumentele  inserate  în  cadrul  contestației  în  anulare  cu  privire  la  greșita  dezlegare  dată  de  către  instanța  de  recurs  acestor  aspecte  nu  pot  fi  primite  raportat  la  cadrul  procesual  restrictiv  impus  de  dispozițiile  legale  în  materie,  așa  cum  s-a  arătat  anterior.

Cu  privire  la  omisiunea  instanței  de  recurs  de  a  cerceta  motivul  VII  de  casare,  prin  care  s-a  criticat  neaplicarea  prevederilor  art.  6  și  7  din  Legea  nr.  213/1998,  contestatorii  susțin  că  era  necesar  a  se  analiza  critica  prin  care  s-a  invocat  relevanța  jurisprudenței  previzibile  a  ICCJ,  care  a  statuat  că  doar  în  cadrul  unei  acțiuni  de  drept  comun  poate  fi  analizat  efectul  de  inopozabilitate  al  unei  hotărâri  de  guvern  ca  cea  invocată  de  intimații  pârâți,  prin  care  s-a  transmis  un  pretins  drept  de  administrare  al  unui  bun,  care  nu  are  însă  la  bază  niciun  alt  drept  dobândit  legal  de  stat  și  opozabil  reclamanților.

Cu  titlu  prealabil,  se  observă  că  instanța  de  recurs  nu  a  dat  eficiență  vreunei  hotărâri  de  guvern  prin  care  să  se  fi  transmis  un  pretins  drept  de  administrare  al  unui  bun,  ci  a  stabilit  că  imobilul  a  fost  preluat  în  mod  abuziv  de  statul  comunist,  fără  titlu.

Făcând  aplicarea  dispozițiilor  art.  6  alin.  (2)  din  Legea  nr.  213/1998  (potrivit  cărora: „Bunurile  preluate  de  stat  fără  un  titlu  valabil,  inclusiv  cele  obținute  prin  vicierea  consimțământului,  pot  fi  revendicate  de  foștii  proprietari  sau  de  succesorii  acestora,  dacă  nu  fac  obiectul  unor  legi  speciale  de  reparație“),  instanța  de  recurs  a  verificat  modul  cum  a  fost  soluționat  de  către  instanțele  de  fond  concursul  dintre  legea  de  drept  comun  (art.  480C.  civ.)  și  legea  specială  (Legea  nr.  10/2001),  la  care  face  trimitere  norma  de  drept  mai  sus  arătată  și  a  constatat  că  acesta  a  fost  deja  dezlegat  prin  decizia  în  interesul  legii  nr.  33/2008  a  Î.C.C.J.   care  a  stabilit  că  acest  concurs  dintre  legea  specială  și  legea  generală  se  rezolvă  în  favoarea  legii  speciale,  conform  principiului  specialia  generalibus  derogant,  chiar  dacă  acesta  nu  este  prevăzut  expres  în  legea  specială.

În  consecință,  a  apreciat  instanța  de  recurs  că  după  data  pronunțării  deciziei  în  interesul  legii,  obligatorie  pentru  instanțele  judecătorești  de  la  data  publicării,  23  februarie  2009,  părțile  interesate  în  examinarea  pe  fond  a  pretențiilor  de  retrocedare  a  imobilelor  de  care  au  fost  deposedate  în  mod  abuziv  de  statul  comunist  aveau  obligația  de  a  urma  procedura  Legii  nr.  10/2001  pentru  a  obține  restituirea  în  natură  sau,  după  caz,  despăgubiri,  nemaiavând  deschisă  calea  acțiunii  în  revendicare  întemeiate  pe  dispozițiile  dreptului  comun.

Cum  partea  reclamantă  a  înregistrat  acțiunea  în  revendicare  la  data  de  14  iulie  2011,  Î.C.C.J. a  apreciat  că  în  mod  corect  instanțele  de  fond  au  constatat  că  ea  cade  sub  incidența  deciziei  în  interesul  legii  menționate  și,  în  consecință,  au  statuat  că  pretenția  de  restituire  a  imobilului  pe  temeiul  normelor  civile  de  drept  comun  nu  mai  poate  fi  examinată  pe  fond. Ca  atare,  în  cadrul  hotărârii  atacate  cu  prezenta  contestație  în  anulare  a  avut  loc  o  analiză  concretă  a  deciziei  ÎCCJ  nr.  33/2008  apreciindu-se  că  în  mod  corect  a  fost  admisă  excepția  de  inadmisibilitate  a  acțiunii  în  revendicare,  aspect  care  nu  mai  poate  fi  suspus  cenzurii  în  această  cale  extraordinară  de  atac.

Referitor  la  omisiunea  instanței  de  recurs  de  a  cerceta  motivul  VIII  de  casare  prin  care  s-a  invocat  încălcarea  dreptului  la  examinarea  cauzei,  ca  element  component  al  dreptului  la  un  proces  echitabil,  prevăzut  de  art.  6  par.  1  C. E. D. H.,  contestatorii  susțin  că  nu  s-a  verificat  dacă  limitarea  dreptului  de  acces  la  o  instanță  este  una  justificată,  în  sensul  de  a  fi  îndeplinite  următoarele  condiții:  limitările  impuse  să  nu  restrângă  accesul  în  asemenea  măsură  încât  dreptul  să  fie  atins  chiar  în  substanța  sa;  limitarea  să  aibă  un  scop  legitim  și  să  existe  un  raport  de  proporționalitate.

Motivul  de  recurs  prin  care  s-a  pretins  că  prin  soluția  de  inadmisibilitate  pronunțată  și  prin  neanalizarea  pe  fond  a  acțiunii  în  revendicare  a  fost  încălcat  dreptul  de  acces  la  o  instanță,  prevăzut  de  art.  6  (1)  Convenție,  prin  raportare  la  jurisprudența  CEDO ,  a  fost  analizat  în  concret,  în  mod  exhaustiv,  în  cuprinsul  hotărârii  atacate.

Înalta  Curte  a  apreciat  însă  că  apărarea  nu  a  fost  primită  de  instanțele  de  fond  și  nu  se  susține  nici  în  recurs,  deoarece  partea  reclamantă  a  înregistrat  acțiunea  în  revendicare  ulterior  pronunțării  hotărârii  din  12.10.2010  în  cauza  D.  ș.a.  c.   României,  prin  care  Curtea  Europeană  a  luat  act,  fără  obiecțiuni,  de  pronunțarea  deciziei  în  interesul  legii  nr.  33/2008  a  Î.C.C.J.  Curtea  Europeană  a  reținut  că  respingerea  acțiunii  în  revendicare  întemeiate  pe  prevederile  civile  de  drept  comun,  motivată  de  necesitatea  de  a  asigura  aplicarea  coerentă  a  legilor  de  reparație  nu  relevă,  în  sine,  o  problemă  din  perspectiva  dreptului  de  acces  la  o  instanță  garantat  de  art.  6  (1)  din  Convenție,  cu  condiția  ca  procedura  prevăzută  de  Legea  nr.  10/2001  să  fie  privită  ca  o  cale  de  drept  efectivă.

Reclamanții  aveau  posibilitatea  de  a  uza  în  mod  efectiv  de  prevederile  Legii  nr.  10/2001,  cum  de  altfel  a  procedat  o  terță  persoană,  numita  G.,  care  se  pretinde,  la  rându-i  îndreptățită  la  restituire  și  care  a  inițiat  procedura  administrativă,  în  baza  notificării  întemeiate  pe  dispozițiile  Legii  nr.  10/2001.

Nu  exista  o  acțiune  în  revendicare  anterior  intrării  în  vigoare  a  legii  speciale  în  cadrul  căreia  să  poată  pretinde  examinarea  pe  fond  a  pretențiilor  pentru  astfel  de  motiv  ci,  dimpotrivă,  partea  reclamantă  a  înregistrat  acțiunea  în  revendicare  pe  calea  dreptului  comun  abia  14  iulie  2011,  adică  ulterior  intrării  în  vigoare  a  Legii  nr.  10/2001  și  ulterior  pronunțării  deciziei  în  interesul  legii  nr.  XX/19  martie  2007  prin  care  s-a  corectat  această  deficiență  a  legii  speciale.  Mai  mult,  partea  reclamantă  a  înregistrat  acțiunea  în  revendicare  ulterior  pronunțării  hotărârii  din  12.10.2010  în  cauza  D.  ș.a.  contra  României,  prin  care  Curtea  Europeană  a  luat  act,  fără  obiecțiuni,  de  pronunțarea  deciziei  în  interesul  legii  nr.  33/2008  a  Î.C.C.J. .

Ca  atare,  nu  se  poate  aprecia  că  există  o  necercetare  a  acestui  motiv  de  recurs,  aprecierea  ca  fiind  nerelevante  a  unor  apărări  în  detrimentul  altora  constituind  însăși  esența  raționamentului  logico-juridic  ce  a  condus  la  pronunțarea  soluției  și  nu  poate  constitui  nicidecum  un  motiv  de  retractare  a  hotărârii  pe  calea  contestației  în  anulare.

Cu  referire  la  susținerea  că  instanța  de  recurs  a  omis  a  cerceta  motivul  IX  de  casare  prin  care  a  fost  invocată  discriminarea  contestatorilor  în  posibilitatea  de  a  recurge  la  normele  dreptului  comun  în  raport  de  persoana  care  încalcă  dreptul  de  proprietate  se  constată  că  și  acesta  a  fost  analizat  de  către  Înalta  Curte.

Examinând  dispozițiile  art.  14  din  Convenție,  instanța  de  recurs  a  arătat  că  discriminarea  presupune  un  tratament  preferențial  acordat  unei  persoane  în  legătură  cu  drepturile  și  libertățile  recunoscute  Convenție  și  se  impune  a  fi  examinată  prin  comparație,  dar  partea  reclamantă  nu  a  indicat  care  este  dreptul  recunoscut  de  Convenție  ce  pretinde  că  i-a  fost  încălcat,  nici  în  ce  constă  încălcarea  și  nici  care  este  termenul  de  comparație  în  raport  cu  care  pretinde  analizarea  discriminării.

Nici  soluția  pronunțată  de  instanțele  de  judecată  nu  poate  releva  în  sine  un  tratament  discriminatoriu,  din  perspectiva  încălcării  dreptului  de  proprietate  de  către  o  persoană  fizică  sau  de  către  stat,  deoarece  interpretarea  dată  normelor  convenționale  și  de  drept  intern  în  procesul  pendinte  a  fost  făcută  în  concordanță  cu  dezlegările  date  problemelor  litigioase  prin  hotărârea  din  cauza  D.  ș.a.  contra  României  a  CEDO   și  prin  decizia  în  interesul  legii  nr.  33/2008  a  Î.C.C.J. ,  ambele  obligatorii  pentru  instanțele  de  judecată  și,  în  consecință,  aplicate  tuturor  persoanelor  care  formulează  acțiuni  în  revendicare  întemeiate  pe  dispozițiile  dreptului  comun,  având  ca  obiect  revendicarea  imobilelor  preluate  în  mod  abuziv  în  perioada  6  martie  1945-22  decembrie  1989,  formulate  după  intrarea  în  vigoare  a  Legii  nr.  10/2001,  conform  jurisprudenței  consolidate  la  nivelul  instanțelor  judecătorești.

Înalta  Curte  apreciază  că instanța  de  recurs  a  cercetat,  în  esență,  dar  și  exhaustiv  toate  motivele  cu  care  a  fost  învestită,  expunând  pe  larg  argumentele  de  drept  care  conduceau  la  soluția  adoptată  și  care  făceau  inutilă  analizarea  altor  apărări  astfel  încât,  nefiind  întrunite  condițiile  art.  318 C.  pr.  civ.,  va  respinge  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorii  B.,  A.  și  C.  împotriva  deciziei  nr.  1821  din  30  septembrie  2020,  pronunțate  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă  în  dosarul  nr.  x/2011.     Î.C.C.J. Secția  I  civilă,  Decizia  nr.  1194/ din  27  Mai  2021  

Prin  decizia  nr.  2591  din  8  decembrie  2020,  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă  a  respins  excepția  nulității  recursului;  a  respins,  ca  nefondat,  recursul  declarat  de  pârâta  S.C.  A.  S.A.  Roman  împotriva  deciziei  civile  nr.  330  din  data  de  5  august  2020  pronunțate  de  Curtea  de  Apel  Bacău,  secția  I  civilă.

Prin  cererea  înregistrată  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă  la  data  de  24  martie  2021,  sub  numărul  x/2021,  contestatoarea  S.C.  A.  a  formulat  contestație  în  anulare  împotriva  deciziei  civile  nr.  2591/08.12.2020  pronunțate  de  Î.C.C.J. în  dosarul  nr.  x/2011.

În  motivarea  contestației  în  anulare ,  contestatoarea  a  susținut  că,  prin  hotărârea  atacată,  instanța  a  omis  să  se  pronunțe  asupra  motivului  de  recurs  expus  la  pct.  II.A.1  și  A.2.  din  recurs  (subsumate  incidenței  art.  304  alin.  (1)  pct.  5  C. pr. civ. ),  motive  prin  care  se  invoca  faptul  că  instanța  de  apel  și-a  încălcat  obligația  de  a  afla  adevărul,  prevăzută  de  art.  129  alin.  (5)  C. pr. civ.   1865,  precum  și  obligația  impusă  prin  art.  315C. pr. civ. ,  ignorând  prima  decizie  de  casare  din  2013  care  stabilise  că  problema  de  drept  de  clarificat  este  de  a  stabili  dacă  există  diferențe  între  instalația  utilizată  în  intervalul  relevant  și  cea  care  forma  obiectul  Brevetului.

Concretizând,  precizează  contestatoarea  că  instanța  nu  s-a  pronunțat  asupra  motivului  de  recurs  referitor  la  faptul  că  chestiunea  esențială  ce  trebuia  dezlegată  era  existența/inexistența  unor  diferențe  între  instalații;  existența  acestor  diferențe  ar  fi  condus  la  respingerea  pretențiilor  intimaților

Se  mai  face  precizarea  că,  prin  prima  decizie  de  casare  din  anul  2013,  s-a  impus  clarificarea  chestiunii  utilizării  sau  neutilizării,  de  către  societatea  contestatoare,  a  instalației  care  formează  obiectul  brevetului,  întrucât  doar  urmare  a  utilizării  acestei  instalații  (iar  nu  a  uneia  diferite  sau  doar  a  unor  componente  ale  acesteia)  ar  putea  fi  justificate  pretențiile  intimaților.

Acest  motiv  de  recurs  invocat  avea  un  caracter  autonom  în  raport  de  celelalte  motive  fundamentate  pe  prevederile  art.  304  pct.  7  și  9  din  C. pr. civ.   iar  acceptarea  de  către  instanță  a  acestuia  conducea  la  admiterea  căii  de  atac.

Deși  la  pag.  24  –  27  din  decizia  contestată  a  fost  aparent  analizat  motivul  de  casare  prevăzut  de  art.  304  pct.  5  C. pr. civ. ,  opinează  contestatoarea  că,  în  realitate,  nu  există  nici  măcar  o  simpla  referire  la  prima  decizie  de  casare  din  2013.

Întreaga  analiză  a  instanței  de  recurs  s-a  axat  pe  cea  de-a  doua  decizie  de  casare  –  din  anul  2016  -,  și  toate  considerentele  referitoare  la  interpretarea  diferențelor  între  instalația  brevetată  și  cea  utilizată  de  contestatoare  în  perioada  relevantă  se  subsumează  analizei  celui  de-al  treilea  motiv  de  recurs  (art.  304  pct.  9  C. pr. civ. ),  efectuată  la  pag.  29-  31.  Concret,  instanța  de  recurs  a  reținut  că  „[…]  pentru  a  se  putea  considera  că  recurenta-pârâtă  nu  utilizează  invenția  astfel  cum  a  fost  brevetată  nu  era  suficient  să  se  constate  că  au  intervenit  anumite  modificări  constructive,  deoarece,  potrivit  teoriei  echivalențelor,  invenția  este  protejată  în  esența  sa,  iar  pentru  aceasta  se  iau  în  considerare  elementele  echivalente  celor  specificate  în  revendicări“,  „astfel,  numai  dacă  elementul  sau  caracteristica  înlocuite  sau  modificate  conduc  ta  schimbarea  sensului  acțiunii  invenției  sau  a  scopului  esențial  al  acesteia  ori  dacă  modificarea  operată  determină  o  altă  funcție  sau  un  rezultat  diferit  de  cel  preconizat  prin  invenție,  având  aptitudinea  de  a  reprezenta  un  pas  inventiv  nou  față  de  stadiul  tehnicii,  teoria  echivalentelor  nu  se  verifica”.

Se  susține  că  din  conținutul  hotărârii  atacate  rezultă  că  instanța  nu  a  cercetat  motivul  de  recurs  prevăzut  de  art.  304  pct.  5  C. pr. civ. ,  deși  l-a  perceput  ca  pe  un  motiv  distinct  (așa  cum  reiese  din  practicaua  hotărârii). În  continuare,  contestatoarea  evocă  extrase  din  literatura  de  specialitate  reprezentând  comentarii  referitoare  la  omisiunea  de  a  cerceta  un  motiv  de  recurs,  ca  și  motiv  al  contestației  în  anulare.

Subsecvent  admiterii  contestației  în  anulare,  solicită  a  se  dispune  admiterea  recursului  pentru  argumentele  care  se  regăsesc  în  cadrul  motivului  de  recurs  fundamentat  pe  prevederile  art.  304  pct.  5  din  C. pr. civ.

