CURTEA CONSTITUȚIONALĂ, DECIZII REFERITOARE LA CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

CUPRINS

Contents

Curtea Constituțională ,  Decizii referitoare la Codul de procedură penală

414 cpp1968. 8

504. 13

912 16

7. 20

14. 24

16. 25

17. 29

18. 29

20. 31

25. 32

44. 39

52. 44

54. 72

56. 72

58. 78

61. 80

64. 84

65. 86

68. 86

70. 90

71. 93

72. 96

81. 97

83. 97

85. 103

88. 103

90. 108

97. 118

97. 127

102. 132

103. 134

114. 143

115. 145

117. 145

118. 152

126. 152

139. 155

141. 159

142. 160

172. 160

173. 177

204. 179

206. 181

207. 184

209. 188

215. 194

222. 196

246. 196

250. 221

255. 228

261. 228

283. 232

286. 235

275. 237

278. 239

279. 241

281. 241

282. 246

283. 251

284. 259

288. 259

290. 259

297. 265

306. 268

315. 268

327. 275

328. 277

335. 282

339. 285

340. 290

341. 303

342. 318

344. 321

345. 330

346. 334

347. 349

352. 355

353. 366

363. 366

354. 366

367. 371

374. 383

375. 390

377. 390

378. 390

386. 390

396. 390

400. 406

405. 426

406. 426

421. 426

425. 442

426. 443

428. 457

431. 457

432. 458

434. 460

438. 470

453. 471

457. 472

459. 473

475. 474

476. 477

4881 479

4886 487

493. 489

538. 490

539. 495

541. 515

5491 515

587. 520

589. 525

592. 529

598. 529

indice

bibliografie

1. Aplicarea legii de către organele judiciare – Potrivit prevederilor art. 126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organele judiciare (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr.  823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, M. Of. nr.  406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr.  79 din 3 februarie 2016, §  17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr.  437 din 10 iunie 2016, §  19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr.  163 din 6 martie 2017, §  23). Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de către organele de urmărire penală sunt de competenţa instanţelor de judecată, potrivit legii.

Prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate se urmărește rezolvarea problemelor ce privesc modul de interpretare şi aplicare a legii.Autorii foarte multor excepţii (unele enumerate la indice) sunt nemulţumiți şi de modul de aplicare de către organele judiciare a dispoziţiilor de lege, pe motiv că urmărirea penală, în cauză, a fost finalizată cu nerespectarea prevederilor,  încercând,  și pe această cale,  să intervină în desfășurarea unui proces. A răspunde criticilor autorilor excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată.  (Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, M. Of. nr.  496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, M. Of. nr.  586 din 21 iulie 2017, §  14, Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, M. Of. nr.  667 din 16 august 2017, §  14, Decizia nr. 421 din 15 iunie 2017, M. Of. nr.  763 din 26 septembrie 2017, §  13, Decizia nr. 466 din 27 iunie 2017, M. Of. nr.  768 din 27 septembrie 2017, §  16, Decizia nr. 735 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr.  282 din 29 martie 2018, §  18, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr.  262 din 26 martie 2018, §  16, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr.  353 din 23 aprilie 2018, §  21, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr.  977 din 19 noiembrie 2018, §  14,  Decizia  nr. 165 din 9 martie 2021. cu nuanțele din Decizia  nr. 766 din 18 noiembrie 2021 )

2. – Normele constituționale dau expresie principiului preeminenței dreptului Uniunii Europene, în temeiul căruia Tratatele constitutive ale Uniunii Europene și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, inaplicabilitatea ipso iure a oricărei dispoziții contrare din legislația națională existentă. (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 martie 1978, pronunțată în Cauza C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal SA).

Prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, principiu care se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene (art. 148 alin. (2) și (3) din Constituție).

Cât privește competența de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicție a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, hotărăște, cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Deoarece Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența de a interpreta dreptul Uniunii Europene (Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții (Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012).

Curtea Constituțională a stabilit că nu este de competența sa să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituție. Competența, de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aparține instanței de judecată ( Decizia  nr. 811 din 9 decembrie 2021 [R] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală)

  CE SE INVOCĂ

În susținerea neconstituționalității normelor criticate se invocă prevederile :

Art. 1 . – majoritar alin. (3) și (5) din Constituția României,  Decizia  nr. 772 din 18 noiembrie 2021 ,  Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021,  Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021,  Decizia  nr. 118 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 331 din 20 mai 2021,  Decizia  nr. 125 din 2 martie 2021,   Decizia  nr. 766 din 18 noiembrie 2021,   Decizia  nr. 813 din 9 decembrie 2021,  Decizia  nr. 130 din 20 martie 2018,   Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021,   Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 490 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 655 din 19 octombrie 2021, , Decizia  nr. 694 din 28 octombrie 2021 Decizia  nr. 22 din 19 ianuarie 2021,  , Decizia  nr. 104 din 23 februarie 2021,  Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 233 din 7 aprilie 2021,  Decizia  nr. 29 din 19 ianuarie 2021,  , Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 207 din 25 martie 2021,  Decizia  nr. 26 din 27 ianuarie 2022,  , Decizia  nr. 590 din 30 septembrie 2021,  Decizia  nr. 487 din 13 iulie 2021,  , Decizia  nr. 484 din 13 iulie 2021,  ,  referitoare la statul de drept și principiul legalității,  principiul securității juridice,  la calitatea legii,  privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor,  la respectarea drepturilor omului

Art. 10. – Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021

Art. 11. – alin. (1) și (2) Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,   Decizia  nr. 490 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021,  Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 29 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021,  cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, la tratatele ratificate de Parlament

Art. 15 . –Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021 ,  Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021, referitoare la principiul neretroactivității legii, privind principiul universalității drepturilor, libertăților și obligațiilor consacrate prin Constituție și prin alte legi,

 Art. 16. – Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,    Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia  nr. 118 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 300 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 175 din 24 martie 2022. Decizia  nr. 766 din 18 noiembrie 2021,  Decizia  nr. 205 din 25 martie 2021Decizia  nr. 130 din 20 martie 2018,  Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021,  Decizia  nr. 524 din 15 iulie 2021,  Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021,   Decizia  nr. 174 din 16 martie 2021,  Decizia  nr. 119 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia  nr. 32 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021,  , Decizia  nr. 207 din 25 martie 2021,  Decizia  nr. 26 din 27 ianuarie 2022,  , Decizia  nr. 90 din 10 martie 2022,  Decizia  nr. 590 din 30 septembrie 2021,  , Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021,  Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,  Decizia  nr. 484 din 13 iulie 2021,  privind egalitatea în drepturi, egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări,  “Nimeni nu este mai presus de lege“,

Art. 20. – Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021,  0 Decizia  nr. 19 din 19 ianuarie 2021,  , Decizia  nr. 125 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 524 din 15 iulie 2021,  Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 382 din 18 iunie 2020,  Decizia  nr. 490 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 292 din 6 mai 2021,  Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021,  Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 590 din 30 septembrie 2021,  Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021,  Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021,  . Decizia  nr. 233 din 7 aprilie 2021,  Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021,   Decizia  nr. 29 din 19 ianuarie 2021 ,  Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021, ale art. 20 Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,   referitor la tratatele internaționale în materia drepturilor omului,

Art. 21. – Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021,  Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021,    Decizia  nr. 590 din 30 septembrie 2021  . Decizia  nr. 207 din 25 martie 2021,    Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,  Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 292 din 6 mai 2021,   Decizia  nr. 490 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 694 din 28 octombrie 2021,    , Decizia  nr. 382 din 18 iunie 2020,  Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 19 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 331 din 20 mai 2021,  Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021,  , Decizia  nr. 694 din 28 octombrie 2021,  Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,   Decizia  nr. 22 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021 Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021,    Decizia  nr. 237 din 8 aprilie Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021 Decizia  nr. 300 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 118 din 2 martie 2021,  Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016,   Decizia  nr. 813 din 9 decembrie 2021,  , Decizia  nr. 205 din 25 martie 2021,  Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021,  , , Decizia  nr. 125 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021,    Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  , Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 655 din 19 octombrie 2021,  , Decizia  nr. 174 din 16 martie 2021,  art. 21 alin. (2) și (3) Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021,  Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 233 din 7 aprilie 2021,  Decizia  nr. 29 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 32 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 26 din 27 ianuarie 2022,  Decizia  nr. 90 din 10 martie 2022,  Decizia  nr. 245 din 20 aprilie 2021,  Decizia  nr. 487 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 591 din 30 septembrie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,  referitor la accesul liber la justiție,  care consacră dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Art. 22 . – Decizia  nr. 524 din 15 iulie 2021referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică,

Art. 23. Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021,  Decizia  nr. 772 din 18 noiembrie 2021,  Decizia  nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 233 din 7 aprilie 2021,  Decizia  nr. 32 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 590 din 30 septembrie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021 referitor la libertatea individuală.  privind principiul legalității stabilirii și aplicării pedepsei,  cu privire la legalitatea incriminării și a pedepsei,  referitor la prezumția de nevinovăție

Art. 24. – . Decizia  nr. 590 din 30 septembrie 2021,  Decizia  nr. 524 din 15 iulie ,  Decizia  nr. 331 din 20 mai 2021,  Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 205 din 25 martie 2021,  Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 641 din 11 noiembrie 2014,  Decizia  nr. 694 din 28 octombrie 2021,    Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016,   Decizia  nr. 813 din 9 decembrie 2021,  Decizia  nr. 32 din 19 ianuarie 2021,  . Decizia  nr. 26 din 27 ianuarie 2022,  Decizia  nr. 90 din 10 martie 2022, Decizia  nr. 245 din 20 aprilie 2021 referitor la dreptul la apărare

Art. 26 . –  Decizia  nr. 175 din 24 martie 2022,  Decizia  nr. 122 din 2 martie 2021 potrivit cărora autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată

Art. 41. –  Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitor la muncă și protecția socială a muncii

Art. 42 . –  Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021

Art. 44  .   – Decizia  nr. 591 din 30 septembrie 2021 cu privire la dreptul de proprietate privată.

Art. 49. –  Decizia  nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la protecția copiilor și a tinerilor

 Art. 52 Decizia  nr. 524 din 15 iulie 2021,  Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021,  . Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,  privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

Art. 53. – Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021. Decizia  nr. 300 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 122 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 22 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți

 Art. 124. –  Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia  nr. 205 din 25 martie 2021,  Decizia  nr. 130 din 20 martie 2018,  Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021,    Decizia  nr. 524 din 15 iulie 2021,  ale art. 124, Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 292 din 6 mai 2021,  . Decizia  nr. 655 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 119 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 104 din 23 februarie 2021,  Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021 referitor la înfăptuirea justiției în numele legii,  , privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, respectiv independența judecătorilor și supunerea lor numai legii,

Art. 126. – Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 331 din 20 mai 2021,    , Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 292 din 6 mai 2021,  Decizia  nr. 174 din 16 martie 2021,  Decizia  nr. 119 din 2 martie 2021,   Decizia  nr. 484 din 13 iulie 2021 referitor la instanțele judecătorești,    privind realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești. potrivit cărora competența și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege

 Art. 127 . –  Decizia  nr. 233 din 7 aprilie 2021

 Art. 129. – Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021. Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021,   Decizia  nr. 125 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 29 din 19 ianuarie 2021,   Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021 referitor la exercitarea căilor de atac

Art. 131. –  Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia  nr. 292 din 6 mai 2021,  Decizia  nr. 119 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021 relativ la rolul Ministerului Public 

Art. 132. –  Decizia  nr. 292 din 6 mai 2021 Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021 ,  Decizia  nr. 119 din 2 martie 2021referitor la statutul procurorilor

 Art. 146. – Decizia  nr. 245 din 20 aprilie 2021,  . Decizia  nr. 23 din 19 ianuarie 2021. referitor la atribuția Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate

Art. 147. – Decizia  nr. 245 din 20 aprilie 2021,  Decizia  nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia  nr. 174 din 16 martie 2021, privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale

Art. 148. – Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, se invocă încălcarea :

Art. 4 §  2 C. E. D. H. , Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021 referitoare la interzicerea muncii forțate

Art. 5 C. E. D. H.- Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021 ,  Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021

  Art. 6 C. E. D. H.. – Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 23 din 19 ianuarie 2021. Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,    Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,  Decizia  nr. 487 din 13 iulie 2021. Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021,  Decizia  nr. 207 din 25 martie 2021,  ,   Decizia  nr. 233 din 7 aprilie 2021,  Decizia  nr. 694 din 28 octombrie 2021,   Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021,  Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016,  Decizia  nr. 813 din 9 decembrie 2021,  Decizia  nr. 641 din 11 noiembrie 2014,  Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021,  Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia  nr. 34 din 19 ianuarie 2021 ,  Decizia  nr. 382 din 18 iunie 2020,  Decizia  nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,   Decizia  nr. 130 din 20 martie 2018,  Decizia  nr. 300 din 11 mai 2021,  Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021 Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia  nr. 125 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021,  Decizia  nr. 29 din 19 ianuarie 2021 Decizia  nr. 19 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021,   Decizia  nr. 498 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021,  Decizia  nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Art. 7 C. E. D. H.- Decizia  nr. 772 din 18 noiembrie 2021,  Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,        cu privire  la principiul legalității incriminării și a pedepsei,  – Nicio pedeapsă fără lege

Art. 8 C. E. D. H.. –  Decizia  nr. 122 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021

 Art. 11 C. E. D. H.. –  Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021

  Art. 13 C. E. D. H.. –  Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021,   Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021. Decizia  nr. 487 din 13 iulie 2021, Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021 Decizia  nr. 207 din 25 martie 2021 ,   Decizia  nr. 524 din 15 iulie 2021,  Decizia  nr. 382 din 18 iunie 2020,  , Decizia  nr. 382 din 18 iunie 2020,  Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021,  Decizia  nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia  nr. 122 din 2 martie 2021,   Decizia  nr. 79 din 16 februarie 2021, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale.

Art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. Decizia  nr. 382 din 18 iunie 2020

Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 20 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 29 din 19 ianuarie 2021,  Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia  nr. 490 din 13 iulie 2021,  Decizia  nr. 245 din 20 aprilie 2021 Decizia  nr. 694 din 28 octombrie 2021,  Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021,  referitoare la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

Art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. Decizia  nr. 524 din 15 iulie 2021,  Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021. Decizia  nr. 231 din 6 aprilie 2021,    Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021 ,  Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia  nr. 207 din 25 martie 2021 , 

  Art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021

 Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene –  Decizia  nr. 129 din 2 martie 2021,  Decizia  nr. 207 din 25 martie 2021,  Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021,  Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021

Art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.- Decizia  nr. 120 din 2 martie 2021,  . Decizia  nr. 136 din 3 martie 2021,   Decizia  nr. 696 din 28 octombrie 2021

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ ,  DECIZII REFERITOARE LA CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

 Decizia nr. 599/2014 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 886 din 05 decembrie 2014) ;

  Decizia nr. 641/2014 [ parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014) ;

  Decizia nr. 712/2014  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217  C..pr. pen.  (M. Of. nr.   Decizia nr. 663/2014 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015) ;

  Decizia nr. 76/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 174 din 13 martie 2015) ;

  Decizia nr. 166/2015 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549^1  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 264 din 21aprilie 2015) ;

 Decizia nr. 235/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015) ;

  Decizia nr. 336/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015) ;

  Decizia nr. 361/2015 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1^1) lit. a)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015) ;

 Decizia nr. 423/2015 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5)  C..pr. pen.  și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 538 din 20 iulie 2015) ;

 Decizia nr. 496/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 708 din 22 septembrie 2015) ;

 Decizia nr. 506/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015) ;

 Decizia nr. 542/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

Decizia nr. 552/2015 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

 Decizia nr. 553/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

 Decizia nr. 591/2015 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015) ;

Decizia nr. 631/2015 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 831 din 06 noiembrie 2015);

 Decizia nr. 733/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016) ;

 Decizia nr. 740/2015  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015) ;

 Decizia nr. 23/2016  [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016) ;

 Decizia nr. 24/2016 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 276 din 12aprilie 2016) ;

 Decizia nr. 44/2016 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d)  C..pr. pen.  și ale art. 125 alin. (3) din Codul penal (M. Of. nr. 305 din 21aprilie 2016) ;

 Decizia nr. 51/2016  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016) ;

 Decizia nr. 126/2016 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016) ;

 Decizia nr. 432/2016 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;

 Decizia nr. 501/2016  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016) ;

 Decizia nr. 540/2016 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;

 Decizia nr. 586/2016 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5)  C..pr. pen.  cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 1001 din 13 decembrie 2016) ;

Decizia nr. 614/2016 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (2) și alin. (5)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 962 din 28 noiembrie 2016) ;

Decizia nr. 625/2016  [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 107 din 07 februarie 2017) ;

Decizia nr. 704/2016 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală  C..pr. pen. , în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M. Of. nr. 158 din 02 martie 2017) ;

 Decizia nr. 2/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 324 din 05 mai 2017) ;

 Decizia nr. 17/2017 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 2151 alin. (6)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 261 din 13aprilie 2017) ;

Decizia nr. 18/2017  [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017) ;

  Decizia nr. 22/2017 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 159 din 3 martie 2017);

  Decizia nr. 90/2017 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 291 din 25 aprilie 2017) ;

  Decizia nr. 244/2017 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017);

 Decizia nr. 257/2017 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017) ;

Decizia nr. 302/2017 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017) ;

  Decizia nr. 437/2017 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017) ;

 Decizia nr. 554/2017 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017) ;

Decizia nr. 562/2017 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017) ;

 Decizia nr. 651/2017 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (41) teza a doua  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017) ;

 Decizia nr. 802/2017 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018) ;

Decizia nr. 21/2018 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018);

 Decizia nr. 22/2018 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018) ;

 Decizia nr. 79/2018 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 399 din 9 mai 2018) ;

Decizia nr. 102/2018 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2)  C..pr. pen. , precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018) ;

 Decizia nr. 248/2019 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019) ;

 Decizia nr. 354/2018 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 579 din  9 iulie 2018) ;

Decizia nr. 573/2018 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. g)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018);

 Decizia nr. 651/2018 [admisa] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1)  C..pr. pen.  și ale art. 4 din Codul penal (M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018) ;

  Decizia nr. 87/2019 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. (1) și art. 282 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019);

Decizia nr. 88/2019 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a)  C..pr. pen.  raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019);

Decizia nr. 243/2019 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (9)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 429 din 30 mai 2019) ;

Decizia nr. 250/2019 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019) ;

 Decizia nr. 535/2019 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) ;

 Decizia nr. 590/2019 [admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 469 alin. (3)  C..pr. pen. , în interpretarea dată prin Decizia nr. nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of. nr. 1019 din 18 decembrie 2019) ;

 Decizia nr. 55/2020 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală  C..pr. pen.  și ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020) ;

Decizia nr. 236/2020 [parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118  C..pr. pen. , precum și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (M. Of. nr. 597 din  8 iulie 2020) ;

Decizia nr. 421/2020 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1461  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020) ;

 Decizia nr. 102/2021 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1)  C..pr. pen. , precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului (M. Of. nr. 357 din 7aprilie 2021) ;

 Decizia nr. 233/2021 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021) ;

Decizia nr. 248/2021    [respinsă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (1) și (4)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 698 din 14 iulie 2021) ;

 Decizia nr. 637/2021 [parțial admisă]  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b)  C..pr. pen.  (M. Of. nr. 1155 din 06 decembrie 2021) ;

Decizie nr. 20 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) fraza a doua din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 90 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală (M. Of. nr.  536 din   31 mai 2022);

Decizia nr. 92 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 97 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 546 din 3 iunie 2022);

Decizia nr. 98 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 552 din 6 iunie 2022 ;

 Decizia nr. 99 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 564 din 9 iunie 2022);

Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 570 din 10 iunie 2022);

Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 108 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi ale art. 83 cu referire la art. 92 din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 117 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (6) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 124 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) şi (9) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 139 din 16 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1), ale art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal;

Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală;

Articole ale Codului de procedură penală analizate de Curtea Constituțională  

Art. 3 – Decizia nr. 552/2015

Art. 25 – Decizia nr.586/2016

Art.  52    – Decizia nr.102/2021

Art.  70  – Decizia nr.625/2016

Art.   88   – Decizia nr.637/2021

Art.  117    – Decizia nr.175/2022,  562/2017

Art.  118    – Decizia nr.236/2020

Art. 126    – Decizia nr.248/2019

Art. 139     – Decizia nr.55/2020

Art. 142     – Decizia nr.51/2016

Art.  145    – Decizia nr.244/2017

Art. 146     – Decizia nr.421/2020

Art. 174    – Decizia nr.87/2019

Art. 211     – Decizia nr.712/2014

Art.  212    – Decizia nr.712/2014

Art.  213    – Decizia nr.25/2015,  712/2014,  17/2017

Art.  214    – Decizia nr.712/2014

Art.  215    – Decizia nr.712/2014,  18/2019,  4/2015

Art. 2151     – Decizia nr.614/2016,  79/2018

Art. 216     – Decizia nr.712/2014

Art. 217     – Decizia nr.712/2014

Art. 222     – Decizia nr.316/2015,  740/2015

Art. 223     – Decizia nr.553/2015

Art. 235     – Decizia nr.20/2017,  336/2015

Art. 238     – Decizia nr.704/2016

Art.  250    – Decizia nr.24/2016

Art.  2523    – Decizia nr.354/2018

Art. 269     – Decizia nr.12/2020

Art.  270    – Decizia nr.12/2020

Art.   281   – Decizia nr.88/2019,  312/2017,  554/2017

Art. 311     – Decizia nr.90/2017

Art. 318     – Decizia nr.23/2016,  15/2019

Art. 335     – Decizia nr.27/2015,  496/2015

Art.   341   – Decizia nr.599/2014,  733/2015. 243/2019

Art. 345     – Decizia nr.641/2014,  802/2017

Art.  346    – Decizia nr.641/2014

Art. 347     – Decizia nr.18/2017,  631/2015,  641/2014

Art.  348    – Decizia nr.437/2017

Art. 352     – Decizia nr. 21/2018

Art.  374    – Decizia nr.76/2015

Art. 386     – Decizia nr.250/2019

Art. 399     – Decizia nr.44/2016

Art. 406     – Decizia nr.233/2021

Art.  428    – Decizia nr.501/2016

Art.   431   – Decizia nr.542/2015

Art.   432   – Decizia nr.248/2021,  540/2016

Art.  434    – Decizia nr.208/2022,  65/2017,  573/2018

Art. 436     – Decizia nr.432/2016

Art.  439    – Decizia nr.432/2016

Art. 440     – Decizia nr.591/2015,  432/2016

Art.   459   – Decizia nr.506/2015

Art.  469    – Decizia nr.590/2019

Art. 484     – Decizia nr.235/2015

Art.  488    – Decizia nr.235/2015

Art.  4884    – Decizia nr.423/2015

Art. 505     – Decizia nr.102/2018

Art.  5491   – Decizia nr.166/2015

Art. 589    – Decizia nr.535/2019

Art. 595    – Decizia nr.651/2018

Curtea Constituțională s-a pronunțat în cca 180 de decizii,  excepțiile de neconstituționalitate admise,  până la data de 26 iunie 2022,  fiind în număr de 86

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ  ȘI  CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ANTERIOR

 

414 cpp1968

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ

  Dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în forma republicată în M. Of. nr.  377 din 31 mai 2011, aveau următorul cuprins: “(2) Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.” Ulterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost reM. Of. nr.  411 din 27 mai 2019, dându-se textelor o nouă numerotare. În forma actuală a legii, dispoziţiile legale criticate se regăsesc tot la art. 33 alin. (2) şi au acelaşi conţinut.

  Prin Decizia nr. 2/2012 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul competent să judece recursul în interesul legi  a hotărât că “Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.”

  Curtea a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenţei sale prevăzute de Constituţie, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispoziţiile Constituţiei a conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate. Din perspectiva celei dintâi etape a analizei, Curtea Constituţională este competentă să controleze constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens, v Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr.  186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, M. Of. nr.  672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, M. Of. nr.  350 din 13 iunie 2013). Aşadar, Curtea urmează să controleze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, raportate la cele ale art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968.

  Referitor la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa astfel de soluţii, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că această competenţă este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, şi că, în exercitarea acestei atribuţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată – numai cu privire la “interpretarea şi aplicarea unitară a legii” şi numai cu privire la “celelalte instanţe judecătoreşti” (v Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr.  461 din 3 iulie 2009).

Prin Decizia nr. 446 din 23 iunie 2020, M. Of. nr.  957 din 19 octombrie 2020, §  13, Curtea a reţinut că recursul în interesul legii este un element al mecanismului de interpretare şi aplicare unitară a legii, ce poate fi folosit în situaţiile în care există o jurisprudenţă neunitară de o anumită consistenţă, şi că acesta acoperă situaţiile pentru viitor, în vederea unificării jurisprudenţei.

  Aşadar, recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac, a cărei raţiune izvorăşte din necesitatea asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii, ce are ca temei juridic dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie. În scopul anterior menţionat, legiuitorul a prevăzut, la art. 4142-4145 din Codul de procedură penală din 1968 şi la art. 471-4741 din Codul de procedură penală, o procedură care constituie un mecanism specific ce are ca finalitate pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea rolului său constituţional, reglementat la art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, a unor decizii cu valoare de principiu în sfera interpretării şi aplicării legii. Având în vedere natura cauzelor ce au ca obiect soluţionarea recursurilor în interesul legii şi scopul pronunţării lor, conform art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ex nunc.

  Atribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursuri în interesul legii este însă diferită de activitatea de legiferare, care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, aparţine exclusiv Parlamentului, acestea neputând fi confundate. Această concluzie se impune având în vedere rolul diferit al instituţiilor anterior menţionate în cadrul celor două funcţii – judecătorească şi legislativă – ale statului, procedura diferită conform cărora funcţionează şi scopul diferit în care acestea îşi exercită atribuţiile constituţionale.

  Scopul căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci cel de interpretare şi aplicare unitară a legii pe întregul teritoriu al ţării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se, prin deciziile date cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, exclusiv asupra chestiunilor de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi care au ca temei norme juridice adoptate de Parlament, conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.

  În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, acesta a fost reglementat prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 190 din 18 iulie 2002. Potrivit Deciziei  anterior menţionate, mandatul european de arestare constituie o procedură de extrădare simplificată, ce se desfăşoară între statele membre ale Uniunii Europene, în scopul eficientizării activităţii de cooperare judiciară internaţională la nivelul acestora şi a reprezentat un pas înainte, prin elementele de noutate, în planul predării infractorilor între statele membre, al simplificării şi operativităţii cu care se realizează cooperarea juridică în interiorul Uniunii Europene. Aşa fiind, Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a înlocuit Convenţia europeană de extrădare, care, în prezent, este aplicabilă doar în relaţia dintre un stat membru şi alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene. Sfera de aplicare a mandatului european de arestare este însă similară celei a extrădării, această nouă instituţie fiind incidentă atât în etapa urmăririi penale şi a judecăţii, cât şi în etapa ulterioară pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Practic, prin mandatul european de arestare se realizează transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul, acest mecanism înlocuind procedura tradiţională a extrădării, transfer ce poate fi realizat inclusiv în cazul recunoaşterii mutuale a deciziilor în justiţie, decizii ce se impun a fi executate automat pe întregul teritoriu al Uniunii Europene.

Conform dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 302/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 33 alin. (2) din acelaşi act normativ, cererea de extrădare poate fi formulată numai în condiţiile în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este cunoscut. În ipoteza în care persoana solicitată se sustrage de la urmărirea penală sau de la executare, iar aceasta nu poate fi localizată, instituţia aplicabilă este cea a urmăririi internaţionale în vederea extrădării. În acest scop, este emis un mandat de urmărire internaţională, ale cărui emitere şi difuzare nu au însă ca efect întreruperea prescripţiei, imposibilitatea localizării persoanei în cauză şi a determinării statului de executare dând naştere unei imposibilităţi obiective de formulare şi depunere a cererii de extrădare de către autorităţile române. Aceasta întrucât, în ipoteza anterior menţionată, autorităţile române nu au posibilitatea de a se manifesta în sensul tragerii la răspundere penală a persoanei urmărite sau al supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce reprezintă esenţa cauzelor ce întrerup prescripţia.

Instituţia extrădării constituie regula generală, în timp ce mandatul european de arestare constituie regula specială, care se completează cu dispoziţiile din materia extrădării, în privinţa aspectelor pe care mandatul european de arestare nu le prevede.

În privinţa mandatului european de arestare, Legea nr. 302/2004 nu prevede, în mod expres, o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale şi a executării pedepsei, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu privire la extrădare.

  Având în vedere însă raportul dintre cele două instituţii, incidenţa regulilor generale din domeniul extrădării în cazul mandatului european de arestare nu are ca fundament analogia legii penale, ci principiul conform căruia legea specială se completează cu legea generală în privinţa acelor aspecte nereglementate de cea dintâi.

  Mandatul european de arestare reprezintă o formă nouă, cu un grad de eficienţă sporit, a extrădării, motiv pentru care incidenţa, în cazul acestuia, a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 – care instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, prin formularea sau depunerea cererii de extrădare – constituie consecinţa logică a aplicării principiului de drept mai sus menţionat.

  La fel ca în cazul extrădării, se impune însă a fi făcută distincţia între procedura transmiterii mandatului european de arestare în situaţia în care persoana solicitată este localizată şi procedura aplicabilă în situaţia în care persoana în cauză nu este localizată. În cea dintâi ipoteză anterior menţionată, transmiterea mandatului european de arestare se face potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. (3) lit. a) şi ale art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, în mod direct, de către autorităţile judiciare române autorităţilor judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată. În ipoteza în care persoana solicitată nu este, însă, localizată, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin difuzarea acestuia de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, pe canale specifice.

  Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului solicitat este similară cererii de extrădare, întrunind toate elementele acesteia, astfel că, în această ipoteză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, ce reglementează o cauză specială de întrerupere a prescripţiei. Aceasta întrucât transmiterea mandatului european de arestare de către autorităţile române autorităţilor statului membru al Uniunii Europene semnifică o manifestare a autorităţilor române în sensul solicitării ca persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală să fie predată acestora în vederea urmăririi penale, a judecării sau a executării unei pedepse. Aşa fiind, această manifestare constituie o cauză care justifică întreruperea prescripţiei răspunderii penale sau a executării pedepsei. Cu atât mai mult, efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se va produce în situaţia în care faţă de persoana solicitată este luată măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării reprezentând momentul executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român.

  În cea de-a doua ipoteză mai sus enunţată, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, iar mandatul european de arestare este transmis prin difuzarea acestuia prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, cauza specială de întrerupere a cursului prescripţiei reglementată la art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 nu este incidentă, deoarece, în acest caz, transmiterea mandatului european de arestare nu prezintă elementele specifice cererii de extrădare şi nu poate fi asimilată acesteia, atât timp cât nu există o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat.

