CONTROLUL JUDICIAR IERARHIC ÎN MINISTERUL PUBLIC

CONTROLUL JUDICIAR IERARHIC ÎN MINISTERUL PUBLIC

Regimul constituţional al procesului penal este definit, între altele, prin normele şi principiile Legii fundamentale privind separaţia puterilor, obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor ţării şi consacrarea dreptăţii ca valoare supremă a statului de drept. 

Rolul Ministerului Public, stabilit prin art. 131 alin. (1) din Constituţie, este acela de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii.

Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, definindu-se  principiul exercitării ierarhice a controlului în cadrul Ministerului Public.

Potrivit art 132 alin. (1) din Constituţia României, “procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic”.

Principiul imparţialităţii, pe care se întemeiază activitatea procurorilor, decurge din apartenenţa acstora  la autoritatea judecătorească . Aplicarea principiului legalităţii în activitatea procurorilor impune ca  exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, în adoptarea unor sau  în alegerea procedurilor.

Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituţia a consacrat principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic.

În exercitarea atribuţiilor de autoritate publică, prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea funcţiei procurorilor de reprezentare a intereselor întregii societăţi.

Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică şi necontradictorie.  Prin instituirea controlului judecătoresc în faza de urmărire penală se desfiinţează, în fapt, controlul ierarhic – apreciază Curtea Constituţională –  şi se transferă atribuţia de control în sarcina instanţelor judecătoreşti, în afara competenţei fireşti a acestora – prevăzută în art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în legile interne – de a soluţiona cererile persoanelor fizice în cazurile de încălcare a drepturilor subiective şi a intereselor legitime ale acestora.

Atacând el însuşi în justiţie măsura de infirmare a soluţiei adoptate într-o cauză, de către procurorul ierarhic superior,  procurorul autor al soluţiei infirmate nu îşi apără un drept subiectiv propriu, pentru că el nu este parte în cauza pe care o soluţionează, ci autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza.

Menţinerea controlului ierarhic în limitele care rezultă din textul Constituţiei, adică în cadrul ierarhiei Ministerului Public, nu ştirbeşte cu nimic drepturile subiective ale părţilor din cauză,  în condiţiile în care legea le permite să atace direct în justiţie orice act şi orice măsură adoptate de procuror.

Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului.

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

Aceste dispoziţiile se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială (alin.3 al art.339  din Noul Cod de procedură penală).

Noul Cod de procedură penală are ca scop esenţial să răspundă imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum şi necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public.

După cum se arată în Tezele prealabile privind elaborarea proiectului Codului de procedură penală[1], se păstrează caracterul predominant continental european, dar ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ.

În privinţa participanţilor în procesul penal, se aduc câteva modificări substanţiale. Astfel, în cadrul organelor judiciare, alături de instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală, au fost cuprinşi: judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară, care vor avea atribuţii specifice în materia drepturilor şi libertăţilor suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea legalităţii administrării probelor în faza de urmărire penală şi a legalităţii sesizării instanţei de judecată de către procuror.

În cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind:

a) măsurile preventive;

b) măsurile asigurătorii;

c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu;

d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;

e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;

f) procedura audierii anticipate;

g) alte situaţii expres prevăzute de lege.

Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Prin noul cod, au fost definite părţile în procesul penal (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente), cu drepturile şi obligaţiile acestora.    Alături de părţi, printre participanţii la procesul penal figurează şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată), precum şi alţi subiecţi procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare etc.)[2].

Cu prilejul examinării prevederii cuprinse în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificat prin Ordonanţa de urgenţă  nr. 60/2006,  prin care se instituie controlul judecătoresc asupra măsurii de infirmare a soluţiei adoptate de procuror, la cererea procurorului care a adoptat soluţia infirmată, Curtea Constituţională a constatat că o modificare a legii în acest sens  contravine principiului controlului ierarhic consacrat prin art. 132 alin. (1) din Constituţie[3]. Contravenind textului constituţional, o asemenea dispoziţie nu se justifică prin nici o altă normă din Legea fundamentală sau din actele normative internaţionale privind apărarea drepturilor omului, la care România este parte.