Intimații-reclamanți  au  formulat  întâmpinare  prin  care  au  solicitat  respingerea,  ca  nefondată,  a  contestației  în  anulare  formulată  de  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  2591/8.12.2020,  pronunțată  de  Î.C.C.J. în  dosarul  nr.  x/2011.

Se  susține,  în  esență,  că  însăși  contestatoarea  a  arătat  că  a  fost  analizat  acel  motiv  de  recurs,  însă  a  considerat  că  doar  formal,  întrucât  nu  ar  fi  clarificat  dacă  există  diferențe  între  instalația  utilizată  în  intervalul  relevant  și  cea  care  forma  obiectul  brevetului.

În  susținerea  intimaților,  instanța  de  apel  a  dezlegat  problema  tehnică  a  folosirii  invenției,  constatând  că  apelanta-pârâtă  a  folosit  o  singură  instalație,  respectiv  cea  ai  cărei  autori  sunt,  cesionată  pârâtei  și  brevetată  de  aceasta,  în  considerente  analizând  incidența  în  cauză  a  dispozițiilor  art.  32  alin.  (6)  din  Legea  nr.  64/1991  și  reținând,  pe  baza  probatoriului  administrat,  că  sunt  aplicabile  în  speță.

În  decizia  contestată  a  fost  analizată  această  situație  și  s-a  reținut  că  „Înalta  Curte  constată  că  recurenta  este  în  eroare  cu  privire  la  faptul  că  împrejurarea  esențială  ce  trebuie  dezlegată  era  existenta/inexistenta  unor  diferențe  între  instalații  –  obiectul  brevetului  și  cea  utilizată  în  cadrul  societății”.

Împrejurarea  că  în  decizia  contestată  se  face  referire  la  a  doua  decizie  de  casare,  nr.  1079/17.05.2016,  nu  înseamnă  ignorarea  primei  decizii  de  casare,  ci  abordarea  în  contextul  în  care  s-au  pronunțat  trei  decizii  de  casare  cu  trimitere  spre  rejudecare,  din  care  prima  și  a  doua  conțin  îndrumări,  în  cea  de-a  doua  fiind  analizată  întreaga  situație  anterioară,  de  fapt  și  de  drept,  pe  baza  căreia  s-au  stabilit  îndrumările  care  trebuiau  aduse  la  îndeplinire  de  instanța  de  apel,  respectiv  i-a  configurat  elementele  de  analizat  și  rezolvat  sub  sancțiunea  anulării  hotărârii.

Contestația  în  anulare  este  o  cale  de  atac  extraordinară  care  permite  invalidarea  (anularea)  unei  hotărâri  judecătorești  irevocabile  în  acele  cazuri  cărora  legiuitorul  le-a  stabilit  în  mod  explicit  aptitudinea  de  a  constitui  motive  pentru  retractarea  unui  asemenea  act  jurisdicțional.

Fiind  vorba  despre  o  cale  de  atac  a  cărei  finalitate  constă  în  anularea  unei  hotărâri  judecătorești  ce  se  bucură  de  autoritate  de  lucru  judecat  –  autoritate  din  care  derivă  prezumția  de  adevăr  și  incontestabilitate  –  se  cere,  de  principiu,  ca  situațiile  pe  care  părțile  contestatoare  le  invocă  spre  a  justifica  admiterea  unui  atare  demers  judiciar  să  se  încadreze  în  mod  riguros  in  motivele  de  anulare  reglementate  prin  art.  317–318  din  C. pr. civ.   adoptat  în  anul  1865,  anume:  când  procedura  de  citare  a  părții,  pentru  ziua  când  s-a  judecat  pricina,  nu  a  fost  îndeplinită  potrivit  cu  cerințele  legii;  când  hotărârea  a  fost  dată  de  judecători  cu  încălcarea  dispozițiilor  de  ordine  publică  referitoare  la  competență;  când  dezlegarea  dată  este  rezultatul  unor  greșeli  materiale;  când  instanța,  respingând  recursul  sau  admițându-l  numai  în  parte,  a  omis  din  greșeală  să  cerceteze  vreunul  din  motivele  de  modificare  sau  de  casare.

Contestatoarea  S.C.  A.,  a  invocat  ultimul  dintre  motivele  de  contestație  anterior  enunțate,  afirmând  că,  prin  decizia  contestată,  instanța  de  recurs  a  omis  să  analizeze  primul  dintre  motivele  de  recurs  (cel  expus  la  pct.  II.  Subpunctele  A.1.  și  A.2.),  prin  care  invoca  împrejurarea  că  instanța  de  apel  ar  fi  încălcat  obligația  de  a  afla  adevărul  –  conform  art.  129  alin.  (5)  C. pr. civ.   –  dar  și  exigențele  stabilite  prin  art.  315  din  C. pr. civ.   prin  aceea  că  ar  fi  ignorat  prima  decizie  de  casare  (pronunțată  în  anul  2013)  care  stabilise  că  problema  de  drept  de  clarificat  era:  dacă  există  diferențe  între  instalația  utilizată  în  intervalul  relevant  și  cea  care  forma  obiectul  Brevetului.

Prealabil  verificării  relative  la  critica  astfel  formulată  de  contestatoare  în  privința  judecății  realizate  de  instanța  de  recurs,  Înalta  Curte  notează  că  art.  318  teza  a  II-a  din  C. pr. civ.   adoptat  în  anul  1865  are  următorul  conținut: „Hotărârile  instanțelor  de  recurs  mai  pot  fi  atacate  cu  contestație  când  dezlegarea  dată  este  rezultatul  unei  greșeli  materiale  sau  când  instanța,  respingând  recursul  sau  admițându-l  numai  în  parte,  a  omis  din  greșeală  să  cerceteze  vreunul  dintre  motivele  de  modificare  sau  de  casare“.

Potrivit  tezei  a  II-a  a  normei  procedurale  enunțate  –  care  constituie  temeiul  juridic  invocat  în  prezenta  contestație  în  anulare  –  pentru  a  fi  admisă  calea  de  atac  extraordinară  este  necesar  a  se  stabili  că  omisiunea  de  a  se  fi  analizat  un  motiv  de  recurs  să  se  fi  produs  „din  greșeală“.

Este  evidentă  intenția  legiuitorului  de  a  deschide  calea  de  atac  extraordinară  numai  în  cazul  în  care  se  evidențiază  o  omisiune  (de  analiză)  care  este  rezultat  al  unei  greșeli,  semnificația  atașării  acestei  cerințe  suplimentare  fiind  aceea  că  omisiunea  avută  în  vedere  de  legiuitor  trebuie  înțeleasă  ca  uitare  ori  neglijare  a  unui  motiv  de  recurs,  iar  nu  ca  o  consecință  a  neanalizării  argumentelor  ce  le  cuprinde  determinată  de  aprecierea  instanței  de  recurs  că  ele  nu  corespund  în  mod  riguros  cadrului  procesual.

Cu  alte  cuvinte,  nu  poate  fi  circumscrisă  acestui  motiv  de  contestație  în  anulare  ipoteza  în  care  instanța  de  recurs  ar  stabili  că  un  motiv  de  recurs  se  impune  a  fi  analizat  în  coordonate  mai  largi  decât  cele  evocate  de  partea  recurentă,  sau  în  coordonatele  unui  alt  motiv  reglementat  de  lege  decât  cel  pe  care  recurentul  l-a  invocat.

În  fundamentarea  acestei  din  urmă  concluzii  funcționează  și  principiul  legalității,  principiu  ce  impune  ca  judecarea  cererilor  ce  se  adresează  instanțelor  judecătorești  –  de  orice  grad  –  să  se  realizeze  conform  prevederilor  legale.

În  același  sens  sunt  și  prevederile  art.  129  alin.  (5)  din  C. pr. civ. ,  normă  prin  care  se  impune  instanței  obligația  de  stăruință  pentru  aflarea  adevărului  „pe  baza  stabilirii  faptelor  și  prin  aplicarea  corectă  a  legii”.

De  asemenea,  susțin  concluzia  menționată  și  principiile  de  rang  constituțional  privind  respectarea  dreptului  la  apărare  și  egalitatea  în  fața  legii  a  tuturor  subiecților  de  drept,  principii  în  temeiul  cărora  instanțele  judecătorești  sunt  ținute  să  procedeze  la  evaluarea  și  a  apărărilor  pe  care  partea  pârâtă/intimată  le  opune  pretențiilor  și  susținerilor  formulate  prin  actul  de  sesizare  (indiferent  dacă  este  vorba  de  o  cerere  de  chemare  în  judecată  sau  de  o  cerere  prin  care  se  exercită  o  cale  de  atac).

În  fine,  relevante  în  acest  sens  sunt  și  dispozițiile  art.  126  alin.  (2)  din  Constituție,  care  prevede:

„Competența  instanțelor  judecătorești  și  procedura  de  judecată  sunt  prevăzute  numai  prin  lege.”

Principiul  disponibilității,  care  permite  părților  să  stabilească  limitele  învestirii  instanței  –  în  conformitate  cu  prevederile  art.  129  alin.  (6)   C. pr. civ.   –  trebuie  aplicat  în  directă  și  necesară  legătură  cu  principiile  anterior  menționate,  pentru  că  dreptul  titularului  unei  cereri  de  a  declanșa  o  procedura  judiciară  în  cadrul  căreia  să  i  se  analizeze  respectiva  cerere  nu  este  unul  absolut,  ci  este  supus  ansamblului  rigorilor  legale  care  interesează  procedura  de  judecată.

Prin  urmare,  principiul  disponibilității  nu  poate  constitui,  pentru  o  instanță  de  recurs,  un  obstacol  în  demersul  de  a  soluționa  calea  de  atac  cu  care  a  fost  învestită  prin  prisma  situației  procesuale  ce  se  degajă  din  ansamblul  actelor  și  lucrărilor  dosarului  în  care  a  fost  exercitat  recursul,  și  nici  nu  poate  împiedica  aplicarea  reglementărilor  legale  care  sunt  atrase  de  situația  pe  care  instanța  a  stabilit-o  în  urma  acestei  analize,  chiar  în  condițiile  în  care  actul  de  sesizare  (cererea  de  recurs)  ar  conține  o  descriere  deosebită  a  situației  procesuale  și  a  temeiului  juridic.

Verificând  decizia  contestată  în  speță,  prin  prisma  acestor  cerințe  de  principiu  ce  sunt,  generic,  specifice  procedurii  de  soluționare  a  litigiilor  judiciare,  sunt  de  reținut  următoarele:

În  cererea  de  recurs  ce  a  fost  soluționată  prin  decizia  civilă  nr.  2591/08.12.2020  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  contestatoarea  a  formulat  primul  motiv  de  recurs  –  fundamentat  pe  prevederile  art.  304  pct.  5  din  C. pr. civ.   –  prin  care  a  invocat  următoarele  argumente:

La  subpunctul  A.1.  (cu  titulatura  „încălcarea  dispozițiilor  art.  315C. pr. civ.   prin  nesocotirea  dispozițiilor  deciziei  de  casare“):

i)că  prin  prima  decizie  de  casare  (pronunțată  în  anul  2013)  a  fost  validată  apărarea  A.  în  sensul  că  nu  ar  fi  folosit  obiectul  Brevetului  astfel  încât  reclamanții  nu  ar  fi  îndreptățiți  la  plata  vreunei  sume  de  bani,  și  totodată  s-au  dat  dezlegări  în  sensul  că  este  necesar  a  se  stabili  dacă  Societatea  a  folosit  obiectul  brevetului  (iar  nu  părți  din  acesta  sau  o  instalație  diferită)  și  că  este  necesar  a  se  efectua  o  expertiză  de  specialitate  pentru  a  se  stabili  dacă  instalația  de  călire  a  țevilor,  la  care  se  referă  brevetul  de  invenție,  a  mai  fost  utilizată  la  cuptorul  CV4  în  perioada  2004-2010  și  dacă  instalația  de  călire  a  țevilor  utilizată  în  perioada  2008-2010  este  diferită  de  instalația  protejată  de  brevetul  de  invenție;

ii)  că  expertiza  efectuată  de  dl.  expert  B.  a  determinat  că,  în  perioada  2008-2010,  instalația,  în  forma  brevetată  de  societate  nu  a  fost  utilizată  de  către  A.,  existând  diferențe  esențiale  între  cele  două  soluții  tehnice  (instalații);

iii)  că  instanța  de  apel  avea  obligația  de  a  analiza  această  probă,  în  rejudecare,  raportat  la  indicațiile  date  prin  decizia  de  casare;  că  este  complet  nerelevantă  situația  componentelor  instalației  brevetate  pentru  că  aceasta  era  diferită  de  instalația  folosită,  iar  existența  per  se  a  diferențelor  trebuia  să  fie  singurul  element  de  impact,  potrivit  deciziei  de  casare  pronunțate  în  primul  ciclu  procesual.

La  subpunctul  A.2.  (cu  titlul  „Încălcarea  obligației  prevăzute  de  art.  129  alin.  (5)  C. pr. civ. . de  aflare  a  adevărului,  prin  omisiunea  de  a  verifica  problema  centrală  dedusă  judecății”)  s-a  susținut  că  principiul  aflării  adevărului  impune  instanței  să  stabilească  în  mod  corect  și  complet  situația  dedusă  judecății,  iar  argumentele  expuse  la  subpunctul  A.1.  se  aplică  mutatis  mutandis.

Din  verificarea  considerentelor  deciziei  contestate,  se  constată  că  analiza  realizată  de  instanța  de  recurs  a  debutat  cu  evaluarea  chiar  a  acestui  prim  motiv  de  recurs,  fiind  făcută  și  precizarea  că,  în  esență,  el  se  referă  la  nerespectarea  deciziei  de  casare  .

În  continuarea  respectivelor  considerente,  se  regăsește  aprecierea  instanței  de  recurs  în  sensul  că  „Având  în  vedere  ciclurile  procesuale  care  s-au  derulat  în  cauză,  astfel  cum  rezultă  din  expozeul  deciziei  de  față,  precum  și  din  considerentele  deciziei  recurate,  se  impune  precizarea  că,  din  perspectiva  acestei  critici,  relevantă  este  decizia  de  casare  nr.  1079/17.05.2016  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  întrucât  ultima  decizie  de  casare  (nr.  1108/4.06.2019)  a  privit  exclusiv  motivul  de  recurs  prevăzut  la  art.  304  pct.  1  din  C. pr. civ. ,  anume  că  apelul  a  fost  judecat  de  către  un  complet  din  compunerea  căruia  a  făcut  parte  un  judecător  incompatibil  (…)”.

Totodată,  s-a  reținut  că  „în  această  nouă  etapă  procesuală,  finalizată  prin  pronunțarea  deciziei  recurate,  după  aplicarea  celor  stabilite  prin  decizia  de  casare  nr.  1108/4.06.2019  a  Î.C.C.J.   referitoare  la  compunerea  completului,  instanța  de  apel,  în  rejudecare,  era  ținută  de  respectarea  și  aplicarea  celor  stabilite  prin  decizia  anterioară  de  casare  –  decizia  nr.  1079/17.05.2016  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă“.

Acest  conținut  al  considerentelor  evocate  ilustrează  faptul  că  instanța  de  recurs  a  făcut  propria  evaluare  în  privința  cadrului  procesual  util  pentru  a  se  stabili  dacă  hotărârea  recurată  era  sau  nu  conformă  dezlegărilor  anterior  date  printr-una  dintre  deciziile  de  casare  –  cea  invocată  prin  motivul  de  recurs  -,  iar  în  urma  acestei  evaluări  a  concluzionat  în  sensul  că  este  necesar  a  fi  avut  în  vedere  întreg  parcursul  procesual  al  litigiului,  respectiv  că  trebuie  avute  în  vedere  toate  dezlegările  care  au  fost  date  prin  cele  trei  decizii  de  casare  ce  au  fost  anterior  pronunțate,  în  speță.

Subsecvent  statuării  în  acest  mod  relativ  la  contextul  procesual  adecvat  spre  a  se  verifica  gradul  de  conformare  a  instanței  de  prim  control  judiciar  (cea  care  a  pronunțat  decizia  ce  forma  obiect  al  recursului)  față  de  exigențele  art.  315  alin.  (1)  din  C. pr. civ.   și  de  respectarea  îndatoririi  de  a  afla  adevărul  (aceasta  din  urmă  fiind  argumentată  de  recurentă  tot  prin  prisma  pretinsei  neconformări  față  de  prima  decizie  de  casare),  instanța  de  recurs  a  reținut  că,  prin  decizia  nr.  1079/17.05.2016  a  Î.C.C.J. ,  s-a  stabilit  necesitatea  de  a  se  analiza  –  în  rejudecare  –  și  „punctul  de  vedere  al  expertului  parte  al  reclamanților  ce  conținea  criticile  însușite  de  reclamanți,  referitoare  la  modalitatea  de  efectuare  a  expertizei,  prin  raportare  la  unele  concepte  ale  Legii  64/1991  și  regulamentul  de  punere  în  aplicare  a  Legii  64/1991,  referitoare  la  întinderea  protecției  revendicărilor  din  brevet,  cu  privire  specială  asupra  teoriei  echivalențelor“.

Totodată,  s-a  reținut  că  expertiza  în  discuție  „era  destinată  verificării  apărării  esențiale  a  pârâtei  în  prezenta  cauză,  anume  neutilizarea  instalației  brevetate,  apărare  nouă  în  litigiul  de  față  (…)”.

Ulterior,  instanța  de  recurs  a  expus  propriile  argumente  avute  în  vedere  spre  a  aprecia  asupra  respectării  cerinței  legale  impuse  prin  art.  315  alin.  (1)  din  C. pr. civ. ,  anume  că:

Instanța  de  apel,  în  rejudecare,  a  identificat  în  mod  corect  limitele  casării,  precum  și  dezlegările  obligatorii  ce  i  se  impuneau  în  nesoluționarea  cauzei,  corespunzătoare  reluării  judecății.