Similitudinea soluţiei pronunţate de instanţa supremă prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 nu constituie o aplicare prin analogie a legii penale, ci consecinţa raţionamentului juridic arătat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul aceleiaşi decizii. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat raţiunea şi natura juridică a instituţiei prescripţiei executării pedepsei, raportând aplicarea acesteia atât la prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cât şi la cele ale art. 127 din Codul penal din 1969. Raţiunea prescripţiei executării pedepsei este aceeaşi cu cea a prescripţiei răspunderii penale, eficienţa executării pedepsei diminuându-se până la dispariţie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancţiunea nu a fost executată. Prin natura sa juridică, prescripţia, fie că este a executării pedepsei, fie că vizează însăşi răspunderea penală, apare ca o renunţare anticipată a autorităţilor de a cere sau a impune sancţiuni penale executabile, dacă acestea nu s-au produs într-o perioadă apreciată ca fiind rezonabilă de legiuitor. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 127 din Codul penal din 1969 statuau cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executării, în sensul că termenul de prescripţie a executării pedepsei prevăzut în art. 126 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, iar sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.

  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dispozitivul Deciziei  nr. 2 din 12 martie 2012, a arătat că doar transmiterea directă a mandatului european de arestare are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, nu şi transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.

  Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii potrivit mecanismului prevăzut la art. 4142 și urm.  din Codul de procedură penală din 1968 şi la art. 471 și urm.  din Codul de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie, aceasta fiind sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal din 1969 ce reglementa întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, cu întrebarea “dacă transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei”.

  Dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin raportare la cele ale art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, nu contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie.Decizia  nr. 780 din 23 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii raportate la cele ale art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968

Art. 504

IMPOSIBILITATEA TRAGERII LA RĂSPUNDERE A PROCURORULUI

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată cu neconstituţionalitatea acestora înainte de modificările aduse prin Legea nr. 242/2018, M. Of. nr.  868 din 15 octombrie 2018.

În ceea ce priveşte imposibilitatea tragerii la răspundere a procurorului pentru întocmirea greşită a actului de inculpare şi de trimitere în judecată, din perspectiva reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, legiuitorul a distins după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procese penale sau în alte procese; în ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, dispoziţiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispoziţiile  C..pr. pen. , iar în ce priveşte eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleaşi norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului cu condiţia ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie aşa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidenţă în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă de achitare (Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr.  415 din 11 iunie 2015, şi Decizia nr. 284 din 9 iunie 2020, M. Of. nr.  584 din 3 iulie 2020).

Nemulţumirea autorului excepţiei izvorăşte dintr-o cauză în care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracţiuni. Pentru a fi pusă în discuţie o eventuală reparare de prejudicii ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă, potrivit dispoziţiilor art. 536  C..pr. pen. , într-o condamnare definitivă şi pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalităţii între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată şi o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumţie care nu poate fi înlăturată de existenţa unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea “de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă” (v Decizia nr. 412 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr.  393 din 3 iunie 2011).

“Poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăşte din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror îşi exercită atribuţiile specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condiţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004“, putând fi sesizată Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât, potrivit art. 991 din aceeaşi lege, “există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, şi “există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”. “În măsura în care, în exercitarea atribuţiilor specifice, un magistrat săvârşeşte o infracţiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acţiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, şi acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidenţa erorii judiciare, fiind vorba aşadar de răspunderea statului în condiţiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situaţii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de drept comun, ţinând de specificitatea fiecărui caz în parte”.

Curtea a respins, ca neîntemeiată, critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, “deoarece, pe de o parte, situaţia juridică a cetăţenilor care au fost vătămaţi printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămaţi de conduita magistraţilor în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alţi cetăţeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemaţi direct în judecată, pentru magistraţi, Constituţia, şi nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a acestora”.

Potrivit art. 132 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia, în funcţie de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfăptuiesc justiţia.

Curtea a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO  dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, care “relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale şi decurge din ideea de eroare de fapt săvârşită de instanţa care, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiului unei acuzaţii penale, pronunţă condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noţiunea de «eroare judiciară», instanţa europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era «incompletă şi părtinitoare» nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică greşelile din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunţată în Cauza Giuran împotriva României, §§  32, 40)”.   Referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătoreşti, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiţie se apreciază în funcţie de nivelul de claritate şi precizie al normei, de caracterul intenţionat al încălcării şi de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (v Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler împotriva Austriei, §§  36, 51, 53 şi 55). În condiţiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanţele de judecată competente să se pronunţe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, “nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei hotărâri judecătoreşti vătămătoare”.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condiţiile legii”. Dispoziţiile legale criticate stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.( Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, M. Of. nr.  929 din 16 noiembrie 2006).  Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ doar aceste situaţii nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 §  1 din C.E.D.H. , întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite.

  Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr.  843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptăţite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluţie definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive şi care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO  care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, pronunţată în Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiţionale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părţi, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, aşadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. Decizia  nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, şi ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968

 

Art. 912

NULITATEA ÎNREGISTRĂRILOR CONVORBIRILOR  TELEFONICE

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 912 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Deşi – prin prevederile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr.  515 din 14 august 2013 – Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat la 1 februarie 2014, dispoziţiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, “Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”. Sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr.  549 din 3 august 2011).  Excepţia de neconstituţionalitate priveşte numai dispoziţiile art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin prevederile art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr.  468 din 1 iulie 2003. Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: “Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.”

Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, M. Of. nr.  524 din 26 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 911 şi ale art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, reţinând (în §§  14-20 şi 22-24) că dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video prevedeau suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta “se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.

  Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile să combată în mod eficace asemenea ameninţări şi să supravegheze elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. Legiuitorul ordinar a reglementat în secţiunea V1 din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi şi Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrarului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003 procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se putea realiza numai cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectua sau supraveghea urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.

Prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României,   după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din C.E.D.H. , având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislaţia în materie era alta – CEDO a afirmat că, în noul cadru legislativ, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006, au fost introduse numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile de lege criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

În Hotărârea CEDO  din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, CEDO a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 §  3 din C.E.D.H. , atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

  Referindu-se la reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 – tot prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018-, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 916 alin. 1 din vechiul cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video puteau fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, potrivit prevederilor art. 911 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Administrarea unor astfel de mijloace de probă era plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, în temeiul dispoziţiilor art. 221 şi 228 din Codul de procedură penală din 1968, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabilea în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, în acord cu prevederile art. 20 din Codul penal din 1969 referitor la tentativă, iar nu în sfera unor simple acte de pregătire. În plus, măsurile de supraveghere tehnică nu puteau fi dispuse în mod discreţionar de către procuror, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 911 din Codul de procedură penală din 1968, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu şi dacă erau necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispuse în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. În sfârşit, procurorul putea dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activităţii de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului.

Sunt invocate argumentele avute în vedere cu ocazia pronunţării Deciziei  nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.  190 din 14 martie 2016. Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituţională, deoarece încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.

  Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018,   s-a respins, ca neîntemeiată, critica de neconstituţionalitate cu privire la sintagma “persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări” din cuprinsul dispoziţiilor art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, statuând că sintagma “alte organe specializate ale statului” din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016  s-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. Sub imperiul vechiului cod de procedură penală – ca, de altfel, şi sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal ( Decizia  nr. 140 din 27 martie 2018, ,   Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr.  338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, M. Of. nr.  570 din 29 iulie 2008, şi Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, M. Of. nr.  262 din 22 aprilie 2009,  Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr.  352 din 23 aprilie 2018, Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr.  439 din 24 mai 2018, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr.  353 din 23 aprilie 2018, şi Decizia nr. 155 din 27 martie 2018, M. Of. nr.  522 din 26 iunie 2018). Decizia  nr. 651 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 912 alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ  ȘI  CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Art. 7

Art. 7. – Obligativitatea punerii în miscare si a exercitării acțiunii penale

(1) Procurorul este obligat să pună în miscare si să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârsirea unei infracțiuni si nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) si (3).

(2) În cazurile si în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.

(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în miscare si exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzută de lege.

  INSTITUŢIA RENUNŢĂRII LA URMĂRIREA PENALĂ

Renunţarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acţiunii penale şi, totodată, o soluţie de neurmărire penală introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal român, care are la bază principiul oportunităţii, aşa cum este prevăzut în art. 7 alin. (2) C. pr. pen..  Oportunitatea continuării cercetărilor şi aprecierea interesului public în urmărirea infracţiunii presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. (1)-(3) C. pr. pen. , şi o evaluare a cheltuielilor şi resurselor investite în cercetarea unei infracţiuni, urmărindu-se ca acestea să fie proporţionale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienţei aplicării unei eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancţiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracţiunii.

 Pentru constatarea existenţei/inexistenţei unui interes public în urmărirea unei infracţiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă, obiectivată printr-un anumit regim sancţionator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârşită să nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire sau urmările produse sau care s-ar fi putut produce.

  Instituţia renunţării la urmărirea penală reprezintă o excepţie de la principiul legalităţii procesului penal, specific dreptului continental, instituită în favoarea principiului oportunităţii urmăririi penale, specific dreptului anglo-saxon. Reglementarea acesteia a fost motivată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale şi de necesitatea unei soluţii intermediare între soluţia de clasare şi cea de trimitere în judecată. Aceasta are ca fundament interesul public de a proceda la punerea sub acuzare a persoanei care a săvârşit o anumită faptă prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu a fost prevăzută pentru a susţine interesele procesuale ale inculpatului, ci pentru a satisface interesul statului de a realiza un just echilibru între nevoia de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârşesc infracţiuni şi nevoia de a degreva organele de urmărire penală de soluţionarea anumitor cauze care nu prezintă un interes semnificativ pentru ordinea publică (v Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  65 din 30 ianuarie 2020, §  18, şi Decizia nr. 118 din 10 martie 2020, M. Of. nr.  439 din 26 mai 2020, §§  13 şi 14).

Prevederile art. 318 din Codul de procedură penală sunt o reflectare a Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr.  240 din 31 martie 2016, prin care instanţa de control constituţional a statuat că sintagma “interes public” nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. – în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 -, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora drept criterii de determinare a “interesului public” nu sunt de natură a defini noţiunea, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţă de judecată a săvârşirii unor infracţiuni (§  15). De aceea, legiuitorul a pus în acord prevederile legale constatate neconstituţionale cu decizia precitată şi a stabilit, potrivit art. 318 alin. (4) C. pr. pen., că, atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g), respectiv conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia şi existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii.

Potrivit competenţei sale, reglementată la art. 56 C. pr. pen., procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, procurorul reprezintă interesele statului în realizarea urmăririi penale. Mai mult, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicat în M. Of. nr.  826 din 13 septembrie 2005, procurorii, la fel ca judecătorii, sunt obligaţi ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, şi să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile şi libertăţile individuale sunt garantate şi că ordinea publică este protejată. Prin urmare, esenţa atribuţiilor specifice funcţiei de procuror este ca acestea să vizeze realizarea unui interes public, acela al aflării adevărului în cauzele penale. Prin urmare, “interesul public”, astfel cum acesta este prevăzut la art. 318 C. pr. pen., trebuie interpretat în corelaţie cu dispoziţiile legale ce reglementează funcţia de procuror, prin sintagma analizată înţelegându-se, de fapt, un interes al societăţii, în ansamblul său, în urmărirea şi judecarea faptelor prevăzute de legea penală, care îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza normei juridice criticate.

Procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluţii. Terminarea urmăririi are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. În acest sens, ordonanţa prin care se dispune renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 318 alin. (10) C. pr. pen., şi, potrivit alin. (12) al aceluiaşi articol, este comunicată, în copie, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Acesta din urmă hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a părţilor, a suspectului, a persoanei vătămate şi a altor persoane interesate, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Toate aceste aspecte procedurale reprezintă garanţii ale realizării interesului public, în condiţiile renunţării la urmărirea penală de către procuror. În aceste condiţii, procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a renunţării la urmărirea penală, astfel reglementată, constituie o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului, acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 §  1 din C.E.D.H. . Ca urmare a instituirii acestor garanţii, atât persoana în privinţa căreia este formulată o acuzaţie în materie penală, cât şi ceilalţi participanţi la procesul penal au dreptul de a-şi apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, instituite prin lege. ( deciziile Curţii nr. 679 din 6 noiembrie 2018, M. Of. nr.  1.117 din 29 decembrie 2018, şi nr. 517 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  65 din 30 ianuarie 2020).

  Dispunerea renunţării la urmărirea penală are ca efect, conform art. 17 alin. (1) C. pr. pen., stingerea acţiunii penale, dispoziţiile art. 318 și urm.  C. pr. pen. nefăcând referire la modalitatea de soluţionare a acţiunii civile în cadrul procesului penal, în cazul dispunerii acestei soluţii. Cu toate acestea, art. 318 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. prevede că “interesul public” se analizează, printre altele, în raport cu atitudinea procesuală a persoanei vătămate, iar alin. (3) al art. 318 C. pr. pen. prevede că, în ipoteza în care autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere mai multe aspecte referitoare la persoana suspectului sau a inculpatului şi la conduita acestuia, printre care urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse de suspect sau de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. De asemenea, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe obligaţii, expres enumerate în cuprinsul acestei dispoziţii legale, printre care obligaţia de a înlătura consecinţele faptei penale sau de a repara paguba produsă ori de a conveni cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia [art. 318 alin. (6) lit. a) C. pr. pen.] şi obligaţia de a cere public scuze persoanei vătămate [art. 318 alin. (6) lit. b) C. pr. pen.]. Totodată, art. 318 alin. (7) C. pr. pen. prevede că, în cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute la alin. (6) al aceluiaşi articol, stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, termen care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei, iar, conform art. 318 alin. (9) C. pr. pen., în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7) al art. 318 C. pr. pen., procurorul revocă ordonanţa, sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revenind suspectului ori inculpatului (Decizia nr. 308 din 9 iunie 2020, M. Of. nr.  1.124 din 23 noiembrie 2020, §§  16-21)

Chiar dacă modalitatea de soluţionare a acţiunii civile exercitate în procesul penal nu este reglementată în mod expres în cuprinsul art. 318 C. pr. pen., legiuitorul a prevăzut, în cadrul instituţiei renunţării la urmărirea penală, garanţii specifice reparării prejudiciului civil produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, prin reglementarea posibilităţii condiţionării dispunerii soluţiei de renunţare la urmărirea penală de realizarea acestei reparaţii civile.

Având în vedere că dispunerea obligaţiei prevăzute la art. 318 alin. (6) lit. a) şi b) C. pr. pen. este lăsată la aprecierea procurorului, dacă prejudiciul civil creat prin săvârşirea faptelor cercetate penal nu este acoperit sau nu este acoperit integral prin mijloacele procesuale prevăzute la art. 318 alin. (2) lit. f), alin. (3), (6), (7) şi (9) C. pr. pen., persoana vătămată, respectiv partea civilă, se poate adresa instanţei civile, conform art. 27 alin. (1) şi, respectiv, alin. (2) C. pr. pen.. În acest sens, art. 27 alin. (1) C. pr. pen. prevede că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, iar, conform art. 27 alin. (2) C. pr. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile. Decizia  nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală

14

Art. 14. – Obiectul si exercitarea acțiunii penale

(1)Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârsit infracțiuni.

(2)Acțiunea penală se pune în miscare prin actul de inculpare prevăzut de lege.

(3)Acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii.

PRINCIPIUL APLICABILITĂŢII GENERALE A LEGILOR

Faptul că în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. pr. pen. nu se specifică, expres, care este “actul de inculpare prevăzut de lege” nu este de natură a conferi, în sine, acestui text un caracter neclar şi impredictibil.

Nu poate fi reţinută însă interpretarea avansată de autorul excepţiei, potrivit căreia ar exista un singur act de inculpare în legislaţia penală, respectiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, întrucât  există dispoziţii care prevăd alte modalităţi, precum art. 360. Faptul că, potrivit noului Cod de procedură penală, nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală şi prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mişcare acţiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat, nu este de natură să susţină teza interpretării restrictive a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală susţinută de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Legea penală cuprinde norme exprese şi clare referitoare la actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală, astfel încât nu se poate susţine că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) C. pr. pen. ar crea dificultăţi de înţelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audienţe specializate, şi anume autorităţilor competente să pună în mişcare acţiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalităţii punerii în mişcare a acţiunii penale. CEDO a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea acestora să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, §  35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, Sud Fondi – S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, §  109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, CEDO a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, §  36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§  36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, §  141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§  92 şi 93).Decizia  nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală

16

Art. 16: Cazurile care împiedică punerea în miscare si exercitarea acțiunii penale

(1)Acțiunea penală nu poate fi pusă în miscare, iar când a fost pusă în miscare nu mai poate fi exercitată dacă:

a)fapta nu există;

b)fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârsită cu vinovăția prevăzută de lege;

c)nu există probe că o persoană a săvârsit infracțiunea;

d)există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e)lipseste plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în miscare a acțiunii penale;

f)a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g)a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h)există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i)există autoritate de lucru judecat;

j)a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2)În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) si j), acțiunea penală poate fi pusă în miscare ulterior, în condițiile prevăzute de lege.

INTERPRETAREA ŞI APLICAR A LEGII DE CĂTRE INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI

Potrivit art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, principiu care se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

Aceste norme dau expresie principiului preeminenţei dreptului Uniunii Europene, în temeiul căruia Tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, inaplicabilitatea ipso iure a oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională existentă. Conform aceluiaşi principiu, în măsura în care dispoziţiile şi actele de drept european fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru, acestea împiedică adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele dreptului european. În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărât că instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (v Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 martie 1978, pronunţată în Cauza C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal SA).

Reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul securităţii raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi (v în acest sens Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr.  347 din 6 mai 2008). Posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumţia de conformitate a actelor normative interpretate şi aplicate de instanţa judecătorească în actul de înfăptuire a justiţiei cu legislaţia prioritară a Uniunii Europene (v Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, M. Of. nr.  61 din 29 ianuarie 2013).

Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti. Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, hotărăşte, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, respectiv că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, v pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963, pronunţată în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963, pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie, sau Hotărârea din 24 iunie 1969, pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, pct. 3). Deoarece Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa de a interpreta dreptul Uniunii Europene (v în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, M. Of. nr.  281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii (v Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012 ).

Nu este de competenţa sa să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituţie. O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil (v şi Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, M. Of. nr.  37 din 18 ianuarie 2010). Toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate. În raporturile dintre legislaţia Uniunii Europene şi cea naţională (cu excepţia Constituţiei) se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ale cărei constatare şi aplicare intră în competenţa instanţelor judecătoreşti. În cazul în care s-ar accepta punctul de vedere contrar, în sensul că instanţa constituţională se poate pronunţa asupra constituţionalităţii unui text de lege prin raportare la prevederile unui act european, s-ar încălca în mod evident competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce interpretarea tratatelor de bază este de competenţa acesteia din urmă (art. 267 din Tratat). În consecinţă, Curtea a stabilit că o atare excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă (v Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, M. Of. nr.  764 din 16 noiembrie 2010).

Eventuala neconformitate a unei dispoziţii procesual penale cu prevederile dreptului european nu constituie o problemă de constituţionalitate, care să atragă competenţa Curţii Constituţionale de a constata contrarietatea normei juridice în cauză cu prevederile Legii fundamentale, ci o problemă de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti, care, conform celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, au obligaţia ca, din oficiu sau la cererea părţilor, să aplice cu prioritate prevederile dreptului european atunci când există neconcordanţă între acesta din urmă şi dispoziţiile dreptului intern.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită completarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală cu un nou caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, respectiv acela referitor la neconcordanţa dintre legea penală naţională şi dreptul Uniunii Europene. Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Legiuitorul a prevăzut o nouă definiţie a noţiunii de “infracţiune”, reglementând, la art. 15 alin. (1) din codul anterior menţionat, vinovăţia ca element al acesteia distinct de trăsătura tipicităţii. Pentru acest motiv, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. prevăd drept caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale elementul vinovăţiei alături de trăsătura tipicităţii. Astfel, se va reţine că fapta nu este prevăzută de legea penală în toate situaţiile în care lipseşte unul dintre elementele de conţinut ale infracţiunii, altul decât vinovăţia. Aşa fiind, toate situaţiile care, potrivit vechii legislaţii procesual penale, erau prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), b1) şi d) din Codul de procedură penală din 1968 se încadrează în prezent la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. pr. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în timp ce lipsa vinovăţiei este încadrată la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din acelaşi cod (nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).

O eventuală contrarietate a dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene cu prevederile de drept penal substanţial în vigoare la nivel intern va fi soluţionată de către instanţele naţionale prin aplicarea cu prioritate a celor dintâi – potrivit principiului preeminenţei dreptului european, mai sus analizat – şi încadrarea acestor norme în una dintre tezele reglementate la art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. pr. pen., care prevăd că achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., vor fi aplicate în mod corespunzător.  Decizia  nr. 811 din 9 decembrie 2021 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală

V Decizia  nr. 496 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

17

Decizia  nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală

18

Art. 18. –Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului

În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

DREPTUL DE A CERE CONTINUAREA PROCESULUI PENAL

Prevederile art. 29 C. pr. pen. enumeră “participanţii în procesul penal“, respectiv organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. (Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020,M. Of. nr.  589 din 6 iulie 2020) Cu privire la “părţi”, dispoziţiile art. 32 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, iar alin. (2) al aceluiaşi articol identifică părţile din procesul penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, dispoziţiile art. 33 din acelaşi Cod stabilesc în alin. (1) că “subiecţii procesuali principali” sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) prevăd, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Dreptul de a cere continuarea procesului penal – în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală – este recunoscut, prin norma procesual penală criticată, inculpatului şi suspectului, deşi acesta din urmă nu este parte, ci subiect procesual principal.

Procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte de natură penală, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest parcurs debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune – suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect – şi continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform prevederilor art. 15 C. pr. pen., şi dobândirea calităţii de inculpat. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat.

Dispoziţiile art. 18 coroborate cu cele ale art. 319 alin. (1) C. pr. pen. prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi Cod. Din prevederile art. 319 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. reiese faptul că, drept consecinţă a continuării urmăririi penale, cauza va fi soluţionată prin adoptarea, din nou, a unei soluţii de netrimitere în judecată – fie aceeaşi soluţie, fie o soluţie diferită. Astfel, procurorul va putea administra probatoriul necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, ignorând impedimentul legal care a survenit, iar, în situaţia în care constată incidenţa unui alt caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen. decât cel ce a condus la clasarea iniţială, va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă în urma administrării probatoriului nu constată această ipoteză mai favorabilă suspectului sau inculpatului, procurorul va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Aşadar, similar principiului non reformatio in peius, aplicabil căilor de atac, nici în această situaţie, întrucât se continuă urmărirea penală la cererea suspectului sau a inculpatului, la finalul urmăririi nu se va putea adopta o soluţie care să îi creeze acestuia o situaţie mai grea decât cea care a fost desfiinţată prin cererea de continuare a urmăririi penale. Prin urmare, nu se va putea dispune o soluţie de trimitere în judecată şi nici o soluţie de renunţare la urmărirea penală.

Prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr.  780 din 3 octombrie 2017, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr.  977 din 19 noiembrie 2018, s- a respins critica potrivit căreia textul de lege menţionat încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, pe motiv că nu prevede şi dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în cazul în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Soluţia legislativă criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere substanţial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei,  doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care în privinţa acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 C. pr. pen.    are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei acestor persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni – şi care se consideră nevinovate – să-şi dovedească nevinovăţia, prevăzând obligaţia organelor judiciare ca, în urma formulării unei cereri în baza dispoziţiilor art. 319 alin. (1) C. pr. pen., să procedeze la continuarea urmăririi penale. Deşi aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalităţii impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Având în vedere existenţa, în privinţa suspectului şi a inculpatului, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală – rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului procesual conferit acestora de dispoziţiile de lege criticate, fără ca în acest mod să fie încălcate prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Jurisprudenţa anterior menţionată este aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce îi priveşte pe moştenitorii legali ai inculpatului decedat, având în vedere şi principiul răspunderii penale personale, potrivit căruia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei obligaţii revin persoanei care nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind fapta interzisă, iar nu altei persoane sau unui grup de persoane, astfel încât nu poate fi reţinută pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile art. 18 C. pr. pen. şi principiul constituţional al liberului acces la justiţie.( Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020)

  Moştenitorii legali ai inculpatului decedat, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 18 C. pr. pen. Această diferenţă este generată atât de existenţa, în privinţa celor din urmă, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză, cât şi de caracterul personal al răspunderii penale, potrivit căruia poate fi angajată doar răspunderea penală a persoanei care a participat la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigator sau complice. Or, această diferenţă este de natură să justifice acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut de textul de lege criticat, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele constituţionale ale art. 16 alin. (1). Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr.  69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, M. Of. nr.  473 din 6 iulie 2011).Decizia  nr. 249 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală

0

Art. 20: Constituirea ca parte civilă

(1)Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept.

(2)Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază.

(3)În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere.

(4)În cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă.

(5)Până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate:

a)îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;

b)mări sau micșora întinderea pretențiilor;

c)solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.

 (6)În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părțile civile nu și-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanța va fi comunicată părților civile, care trebuie să încunoștințeze procurorul sau instanța în cazul în care refuză să fie reprezentați prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.

 (7)Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.

(8)Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru.

CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE

Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, M. Of. nr.  472 din 22 iunie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) “din cuprinsul art. 21 alin. (1) C. pr. pen. este neconstituţională.

Dispoziţiile art. 20 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin “constituirea” ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmentePosibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală. Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare al acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente.

Prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017  instanţa de control constituţional a confirmat posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă “până la începerea cercetării judecătoreşti”, formularea cererii de introducere în procesul penal a părţii responsabile civilmente fiind necesar a fi realizată însă până la închiderea procedurii de cameră preliminară, în acord cu normele constituţionale privind dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Curtea nu poate reţine pretinsa discriminare în beneficiul persoanei vătămate citate în cauză de către organul judiciar, în raport cu persoana vătămată care nu a fost citată, întrucât nu a fost identificată de organul judiciar. În acest sens, discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (v Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr.  69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr.  85 din 26 aprilie 1996). Decizia  nr. 698 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală

21

Art. 21: Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente

 (1)Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).

            (2)Atunci când exercită acțiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente, în condițiile alin. (1).

 (3)Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoresti la prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției.

(4)Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveste acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.

FXERCIŢIUL ACŢIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Prin Decizia 257/2017, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate si constată că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) este neconstituțională.

             Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate avea, în afară de urmarea cu caracter penal, şi consecinţe de ordin extrapenal – civil, administrativ, disciplinar – aşa încât, alături de conflictul de drept penal (raportul juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămarea suferită, mijlocul juridic care serveşte la aducerea raportului de conflict civil în faţa organelor judiciare fiind acţiunea în justiţie având denumirea de “acţiune civilă”. Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Fxerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil – morale sau patrimoniale – afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile.

         Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. Având în vedere ultima condiţie enunţată, În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen., cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia.

Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen.         Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Codul de procedură penală din 1968 făcea referire la momentul “citirii actului de sesizare”, până la care se putea face constituirea de parte civilă, potrivit legii procesual penale în vigoare, însă începerea cercetării judecătoreşti nu mai este determinată de citirea actului de sesizare, în prezent “începerea cercetării judecătoreşti” fiind legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond.

    De lege lata, constituirea de parte civilă poate avea loc “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Organele judiciare anterior menţionate au însă, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua C. pr. pen., obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile art. 111 C. pr. pen. – la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale, ale art. 353 C. pr. pen. – prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti şi ale art. 374 alin. (3) C. pr. pen. – care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Această obligaţie are în continuare o justificare din perspectiva rolului activ pe care trebuie să îl aibă organele judiciare, chiar dacă actuala lege procesual penală, nereglementând acest principiu, a atribuit judecătorului un rol pasiv mai accentuat, similar celui din sistemele adversiale, procurorul păstrând în continuare rol activ în procesul penal.

   Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Cât priveşte partea responsabilă civilmente, potrivit art. 86 C. pr. pen. “persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”, calitatea de parte responsabilă civilmente fiind stabilită în condiţiile art. 1.372-1.374 din Codul civil, pentru atragerea răspunderii civile a persoanei care şi-a asumat responsabilitatea unei activităţi fiind necesară şi stabilirea existenţei unei vinovăţii.

        “Introducerea” în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, în condiţiile art. 21 C. pr. pen. “la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile”, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) din aceiaşi cod, aşadar “până la începerea cercetării judecătoreşti”. De asemenea, potrivit legii procesual penale în vigoare, atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) ale art. 21, cu respectarea termenului menţionat anterior.

 Totodată, “persoana” responsabilă civilmente, expusă unei acţiuni civile separate, are interesul de a “interveni”, în calitate de parte responsabilă civilmente, în procesul penal în care se judecă acţiunea civilă şi în care se va pronunţa o hotărâre judecătorească, hotărâre care, potrivit art. 28 alin. (1) C. pr. pen., va avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, aşa încât în temeiul art. 21 alin. (3) C. pr. pen., partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Intervenţia părţii responsabile civilmente în latura civilă a procesului penal evocă într-o oarecare măsură intervenţia voluntară accesorie reglementată în art. 61 alin. (3) şi art. 63 din Codul de procedură civilă, cu precizarea că partea responsabilă civilmente nu intervine doar ca să sprijine apărarea inculpatului, ci pentru a formula propriile apărări în soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale aflate pe rol.

    Prin introducerea sa în cauză sau datorită intervenţiei sale în proces, “persoana” responsabilă civilmente devine “parte” în acţiunea civilă din cadrul procesului penal şi, în această calitate, dobândeşte, implicit, drepturile procesuale inerente contraacţiunii pe care o are inculpatul cu privire la acţiunea civilă din cadrul procesului penal, aşadar ea poate invoca orice probe existente în dosarul cauzei penale sau poate propune administrarea de probe noi care ar demonstra că pretenţiile părţii civile sunt neîntemeiate. Legiuitorul a reglementat, expres, faptul că partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat [art. 21 alin. (4) C. pr. pen.]. Pe lângă condiţiile impuse “persoanei” responsabile civilmente pentru a putea interveni în procesul penal şi pentru a dobândi, în acest fel, calitatea de “parte” în proces – şi care sunt: capacitatea procesuală de exerciţiu şi de folosinţă, calitatea procesuală, afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare, legătura de conexitate între cererea principală şi cea de participare a părţii responsabile civilmente la activitatea judiciară – trebuie să existe şi un proces civil pendinte, aşadar trebuie să fi fost declanşată acţiunea civilă în procesul penal, iar aceasta depinde, astfel cum s-a arătat în precedent, de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, care poate fi exprimată în orice fază a procesului penal, “până la începerea cercetării judecătoreşti” în cauză.

Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of.  nr. 887 din 5 decembrie 2014, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, sunt neconstituţionale, întrucât nu permit participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară, soluţia şi considerentele reţinute, aplicându-se mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. În considerentele deciziei precitate, cu privire la o nouă fază procesuală, corespunzătoare funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată – faza camerei preliminare – distinctă de toate celelalte faze procesuale, inclusiv de faza de judecată, astfel încât s-a reţinut o nouă structură a procesului penal. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile în care, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Având în vedere aceste aspecte şi faptul că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, Procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.