Noul Cod de procedură penală a clarificat o serie de probleme practice, dar au rămas vechi controverse, pe lângă faptul că au apărut noi întrebări.

Referitor la infirmarea actelor procesuale sau procedurale, Noul Cod de procedură penală arată că atunci când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.

Aceste norme se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior (art. 304 alin.  2 Ncpp).

Mai amintim dispoziţiile privind  preluarea cauzelor de la alte parchete (art. 325) şi  cele privind trimiterea cauzei la un alt parchet (art. 326 ).

Astfel, procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.

Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi când legea prevede o altă subordonare ierarhică.

De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, dispoziţiile art. 73 şi 74 fiind aplicabile în mod corespunzător.

Organizarea judiciară urmăreşte ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării Constituţiei şi a legilor ţării.

Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod imparţial şi independent de orice influenţe extranee.

Titlul III din Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară[4] reglementează Ministerul Public.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii şi este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii.

Procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei.

Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice.

Prima formă a art. 64 din Legea nr. 304 arăta că dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.

Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Măsura infirmării este supusă controlului instanţei competente să judece cauza în fond, la cererea procurorului care a adoptat soluţia.

Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării calităţii acestuia, potrivit legii, ori, în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea sa. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.

Dispoziţia cuprinsă în fraza a doua a alin. (3) a fost declarată ca fiind neconstituţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 345/2006).

O altă modificare a fost adusă prin Ordonanţa de urgenta nr. 50 din 28 iunie 2006.

Art. 64 – (1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

(2) În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.

(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către conducătorul parchetului, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Soluţiile adoptate de conducătorii parchetelor pot fi infirmate, motivat, de conducătorul parchetului ierarhic superior.

(4) Lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror în următoarele situaţii:

a) suspendarea sau încetarea calităţii de procuror, potrivit legii;

b) în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea sa;

c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.

(5) Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, măsura dispusă, potrivit alin. (4), de conducătorul parchetului.

Potrivit art. V al Ordonanţei de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006[5] ,

Art. 64 – (1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

(2) În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.

(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale.

(4) Lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror în următoarele situaţii:

a) suspendarea sau încetarea calităţii de procuror, potrivit legii;

b) în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea sa;

c) lăsarea cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.

(5) Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, măsura dispusă, potrivit alin. (4), de procurorul ierarhic superior.

Art. 65 din Legea nr.  304/2004 republicată dispune că (1) procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv.

(2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.

(3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi

Observăm că  Noul Cod de procedură penală face vorbire de infirmarea unui act sau a unei  măsuri procesuale care nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată. Adăugând posibilitatea infirmării pentru cazuri de netemeinicie.

De asemenea, Legea nr.  304 permite  un control administrativ (procedura de verificare a conduitei) din partea Consiliului Superior al Magistraturii pentru lucrările trecute altui procuror (în anume situaţii arătate limitativ sub lit.  a-c). Întrucât nu putem vorbi întotdeauna de o abrogare tacită, credem necesară modificarea expresă a legii.

Articolul 20 din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism dispunea, în prima formă, că   (1) rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor şi birourilor teritoriale ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt confirmate de procurorii şefi ai acestor servicii ori birouri.

(2) Rechizitoriile întocmite de procurorii şefi ai birourilor teritoriale sunt confirmate de procurorii şefi ai serviciilor teritoriale.

(3) Rechizitoriile întocmite de procurorii şefi ai serviciilor teritoriale, precum şi de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt confirmate de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Potrivit  Ordonanţei de urgenta nr. 7 din 10 februarie 2005 , art. 20 dispunea că (1) rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor şi birourilor teritoriale ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt confirmate de procurorii şefi ai acestor servicii ori birouri.