„…recurenta  indică  în  mod  corect  că  apărarea  sa  cu  privire  la  neutilizarea  invenției  brevetate  constituia  împrejurarea  de  fapt  neclarificată  în  ciclurile  procesuale  anterioare  (cu  corecta  aplicarea  a  dispozițiilor  legale  și  cu  respectarea  tuturor  garanțiilor  procesuale  stabilite  de  lege  în  favoarea  părților  în  procesul  civil),  având  în  vedere  că  prin  decizia  de  casare  1079/17.05.2016  a  Î.C.C.J. ,  s-a  sancționat  respingerea  de  către  instanța  de  apel  a  obiecțiunilor  reclamanților  pentru  un  motiv  care  nu  a  fost  respectat,  anume,  nu  s-a  procedat,  la  momentul  soluționării  apelului,  și  la  evaluarea  punctului  de  vedere  al  expertului-parte  al  reclamanților,  însușit  de  aceștia  pentru  formularea  obiecțiunilor,  încălcându-se  în  acest  fel  drepturile  procesuale  ale  acestora.

Recurenta  este  în  eroare  cu  privire  la  faptul  că  împrejurarea  esențială  ce  trebuia  dezlegată  era  existența/inexistența  unor  diferențe  între  instalații  –  obiectul  brevetului  și  cea  utilizată  în  cadrul  societății  -,  întrucât  această  susținere  este  una  incompletă,  pentru  că  simpla  existență  a  unor  diferențe  între  cele  două  instalații  nu  reprezintă  același  lucru  cu  noțiunea  de  instalații  diferite,  deoarece  utilizarea  unei  instalații  cu  anumite  modificări  constructive,  circumscrise  însă  aceluiași  scop  urmărit  prin  invenție,  în  sensul  obținerii  aceluiași  rezultat  tehnic,  de  natură  a  constitui  elemente  echivalente  celor  protejate  prin  brevet,  nu  înseamnă  că  invenția  nu  a  fost  utilizată  de  către  societate.

În  aceste  condiții,  astfel  cum  corect  a  reținut  instanța  de  apel,  prin  decizia  de  casare  nu  s-a  stabilit  cu  valoare  de  dezlegare  obligatorie  necesitatea  efectuării  unei  noi  expertize  fie  în  specialitatea  utilaj  tehnologic,  fie  în  specialitatea  proprietate  industrială,  ci  obligația  ca,  în  rejudecare,  să  se  verifice  și  susținerile  reclamanților  exprimate  în  cuprinsul  obiecțiunilor  formulate  la  expertiza  B.  și  prin  care  aceștia  reclamau  faptul  că  expertul  nu  a  luat  în  considerare  susținerile  lor  referitoare  la  întinderea  protecției  revendicărilor  din  brevet  și  verificarea  teoriei  echivalențelor,  în  raport  de  prevederile  art.  32  alin.  (6)  din  Legea  nr.  64/1991  și  Regula  64  din  Regulamentul  de  punere  în  aplicare  a  Legii  nr.  64/1991.

Ca  atare,  instanța  de  apel  avea  obligația  să  procedeze  ea  însăși  la  verificarea  susținerilor  reclamanților  referitoare  la  teoria  echivalențelor,  pornind  de  la  constatările  cu  caracter  tehnic  ale  expertului,  dar  realizând  încadrarea  împrejurărilor  de  fapt  în  dispozițiile  legale  corespunzătoare.

În  acest  punct  al  analizei  este  necesar  a  fi  precizat  că  motivul  de  recurs  reglementat  prin  art.  304  pct.  5  din  C. pr. civ.   are  în  vedere  situația  în  care  „instanța  a  încălcat  formele  de  procedură  prevăzute  sub  sancțiunea  nulității  de  art.  105  alin.  (2)”.

A  avut  loc  o  efectivă  analiză  în  privința  argumentelor  pe  care  partea  le-a  circumscris  motivului  de  recurs  ,    anume  a  viciilor  procedurale  ce  erau  semnalate  referitor  la  pretinsa  neconformare  a  instanței  de  rejudecare  a  apelului  față  de  dezlegarea  (decurgând  din  prima  decizie  de  casare)  potrivit  căreia  era  necesar  a  se  administra  o  expertiză  de  specialitate  spre  a  se  stabili  justețea  apărării  potrivit  căreia  contestatoarea  pârâtă  a  utilizat  o  instalație  diferită  de  cea  care  formează  obiectul  brevetului  pe  care  reclamanții  și-au  fundamentat  pretențiile  bănești. 

Împrejurarea  că  a  fost  observată/reținută  și  analiza  realizată  în  privința  solicitării  reclamanților  de  a  se  evalua  constatările  tehnice  conținute  de  respectiva  expertiză  prin  raportare  la  teoria  echivalențelor,  are  semnificația  analizării  motivului  de  recurs  în  limite  mai  largi  decât  cele  care  erau  propuse  de  recurent,  însă  o  atare  extindere  a  cadrului  de  analiză  a  decurs  din  aprecierea  aceleiași  instanțe  de  recurs  în  sensul  că  trebuie  să  se  dea  relevanță  tuturor  deciziilor  de  casare  pronunțate  în  precedentele  cicluri  procesuale  parcurse  precum  și  din  faptul  că  întâmpinarea  depusă  în  recurs  conținea  argumentul  că  instanța  de  rejudecare  a  apelului  „a  analizat  probațiunea  și  s-a  supus  îndrumărilor  instanței  de  recurs,  inclusiv  din  cea  de-a  doua  decizie  de  casare,  privitor  la  teoria  echivalențelor,  în  scopul  de  a  afla  adevărul“.

Nu  se  poate  reține  că  instanța  de  recurs  ar  fi  omis  din  greșeală  să  analizeze  argumentele  din  cadrul  primului  motiv  de  recurs  iinstanța  de  recurs  a  apreciat  ca  este  incompatibil  cu  evaluarea  relativă  la  legalitatea  deciziei  din  apel  contextul  de  analiză  pe  care  îl  propunea  recurenta,  anume  acela  în  care  s-ar  fi  ignorat  ultimele  două  decizii  de  casare  și  s-ar  fi  dat  eficiență  exclusiv  celei  pronunțate  în  primul  ciclu  procesual,  în  anul  2013.

Pe  de  altă  parte,  în  condițiile  în  care  prevederile  art.  304  pct.  5  C. pr. civ.   permit  a  fi  analizate  exclusiv  chestiuni  care  privesc  încălcarea  unor  forme  de  procedură,  împrejurarea  că  instanța  de  recurs  nu  a  analizat  în  contextul  invocatului  prim  motiv  de  recurs  aspectele  privind  existența  sau  inexistența  a  două  instalații  diferite  (cea  care  forma  obiectul  brevetului  și  cea  utilizată  de  contestatoarea  pârâtă),  ci  a  analizat  respectivele  chestiuni  în  coordonatele  unui  alt  motiv  legal  de  recurs  (cel  înscris  în  art.  304  pct.  9  C. pr. civ. )  are  neîndoielnic  semnificația  unei  evaluări  judiciare  relative  la  coordonatele  legale  apte  a  permite  un  control  judiciar  care  să  corespundă  limitelor  judecării  recursului.  Prin  urmare,  nu  poate  fi  reținută  nici  din  această  perspectivă  existența  unei  „omisiuni  din  greșeală”  de  a  se  analiza  respectivele  aspecte.

Înalta  Curte  notează  că  excedează  motivului  de  contestație  în  anulare  ce  este  reglementat  prin  art.  318  teza  a  II-a  din  C. pr. civ.   orice  verificare  relativă  la  corectitudinea  ori  la  consistența  aprecierilor  astfel  realizate  de  instanța  de  recurs,  referitor  la  cadrul  procesual  necesar  ori  adecvat  pentru  evaluarea  criticilor  de  nelegalitate  care  erau  formal  subsumate  de  recurentă  motivului  de  recurs  prevăzut  la  art.  304  pct.  5  din  C. pr. civ.   Prin  urmare,  nu  se  va  realiza  o  atare  evaluare  în  cadrul  procesual  pendinte.

   Înalta  Curte  constată  că  este  lipsită  de  temei  critica  contestatoarei  în  sensul  că  hotărârea  instanței  de  recurs  ar  fi  viciată,  în  sensul  prevederilor  art.  318  teza  a  2-a  din  C. pr. civ. ,  prin  aceea  că  s-ar  fi  omis  a  se  analiza  primul  motiv  de  recurs  invocat  de  contestatoarea  recurentă.

Respinge  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatoarea  S.C.  A.  împotriva  deciziei  nr.  2591  din  8  decembrie  2020,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă  în  dosarul  nr.  x/2011.     Î.C.C.J. Secția  I  civilă,  Decizia  nr.  980/   11  mai  2021

 Prin  cererea  înregistrată  la  data  de  21.12.2020  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  sub  nr.  x/2020,  recurenții  A.  și  B.  au  formulat  contestație  în  anulare  împotriva  deciziei  nr.  2492  din  19  noiembrie  2020  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  în  dosarul  nr.  x/2010,  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  318  din  C. pr. civ.   de  la  1865,  solicitând  admiterea  contestației,  anularea  deciziei  contestate  și  rejudecarea  recursurilor  declarate  de  intimații  A.  și  B.  și  de  intimații  C.  și  D..

În  motivarea  contestației  în  anulare  s-a  arătat  că  decizia  nr.  2492/19.11.2020  este  rezultatul  unor  erori  materiale  și  al  unor  omisiuni  de  cercetare  a  motivelor  de  modificare.

Hotărârea  atacată  este  rezultatul  unor  erori  materiale  întrucât  instanța  de  recurs  a  reținut,  prin  încheierea  din  21.05.2015,  că  reclamantele  E.  și  F.  au  calitate  procesuală  activă  cu  toate  că,  prin  încheierea  din  13.05.2013,  instanța  a  reținuse  că  „reclamantele  E.  și  F.  au  transmis  către  G.  S.A.  doar  o  parte  din  drepturile  litigioase  ce  formează  obiectul  dosarului  de  față  și,  în  consecință,  acestea  păstrează  calitatea  procesuală  inițială,  alături  de  cesionarul  de  drepturi  (…).  Prin  cesiune,  dreptul  litigios  se  transferă  în  patrimoniul  cesionarului,  așa  cum  a  existat  în  patrimoniul  cedentului,  păstrându-și  natura,  volumul,  garanțiile  și  accesoriile.  Ca  urmare,  completarea  ulterioară  a  acțiunii  cu  noi  petite,  referitoare  la  alte  părți  din  imobil,  determină  păstrarea  calității  procesuale  active  a  reclamantelor  H.”.  Or,  această  dezlegare  are  ca  obiect  transmiterea  calității  procesuale,  nicidecum  însăși  existența  dreptului  litigios  în  patrimoniul  reclamantelor.

Eroarea  materială  a  instanței  de  recurs  constă  în  faptul  că  aceasta  a  apreciat  că  ar  fi  vorba  despre  „aceeași  chestiune“,  respectiv  că  anterior  s-ar  fi  dat  o  dezlegare  asupra  lipsei  calității  procesuale  active  a  reclamantelor  care,  nici  la  data  formulării  acțiunii  și  nici  ulterior,  nu  erau  titularele  dreptului  dedus  judecății.

Instanța  de  apel  nu  a  reținut  și  nici  nu  putea  reține  că  ar  fi  rămas  definitivă,  prin  neapelare,  soluționarea  excepției  lipsei  calității  procesuale  active  a  reclamantelor  E.  și  F.,  de  vreme  ce  această  excepție  nici  nu  a  fost  invocată  și  nici  nu  a  fost  soluționată.

Eroarea  materială  a  instanței  de  recurs  constă  în  faptul  că  aceasta  a  apreciat  că  ar  fi  vorba  despre  aceeași  excepție,  întemeiată  pe  aceeași  cauză,  în  realitate  însă,  prin  excepția  invocată  în  recurs,  contestatorii  au  arătat  că  „recurentele  reclamante  E.  și  F.,  la  momentul  formulării  acțiunii  și,  implicit,  la  momentul  încheierii  contractului  nr.  x/31.05.2007  cu  G.  S.A.,  nu  aveau  în  patrimoniu  dreptul  material  la  acțiune”,  prin  urmare  că  reclamanta  G.  S.A.  nu  a  dobândit  dreptul  dedus  judecății  în  patrimoniul  său.

Asemenea  excepție  de  fond,  absolută  și  peremptorie  vizează  însăși  existența  dreptului  litigios  în  patrimoniul  reclamantului.  Acest  lucru  este  diferit  de  problema  transmiterii  dreptului  litigios  de  la  un  cedent  la  un  cesionar,  aspect  care  a  stat  la  baza  motivării  soluției  date  prin  sentința  nr.  231/09.03.2017.

În  aceste  condiții,  s-a  solicitat  anularea  deciziei  civile  nr.  2492/19.11.2020,  cu  privire  la  punctul.  2.4.1.2.,  ca  fiind  rezultatul  unei  erori  materiale.

O  altă  eroare  materială  privește  excepția  puterii  de  lucru  judecat  a  sentințelor  nr.  2823/28.03.2005,  nr.  3083  și  nr.  3084/1.04.2005,  cu  privire  la  care  instanța  de  recurs  nu  a  observat  că  soluționarea  definitivă  a  excepției  autorității  de  lucru  judecat  a  vizat  aspectul  efectului  negativ,  care  ar  fi  condus  la  respingerea  acțiunii  în  constatarea  nulității.  Or,  prin  recursul  declarat,  s-a  invocat  efectul  pozitiv  al  autorității  de  lucru  judecat.

Eroarea  materială  a  instanței  de  recurs  constă  în  faptul  că  aceasta  a  apreciat  că  ar  fi  vorba  despre  aceeași  excepție,  întemeiată  pe  aceeași  cauză,  respectiv  despre  efectul  negativ  al  autorității  de  lucru  judecat,  deși  era  evidentă  diferența  între  efectul  negativ  al  autorității  de  lucru  judecat,  care  presupune  o  triplă  identitate  (părți,  obiect,  cauză)  și  efectul  pozitiv  al  autorității  de  lucru  judecat  (denumit  în  doctrina  anterioară  putere  de  lucru  judecat).

Eroarea  materială  săvârșită  de  instanța  de  recurs  constă  în  faptul  că  a  apreciat  că  anterior  s-a  invocat  același  efect,  ceea  ce  a  condus  la  o  premisă  greșită  și  la  refuzul  analizării  efectului  invocat  în  recurs.

Eroarea  este  esențială  deoarece,  observând  faptul  că  la  datele  de  28.02.2002  și  08.03.2002  contractele  de  vânzare-cumpărare  au  fost  făcute  publice,  iar  dreptul  de  proprietate  al  reclamantelor  H.  s-a  radiat,  prin  acte  opozabile  reclamantelor,  instanța  nu  putea  reține  ca  probă  în  combaterea  excepției  prescripției  dreptului  material  la  acțiune  însăși  declarația  acestora  din  cuprinsul  unei  plângeri  penale.

Un  al  doilea  motiv  al  contestației  în  anulare  vizează  faptul  că  instanța  de  recurs  nu  s-a  pronunțat  asupra  motivelor  de  recurs  de  ordine  publică,  calificate  prin  încheierea  din  15  10  2020  ca  fiind  apărări.

Instanța  de  recurs  a  respins  recursul  în  care  s-a  invocat  expres  greșita  aplicare  a  art.  1308  pct.  2  C.  civ.,  fără  să  verifice  „singurul  aspect  esențial“,  respectiv  dacă  sancțiunea  nulității  relative  se  aplică,  prin  raportare  la  calitatea  părților  de  soți,  căsătoriți  sub  legea  germană  în  regimul  separației  de  bunuri,  și  pentru  soțul  mandatarului.  De  asemenea,  instanța  de  recurs  a  respins  recursul  fără  să  analizeze  „singurul  aspect  esențial“:  prezumția  decurgând  din  cunoașterea  cauzei  anulării  la  momentul  întabulării  dreptului  de  proprietate  pe  numele  B.  și  radierii  dreptului  de  pe  numele  reclamantelor  H..

În  ceea  ce  privește  teza  a  II-a  a  art.  318  din  vechiul  C. pr. civ. ,  contestatorii  susțin  că  instanța  de  recurs  nu  s-a  pronunțat  asupra  unor  motive  de  recurs  invocate  de  recurenții  A.  și  B.,  dar  și  de  recurenții  C.  și  D..

Împrejurarea  că  instanța  de  recurs  a  invocat  „eșalonarea  diferenței  de  preț”  și  „contractul  nr.  x/2006“,  care  vizează  un  apartament  ce  nu  face  obiect  al  litigiului,  dar  „este  situat  în  același  imobil“,  nu  semnifică  faptul  că  instanța  ar  fi  analizat  motivul  de  recurs  privind  lipsa  oricărui  risc  al  contestatorilor  la  data  încheierii  contractelor,  deoarece  argumentele  instanței  nu  vizează  aspecte  esențiale,  ci  numai  împrejurări  ulterioare  și  circumstanțiale,  esențială  fiind  asumarea  riscului  și,  deci,  reaua-credință  în  raport  de  acest  aspect.

În  ceea  ce  privește  excepția  inadmisibilității  contestației  în  anulare  pentru  motive  constând  în  „erori  materiale“,  cum  le  denumesc  în  mod  repetat  contestatorii,  deși  textul  art.  318  din  vechiul  C. pr. civ.   limitează  admisibilitatea  unui  astfel  de  motiv  de  anulare  la  situația  în  care  „dezlegarea  dată  este  rezultatul  unei  greșeli  materiale“,  se  arată  că  pentru  îndreptarea  erorilor  materiale  există  deschise  alte  căi  procesuale  de  atac,  respectiv  cea  prevăzută  de  art.  281  și  urm.  din  vechiul  C. pr. civ.