  Cu privire la partea civilă şi partea responsabilă civilmente, reţinând, în aceeaşi decizie, că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, instanţa constituţională a apreciat că – din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil – norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Potrivit art. 32 C. pr. pen., pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. Potrivit art. 84 C. pr. pen., persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. În context au fost reiterate considerentele Deciziei nr. 482 din 9 noiembrie 2004,  M. Of.  nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, potrivit cărora, “în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale – calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa «interesului legitim», la care se referă art. 21 din Constituţie.”

Partea responsabilă civilmente împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) C. pr. pen., atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care s-a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Părţii civile şi părţii responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de “părţi” şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie.

  Statuând că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare, Din perspectiva principiului contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. Din perspectiva dreptului la o procedură orală, numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi, aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei, în camera preliminară, acest principiu asigurând contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) C. pr. pen. potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală este neconstituţională. (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015). Făcând referire la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală şi ale art. 6 C.E. D. H. a statuat că restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie – consacrat de normele constituţionale şi convenţionale precitate – al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014). Partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet – în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare – ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

  Judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente, actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului.( deciziile nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015) Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse în camera preliminară, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului.

După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia partea responsabilă civilmente, care nu a fost prezentă în camera preliminară, să poată formula cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în această fază procesuală, în special cu privire la legalitatea mijloacelor de probă care servesc la stabilirea existenţei, respectiv a întinderii prejudiciului (rapoarte de expertiză sau constatare). Rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului, aspect de care depinde, în mod esenţial, şi soluţionarea laturii civile a procesului penal.

În condiţiile în care constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate se poate face în orice fază procesuală “până la începerea cercetării judecătoreşti” – introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, ca şi posibilitatea părţii responsabile civilmente de a interveni în procesul penal, fiind corelate cu declaraţia de constituire de parte civilă în procesul penal – exercitarea efectivă de către partea responsabilă civilmente a drepturilor procesuale – recunoscute de lege şi statuate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional – în faza camerei preliminare, aşadar, liberul acces al acestei părţi, depinde exclusiv de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate. Persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părţii responsabile civilmente, aşa încât există posibilitatea ca aceasta să îşi exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv, cu scopul de a limita/exclude accesul părţii responsabile civilmente în faza camerei preliminare care, astfel cum s-a arătat în precedent, are o importanţă deosebită asupra fazelor de judecată ulterioare prin prisma obiectului ei.

Posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală.

  Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Conform jurisprudenţei instanţei de control constituţional, în reglementarea exercitării acestui drept fundamental, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Or, condiţionarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente de introducerea acesteia în procesul penal în termenul reglementat de art. 21 alin. (1) C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”, are drept consecinţă lipsirea de efectivitate a dreptului acestei părţi. Cu alte cuvinte, protecţia oferită dreptului de acces la justiţie al persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă şi care poate solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti” determină limitarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, în aceste condiţii fiind necesar ca legiuitorul să facă apel la mijloace adecvate pentru ca această limitare să fie proporţională cu scopul urmărit, întrucât absolutizarea unuia dintre cele două drepturi – în condiţiile în care sfera de manifestare a acestora este concomitentă – ar putea duce la afectarea substanţei celuilalt drept.

Dreptul la apărare este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Legea fundamentală care prevede că “dreptul la apărare este garantat” şi că “în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. De asemenea, art. 10 C. pr. pen. reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare a acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente.

Normele procesual penale ale art. 21 alin. (1), reglementând posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, nu sunt în măsură să menţină echilibrul între drepturi fundamentale aflate în concurs§ 15 al Deciziei nr. 741 din 13 decembrie 2016,  M. Of.  nr. 127 din 17 februarie 2017, că “dreptul procesual român aparţine categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, care permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a manifestării voinţei persoanei vătămate în termenul şi în forma prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală.” Acţiunea civilă în procesul penal este guvernată de principiul disponibilităţii, care este de sorginte civilă, fiind reglementat de norme imperative, de ordine privată, asigurând protejarea intereselor particulare ale părţilor. Dreptul de dispoziţie al persoanei vătămate, cât priveşte acţiunea civilă în procesul penal, este reglementat prin norme imperative, însă de ordine privată, regulile care dau conţinut principiului disponibilităţii în această materie asigurând, în principal, protejarea intereselor private ale persoanei vătămate. Este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, şi anume, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, şi dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale părţii responsabile civilmente, pe de altă parte.

În mod similar, cele constatate anterior de Curte sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ipoteza în care procurorul exercită acţiunea civilă, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi este obligat, potrivit art. 21 alin. (2) C. pr. pen., să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol.

Prin Decizia nr. 84 din 23 februarie 2016,  M. Of.  nr. 371 din 13 mai 2016, a mai examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 C. pr. pen.respingând-o ca neîntemeiată. Soluţia legislativă a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) C. pr. pen.ar fi fost justificată în vechea reglementare procesual penală, în condiţiile în care, în procesul penal, nu era reglementată faza camerei preliminare, iar verificarea competenţei şi a legalităţi sesizării instanţei, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizau în faza a doua a procesului penal – faza judecăţii. Soluţia legislativă criticată în prezenta cauză nu are nicio fundamentare în cadrul normativ procesual penal în vigoare, în care a fost introdusă procedura camerei preliminare, şi, având în vedere, în mod special, modul în care această nouă fază a procesului penal a fost configurată prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, în care a fost subliniată importanţa acestei noi faze în procesul penal şi faptul că părţii responsabile civilmente trebuie să i se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, din perspectiva faptului că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, în acelaşi timp acestei părţi nefiindu-i străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului penal de care depinde şi soluţionarea laturii civile a acestuia. Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală

25

Art. 25: Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

 (1)Instanța se pronunță prin aceeasi hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât si asupra acțiunii civile.

 (2)Când acțiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile.

(3)Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârsirii infracțiunii.

(4)Când prin desființarea înscrisului sau prin restabilirea situației anterioare pot fi afectate drepturile terților, instanța disjunge acțiunea si o trimite la instanța civilă.[textul din

 (5)În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepția prescripției, i) si j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum si în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.

 (6)Instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă si în cazul în care mostenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu îsi exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică mostenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) si (2).

Articolul  25 a fost modificat prin Legea nr. 255/2013Ordonanța de urgență nr.  18/2016Ordonanța de  urgență nr.  13/2017,    Ordonanța de  urgență nr.  14/2017Legea nr. 9/2017

REGIMUL JURIDIC AL ACŢIUNII CIVILE

 Prin Decizia nr. 586/2016,  Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate si constată că dispozițiile art. 25 alin. (5), cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f), sunt neconstituționale în ceea ce priveste lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate avea, în afară de urmarea cu caracter penal, şi consecinţe de ordin extrapenal – civil, administrativ, disciplinar -, aşa încât, alături de conflictul de drept penal (raportul juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămarea suferită, mijlocul juridic care serveşte la aducerea raportului de conflict civil în faţa organelor judiciare fiind acţiunea în justiţie având denumirea de “acţiune civilă”. Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) C. pr. pen.]. Exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil – morale sau patrimoniale – afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile.( Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, M. Of. nr.  472 din 22 iunie 2017)

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal, se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale, şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen., cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori de succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia.

Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau a celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Cât priveşte partea responsabilă civilmente, potrivit art. 86 C. pr. pen., “persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”, calitatea de parte responsabilă civilmente fiind stabilită în condiţiile art. 1.372-1.374 din Codul civil, pentru atragerea răspunderii civile a persoanei care şi-a asumat responsabilitatea unei activităţi fiind necesară şi stabilirea existenţei unei vinovăţii.

Acţiunea penală este caracteristică procesului penal, acesteia putându-i-se alătura, prin voinţa persoanei vătămate sau a procurorului (în cazurile expres prevăzute de lege), acţiunea civilă. Cu alte cuvinte, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal este indisolubil legată de exercitarea acţiunii penale, acestea putând fi exercitate concomitent. Deşi ne aflăm în prezenţa soluţionării laturii civile, aceasta se realizează tot în cadrul procesului penal.

În art. 131 alin. (1) se precizează că “în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Legiuitorul constituant a înţeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general şi public, care să vegheze la aplicarea legii şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fără a face distincţie între procesele penale şi civile. Una dintre formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata proceselor, în oricare fază a acestora, de a exercita căile de atac şi de a pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. Dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza, după caz, prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale.( Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr.  213 din 20 martie 2008)

  Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la “Autoritatea judecătorească”, şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul nu este adversarul vreuneia din părţi, ci el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de latura civilă din cadrul unui proces penal, este de netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror. Pe de altă parte, “principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece […] părţile nu sunt împiedicate să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucât, în condiţiile legii, ele pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie, potrivit normelor civile şi procesual civile” (v , în acelaşi sens, şi Decizia nr. 820 din 10 noiembrie 2020, M. Of. nr.  113 din 2 februarie 2021). Decizia  nr. 765 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5), ale art. 353 alin. (9) şi ale art. 363 din Codul de procedură penală

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

  Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 301 din 9 iunie 2020, M. Of. nr.  1.211 din 11 decembrie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016   dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Pentru a pronunţa această decizie , Dispoziţiile art. 25 alin. (5) C.  pr.  pen. , cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, în situaţia încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, încalcă per se dreptul fundamental la un proces echitabil, fiind, astfel, contrare prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Opţiunea persoanei prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea pretenţiilor sale pe calea acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluţionării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voinţa persoanei vătămate şi pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegerii între instanţa penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluţionării acţiunii sale, prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil.

Între ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, avută în vedere de instanţa de contencios constituţional cu ocazia pronunţării Deciziei  nr. 586 din 13 septembrie 2016, şi cea a decesului inculpatului, care este invocată în prezenta cauză, există diferenţe esenţiale, care justifică pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei soluţii diferite, respectiv lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal de către instanţa penală şi soluţionarea acesteia de către instanţa civilă, conform art. 25 alin. (5) C.  pr.  pen. Dispoziţiile art. 14-18 C.  pr.  pen.  reglementează acţiunea penală, iar cele ale art. 19-28 din acelaşi cod reglementează acţiunea civilă. Potrivit art. 14 alin. (1) C. pr. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar, conform art. 19 C.  pr.  pen., acţiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal şi are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Astfel, acţiunea penală derivă din dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi presupune soluţionarea de către organele judiciare a unui raport juridic penal de conflict. Pe lângă acestea, dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd posibilitatea existenţei în cadrul procesului penal a unui conflict de drept extrapenal şi, prin urmare, a unui raport juridic extrapenal, de natură civilă, care constituie obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal. Aceasta reprezintă un mijloc juridic prin care raportul de conflict civil este adus în faţa organelor judiciare penale, în scopul soluţionării lui de către acestea din urmă.

Articolul   29 C.  pr.  pen.  prevede că participanţii în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, iar conform art. 32 C.  pr.  pen., părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, acestea fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Dintre acestea, potrivit art. 82 C.  pr.  pen., inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, conform art. 84 C.  pr.  pen., partea civilă este persoana vătămată sau succesorii săi, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, iar, conform art. 86 C. pr. pen., persoana responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente, atunci când este cazul. Inculpatul este subiectul pasiv principal, deoarece, fiind cel care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în mod normal, lui îi revine obligaţia de a suporta reparaţia civilă. Partea responsabilă civilmente este subiect pasiv secundar în raport cu inculpatul, deoarece, ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal împotriva părţii responsabile civilmente, este necesar ca acţiunea penală să fie exercitată împotriva unui inculpat.

  Spre deosebire de inculpat, care este întotdeauna parte a raportului juridic penal de conflict, putând avea şi calitatea de parte a raportului juridic civil ce face obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au doar calitatea de părţi ale raportului juridic civil.

  Astfel, prescripţia răspunderii penale, reglementată la art. 153 şi urm.  din Codul penal, este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar intervenirea acesteia în cursul procesului penal are ca efect imposibilitatea tragerii la răspundere penală a inculpatului, în condiţiile în care acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală ce constituie infracţiune. Intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu înlătură însă posibilitatea tragerii la răspundere civilă a respectivului făptuitor pentru prejudiciile de natură civilă provocate prin comiterea faptei. Prin urmare, intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului lasă neschimbat cadrul procesual al acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal, prin lăsarea neschimbată atât a obiectului acţiunii civile, cât şi a părţilor acesteia. În aceste condiţii, soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, conform prevederilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) C.  pr.  pen., astfel cum acestea au fost amendate prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, poate fi făcută în condiţii de celeritate, titularul obligaţiilor civile ce rezultă din raportul civil ce stă la baza acţiunii civile fiind cunoscut. În acest fel este asigurat dreptul la un proces echitabil al părţii civile, în componenta sa referitoare la durata rezonabilă de soluţionare a cauzelor.

  Decesul inculpatului este, conform art. 396 alin. (6) C.  pr.  pen., o cauză de încetare a procesului penal, care, prin natura sa, determină inexistenţa cadrului procesual anterior al exercitării acţiunii penale, prin dispariţia atât a uneia dintre părţi, cât şi a obiectului raportului juridic penal de conflict. În acelaşi timp, decesul inculpatului, în lipsa persoanei responsabile civilmente, implică şi dispariţia uneia dintre părţile acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, respectiv a subiectului pasiv principal, atât al acţiunii penale, cât şi al acţiunii civile. Astfel, spre deosebire de ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în cazul decesului inculpatului, instanţa chemată să soluţioneze acţiunea civilă exercitată în procesul penal, teoretic, ar trebui să fie obligată să determine şi să introducă în cauză moştenitorii acestuia, în vederea determinării tuturor elementelor raportului juridic civil ce se impune a fi soluţionat, pentru recuperarea de către partea civilă a prejudiciilor provocate prin comiterea faptelor de natură penală.

  Ipoteza juridică analizată nu este enumerată, însă, printre cazurile de exercitare din oficiu a acţiunii civile în procesul penal prevăzute la art. 19 alin. (3) C.  pr.  pen.  Totodată, prevederile art. 24 alin. (2)  C.  pr.  pen. nu reglementează, în mod expres, ipoteza decesului inculpatului, ci doar pe cea a decesului părţii responsabile civilmente, arătând că, în acest din urmă caz, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.

Determinarea moştenitorilor inculpatului care pot răspunde civil pentru prejudiciile provocate prin comiterea infracţiunii, în condiţiile inexistenţei în cauză a părţii responsabile civilmente, nu poate fi făcută de către instanţa penală, în lipsa unei prevederi legale exprese, nici chiar în situaţia în care partea civilă i-ar indica pe acei moştenitori.

Pentru asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, au fost reglementate noi reguli referitoare la soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal, fiind prevăzute, faţă de vechea reglementare, noi situaţii în care acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, precum şi ipoteze în care acţiunea civilă fie este disjunsă de acţiunea penală, fie este de competenţa instanţei civile. În această privinţă, în expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, se arată că, “referitor la acţiunea civilă, a fost limitată obligativitatea exercitării acesteia din oficiu şi au fost regândite dispoziţiile procedurale referitoare la aceasta, în scopul de a evita întârzierile în soluţionarea conflictului de drept penal”.

  Codul de procedură penală din 1968 prevedea, la art. 346, obligativitatea soluţionării acţiunii civile de către instanţa penală şi pronunţarea instanţei penale, prin sentinţa referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi asupra acţiunii civile, excepţie făcând cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), f) şi j) din acelaşi cod, respectiv când fapta nu este prevăzută de legea penală, când lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi atunci când există autoritate de lucru judecat. În acest context, dispoziţiile art. 21 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau, în mod expres, o soluţie juridică în situaţia decesului oricăreia dintre părţile procesului penal (prin urmare şi al inculpatului), arătând că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, introducându-se în cauză moştenitorii părţii decedate.

Soluţia legislativă nu a fost preluată însă în cuprinsul Codului de procedură penală în vigoare, care prevede la art. 19 soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului penal, în timp ce prevederile art. 25 alin. (5) şi (6) şi ale art. 27 din acelaşi cod prevăd cazurile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi, respectiv, cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă. Potrivit art. 25 alin. (5) şi (6) C.  pr.  pen., instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepţia prescripţiei, i) şi j) C.  pr.  pen.; în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din acelaşi cod; în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2) C.  pr.  pen.. De asemenea, conform art. 27 C.  pr.  pen., soluţionarea acţiunii civile se face la instanţa civilă în următoarele cazuri: dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal; dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; dacă procesul penal a fost suspendat; dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale; pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

Articolul    24 C.  pr.  pen., face referire la soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar în situaţia decesului părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, nu şi în situaţia decesului inculpatului, arătând că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării [art. 24 alin. (1) C.  pr.  pen.]. Totodată, în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă [art. 24 alin. (2) C.  pr.  pen.].

Dacă în Codul de procedură penală din 1968 era reglementată, în mod distinct, la art. 21, soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal de către instanţa penală, în ipoteza decesului părţilor, prin urmare şi a inculpatului, Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 24, soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar în ipoteza decesului părţii civile [art. 24 alin. (1)] şi a părţii responsabile civilmente [art. 24 alin. (2)].

Nepreluarea în Codul de procedură penală în vigoare a soluţiei juridice prevăzute la art. 21 din Codul de procedură penală din 1968, în integralitatea sa, denotă intenţia legiuitorului de a lăsa soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal în sarcina instanţei penale, doar într-un cadru procesual caracterizat prin existenţa subiectului pasiv principal al acţiunii penale şi civile (cazul prescripţiei). Dimpotrivă, dispariţia subiectului pasiv principal al acţiunii penale, respectiv decesul suspectului sau al inculpatului, determină şi dispariţia subiectului pasiv principal al acţiunii civile. Potrivit acestei noi viziuni legislative, aceasta determină dezînvestirea instanţei penale de soluţionarea cauzei, lăsând soluţionarea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal în sarcina instanţei civile.

Ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale a inculpatului este diferită de cea a decesului acestuia, sub aspectul lăsării nesoluţionate a acţiunii civile de către instanţa penală, diferenţă dată de dispariţia în cel de-al doilea caz a uneia dintre părţile acţiunii penale, respectiv a subiectului pasiv principal – inculpatul.

Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală în cazul decesului inculpatului nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al părţii civile, prin neasigurarea duratei rezonabile de soluţionare a cauzei. Dimpotrivă, sub acest din urmă aspect, prevederile legale criticate asigură aplicarea noii politici penale a legiuitorului, conform căreia lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal, în cazurile prevăzute de legea procesual penală, are ca efect degrevarea instanţelor penale, în scopul asigurării duratei rezonabile de soluţionare a cauzelor penale. Prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, M. Of. nr.  499 din 20 iunie 2019, §§  46 şi 47, soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal poate determina şi justifica anumite opţiuni legislative.Decizia  nr. 496 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

 

39

Art. 39. – Competența curții militare de apel

(1)Curtea militară de apel judecă în primă instanță:

a)infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 și 438-445, săvârșite de militari;

b)infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale, săvârșite de militari;

c)infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și de procurorii militari de la parchetele militare care funcționează pe lângă aceste instanțe.

d)infracțiunile săvârșite de generali, mareșali și amirali;

e)cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.

           (2)Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de tribunalele militare.

(3)Curtea militară de apel soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare din circumscripția sa, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de acestea în cazurile prevăzute de lege.

(4)Curtea militară de apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

INTERPRETAREA LEGILOR

Examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, […]”, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele, astfel cum susţine autorul excepţiei. Excepţia de neconstituţionalitate a art. 39 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.

Motivele de neconstituţionalitate formulate de autor cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. relevă o problemă de interpretare şi aplicare a acestora. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v , în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010,  M. Of.  nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) şi ale art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală

 

44

Art. 44. – Competența în caz de reunire a cauzelor

(1)În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele si pe toți făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competența aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(2)Competența judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunțat achitarea.

(3)Tăinuirea, favorizarea infractorului si nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(4)Dacă dintre instanțe una este civilă, iar alta este militară, competența revine instanței civile.

(5)Dacă instanța militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 si 42.

CONSTATĂRI TEHNICO-ŞTIINŢIFICE

Dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează situaţia în care, dispunându-se disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală reglementează competenţa în caz de reunire a cauzelor, referitor la alin. (3) al acestui articol reţinându-se, în practică (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală – Judecătorul de cameră preliminară, Încheierea nr. 1.531 din 12 decembrie 2016), faptul că “admiţând că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din noul Cod de procedură penală instituie o regulă specială în materie de competenţă a instanţelor judecătoreşti, textul nu reglementează o nouă situaţie de reunire obligatorie a cauzelor care au făcut obiectul unor acte de sesizare distincte şi succesive, cum este cazul în speţă. Purtând denumirea marginală «Competenţa în caz de reunire a cauzelor», norma de procedură analizată disciplinează nu ipotezele în care se impune reunirea a două cauze penale, ci aspectul subsecvent al competenţei instanţelor ca urmare a reunirii cauzelor. Situaţiile propriu-zise în care două sau mai multe cauze penale pot fi reunite sunt, aşadar, limitativ prevăzute de art. 43 noul Cod de procedură penală, normă care reglementează atât ipoteze de reunire obligatorie, în circumstanţele de la alin. (1), cât şi de reunire facultativă, în cazurile de la alin. (2). În această ultimă situaţie, căreia i s-ar subsuma şi cea invocată în speţă de contestator, reunirea este subsumată întrunirii cumulative şi a cerinţei «de a nu se întârzia judecata». Prin urmare, aplicarea regulii de competenţă de la art. 44 alin. (3) noul Cod de procedură penală operează doar subsecvent dispunerii prealabile a reunirii cauzelor, în condiţiile prevăzute de art. 43 şi art. 45 noul Cod de procedură penală, la acest moment procesual”.

 Dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că normele art. 44 alin. (2) care dispune în sensul că “competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea” nu se aplică în faza de urmărire penală.

  „Legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr.  600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.

  Or, cauza penală referitoare la autoarea excepţiei s-a format în baza unei sesizări din oficiu a organului de urmărire penală, iar nu în baza vreunei disjungeri dintr-un alt dosar penal, în cauză nefiind reunit niciun alt dosar penal. Cu alte cuvinte, organul de urmărire penală nu a aplicat, în cursul urmăririi penale, dispoziţiile de lege criticate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate.

 O eventuală decizia  de admitere nu poate produce un efect concret asupra desfăşurării procesului în acest caz, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 44 alin. (3) şi art. 63 alin. (2) C. pr. pen. neavând legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

  Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4), ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) C. pr. pen., Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă similară, de exemplu, prin Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr.  46 din 15 ianuarie 2021, Decizia nr. 772 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr.  276 din 2 aprilie 2020, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr.  140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr.  192 din 17 martie 2017, şi Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr.  510 din 21 iunie 2018.

Secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din noul Cod de procedură penală, “constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora”. Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, M. Of. nr.  100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti – atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei – nu sunt de natură să aducă atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Aceste constatări tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm.  din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016,   §§  25 şi 26).

 În varianta iniţială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Art. 172 C. pr. pen. reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen., efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 1811, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare.

Deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr.  389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei, în acest caz, rămâne la aprecierea organului judiciar.

Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente – care constituie probe în procesul penal – înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală.

  Regula este aceea că – atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză – se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) C. pr. pen..

  Dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.( Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017,)

  De asemenea, dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din C.E.D.H.  – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare.   Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016,   Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. Considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr.  385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr.  244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr.  523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură.

Prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, – că desfăşurarea activităţii acestor specialişti sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr.  209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr.  415 din 9 iulie 2013).

Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialiştii care funcţionează în cadrul organelor judiciare constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm.  C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor(    Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016 §  26). Decizia  nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

52

Art. 52. – Chestiunile prealabile

(1)Instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.

(2)Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor si mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

 (3)Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.

JUDECĂTORUL ACŢIUNII ESTE ŞI JUDECĂTORUL EXCEPŢIEI

  Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată atât în Codul de procedură penală din 1936, cât şi în Codul de procedură penală din 1968. Codul de procedură penală din 1936 cuprindea, în cartea I – Dispoziţii generale, titlul I – Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol – capitolul II – referitor la “chestiuni prejudiciale”. Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale. Cu toate acestea, în materia delictelor, când rezolvarea excepţiei civile prejudiciale necesita un timp îndelungat şi administrarea a numeroase probe, instanţa penală putea amâna judecata şi putea obliga partea să introducă acţiune la instanţa competentă, stabilind un termen adecvat în care instanţa civilă să se poată pronunţa. Dacă însă până la acest termen partea nu promova respectiva acţiune la instanţa competentă sau dacă se constata că după promovarea acesteia nu a stăruit în judecarea ei, instanţa penală proceda la soluţionarea cauzei. Hotărârea definitivă a instanţei civile asupra chestiunilor prejudiciale avea putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanţa penală se făcea conform regulilor şi mijloacelor de probaţiune prevăzute de legea civilă. Art. 12 al aceluiaşi cod prevedea că în ipoteza în care excepţia civilă prejudicială forma obiectul unei acţiuni pendinte în faţa instanţelor civile, intentată mai înaintea acţiunii penale, instanţa penală era obligată să amâne judecata până la terminarea procesului civil. Codul de procedură penală din 1968 reglementa, în cuprinsul titlului II – Competenţa, capitolul I – Felurile competenţei, secţiunea a IV-a – Dispoziţii comune, la art. 44, chestiunile prealabile. Conform alin. (1) şi (2) ale art. 44 anterior menţionat, instanţa penală era competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depindea soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune era de competenţa altei instanţe, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţinea acea chestiune. Însă, drept excepţie de la regula astfel reglementată, alin. (3) al art. 44 prevedea că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 52 alin. (1), că “instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.”, iar, la art. 52 alin. (3), că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care este reglementată însă o excepţie, cea a împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. În acest fel, legea dă eficienţă unui principiu tradiţional din dreptul procesual penal francez, conform căruia “judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei” (“le juge de l’action est juge de l’exception”). Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 nu arată care au fost motivele care au stat la baza acestei reglementări, însă Curtea apreciază că a fost determinată de nevoia de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor penale, subliniind nevoia instanţei penale de a putea aprecia ea însăşi asupra tuturor elementelor cauzei şi, în mod special, asupra excepţiilor, care constituie mijloace de apărare.

  Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.

Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală; existenţa împrejurării că fapta priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu; stabilirea calităţii de cetăţean sau de persoană fără cetăţenie, în cazul infracţiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deţinea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care şi l-a însuşit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracţiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.

Se impune a fi acordată atenţie nu doar identificării chestiunilor prealabile, ci şi stabilirii limitelor generale ale competenţei organelor judiciare. Din modul de reglementare a dispoziţiilor art. 52 C. pr. pen., de regulă, chestiunile prealabile soluţionării cauzei penale sunt de competenţa instanţei penale, cu excepţia acelor situaţii în care, potrivit legii, competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare [alin. (1) al art. 52], şi, totodată, că judecarea chestiunilor prealabile de către instanţa penală se face potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune [alin. (2) al art. 52].

Alineatul (2) al art. 52 C. pr. pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înţelesului sintagmei “regulilor şi mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C. pr. pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. Această teză este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr.  269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr.  155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr.  507 din 6 iulie 2016, §§  20-24, şi Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr.  140 din 23 februarie 2017, §§  18-20). Acelaşi raţionament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparţine diverselor ramuri de drept şi, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluţii juridice diferite referitoare la sarcina probei şi la valoarea acestora etc.

  Diferenţele dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunţă, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanţa penală. Din această categorie fac parte excepţia de neconstituţionalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene şi dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi situaţiile în care instanţele civile sunt chemate să tranşeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluţionare a chestiunilor prejudiciale, instanţa penală poate avea doar obligaţii referitoare la suspendarea soluţionării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C. pr. pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

  Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincţia dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situaţiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, legislaţia în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale şi care au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, “în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.”

  Totodată, se impune a se face distincţie între dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. şi cele ale art. 28 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Astfel, în timp ce dispoziţiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluţionării cauzei penale, a căror stabilire de către instanţa civilă poate produce efecte asupra soluţionării de către instanţa penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C. pr. pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluţionată acţiunea civilă derivată în cadrul aceluiaşi proces penal în care se soluţionează acţiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acţiunea civilă al titlului II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal al părţii generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul şi exercitarea acţiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente (art. 21), renunţarea la pretenţiile civile (art. 22), tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile (art. 23), exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori (art. 24), rezolvarea acţiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acţiunii civile (art. 26) şi la cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă (art. 27).

  Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen..

În ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care aceleaşi dispoziţii legale prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.

  Noţiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  347 din 6 mai 2019, §  24, prin care s-a reţinut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanţele penale pentru a putea pronunţa soluţiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existenţa infracţiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C. pr. pen. nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menţionate, generând însă confuzie în privinţa conţinutului acesteia.

  În categoria chestiunilor prealabile care privesc existenţa infracţiunii se încadrează aspecte care privesc soluţionarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la existenţa unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. Pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soţ, la situaţiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achiziţiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicţiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce ţin de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporţională cu numărul nedeterminat al domeniilor şi al cazurilor concrete în care pot fi săvârşite infracţiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.

  Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii”. În acest sens, înţelesul sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluţionarea cauzei penale, condiţii în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în privinţa chestiunilor prealabile şi, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. să fie redundantă şi să releve o tensiune infralegală. Înţelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită (cum sunt existenţa stării de graviditate a victimei, în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existenţa unei naşteri recente, în cazul infracţiunii de pruncucidere, existenţa unui domiciliu, în cazul infracţiunii de violare a domiciliului, existenţa unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei). La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr.  322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.

  În aceste condiţii în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.

Articolul   art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că “hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”, dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”, şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr.  607 din 11 august 2015, §  14, şi Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr.  998 din 28 octombrie 2020, §  14).

Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. ( CEDO  din 7 iulie 2009 şi ,  respectiv,  24 iulie 2003, pronunţate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, §  99, şi ,  respectiv,  Ryabykh împotriva Rusiei, §  52.

  Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

Prin Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, §  22, CEDO a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o Decizia  este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, §  47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 §  1 din Convenţie. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, §  21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că “principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că “orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, §  69, CEDO a reţinut încălcarea art. 6 §  1 din Convenţie în situaţia în care “abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, §  116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că “principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reţinut prin aceeaşi hotărâre că “Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului în justiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”. Cu privire la acelaşi principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în cauzele Gok şi alţii împotriva Turciei, §§  57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, §§  23-32, CEDO a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, §  61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 §  1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Curtea Constituţională a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr.  347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr.  116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr.  404 din 18 iunie 2012, şi Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr.  454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa CEDO , conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H.  şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, §  47, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, §  56, şi Remuszko împotriva Poloniei, §  92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012,   Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr.  674 din 1 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr.  790 din 30 octombrie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că situaţiile de incoerenţă şi instabilitate legislativă sunt contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ (  Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr.  503 din 12 iunie 2020, §  78, şi Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr.  883 din 1 noiembrie 2019, §  59 ) . S-a reţinut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. De asemenea, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr.  853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr.  587 din 6 august 2014, §  38, instanţa de contencios constituţional a reţinut că “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat”. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016). Principiul securităţii juridice reprezintă un concept ce defineşte un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ( Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr.  97 din 7 februarie 2019, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr.  836 din 1 octombrie 2018, §  68 ).