(2) Rechizitoriile întocmite de procurorii şefi ai birourilor teritoriale sunt confirmate de procurorii şefi ai serviciilor teritoriale.

(3) Rechizitoriile întocmite de procurorii şefi ai serviciilor teritoriale, precum şi de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt confirmate de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

(4) Conflictul de competenţă ivit între structurile din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se soluţionează de către procurorul şef al direcţiei.

(5) Conflictul de competenţă ivit între Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi celelalte structuri din cadrul Ministerului Public se soluţionează de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior, prin  Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 au fost abrogate alin. (1) – (3).

(4) Conflictul de competenţă ivit între structurile din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se soluţionează de către procurorul şef al direcţiei.

(5) Conflictul de competenţă ivit între Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi celelalte structuri din cadrul Ministerului Public se soluţionează de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Conform Ordonanţei de urgenta nr. 60 din 6 septembrie 2006, (art. 20 – 1) rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor şi birourilor teritoriale ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt verificate de procurorii-şefi ai acestor servicii ori birouri.

(2) Rechizitoriile întocmite de procurorii-şefi ai birourilor teritoriale sunt verificate de procurorii-şefi ai serviciilor teritoriale.

(3) Rechizitoriile întocmite de procurorii-şefi ai serviciilor teritoriale, precum şi de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt verificate conform specializării de procurorii-şefi ai serviciilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-şefi ai serviciilor din cadrul structurii centrale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, verificarea se face de procurorul-şef al acestei direcţii.

(4) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici prevăzuţi în alin. (1) – (3).

(5) Conflictul de competenţă ivit între structurile din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se soluţionează de către procurorul-şef al direcţiei.

Ultima formă a art. 20 din Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 [6] este următoarea: (1) Rechizitoriile întocmite de procurorii din cadrul serviciilor şi birourilor teritoriale ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt verificate de procurorii-şefi ai acestor servicii ori birouri.

(2) Rechizitoriile întocmite de procurorii-şefi ai birourilor teritoriale sunt verificate de procurorii-şefi ai serviciilor teritoriale.

(3) Rechizitoriile întocmite de procurorii-şefi ai serviciilor teritoriale, precum şi de procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt verificate conform specializării de procurorii-şefi ai serviciilor. Când rechizitoriile sunt întocmite de procurorii-şefi ai serviciilor din cadrul structurii centrale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, verificarea se face de procurorul-şef al acestei direcţii.

(4) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de procurorii ierarhici prevăzuţi în alin. (1) – (3).

(5) Conflictul de competenţă ivit între structurile din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se soluţionează de către procurorul-şef al direcţiei.

Art. 20¹ – Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale ale direcţiei, din dispoziţia motivată a procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

Noul Cod de procedură penală dispune în art.  328, partea finală, că rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Noul cod nu adânceşte problema limitelor infirmării unor activităţi de urmărire penală, al refacerii unor acte şi a posibilităţii procurorul ierarhic superior de a obliga un procuror de caz la o anumită conduită.  În tăcerea legii, plecăm de la ipoteza unor acte perfect legale şi temeinice din partea şefului; ca atare,  nu vedem cum ar putea refuza procurorul de caz să se conformeze.  Totuşi nu este exclus ca motivat, să fie refuzată dispoziţia superioară.

Aş mai ridica şi problema lucrărilor şi rechizitoriului de care ar răspunde doi procurori; este o situaţie de fapt; răspunderea cade pe singurul procuror care semnează actul.

---

[1] prevăzute în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 829 din 25 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007.

[2] Ca atare, în sensul legii, procurorul nu este parte sau persoană.

[3] Curtea Constituţională, decizia nr.  345/2006, , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

[4] Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.

Legea nr. 304/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005. Ultima modificare a fost adusă prin O.U.G. nr. 3 din 5.2.2014, publicată în M.Of. nr. 98 din 7.2.2014

[5] , Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006

[6] Ultima modificare, prin O.U.G. nr. 3 din 5.2.2014,  publicată în M.Of. nr. 98 din 7.2.2014