Pentru  a  fi  incident  art.  318  din  vechiul  C. pr. civ.   trebuie  ca  dezlegarea  dată  să  fie  rezultatul  unei  „greșeli  materiale“,  adică  a  unor  greșeli  materiale  cu  caracter  procedural  pentru  verificarea  cărora  să  nu  fie  necesară  o  reexaminare  a  fondului  sau  reaprecierea  probelor,  iar  greșeala  materială  să  fie  evidentă  și  în  legătură  cu  aspectele  formale  ale  judecății.  Contestația  nu  poate  fi  primită  atunci  când  se  invocă  stabilirea  eronată  a  situației  de  fapt,  în  urma  aprecierii  probelor  sau  a  interpretării  faptelor,  întrucât  aceasta  echivalează  cu  o  greșeală  de  judecată.  Greșeala  materială  nu  trebuie  să  fie  rezultatul  interpretării  unui  text  de  lege  pentru  că,  practic,  s-ar  ajunge  la  judecarea  din  nou  a  aceluiași  recurs.  Totodată,  greșeala  materială  trebuie  să  fie  esențială,  ceea  ce  înseamnă  că,  în  lipsa  ei,  soluția  ar  fi  fost  alta.  Dacă  și  prin  nesăvârșirea  erorii  materiale  soluția  ar  fi  fost  aceeași,  contestația  trebuie  respinsă.

În  jurisprudență  s-a  reținut  că  greșelile  instanței  de  recurs,  care  deschid  calea  contestației  în  anulare,  sunt  greșeli  de  fapt  și  nu  greșeli  de  judecată,  de  apreciere  a  probelor  si  de  interpretare  a  dispozițiilor  legale.  Pe  această  cale  nu  este  admisibil  să  se  examineze  justețea  soluției  pronunțate.

Prealabil  oricărei  apărări,  intimatele  au  cerut  să  se  stabilească  cadrul  procesual  deoarece  apărătorul  contestatorilor  a  solicitat  și  anularea  recursului  formulat  de  soții  K.,  deși  nu  avea  delegație  de  reprezentare  și  pentru  soții  K..

În  ipoteza  în  care  contestatorii  au  confundat  eroarea  materială  cu  greșeala  materială,  intimatele  susțin  că  excepția  inadmisibilității  este  argumentată  și  de  imposibilitatea  îndreptării  pe  calea  contestației  în  anulare  a  unor  greșeli  de  judecată,  întrucât  aspectele  aduse  în  discuție  de  către  contestatori  nu  sunt  veritabile  greșeli  materiale,  ci  greșeli  de  judecată.

Înalta  Curte  o  apreciază  ca  fiind  nefondată  întrucât  avocatul  contestatorilor,  ,    nu  a  pus  concluzii  în  numele  intimaților  C.  și  D.,  ca  reprezentantă  a  acestora,  pentru  a  putea  fi  adusă  în  discuție  modificarea  cadrului  procesual  și  pentru  a  se  solicita  dovedirea  calității  sale  de  reprezentant.

Modificarea  cadrului  procesual  nu  se  poate  prezuma  pornind  de  la  solicitarea  avocatului  contestatorilor  ca,  în  eventualitatea  admiterii  contestației  în  anulare,  să  fie  admis  și  recursul  altor  părți,  deoarece  admiterea  contestației  în  anulare  nu  exclude  posibilitatea  rejudecării  și  a  altor  recursuri  decât  cel  declarat  de  contestatori.  În  această  ipoteză  se  impune  admiterea  formală  a  acelor  recursuri  pentru  care  rejudecarea  devine  necesară  întrucât  acestea  cuprind  critici  de  nelegalitate  comune  cu  cele  din  recursul  părților  care  au  formulat  contestație  în  anulare,  astfel  cum  este  cazul  în  speță,  întrucât  acestea  trebuie  reanalizate  în  mod  unitar  de  către  instanță,  cu  prilejul  rejudecării  recursurilor.

În  consecință,  Înalta  Curte  va  respinge  excepția  lipsei  calității  de  reprezentant,  pentru  recurenții-pârâți  C.  și  D.,  a  avocatului  contestatorilor  Stan.

Contestatorii  și-au  întemeiat  contestația  în  anulare  pe  ambele  teze  ale  art.  318  din  vechiul  C. pr. civ. ,  susținând  atât  existența  unor  greșeli  materiale  în  dezlegarea  dată  recursului,  cât  și  omisiunea  instanței  de  recurs  de  a  cerceta  vreunul  dintre  motivele  de  modificare  sau  de  casare.

Sub  aspectul  soluționării  excepției  prescripției  dreptului  material  la  acțiune,  contestatorii  menționează  că  instanța  de  recurs  nu  a  observat  încheierile  de  carte  funciară  aflate  la  dosarul  cauzei,  care  făceau  dovada  absolută  a  faptului  că  reclamantele  au  luat  cunoștință  despre  încheierea  contractelor ,  anterior  datei  de  20.06.2003  (cu  trei  ani  înainte  de  formularea  acțiunii),  iar  această  eroare  este  una  materială,  deoarece  instanța  nu  a  observat  probe  esențiale  aflate  la  dosarul  cauzei.

Înalta  Curte  constată  că  acestea  intră  în  sfera  de  reglementare  a  contestației  în  anulare  speciale,  respectiv  în  prima  teză  a  art.  318  din  C. pr. civ. ,  motiv  pentru  care  nu  poate  fi  primită  excepția  inadmisibilității  contestației  în  anulare,  urmând  a  se  stabili  dacă  menționatele  critici  constituie  veritabile  „greșeli  materiale“,  în  accepțiunea  dată  acestei  noțiuni  de  art.  318  din  vechiul  C. pr. civ.

Noțiunea  de  „greșeală  materială”  prevăzută  de  art.  318  din  vechiul  C. pr. civ.   se  referă  la  erori  materiale  evidente,  în  legătură  cu  aspecte  formale  ale  judecării  recursului,  precum:  respingerea  greșită  a  unui  recurs  ca  tardiv,  anularea  greșită  a  recursului  ca  netimbrat  sau  ca  făcut  de  un  mandatar  fără  calitate  și  alte  aspecte  asemănătoare,  pentru  verificarea  cărora  nu  este  necesară  reexaminarea  fondului  sau  reaprecierea  probelor.

Această  noțiune  trebuie  interpretată  restrictiv,  prin  intermediul  său  neputând  fi  îndreptate  greșeli  de  judecată,  de  apreciere  a  probelor,  de  interpretare  a  faptelor  ori  a  unor  dispoziții  legale  sau  de  rezolvare  a  unui  incident  procedural.

Or,  toate  aspectele  evocate  de  contestatori  ca  fiind  greșeli  materiale  se  referă  la  modul  de  soluționare  a  excepțiilor  invocate  în  recurs,  constituind  eventuale  greșeli  de  judecată  care  nu  pot  fi  îndreptate  pe  calea  contestației  în  anulare,  deoarece  această  cale  de  atac  extraordinară  de  retractare  se  limitează  la  motive  de  anulare  prevăzute  în  art.  317–318  din  vechiul  C. pr. civ.   și  nu  poate  fi  transformată,  printr-o  interpretare  extensivă  a  noțiunii  de  „greșeală  materială“,  într-o  cale  de  atac  de  reformare  asemănătoare  recursului,  astfel  cum  se  tinde  de  către  contestatori.

Înalta  Curte  apreciază  că  argumentele  expuse  de  contestatori  impun  o  veritabilă  analiză  de  legalitate  asupra  unor  chestiuni  care  se  subsumează  motivelor  pe  care  s-au  întemeiat  recursurile  declarate  de  intimații  L.  și  de  intimații  K.,  respectiv  cele  prevăzute  de  art.  304  pct.  7  și  9  din  vechiul  C. pr. civ.

Art.  318  teza  a  II-a  din  vechiul  C. pr. civ.   prevede  că  hotărârile  instanțelor  de  recurs  mai  pot  fi  atacate  cu  contestație  în  anulare  atunci  când  instanța  de  recurs,  respingând  recursul  sau  admițându-l  în  parte,  a  omis  din  greșeală  să  cerceteze  vreunul  dintre  motivele  de  modificare  sau  casare  care  sunt  limitativ  prevăzute  în  art.  304  din  vechiul  C. pr. civ.

Deși  contestatorii  pretind  că  instanța  a  omis  să  cerceteze  un  motiv  de  casare,  în  realitate  nu  se  invocă  neanalizarea  art.  304  pct.  7  și  9  din  vechiul  C. pr. civ. ,  ci  a  unor  argumente  care  susțin  aceste  motive  de  recurs.

Argumentele  sunt  întotdeauna  subsumate  motivului  de  recurs  pe  care  îl  sprijină,  iar  instanța  de  recurs  poate  grupa  argumentele  invocate  în  susținerea  acestuia,  răspunzându-le  printr-un  considerent  comun,  caz  în  care  nu  se  poate  reproșa  omisiunea  de  a  cerceta  motivul  de  recurs,  așa  cum  susțin  contestatorii  din  prezenta  cauză.

De  vreme  ce  textul  art.  318  teza  a  II-a  din  C. pr. civ.   este  neechivoc  în  privința  cerinței  ca  omisiunea  de  cercetare  să  vizeze  un  motiv  de  modificare  sau  de  casare,  ori  de  câte  ori  se  aduce  în  discuție  necercetarea  unor  argumente  care  susțin  motivele  de  recurs,  contestația  în  anulare  urmează  a  fi  respinsă  întrucât  reevaluarea  argumentelor  de  nelegalitate  aduse  în  susținerea  motivului  de  recurs  se  constituie  într-o  veritabilă  rejudecare  a  recursului,  ceea  ce  excedează  nu  doar  obiectului  contestației  în  anulare,  ci  și  principiului  legalității  căilor  de  atac. Înalta  Curte  Respinge,  ca  nefondate,  excepțiile  lipsei  calității  de  reprezentant,  pentru  recurenții-pârâți  C.  și  D.,  a  avocatului  contestatorilor  și  lipsei  de  interes  a  contestatorilor  de  a  solicita  rejudecarea  recursului  declarat  de  pârâții  C.  și  D.,  excepții  invocate  de  intimata  S.C.  G.  S.A.,  prin  lichidator  judiciar  J..Î.C.C.J. Secția  I  civilă,  Decizia  nr.  301/   11  februarie  2021

Prin  decizia  nr.  1019  din  3  iunie  2020,  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă  a  respins  recursul  declarat  de  reclamantul  A.  împotriva  deciziei  nr.  1228  A  din  03  octombrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  București,  secția  a  III-a  civilă  și  pentru  cauze  cu  minori  și  de  familie,  ca  nefondat.

Contestatorul  susține  că  în  condițiile  în  care  între  părți  nu  au  existat  obligații  contractuale  apte  să  genereze  penalități,  iar  sentința  primei  instanțe  nu  folosește  o  asemenea  terminologie  este  vădită  greșeala  materială  care  a  determinat  denaturarea  instituției  achiesării,  deoarece  achiesarea  tacită  prin  executarea  hotărârii  primei  instanțe  nu  a  avut  în  vedere  nicio  relație  convențională  care  să  fi  generat  obligații  juridice  cu  caracter  continuu,  afectată  de  un  termen  incert.

Greșeala  de  judecată  săvârșită  prin  adăugarea  unor  informații  preluate  în  mod  eronat  chiar  și  din  susținerile  uneia  dintre  părțile  interesate  reprezintă  o  deformare  a  cuprinsului  real  al  actului  relevant,  care  este  sentința  tribunalului,  singura  în  raport  de  care  se  analizează  semnificația  plății  benevole  a  sumelor  prevăzute  expres  în  dispozitivul  sentinței,  ca  fiind  achiesare  tacită  la  hotărâre.

Instanța  de  recurs  a  săvârșit  o  greșeală  materială,  pentru  că  a  distorsionat  sensul  și  semnificația  juridică  reală  a  efectelor  achiesării  tacite  prin  executarea  benevolă  a  hotărârii  primei  instanțe,  cu  consecința  inadmisibilității  căii  de  atac  a  apelului.

Decizia  recurată  a  ignorat  data  la  care  au  intervenit  și  au  fost  apte  să  producă  efecte  juridice  hotărârile  judecătorești  pronunțate  în  procedura  recursului  în  interesul  legii  (RIL)  ori  Hotărârea  pilot  pronunțată  de  CEDO  în  cauza  Maria  Atanasiu  și  alții  contra  România,  în  raport  de  sentința  civilă  nr.  1601/26.10.2001  pronunțată  de  Tribunalul  București  în  cererea  formulată  de  reclamant  la  data  de  12.09.1998,  în  dosarul  nr.  x/1988,  anterior  intrării  în  vigoare  a  Legii  10/2001.

În  sensul  dispozițiilor  art.  318 vechiul  C.  pr.  civ.,  care  constituie  temeiul  de  drept  al  cererii  pendinte,  noțiunea  de  „greșeală  materială”  reprezintă  o  greșeală  de  ordin  procedural  de  o  asemenea  gravitate  încât  a  avut  drept  consecință  pronunțarea  unei  soluții  eronate,  rezultată  din  confundarea  unor  elemente  importante  sau  a  unor  date  materiale  care  determină  soluția  respectivă.

În  cauză,  contestatorul  a  susținut  că  instanța  a  săvârșit  următoarele  erori  materiale:  a  denaturat  noțiunea  juridică  instituției  achiesării,  în  pofida  înscrisurilor  aflate  la  dosar  și  a  celor  reținute  prin  prima  hotărâre  și  a  făcut  referire  la  hotărâri  CEDO  sau  hotărâri  pronunțate  de  Î.C.C.J. în  recurs  în  interesul  legii,  care  nu  au  fost  avute  în  vedere  de  instanțele  de  fond.

Curtea Respinge,  ca  inadmisibilă,  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  nr.  1019  din  3  iunie  2020  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă.      Î.C.C.J. Secția  I  civilă,  Decizia  nr.  2110/   15  octombrie  2020

Împotriva  deciziei  din  recurs,  a  formulat  contestație  în  anulare  reclamanta  A.

În  motivarea  cererii,  întemeiate  în  drept  pe  dispozițiile  art.  318  alin.  (1)  teza  a  II-a  din  C. pr. civ.   de  la  1865,  contestatoarea  a  susținut  că,  în  mod  greșit,  instanța  de  recurs  nu  a  mai  soluționat  și  nu  a  mai  analizat,  pe  fond,  motivele  de  nelegalitate  invocate  de  către  aceasta  față  de  împrejurarea  că,  în  opinia  sa,  se  impunea  ca  instanța  de  control  judiciar  să  verifice  legalitatea  măsurii  dispuse  prin  încheierea  de  suspendare  din  28  martie  2019,  care  nu  a  fost  desființată  și  care  ar  putea  să  producă  efecte  juridice  în  situația  perimării  apelului.

Odată  cu  măsura  suspendării  dispuse  în  temeiul  dispozițiilor  art.  1551  C. pr. civ.   de  la  1865,  a  început  să  curgă  și  termenul  de  perimare  a  apelului,  conform  art.  248  și  următoarele  din  același  act  normativ.  În  atare  context,  în  situația  în  care  reprezentantului  Ministerului  Public  i  s-ar  admite  un  eventual  recurs  împotriva  încheierii  din  24  octombrie  2019  prin  care  cauza  a  fost  repusă  pe  rol,  se  va  constata  că  termenul  de  perimare  nu  a  mai  fost  întrerupt  și  că  acesta  s-a  împlinit,  cu  consecința  anulării  apelului  reclamantei  ca  perimat.

Or,  în  opinia  contestatoarei,  respingerea  recursului,  fără  verificarea  legalității  măsurii  de  suspendare  dispuse  de  către  curtea  de  apel,  a  afectat  dreptul  la  un  proces  echitabil  al  reclamantei  din  perspectiva  imposibilității  de  a  mai  formula,  în  mod  efectiv,  apărări  cu  privire  la  această  chestiune.

Recunoscând  părții  interesate  dreptul  de  a  formula  contestație  în  anulare  împotriva  unei  hotărâri  date  în  recurs,  atunci  când  instanța,  respingând  recursul,  sau  admițându-l  numai  în  parte,  a  omis,  din  greșeală,  să  cerceteze  vreunul  dintre  motivele  de  modificare  sau  de  casare,  art.  318  teza  a  II-a  din  C. pr. civ. ,  în  temeiul  căruia  a  fost  formulată  prezenta  contestație  în  anulare,  limitează  exercițiul  acestei  căi  extraordinare  de  atac  de  retractare  exclusiv  la  situația  în  care  instanța  de  recurs  nu  a  cercetat  și  nu  s-a  pronunțat  prin  hotărârea  pe  care  a  dat-o  asupra  unuia  dintre  motivele  de  modificare  sau  de  casare  cu  care  a  fost  legal  învestită.

Numai  o  asemenea  omisiune  justifică  admiterea  contestației  în  anulare.  Pentru  că  textul  este  de  strictă  interpretare,  incidența  lui  nu  poate  fi  extinsă  la  situația  în  care  instanța  de  recurs  în  aplicarea  unor  prevederi  legale,  a  apreciat  că  nu  se  mai  impune  analiza  motivelor  de  recurs.