Articolul   52 C. pr. pen. creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale.   Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesual penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C. pr. pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.

Norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei CEDO  în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale – până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

Această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de CEDO, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

Întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

Nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

  Reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (v Hotărârea CEDO  din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, §  52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO  din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, §  57). Însă, cu referire la noţiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era “incompletă şi părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO  din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).

Nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. devin antagonice. Această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C.pr.pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).

Sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr.  839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr.  49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr.  761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr.  363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţa CEDO . În materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, CEDO s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, §  55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, §  34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, CEDO a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (v şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, §  68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, §  31).

Prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate.

    Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§  16-28, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.(v și Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr.  168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr.  764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr.  455 din 31 mai 2018,)

Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

  În ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii, acesta este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) C.pr.pen., printr-o normă de trimitere la legea civilă.

Dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

  Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar, şi a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C.pr.pen., dar şi situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.

Dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) C.pr.pen., cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 C.pr.pen.Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului.

 Având în vedere   finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora şi interesele protejate prin dispoziţiile art. 249 C.pr.pen., Curtea nu a putut reţine susţinerea autorului excepţiei, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existenţa unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârşire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

Etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam şi că, de altfel, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaşte că provin din infracţiune.

Dispoziţiile art. 249 alin. (1) C.pr.pen. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017,   §  26). Prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53.

  Dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, M. Of. nr.  636 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, M. Of. nr.  909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, §§ 15-26).  Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C.pr.pen., măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr.  868 din 20 noiembrie 2015, §  14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015,   §  15).

Dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen. instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr.  219 din 18 mai 2000.

Reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

  Norma juridică, a cărei neconstituţionalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

  Indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.( Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, §  30)

 Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr.  248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (8) din Constituţie şi nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie.

  Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 a prevederilor art. 13 din Convenţie, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale.

  Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate prin deciziile mai sus invocate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002.Decizia  nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) C.pr.pen., precum şi cele ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată,  M. Of. nr.  702 din 12 octombrie 2012

  Art. 32 din Legea nr. 656/2002: “În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”

  Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată atât în Codul de procedură penală din 1936, cât şi în Codul de procedură penală din 1968. Codul de procedură penală din 1936 cuprindea, în cartea I – Dispoziţii generale, titlul I – Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol – capitolul II – referitor la “chestiuni prejudiciale”. Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale. Cu toate acestea, în materia delictelor, când rezolvarea excepţiei civile prejudiciale necesita un timp îndelungat şi administrarea a numeroase probe, instanţa penală putea amâna judecata şi putea obliga partea să introducă acţiune la instanţa competentă, stabilind un termen adecvat în care instanţa civilă să se poată pronunţa. Dacă însă până la acest termen partea nu promova respectiva acţiune la instanţa competentă sau dacă se constata că după promovarea acesteia nu a stăruit în judecarea ei, instanţa penală proceda la soluţionarea cauzei. Hotărârea definitivă a instanţei civile asupra chestiunilor prejudiciale avea putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanţa penală se făcea conform regulilor şi mijloacelor de probaţiune prevăzute de legea civilă. Art. 12 al aceluiaşi cod prevedea că în ipoteza în care excepţia civilă prejudicială forma obiectul unei acţiuni pendinte în faţa instanţelor civile, intentată mai înaintea acţiunii penale, instanţa penală era obligată să amâne judecata până la terminarea procesului civil. Codul de procedură penală din 1968 reglementa, în cuprinsul titlului II – Competenţa, capitolul I – Felurile competenţei, secţiunea a IV-a – Dispoziţii comune, la art. 44, chestiunile prealabile. Conform alin. (1) şi (2) ale art. 44 anterior menţionat, instanţa penală era competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depindea soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune era de competenţa altei instanţe, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţinea acea chestiune. Însă, drept excepţie de la regula astfel reglementată, alin. (3) al art. 44 prevedea că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 52 alin. (1), că “instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.”, iar, la art. 52 alin. (3), că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care este reglementată însă o excepţie, cea a împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. În acest fel, legea dă eficienţă unui principiu tradiţional din dreptul procesual penal francez, conform căruia “judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei” (“le juge de l’action est juge de l’exception”). Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 nu arată care au fost motivele care au stat la baza acestei reglementări, însă Curtea apreciază că a fost determinată de nevoia de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor penale, subliniind nevoia instanţei penale de a putea aprecia ea însăşi asupra tuturor elementelor cauzei şi, în mod special, asupra excepţiilor, care constituie mijloace de apărare.

  Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.

 Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală; existenţa împrejurării că fapta priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu; stabilirea calităţii de cetăţean sau de persoană fără cetăţenie, în cazul infracţiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deţinea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care şi l-a însuşit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracţiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Curtea reţine că acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.

Se impune a fi acordată atenţie nu doar identificării chestiunilor prealabile, ci şi stabilirii limitelor generale ale competenţei organelor judiciare. De regulă, chestiunile prealabile soluţionării cauzei penale sunt de competenţa instanţei penale, cu excepţia acelor situaţii în care, potrivit legii, competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare [alin. (1) al art. 52], şi, totodată, că judecarea chestiunilor prealabile de către instanţa penală se face potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune [alin. (2) al art. 52].

 Alineatul (2) al art. 52 C.pr.pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înţelesului sintagmei “regulilor şi mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C.pr.pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. Dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr.  269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr.  155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr.  507 din 6 iulie 2016, §§  20-24, şi Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr.  140 din 23 februarie 2017, §§  18-20). Acelaşi raţionament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparţine diverselor ramuri de drept şi, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluţii juridice diferite referitoare la sarcina probei şi la valoarea acestora etc.

Diferenţele dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunţă, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanţa penală. Din această categorie fac parte excepţia de neconstituţionalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene şi dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi situaţiile în care instanţele civile sunt chemate să tranşeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluţionare a chestiunilor prejudiciale, instanţa penală poate avea doar obligaţii referitoare la suspendarea soluţionării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C.pr.pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

  Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincţia dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situaţiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, legislaţia în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale şi care au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, “în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.”

Se impune a se face distincţie între dispoziţiile art. 52 alin. (3) C.pr.pen. şi cele ale art. 28 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Astfel, în timp ce dispoziţiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluţionării cauzei penale, a căror stabilire de către instanţa civilă poate produce efecte asupra soluţionării de către instanţa penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C.pr.pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluţionată acţiunea civilă derivată în cadrul aceluiaşi proces penal în care se soluţionează acţiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acţiunea civilă al titlului II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal al părţii generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul şi exercitarea acţiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente (art. 21), renunţarea la pretenţiile civile (art. 22), tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile (art. 23), exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori (art. 24), rezolvarea acţiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acţiunii civile (art. 26) şi la cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă (art. 27).

  Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C.pr.pen..

În ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) C.pr.pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care aceleaşi dispoziţii legale prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.

În lipsa unei definiţii legale, noţiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  347 din 6 mai 2019, §  24, prin care s-a reţinut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanţele penale pentru a putea pronunţa soluţiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existenţa infracţiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C.pr.pen.nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menţionate, generând însă confuzie în privinţa conţinutului acesteia.

În categoria chestiunilor prealabile care privesc existenţa infracţiunii se încadrează aspecte care privesc soluţionarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la existenţa unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. Pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soţ, la situaţiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achiziţiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicţiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce ţin de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporţională cu numărul nedeterminat al domeniilor şi al cazurilor concrete în care pot fi săvârşite infracţiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.

  Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii”. În acest sens, înţelesul sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluţionarea cauzei penale, condiţii în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în privinţa chestiunilor prealabile şi, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi C.pr.pen. să fie redundantă şi să releve o tensiune infralegală.

Înţelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită (cum sunt existenţa stării de graviditate a victimei, în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existenţa unei naşteri recente, în cazul infracţiunii de pruncucidere, existenţa unui domiciliu, în cazul infracţiunii de violare a domiciliului, existenţa unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei). La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr.  322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.

  În aceste condiţii în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.

  Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.

  Principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive este reglementat la art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că “hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”, dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”, şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr.  607 din 11 august 2015, §  14, şi Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr.  998 din 28 octombrie 2020, §  14).

  De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la hotărârile CEDO  din 7 iulie 2009 şi 24 iulie 2003, pronunţate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, §  99, şi Ryabykh împotriva Rusiei, §  52.

  Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

Prin Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, §  22, CEDO a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o Decizia  este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, §  47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 §  1 din Convenţie. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, §  21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că “principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că “orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, §  69, CEDO a reţinut încălcarea art. 6 §  1 din Convenţie în situaţia în care “abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, §  116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că “principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reţinut prin aceeaşi hotărâre că “Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului în justiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”. Cu privire la acelaşi principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în cauzele Gok şi alţii împotriva Turciei, §§  57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, §§  23-32, CEDO a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, §  61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 §  1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Curtea Constituţională a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr.  347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr.  116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr.  404 din 18 iunie 2012, şi Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr.  454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa CEDO , conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H.  şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, §  47, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, §  56, şi Remuszko împotriva Poloniei, §  92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012,   Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr.  674 din 1 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr.  790 din 30 octombrie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că situaţiile de incoerenţă şi instabilitate legislativă sunt contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Totodată, prin Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr.  503 din 12 iunie 2020, §  78, şi Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr.  883 din 1 noiembrie 2019, §  59, Curtea Constituţională a statuat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. S-a reţinut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr.  853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr.  587 din 6 august 2014, §  38). Pentru acest motiv, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016,  Curtea a statuat că instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr.  97 din 7 februarie 2019, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr.  836 din 1 octombrie 2018, §  68, Curtea a reţinut că principiul securităţii juridice reprezintă un concept ce defineşte un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

 Articolul 52 C.pr.pen. creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale.

Legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesual penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C.pr.pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.

Norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei CEDO  în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale – până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

  Însă această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de CEDO, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

Întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

Nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

  Potrivit jurisprudenţei CEDO , reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (v Hotărârea CEDO  din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, §  52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO  din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, §  57). Însă, cu referire la noţiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era “incompletă şi părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO  din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, §  48).

  Or, prin raportare la standardele convenţionale anterior menţionate, nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. devin antagonice. De asemenea, această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C.pr.pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).

Sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

 Nu în ultimul rând, având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii. Aceste exigenţe au fost analizate de către Curtea Constituţională într-o jurisprudenţă constantă (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr.  839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr.  49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr.  761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr.  363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţa CEDO . Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, CEDO s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, §  55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, §  34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35, CEDO a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (v şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, §  68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, §  31).

  Or, prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate.

  Referitor la prevederile art. 249 alin. (1) C.pr.pen., acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr.  168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr.  764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr.  455 din 31 mai 2018, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, M. Of. nr.  42 din 21 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

  Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§  16-28, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.

 Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Obiectul măsurilor asigurătorii este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă.

Dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

  Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar, şi a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C.pr.pen., dar şi situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.

Dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) din Codul de procedură penală, cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală.

Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului.

  Având în vedere  finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora şi interesele protejate prin dispoziţiile art. 249 C.pr.pen., Curtea nu a putut reţine susţinerea autorului excepţiei, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existenţa unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârşire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Curtea a subliniat, în acest sens, că măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

  Etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam şi că, de altfel, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaşte că provin din infracţiune.

Dispoziţiile art. 249 alin. (1) C.pr.pen. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017,   §  26). Curtea a conchis că prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53.

 Dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, M. Of. nr.  636 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, M. Of. nr.  909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

  Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017,   §§  15-26) Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C.pr.pen., măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr.  868 din 20 noiembrie 2015, §  14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015,   §  15).

  Dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen. instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr.  219 din 18 mai 2000.

  Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

Norma juridică obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, §  30, a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.

  Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr.  248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, anterior citată, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (8) din Constituţie şi nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

  Persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie.

  Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 a prevederilor art. 13 din Convenţie, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale.

  Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate prin deciziile mai sus invocate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002.Decizia  nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului

54

V Decizia  nr. 128 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5491 alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 5491 alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală

56

Art. 56: Competența procurorului

 (1)Procurorul conduce si controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare si a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

 (2)Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce si le supraveghează.

(3)Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație si Justiție sau curții de apel;

b)în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191 din Codul penal;

c)în cazul infracțiunilor săvârsite cu intenție depăsită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

d)în alte cazuri prevăzute de lege.

(3)Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație si Justiție sau curții de apel;

b)în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 si art. 289-294 din Codul penal;

c)în cazul infracțiunilor săvârsite cu intenție depăsită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

d)în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;

e)în alte cazuri prevăzute de lege.

(4)Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârsite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

(5)Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârsirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă potrivit art. 44.

(6)Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă si să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

Art. 56 a fost modificat prin Legea nr. 255/2013Ordonanța de urgenta nr. 3/2014Ordonanța  de urgență nr.  18/2016 

Potrivit dispoziţiilor art. 55 şi 56 coroborate cu cele ale art. 29 C.pr.pen., procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce şi de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuţiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Aşa fiind, dispoziţiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligaţia procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală şi obligaţia acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală.( Decizia nr. 884 din 15 decembrie 2020, M. Of. nr.  147 din 12 februarie 2021)

Dispoziţiile art. 56 alin. (1) C.pr.pen. prevăd că procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) şi c) C.pr.pen., iar art. 56 alin. (3) din acelaşi cod prevede situaţiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracţiunile pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel; infracţiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal; infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi alte infracţiuni prevăzute de lege.

În acelaşi sens – al dispoziţiilor art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen. -, capitolul IV, intitulat “Efectuarea urmăririi penale”, al titlului I al părţii speciale a Codului de procedură penală, titlu ce reglementează etapa urmăririi penale, conţine o ultimă secţiune, secţiunea a 5-a, referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror. Conform art. 324 alin. (1) din cadrul secţiunii anterior menţionate, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege.

În aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., legiuitorul a reglementat, în mod expres, cazurile în care procurorul este obligat să efectueze urmărirea penală, în mod direct şi nemijlocit, prin realizarea actelor necesare în vederea soluţionării acestei etape procesuale. Din interpretarea per a contrario a prevederilor legale ce reglementează aceste ipoteze rezultă că, în toate celelalte situaţii, actele de urmărire penală sunt efectuate de către poliţia judiciară şi de către organele de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De altfel, referitor la ipoteza obligativităţii efectuării urmăririi penale de către procuror, dispoziţiile art. 324 alin. (3) C.pr.pen. prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesual penale antereferite înţelegându-se că delegarea poate privi efectuarea anumitor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale. Totodată, art. 324 alin. (2) C.pr.pen. prevede dreptul procurorului de a prelua, în vederea efectuării nemijlocite a urmăririi penale, orice cauză în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia.

  Infracţiunile enumerate la art. 56 alin. (3) C.pr.pen. prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanţa valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecinţele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) C.pr.pen., în considerarea calificării şi a competenţei sale sporite, în raport cu competenţa celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) C.pr.pen.. De altfel, Constituţia nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluţie legislativă constituind opţiunea legiuitorului justificată de rezonanţa socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracţiunile în privinţa cărora se aplică. Această soluţie legislativă reprezintă o garanţie suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Totodată, dispoziţia legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.

Dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Constituţie prevăd că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată şi că acestea conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, “în condiţiile legii”. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfăşurării activităţii de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziţii constituţionale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfăşurarea urmăririi penale, precum şi dispoziţiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie.

Dispoziţiile art. 56 alin. (3) C.pr.pen. au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleaşi motive, nu a putut fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept.

  De asemenea, referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 56 alin. (3) C.pr.pen., a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, textul criticat reglementează cu claritate, precizie şi previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Autorii excepţiei susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. sunt neconstituţionale deoarece prevăd doar cerinţa “suspiciunii rezonabile” a organelor de constatare, fără a o condiţiona de existenţa unor date sau informaţii care să justifice o asemenea suspiciune. Această sintagmă creează posibilitatea ca aprecierea pur subiectivă a organelor de constatare să conducă la declanşarea unui proces penal.

Potrivit art. 61 alin. (1) C.pr.pen., ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. Astfel, dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr.  236 din 23 martie 2020, §§  18 şi 27).   Obligaţia instituită în sarcina acestor organe reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Spre exemplu, art. 291 C.pr.pen. reglementează obligaţia oricărei persoane cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi a oricărei persoane cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală şi de a lua măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară.

  Referitor la susţinerea potrivit căreia textul criticat este neconstituţional deoarece prevede doar cerinţa existenţei “suspiciunii rezonabile” cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru ca organele de constatare să sesizeze organele de urmărire penală, Instanţa de contencios constituţional a constatat posibilitatea existenţei unui nivel de probaţiune diferit în funcţie de etapa procesuală în cauză.  Din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie.( Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr.  780 din 3 octombrie 2017, §  29)

Dobândirea calităţii de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârşit o anumită infracţiune. Calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat.( Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr.  515 din 4 iulie 2017, §  28)

  Având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăţiei inculpatului, în condiţiile aplicării prezumţiei de nevinovăţie, sintagma “există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni”, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat, nu are în vedere niciuna dintre etapele procesului penal anterior menţionate, ci se referă la analiza pe care organele prevăzute de textul de lege criticat trebuie să o realizeze raportat la împrejurările pe care le constată, potrivit art. 61 C.pr.pen..

Termenul “suspiciune rezonabilă” reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reţinut că prin “suspiciune rezonabilă” trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). Instanţa europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din C.E.D.H. . Prin existenţa unei suspiciuni rezonabile se înţelege existenţa unor date sau informaţii de natură să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune (Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, §  32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, fiind atribuţia judecătorului speţei stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunţată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, §  53).( prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr.  857 din 27 octombrie 2016, §§  18 şi 19)

  Atât destinatarii legii procesual penale, cât şi organele chemate să o aplice pot determina sensul noţiunii de “suspiciune rezonabilă”, sintagmă al cărei conţinut concret va fi stabilit, conform celor reţinute de CEDO şi de Curtea Constituţională, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice standardului calităţii legii, impus de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. O lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de C.E.D.H.  numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (v, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr.  629 din 17 august 2016, §§  17 şi 18). Curtea apreciază că, pentru aceleaşi considerente, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, determinată de o posibilă aplicare arbitrară şi, în consecinţă, diferită a textelor criticate.

Autorii excepției susţin, în esenţă, că în toate cazurile urmărirea penală ar trebui declanşată ca urmare a sesizării organelor de urmărire penală de către organele prevăzute de art. 61 alin. (1) C.pr.pen.. Dispoziţiile art. 288 alin. (1) C.pr.pen. reglementează modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, acestea fiind plângerea, denunţul, actele încheiate de alte organe de constatare, sesizarea din oficiu. Aşa fiind, se poate observa că dispoziţiile de lege criticate reglementează modalitatea de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, acestea reprezentând norme de procedură, adoptate de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Obligaţia instituită în sarcina organelor prevăzute de dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe.   Or, reglementarea expresă a acestei obligaţii în sarcina organelor anterior menţionate nu exclude obligaţia altor persoane fizice/juridice de a sesiza organul de urmărire penală în cazul în care au cunoştinţă de săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Reglementarea expresă a obligaţiei organelor prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală de a sesiza organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de textul anterior menţionat nu se poate converti într-o exigenţă constituţională ce incumbă legiuitorului de a reglementa, în toate cazurile, necesitatea sesizării organului de urmărire penală de către aceste organe.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019)

Din analiza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C.pr.pen. rezultă că obligaţia organelor prevăzute de acest text de lege de a sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni este corelativă competenţelor şi naturii atribuţiilor pe care acestea le au potrivit legislaţiei aplicabile. În acest sens, legiuitorul utilizează expresiile “infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii”, “infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor” şi “infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege”.

  Mai mult, este de domeniul evidenţei că în anumite cazuri este imposibil ca organele prevăzute de dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală să aibă cunoştinţă despre săvârşirea anumitor infracţiuni, spre exemplu, săvârşirea de infracţiuni în spaţii private sau săvârşirea de infracţiuni pe nave şi aeronave.

  Reglementarea unei obligaţii generale în sarcina organelor prevăzute de art. 61 C.pr.pen. de a sesiza organul de urmărire penală, în toate cazurile, se transformă într-o sarcină imposibil de realizat. O atare limitare ar însemna, în realitate, pe de o parte, imposibilitatea acestor organe de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de dispoziţiile procesual penale, iar, pe de altă parte, crearea unui impediment în ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni. Decizia  nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală

Art. 58

Art. 58: Verificarea competenţei

(1)Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare.

(2)Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent.

 (3)Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.

Potrivit art. 288 alin. (1) C.pr.pen., organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. Indiferent de modul de sesizare, potrivit art. 58 alin. (1) C.pr.pen. organul de urmărire penală are obligaţia de a-şi verifica competenţa imediat după sesizare, iar, potrivit art. 301 alin. (1) din acelaşi act normativ, când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. Acest fapt presupune că procurorul va verifica, pe de o parte, dacă este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, iar, pe de altă parte, dacă organul de cercetare penală este cel prevăzut de lege să efectueze urmărirea penală, în cazul în care aceasta nu trebuie realizată de către procuror. De asemenea, organul de cercetare penală care constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală va informa procurorul care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit Codului de procedură penală, regula în cursul urmăririi penale este aceea a verificării competenţei din oficiu, iar decizia este a procurorului.

  “Deşi art. 63 NCPP, care conţine regulile după care se determină care texte, detaliate pentru procedura care se desfăşoară în cursul judecăţii, sunt aplicabile şi în cursul urmăririi penale, nu prevede şi art. 47, care are denumirea marginală «Excepţiile de necompetenţă», aceasta nu înseamnă că organele de cercetare penală sau procurorul nu pot să îşi verifice competenţa în cazul invocării unei astfel de excepţii de către părţi sau, după caz, de către subiecţii procesuali”. Cu alte cuvinte, o eventuală lipsă de competenţă a organului de cercetare penală sau a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate fi supusă atenţiei procurorului şi de către părţi sau de către subiecţii procesuali, acesta din urmă trebuind să analizeze aspectele învederate.

  Potrivit art. 311 alin. (1) C.pr.pen., în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Chiar şi în acest caz, dispoziţiile art. 58 alin. (1) şi ale art. 301 alin. (1) C.pr.pen. sunt pe deplin aplicabile, subzistând obligaţia procurorului de a-şi verifica competenţa raportat la faptele şi/sau persoanele noi, precum şi obligaţia de a verifica competenţa organului de cercetare penală raportat la aceleaşi elemente.

“Reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 C.pr.pen. reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent”.(    Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr.  566 din 17 iulie 2017, §  55)

  Dacă, în urma verificării, procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent, iar dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, procurorul care exercită supravegherea va sesiza organul competent.

  Dispoziţiile art. 58 alin. (2) C.pr.pen. precizează că “procurorul […] dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă”. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală (aspect ce rezultă fie din modalitatea de reglementare, fie din apariţia unui eveniment ulterior care determină o modificare a competenţei), să dispună declinarea de competenţă. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, pe de o parte, a verbului “dispune”, iar nu “poate dispune”, iar, pe de altă parte, din utilizarea locuţiunii adverbiale “de îndată”, cu sensul de imediat, numaidecât. În ipoteza în care organul de urmărire penală nu se conformează obligaţiei stabilite de dispoziţiile art. 58 alin. (2) C.pr.pen. de a dispune de îndată declinarea competenţei (atunci când acest lucru se impune), în condiţiile în care Codul de procedură penală nu mai prevede expres soluţia legislativă referitoare la posibilitatea menţinerii motivat a actelor, probelor şi măsurilor dispuse anterior declinării, actele întocmite anterior declinării sunt supuse regimului nulităţilor, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile procesual penale.

  În acest context, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. (v Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 ). Or, potrivit art. 281 alin. (2) şi (3) C.pr.pen., nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, putând fi invocată în orice stare a procesului. Nulitatea absolută poate fi invocată din oficiu, ceea ce presupune, chiar şi în lipsa unei reglementări exprese, astfel cum susţin autorii excepţiei, o analiză a procurorului competent referitoare la respectarea de către procurorul care şi-a declinat competenţa a dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, în lipsa acestei analize din oficiu, oricare dintre părţi sau subiecţii procesuali pot supune atenţiei procurorului aceste aspecte.

  Mai mult, invocarea nulităţii absolute pentru nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se poate realiza atât din oficiu, cât şi de către părţi sau subiecţii procesuali atât în faza camerei preliminare, cât şi în faza judecăţii cauzei. Or, constatarea nulităţii absolute determină nulitatea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, potrivit art. 280 alin. (2) C.pr.pen., actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul.

  Potrivit art. 280 alin. (3) C.pr.pen., atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale. Referitor la acest aspect, în doctrină s-a precizat că această normă “are în vedere îndreptăţirea organului judiciar de a examina posibilitatea refacerii actului nul şi de a proceda la acesta, fără ca persoana vătămată prin actul nelegal iniţial, ce fusese înlăturat, să poată pretinde că această înlăturare ar împiedica efectuarea unui nou act care, valabil, să fie împotriva sa”. Cu alte cuvinte, procurorul în favoarea căruia s-a declinat competenţa, constatând nulitatea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, poate dispune refacerea acestuia, în condiţiile legii.

Deşi nu există o reglementare expresă referitoare exclusiv la obligaţiile legale ce îi incumbă organului de urmărire penală competent, în favoarea căruia s-a declinat cauza penală, din coroborarea dispoziţiilor procesual penale rezultă cu claritate şi precizie competenţele acestui organ judiciar. De altfel, însăşi reglementarea instituţiei declinării de competenţă este menită să asigure garanţiile procesuale necesare respectării normelor referitoare la competenţa organelor de urmărire penală, astfel încât să nu se ajungă în situaţia în care organul judiciar necompetent să efectueze acte procedurale care să fie anulate ulterior.

Situaţia declinării de competenţă în cazul urmăririi penale nu poate fi confundată cu situaţia extinderii competenţei materiale a procurorului sau a organului de cercetare penală, în cazuri urgente, potrivit art. 60 C.pr.pen.. În acest ultim caz, însuşi legiuitorul a reglementat în sarcina procurorului sau a organului de cercetare penală obligaţia de a efectua acte de urmărire penală care nu pot fi amânate, chiar dacă ele privesc o cauză care nu este de competenţa acestora.

Normele procesual penale oferă un ansamblu legislativ clar şi previzibil, apt să determine respectarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1). Totodată, Curtea constată că cele reţinute în jurisprudenţa sa, în sensul că faţă de procurori funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale, sunt aplicabile şi în prezenta cauză (în acest sens, Decizia nr. 99 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  531 din 27 iunie 2018, §  47). Decizia  nr. 665 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (2) şi ale art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală

60

Art. 60: Cazurile urgente

Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența acestuia. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.

    “Prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie“. În consecinţă, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.

  Or, în prezenta cauză, este criticată chiar o normă de competenţă instituită de legiuitor, care trebuie protejată tocmai pentru a nu produce “o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia” (§  57 din decizia Curţii Constituţionale).

  Astfel, prin textul de lege criticat se reglementează reguli de competenţă într-o situaţie de excepţie, şi anume prorogarea de competenţă a procurorului sau a organului de cercetare penală în cazul actelor de urmărire penală care “nu suferă amânare”. Este vorba, aşadar, de o extindere limitată a competenţei procurorului sau a organelor de cercetare penală, doar la acte care impun o intervenţie rapidă, în lipsa căreia s-ar afecta buna desfăşurare a acestei etape a procesului penal, cu consecinţe directe asupra etapelor ulterioare şi scopului procesului penal în ansamblu. Curtea Constituţională a subliniat în mod constant importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal (v, în acest sens, chiar §  45), iar norma criticată dă expresie preocupării legiuitorului de a asigura buna desfăşurare a acestei faze. Nu se încalcă astfel normele generale de competenţă în materie câtă vreme, aşa cum teza finală a articolului criticat prevede expres, “lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent”.

  Nu poate fi primită, din această perspectivă, interpretarea dată de autor considerentelor Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, în sensul că acestea nu ar permite reglementarea unor norme de natura celor arătate, respectiv a unor cazuri de prorogare a competenţei, în situaţii excepţionale. Astfel de norme existau şi în vechea reglementare procesual-penală, fiind conţinute în art. 213 – Cazuri urgente, care stabilea, cu referire la astfel de cazuri, că “organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.” În lipsa unor astfel de excepţii prevăzute de legea procesual-penală s-ar crea, practic, imposibilitatea de efectuare a unor acte de cercetare ce nu suferă amânare, în situaţii precum infracţiunile flagrante sau în cazul cercetării la faţa locului, când s-a săvârşit o infracţiune şi când se impune să se ia de urgenţă măsurile necesare pentru prinderea făptuitorului, pentru păstrarea urmelor infracţiunilor, pentru descoperirea persoanelor care au perceput ceea ce s-a întâmplat. Tocmai dacă nu s-ar lua aceste măsuri s-ar produce consecinţa negativă subliniată în Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, adică dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia.

  Ca urmare, chiar dacă autorul îşi fundamentează motivarea excepţiei pornind de la o Decizia  a Curţii Constituţionale, practica “decupării” unor considerente pe care aceasta le cuprinde, care se referă, cu caracter general, la competenţa parchetului şi, respectiv, a unor structuri specializate, şi aplicarea tale quale în cauza de faţă, aşadar, independent de contextul motivării şi soluţiei pronunţate de Curte, determină o pervertire a sensului respectivei decizii. Norma criticată în cauza de faţă reglementează o situaţie de excepţie şi deci nu îi pot fi aplicate, în mod rigid, judecăţile privitoare la regimul general al normelor de competenţă după materie şi după calitatea persoanei. Acceptarea ideii imposibilităţii prorogărilor de competenţă, indiferent de situaţie, aşadar, indiferent de urgenţa măsurilor ce se impun a fi luate, ar determina blocarea sau afectarea procesului penal în situaţii precum cea din speţă.

Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, §  36). Cele statuate de CEDO în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă, ilustrative fiind, în acest sens, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr.  517 din 8 iulie 2016, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr.  216 din 23 martie 2016, şi Decizia nr. 122 din 28 februarie 2019, M. Of. nr.  454 din 6 iunie 2019.