Recunoscută  de  practica  și  doctrina  judiciară  dar  neconsacrată  la  nivel  legislativ,  soluția  de  respingere  a  unei  cereri  ca  rămasă  fără  obiect  se  impune  atunci  când  ceea  ce  s-a  dedus  judecății  a  fost  deja  executat  de  bună  voie,  înainte  de  finalizarea  procesului,  urmare  a  unei  împrejurări  intervenite  ulterior  exercitării  căii  de  atac  sau  formulării  cererii  de  chemare  în  judecată.  De  asemenea,  excepția  lipsei  obiectului  reprezintă  o  excepție  de  fond,  absolută  și  peremptorie  care  împiedică  analiza  pe  fond  a  cererii  sau  a  căii  de  atac  exercitate.

Rațiunea  anulării  deciziei  instanței  de  recurs,  în  situația  admiterii  contestației  în  anulare  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  318  teza  a  II-a  C. pr. civ. ,  este  aceea  de  a  sancționa  incompleta  soluționare  a  căii  de  atac  a  recursului,  iar  nu  situația  în  care  instanța  de  recurs,  în  raport  de  circumstanțele  procesuale  concrete  ale  pricinii,  a  apreciat  că  nu  se  mai  impune  analiza  motivelor  de  casare  sau  de  modificare  a  hotărârii  recurate,  cum  este  cazul  în  speță.

În  ceea  ce  privește  susținerea  contestatoarei  potrivit  căreia  acesteia  i  s-ar  încălca  dreptul  la  apărare  în  situația  în  care,  urmare  a  admiterii  recursului  ce  ar  putea  fi  exercitat  de  reprezentantul  Ministerului  Public  împotriva  încheierii  de  repunere  pe  rol  a  cauzei,  apelul  formulat  de  acesta  ar  fi  constatat  perimat,  Înalta  Curte  reține  că  instanța  învestită  cu  soluționarea  contestației  în  anulare  nu  este  îndreptățită  să  cenzureze  motivele  care  au  condus  la  pronunțarea  deciziei  atacate,  iar,  în  cauză,  nu  se  poate  reține  că  instanța  de  recurs  ar  fi  omis  să  analizeze  vreunul  dintre  motivele  de  recurs,  în  realitate,  soluția  în  recurs  fiind  rezultatul  admiterii  unei  excepții  cu  caracter  peremptoriu.

   Înalta  Curte  va  respinge  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatoarea  A.  împotriva  Deciziei  civile  nr.  2097  din  14  noiembrie  2019,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  ca  nefondată.     Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  623/ 4  martie  2020  

Prin  cererea  înregistrată,  la  data  de  26  septembrie  2008,  pe  rolul  Judecătoriei  Pitești  și  înaintată  Tribunalului  Argeș,  ca  urmare  a  declinării  competenței  de  soluționare,  precizată  la  datele  de  6  martie  2012  și  2  aprilie  2012,  precum  și  la  termenul  de  judecată  din  data  de  20  martie  2014,  reclamanții  A.  și  B.  au  chemat  în  judecată  pe  pârâții  C.,  C.,  D.,  E.,  Municipiul  Pitești,  reprezentat  de  Consiliul  Local  Pitești,  Primăria  Pitești,  Comisia  Locală  de  Fond  Funciar  Pitești  și  Oficiul  de  Cadastru  și  Publicitate  Imobiliară  Argeș

Prin  Sentința  civilă  nr.  162  din  28  mai  2015,  Tribunalul  Argeș  a  respins  excepțiile  autorității  de  lucru  judecat  și  tardivității,  ca  neîntemeiate;  a  admis  excepția  inadmisibilității  capătului  4  al  cererii  precizate  având  ca  obiect  acțiune  în  constatare,  respingând  acest  capăt  de  cerere  ca  inadmisibil;  a  admis,  în  parte,  cererea  astfel  cum  a  fost  precizată  de  reclamanți;  le-a  obligat  pe  pârâtele  C.  și  C.  să  lase  reclamanților  în  deplină  proprietate  și  liniștită  posesie  suprafețele  de  teren ;  a  stabilit  linia  de  hotar  între  proprietățile  reclamanților  și  cea  a  pârâtelor  C.  și  C.  ;  a  stabilit  linia  de  hotar  între  proprietățile  reclamanților  și  cea  a  pârâtelor  D.  și  E.  ;  le-a  obligat  pe  pârâtele  C.  și  C.  să  demoleze  gardul  în  vederea  asigurării  liniei  de  hotar,  iar,  în  caz  de  refuz,  i-a  autorizat  pe  reclamanți  să  efectueze  lucrarea,  pe  cheltuiala  pârâtelor;  a  respins  în  rest  cererea  precizată  . Prin  Decizia  nr.  1428  din  4  mai  2018,  Curtea  de  Apel  Pitești,  secția  I  civilă  a  admis  apelul  declarat  de  reclamanții  A.  și  B.,  împotriva  Sentinței  civile  nr.  162  din  28  mai  2015,  pronunțată  de  Tribunalul  Argeș.

Prin  Decizia  nr.  4159  din  28  noiembrie  2018,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  au  fost  respinse,  ca  nefondate,  atât  recursul  declarat  de  recurentele  reclamante,  cât  și  recursul  declarat  de  recurentele  pârâte.

Împotriva  acestei  decizii  au  formulat  contestație  în  anulare  recurentele-pârâte  C.  și  C.,  cu  motivarea  că,  deși  formal  instanța  de  recurs  ar  fi  analizat  fiecare  motiv  de  recurs  în  parte,  în  realitate  nu  a  efectuat  o  asemenea  analiză  iar,  pe  de  altă  parte,  decizia  pronunțată  este  și  rezultatul  unor  erori  materiale.

Pe  calea  contestației  în  anulare  nu  se  pot  valorifica  eventualele  greșeli  de  judecată,  respectiv  de  apreciere  a  probelor  sau  de  interpretare  a  unor  dispoziții  legale,  pentru  că  altfel  s-ar  ajunge,  pe  o  cale  ocolită,  la  judecarea  încă  odată  a  aceluiași  recurs.

Contrar  susținerilor  contestatoarelor,  instanța  de  recurs  a  analizat  toate  aspectele  deduse  judecății,  în  limitele  învestirii,  ce  țin  de  legalitatea  hotărârii  și  a  prerogativelor  legale  specifice  căii  extraordinare  de  atac.

Astfel,  referitor  la  primul  motiv  de  recurs  vizând  lipsa  unei  analize  a  îndeplinirii  condițiilor  de  admisibilitate  ale  acțiunii  în  revendicare,  contestatoarele  au  susținut  că  instanța  de  recurs  a  motivat  decizia  în  sensul  că  nu  sunt  veritabile  critici  care  să  pună  în  discuție  modul  de  aplicare  a  dispozițiilor  legale  evocate,  ceea  ce,  apreciază  acestea,  echivalează  cu  neanalizarea  motivului  de  recurs.

Cu  referire  la  motivul  II  de  recurs  prin  care  au  criticat  nelegalitatea  deciziei  instanței  de  apel  care,  contrar  concluziei  experților,  a  considerat,  fără  probe,  că  pârâții  trebuie  să  predea  reclamanților  cele  două  suprafețe  de  teren,  consideră  că  instanța  de  recurs  a  pretins  în  decizia  contestată  că  nici  în  acest  motiv  de  recurs  nu  a  fost  cuprinsă  o  critică  de  nelegalitate.

Înalta  Curte  apreciază  că  aceste  aserțiuni  sunt  lipsite  de  fundament  legal  și  faptic  întrucât  instanța  a  răspuns,  printr-un  raționament  propriu,  criticilor  recurentelor,  argumentând  de  ce  nu  au  fost  considerate  aspecte  de  nelegalitate  susceptibile  de  control  judiciar.

În  acest  sens  se  observă  că  instanța  de  recurs  a  considerat  că,  deși  recursul  a  fost  structurat  formal  în  cinci  motive,  părțile  au  expus  în  dezvoltarea  criticilor  aspecte  care  vizează  cursul  procesului,  expunerea  materialului  probator  și  propriile  susțineri  cu  referire  la  interpretarea  dată  înscrisurilor  care  reprezintă  titlurile  de  proprietate  ale  părților,  dar  și  celorlalte  probe  administrate  în  cauză.

   Înalta  Curte  nu  a  reținut  incidența  dispozițiilor  art.  304  pct.  9  C. pr. civ. ,  constatând  lipsa  unor  veritabile  critici  care  să  pună  în  discuție  modul  de  aplicare  a  dispozițiilor  art.  480  C.  civ.,  în  condițiile  în  care,  pe  baza  probelor  administrate,  instanța  de  apel  a  statuat  că  recurentele-pârâte  ocupă  suprafețe  de  teren  aflate  în  proprietatea  reclamanților.  De  asemenea,  a  considerat  că  afirmația  cu  caracter  general  în  sensul  că  instanța  de  apel  nu  ar  fi  analizat  toate  motivele  de  apel,  nu  este  de  natură  a  atrage  aplicarea  dispozițiilor  art.  304  pct.  7  C. pr. civ.

S-a  reținut  de  către  instanța  de  recurs  că  nici  susținerile  subsumate  celui  de-al  doilea  motiv  de  recurs,  care  formal  a  fost  întemeiat  pe  dispozițiile  art.  304  pct.  6,  7  și  9  C. pr. civ.   nu  cuprind  critici  de  nelegalitate.  A  considerat  că  înscrierea  dreptului  de  proprietate  al  recurentelor-pârâte  în  cartea  funciară  și  existența  unei  împrejmuiri  a  imobilului  nu  pune  în  discuție,  în  concret,  niciun  aspect  de  aplicare  greșită  a  legii,  de  esența  acțiunii  în  grănițuire  fiind  stabilirea  limitelor  proprietăților  învecinate.

Se  constată  că,  ceea  ce  critică  contestatoarele  în  cauza  pendinte,  nu  reprezintă  neanalizarea  unui  motiv  de  recurs.  A  omite  analiza  unui  motiv  de  recurs  presupune  a  ignora  existența  lui.  Or,  în  cauză,  instanța  de  recurs  a  procedat  la  evaluarea  acestor  motive  în  ceea  ce  privește  aptitudinea  de  a  conține  o  critică  de  nelegalitate  care  să  poată  fi  încadrată  în  dispozițiile  art.  304  C. pr. civ. ,  ceea  ce  presupune  efectuarea  unui  raționament  judiciar  de  interpretare  și  aplicare  a  legii.

Contrar  susținerilor  contestatoarelor,  instanța  de  recurs  a  analizat  aceste  critici  pe  care  le-a  încadrat  în  dispozițiile  art.  304  pct.  7  și  9  C. pr. civ. .  În  acest  sens,  a  validat  modalitatea  în  care  instanțele  de  fond  au  reținut  efectul  pozitiv  al  lucrului  judecat,  cu  referire  la  Decizia  nr.  1319  din  17  septembrie  2002  și  a  înlăturat  susținerea  privind  existența  unei  contradicții  între  considerente  și  dispozitiv,  cu  motivarea  că  nu  se  poate  da  o  valoare  absolută  considerentelor  expuse  de  Tribunalul  Argeș  cu  referire  la  lățimea  la  strada  x  a  imobilului  cumpărat  de  reclamanții  L.,  de  9,55  ml,  considerând  că  de  esența  acțiunii  în  revendicare  este  compararea  în  mod  direct  a  titlurilor  de  proprietate  ale  părților.  În  ceea  ce  privește  pretinsa  nelegalitate  a  deciziei  recurate  din  perspectiva  grănițuirii  proprietăților  părților,  instanța  de  recurs  a  constatat  că  această  critică  pune  în  discuție  temeinicia  hotărârii,  respectiv  justețea  opiniei  experților  judiciari  și  interpretarea  dată  de  instanță  raportului  de  expertiză.

Se  observă  că  instanța  a  răspuns  motivului  de  recurs,  câtă  vreme  a  reținut  că,  prin  această  critică  ce  impută  instanței  de  apel  că  nu  a  comparat  titlurile  părților  pe  baza  actelor  primare,  nu  se  dezvoltă  aspecte  de  nelegalitate  și  că  recurentele  își  exprimă  nemulțumirea  față  de  soluția  de  admitere,  în  parte,  a  cererii  de  chemare  în  judecată,  pe  baza  analizei  probelor  administrate.

Instanța  de  recurs  s-a  pronunțat  asupra  tuturor  chestiunilor  supuse  controlului  de  legalitate,  contestatoarele  fiind  nemulțumite,  de  fapt,  de  raționamentul  instanței  materializat  în  actul  de  judecată  care  a  dus  la  respingerea  recursului,  a  cărui  reevaluare,  însă,  nu  este  permisă  pe  calea  contestației  în  anulare.

Fiind  o  cale  de  retractare,  aceasta  nu  poate  fi  exercitată  în  alte  condiții  și  pentru  alte  motive  decât  cele  prevăzute  de  textul  de  lege  invocat,  împrejurare  față  de  care  Înalta  Curte  va  respinge  contestația  în  anulare,  ca  nefondată.

Respinge  contestația  în  anulare  declarată  de  contestatoarele  C.  și  C.  împotriva  Deciziei  nr.  4159  din  28  noiembrie  2018,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  în  Dosarul  nr.  x/2011,  ca  nefondată. . Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  1903/   24  octombrie  2019 

.

 Prin  Cererea  înregistrată  pe  rolul  acestei  instanțe  la  data  de  21  ianuarie  2019,  contestatorul  A.  a  formulat  contestație  în  anulare  împotriva  Deciziei  nr.  13  din  16  ianuarie  2019  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă.

Cererea,  olografă,  nu  a  fost  motivată  în  drept,  contestatorul  exprimându-și  nemulțumirea  cu  privire  la  modul  de  soluționare  a  excepției  prescripției.

Înalta  Curte  reține  excepția  inadmisibilității  contestației  în  anulare,  pe  care  o  va  analiza  cu  prioritate,  față  de  dispozițiile  art.  137  din  C. pr. civ.   și  pe  care  o  va  admite  pentru  considerentele  care  succed:

Contestația  în  anulare,  al  cărei  regim  juridic  este  reglementat  de  dispozițiile  art.  317  –  318  C. pr. civ.   1865,  este  o  cale  extraordinară  de  atac,  admisibilă  doar  în  condițiile  restrictive  prevăzute  de  aceste  dispoziții  legale.

Contestația  în  anulare  este  o  cale  extraordinară  de  atac,  de  retractare,  ce  poate  fi  exercitată  doar  pentru  ipotezele  expres  determinate  prin  dispozițiile  art.  317  C. pr. civ.   (contestația  în  anulare  obișnuită,  al  cărei  obiect  poate  fi  numai  o  hotărâre  irevocabilă)  și  ale  art.  318  C. pr. civ.   (contestația  în  anulare  specială,  al  cărei  obiect  poate  fi  numai  o  hotărâre  a  instanței  de  recurs).

Cazurile  în  care  poate  fi  promovată  contestația  în  anulare  obișnuită  sunt  două:  când  procedura  de  chemare  a  părții  pentru  ziua  când  s-a  judecat  pricina  nu  a  fost  îndeplinită  potrivit  cu  cerințele  legii  și  când  hotărârea  a  fost  dată  cu  încălcarea  dispozițiilor  de  ordine  publică  privitoare  la  competență.

Instanța  învestită  cu  judecarea  contestației  în  anulare  poate  exercita  un  control  judecătoresc  al  hotărârii,  numai  în  măsura  în  care  sunt  indicate  motivele  contestației  în  anulare,  limitativ  prevăzute  de  dispozițiile  art.  317  și  318  C. pr. civ. ,  Înalta  Curte  urmează  a  respinge,  ca  inadmisibilă,  contestația  în  anulare  formulată  în  cauză.    Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  1257/   13  iunie  2019

Prin  contestația  în  anulare  înregistrată  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  la  data  de  13  februarie  2019,  contestatorul  A.  a  solicitat,  în  contradictoriu  cu  intimații  B.,  Guvernul  României,  Ministerul  Afacerilor  Interne,  Ministerul  Finanțelor  Publice,  Ministerul  Justiției,  OCPI  Galați,  Primarul  municipiului  Galați,  SC  C.  SRL,  Secretarul  Primăriei  municipiului  Galați,  Uniunea  Elenă  din  România,  anularea  Deciziei  nr.  3413/04.10.2018  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  317  și  318  din  C. pr. civ.

Prin  Sentința  civilă  nr.  904/4.06.2014  pronunțată  de  Tribunalul  Galați,  secția  I  civilă,  în  Dosar  nr.  x/2012,  s-a  respins  acțiunea  formulată  de  reclamantul  B.,  în  contradictoriu  cu  pârâții  Guvernul  României,  Ministerul  Finanțelor  Publice,  Ministerul  Administrației  și  Internelor,  Primarul  municipiului  Galați  și  OCPI  Galați,  având  ca  obiect  „obligația  de  a  face“,  iar  prin  decizia  nr.  151A/7.06.2017  a  Curții  de  Apel  Galați,  secția  I  civilă,  s-a  respins,  ca  tardiv  formulat,  apelul  declarat  de  reclamantul  B..

Împotriva  acestei  hotărâri  a  declarat  recurs  A.,  iar  prin  Decizia  civilă  nr.  1589/19.10.2017  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  s-a  respins  recursul,  ca  inadmisibil,  reținându-se  că  recurentul  este  terț  față  de  proces,  neavând  calitate  procesuală  pentru  promovarea  acestei  căi  extraordinare  de  atac.