  Atât denumirea marginală a art. 60 C.pr.pen. (“Cazuri urgente”), cât şi sintagma “care nu suferă amânare” din cuprinsul textului sunt edificatoare cu privire la intenţia legiuitorului de a permite prorogarea de competenţă a organelor de urmărire penală doar pentru acele acte care necesită o rezolvare imediată, şi care nu pot fi amânate (Dicţionarul explicativ al limbii române). Diversitatea situaţiilor ce se pot ivi în practică în acest sens face imposibilă redactarea unei “liste” a cazurilor urgente/situaţiilor care nu suferă amânare, eventuala enunţare a unor astfel de cazuri neputând avea, eventual, decât un caracter exemplificativ, discutabil din punctul de vedere al redactării normelor penale.

Dispoziţiile art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice fac parte din capitolul V “Reguli de circulaţie”, secţiunea “Reguli pentru circulaţia vehiculelor”, subsecţiunea “Viteza şi distanţa dintre vehicule”, stabilesc în sarcina conducătorului de vehicul respectarea regimului legal de viteză şi adaptarea acesteia în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă, sens în care a redat in extenso normele incidente(Decizia nr. 651 din 29 septembrie 2020, M. Of. nr.  1.319 din 31 decembrie 2020)

Jurisprudenţa CEDO  a statuat, în esenţă, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Cu raportare la respectivele considerente, Curtea a analizat dacă noţiunea de “manevră”, criticată de autorul excepţiei, respectă criteriile de accesibilitate, claritate şi previzibilitate ale normei juridice. În acest sens, Curtea, invocând şi exigenţele impuse de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a observat că noţiunea de “manevră” utilizată în cuprinsul art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reprezintă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, “mişcare, acţionare manuală a unui mecanism”, “manipularea unui aparat, a unui dispozitiv tehnic”. În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi al Regulamentului din 4 octombrie 2006 de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, M. Of. nr.  876 din 26 octombrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de manevră este folosit în corelare cu alţi termeni. Astfel, spre exemplu, “manevra de depăşire” [potrivit art. 45 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol, aflat pe acelaşi sens de circulaţie, prin schimbarea direcţiei de mers şi ieşirea de pe banda de circulaţie sau din şirul de vehicule în care s-a aflat iniţial], “manevra de schimbare a direcţiei de mers”, “manevra de întoarcere” sau “de mers înapoi” [potrivit art. 116 alin. (2) din regulamentul menţionat, intenţia conducătorilor de autovehicule şi tramvaie de a schimba direcţia de mers, de a ieşi dintr-un rând de vehicule staţionate ori de a intra într-un asemenea rând, de a trece pe o altă bandă de circulaţie sau de a vira spre dreapta ori spre stânga sau a celor care urmează să efectueze întoarcere, depăşire ori oprire se semnalizează prin punerea în funcţiune a luminilor indicatoare de direcţie cu cel puţin 50 m în localităţi şi 100 m în afara localităţilor înainte de începerea efectuării manevrelor] etc.

  “Reiese cu claritate înţelesul noţiunii de «manevră» utilizată în cuprinsul dispoziţiilor art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, conducătorul de vehicul având obligaţia să o efectueze în condiţii de siguranţă şi respectând regimul legal de viteză, în concordanţă cu art. 35 alin. (1), potrivit căruia participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private”.

  Faptul că textele de lege nu pot fi redactate cu o precizie absolută şi prin care se trimite la prevederile art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 cât priveşte aprecierea realizării oricărei manevre în condiţii de siguranţă, sunt deplin aplicabile şi în prezenta cauză, unde se invocă, în esenţă, lipsa unor criterii precise pentru destinatarul normei. Art.  35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit căruia “participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private”, oferă destinatarilor normei – participanţii la trafic – repere pentru adaptarea conduitei în ipoteza normei criticate.Decizia  nr. 235 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

61

Art. 61. – Actele încheiate de unele organe de constatare

(1)Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârsirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:

a)organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum si ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor si obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;

b)organele de control si cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârsite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;

c)organele de ordine publică si siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

(2)Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârsirii infracțiunii si de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleasi organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor si de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.

(3)Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.

(4)Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.

(5)Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală si nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

V Decizia  nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală

                                                                         

Decizia  nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

64

Art. 64. – Incompatibilitatea judecătorului

(1)Judecătorul este incompatibil dacă:

a)a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;

b)este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;

c)a fost expert sau martor, în cauză;

d)este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;

e)a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;

f)există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.

(2)Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.

(3)Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.

(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.

(5)Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.

(6)Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.

IMPARŢIALITATEA MAGISTRATULUI

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reţinut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016,  M. Of.  nr. 743 din 23 septembrie 2016).

Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004,  M. Of.  nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).

Imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă((în acest sens, CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei.  De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate ( v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014,  M. Of.  nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015,  M. Of.  nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, § 57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).

În aceste condiţii, contrar susţinerilor autorului din prezenta cauză, potrivit cărora art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.  nu enumeră printre “elementele întemeiate”, ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, “omisiunile şi atestările neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect – judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri. Astfel, pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. Judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul în care, ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma că este imparţial. Or, prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO.

Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.

Autorul excepţiei susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019,  M. Of.  nr. 82 din 5 februarie 2020).

Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abţine sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părţi sau de către subiecţii procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumţie de imparţialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abţinere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecăţii, stabileşte în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abţinere sau care este recuzat se menţin.

Aspectele menţionate anterior constituie garanţii ale imparţialităţii procurorului, de natură să asigure dreptul părţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie.Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

RECUZAREA

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016,  M. Of.  nr. 743 din 23 septembrie 2016).

Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004,  M. Of.  nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).

Imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă.(  (  CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei).  De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014,  M. Of.  nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015,  M. Of.  nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, § 57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).

Recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspectjudex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri. Astfel, pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. Judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul în care, ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma că este imparţial. Or, prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO, aşa încât susţinerile autorului excepţiei sunt nefondate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.

Autorul excepţiei susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. Rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019,  M. Of.  nr. 82 din 5 februarie 2020).

Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abţine sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părţi sau de către subiecţii procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumţie de imparţialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abţinere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecăţii, stabileşte în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abţinere sau care este recuzat se menţin.

Aspectele menţionate anterior constituie garanţii ale imparţialităţii procurorului, de natură să asigure dreptul părţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie. Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

  IMPARŢIALITATEA MAGISTRATULUI,  GARANŢIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reţinut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr.  743 din 23 septembrie 2016).

 . Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr.  1049 din 12 noiembrie 2004).

Potrivit cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele CEDO : Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei),  imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr.  533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr.  913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, §  57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, §  114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, §  30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, §  69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, §  113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, §  98).

Prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO.

  Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen.. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.

Se susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  82 din 5 februarie 2020).

Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abţine sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părţi sau de către subiecţii procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumţie de imparţialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abţinere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecăţii, stabileşte în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abţinere sau care este recuzat se menţin.  Decizia  nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

65

V Decizia  nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală,  Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

68

Art. 68. – Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării

(1)Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.

(2)Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată.

(3)Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată.

(4)Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată.

(5)Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.

(6)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.

(7)Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.

 (8)Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.

 (9)La instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.

  (91)În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
               (10)Dispoziţiile alin. (8)-(91) se aplică în mod corespunzător şi în cazul soluţionării abţinerii sau recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată.

CONSILIUL  SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Recuzarea nu constituie o acţiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii. Curtea a observat că reglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. (  Decizia nr. 163 din 9 martie 2021,  M. Of.  nr. 475 din 6 mai 2021). Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenţia legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiţie, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ţinându-se seama şi de interesele legitime ale celorlalte părţi, nu numai de cele ale părţii care a formulat cererea de recuzare (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019,  M. Of.  nr. 670 din 12 august 2019, § 21).

Semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. (Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015,  M. Of.  nr. 216 din 23 martie 2016).  Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt şi prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora “Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se vor soluţiona de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluţionate de completul din materia şi după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanţei” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019,    § 24).

Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfăşurării activităţii de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of.  nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.

Interpretând noţiunea de “cauză”, cuprinsă în dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noţiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu şi la incidentele ivite în cursul soluţionării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă defineşte abţinerea şi recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine stătător.”. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019,    § 23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.

Cu privire la conţinutul noţiunii de “repartizare aleatorie”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeaşi lege deleagă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc «modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii». Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorităţii emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei, care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu.”

Considerentele citate se referă la interpretarea şi aplicarea legii realizată de o instanţă de judecată, iar nu, în sine, la constituţionalitatea dispoziţiilor legale. Curtea a apreciat însă că sunt relevante în cauză, deoarece raţionamentul logico-juridic pe care îl enunţă este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituţionalităţii dispoziţiilor criticate în faţa Curţii Constituţionale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 – Înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 – Instanţele judecătoreşti, trebuie să îl asigure în privinţa respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat şi aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente şi al înfăptuirii justiţiei în ansamblu.

Odată ce completul competent să soluţioneze cauza a fost desemnat printr-o repartizare aleatorie, în sistem informatizat, judecarea incidentelor procedurale în legătură cu această cauză, de un complet stabilit printr-o modalitate care valorifică însăşi repartizarea aleatorie realizată iniţial, reprezintă tot o expresie a repartizării aleatorii, neexistând completuri predeterminate care soluţionează astfel de cereri (Decizia nr. 742 din 4 noiembrie 2021,  M. Of.  nr. 173 din 2 februarie 2022).

Repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluţionării proceselor pe rolul instanţelor judecătoreşti ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activităţii de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiţiei în substanţa lor – în speţă, câtă vreme nu este pusă în discuţie repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, Curtea a observat că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti,  M. Of.  nr. 970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) [n.a. referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată] se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia”.

Lipsa menţiunii exprese a obligaţiei de repartizare aleatorie a soluţionării cererilor de abţinere sau de recuzare nu determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. în raport cu prevederile din Constituţie invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privinţa stabilirii completului de judecată competent să soluţioneze aceste cereri, asigurând, totodată, exigenţele de imparţialitate a instanţei de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, invocat anterior, s-ar încălca dispoziţiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanţele judecătoreşti competente.Decizia nr. 92 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală

Autorul excepţiei nu indică vreun temei constituţional ori convenţional, deşi, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate. Orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv (Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr.  12 din 6 ianuarie 2012 ). Motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. În situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere deci că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate.

  Curtea apreciază că, în cauză, susţinerile autorului excepţiei nu sunt suficiente pentru a identifica, în mod rezonabil, un temei constituţional ori convenţional pretins încălcat. Cu alte cuvinte, dacă s-ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că “sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi” (v Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr.  555 din 23 iulie 2008).Decizia  nr. 519 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) şi ale art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală

REPARTIZAREA CAUZELOR ÎN MOD ALEATORIU

Dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. sunt criticate, în esenţă, pentru pretinsa imprecizie în redactare/redactarea eliptică, de natură a permite eludarea legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată), în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Această pretinsă neclaritate a generat apariţia unei alte reguli de repartizare a soluţionării cererilor de abţinere şi de recuzare, prevăzută într-un act administrativ, şi anume Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, având ca emitent Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, încălcându-se astfel dispoziţiile constituţionale invocate.

  Curtea a mai examinat susţineri similare care au vizat aceeaşi soluţie legislativă, cuprinsă însă în art. 50 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia “Abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. (…)”. Şi cu acele prilejuri s-a susţinut că normele criticate încalcă aceleaşi dispoziţii constituţionale întrucât, “printr-o formulare eliptică şi imprecisă, creează posibilitatea eludării legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată) în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Textul criticat din Codul de procedură civilă reglementează procedura de judecată a cererilor de abţinere şi recuzare, prevăzând că acestea «se soluţionează de un alt complet al instanţei respective» fără să menţioneze expres că respectivele cereri se repartizează aleatoriu unui alt complet, iar, din această perspectivă, neimpunând obligativitatea repartizării aleatorii, legiuitorul a lăsat loc arbitrariului, textul criticat fiind, astfel, deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederi similare din Codul de procedură civilă”.

  Respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a invocat decizii pronunţate în aceeaşi materie, arătând că ” recuzarea nu constituie o acţiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii. Rreglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenţia legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiţie, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ţinându-se seama şi de interesele legitime ale celorlalte părţi, nu numai de cele ale părţii care a formulat cererea de recuzare” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, M. Of. nr.  670 din 12 august 2019, §  21).

  Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie, “aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (v , spre exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr.  216 din 23 martie 2016), făcând referire la jurisprudenţa CEDO , semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt şi prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora «Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se vor soluţiona de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluţionate de completul din materia şi după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanţei»” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019,   §  24).

 Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfăşurării activităţii de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr.  827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.

  Interpretând noţiunea de “cauză” cuprinsă în dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noţiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu şi la incidentele ivite în cursul soluţionării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă defineşte abţinerea şi recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine-stătător.(…)”. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019,  §  23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeaşi lege delegă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc «modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii». Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorităţii emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei, care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu”.

  Considerentele citate se referă la interpretarea şi aplicarea legii realizată de o instanţă de judecată, iar nu, în sine, la constituţionalitatea dispoziţiilor legale. Curtea apreciază însă că sunt relevante în prezenta cauză, deoarece raţionamentul logico-juridic pe care îl enunţă este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituţionalităţii dispoziţiilor criticate în faţa Curţii Constituţionale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 – Înfăptuirea justiţiei şi art. 126 – Instanţele judecătoreşti, trebuie să îl asigure în privinţa respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat şi aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente şi al înfăptuirii justiţiei în ansamblu.

  În concret, repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluţionării proceselor pe rolul instanţelor judecătoreşti ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activităţii de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiţiei în substanţa lor – în speţă, câtă vreme nu este pusă în discuţie repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, se observă că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, M. Of. nr.  970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) [n.a. referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată] se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia”.

  Lipsa menţiunii exprese a obligaţiei de repartizare aleatorie a soluţionării cererilor de abţinere sau de recuzare nu determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen.  în raport cu prevederile din Constituţie invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privinţa stabilirii completului de judecată competent să soluţioneze aceste cereri, asigurând, totodată, exigenţele de imparţialitate a instanţei de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, invocat anterior, s-ar încălca dispoziţiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanţele judecătoreşti competente.Decizia  nr. 163 din 9 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală

70

Art. 70. – Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului

(1)În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior.

(2)Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.

(3)Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore.

(4)Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

(5)Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.

(6)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.

FUNCŢII JUDICIARE

Prin Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, M. Of. nr.  107 din 7 februarie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 C. pr. pen., care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională.

Noile dispoziţii procesual penale nu disting între procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului în funcţie de momentul formulării acesteia. Dispoziţiile art. 70 C. pr. pen.   reglementează, fără a distinge, procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. Potrivit dispoziţiilor de lege precitate, în tot cursul procesului penal, asupra recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior, cererea de recuzare adresându-se acestuia, sub sancţiunea inadmisibilităţii. Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore, pronunţând o ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

Este înlăturată, de iure, competenţa instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra acestui incident procedural, fiind de competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior soluţionarea cererii de recuzare a procurorului de şedinţă. Curtea a constatat că soluţionarea cererii de recuzare a procurorului în cursul judecăţii este dată de legiuitor în competenţa procurorului ierarhic superior, adică unui organ care nu face parte din puterea judecătorească şi căruia nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia. Prin stabilirea competenţei de soluţionare a cererii de recuzare formulate în cursul judecăţii în sarcina procurorului ierarhic superior, legiuitorul reglementează un cadru al înfăptuirii justiţiei ce excedează celui configurat prin dispoziţiile Legii fundamentale, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1).

Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (6) C. pr. pen.  , “în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin”. Având în vedere că această dispoziţie se regăseşte în cuprinsul art. 70 care prevede competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior de a soluţiona cererea de recuzare a procurorului de şedinţă, rezultă că tot acesta are competenţa exclusivă de a analiza şi a stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se menţin. Într-o atare împrejurare, există posibilitatea ca procurorul ierarhic superior să se pronunţe cu privire la valabilitatea şi menţinerea actelor îndeplinite ori măsurilor dispuse de către judecător sau în faţa acestuia până la data admiterii cererii de recuzare. Aplicarea in concreto a textului de lege criticat poate duce la situaţii în care procurorul ierarhic superior învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să exercite atribuţii care ţin de competenţa exclusivă a unei instanţe de judecată, respectiv să cenzureze activitatea judecătorului care s-a pronunţat deja. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. pr. pen.  , în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, pe lângă faza de urmărire penală şi faza judecăţii pe fond, legiuitorul a reglementat două faze judiciare noi supuse jurisdicţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi şi celui de cameră preliminară. În ceea ce priveşte cele două noi etape procesual penale, acestea se desfăşoară în faţa unuia/mai multor judecători, care, potrivit art. 53 şi 54 din Codul de procedură penală, funcţionează în cadrul unei instanţe judecătoreşti, iar nu independent de existenţa acesteia, procedura desfăşurată în faţa acestora fiind în egală măsură supusă garanţiilor ce rezultă din prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (1). Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că procurorul ierarhic superior nu poate, fără a încălca dispoziţiile constituţionale, să soluţioneze nici cererea de recuzare a procurorului formulată în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, această atribuţie revenindu-i judecătorului.

  Considerentele şi soluţia Deciziei nr. 625 din 26 octombrie 2016 îşi păstrează valabilitatea cât priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare a procurorului de şedinţă, formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.

  Autorii invocă considerentele Deciziei nr. 625 din 26 octombrie 2016, pentru a susţine că prevederile art. 70 alin. (1), (2) şi (4) C. pr. pen.   sunt neconstituţionale şi în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală.

  Referitor la faza urmăririi penale, reglementată prin art. 285-341 C. pr. pen.  , aceasta este cea dintâi fază a procesului penal, este premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect, conform art. 285 alin. (1) C. pr. pen.  , strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Conform art. 55 alin. (3) C. pr. pen.  , atribuţiile procurorului în cursul procesului penal vizează supravegherea sau efectuarea urmăririi penale; sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a instanţei de judecată; exercitarea acţiunii penale; exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege; încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formularea şi exercitarea contestaţiilor şi căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute de lege. Totodată, competenţa procurorului în cadrul procesului penal este reglementată la art. 56 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.  , conform căruia aceasta constă în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează.

  În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal,  potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (reM. Of. nr.  827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Dintre aceste trei principii pe care se întemeiază activitatea procurorilor, principiul imparţialităţii – aplicabil şi judecătorilor, prin natura activităţii de jurisdicţie exercitate de către aceştia – decurge, pe de o parte, din apartenenţa procurorilor la autoritatea judecătorească, iar, pe de altă parte, din rolul Ministerului Public, care este stabilit prin prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, acela de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiul legalităţii semnifică faptul că procurorii au obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile legale. Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a procurorilor – în cadrul Ministerului Public – sub forma controlului ierarhic (Decizia nr. 90 din 27 ianuarie 2011, M. Of. nr.  148 din 1 martie 2011).

Soluţionând prin ordonanţă cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, procurorul ierarhic superior nu exercită atribuţii ce ţin de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, respectiv nu cenzurează activitatea judecătorului, astfel cum susţin autorii. Soluţionarea de către procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, constituie o formă concretă prin care Ministerul Public îşi îndeplineşte rolul de reprezentant al interesului social, general şi public. Acest incident procedural, ce apare în faza urmăririi penale – recuzarea, priveşte activitatea judiciară a procurorului ca subiect procesual oficial, iar soluţionarea sa de către procurorul ierarhic superior corespunde mecanismului de realizare a controlului ierarhic intern din cadrul Ministerului Public.

  Cât priveşte susţinerile potrivit cărora normele procesual penale criticate exclud de la controlul instanţei de judecată soluţia dată de procurorul ierarhic superior unei cereri de recuzare formulate în faza de urmărire penală, procedura soluţionării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, neavând caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (în acelaşi sens, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr.  743 din 23 septembrie 2016, §  24). Faptul că cercetarea şi soluţionarea cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este o procedură incidentală, distinctă de obiectul procesului penal la care se referă, nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, cât şi nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a urmăririi penale justifică caracterul definitiv al ordonanţei procurorului ierarhic superior.

Și în ipoteza în care cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este respinsă de procurorul ierarhic superior, judecătorul de cameră preliminară, analizând legalitatea actelor de urmărire penală, va putea constata că o parte sau toate actele existente la dosar au fost efectuate de către o persoană incompatibilă.

  În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie, acest drept nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar, potrivit Legii fundamentale, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 70 alin. (4) C. pr. pen.   încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece nu prevăd o cale de atac cu privire la ordonanţa prin care se soluţionează cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este neîntemeiată.Decizia  nr. 127 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală

 

71

Art. 71. – Temeiul strămutării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.

Orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. În situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, Curtea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate.( Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr.  12 din 6 ianuarie 2012)

  Or, în prezenta cauză, autorul excepţiei nu invocă textul de referinţă pretins încălcat, astfel încât Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 C. pr. pen.  . Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, ca atare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. Decizia  nr. 707 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Codul de procedură penală

PROCEDURA STRĂMUTĂRII

 Autorii critică normele procesual penale ale art. 71 din perspectiva imposibilităţii strămutării unei cauze de la un tribunal sau de la o judecătorie aflată în circumscripţia unei curţi de apel la o instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia unei alte curţi de apel. ( Deciziile nr. 776 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr.  58 din 19 ianuarie 2018, şi nr. 854 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr.  336 din 17 aprilie 2018), prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.

  În ceea ce priveşte procedura strămutării, că aceasta nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient (în acest sens, Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, M. Of. nr.  294 din 31 martie 2006). Strămutarea este acea “deplasare a competenţei”, care constă în trecerea, pentru serioase temeiuri, a unei cauze de la o instanţă care avea competenţa obişnuită la o altă instanţă, de acelaşi fel (civilă sau militară) şi de acelaşi grad, în a cărei competenţă teritorială nu intră acea cauză. Deci, prin strămutare, rămân nealterate competenţa materială, funcţională şi cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenţei teritoriale (v Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr.  857 din 27 octombrie 2016, §  15).

  Strămutarea se defineşte ca fiind acea instituţie procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor generale de competenţă va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru motive care pun la îndoială imparţialitatea ei (Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, M. Of. nr.  897 din 10 decembrie 2014, §  16). Strămutarea reprezintă un remediu excepţional pentru situaţii în care deplina imparţialitate – îndeosebi în componenta sa obiectivă, respectiv aparenţa de imparţialitate în ochii unui observator obiectiv şi rezonabil, iar nu insinuant şi tendenţios – a instanţei, în întregul său, nu poate fi asigurată (Decizia nr. 98 din 7 martie 2017, M. Of. nr.  393 din 25 mai 2017, §  15).

  Strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil. Un element esenţial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independenţa şi imparţialitatea instanţei, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, M. Of. nr.  107 din 7 februarie 2017, §  18).

  Imparţialitatea magistratului poate fi apreciată într-un sens dublu: din perspectiva unui demers subiectiv – imparţialitatea subiectivă şi din perspectiva unui demers obiectiv – imparţialitatea obiectivă. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că demersul subiectiv tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, iar demersul obiectiv are scopul de a determina dacă există garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016,   §  19, şi Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014,   §  19).

În unele cazuri există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei. Strămutarea la altă instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel nu este în toate cauzele suficientă pentru a înlătura motivele de bănuială legitimă care au stat la baza măsurii strămutării, ceea ce înseamnă că ele vor exista la orice instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel (Decizia nr. 169 din 24 martie 2016, M. Of. nr.  353 din 9 mai 2016, §  23, şi Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014,   §  21). Cu acele prilejuri, Curtea a identificat drept element pe care se fundamentează bănuiala legitimă şi care trebuie să determine în toate cazurile strămutarea o anumită calitate a părţilor din proces. Dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi şi la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului. Bănuiala legitimă fundamentată pe anumite elemente va afecta, întotdeauna, imparţialitatea obiectivă a tuturor instanţelor judecătoreşti din circumscripţia unei curţi de apel. Astfel, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că, per se, calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi şi calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului reprezintă elemente ce afectează imparţialitatea obiectivă a tuturor instanţelor aflate în circumscripţia acelei curţi de apel.

  Autorii excepţiei nu critică dispoziţiile art. 71 C. pr. pen.   din perspectiva calităţii pe care părţile sau subiecţii procesuali principali o pot avea. Aceştia susţin, în esenţă, că toate instanţele judecătoreşti aflate în circumscripţia unei curţi de apel sunt lipsite de imparţialitate, fără a indica existenţa elementelor obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea acestor instanţe. În aceste condiţii, Curtea nu poate identifica niciun motiv care să permită constatarea că norma procesual penală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia  nr. 693 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Codul de procedură penală

 

72

Art. 72. – Cererea de strămutare şi efectele acesteia

(1)Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.
            (2)Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept.

(3)La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.

(4)În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.

(5)Cererea se înaintează de îndată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate.

(6)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.

(7)În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.

(8)Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei.

Art. 72, alin. (1) a fost modificat prin  Ordonanța de urgență nr.  18/2016 

Strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient (v Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, M. Of. nr.  294 din 31 martie 2006). Strămutarea este acea “deplasare a competenţei” care constă în trecerea, pentru serioase temeiuri, a unei cauze de la o instanţă care avea competenţa obişnuită la o altă instanţă, de acelaşi fel şi de acelaşi grad, în a cărei competenţă teritorială nu intră acea cauză. Deci, prin strămutare rămân nealterate competenţa materială, funcţională şi cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenţei teritoriale (Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr.  857 din 27 octombrie 2016, §  15). Strămutarea se defineşte ca fiind acea instituţie procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor generale de competenţă va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru motive care pun la îndoială imparţialitatea ei (Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, M. Of. nr.  897 din 10 decembrie 2014, §  16). Totodată, strămutarea reprezintă un remediu excepţional pentru situaţii în care deplina imparţialitate – îndeosebi în componenta sa obiectivă, respectiv aparenţa de imparţialitate în ochii unui observator obiectiv şi rezonabil, iar nu insinuant şi tendenţios – a instanţei, în întregul său, nu poate fi asigurată (Decizia nr. 98 din 7 martie 2017, M. Of. nr.  393 din 25 mai 2017, §  15). Analizând dispoziţiile procesual civile referitoare la strămutare, Curtea a statuat că strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil (v Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014).

 Dispoziţiile criticate reprezintă norme de procedură. Or, regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii” (Decizia nr. 417 din 15 iunie 2017, M. Of. nr.  793 din 6 octombrie 2017). Astfel,  potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele privind procedura de judecată, putând institui prevederi speciale în vederea reglementării unor situaţii deosebite (Decizia nr. 373 din 28 mai 2019, M. Of. nr.  833 din 14 octombrie 2019).

  În acest context, stabilind că introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei, legiuitorul a reglementat şi efectele respingerii sau eventualei admiteri a cererii de strămutare. Respingerea cererii de strămutare echivalează, în fapt, cu constatarea existenţei imparţialităţii judecătorilor, suspiciunile de lipsă de imparţialitate neavând un suport real, iar formularea unei cereri de strămutare neputând crea premisele unei lipse de imparţialitate a instanţei de la care se solicită strămutarea. Aşadar, părţile sau partea vătămată se pot bucura de un proces echitabil inclusiv în faţa instanţei de la care se solicită strămutarea. În mod contrar, s-ar ajunge ca, prin introducerea unei cereri de strămutare, în mod formal, fără a exista vreo suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată, să se eludeze atât dispoziţiile referitoare la recuzarea judecătorului (art. 67 şi 68 C. pr. pen.  ), cât şi cele referitoare la strămutarea cauzei. Aşa fiind, Curtea nu a reţinut critica potrivit căreia este încălcat dreptul la apărare prevăzut de prevederile art. 21 şi 24 din Legea fundamentală prin judecarea cauzei de către instanţa de la care a fost solicitată strămutarea, ca urmare a respingerii acesteia (Decizia nr. 545 din 13 iulie 2017, M. Of. nr.  954 din 4 decembrie 2017, §  22).

  Pe de altă parte, în cazul admiterii cererii de strămutare, dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa.

  Mai mult, potrivit alin. (3) şi (5) ale aceluiaşi articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza, iar dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Deşi judecarea cauzei continuă concomitent cu judecarea cererii de strămutare, legiuitorul a reglementat măsurile necesare salvgardării dreptului la un proces echitabil şi soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.Decizia  nr. 206 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (8) din Codul de procedură penală

 

78

Art. 78. – Drepturile suspectului

Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.

NORME MINIME PRIVIND DREPTURILE, SPRIJINIREA ŞI PROTECŢIA VICTIMELOR CRIMINALITĂŢII

Curtea a pronunţat Decizia nr. 121 din 2 martie 2021,  M. Of. nr. 715 din 20 iulie 2021, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) C. pr. pen.  , ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.  , precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 C. pr. pen.   sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Curtea a făcut referire la Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018,  M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, pronunţată cu ocazia exercitării controlului a priori al dispoziţiilor art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora “La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b1), cu următorul cuprins: «b1) dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absenţa sa nu împiedică efectuarea actului.»”, dispoziţii declarate neconstituţionale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi prevederile constituţionale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european.

Noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia “absenţa sa nu împiedică efectuarea actului”.Acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezenţa acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezenţa acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceştia să fie reţinuţi în declaraţiile lor şi să nu declare tot ceea ce ştiu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal.

Legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 315 din 14 noiembrie 2012, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât “să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte”. În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv “citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite”. De asemenea, “un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public” (§ 53 al preambulului directivei). Astfel, § 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că “un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil” şi că “respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare”. În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, § 57 al preambulului directivei stabileşte că “Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale”. În aplicarea principiilor enunţate în preambul, dispoziţiile art. 18, intitulat Dreptul la protecţie, prevăd că, “Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”.

Prin consacrarea dreptului la protecţie, legiuitorul european a instituit o prezumţie a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, al relaţiei de dependenţă sau subordonare ori chiar de frică raportate la puterea, controlul sau ameninţarea exercitate de autorul infracţiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovăţirea (chiar şi în lipsa oricărei contribuţii la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conştientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înţelege conţinutul obiectiv al drepturilor sale şi efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute şi nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăieşte. Tocmai de aceea obligaţia de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv “proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”. În acest sens, dispoziţiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii, prevăd că “(1) Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale” şi că “(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime”.

Legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condiţiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispoziţiile art. 92 alin. (1) C. pr. pen.  , în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau al inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Argumentele menţionate anterior sunt aplicabile mutatis mutandis şi avocatului suspectului sau inculpatului, care are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia celor prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, , având dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii [art. 92 alin. (4) C. pr. pen.  ], avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, beneficiind, totodată, de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective [art. 92 alin. (8)]. De altfel, în ceea ce priveşte faza urmăririi penale, aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată ( v şi Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016,  M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 19).

În faza de judecată, ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) C. pr. pen.  . La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.Decizia nr. 108 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi ale art. 83 cu referire la art. 92 din Codul de procedură penală

81

Decizia  nr. 121 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală

83

Art. 83. – Drepturile inculpatului

În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:

a)dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

a1)dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia;

b)dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

c)dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

d)dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;

e)dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;

f)dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

g)dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

g1)dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

h)alte drepturi prevăzute de lege.

DREPTUL LA EVITAREA CONTACTULUI DINTRE VICTIMĂ ŞI AUTORUL INFRACŢIUNII

Prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr.  1020 din 29 noiembrie 2018 – examinând în controlul a priori dispoziţiile art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu următorul conţinut: “La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b1), cu următorul cuprins: «b1) dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absenţa sa nu împiedică efectuarea actului.»” – a constatat că acestea sunt neconstituţionale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi prevederile constituţionale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european.

Noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia “absenţa sa nu împiedică efectuarea actului”.

Acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezenţa acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezenţa acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceştia să fie reţinuţi în declaraţiile lor şi să nu declare tot ceea ce ştiu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal.

Legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei -cadru 2001/220/JAI a Consiliului, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât “să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte”. În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv “citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite”. De asemenea, “un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public” (§  53 al Preambulului directivei). Astfel, §  55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că “un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil” şi că “respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare”. În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, §  57 al Preambulului directivei stabileşte că “Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale”.

În aplicarea principiilor enunţate în preambul, dispoziţiile art. 18, intitulat Dreptul la protecţie, prevăd că “Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”.

  Prin consacrarea dreptului la protecţie, legiuitorul european a instituit o prezumţie a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, relaţiei de dependenţă sau subordonare, sau chiar de frică raportate la puterea, controlul sau ameninţarea exercitate de autorul infracţiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovăţirea (chiar şi în lipsa oricărei contribuţii la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conştientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înţelege conţinutul obiectiv al drepturilor sale şi efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute şi nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăieşte. Tocmai de aceea obligaţia de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv “proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”. În acest sens, dispoziţiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii, prevăd că “(1) Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale” şi că “(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime.”

  În aceste condiţii, având în vedere prevederile de drept european din conţinutul directivei, pe care statul român este obligat să le transpună şi să le aplice, Curtea a constatat că legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condiţiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispoziţiile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) C. pr. pen.   şi ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.   sunt constituţionale în raport cu critica referitoare la imposibilitatea inculpatului de a pune întrebări persoanei vătămate, inclusiv în cadrul audierii acesteia de către organul de urmărire penală, în faza urmăririi penale.

Dispoziţiile art. 306 C. pr. pen.   raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ au fost criticate şi din perspectiva faptului că nu prevăd obligaţia organelor de urmărire penală de a audia persoana vătămată – drept conferit acesteia din urmă prin normele procesual penale ale art. 81 alin. (1) lit. f). Or, cu privire la acest aspect, legea procesual penală în vigoare reglementează în partea generală, la titlul IV, capitolul II, secţiunea a 3-a, cu denumirea “Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente”, art. 111, având denumirea marginală “Modul de audiere a persoanei vătămate”, că, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107, care se aplică în mod corespunzător, totodată fiind aplicabile şi normele procesual penale ale art. 109 alin. (1) şi (2) privind modul de ascultare şi ale art. 110 referitoare la consemnarea declaraţiilor. Persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă. Norma prevede, de asemenea, că, în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă. Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia. De asemenea, în cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi specifice de protecţie, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor: audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop; audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor; audierea acestora, precum şi eventuala lor reaudiere de către aceeaşi persoană, dacă acest lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 din Codul penal, ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-221 din Codul penal, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 din Codul penal, hărţuire, prevăzută de art. 208 din Codul penal, şi hărţuire sexuală, prevăzută de art. 223 din Codul penal, precum şi în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepţia cazului când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Totodată, alin. (9) al art. 111 din Codul de procedură penală prevede că audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate. Normele procesual penale prevăd, în mod expres, că declaraţia dată de persoana vătămată în condiţiile alin. (9) constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.

  Audierea persoanei vătămate în faza de urmărire penală constituie o obligaţie a organului judiciar ce rezultă din normele procesual penale citate anterior interpretate coroborat cu cele ale art. 81 alin. (1) lit. f) şi ale art. 306 din Codul de procedură penală, invocate de autor. Fiind obligat să citeze persoana vătămată pentru a-i comunica drepturile şi obligaţiile în contextul procedurii audierii, organul judiciar este obligat şi la luarea declaraţiei acesteia. Pentru faza judecăţii, art. 380 C. pr. pen.   stabileşte în mod imperativ în sarcina instanţei obligaţia de a trece la audierea persoanei vătămate, stabilind, în alin. (1), că “Instanţa procedează la audierea persoanei vătămate, […] potrivit dispoziţiilor art. 111 şi 112, după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor.” Or, Curtea observă că obligaţia de audiere din cursul judecăţii îşi are corespondent în audierea persoanei vătămate din cursul urmăririi penale, care se desfăşoară potrivit aceloraşi reguli procedurale aplicabile suspectului sau inculpatului, în condiţiile în care aspectele relatate de către persoana vătămată prezintă o importanţă deosebită atât pentru soluţionarea acţiunii penale, cât şi pentru desfăşurarea cu celeritate a activităţii de strângere de probe din timpul urmăririi penale. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 306 C. pr. pen.   raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

  Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 C. pr. pen.  , restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară se dispune în situaţia în care rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen.  , dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, iar, distinct de această ipoteză, norma procesual penală prevede şi ipoteza în care se exclud toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi pe cea în care se solicită de către procuror restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din cod, ori cea în care procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale.

  “Neregularitatea” rechizitoriului nu echivalează cu o nelegalitate, întrucât, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) C. pr. pen.  , aceasta se circumscrie unor scopuri determinate, şi anume imposibilităţii stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii (Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr.  312 din 14 aprilie 2020, §  34). Totodată, restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară, ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. Această soluţie nu presupune însă că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei sau asupra faptului dacă probele respective sunt sau nu suficiente pentru a întemeia o acuzaţie. De asemenea,  prin prevederile art. 346 alin. (3) lit. c) C. pr. pen.  , legiuitorul dă procurorului posibilitatea de a relua urmărirea penală în vederea desfăşurării unei anchete efective (Decizia nr. 257 din 5 mai 2016, M. Of. nr.  543 din 19 iulie 2016, şi Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr.  599 din 5 august 2016).

  În aceste condiţii, având în vedere scopul camerei preliminare, acela de filtru de verificare, interpus între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, legiuitorul a prevăzut în privinţa judecătorului de cameră preliminară atribuţii referitoare la îndeplinirea unor acte şi luarea unor măsuri, ulterior finalizării urmăririi penale. Potrivit obiectului procedurii în camera preliminară, astfel cum este reglementat în art. 342 C. pr. pen.  , judecătorul de cameră preliminară va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, precum şi asupra legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Aşa încât, în măsura în care urmărirea penală s-a efectuat cu eludarea dispoziţiilor legale sau printr-o omisiune/inacţiune a organelor de urmărire penală, aceste aspecte vor fi analizate de judecătorul de cameră preliminară. Dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. pr. pen.   reglementează, în mod corespunzător, mijloacele procesuale de asigurare a limitelor actului de sesizare a instanţei şi a limitelor judecăţii. Per a contrario, constatarea aspectelor de neregularitate care nu atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii şi care nu au în vedere ipotezele prevăzute la art. 346 alin. (3) C. pr. pen.   nu sunt de esenţa procedurii camerei preliminare şi excedează atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, astfel cum ele au fost reglementate având în vedere scopul acestei instituţii.Decizia  nr. 121 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală.

V Decizia  nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

85

Decizia  nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

 

 

88

Art. 88. – Avocatul

(1)Avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii.

(2)Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal:

a)soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;

b)martorul citat în cauză;

c)cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror;

d)o altă parte sau un alt subiect procesual.

 (3)Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali.

 (4)Părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi avocat.

  ASISTENŢA JURIDICĂ

Dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen.   dispun cu privire la o ordine de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauzele penale, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, calitatea de martor având întâietate faţă de cea de apărător. Curtea a reţinut însă că împrejurarea că, în procesele penale, martorul citat în cauză nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal nu reprezintă altceva decât grija legiuitorului pentru înlăturarea unei prezumţii de parţialitate, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua). Aceasta reprezintă nu numai o obligaţie, dar şi o garanţie a exercitării cu bună-credinţă a dreptului la apărare, prin înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la raporturile judiciare. Fie că asistă, fie că reprezintă o parte sau un subiect procesual principal, avocatul astfel ales sau desemnat nu-şi poate exercita cu obiectivitate sarcina, câtă vreme este ţinut de o eventuală calitate de martor a cărui declaraţie poate conţine elemente contrare intereselor clientului.( Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, M. Of. nr.  293 din 18 aprilie 2016)

  Incompatibilitatea astfel stabilită este singulară, şi anume într-o cauză în care acesta are calitatea de martor. Acest status quo nu se extinde asupra calităţii de avocat, acesta nepierzându-şi dreptul de a exercita profesia în alte cauze. Dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, dar cu respectarea anumitor condiţii stabilite de legiuitor (Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, M. Of. nr.  598 din 11 iulie 2006). Motivele referitoare la încălcarea art. 41 din Constituţie nu ar trebui analizate, fiind formulate de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, M. Of. nr.  67 din 27 ianuarie 2012, pronunţată în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate de clientul unui avocat, în care Curtea a statuat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalităţii unui text de lege.

  Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 §  3 lit. c) din C.E.D.H. . Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanţele au sarcina de a decide dacă interesele justiţiei impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil să ţină cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente pentru a considera că interesele justiţiei o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, §  29, Hotărârea din 25 martie 2008, pronunţată în Cauza Vitan împotriva României, §  59, Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunţată în Cauza Micu împotriva României, §  103). Prin urmare, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situaţii individuale, dispoziţiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicţii care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie.

Deşi art. 6 §  3 lit. c) din C.E.D.H.  prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul “să fie asistat de un apărător ales de el”, CEDO a reţinut că textul convenţional menţionat nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, §  38).

Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că, în aceeaşi cauză în care autorul excepţiei are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârşirea unei infracţiuni care are o strânsă legătură cu infracţiunile săvârşite de autor. De asemenea, instanţa de control constituţional a reţinut că partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) C. pr. pen.   are libertatea de a-şi angaja un alt apărător, iar, în situaţia în care nu îşi alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată îşi poate asigura substituirea, în condiţiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Potrivit jurisprudenţei sale – care îşi păstrează valabilitatea – alături de posibilitatea părţilor şi a celorlalţi subiecţi procesuali de a-şi alege un alt apărător decât cel aflat în stare de incompatibilitate, dispoziţiile art. 88 alin. (2) C. pr. pen.   instituie garanţii ale dreptului la apărare al acestora, în vederea înlăturării oricăror suspiciuni cu privire la asistarea sau reprezentarea lor, contrară intereselor procesuale.

Legea procesual penală reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al avocatului, o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen.  , “(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, “(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) C. pr. pen.  ], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.” [art. 116 alin. (4) C. pr. pen.  ].

Instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de avocat şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală.

Exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales – garanţie a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) C. pr. pen.  ]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor.

  În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen.  , având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei  Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

  În jurisprudenţa sa, anterior citată, respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen.  , din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. În măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen.  , raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016,   nu mai subzistă, aşa încât norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane.

Dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr.  177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr.  775 din 24 octombrie 2014, §  51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr.  373 din 16 mai 2016, §  23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie.

  Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (avocat) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen.   – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal.

  Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr.  870 din 20 noiembrie 2015, §  33). Drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 .

  În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la “martorul (s.n. avocat) citat în cauză”, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat. Decizia  nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.

V Decizia  nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

90

Art. 90. – Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului

Asistenţa juridică este obligatorie:

a)când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

b)în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;

c)în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.


Art. 90 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr.  18/2016 )

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI

În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal creează o situaţie mai grea, în raport cu dispoziţiile art. 91 din acelaşi act normativ, pentru inculpatul care săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie în termenul de supraveghere, că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate a legilor şi a altor acte normative prin raportare la principiile şi drepturile fundamentale cuprinse în normele constituţionale şi convenţionale sau alte instrumente juridice la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Prin urmare, sub acest aspect, aceste critici de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute.

  Totodată, în ceea ce priveşte critica autorului excepţiei în sensul existenţei unor necorelări legislative între dispoziţiile art. 88 alin. (3) şi cele ale art. 39 alin. (1) din Codul penal, din perspectiva stabilirii pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni în ipoteza invocată de acesta, respectiv aceea în care s-ar contopi o pedeapsă aplicată (prin sentinţa de revocare) cu o pedeapsă stabilită (prin sentinţa anterioară de amânare), în conformitate cu aceleaşi prevederi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate a legilor şi a altor acte normative, problemele privind coordonarea legislativă revenind autorităţii legiuitoare.

Autorul excepţiei supune examinării situaţia ipotetică în care, în speţă, s-ar fi dispus condamnarea sa la pedeapsa de 1 an cu suspendare a executării sub supraveghere, în loc să se dispună amânarea aplicării pedepsei, caz în care nu i-ar mai fi fost revocat beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, întrucât condiţia primului termen al recidivei nu ar fi fost îndeplinită, şi nici condiţia concursului de infracţiuni, astfel cum stabileşte art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. În această ipoteză, autorul susţine că ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Codul penal şi, având în vedere că dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal interzic aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă inculpatul a primit, iniţial, amânarea aplicării pedepsei, apreciază că singura soluţie ar fi menţinerea beneficiului amânării aplicării pedepsei pentru aceleaşi condiţii pentru care nici suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se revocă, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de la concursul de infracţiuni sau de la recidivă.

“Legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr.  600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto.

În privinţa dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Codul penal, sunt aplicabile considerente din jurisprudenţa instanţei de control constituţional, potrivit cărora “constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. […] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată” (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr.  69 din 1 februarie 2016, §  30,   Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, M. Of. nr.  548 din 24 iulie 2014, §  20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, M. Of. nr.  240 din 3 aprilie 2014). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar produce nicio consecinţă în ceea ce priveşte situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Examinarea constituţionalităţii normelor criticate ar transforma, în mod nepermis, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate într-un control abstract.

  Cu referire la dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, autorul excepţiei susţine că hotărârea judecătorească prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei contravine dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi (2) lit. b) din Constituţie, care stabilesc că munca prestată de un condamnat nu constituie o muncă forţată. Din această perspectivă, formularea unor astfel de motive nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt ridicate probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr.  139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative.

  Articolul   90 lit. b) C. pr. pen.   reglementează unul din cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, şi, totodată, că art. 91 alin. (1) C. pr. pen.   instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie ( deciziile nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr.  611 din 10 august 2016, nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr.  833 din 20 octombrie 2016, nr. 219 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr.  574 din 6 iulie 2018, nr. 517 din 17 iulie 2018, M. Of. nr.  888 din 22 octombrie 2018, şi nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  50 din 27 ianuarie 2020). Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată de art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) C. pr. pen.  Dispoziţiile art. 90 lit. b) C. pr. pen.   nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. De vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat instanţa de control constituţional printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi c) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr.  868 din 24 octombrie 2006; nr. 62 din 31 ianuarie 2008, M. Of. nr.  142 din 25 februarie 2008; nr. 102 din 14 februarie 2008, M. Of. nr.  185 din 11 martie 2008; nr. 312 din 13 martie 2008, M. Of. nr.  301 din 17 aprilie 2008; nr. 771 din 1 iulie 2008, M. Of. nr.  588 din 5 august 2008; nr. 834 din 22 iunie 2010, M. Of. nr.  536 din 30 iulie 2010; nr. 313 din 3 martie 2011, M. Of. nr.  259 din 12 aprilie 2011, şi nr. 970 din 12 iulie 2011, M. Of. nr.  605 din 26 august 2011). Prin urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.

  Norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) C. pr. pen.   – care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 §  3 lit. c) din C.E.D.H. , ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer – asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 C. pr. pen.  

Dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Curtea nu a reţinut nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) C. pr. pen.   cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, instanţa de control constituţional a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) C. pr. pen.   nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de acestea, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană (Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, §§  18 şi 19).

Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a instanţei de judecată existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) C. pr. pen.  , câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Decizia  nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală – modificate prin prevederile art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr.  389 din 23 mai 2016 -, precum şi dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală.

 Se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi a prevederilor art. 3 referitor la interzicerea torturii din C.E.D.H.  şi ale art. 4 §  2 – privind redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată – din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Prin Sentinţa penală nr. 388/F din 15 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/93/2017, Tribunalul Ilfov – Secţia penală a reţinut că revizuenta, autoare a excepţiei, a formulat cerere de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.  , întrucât “situaţia de fapt a fost greşit reţinută de către instanţă, în special datorită faptului că inculpata a ascuns adevărul organelor judiciare”. Astfel, revizuenta a susţinut că, din cauza faptului că nu a beneficiat de asistenţă juridică în faza de urmărire penală, nu a prezentat situaţia reală nici procurorului şi nici medicului legist. Ulterior, aceasta a completat cererea de revizuire, invocând şi prevederile art. 453 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.   – cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către fostul soţ al revizuentei -, ale art. 453 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.   – pe motiv că raportul de expertiză medico-legală psihiatrică ar conţine menţiuni false -, precum şi ale art. 453 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.   – în sensul că procurorul de caz s-ar face vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de dispoziţiile art. 297 din Codul penal. Prin sentinţa   instanţa de judecată a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, reţinând, printre altele, că, “potrivit art. 454 C. pr. pen.  , situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen.   se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de către respectivele persoane, în cazul de faţă, de către procurorul de caz şi de către medicul legist. […] Aşadar, întrucât faţă de procurorul de caz, faţă de medicul legist ori faţă de martorii audiaţi în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare pentru fapte de fals, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, respectiv mărturie mincinoasă, situaţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen.  , invocate de către condamnată în cererea formulată, nu pot constitui cazuri de revizuire […]”. Dispoziţiile art. 90 lit. c) C. pr. pen.   – potrivit cărora asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani – şi ale art. 454 alin. (1) C. pr. pen.   – privind dovedirea prin hotărâre judecătorească definitivă a situaţiilor care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d)- au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, aceasta îndeplinind condiţiile de admisibilitate stabilite de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Prin Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr.  349 din 30 aprilie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut (în §§  16-19) că dispoziţiile art. 90 lit. c) C. pr. pen. nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie fiind lăsate la aprecierea exclusivă a legiuitorului. Astfel, situaţiile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului se caracterizează prin aceea că apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însuşi textul de lege criticat.

  Prin Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019,   Curtea nu a putut reţine nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. c) C.pr.pen. cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. c) C.pr.pen. nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de textul de lege criticat, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană.

  Persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale şi cele care au calitatea de inculpat în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii se află în situaţii juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârşirea unor infracţiuni din aceeaşi categorie, respectiv infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau detenţiunea pe viaţă, diferenţă determinată de specificul celor două faze procesuale invocate şi de drepturile şi obligaţiile diferite pe care părţile procesului penal le au în cadrul acestora. Aceste aspecte justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenţei juridice din oficiu, fără ca, în acest fel, textul de lege criticat să contravină prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. De altfel, în cursul urmăririi penale, persoanele în sarcina cărora este reţinută săvârşirea unor infracţiuni din categoria anterior menţionată au dreptul de a-şi angaja un avocat, fiindu-le asigurat, conform aceleiaşi jurisprudenţe, dreptul la apărare.   În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr.  611 din 10 august 2016, Decizia nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr.  833 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, M. Of. nr.  565 din 5 iulie 2018, şi Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  50 din 27 ianuarie 2020.

   Dispoziţiile art. 90 lit. c) C.pr.pen. nu aduc atingere nici principiului liberului acces la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr.  69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr.  841 din 24 octombrie 2016, §  22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr.  324 din 5 mai 2017, §  24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr.  312 din 2 mai 2017, §  24).

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) C.pr.pen., a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. Decizia  nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

DREPTUL LA APĂRARE

Articolul   90 lit. b) C.pr.pen. reglementează unul dintre cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, şi, totodată, că art. 91 alin. (1) C.pr.pen. instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. (deciziile nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr.  611 din 10 august 2016, nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr.  833 din 20 octombrie 2016, nr. 219 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr.  574 din 6 iulie 2018, nr. 517 din 17 iulie 2018, M. Of. nr.  888 din 22 octombrie 2018, şi nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr.  50 din 27 ianuarie 2020).

Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) C.pr.pen., care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) C.pr.pen.Dispoziţiile art. 90 lit. b) C.pr.pen. nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. De vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat instanţa de control constituţional printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi c) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr.  868 din 24 octombrie 2006, nr. 62 din 31 ianuarie 2008, M. Of. nr.  142 din 25 februarie 2008, nr. 102 din 14 februarie 2008, M. Of. nr.  185 din 11 martie 2008, nr. 312 din 13 martie 2008, M. Of. nr.  301 din 17 aprilie 2008, nr. 771 din 1 iulie 2008, M. Of. nr.  588 din 5 august 2008, nr. 834 din 22 iunie 2010, M. Of. nr.  536 din 30 iulie 2010, nr. 313 din 3 martie 2011, M. Of. nr.  259 din 12 aprilie 2011, şi nr. 970 din 12 iulie 2011, M. Of. nr.  605 din 26 august 2011). Prin urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.

Norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) C.pr.pen. – care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 §  3 lit. c) din C.E.D.H. , ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer – asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 C.pr.pen..

  Dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea nu a reţinut nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) C.pr.pen. cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, instanţa de control constituţional a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) C.pr.pen. nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de acestea, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană (Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, §§  18 şi 19).

Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a instanţei de judecată existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) C . pr. pen.  , câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. De altfel, modul de interpretare şi aplicare de către organul judiciar a dispoziţiilor art. 90 lit. b)  C . pr. pen.  nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. Decizia  nr. 647 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) C . pr. pen.

V Decizia  nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

97

Art. 97. – Proba şi mijloacele de probă

(1)Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

(2)Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:

a)declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;

b)declaraţiile persoanei vătămate;

c)declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;

d)declaraţiile martorilor;

e)înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;

f)orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

(3)Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.

DENUNŢĂTORUL

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen.   şi ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, M. Of. nr.  24 din 13 ianuarie 2015.

Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.H.  referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil.

  Dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen.   au făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, sub aspectul posibilităţii denunţătorului de a cumula şi calitatea de martor, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, M. Of. nr.  402 din 15 mai 2020, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr.  190 din 9 martie 2020, şi Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  650 din 6 august 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Denunţătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă (de exemplu, art. 290 C . pr. pen.  ); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influenţă (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecţi activi, la săvârşirea infracţiunii; prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi [de exemplu, grupul infracţional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă, denunţătorul fiind el însuşi în poziţia de a fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea anumitor infracţiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracţiunea denunţată; prin realizarea denunţului se urmăreşte reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de denunţător (situaţia reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, reM. Of. nr.  163 din 6 martie 2014, sau de art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, M. Of. nr.  244 din 11 aprilie 2002).

Reglementarea instituţiei denunţătorului porneşte de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune.

  Denunţătorii pot fi împărţiţi în două grupe, după cum urmează: a) denunţători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunţători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorităţii statelor europene există reglementată o obligaţie generală de a denunţa săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unor infracţiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligaţie generală sau ca o obligaţie expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.

  În ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, critică ce vizează dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen., din coroborarea art. 34, art. 104 şi art. 97 alin. (2) C . pr. pen.  , rezultă că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea a observat că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă “deschisă”, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul. Subiecţii procesuali determinaţi, prevăzuţi în prima teză a art. 34 C . pr. pen.  , sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, autorul excepţiei pune în discuţie în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condiţiilor din teza a doua a art. 34 C . pr. pen.   (denunţător) determină imposibilitatea obţinerii calităţii de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (martor). Aşadar, Curtea a observat că, în fapt, problema ridicată de autorul excepţiei poate fi analizată din perspectiva deţinerii concomitente atât a calităţii de martor, cât şi a calităţii de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziţii (altul decât martorul) şi, din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a exclus această posibilitate.

  Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C . pr. pen.  , sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din acelaşi act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidenţialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplineşte un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condiţiile legii. Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) C . pr. pen.  , regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situaţiile în care o anumită persoană, alta decât subiecţii procesuali principali sau părţile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispoziţiile art. 461 alin. (5) C . pr. pen.  . În acelaşi sens, potrivit art. 114 alin. (4) C . pr. pen.  , pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ.

Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§  1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, §  41. V şi Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 şi 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19 şi 21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 şi 28).

 Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. În totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunţul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”.

Noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea Deciziei  asupra existenţei infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.  , a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Aşadar, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C . pr. pen.  , rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. În raport cu susţinerile autorilor excepţiei potrivit cărora dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar a se stabili scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate.

În ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) C . pr. pen.  , pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) C . pr. pen.   se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 150 alin. (3) C . pr. pen.  , activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Din coroborarea art. 125-129 C . pr. pen.  , rezultă că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) C . pr. pen.  , audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) C . pr. pen.  , identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.

  Au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.   preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei CEDO , potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza “instrucţiei” (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, CEDO apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.

  Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic ca cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obţine o remuneraţie sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.

Sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziţie legală având în vedere cele enunţate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existenţa unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existenţa anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea de către inculpat a identităţii acestor persoane.

Instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi, care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46).

Reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.  , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunţătorului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.   sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen.   nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.

   În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.

  Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen,. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

  Referitor la criticile de neconstituţionalitate ce vizează cumularea de către aceeaşi persoană a calităţii de denunţător, de martor şi de colaborator al organelor judiciare, Curtea observă că ipoteza invocată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere dobândirea de către denunţător, ulterior formulării denunţului, a calităţii de colaborator al organelor judiciare şi audierea sa în această ultimă calitate. Or, dispoziţiile Codului de procedură penală permit cumularea de către denunţător, după formularea denunţului, a calităţii de colaborator al organelor judiciare, situaţie în care persoana în cauză poate fi audiată în această ultimă calitate. În aceste condiţii, hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei va fi pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen. , conform cărora o astfel de hotărâre nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

  Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

 

MANDAT DE SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr.  517 din 17 iunie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen.  sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

În motivarea excepţiei se arată că aceasta a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unui mandat de siguranţă naţională, ofiţerii din cadrul Serviciului Român de Informaţii au întocmit zeci de note de redare în cuprinsul cărora au transcris convorbirile purtate de inculpat cu diverse persoane şi că, deşi interceptarea şi înregistrarea audio-foto-video a comunicaţiilor inculpatului nu a fost autorizată în baza art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., procurorul a utilizat notele de redare şi înregistrările efectuate de către ofiţerii SRI în cadrul prezentului proces penal, profitând de caracterul abstract şi extrem de vag al art. 97 alin. (2) lit. f), art. 139 alin. (3) teza finală şi art. 142 alin. (5) C. pr. pen.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)

  Faţă de soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora, “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia  anterioară a Curţii Constituţionale”. Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori a fost efectuată înainte de pronunţarea Deciziei  nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această Decizia , prezenta excepţie de neconstituţionalitate a art. 139 alin. (3) teza finală va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, iar soluţia de admitere pronunţată de Curte va profita, deopotrivă, şi prezentului autor al excepţiei de neconstituţionalitate.

  În actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate de dispoziţiile art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege. Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu este absolută, ci subordonată principiului legalităţii. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancţiune specifică materiei probelor, şi anume cea a excluderii probelor obţinute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obţinute prin încălcarea legii, ci şi pentru cele obţinute prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor. De altfel, Curtea a observat că procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, are ca obiect, printre altele, verificarea legalităţii administrării probelor.(Decizia nr. 84 din 18 februarie 2020, M. Of. nr.  639 din 21 iulie 2020, sau Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr.  178 din 26 februarie 2018)

  Orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus “liberei aprecieri a organelor judiciare”, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., în luarea Deciziei  asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2) ], fiind necesar ca judecătorul să fie convins “dincolo de orice îndoială rezonabilă” cu privire la acuzaţie pentru a dispune condamnarea [alin. (3) ].

În  procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege – verificarea legalităţii administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză – în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.

Primele două alineate ale art. 142 C. pr. pen. vorbesc despre punerea în executare a supravegherii tehnice, precum şi despre folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice şi a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate, în realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) C. pr. pen., prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ. Din interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor anterior menţionate rezultă că dispoziţia de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise şi reglementate de Codul de procedură penală.( Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr.  150 din 16 februarie 2018)

Folosirea datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se poate realiza şi în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.. Reglementarea prin textul legal menţionat a infracţiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din C.E.D.H. . Ca urmare, precizarea, în cuprinsul textului criticat, a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum şi limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracţiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanţiei anterior menţionate (v şi Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr.  960 din 5 decembrie 2017, §  19, precum şi Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr.  822 din 9 octombrie 2019, §  40).

Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) C. pr. pen., actul de sesizare a instanţei de judecată. Potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

 Pentru aceleaşi considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu pot fi reţinute criticile formulate în prezenta cauză, potrivit cărora “simpla referire la infracţiunile limitativ prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. nu este suficientă pentru a elimina riscul utilizării datelor rezultate din supravegherea tehnică în mod abuziv, în detrimentul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei”, folosirea materialului informativ obţinut din supraveghere şi în alte cauze penale s-ar face “fără nicio restricţie”, respectiv cele în sensul că puterea de Decizia  a procurorului ar scăpa controlului oricărui “organ judiciar” .

Măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului, în procedura de camera preliminară. Folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) C. pr. pen., a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu împiedică judecătorul de cameră preliminară, din cauza în care acestea sunt transferate, să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri şi excepţii de către inculpat, cât şi din oficiu. Or, constatarea nelegalităţii mijlocului de probă şi/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecinţa excluderii ei din procesul penal.

  Pot fi reţinute, deopotrivă, cu referire la garanţiile cu caracter general referitoare la contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice, soluţia şi considerentele Deciziei  Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr.  529 din 6 iulie 2017. Prin decizia respectivă, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.

Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti (§  59). În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică (§§  63 şi 64).

În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse (§  66).

Dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13. Or, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi 13 din C.E.D.H.  (§  68).

   În analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (v, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, §  34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, §  30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, §  231). Instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H.  în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Marii Britanii, §  69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, §  302). Pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată (§§  70, 71 şi 73).

Rezultă că, în prezent, există temeiul legal pentru contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat.

  Ca urmare, faţă de toate aceste considerente, rezultă că este asigurat cadrul legislativ necesar pentru respectarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil.

Dispoziţiile art. 142 alin. (5) C. pr. pen. au un conţinut identic cu cele ale art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că argumentele reţinute referitor la constituţionalitatea dispoziţiilor din vechea reglementare sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) C. pr. pen. (Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, M. Of. nr.  987 din 12 decembrie 2017). Dreptul referitor la secretul corespondenţei nu este absolut, putând fi restrâns din raţiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securităţii naţionale, desfăşurării instrucţiei penale, prevenirii acestora din urmă şi alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme […] şi sunt garantate”. Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrângerea chiar şi a exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale.( Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, M. Of. nr.  370 din 20 mai 2014)

  Întrucât reglementarea restrângerii exerciţiului unor drepturi fundamentale se realizează, în detaliu, prin capitolul IV al titlului IV din Codul de procedură penală, care, ca natură juridică, este o lege, este îndeplinită condiţia constituţională a restrângerii “numai prin lege”. Este îndeplinită şi condiţia ca restrângerea exerciţiului dreptului să fie impusă pentru “desfăşurarea instrucţiei penale”, deoarece dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. În ceea ce priveşte condiţia proporţionalităţii, aceasta este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanţa valorilor apărate împotriva infracţiunilor, iar faptul că însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii nu este atinsă rezultă din dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. pr. pen., care prevăd expres şi limitativ infracţiunile pentru care se poate dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi din dispoziţiile art. 140 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate, în temeiul art. 144 C. pr. pen. În acest context, Legislaţia procesual penală reglementează inclusiv elementele pe care încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să le cuprindă [art. 140 alin. (5) ]; punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică (art. 146).

  Legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanţii împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (§  38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudenţa Curţii Constituţionale..Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

Art. 102. – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal

(1)Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2)Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3)Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

 (4)Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr.  177 din 26 februarie 2018, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că acesta este constituţional în măsura în care prin sintagma “excluderea probei” se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. Problema ridicată în prezenta cauză este aceea a preluării în rechizitoriu a probelor obţinute în mod nelegal şi astfel declarate nule.

Se arată, în acest sens, că în rechizitoriu nu se prezintă direct situaţia de fapt, ci mediat, prin intermediul raportului de expertiză, probă care a fost exclusă. Or, acuzaţia în materie penală cuprinsă în rechizitoriu nu se poate baza pe probele obţinute în mod nelegal, iar raţionamentul juridic trebuie să facă abstracţie de informaţiile furnizate de probele declarate nule şi să prezinte acuzaţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, bazându-se pe probe valide. Se apreciază că o interpretare contrară contravine Deciziei  Curţii Constituţionale nr. 22/2018 şi constituie o încălcare a art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din C.E.D.H. .

  Excluderea juridică a probelor obţinute în mod nelegal în procesul penal, în lipsa înlăturării lor fizice din dosarele penale constituite la nivelul instanţelor, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului la un proces echitabil al acestuia (§  24). Astfel, menţinerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulităţii lor, este de natură a influenţa percepţia judecătorilor, învestiţi cu soluţionarea acelor cauze, asupra vinovăţiei/nevinovăţiei inculpaţilor şi de a-i determina să caute să elaboreze raţionamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilităţii invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluţiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie a persoanelor judecate (§  26). Astfel fiind, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei (§  29).

În temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, această interpretare este singura care poate fi avută în vedere de autorităţile învestite cu sarcina aplicării legii la situaţii de fapt (v , mutatis mutandis, Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2019), aşadar şi de instanţa învestită în prezenta cauză.

Astfel fiind, câtă vreme obiectul prezentei excepţii îl constituie aceeaşi sintagmă a cărei interpretare conform Constituţiei a fost stabilită de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, iar sesizarea instanţei constituţionale în cauză s-a făcut ulterior pronunţării deciziei  menţionate, devin aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia  anterioară a Curţii Constituţionale”, cu consecinţa respingerii excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.Decizia  nr. 300 din 11 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală

103

Art. 103. – Aprecierea probelor

(1)Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2)În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

 (3)Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

CONVINGEREA MAGISTRATULUI

Ceea ce se critică constă în utilizarea noţiunii “convingere” a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. (Decizia nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr.  617 din 31 iulie 2017). De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen.. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi aprecierea lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată – v în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) C. pr. pen.

  Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numeşte deformaţie profesională şi care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporţionată şi neştiinţifică în propria intuiţie, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece “cunoaşterea” evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă – v art. 103 alin. (2) C. pr. pen.. Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale – v art. 100 alin. (2) C. pr. pen.. Actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală “Probele şi aprecierea lor” din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia “Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa sa”. Atunci, instanţa de contencios constituţional a statuat, prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, M. Of. nr.  387 din 16 iulie 2001, că posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri şi conducându-se după conştiinţa sa este neconstituţională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiţiei impun judecătorilor să se supună “numai legii”. Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituţională permitea judecătorului să se conducă după conştiinţa sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranţă), presupune un sentiment intuitiv pe care fiinţa umană îl are despre propria existenţă, deci o cunoaştere reflexivă în legătură cu situaţiile şi lucrurile din jurul său. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaştere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind, practic, o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiţiei, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluţiona cauza după propria conştiinţă. Asemenea situaţii se traduc prin regula in dubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale.

Dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (v Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr.  440 din 23 iunie 2011).

  Cât priveşte sintagma “îndoială rezonabilă” conţinută de dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr.  111 din 12 februarie 2016, că aceasta este de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, §  104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile.

  Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei CEDO (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr.  323 din 27 aprilie 2016). Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislaţia românească din jurisprudenţa CEDO .  Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.  Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la faptul că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite.

  Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen..

Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) C. pr. pen. constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.Decizia  nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi ale art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală

MĂRTURIE ÎN ACUZARE

Prin Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr.  213 din 3 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen., reţinând că legiuitorul a reglementat expres, prin prevederile art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care au capacitatea de a fi martor, şi anume orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.

  Potrivit dispoziţiilor art. 6 §  3 lit. d) din Convenţie, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 §  3 lit. d) din Convenţie constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să îl disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenţei în materie a CEDO , admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de acestea, cerinţele § ui 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §  1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepţiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, §  1 şi §  3 lit. d) ale art. 6 din Convenţie prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reţinut că, în anumite circumstanţe, poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 §  1 şi §  3 lit. d) din Convenţie. Totuşi, CEDO a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 24 februarie 2009, pronunţată în Cauza Tarău împotriva României, §§  69 şi 70).

  Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45,  Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 şi 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19-21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 şi 28). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de dispoziţiile art. 6 §  1 şi §  3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, §  53, şi Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, §  41).

  Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni, astfel că denunţul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”.( Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, §§  16 şi 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, §§  19-21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, §§  27 şi 28)

Potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. pr. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Legiuitorul, prin prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoan (CEDO Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79, şi Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46). Or, din perspectiva denunţătorului, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.

  Curtea a distins două situaţii, în funcţie de interesul denunţătorului în obţinerea unui beneficiu din perspectiva existenţei riscului tragerii sale la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu sub aspectul evitării tragerii la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are însă un beneficiu referitor la evitarea tragerii sale la răspundere penală, poziţia acestuia se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, care sunt interesate în proces, astfel că acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime şi, ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate pe susţinerea poziţiei proprii, ceea ce le poate determina să facă şi declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori.  ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr.  190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, M. Of. nr.  701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, M. Of. nr.  723 din 11 august 2020, şi Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M. Of. nr.  535 din 24 mai 2021). Decizia  nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală

V Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

PROTECŢIA MARTORILOR

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, reM. Of. nr.  288 din 18 aprilie 2014, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr.  244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 396 alin. (10) C. pr. pen.

În cazul în care instanţa de judecată sesizează instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate.( Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr.  17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, M. Of. nr.  389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, M. Of. nr.  84 din 4 februarie 2016, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr.  205 din 7 martie 2018)

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, motive de neconstituţionalitate identice au fost analizate prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  639 din 1 august 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare şi jurisprudenţa CEDO  (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, §§  43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care martorii protejaţi nu sunt prezenţi pentru a fi audiaţi într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.

  Din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament.

  În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, Curtea a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

  În majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 118 C. pr. pen., Curtea constată că a pronunţat Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, M. Of. nr.  597 din 8 iulie 2020, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. Motivele dezvoltate în considerentele Deciziei  sale precitate sunt relevante şi în ceea ce priveşte susţinerile formulate în prezenta cauză.

Din perspectiva participantului la săvârşirea unei fapte penale, care poate fi audiat în calitate de martor în cauza penală disjunsă, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. Dimpotrivă, în ipoteza în care persoana care are calitatea de suspect sau inculpat nu dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, aceasta putând fi audiată în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz însă, în acord cu considerentele Deciziei  nr. 236 din 2 iunie 2020,   se reţine că, deşi legea procesual penală permite persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat să dobândească calitatea de martor în cauze penale disjunse, această persoană nu poate fi un “martor veritabil”, de vreme ce a participat la săvârşirea infracţiunii şi nu are doar cunoştinţă despre aceasta ori despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Cu alte cuvinte, participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât în cazul său operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali.

În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, aşa încât aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.  (Deciziei  nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr.  639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declaraţiile prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de suspect sau inculpat şi care dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat şi care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.Decizia  nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 118 din Codul de procedură penală

114

Art. 114. – Persoanele audiate ca martor

(1)Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

(2)Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii:

a)de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;

b)de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei;

c)de a spune adevărul.

(3)Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

(4)Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62.

  Dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr.  496 din 4 iulie 2016, Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr.  540 din 29 iunie 2018, Decizia nr. 243 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr.  632 din 20 iulie 2018, şi Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr.  930 din 5 noiembrie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Potrivit art. 114 alin. (1) C. pr. pen., poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, iar potrivit art. 114 alin. (4) din acelaşi cod, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ. Dispoziţiile art. 61 C. pr. pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Procesul-verbal încheiat de aceste organe constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. Totodată, art. 198 alin. (2) C. pr. pen. dispune că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018

  Potrivit art. 6 §  3 lit. d) din C.E.D.H. , orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 §  3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.

 Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, §  45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§  1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, §  53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, §  41).

Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen. sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Curtea a observat că, în esenţă, procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declaraţii, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudenţa de principiu în materie a instanţei de la Strasbourg, Curtea Constituţională a apreciat că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen. poate constitui “mărturie în acuzare”, organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de “martori” în sensul Convenţiei (v, în acest sens, şi Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr.  332 din 2 mai 2019, §  47).

Posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 C. pr. pen., se constituie într-o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia.

  În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia organele de cercetare penală au fost audiate ca martori, aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, în realitate, priveşte modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată”.Decizia  nr. 19 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală

V Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

115

V Decizia  nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

117

Art. 117: Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor

(1)Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:

a)soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;

b)persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.

(2)După comunicarea drepturilor şi obligaţiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin. (1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.

(3)Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.

 (4)Persoana care îndeplineşte una dintre calităţile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă.

MEMBRII DE FAMILIE PROPRIU-ZIŞI (FORMALI) ȘI PERSOANE ASIMILATE

În susţinerea neconstituţionalităţii, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 26 alin. (1) potrivit cărora autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen., având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, reprezintă o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută de art. 114 alin. (1) C. pr. pen., conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente despre obiectul probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Dispoziţiile art. 117 alin. (1) C. pr. pen. reglementează situaţia în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calităţile prevăzute la lit. a) – soţ, ascendent şi descendent în linie directă, precum şi frate şi soră, respectiv la lit. b) – persoană care a avut calitatea de soţ – în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesual penale precitate, soţul, fostul soţ, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligaţi să aibă calitatea de martor în procesul penal. Din modul în care este redactată norma procesual penală, excepţia instituită de lege este una relativă, aşa încât persoanele menţionate nu pot fi obligate să dea declaraţii ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul conferit de art. 117 C. pr. pen..

Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr.  837 din 23 octombrie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională.

Raţiunea dreptului de a se abţine de la declaraţii, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., constă în oferirea unei opţiuni martorului de a evita una dintre următoarele situaţii – fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieţii de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de aceştia din urmă. În aceste condiţii, Scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acţiunea penală, pe de o parte, şi menţinerea armoniei căsniciei, a relaţiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. reglementează capacitatea soţului, a fostului soţ, a ascendenţilor şi a descendenţilor în linie directă, a fraţilor şi a surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituţia căsătoriei ori strânsele relaţii cu familia pot impulsiona persoanele menţionate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluţie favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relaţiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menţionate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.

În Codul penal din 1864, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 230 din 2 decembrie 1864, se reglementa, în art. 347, incapacitatea persoanelor care aveau o anumită legătură de rudenie cu inculpatul de a da declaraţii ca martor în procesul penal. Originile dreptului rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor se regăsesc în art. 148 din Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 66 din 19 martie 1936 – care, ca urmare a renumerotării prin republicarea codului în broşura din 13 februarie 1948, a devenit art. 142 din Codul penal din 1936 – care prevedea capacitatea persoanelor enumerate în acesta – respectiv ascendenţii şi descendenţii inculpatului, legitimi, prin adopţie sau recunoaştere, copiii naturali, soţul sau soţia, fraţii, surorile, unchii şi nepoţii, precum şi aliaţii în acelaşi grad, tutorele, curatorul şi pupilul lor, soţii despărţiţi – de a da declaraţii în calitate de martori, însă acorda acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori. Codul penal din 1969, în art. 80, reglementa cu privire la ascultarea soţului şi a rudelor apropiate, stabilind, în alin. 1, că “soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor”, doctrina – dezvoltată cu privire la normele menţionate – reţinând că dispoziţia precitată are la bază raţiuni de profund umanism, de înţelegere firească şi realistă a naturii umane, în condiţiile în care, în lipsa acestei dispoziţii, martorul soţ sau rudă apropiată a învinuitului sau a inculpatului ar avea de ales între alternativa de a spune adevărul, de a-şi face datoria faţă de justiţie sacrificând sentimentele de afecţiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând o declaraţie mincinoasă.

Încă din 1936 legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu l-a înlăturat pe martorul soţ, fost soţ ori “rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia să decidă dacă depune declaraţie ca martor sau se abţine. Dreptul rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor este reglementat şi în legislaţia procesual penală a unor state europene, iar instanţa de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, §  30, respectiv 19 iulie 2012, §  41, pronunţate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§  1 şi 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

În acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului, că raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

  În cauza în care a fost pronunţată Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017,   autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat motive de neconstituţionalitate din perspectiva concubinului suspectului sau inculpatului, care nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, reglementat la art. 117 C. pr. pen.. Cu privire la criticile formulate, Curtea a observat că persoana care are cu suspectul/inculpatul o relaţie asemănătoare acelora dintre soţi – fără a fi oficializată – nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, din punct de vedere moral, afectiv şi al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferenţă relevantă între partenerii de viaţă căsătoriţi legal şi cei implicaţi într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleaşi posibile probleme în cuplu ori aceleaşi îndoieli justificate asupra sincerităţii declaraţiei, ca şi în cazul declaraţiei soţului legitim. În acelaşi mod, nici vechiul Cod şi nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau al concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declaraţii, iar această situaţie nu este cu nimic modificată de reglementarea instituţiei logodnei în art. 266 și urm.  din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal. Totodată, Legislaţia procesual penală a unor state europene recunoaşte partenerilor de viaţă de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori. Curtea a reţinut, în acest sens, că statele europene au modalităţi variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal, iar instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, în care s-a reţinut că noţiunea de “viaţă de familie“, apărată prin art. 8 al Convenţiei, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto. Conform celor reţinute de instanţa europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracţiuni grave şi protejarea vieţii de familie de interferenţa statală. CEDO a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori şi acest lucru a fost realizat într-o manieră clară şi accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care şi soţul/soţia, actual sau fost, şi partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul şi o mărturie falsă care ar proteja această relaţie. Instanţa europeană a subliniat, totodată, că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepţie de la o datorie civică normală, de interes public, şi de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiţii şi formalităţi, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanţa de la Strasbourg nu a considerat că interferenţa cu viaţa de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare şi disproporţionată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art. 8 din C.E.D.H.  nu a fost încălcat.

  Curtea Constituţională a constatat că, aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg  potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepţie de la îndeplinirea unei obligaţii civice normale, poate fi supus unor condiţionări şi limitări în ceea ce priveşte definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Aşadar, dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a reamintit că  atunci când a reţinut că Regatul Ţărilor de Jos se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, CEDO a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară şi accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanţa de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepţie de la o datorie civică normală, de interes public, şi de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiţii şi formalităţi, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.

Articolul 177 din Codul penal, definind noţiunea de “membru de familie”, stabileşte în alin. (1) că “Prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”. Potrivit expunerii de motive la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, “noţiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condiţiile renunţării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noţiunea de rude apropiate, cât şi cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noţiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conţinutul său noţiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, şi persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia convieţuirii. Soluţia este pe deplin justificată în condiţiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecţie penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noţiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, dar şi cu reglementări existente în alte coduri penale europene [v art. 173 alin. (2) din Codul penal spaniol, art. 152 alin. (2) din Codul penal portughez].”

Potrivit art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin membru de familie se înţelege, printre alţii, nu numai soţul, ci şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de “membru de familie”, respectiv membrii propriu-zişi (formali) ai unei familii [art. 177 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal] şi persoanele asimilate acestora [art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal]. Raţiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituţii juridico-penale de constatarea calităţii de membru de familie se regăseşte, în egală măsură, în ipotezele în care existenţa relaţiei în cauză este legal şi formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum şi atunci când este vorba despre o situaţie de fapt, implicând însă aceeaşi dinamică cotidiană efectivă. De altfel, Curtea a observat că legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de “membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituţii de drept prezentând naturi juridice eterogene. Reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracţiunilor de nedenunţare [art. 266 alin. (2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art. 269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art. 270 alin. (3) din Codul penal] şi nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale [art. 410 alin. (2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârşită de un “membru de familie”, noţiune care, potrivit art. 177 din Codul penal, include şi “persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc.”

Potrivit art. 119 alin. (2) C. pr. pen., având denumirea marginală “Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei şi apoi “este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. Raţiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este şi aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispoziţiile art. 117 C. pr. pen., în faţa organului judiciar.

O lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. şi cele cuprinse în art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” stabilită în art. 177 din Codul penal, în condiţiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta şi în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 C. pr. pen., “Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală“.

Legislaţia procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă şi previzibilă.

Dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal -, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Cu referire la viciul de neconstituţionalitate constatat, instanţa de control constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr.  584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr.  579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, a aceleiaşi instanţe, M. Of. nr.  53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr.  116 din 15 februarie 2012, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr.  790 din 30 octombrie 2014).

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa familială din Legea fundamentală.

  Referitor la modul de reglementare a dreptului de a nu depune mărturie, legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, poate supune acest drept unor condiţii şi formalităţi, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, instanţa de control constituţional a statuat că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr.  69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (v în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr.  101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, M. Of. nr.  185 din 18 martie 2015). Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei de control constituţional, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr.  49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr.  470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr.  889 din 8 decembrie 2014).

Aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere nejustificată de la acordarea dreptului de refuz al audierii a persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Raţiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de acesta din urmă. Aşa încât problema de conştiinţă cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală precitată justifică scutirea acestora de la obligaţia civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soţ/fost soţ, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relaţii în societate şi a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declaraţii conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieţii de familie, ori a da declaraţii neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie. Deşi Constituţia nu defineşte noţiunea de “viaţă familială”, în jurisprudenţa sa, CEDO a reţinut că noţiunea de “viaţă de familie”, apărată prin art. 8 din Convenţie, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto (v Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei ). Cu alte cuvinte, există “viaţă de familie” şi în cazul unei relaţii de fapt echivalente căsătoriei, aşa încât Curtea Constituţională a constatat că raţiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă şi în cazul persoanelor care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanţial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecţia “vieţii de familie”, având o importanţă majoră în societate, indiferent de existenţa unei înregistrări formale. Aşadar, câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv obiectiv şi rezonabil pentru care persoanele care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exerciţiul dreptului de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori în procesul penal.

Dreptul la viaţa familială nu are caracter absolut, exerciţiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art. 53 din Legea fundamentală, “prin lege”, toţi participanţii la înfăptuirea actului de justiţie având obligaţia de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a “desfăşurării instrucţiei penale”. Însă principiul proporţionalităţii impune ca restrângerea exerciţiului acestui drept să nu depăşească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, M. Of. nr.  584 din 5 august 2014, instanţa de control constituţional a arătat că, în ceea ce priveşte pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (v hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, §  10, Marckx împotriva Belgiei, §  33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§  35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, §  72, Gaygusuz împotriva Austriei, §  42, Larkos împotriva Ciprului, §  29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, §  24).

Deosebirea de tratament juridic între soţul/fostul soţ al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul avut în vedere. Dreptul la “viaţa de familie”, în cazul persoanelor care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de raţiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menţionate. În acelaşi timp,  în măsura în care nu vor fi obligate să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul au totuşi facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat şi interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală.

Argumentele reţinute în Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. Curtea constată în acest sens că, în ipoteza menţionată, dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” reglementată la art. 177 alin. (1) din Codul penal, potrivit căreia “Prin membru de familie se înţelege: […] c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”. Totodată, soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa familială din Legea fundamentală. Deosebirea de tratament juridic între categoriile de persoane enumerate în cuprinsul normei procesual penale criticate, pe de o parte, şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil. Astfel, în ipoteza persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de o parte, norma nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul avut în vedere, iar, pe de altă parte, se face abstracţie de raţiunea instituirii dreptului de refuz al audierii, aceea de a ocroti sentimentele de afecţiune, strânsele relaţii pe care membrii formali ai unei familii şi persoanele asimilate acestora le pot avea faţă de suspect sau inculpat şi evitarea dilemei morale cu care se confruntă aceste persoane. Decizia  nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

118

Decizia  nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

126

Art. 126: Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale

(1)În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:

a)supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;

b)însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c)protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa;

d)audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

(2)Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecţie din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal.

(3)În cazul aplicării măsurilor de protecţie prevăzute la alin. (1) lit. c) şi d), declaraţia martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, în condiţii de confidenţialitate.

(4)Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.

(5)Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.

(6)Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat.

(7)Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsurile de protecţie prevăzute la art. 127. Dispoziţiile art. 128 se aplică în mod corespunzător.

(8)Măsurile de protecţie prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se comunică autorităţii desemnate cu punerea în executare a măsurii.

  Dispoziţiile art. 126 alin. (5) C. pr. pen.  vizează dispunerea de către procuror, în cursul urmăririi penale, a încetării măsurilor de protecţie a martorilor. Potrivit prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen., contestarea legalităţii acestor măsuri poate avea loc până la închiderea procedurii de cameră preliminară, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile de lege criticate trebuie ridicată tot până la încheierea acestei faze procesuale. Întrucât în speţă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cursul judecăţii în apel, dispoziţiile art. 126 alin. (5) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei în faza procesuală în care excepţia a fost invocată. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.

  Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) C. pr. pen.este inadmisibilă.

  În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen., care reglementează menţinerea pe tot parcursul procesului penal a măsurilor de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale dacă starea de pericol nu a încetat, Curtea observă că, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr.  494 din 19 iunie 2019, a admis excepţia şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen. sunt neconstituţionale. În acest sens, Curtea a reţinut că textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. , întrucât nu stabileşte, în mod expres, organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. pr. pen., respectiv actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale se menţin după momentul începerii judecăţii (§§  26, 30 şi 32).

  Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia  anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019 a fost  publicată  ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă. Decizia  nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală

Referitor la prevederile art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., care vizează luarea şi încetarea – în cursul urmăririi penale – a măsurilor de protecţie a martorilor ameninţaţi, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie .   Astfel, prin Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020, M. Of. nr.  782 din 27 august 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. Măsurile de protecţie a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care legiuitorul urmăreşte eficientizarea activităţii de administrare a probelor şi, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranţei persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecţiei persoanelor care deţin informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, informaţii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea unor cauze penale, persoane a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informaţii sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare.

Instituţia martorului ameninţat este o instituţie procesual penală relativ nouă în legislaţia românească, ce are la bază Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecţia martorilor în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate internaţionale, Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalităţii organizate şi Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97) 13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019,   §§  19 şi 20).

Statutul de martor ameninţat nu era definit ca atare în Codul de procedură penală din 1968, care stabilea însă în dispoziţiile art. 861 condiţiile în care devenea incidentă măsura protecţiei datelor de identificare a martorului, pe baza existenţei unor probe sau indicii temeinice care demonstrau existenţa unei stări de pericol privind viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, caz în care se atribuia martorului o altă identitate sub care urma să apară în faţa organului judiciar. Potrivit prevederilor art. 125 din noul Cod de procedură penală, pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor ameninţat, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale. Ţinând cont de imperativul asigurării protecţiei persoanelor mai sus menţionate, legiuitorul a reglementat, în dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., competenţa procurorului ca – în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal – să acorde statutul de martor ameninţat şi să dispună aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecţie, în considerarea rolului constituţional al Ministerului Public, care, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, rol consacrat de prevederile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală. Măsurile de protecţie ce pot fi luate de către procuror cu privire la martorul ameninţat sunt, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. pr. pen., următoarele: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

Legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declaraţiilor martorului protejat, aspect reglementat de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor date de martorii protejaţi are la bază temerea că aceştia ar putea fi supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel ar putea fi influenţaţi în declaraţii. Pentru aceste considerente, şi dispoziţiile art. 861 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 limitau efectele declaraţiilor martorilor supuşi măsurilor de protecţie în comparaţie cu efectele declaraţiilor martorilor obişnuiţi, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019,   §  23). Totodată, CEDO a statuat, în jurisprudenţa sa, că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei, însă, în condiţiile menţinerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 §  1 şi §  3 lit. d) din Convenţie impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reţinut, astfel, că probele obţinute de la martori, în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenţie, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârile CEDO  din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 şi 28 februarie 2006, pronunţate în Cauzele Kostovski împotriva Olandei, §  42, Visser împotriva Olandei, §§  43-46, şi Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§  79-86).

Folosirea martorilor protejaţi este acceptată de jurisprudenţa CEDO , iar acordarea posibilităţii inculpatului de a lua cunoştinţă de anumite elemente din conţinutul ordonanţei înseamnă a lipsi de eficienţă măsurile de protecţie a martorului. Caracterul confidenţial al ordonanţei prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecţie ţine de însăşi raţiunea reglementării instituţiei martorului ameninţat, iar dezvăluirea de date privind conţinutul respectivei ordonanţe este de natură să pericliteze situaţia martorului în cauză. Dificultăţile pe care un inculpat le are în susţinerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicţia impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declaraţiile unui asemenea martor, soluţie instituită de prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen.. Consecinţa unei eventuale constatări a nelegalităţii ordonanţei de acordare a statutului de martor ameninţat este audierea martorului în condiţii obişnuite, însă în acest caz respectiva declaraţie poate să servească într-o măsură determinantă la pronunţarea unei hotărâri de condamnare.

Referitor la criticile formulate cu privire la lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) C. pr. pen., potrivit cărora procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, tot prin, întrucât textul de lege nu distinge, procurorul poate face verificările respective atât din oficiu, cât şi la cerere. (Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020). Aceste verificări nu se fac la intervale de timp regulate/fixe, ci atunci când este oportun, adică atunci când se poate presupune în mod rezonabil că situaţia care a impus acordarea statutului de martor ameninţat s-a schimbat, având în vedere faptul că martorii nu sunt audiaţi în procesul penal la intervale regulate/fixe. Astfel, inculpatul poate cere ridicarea protecţiei martorului înainte de orice audiere a acestuia, indiferent de faza procesuală. Verificările efectuate de procuror vizează ordonanţa iniţială prin care acesta a dispus acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie, ordonanţă ale cărei efecte se menţin până la schimbarea condiţiilor care au impus acordarea protecţiei. În cazul în care procurorul nu emite o ordonanţă motivată de încetare a măsurilor de protecţie, înseamnă că acesta a constatat cu ocazia verificărilor efectuate că se menţin temeiurile iniţiale care au determinat luarea măsurilor de protecţie. Aşadar, procurorul dispune prin ordonanţă motivată numai luarea şi încetarea măsurilor de protecţie, neimpunându-se emiterea unei ordonanţe la momentul celorlalte verificări, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menţinere a măsurii, ci face o simplă verificare. În fine, ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea măsurilor de protecţie nu are caracter confidenţial, ci ea urmează regimul juridic comun al ordonanţelor procurorului.Dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumţia de nevinovăţie.Decizia  nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală

V Decizia  nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală

Art. 139: Supravegherea tehnică

(1)Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b)măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;

c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

 (2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

             (3)Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

 (4)Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.

Art. 139, alin. (2) a fost modificat prin  Ordonanța de urgență nr.  18/2016 

ETAPA ACTELOR PREMERGĂTOARE

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii,  M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992. De asemenea, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie,  M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002. Instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională cu dispoziţiile menţionate ,  în forma anterioară şi ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006 a Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie. Curtea observă că, anterior publicării în Monitorul Oficial, Partea I, a Legii nr. 54/2006, dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 au fost modificate prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie,  M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005, în sensul înlocuirii denumirii “Parchetul Naţional Anticorupţie” cu denumirea “Departamentul Naţional Anticorupţie”, iar dispoziţiile art. 14 alin. (4) din acelaşi act normativ au fost modificate succesiv prin art. 1 punctul 7 din Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie,  M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, în sensul excluderii din conţinutul acestora a sintagmei “la sediul lor”, şi prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în sensul înlocuirii denumirii “Parchetul Naţional Anticorupţie” cu denumirea “Departamentul Naţional Anticorupţie”. Întrucât soluţia legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma anterioară publicării Legii nr. 54/2006, este similară formei în vigoare, ulterioară publicării Legii nr. 54/2006, în realizarea controlului de constituţionalitate nu prezintă relevanţă plasarea acestor dispoziţii de lege înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/2006. Totodată, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen.. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011,  M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma “în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. În aceste condiţii, Curtea observă că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 îşi produc în continuare efectele juridice, având în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020,  M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, s-a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014. Curtea observă că, în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt formulate din perspectiva motivelor de neconstituţionalitate examinate prin decizia menţionată anterior. Aşa încât, având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea din 25 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia penală, a fost efectuată înainte de pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această decizie, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală ca devenită inadmisibilă.

  Cu privire la dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 143 C. pr. pen., ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992, autorul excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 131 alin. (3), cât şi dispoziţiile art. 6 din C.E.D.H.. autorul nu motivează, în concret, pretinsa contrarietate cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate a normelor referitoare la procedura de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică din legea procesual penală în vigoare, a dispoziţiilor din legea procesual penală anterioară care stabilesc că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal şi a celor din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, care reglementează raporturile de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi alte instituţii. Cu toate că materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia, critica de neconstituţionalitate formulată de autor cu privire la relaţia de contrarietate existentă între celelalte texte de lege, ce fac obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, şi textele de referinţă pretins încălcate nu se poate extinde şi cu privire la normele menţionate anterior. Aşa încât indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorul excepţiei cu privire la dispoziţiile precitate (v Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011,  M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012). “Simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»” (Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011,  M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, Decizia nr. 627 din 29 mai 2008,  M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008). Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 143 din Codul de procedură penală, ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013), în cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen., în timp ce dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie stabilesc obligaţia serviciilor şi organelor specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor de a pune la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie/procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie/procurorului anume desemnat de acesta datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie, neprelucrate. Cu titlu general, Curtea observă că această obligaţie este prevăzută şi la art. 66 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005 [art. 66 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, după modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal,  M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016].

 Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018,  M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, §§  29-37, că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. În desfăşurarea activităţilor specifice, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot descoperi informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care, potrivit art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală. În mod similar prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 prevede că “Datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora”.