Prin  Sentința  civilă  nr.  295/30.03.2017,  Tribunalul  Galați  a  admis  excepția  lipsei  calității  procesuale  active  a  revizuentului  A.  și  în  consecință  a  respins  cererea  de  revizuire  ca  fiind  promovată  de  o  persoană  lipsită  de  calitate  procesuală  activă.  Totodată,  s-a  dispus  reducerea  onorariului  apărătorului  pârâtului  Municipiul  Galați  de  la  suma  de  5208  RON  la  suma  de  620  RON,  fiind  obligat  revizuentul  să  plătească  intimatului  această  sumă,  cu  titlu  de  cheltuieli  de  judecată.

Împotriva  acestei  hotărâri  a  declarat  apel  revizuentul  A.,  iar  prin  Decizia  nr.  38A/5.03.2018,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Galați,  secția  I  civilă,  a  fost  respins,  ca  nefondat,  apelul  declarat  de  revizuent.

Recursul  declarat  de  revizuentul  A.  împotriva  acestei  hotărâri  a  fost  respins,  ca  inadmisibil,  prin  Decizia  nr.  3413/04.10.2018  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă.

Această  din  urmă  hotărâre  a  fost  atacată  cu  contestația  în  anulare  ce  formează  obiectul  cauzei  deduse  judecății.

Sub  un  prim  aspect,  se  constată  că  în  cadrul  contestației  în  anulare  nu  au  fost  formulate  susțineri  care  să  vizeze  motivele  contestației  în  anulare  prevăzute  la  art.  317  din  C. pr. civ. ,  respectiv  neîndeplinirea  procedurii  de  citare  pentru  termenul  la  care  s-a  judecat  recursul  sau  încălcarea  normelor  de  ordine  publică  privitoare  la  competență.

Susținerile  contestatorului  nu  se  încadrează  nici  în  motivele  reglementate  de  art.  318  din  C. pr. civ. ,  potrivit  cărora,  contestația  în  anulare  poate  fi  exercitată  atunci  când  dezlegarea  dată  recursului  este  rezultatul  unei  greșeli  materiale  și  când  instanța,  respingând  recursul  ori  admițându-l  numai  în  parte,  a  omis  din  greșeală  să  cerceteze  vreunul  din  motivele  de  casare.

Se  constată  astfel  că,  în  realitate,  contestatorul  este  nemulțumit  de  modul  în  care  instanța  a  soluționat  cererea  sa  de  recurs,  prin  respingerea  acesteia,  ca  inadmisibilă,  susținerea  privind  aplicarea  C. pr. civ.   1865  fiind  superfluă,  întrucât  acesta  a  fost  actul  normativ  în  temeiul  căruia  s-a  soluționat  recursul.

Împrejurarea  că  instanța  de  recurs  a  reținut,  în  considerentele  Deciziei  nr.  3413/4.10.2018,  că  Sentința  civilă  nr.  904/4.06.2014  a  Tribunalului  Galați,  secția  I  civilă,  a  rămas  definitivă  și  irevocabilă,  prin  neapelare  în  termenul  legal  de  către  părțile  care  au  avut  calitate  procesuală,  reținând  de  aici  consecința  că  revizuentul  A.,  care  nu  a  fost  parte  în  acel  litigiu,  nu  are  deschisă  calea  de  atac  a  recursului,  nu  poate  fi  calificată  ca  o  greșeală  materială,  în  sensul  art.  318  din  C. pr. civ. ,  ci,  cel  mult,  o  greșeală  de  judecată,  nesusceptibilă  însă  de  cenzurare  în  calea  de  atac  a  contestației  în  anulare.

CEDO a  reamintit  faptul  că  nicio  parte  a  unui  proces  nu  poate  determina  redeschiderea  acestuia,  soluționat  definitiv  și  irevocabil,  numai  în  scopul  de  a  obține  o  rejudecare  a  cauzei;  contestația  în  anulare  nu  poate  avea  semnificația  unui  „recurs  deghizat“,  ci  trebuie  să  fie  justificată  numai  de  circumstanțe  esențiale  și  imperative.

Înalta  Curte  va  respinge,  ca  inadmisibilă,  contestația  în  anulare formulată  de  contestatorul  A.  împotriva  Deciziei  nr.  3413  din  4  octombrie  2018  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă.     Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  822/   18  aprilie  2019

Prin  cererea  înregistrată  pe  rolul  Tribunalului  București,  la  data  de  9  iunie  2009,  apelantul  A.,  în  calitate  de  autor  al  cererii  de  brevet  de  invenție  nr.  2004-00816  din  data  de  27  septembrie  2004  cu  titlul  „Procedeu  ecologic  pentru  încălzirea  locuințelor”,  a  formulat  apel  împotriva  Hotărârii  nr.  9  din  16  februarie  2009  a  Comisiei  de  Reexaminare  Invenții  a  Oficiului  de  Stat  pentru  Invenții  și  Mărci  București,  prin  care  a  fost  menținută  Hotărârea  nr.  4/146  din  data  de  30  iulie  2008  a  Comisiei  de  Examinare  Invenții,  prin  care  a  fost  respinsă  cererea  de  brevet  anterior  menționată.

Tribunalul  București,  secția  a  IV-a  civilă,  prin  Decizia  nr.  983A  din  data  de  22  noiembrie  2011,  pronunțată  în  Dosarul  nr.  x/2010,  a  respins,  ca  nefondat,  apelul  declarat  de  apelantul  A.  împotriva  Hotărârii  nr.  9  din  data  de  16  februarie  2009  pronunțate  de  Comisia  de  Reexaminare  Mărci  din  cadrul  Oficiului  de  Stat  pentru  Invenții  și  Mărci.

Curtea  de  Apel  București,  secția  a  IX-a  civilă  și  pentru  cauze  privind  proprietatea  intelectuală,  conflicte  de  muncă  și  asigurări  sociale,  prin  Decizia  nr.  2086  R  din  data  de  4  octombrie  2012,  pronunțată  în  Dosarul  nr.  x/2010,  a  admis  recursul  formulat  de  recurentul  A.  împotriva  Deciziei  civile  nr.  983A  din  data  de  22  noiembrie  2011  a  Tribunalului  București,  secția  a  IV-a  civilă,  a  casat  decizia  recurată  și  a  reținut  cauza,  spre  rejudecare,  acordând  termen  la  15  noiembrie  2012,  cu  citarea  părților.

Ca  urmare  a  desființării  secției  a  IX-a  civile  și  pentru  cauze  privind  proprietatea  intelectuală,  conflicte  de  muncă  și  asigurări  sociale,  dosarul  a  fost  înregistrat  pe  rolul  secției  a  IV-a  civile  a  Curții  de  Apel  București,  la  data  de  27  martie  2014,  sub  nr.  x/2010*.

Prin  încheierea  de  ședință  din  data  de  31  mai  2017,  Curtea  de  Apel  București,  secția  a  IV-a  civilă,  constatând  că  desfășurarea  normală  a  procesului  este  împiedicată  din  vina  recurentului  care  nu  a  îndeplinit  obligația  stabilită  în  sarcina  sa  de  a  efectua  toate  demersurile  necesare  pe  lângă  Biroul  Local  pentru  Expertize  Judiciare  Tehnice  și  Contabile  de  pe  lângă  Tribunalul  București  pentru  a-i  fi  restituită  suma  de  400  RON,  urmând  a  o  depune  ulterior  în  contul  B.  cu  mențiunea  corespunzătoare  în  ordinul  de  plată  că  această  sumă  este  depusă  cu  titlu  de  onorariu  pentru  efectuarea  expertizei  în  prezentul  dosar,  a  dispus  suspendarea  judecății  recursului  în  temeiul  art.  1551  C. pr. civ.

La  data  de  28  septembrie  2018,  instanța,  din  oficiu,  a  dispus  repunerea  cauzei  pe  rol  și  a  acordat  termen  în  vederea  discutării  perimării  recursului  la  data  de  24  octombrie  2018.

Împotriva  încheierii  de  ședință  din  data  de  31  mai  2017,  pronunțate  de  Curtea  de  Apel  București,  secția  a  IV-a  civilă  în  Dosarul  nr.  x/2010  a  declarat  recurs  recurentul  A.,  cale  de  atac  care  a  fost  respinsă,  ca  tardivă,  prin  Decizia  nr.  4135  din  data  de  23  noiembrie  2018,  pronunțată  în  dosarul  cu  același  număr  de  către  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă.

Pentru  a  hotărî  astfel,  instanța  de  recurs  a  reținut  că  art.  2441  alin.  (2)  C. pr. civ.   prevede  că  recursul  împotriva  încheierii  de  suspendare  a  judecării  procesului  se  poate  declara  cât  timp  durează  suspendarea  cursului  judecării  litigiului,  atât  împotriva  încheierii  prin  care  s-a  dispus  suspendarea,  cât  și  împotriva  încheierii  prin  care  s-a  respins  cererea  de  repunere  pe  rol  a  procesului.

La  data  de  22  februarie  2019,  contestatorul  A.  a  formulat  contestație  în  anulare  împotriva  Deciziei  nr.  4135  din  data  de  23  noiembrie  2018,  pronunțate  în  Dosarul  nr.  x/2010  de  către  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  cale  de  atac  înregistrată  pe  rolul  acestei  instanțe  sub  nr.  x/2019.

În  motivarea  contestației  în  anulare,  contestatorul  a  arătat  că,  în  fapt,  în  cursul  anului  2015  a  fost  desemnat  în  cauză  un  prim  expert  de  la  Constanța,  în  numele  căruia,  prin  Biroul  Local  pentru  Expertize  Judiciare  Tehnice  și  Contabile  București,  a  făcut  plata  a  400  RON,  reprezentând  onorariul,  sumă  care  a  fost  returnată,  expertul  declinându-și  competența.

Înalta  Curte  reține  că,  potrivit  dispozițiilor  art.  24  din  noul  C. pr. civ. ,  precum  și  celor  ale  art.  3  din  Legea  nr.  76/2012  pentru  punerea  în  aplicare  a  Legii  nr.  134/2010  privind  C. pr. civ. ,  dispozițiile  legii  noi  de  procedură  se  aplică  numai  proceselor  și  executărilor  silite  începute  după  intrare  acesteia  în  vigoare  (15  februarie  2013).

Astfel,  deși  contestatorul  a  invocat  dispozițiile  noului  C. pr. civ. ,  având  în  vedere  că  prezentul  demers  judiciar  a  fost  inițiat  în  anul  2009,  anterior  intrării  în  vigoare  a  noilor  dispoziții  procedurale,  în  cauză  sunt  aplicabile  dispozițiile  C. pr. civ.   de  la  1865,  în  cuprinsul  căruia  contestația  în  anulare  este  reglementată  de  prevederile  art.  317  –  321.

Analizând  contestația  în  anulare,  în  raport  de  excepția  de  inadmisibilitate  invocată  din  oficiu,  a  cărei  analiză  este  prioritară  în  raport  de  dispozițiile  art.  137  alin.  (1)  C. pr. civ. ,  Înalta  Curte  constată  următoarele:

Căile  de  atac  și  condițiile  în  care  acestea  pot  fi  exercitate  sunt  reglementate  prin  norme  de  ordine  publică,  deoarece  legiuitorul  a  avut  în  vedere  interesul  general  de  a  înlătura  orice  cauze  care  ar  putea  ține  în  loc,  în  mod  nedefinit,  judecata  unui  proces.

Contestația  în  anulare  poate  fi  exercitată  doar  pentru  ipotezele  expres  determinate  prin  dispozițiile  art.  317  C. pr. civ.   (contestația  în  anulare  obișnuită,  al  cărei  obiect  poate  fi  numai  o  hotărâre  irevocabilă)  și  ale  art.  318  C. pr. civ.   (contestația  în  anulare  specială,  al  cărei  obiect  poate  fi  numai  o  hotărâre  a  instanței  de  recurs).

Cazurile  în  care  poate  fi  promovată  contestația  în  anulare  întemeiată  pe  prevederile  art.  317  C. pr. civ.   sunt  două,  și  anume  când  procedura  de  chemare  a  părții  pentru  ziua  când  s-a  judecat  pricina  nu  a  fost  îndeplinită  potrivit  cu  cerințele  legii  și  când  hotărârea  a  fost  dată  cu  încălcarea  dispozițiilor  de  ordine  publică  privitoare  la  competență.

Contestația  în  anulare  specială,  la  rândul  său,  poate  fi  promovată  în  două  ipoteze  –  când  dezlegarea  dată  recursului  este  rezultatul  unei  greșeli  materiale  și  când  instanța,  respingând  recursul  ori  admițându-l  numai  în  parte,  a  omis  din  greșeală  să  cerceteze  vreunul  din  motivele  de  casare.

În  cauză,  prin  Decizia  nr.  4135  din  data  de  23  noiembrie  2018,  pronunțată  în  Dosarul  nr.  x/2010,  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  a  respins,  ca  tardiv,  recursul  declarat  de  recurentul  A.  împotriva  încheierii  din  data  de  31  mai  2017  a  Curții  de  Apel  București,  secția  a  IV-a  civilă.

Contestatorul,  prin  motivele  contestație  în  anulare,  susținând  nelegalitatea  și  netemeinicia  măsurii  suspendării  dispuse  prin  încheierea  de  ședință  din  data  de  31  mai  2017  a  Curții  de  Apel  București,  secția  a  IV-a  civilă,  a  criticat  dispozițiile  curții  de  apel  referitoare  la  desemnarea  expertului  și  la  plata  onorariului  pentru  efectuarea  expertizei,  considerând  că  acestea  sunt  contrare  dispozițiilor  O.G.  nr.  2/2000  privind  organizarea  activității  de  expertiză  tehnică  judiciară  și  extrajudiciară.  Totodată,  a  formulat  critici  cu  privire  la  raportul  de  expertiză  efectuat  de  B.

Înalta  Curte  constată  că  aspectele  susținute  de  contestator,  prin  motivele  contestație  în  anulare,  nu  sunt  susceptibile  de  încadrare  în  niciuna  din  ipotezele  prevăzute  de  art.  317  C. pr. civ. ,  nefiind  formulate  critici  vizând  procedura  de  chemare  a  părții  pentru  ziua  când  s-a  judecat  pricina  sau  referitoare  la  o  încălcare  a  dispozițiilor  de  ordine  publică  privitoare  la  competență,  prin  hotărârea  instanței  de  recurs.

Criticile  contestatorului  nu  se  încadrează  nici  în  motivele  prevăzute  de  art.  318  C. pr. civ. ,  având  în  vedere  că,  pe  de  o  parte,  acesta  nu  a  invocat  că  dezlegarea  dată  excepției  tardivității  recursului  ar  fi  rezultatul  unei  erori  materiale,  iar,  pe  de  altă  parte,  nu  se  poate  reține  că  instanța  de  recurs  a  omis  din  greșeală  să  cerceteze  vreunul  dintre  motivele  de  casare  sau  de  modificare,  întrucât  calea  de  atac  a  fost  soluționată  pe  cale  de  excepție,  recursul  fiind  respins  ca  tardiv  formulat,  fără  a  se  proceda  la  cercetarea  motivelor  de  recurs.

Înalta  Curte  respinge,  ca  inadmisibilă,  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorul  A.  împotriva  Deciziei  nr.  4135  din  data  de  23  noiembrie  2018,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  în  Dosarul  nr.  x/2010.   Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  581/   19  martie  2019

Prin  decizia  nr.  2355  din  data  de  12  iunie  2018  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  a  fost  respinsă,  ca  inadmisibilă,  o  altă  contestație  în  anulare  formulată  de  către  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  1393  din  19  aprilie  2018  pronunțate  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  în  dosarul  nr.  x/2017.

Prin  cererea  înregistrată  la  data  de  12  iulie  2018  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  contestatorul  A.  a  arătat  că  înțelege  să  formuleze  contestație  în  anulare  specială  împotriva  deciziei  nr.  2355  din  data  de  12  iunie  2018  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă. În  drept,  au  fost  indicate  dispozițiile  art.  318  C. pr. civ.

Prealabil  analizării  oricăror  chestiuni,  întrucât  contestatorul  a  făcut  referire  la  dispozițiile  art.  318  din  C. pr. civ.   de  la  1865,  Înalta  Curte  constată  că,  având  în  vedere  data  promovării  demersului  judiciar  –  5  iulie  2016  –  raportat  la  data  intrării  în  vigoare  a  noului  C. pr. civ. ,  respectiv  15  februarie  2013,  în  cauză  sunt  incidente  dispozițiile  noului  C. pr. civ. ,  sens  în  care  cauza  va  fi  analizată  din  perspectiva  acestui  text  legal.

În  respectarea  principiului  fundamental  al  legalității,  căile  de  atac,  termenele  și  condițiile  în  care  acestea  pot  fi  exercitate  sunt  reglementate  prin  norme  de  ordine  publică,  legiuitorul  având  în  vedere  interesul  general  de  a  înlătura  orice  cauze  care  ar  putea  ține  în  loc,  în  mod  nedefinit,  judecata  unui  proces.

În  conformitate  cu  dispozițiile  art.  503  alin.  (2)  C. pr. civ. ,  hotărârile  instanțelor  de  recurs  mai  pot  fi  atacate  cu  contestație  în  anulare  atunci  când  (…)  2.  dezlegarea  dată  recursului  este  rezultatul  unei  erori  materiale;  3.  instanța  de  recurs,  respingând  recursul  sau  admițându-l  în  parte,  a  omis  să  cerceteze  vreunul  dintre  motivele  de  casare  invocate  de  recurent  în  termen.

Prin  urmare,  potrivit  textelor  legale  anterior  enunțate,  pot  constitui  motive  ale  contestației  în  anulare  speciale  prevăzute  de  art.  503  alin.  (2)  pct.  2  și  pct.  3  C. pr. civ.   numai  hotărârile  instanțelor  de  recurs.

Or,  hotărârea  supusă  analizei  a  fost  pronunțată  în  dosarul  nr.  x/2018  al  Î.C.C.J. ,  având  ca  obiect  contestație  în  anulare.

Cu  atât  mai  mult,  criticile  deduse  judecății  prin  intermediul  prezentei  căi  extraordinare  de  atac  nu  se  circumscriu  niciuneia  dintre  ipotezele  prevăzute  de  dispozițiile  art.  503  C. pr. civ. ,  care  să  determine  încadrarea  lor  în  cazurile  ce  pot  forma  obiect  al  contestației  în  anulare,  obiectul  contestației  în  anulare  neputând  fi  extins,  prin  analogie,  la  alte  situații  decât  cele  prevăzute  expres  de  dispozițiile  legale  mai  sus  menționate.

  Înalta  Curte  Respinge,  ca  inadmisibilă,  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  2355  din  data  de  12  iunie  2018  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă. Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  3035/  20  septembrie  2018

Prin  cererea  înregistrată  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă  sub  nr.  x/2018  la  data  de  6  martie  2018,  contestatoarea  A.  a  solicitat,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  317  alin.  (2)  și  art.  318  C. pr. civ. ,  desființarea  Deciziei  nr.  1300/21.09.2017  pronunțată  în  Dosarul  nr.  x/2013*/a1,  cu  consecința  fixării  unui  termen  de  judecată  pentru  soluționarea  recursului.

Asupra  sesizării  instanței  de  contencios  constituțional,  Înalta  Curte  s-a  pronunțat  la  termenul  de  dezbateri  în  fond  a  cauzei  din  2.05.2018,  astfel  cum  rezultă  din  practicaua  hotărârii,  respingând  cererea  de  sesizare  ca  inadmisibilă,  cu  motivarea  că  nu  a  fost  formulată  o  veritabilă  critică  de  neconstituționalitate  prin  prisma  neconformității  art.  320  alin.  (3)  și  art.  377  alin.  (2)  pct.  4  C. pr. civ.   cu  legea  fundamentală,  ci  s-a  solicitat  interpretarea  și  aplicarea  unor  dispoziții  legale  incidente  în  cauza  pendinte.

Contestatoarea  a  susținut,  în  esență,  că  recursul  a  fost  respins  fără  a  fi  fost  judecat  în  fond  și  că  dezlegarea  dată  este  rezultatul  unei  greșeli  materiale  întrucât  hotărârile  pronunțate  în  contestație  în  anulare  de  către  instanța  de  recurs  nu  sunt,  în  mod  necesar,  irevocabile.

Înalta  Curte  constată  că  aspectele  deduse  judecății  prin  intermediul  prezentei  căi  extraordinare  de  atac  nu  se  circumscriu  motivelor  expres  și  limitativ  prevăzute  de  lege  în  cuprinsul  reglementărilor  prevăzute  de  art.  317  și  318  teza  a  II-a,  întrucât,  pe  de  o  parte,  nu  s-au  invocat  încălcări  ale  normelor  privind  legala  citare  a  părților  sau  competența  absolută  a  instanței,  iar,  pe  de  altă  parte,  prin  constatarea  inadmisibilității  recursului  instanța  de  control  judiciar  a  fost  împiedicată,  datorită  unui  aspect  procedural,  să  analizeze  pe  fond  criticile  subsumate  motivelor  indicate  de  parte,  pentru  a  se  putea  reține,  omisiunea  cercetării  unui  motiv  de  recurs.

Astfel,  prin  Decizia  nr.  1300/21.09.2017  a  Înaltei  Curți,  contestată  în  prezenta  cauză,  s-a  respins,  ca  inadmisibil,  recursul  declarat  de  contestatoare  împotriva  Deciziei  nr.  73/14.03.2017  a  Curții  de  Apel  Ploiești,  secția  I  civilă,  care  a  respins  o  contestație  în  anulare  formulată  împotriva  unei  alte  decizii  (nr.  276/29.09.2016  a  Curții  de  Apel  Ploiești),  prin  care  s-a  soluționat,  cu  caracter  irevocabil,  un  litigiu  de  muncă  în  care  contestatoarea  a  avut  calitatea  de  parte.

Contrar  susținerilor  contestatoarei,  în  materia  litigiilor  de  muncă  supuse  reglementării  vechiul  C. pr. civ. ,  hotărârea  de  primă  instanță  este  definitivă,  iar  hotărârea  instanței  de  recurs  este  irevocabilă.

În  opinia  contestatoarei,  instanța  Înaltei  Curți  ar  fi  săvârșit  o  eroare  materială  atunci  când  a  apreciat  asupra  caracterului  irevocabil  al  deciziei  pronunțate  în  contestația  în  anulare,  întrucât,  deși  este  dată  de  instanța  de  recurs,  nu  soluționează  un  recurs,  ci  o  altă  cale  extraordinară  de  atac,  astfel  că  nu  îi  sunt  aplicabile  dispozițiile  art.  377  alin.  (2)  pct.  4  C. pr. civ.

Această  împrejurare  nu  reprezintă  o  eroare  materială,  în  sensul  art.  318  alin.  (1)  teza  1  C. pr. civ. ,  care  are  în  vedere  erorile  de  ordin  formal,  procedural,  săvârșite  involuntar  și  nu  interpretarea  unor  dispoziții  legale.

Potrivit  art.  320  alin.  (3)  C. pr. civ. ,  „Hotărârea  dată  în  contestație  în  anulare  este  supusă  acelorași  căi  de  atac  ca  și  hotărârea  atacată“.  Aceasta  înseamnă  că  hotărârea  dată  în  contestația  în  anulare  formulată  împotriva  unei  hotărâri  prin  care  a  fost  soluționată  calea  extraordinară  de  atac  a  recursului,  deci  irevocabilă,  de  către  o  instanță  de  recurs  (aceasta  constituind  hotărârea  atacată  în  prezenta  cauză)  nu  mai  poate  fi  susceptibilă  de  recurs,  ea  fiind,  la  rândul  său,  irevocabilă.

Faptul  că  instanța  de  recurs  a  precizat  că  hotărârea  pronunțată  este  irevocabilă,  nu  este  rezultatul  unei  erori  materiale  ci  al  procesului  de  interpretare  și  aplicare  corectă  a  textului  de  lege  menționat.

Curtea respinge,  ca  nefondată,  contestația  în  anulare  formulată  de  A.  împotriva  Deciziei  nr.  1300  din  21  septembrie  2017  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă.  Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  1513/  2  mai  2018     

Prin  încheierea  de  ședință  din  camera  de  consiliu  din  data  de  15  ianuarie  2018,  în  Dosarul  nr.  x/2017,  Î.C.C.J. a  respins  cererea  petentei  A.  de  reexaminare  a  modului  de  stabilire  a  taxei  judiciare  de  timbru  aferente  cererii  de  revizuire  ce  face  obiectul  Dosarului  nr.  x/2017,  ca  tardiv  formulată.

  Curtea  Constituțională,  sesizată  prin  Încheierea  Înaltei  Curți  din  data  de  25  iunie  2015,  prin  Decizia  nr.  194  din  7  aprilie  2016  a  respins,  ca  neîntemeiată,  excepția  de  neconstituționalitate  ridicată  de  A.  în  Dosarul  nr.  x/2013  al  Î.C.C.J. ,  secția  de  contencios  administrativ  și  fiscal  și  a  constatat  că  prevederile  art.  1-14  și  art.  18-20  din  Legea  nr.  146/1997  privind  taxele  judiciare  de  timbru  sunt  constituționale  în  raport  cu  criticile  formulate.

  Examinând  contestația  în  anulare,  în  raport  cu  hotărârea  atacată,  materialul  probator  și  dispozițiile  legale  incidente  în  cauză,  Î.C.C.J. constată  inadmisibilitatea  căii  de  atac  formulate  pentru  următoarele  motive.

Obiect  al  unei  contestații  în  anulare  îl  poate  forma  numai  o  hotărâre  irevocabilă,  prin  care  s-a  soluționat  un  recurs  împotriva  unei  decizii  date  în  apel,  sau  o  hotărâre  a  instanțelor  de  recurs  când  dezlegarea  dată  este  rezultatul  unei  greșeli  materiale.

Or,  în  cauză,  contestatoarea  a  atacat  pe  calea  contestației  în  anulare  o  încheiere  prin  care  a  fost  soluționată  cererea  sa  de  reexaminare  a  modului  de  stabilire  a  taxei  judiciare  de  timbru  aferente  unei  cereri  de  revizuire,  încheiere  care  este  irevocabilă  și  care  nu  este  supusă  apelului  sau  recursului,  neputând  face  obiect  al  contestației  în  anulare.

Curtea Respinge  contestația  în  anulare  formulată  de  A.  împotriva  încheierii  din  15  ianuarie  2018  a  Î.C.C.J. ,  secția  contencios  administrativ  și  fiscal  pronunțată  în  dosarul  nr.  x/2017‚  ca  inadmisibilă. .Î. C.C.J. Secția  de  Contencios  Administrativ  și  Fiscal Decizia  nr.  1240/  22  martie  2018

   Prin  cererea  înregistrată  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  la  data  de  16  octombrie  2017,  sub  nr.  2807/1/2017,  contestatoarea  A.  a  formulat,  în  contradictoriu  cu  intimatele  B.,  C.  și  D.,  contestație  în  anulare  specială  împotriva  deciziei  nr.  1388  din  28  septembrie  2017,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă.

În  drept,  contestația  în  anulare  a  fost  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  503  alin.  (2)  pct.  1-4  C. pr. civ. ,  aprobat  prin  Legea  nr.  134/2010.

Deși  legal  citate,  cu  mențiunea  că  au  obligația  de  a  depune  întâmpinare,  conform  prevederilor  art.  320  alin.  (2)  C. pr. civ. ,  intimatele  nu  s-au  conformat  dispozițiilor  instanței.

Cu  titlu  prealabil,  Înalta  Curte  constată  că,  deși  petenta  și-a  întemeiat  calea  extraordinară  de  atac  pe  dispozițiile  art.  503  alin.  (2)  pct.  1-4  C. pr. civ. ,  aprobat  prin  Legea  nr.  134/2010,  în  cauză,  sunt  incidente  prevederile  C. pr. civ.   de  la  1865,  întrucât,  potrivit  sistemului  de  evidență  informatizată  al  instanțelor,  litigiul  în  legătură  cu  care  a  fost  formulată  contestația  în  anulare  a  fost  înregistrat  pe  rolul  instanțelor  judecătorești  la  data  de  29  mai  2006.

Prevederile  art.  3  alin.  (1)  din  Legea  nr.  76/2012  pentru  punerea  în  aplicare  a  Legii  nr.  134/2010  privind  C. pr. civ.   stipulează  în  sensul  că  „dispozițiile  C. pr. civ.   se  aplică  numai  proceselor  și  executărilor  silite  începute  după  intrarea  acestuia  în  vigoare“,  respectiv  15  februarie  2013.

Înalta  Curte  constată  că  litigiul  pendinte  este  guvernat  de  dispozițiile  C. pr. civ.   de  la  1865.

Prin  decizia  nr.  1388  din  28  septembrie  2017,  obiect  al  contestației  în  anulare,  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  a  respins  excepția  inadmisibilității  căii  extraordinare  de  atac  și  a  respins  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatoarea  A.  împotriva  deciziei  nr.  2350  din  8  decembrie  2016,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  în  Dosarul  nr.  x/109/2013,  precum  și  cererea  formulată  de  intimatele  B.  și  C.  cu  privire  la  obligarea  contestatoarei  la  plata  cheltuielilor  de  judecată.

Astfel,  se  constată  că  prin  decizia  atacată  cu  prezenta  contestație  în  anulare  nu  s-a  soluționat  un  recurs,  ci  o  contestație  în  anulare.

Or,  obiectul  contestației  în  anulare  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  318  C. pr. civ.   este  restrâns  la  hotărârile  instanțelor  de  recurs,  respectiv  la  cele  prin  care  s-a  soluționat  recursul,  prin  exercitarea  controlului  judiciar.

Din  această  perspectivă,  calea  extraordinară  de  atac  nu  poate  fi  extinsă,  prin  analogie,  la  alte  hotărâri  față  de  cele  indicate  expres  de  art.  318  C. pr. civ.

În  ceea  ce  privește  susținerile  prin  care  contestatoarea  a  invocat  nulitatea  absolută  a  actelor  procedurale  îndeplinite  în  cauză  de  către  intimate,  precum  și  neregularitatea  procedurii  de  citare  și,  pe  cale  de  consecință,  nulitatea  deciziei  nr.  1388  din  28  septembrie  2017,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  arătând  că  această  hotărâre  a  fost  pronunțată  în  lipsa  sa,  Înalta  Curte  reține  că,  din  perspectiva  dispozițiilor  art.  317  alin.  (1)  pct.  1  C. pr. civ. ,  „hotărârile  irevocabile  pot  fi  atacate  cu  contestație  în  anulare,  pentru  motivele  arătate  mai  jos,  numai  dacă  acestea  nu  au  putut  fi  invocate  pe  calea  apelului  sau  recursului,  când  procedura  de  chemare  a  părții  pentru  ziua  când  s-a  judecat  pricina,  nu  fost  îndeplinită  potrivit  cu  cerințele  legii“.

Examinând  modalitatea  de  îndeplinire  a  procedurii  de  citare  a  contestatoarei  pentru  termenul  din  28  septembrie  2017,  când  s-a  pronunțat  decizia  atacată,  se  constată  că  aceasta  s-a  realizat  prin  afișare,  persoana  însărcinată  cu  îndeplinirea  procedurii  de  citare  făcând  mențiunea  afișării  citației  pe  ușa  principală  a  locuinței  destinatarului,  motivat  de  lipsa  de  la  domiciliu  a  persoanei  citate.

Împrejurarea  că  petenta  nu  a  fost  prezentă  la  termenul  de  judecată  la  care  a  fost  soluționată  contestația  în  anulare  nu  determină  incidența  prevederilor  art.  317  alin.  (1)  pct.  1  C. pr. civ. ,  întrucât  lipsa  acesteia  nu  poate  fi  asimilată  nelegalei  citări,  prevăzute  de  acest  text  legal.

  Înalta  Curte  va  respinge  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatoarea  A.  împotriva  deciziei  nr.  1388  din  28  septembrie  2017,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă.     Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  1992/   8  decembrie  2017

    Prin  cererea  înregistrată  pe  rolul  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  la  data  de  9  octombrie  2017  sub  nr.  x/1/2017  contestatorii  A.  și  B.  au  solicitat,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  503  pct.  2  și  3,  art.  505  alin.  (1),  art.  506  alin.  (1)  și  (2)  din  noul  C. pr. civ. ,  desființarea  deciziei  nr.  1342  din  26  septembrie  2017  pronunțată  de  această  instanță  în  dosar  nr.  x/2017.

Referitor  la  cererea  de  revizuire  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  322  pct.  7  C. pr. civ. ,  contestatorii  arată  că  instanța  a  refuzat  soluționarea  cauzei  mai  înainte  de  a  se  putea  aduce  argumente  în  sprijinul  judecării  ei,  sens  în  care  hotărârea  astfel  pronunțată  se  impune  a  fi  desființată.

Împrejurarea  că  apartamentul  ar  fi  fost  revendicat  de  către  foștii  proprietari  a  fost  dovedită  abia  spre  finalul  judecății,  iar  la  nivelul  anului  2002,  când  contestatorii  au  tăcut  demersuri  pentru  cumpărare,  imobilul  apartament  nu  era  monument  istoric,  după  cum  nici  la  data  de  8  septembrie  2009  nu  avea  această  clasificare,  întrucât  nu  fusese  „clasat”  în  acest  sens,  condiție  legală  obligatorie.

Lista  monumentelor  istorice  din  județul  Bihor,  inventariate  și  clasate,  a  fost  realizată  abia  în  anul  2010,  prin  publicarea  în  Monitorul  Oficial  nr.  670  bis  din  octombrie  2010,  la  1  an  de  la  cumpărare.

Apartamentul  în  cauză,  aflat  într-un  imobil  cu  15  apartamente  din  care  13  cumpărate  de  foștii  chiriași,  nu  poate  fi  considerat  nici  în  prezent  monument  istoric  în  condițiile  Legii  nr.  422/2001.

Având  în  vedere  data  declanșării  litigiului,  cererea  de  chemare  în  judecată  fiind  înregistrată  la  data  de  18  septembrie  2009,  anterior  intrării  în  vigoare  a  noului  C. pr. civ. ,  (respectiv,  15  februarie  2013),  în  cauză  sunt  incidente  dispozițiile  vechii  reglementari  procedurale,  sens  în  care  cauza  va  fi  analizată  din  perspectiva  dispozițiilor  art.  318  din  C. pr. civ.   de  la  1865,  care  reprezintă  sediul  materiei.

Prin  decizia  nr.  1342  din  26  septembrie  2017  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,  (contestată  în  prezenta  cauză)  s-a  respins,  ca  tardivă,  cererea  de  revizuire  formulată  de  contestatori,  în  temeiul  dispozițiilor  art.  322  pct.  7  C. pr. civ. ,  împotriva  deciziei  nr.  668  din  20  mai  2014  a  Curții  de  Apel  Oradea,  secția  I  civilă,  reținându-se  că  a  fost  formulată  peste  termenul  prevăzut  de  art.  324  alin.  (1)  pct.  1  C. pr. civ.

Contestatorii  arată  că  au  respectat  termenul  prevăzut  de  art.  324  pct.  2  C. pr. civ.   în  ceea  ce  privește  invocarea  cazului  de  revizuire  reglementat  de  art.  322  pct.  3,  prin  care  se  reține  că  termenul  de  o  lună  curge  „de  la  cel  din  urmă  act  de  executare”.  însă,  în  cauza  în  care  s-a  pronunțat  hotărârea  contestată,  înalta  Curte  nu  a  fost  învestită  și  nu  a  analizat  o  astfel  de  situație,  ci  a  statuat  asupra  termenului  de  declarare  a  cererii  de  revizuire  întemeiate  pe  dispozițiile  art.  322  pct.  7  C. pr. civ. ,  astfel  cum  este  reglementat  de  art.  324  pct.  I,  prin  care  se  reține  că  termenul  de  revizuire  curge  „în  cazurile  prevăzute  de  art.  322  pct.  1,  2  și  7  alin.  (1),  de  la  comunicarea  hotărârii  definitive,  iar  când  hotărârile  au  fost  date  de  instanțe  de  recurs  după  evocarea  fondului,  de  la  pronunțare;  pentru  hotărârile  prevăzute  Ia  punctul  7  alin.  (2)  de  la  pronunțarea  ultimei  hotărâri”.

   Susținerile  contestatori  lor  nu  se  circumscriu  niciuneia  din  ipotezele  prevăzute  de  dispozițiile  legale  menționate,  care  să  determine  încadrarea  lor  în  cazurile  ce  pot  forma  obiect  al  contestației  în  anulare  speciale,  obiectul  contestației  în  anulare  (hotărârea  dată  în  recurs)  neputând  fi  extins,  prin  analogie,  la  alte  situații  decât  cele  conținute  expres  în  dispozițiile  art.  318  C. pr. civ.  Respinge,  ca  inadmisibilă,  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorii  A.  și  B.  împotriva  deciziei  nr.  1342  din  26  septembrie  2017  a  Î.C.C.J. ,  secția  I  civilă,     Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  1858/   22  noiembrie  2017

Prin  Decizia  civilă  nr.  17  din  17  februarie  2014,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Pitești,  irevocabilă,  s-a  respins  cererea  de  revizuire  formulată  de  A.,  întemeiată  pe  prevederile  art.  322  pct.  7  C. pr. civ. ,  pentru  contrarietate  între  încheierea  de  ședință  din  data  de  9  noiembrie  2011,  pronunțată  de  Tribunalul  Argeș,  în  Dosarul  nr.  x/109/2011  și  Decizia  civilă  nr.  2032/R  din  10  decembrie  2010,  pronunțată  de  aceeași  instanță  în  Dosarul  nr.  x/109/2009,  în  contradictoriu  cu  intimatele  B.,  C.  și  D.,  ca  fiind  autoritate  de  lucru  judecat.

Prin  Decizia  nr.  63  din  8  iunie  2015  a  Curții  de  Apel  Pitești,  secția  I  civilă,  irevocabilă,  s-a  constatat  perimată  cererea  de  îndreptare,  completare,  lămurire  a  înțelesului  și  întinderii  încheierilor  preparatorii  și  a  Deciziei  civile  nr.  17  din  17  februarie  2014,  pronunțate  de  Curtea  de  Apel  Pitești,  secția  I  civilă,  formulată  de  petenta  A.

Prin  Decizia  civilă  nr.  2350  din  data  de  8  decembrie  2016,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  recursul  declarat  de  petenta  A.  împotriva  Deciziei  nr.  63  din  data  de  8  iunie  2015  a  Curții  de  Apel  Pitești,  secția  I  civilă,  a  fost  respins,  ca  inadmisibil,  instanța  reținând  că  împrejurarea  că  în  art.  253  alin.  (2)  C. pr. civ.   se  menționează  că  „hotărârea  care  constată  perimarea  este  supusă  recursului“,  nu  poate  fi  înțeleasă  în  sensul  că  este  susceptibilă  de  această  cale  de  atac  și  decizia  prin  care  se  constată  intervenit  incidentul  procedural  al  perimării,  împotriva  unei  hotărâri  care  nu  mai  poate  fi  atacată  cu  recurs,  fiind  dată  într-o  cerere  de  revizuire  formulată  împotriva  unor  încheieri  preparatorii  și  a  Deciziei  nr.  17  din  17  februarie  2014,  pronunțate  de  Curtea  de  Apel  Pitești,  secția  I  civilă,  irevocabilă.

Împotriva  acestei  decizii  a  instanței  supreme  a  formulat  contestație  în  anulare  petenta  A.,  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  317  și  318  C. pr. civ. ,  solicitând  și  obligarea  intimaților  la  plata  cheltuielilor  de  judecată.

Cu  privire  la  excepția  de  admisibilitate  a  căii  de  atac,  invocată  de  către  intimate,  instanța  constată  că,  potrivit  dispozițiilor  art.  317  și  318  C. pr. civ. ,  pot  face  obiectul  contestației  în  anulare  hotărârile  irevocabile,  pronunțate  de  instanțe  de  recurs,  iar,  în  speță,  decizia  atacată  se  circumscrie  acestei  cerințe.

Căile  ordinare  și  extraordinare  de  atac,  respectiv  condițiile  în  care  acestea  pot  fi  exercitate,  sunt  de  ordine  publică  deoarece  se  întemeiază  pe  interesul  general  de  a  înlătura  orice  cauze  care  ar  putea  ține  în  loc,  în  mod  nedefinit,  judecata  unui  proces.

Ca  atare,  niciuneia  dintre  părți  nu  îi  este  permis  să  formuleze  în  mod  nelimitat  căi  de  atac,  iar  instanțele  judecătorești  nu  se  pot  învesti  cu  judecata  acestora  în  cazul  în  care  au  fost  exercitate  în  afara  sistemului  căilor  de  atac  instituit  de  legiuitor.

Numai  partea  care  nu  a  fost  legal  citată  la  termenul  de  judecată  se  poate  plânge  pe  calea  contestației  în  anulare,  întrucât  nefiind  prezentă  în  instanță  din  acest  motiv,  nu  a  avut  posibilitatea  de  a  se  apăra,  fapt  ce  pune  în  discuție  încălcarea  și  a  prevederilor  art.  6  Convenția  Europeană  a  Drepturilor  Omului.

Împrejurarea  de  fapt  invocată  pe  calea  contestației  în  anulare,  anume  că  petenta  suferă  de  o  boală  gravă  și  că  procedura  de  citare  s-ar  fi  realizat  numai  prin  afișare,  nu  este  de  natură  să  pună  în  discuție  legalitatea  procedurii  de  citare  a  sa  în  proces  și  nici  încălcarea  dreptului  său  la  apărare.

Prin  hotărârea  atacată  cu  contestație  în  anulare,  Înalta  Curte  a  constatat  că  recursul  declarat  de  petentă  este  inadmisibil.

Instanța  de  recurs  a  analizat  excepția  inadmisibilității  căii  de  atac,  invocată  de  către  intimate  și  a  arătat,  în  considerentele  hotărârii,  argumentele  pentru  care  recursul  exercitat  împotriva  unei  decizii  irevocabile,  prin  care  s-a  constatat  perimată  cererea  formulată  de  petenta  A.,  de  îndreptare,  completare,  lămurire  a  înțelesului  și  întinderii  încheierilor  preparatorii  și  a  Deciziei  civile  nr.  17  din  17  februarie  2014  ale  Curții  de  Apel  Pitești,  secția  I  civilă,  pronunțate  în  soluționarea  unei  cereri  de  revizuire  întemeiată  pe  dispozițiile  art.  322  pct.  7  C. pr. civ. ,  este  inadmisibil.

În  condițiile  arătate,  instanța  de  recurs  nu  a  omis  să  cerceteze  vreunul  dintre  motivele  de  modificare  sau  de  casare.

       Înalta  Curte  respinge  excepția  inadmisibilității  căii  de  atac. Respinge  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatoarea  A.  împotriva  Deciziei  nr.  2350  din  data  de  08  decembrie  2016,  pronunțată  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  în  Dosarul  nr.  x/109/2013. Î.C.C.J. Secția  I  civilă,  Decizia  nr.  1388/      28  septembrie  2017.

Prin  decizia  civilă  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă,  a  fost  respinsă,  ca  nefondată,  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  188  din  11  aprilie  2019,  pronunțată  de  aceeasi  instanță  în  dosarul  nr.  x/2009.

Împotriva  deciziei  civile  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă,  a  formulat  recurs  contestatorul  A.,  înregistrat  pe  rolul  Î.C.C.J.   la  9  ianuarie  2020.

Prin  decizia  civilă  nr.  489  din  20  februarie  2020,  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă  a  anulat,  ca  netimbrat,  recursul  declarat  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă.

Pentru  a  pronunța  această  decizie,  instanța  de  recurs  a  apreciat  că  față  de  împrejurarea  că  petentul  A.,  deși  informat,  nu  a  îndeplinit  obligația  legală  de  timbrare,  se  impune  aplicarea  sancțiunii  anulării  recursului,  ca  netimbrat.

Împotriva  deciziei  civile  nr.  489  din  20  februarie  2020,  pronunțate  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă  a  formulat  contestație  în  anulare  petentul  A..

Erorile  materiale  la  care  se  referă  art.  318  teza  1  din  C. pr. civ.   de  la  1865  vizează  exclusiv  aspecte  formale  ale  judecății  care  trebuie  să  fie  evidente  și  săvârșite  de  instanță  ca  urmare  a  omiterii  sau  confundării  unor  elemente  sau  date  materiale  din  dosarul  cauzei.

Instanța  de  recurs,  la  termenul  din  20  februarie  2020,  constatând  că  deși  petentul  A.  a  fost  citat  cu  mențiunea  de  a  achita  taxa  judiciară  de  timbru  în  cuantum  de  4  RON,  conform  citației  aflate  la  fila  x,  nu  s-a  conformat  acestei  obligații,  astfel  că  în  temeiul  dispozițiilor  art.  20  alin.  (3)  din  Legea  nr.  146/1997,  a  dispus  anularea  recursului  declarat  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă,  ca  netimbrat.

Înalta  Curte  constată  însă  că,  din  înscrisurile  aflate  la  dosarul  cauzei,  dosarul  nr.  x/2020  al  secției  I  civile  a  Î.C.C.J. ,  la  data  de  17  februarie  2020  petentul  A.  a  achitat  taxa  judiciară  de  timbru  prevăzută  pentru  examinarea  recursului  exercitat  împotriva  deciziei  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă,  și  s-  conformat  obligației  de  a  transmite  instanței,  prin  poștă,  la  aceeași  dată,  dovada  acestei  plăți.

Se  constată  însă  că  plicul  care  a  însoțit  dovada  achitării  taxei  judiciare  de  timbru  aferente  soluționării  recursului  declarat  împotriva  deciziei  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă  nu  a  fost  depus  la  dosar  nu  din  motive  imputabile  petentului,  ci  din  cauza  unor  disfuncționalități  la  nivelul  serviciilor  poștale.

Potrivit  dispozițiilor  art.  104  din  C. pr. civ. ,  „Actele  de  procedură  trimise  prin  poștă  instanțelor  judecătorești  se  socotesc  îndeplinite  în  termen  dacă  au  fost  predate  recomandat  la  oficiul  poștal  înainte  de  împlinirea  lui”.

Or,  pe  plicul  care  a  însoțit  dovada  achitării  taxei  judiciare  de  timbru  este  menționată  data  de  17  februarie  2020.

Înalta  Curte  are  în  vedere  situația  particulară  a  petentului  evidențiată  de  actele  medicale  avansate  la  dosarul  cauzei,  din  care  reiese  că  anterior  momentului  expedierii  dovezii  de  plată  a  taxei  de  timbru  aferente  soluționării  recursului,  17  februarie  2020,  acesta  a  fost  internat  în  spital.

Astfel,  din  cuprinsul  scrisorii  medicale  emise  la  data  de  05  martie  2020  de  către  Spitalul  de  Pneumoftiziologie  Botoșani,  rezultă  că  petentul  A.  a  fost  internat  la  data  de  04  februarie  2020  și  extermat  la  data  de  14  februarie  2020  pentru  tratarea  unei  afecțiuni  pulmonare.  Ulterior,  în  perioada  28  februarie  2020  –  05  martie  2020,  contestatorul  a  fost  din  nou  internat  în  cadrul  aceleiași  unități  spitalicești,  așa  cum  reiese  din  cuprinsul  scrisorii  medicale  aflate  la  dosar.

În  acest  context  factual,  se  reține  că  achitarea  de  către  contestator  a  taxei  judiciare  de  timbru  a  fost  efectuată  în  intervalul  de  timp  cuprins  între  cele  două  internări  spitalicești,  14  februarie  2020-28  februarie  2020,  fără  a  i  se  putea  astfel  imputa  acestuia  că  nu  a  efectuat  toate  demersurile  necesare  pentru  ca  la  termenul  acordat  pentru  soluționarea  recursului,  20  februarie  2020,  la  dosarul  cauzei,  să  fie  atașată  dovada  achitării  taxei  judiciare  de  timbru.

Împrejurarea  că  plicul  care  a  însoțit  dovada  achitării  taxei  judiciare  de  timbru  a  fost  înregistrat  pe  rolul  instanței  la  data  de  24  februarie  2020,  ulterior  soluționării  recursului,  nu  reprezintă  o  chestiune  care  poate  fi  imputată  petentului,  atât  timp  cât  acesta  a  procedat  la  predarea  acestuia  către  oficiul  poștal  înainte  de  termenul  acordat  pentru  soluționarea  căii  de  atac,  20  februarie  2020,  respectiv  la  data  de  17  februarie  2020.

Având  în  vedere  dovada  necontestată  a  acestei  plăți  și  a  transmiterii  sale  prin  serviciul  poștal  la  data  de  17  februarie  2020,  anterior  soluționării  recursului,  se  impune  să  se  constate  că  anularea  recursului  este  consecința  unei  erori  materiale,  în  sensul  art.  318  din  C. pr. civ.

Prin  urmare,  constatând  că  sunt  îndeplinite  exigențele  impuse  de  prevederile  art.  318  din  C. pr. civ. ,  va  admite  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  489  din  20  februarie  2020,  pronunțată  în  dosarul  nr.  x/2019  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă,  va  anula  decizia  contestată  și,  rejudecând  recursul,  reține  următoarele:

Conform  prevederilor  art.  320  alin.  (3)  din  C. pr. civ.   de  la  1865,  „Hotărârea  dată  în  contestație  este  supusă  acelorași  căi  de  atac  ca  și  hotărârea  atacată”.

În  conformitate  cu  prevederile  art.  377  alin.  (2)  pct.  4  din  C. pr. civ. : „Sunt  hotărâri  irevocabile:  4.  hotărârile  date  în  recurs  chiar  dacă  prin  acestea  s-a  soluționat  fondul  pricinii;”.

În  speță,  calea  de  atac  a  recursului  a  fost  declarată  împotriva  unei  decizii  pronunțate  în  soluționarea  unei  contestații  în  anulare  –  cale  extraordinară  de  atac  formulată  împotriva  unei  hotărâri  irevocabile  pronunțată  de  instanța  de  recurs,  decizie  ce  nu  este  supusă,  prin  lege,  căii  de  atac  a  recursului.

Astfel,  prin  decizia  civilă  nr.  188  din  11  aprilie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă,  a  fost  respins,  ca  inadmisibil,  recursul  declarat  de  petentul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  273  din  05  martie  2013  a  Tribunalului  Botoșani.

Prin  decizia  civilă  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă,  ce  face  obiectul  prezentei  căi  de  atac,  a  fost  respinsă,  ca  nefondată,  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  188  din  11  aprilie  2019,  pronunțată  de  aceeași  instanță  în  dosarul  nr.  x/2009.

Coroborând  prevederile  legale  anterior  menționate,  cum  hotărârea  ce  a  făcut  obiectul  contestației  în  anulare  este  irevocabilă,  reiese  că  și  decizia  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  Apel  Suceava,  secția  I  civilă,  prin  care  a  fost  soluționată  contestația  în  anulare,  este  irevocabilă,  nefiind  supusă  prin  lege  căii  de  atac  a  recursului.

Recunoașterea  unei  căi  de  atac  în  alte  situații  decât  cele  prevăzute  de  legea  procesuală,  constituie  atât  o  încălcare  a  principiului  legalității,  cât  și  a  principiului  constituțional  al  egalității  în  fața  legii,  motiv  pentru  care,  apare  ca  o  soluție  inadmisibilă  în  ordinea  de  drept.

Astfel,  în  afară  de  căile  de  atac  prevăzute  de  lege,  nu  se  pot  folosi  alte  mijloace  procedurale  în  scopul  de  a  se  obține  reformarea  sau  retractarea  unei  hotărâri  judecătorești.

Această  regulă  are  valoare  de  principiu  constituțional,  dispozițiile  art.  129  din  Constituție  arătând  că  împotriva  hotărârilor  judecătorești,  părțile  interesate  și  Ministerul  Public  pot  exercita  căile  de  atac,  în  condițiile  legii.

Înalta  Curte  urmează  a  respinge  recursul,  ca  inadmisibil  recursul  declarat  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  apel  Suceava,  secția  I  civilă.

Admite  contestația  în  anulare  formulată  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  489  din  20  februarie  2020,  pronunțată  în  dosarul  nr.  x/2019  de  Înalta  Curte  de  Casație  și  Justiție,  secția  I  civilă.

Anulează  decizia  contestată  și,  rejudecând  recursul: Respinge,  ca  inadmisibil,  recursul  declarat  de  contestatorul  A.  împotriva  deciziei  civile  nr.  314  din  18  septembrie  2019,  pronunțată  de  Curtea  de  apel  Suceava,  secția  I  civilă.      Î.C.C.J. Secția  I  civilă Decizia  nr.  1509/   15  iulie  2020