În general, dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la “date şi informaţii”. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 51/1991, “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are, în domeniul securităţii naţionale, următoarele atribuţii: a) analizează datele şi informaţiile obţinute şi evaluează starea securităţii naţionale;”; potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.”; potrivit art. 12 alin. (2) din acelaşi act normativ, “Divulgarea, prin orice mijloace, de date şi informaţii secrete care pot aduce prejudicii intereselor securităţii naţionale, indiferent de modul în care au fost obţinute, este interzisă şi atrage, potrivit legii, răspunderea celor vinovaţi.”; iar potrivit art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Persoanele care solicită autorizarea, autorizează, pun în executare sau sprijină punerea în executare a autorizării beneficiază de protecţia legii şi sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor şi informaţiilor de care iau cunoştinţă cu acest prilej şi să respecte prevederile legale privind protecţia informaţiilor clasificate”.

Dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. Obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV – Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii – din Codul de procedură penală. Prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin. (1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol, lit. a)-e) enumeră expres mijloacele de probă, şi anume: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. prevăd că proba se obţine în procesul penal prin “orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”. Totodată, în materia înregistrărilor, art. 139 alin. (3) C. pr. pen. califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

Dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991. Problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 este inadmisibilă.

Cele statuate prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018,  §§ 29-37, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013) şi ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aşa încât urmează a se respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect normele menţionate.

Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013), potrivit cărora “Activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă”, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 247 din 15 martie 2012,  M. Of. nr. 360 din 28 mai 2012. Potrivit normelor criticate, “cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.” Curtea a subliniat că toate aceste activităţi sunt, aşa cum le defineşte legea, “acte de constatare”, care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare. Având în vedere aceste din urmă considerente, rezultat al unui raţionament identic celui formulat în §§  29-37 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018,   dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013) nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă actelor de constatare efectuate de cadre anume desemnate/stabilite în acest scop din/de Serviciul Român de Informaţii în vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale/în situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, astfel cum prevăd art. 9 şi art. 10 din acelaşi act normativ. Doar dispoziţiile legii procesual penale ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile de lege criticate. Astfel, potrivit art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, iar mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 alin. 1), în timp ce mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal (art. 64 alin. 2). În materia înregistrărilor, dispoziţiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 califică drept mijloc de probă înregistrările – prevăzute în secţiunea V1, capitolul II din titlul III al părţii generale a legii procesual penale anterioare – efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

  În acord cu cele statuate prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013), ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale menţionate anterior, cu privire la care autorul excepţiei nu formulează critici în prezenta cauză. În aceste condiţii, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013).

Motivele de neconstituţionalitate formulate de autor privesc, în esenţă, (i) faptul că Serviciul Român de Informaţii se substituie organelor de urmărire penală şi devine un veritabil organ de cercetare/urmărire penală (şi din perspectiva lipsei de acces a inculpatului la acele date sau informaţii considerate relevante de către acest Serviciu), statut aflat în contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la statul de drept şi principiul separaţiei puterilor în stat şi cu cele cuprinse în art. 131 alin. (3) din Constituţie, respectiv (ii) lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate, care permit ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 131 alin. (3). În raport cu criticile astfel formulate, Curtea are în vedere faptul că, în cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, activitatea de urmărire s-a derulat în perioada 2006-2015 (anterior, începând cu anul 2003, epuizându-se etapa actelor premergătoare, specifică Codului de procedură penală din 1968), iar instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu în acest sens.

Potrivit art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, “De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale”. Activitatea de strângere a datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale se limita numai la faptele care constituiau, potrivit legii, “ameninţări la adresa siguranţei naţionale”. Etapa actelor premergătoare constituia, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, o etapă procesuală specifică acestei din urmă legi procesual penale, în care persoana nu beneficia de garanţiile asociate dreptului la apărare specifice fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal (v , în acest sens, deciziile nr. 141 din 5 octombrie 1999,  M. Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999, sau nr. 124 din 26 aprilie 2001,  M. Of. nr. 466 din 15 august 2001). Actele premergătoare aveau o natură proprie, care nu putea fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, “acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale” (deciziile nr. 385 din 13 aprilie 2010,  M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010, şi nr. 247 din 15 martie 2012 ). Curtea observă că actualul Cod de procedură penală nu mai reglementează etapa procesuală a efectuării actelor premergătoare.

Potrivit art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, “Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”, în timp ce art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 stabileşte că “De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.” Aşadar, potrivit legii procesual penale anterioare, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă “[…]atunci când instanţa ar înţelege săi dea eficienţă. […] Faptul că o probă a fost obţinută de organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realităţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii” (Decizia nr. 247 din 15 martie 2012 ).

Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare nu constituie eo ipso mijloc de probă, ci revine judecătorului competenţa de a stabili concludenţa şi utilitatea unor asemenea procese-verbale în economia cauzei a cărei soluţionare se află în competenţa sa. “În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială. Aşadar, […] judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură” (deciziile nr. 524 din 27 iunie 2006,  M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006, şi nr. 241 din 15 martie 2012,  M. Of. nr. 287 din 2 mai 2012).

Potrivit art. 201 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. 2 lit. b) al aceluiaşi articol, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Totodată, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016), “Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală […]”, iar, potrivit art. 12 alin. 2 din aceeaşi lege, “La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională”. Serviciul Român de Informaţii nu are atribuţii de cercetare penală (v şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016,  M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 37) şi, prin urmare, nu are calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic “la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională” ( v mutatis mutandis şi Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017,  M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018, §§  17 şi 18). Sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau pe cea a noului Cod de procedură penală, acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală (în acest sens,  v Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019,  M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 155). După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică “de alte organe specializate ale statului”, însă această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 . De principiu, efectuarea actelor procesuale/de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora. Deşi, prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016,  a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992, stabilindu-se, în mod expres, că “[…] Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală“, iar, prin art. I pct. 1 din acelaşi act normativ a fost modificat art. 57 alin. (2)  C. pr. pen. , prevăzându-se că, “[…] De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.” – prin Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022,  M. Of. nr. 358 din 11 aprilie 2022, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi art. 28 din Constituţie, atribuirea calităţii de organ de cercetare specială Serviciului Român de Informaţii fiind per se neconstituţională.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate permite ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, s-a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. În considerentele deciziei precitate, Curtea a constatat că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Aşa încât Curtea a constatat că, prin simpla reglementare a acestei posibilităţi, fără crearea cadrului adecvat care să ofere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate.

Deşi, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, orice reglementare trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. acordarea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element, procedură nereglementată la data soluţionării prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

Prin deciziile nr. 55 din 4 februarie 2020 şi nr. 55 din 16 februarie 2022, a stabilit reperele unui comportament constituţional la care atât legiuitorul, cât şi instanţa de judecată trebuie să se raporteze. Susţinerile autorului excepţiei relevă o problemă de interpretare şi aplicare a normelor procesual penale criticate, având în vedere efectele deciziilor instanţei de control constituţional anterior menţionate şi ţinând cont de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale,  M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, potrivit cărora “actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”.

Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968.

  Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen., autorul susţine, în esenţă, că nu există o reglementare care să prevadă dreptul inculpatului de a invoca nulitatea relativă a mijloacelor de probă administrate în urmărirea penală, în condiţiile în care cauza nulităţii a fost cunoscută/constatată ulterior finalizării procedurii camerei preliminare, în speţă, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018,  prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională.

Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017,  M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. În considerentele deciziei menţionate, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 63). Ca urmare a publicării Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, sunt incidente prevederile art. 102 – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute din Codul de procedură penală. Având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la aplicarea pentru viitor a deciziei menţionate, instanţele de judecată au obligaţia de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio aceeaşi obligaţie de ordin constituţional incumbă şi Ministerului Public (în acest sens, v Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019,  M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 194).

Administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-au administrat acestea. Potrivit art. 102 alin. (3) C. pr. pen., “Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”. Aceste dispoziţii legale reprezintă garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicţiei de a utiliza în soluţionarea cauzelor penale probe declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018,  M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, paragraful 14). O probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt nelegale/este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, iar nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018,  Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (paragraful 17). Totodată, “eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen., excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de «excluderea probei» – respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate.” În aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragraful 27).

Având în vedere art. 281 C. pr. pen., acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, ţinând cont şi de faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013,  “nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală”, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.

Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor – absolute şi relative, prin prisma efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, ca temei pentru constatarea nulităţii proceselor-verbale şi a actelor de constatare încheiate de alte organe, ca urmare a punerii în executare a mandatelor de siguranţă naţională de către Serviciul Român de Informaţii, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 2.022/111/2015, au fost admise cererile inculpaţilor, inclusiv cererea autorului excepţiei, şi a fost constatată nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică încuviinţate, respectiv prelungite în baza mandatelor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul Legii nr. 51/1991, în baza mandatelor emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încuviinţate de preşedintele Tribunalului Bihor. În temeiul art. 102 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, au fost excluse din materialul probator toate procesele-verbale de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, iar, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, s-a dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a tuturor mijloacelor de probă care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică (anexele la actele de constatare), procesele-verbale, precum şi suporţii tehnici.

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen. este inadmisibilă. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin deciziile nr. 466 din 27 iunie 2017,  M. Of. nr. 768 din 27 septembrie 2017, şi nr. 779 din 28 noiembrie 2017,  M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, când a avut de analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală

  Dispoziţiile art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze distincte referitoare la conferirea calităţii de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele care sunt rezultatul punerii în executare a unor metode speciale de supraveghere sau cercetare autorizate potrivit Codului de procedură penală. Astfel, prima teză se referă la acele înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane, iar cea de-a doua teză reglementează alte înregistrări decât cele anterior menţionate, dacă acestea nu sunt interzise de lege.

  O dispoziţie identică cu cea prevăzută la art. 139 alin. (3) C. pr. pen. a existat în vechea reglementare procesual penală, la art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, articol care a fost introdus în codul anterior menţionat prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr.  468 din 1 iulie 2003. Acesta a fost modificat ulterior, într-o formă similară cu cea prevăzută de textul criticat prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr.  677 din 7 august 2006.

  Dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr.  517 din 17 iunie 2020, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea, pentru lipsa unei proceduri de verificare a legalităţii înregistrărilor, a articolului 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. care reglementează, printre altele, utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de autorităţi ce îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii.

  În ceea ce priveşte categoria mijloacelor de probă, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr.  1020 din 29 noiembrie 2018, §  503, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a)-e) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, CEDO, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României, §  31, a arătat că, deşi art. 6 din C.E.D.H.  garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.

Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie.

Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.

În cuprinsul Deciziei  nr. 55 din 4 februarie 2020,   Curtea a distins între cele două teze prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., arătând că, din interpretarea gramaticală a acestora, rezultă că înregistrările efectuate potrivit mandatelor de securitate emise conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 ar putea fi încadrate la art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr.  348 din 20 aprilie 2018, §  35, a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, mai exact art. 11 lit. d), nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit acestei legi, şi că doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Problema de constituţionalitate analizată nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a prevederilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991.

  Încadrarea înregistrărilor efectuate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 la art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. încalcă exigenţele constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, câtă vreme reglementarea posibilităţii de a conferi calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări nu este însoţită de un cadru juridic adecvat, care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)

  Curtea, pe lângă faptul că a exclus din sfera constituţionalităţii prevederilor art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. a statuat, totodată, că înregistrările efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, fac parte din categoria înregistrărilor avute în vedere de legiuitor în teza a doua a art. 139 alin. (3) C. pr. pen., astfel că acestea nu ar putea fi încadrate în categoria înregistrărilor efectuate de alte persoane, prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen.. În sfera sintagmei “înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane”  nu pot fi incluse înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, întrucât sensul acestei sintagme rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) C. pr. pen., acesta având în vedere alte persoane fizice sau juridice decât cele care au calitatea de părţi ale procesului penal la data efectuării înregistrărilor. Prin urmare, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. nu au în vedere şi înregistrările realizate, potrivit prevederilor Legii nr. 51/1991, de către Serviciul Român de Informaţii. Aşadar, dispoziţiile menţionate sunt clare, precise şi previzibile, acestea respectând exigenţele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. constituie o excepţie de la regula prevăzută la art. 139 alin. (1) din acelaşi cod, conform căreia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 139 alin. (1) lit. a) – c) C. pr. pen., şi este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen..   Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privinţa efectuării înregistrărilor prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., garanţii suplimentare, de natură a proteja dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al părţilor din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă.

Textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terţii. Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane nu restrâng exerciţiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condiţiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen..

  Dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi prevăd, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părţii în cauză, neputând fi înregistrate şi prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terţi, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieţii private. Referindu-se la înregistrările personale efectuate de părţi sau de alte persoane, dispoziţia de lege criticată include şi persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor aduse. (Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr.  293 din 25 aprilie 2017, §  27). Fiind chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor dispoziţii prin care era modificat art. 916 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilităţii de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor modificatoare. Modificarea propusă prin care se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale este neconstituţională, întrucât face imprevizibilă utilizarea ca mijloace de probă a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Cu referire la prevederile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, că raţiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispoziţiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private – invocat în motivarea excepţiei -, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale.

Legislaţia procesual penală anterioară prevedea suficiente garanţii în vederea înlăturării eventualele abuzuri, dispoziţiile art. 916 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 916 alin. 1), părţile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 şi 68 din Codul de procedură penală din 1968. În ceea ce priveşte noua reglementare, cuprinsă în art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Și în acest caz dispoziţiile criticate se aplică numai în situaţia săvârşirii unei infracţiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispoziţiilor art. 172-181 C. pr. pen..

  Totodată, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, potrivit art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, sunt însoţite de garanţiile reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, prin Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr.  312 din 14 aprilie 2020, în sensul că acestea constituie mijloace de probă care însă sunt suspuse controlului judecătorului de cameră preliminară sub aspectul legalităţii administrării lor. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară va acţiona, potrivit regulilor prevăzute la art. 342 și urm.  din Codul de procedură penală, analizând atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi legalitatea procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, raportându-se la condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Totodată, în cadrul procedurii de cameră preliminară pot fi formulate în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care sunt formulate cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin înregistrările efectuate de către părţi sau de către alte persoane, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la efectuarea acestora.

Unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi. S-a reţinut că înregistrările făcute de părţi pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, aşa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerinţe prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., respectiv: înregistrările să fie făcute de către părţi sau de către alte persoane şi înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terţii. În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părţi sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiţie anterior menţionată, s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorităţii statului, o încălcare a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversaţiei, nefiind un simplu observator, precum şi faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile art. 8 din Convenţie, este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanţi ai autorităţilor publice.

  În privinţa înregistrărilor efectuate conform prevederilor art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., legiuitorul a prevăzut suficiente garanţii, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi la art. 24 din Constituţie, precum şi la art. 6 §  1 din C.E.D.H. . De altfel, astfel cum Curtea a reţinut prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016,   textul criticat constituie o garanţie a drepturilor fundamentale menţionate. Decizia  nr. 813 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală

V Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

141

Art. 141: Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror

(1)Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:

a)există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; şi

b)sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2).

(2)Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).

(3)Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei.

(4)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

(5)Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanţă:

a)realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice;

b)suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic.

Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.

(6)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens.

(7)Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile art. 140.

(8)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.

Se susţine ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale pentru faptul ca, deşi art. 1401  C..pr. pen.  recunoaşte existenta unei modalităţi de atacare a ordonanţei de arestare preventivă la o instanţa judecătorească, textul art. 141 din acelaşi cod nu reglementează şi posibilitatea atacarii cu recurs a încheierii prin care aceasta plângere a fost rezolvată, în cazul când instanţa respectiva refuza revocarea măsurii de arestare preventivă, la cererea inculpatului.

Inexistenta unei cai de atac în aceasta situaţie este apreciată a fi echivalenta cu încălcarea dreptului la apărare şi cu privirea nejustificată de exerciţiul unei cai de atac.

Critica formulată de autorul excepţiei nu este întemeiată. În conceptia legiuitorului, măsurile de preventie au caracter provizoriu şi sunt luate în funcţie de anumite împrejurări concrete, legate de cauza şi de persoana făptuitorului. De aici decurge posibilitatea intervenţiei unor elemente care fac necesară înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive. Potrivit art. 139 alin. 1  C..pr. pen. , măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o alta măsura preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai exista vreun temei care să justifice menţinerea ei. Art. 140  C..pr. pen.  prevede cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 140^1 din acelaşi cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror.

Încălcarea prevederilor art. 128 din Constituţie, privitoare la folosirea căilor de atac, nu poate fi reţinută, deoarece acest drept fundamental se realizează în condiţiile legii, iar restrangerea prin lege a căilor de atac este constituţională, nefiind contrară dispoziţiilor art. 128 din Constituţie. Prin urmare, reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia, desigur, de a nu se aduce atingeri altor texte constituţionale sau dispoziţii cu valoare obligatorie, incidente în cauza.

Cât priveşte prevederile art. 141 alin. 2  C..pr. pen. , se constată că nici în încheierea de sesizare şi nici în concluziile inculpatului referitoare la neconstituţionalitatea acestui text nu se indica motivele ce justifica ridicarea excepţiei, nefiind menţionată nici o prevedere constituţională incalcata. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt neconstituţionale numai prevederile care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei, iar potrivit art. 144 lit. c) din legea fundamentală şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea se pronunţa asupra prevederii atacate numai în limitele sesizării. În consecinţa, constituie un motiv de respingere a excepţiei neindicarea dispoziţiei constituţionale în raport cu care textul legal atacat este neconstitutional. Controlul din oficiu este inadmisibil cat timp controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate nu se poate exercita decât la sesizare. ( Decizia nr. 338 din 18 iulie 1997 şi din Decizia nr. 392 din 15 octombrie 1997, M. Of. nr. 163 din 21 iulie 1997 ).

142

Art. 142: Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică

 (1)Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.
            (11)Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.

 (2)Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

(3)Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.

(4)Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.

(5)Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).

(6)Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.

Art. 142, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de  urgență nr. 6/2016  și prin Ordonanța de  urgență nr. 18/2016 )

  Curtea Constituţională,  prin Decizia 51/2016,   admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) este neconstituţională.

  Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind statul român, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din C.E.D.H., cu privire la dreptul la un proces echitabil şi, respectiv, la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

  Dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală arată, printr-o enumerare limitativă, care sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Dintre acestea, constituie metode speciale de supraveghere tehnică cele prevăzute la lit. a)-e) ale acestui articol, respectiv: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane. Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă se înţelege, conform art. 138 alin. (2) C. pr. pen., interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare. Prin accesul la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare a datelor informatice, fie direct, fie de la distanţă, conform prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) C. pr. pen.. Supravegherea video, audio sau prin fotografiere presupune, potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen., fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice constă, conform art. 138 alin. (7) C. pr. pen., în folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. În fine, obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane semnifică, potrivit art. 138 alin. (9) C. pr. pen., realizarea unui set de operaţiuni prin care este asigurată cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri sau informaţii referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile efectuate de către o anumită persoană.

  Articolul 139 alin. (1) C. pr. pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

  Conform alin. (2) al art. 139 C. pr. pen., infracţiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, infracţiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracţiunile de corupţie şi alte infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiunile care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

  Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută la art. 140 C. pr. pen.. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Acestea se completează cu dispoziţiile art. 141 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 C. pr. pen. ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.

  Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen., de către procuror, care poate dispune şi ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. Complementar, potrivit alin. (2) al art. 142, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire penală, respectiv cu autorităţile prevăzute la alin. (1) al art. 142, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

  Spre deosebire de actuala reglementare, dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul şi organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iniţiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei şi totodată respectarea cerinţelor de accesibilitate, previzibilitate şi proporţionalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarităţii, prin reglementarea ca excepţie a acestei ingerinţe în viaţa privată a persoanei, şi a principiului proporţionalităţii măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, la importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori la gravitatea infracţiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conţine însă explicaţii referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror şi organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei şi a altor organe specializate ale statului şi, cu atât mai puţin, o explicaţie referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme.

  Conform art. 143 alin. (1) C. pr. pen., consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate, potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care aceasta s-a încheiat. De asemenea, conform art. 143 alin. (4) C. pr. pen., convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiaşi alin. (4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.

  În continuare, este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică şi procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică.

  Acest demers începe prin definirea noţiunilor de “probă”, “mijloc de probă” şi “procedeu probatoriu”. Conform art. 97 alin. (1) C. pr. pen., proba este definită ca fiind orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum şi orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 C. pr. pen., prin procedeu probatoriu se înţelege modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.

Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu.  (Decizia nr. 383 din 27 mai 2015,  M. Of.  nr. 535 din 17 iulie 2015  § 20)  Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi decizie (§ 21) că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (§ 22).

Procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. pr. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (§ 21), Nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 C. pr. pen.. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. pr. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen.

Activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) C. pr. pen. nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen., care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.

Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) C. pr. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.

Referitor la asigurarea suportului tehnic,  persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen. sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, , iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale, “furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”.

În multe state ale Uniunii Europene, dispoziţiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică şi de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare şi previzibile şi vizează doar organele judiciare. În acest sens, codurile naţionale de procedură penală prevăd, în mod expres, că activitatea de supraveghere tehnică este înfăptuită de către judecătorul de instrucţie, de organele de urmărire penală şi organe ale poliţiei şi că, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicaţii sau din alte domenii expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală. Sunt relevante, în acest sens, dispoziţiile art. 172 alin. (1)  C. pr. pen.  al Bulgariei; art. 86-88  C. pr. pen.  al Republicii Cehe; art. 335 alin. (1)-(5)  C. pr. pen.  al Croaţiei; art. 1261-1262  C. pr. pen.  al Estoniei; art. 100 b şi 110 j  C. pr. pen.  al Germaniei; art. 251  C. pr. pen.  al Greciei; Secţiunea 3 din Legea supravegherii în procesele penale din 2009 din Irlanda; art. 267-268  C. pr. pen.  al Italiei; art. 4813, art. 48-15 şi art. 48-17  C. pr. pen.  din Luxemburg; art. 187 alin. (1), art. 188, art. 189  C. pr. pen.  al Portugaliei coroborate cu prevederile Secţiunii 1 alin. (2) şi ale Secţiunii 3 din Legea nr. 101 din 25 august 2001 privind reglementarea operaţiunilor sub acoperire desfăşurate în scopul prevenirii infracţiunilor şi investigaţiei penale din Portugalia; Secţiunea 88  C. pr. pen.  al Slovaciei; art. 149a, art. 149b alin. (3), art. 150, art. 151, art. 152, art. 155 şi art. 156  C. pr. pen.  al Sloveniei; art. 588bis b şi art. 588ter e alin. (1)  C. pr. pen.  al Spaniei; Capitolul 23 şi Capitolul 27  C. pr. pen.  al Suediei.

Legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii,  M. Of.  nr. 33 din 3 martie 1992, şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of.  nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală.

Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.

Prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015,  M. Of.  nr. 707 din 21 septembrie 2015, (§ 23), s-a reţinut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerinţe influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri.

Legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015,  M. Of.  nr. 495 din 6 iulie 2015, §§24 şi 25 şi Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 §23), Dacă legiuitorul îşi respectă numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Prevederile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiţii, destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condiţiile de calitate ale legii. Dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie, referitoare la calitatea legii şi, respectiv, la libertatea individuală.( Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015,  M. Of.  nr. 845 din 13 noiembrie 2015,)

Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, CEDO, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (§ 109), Rotaru împotriva României (§ 52), Sissanis împotriva României (§ 66), şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34) a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 C. E. D. H. . Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (§ 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (§ 52), “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi impljcă condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii.

În ceea ce priveşte materia interceptărilor, CEDO, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, §§  93-95, a generalizat jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a “previzibilităţii” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esenţial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei, (§ 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (§ 46)]. Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. Cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în cazul informării altor părţi; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie şterse ori distruse (v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, §34)].

Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa CEDO s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de CEDO încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, § 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reţinute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor (§ 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare (§ 89).

Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, CEDO a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art.  41 C. pr. pen., rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (§ 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (§ 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.

Curtea Constituţională pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.

Nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, reglementarea nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (v,   în acest sens şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015,  M. Of.  nr. 79 din 30 ianuarie 2015, §§  67 şi 94).

Având în vedere şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.

Este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

Dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.

Referitor la invocarea în susţinerea prezentei excepţii a dispoziţiilor art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, având în vedere constatarea de către instanţa de contencios constituţional, prin prezenta decizie, a neconstituţionalităţii sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, verificarea conformităţii textului criticat cu normele constituţionale nu mai este necesară.

Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [v Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (§ 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [v Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (§ 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014,  M. Of.  nr. 921 din 18 decembrie 2014 (§ 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014,  M. Of.  nr. 129 din 19 februarie 2015 (§ 14)]. Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală

Articolul I din Ordonanța de urgență nr. 6/2016 statuează: Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală,  M. Of.  nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1.La articolul 57, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.”

2.La articolul 142, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.”

3.La articolul 142, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:

“(11) Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.”

4.La articolul 142, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.”

Articolul 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii,  M. Of.  nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările şi completările ulterioare se modifică şi se completează prin Ordonanța de urgență nr. 16/2016

Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest. Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen..”

Verificarea a posteriori a probelor obţinute în urma supravegherii tehnice
Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a CEDO, concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.

Încălcarea art. 8 din Convenţie întrucât instanţele au acceptat fără rezerve refuzul procurorului de a prezenta autorizaţia, refuz motivat pe caracterul clasificat al acestui înscris.
            Curtea a arătat că în jurisprudenţa sa anterioară constatase că sistemul de autorizare a interceptărilor existent la momentul faptelor din prezenta cauză nu satisface garanţiile impuse de art. 8 din Convenţie întrucât procurorul care autorizează interceptarea nu este independent în raport cu autoritatea executivă ( v cauza Dumitru Popescu c. României, par. 71), decizia procurorului de a intercepta comunicaţiile nu era supusă verificării şi încuviinţării judecătorului (idem, par. 72), persoana supusă înregistrării nu putea contesta în faţa unei instanţe temeinicia şi legalitatea măsurii (idem, par. 74) şi nu existau prevederi în legislaţie care să menţioneze condiţiile în care transcrierile trebuie distruse (idem, par. 79).

.

V Decizia  nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

145

Art. 145: Informarea persoanei supravegheate

(1)După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa.

(2)După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

(3)Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).

(4)Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

a)perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;

b)punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c)dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.

(5)Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

Dispoziţiile art. 65 C. pr. pen.  reglementează incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului, arătând, la alin. (1), că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) din Codul de procedură penală se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.

  Dispoziţiile art. 64 C. pr. pen.  prevăd cauzele de incompatibilitate ale judecătorului, arătând, la lit. a)-d) şi f), că acesta este incompatibil dacă a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.

Legiuitorul a exclus dintre cauzele de incompatibilitate ale procurorului ipoteza, prevăzută la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, în care acesta a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată. În aceste condiţii, în cazul restituirii cauzei la parchet de către judecător, nu există, de plano, o interdicţie impusă procurorului care a efectuat acte de urmărire penală în respectiva cauză de a completa sau de a continua urmărirea penală.

Potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situaţii: rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale.

Astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 65 alin. (1) cu cele ale art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., procurorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată.

În ipoteza restituirii cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară, dacă există suspiciuni în privinţa imparţialităţii procurorului, acesta poate fi recuzat, conform art. 67 alin. (1) C. pr. pen..

Actele de cercetare penală efectuate de procuror, ca urmare a restituirii cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3) C. pr. pen., vor fi suspuse verificării judecătorului de cameră preliminară, care va putea restitui din nou cauza la parchet, atunci când, în urma verificărilor efectuate conform art. 342 C. pr. pen., ar rezulta una dintre ipotezele reglementate la art. 346 alin. (3) C. pr. pen.. De altfel, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, soluţia de restituire a cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3) C. pr. pen., a mai fost pronunţată anterior definitiv, în vederea refacerii actului de sesizare şi ca urmare a neremedierii neregularităţilor constatate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 345 alin. (3) C. pr. pen..

Împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie, potrivit art. 347 C. pr. pen. Posibilitatea recuzării procurorului, conform art. 67 alin. (1) coroborat cu art. 65 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., verificarea de către judecătorul de cameră preliminară a actelor de urmărire penală după refacerea sau completarea acesteia în urma restituirii cauzei, precum şi posibilitatea contestării încheierii pronunţate în urma verificării anterior menţionate constituie garanţii ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 C.E.D.H..

Prevederile art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 reglementau faptul că persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă. Dar instanţa, conform art. 332 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, putea dispune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, când se constata, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, procurorul procedând potrivit art. 268 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, fiind, prin urmare, firească existenţa unui astfel de caz de incompatibilitate. Cu privire la această soluţie legislativă, Curtea reţine faptul că ea a fost prevăzută de legiuitor în lipsa cazului de incompatibilitate a procurorului prevăzut în prezent la art. 65 alin. (1) coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., referitor la existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea acestuia este afectată.

Prin Codul de procedură penală în vigoare, legiuitorul a schimbat întreaga arhitectură a procesului penal şi, totodată, concepţia care stă la baza desfăşurării acestuia, prin sporirea rolului fazei urmăririi penale în soluţionarea cauzelor.

Câtă vreme procurorului îi revine posibilitatea de a aprecia asupra reluării urmăririi penale în propria sa cauză, este firesc ca tot lui să îi revină şi efectuarea acesteia din nou, conform motivelor pe care le-a avut în vedere când a decis să procedeze în acest mod; el poate decide să redeschidă urmărirea penală când, după clasare, descoperă probe noi, pe care nu le cunoscuse şi în raport cu care apreciază că se impune continuarea investigaţiilor [art. 335 alin. (2) C. pr. pen.], sau în ipoteza în care, anulându-se în camera preliminară acte de urmărire penală şi excluzându-se probe din dosarul pe care l-a instrumentat, optează pentru refacerea urmăririi penale şi solicită judecătorului să îi restituie cauza [art. 346 alin. (3) lit. c) C. pr. pen.].

În aceste ipoteze, când decide el însuşi că urmărirea pe care a efectuat-o sau pe care a supravegheat-o trebuie refăcută sau completată, ar fi fost nefiresc ca el să nu poată proceda la aceasta şi să decidă reluarea pentru ca un alt organ de urmărire penală să se conformeze solicitărilor lui.

Procedura camerei preliminare are o importantă componentă remedială, fiind articulată pe comunicarea dintre judecător şi procurorul care a sesizat instanţa; acestuia din urmă îi revin nu doar dreptul de a solicita restituirea, ci şi alte drepturi şi atribuţii proprii în faza de cameră preliminară, respectiv dreptul de fi informat asupra excepţiilor admise şi obligaţia de a proceda la remedierea actului de sesizare. În aceste condiţii, când rezultatul acestui “dialog” procesual este restituirea cauzei, este firesc ca responsabilitatea urmăririi penale să aparţină tot procurorului care a continuat să exercite şi în etapa camerei preliminare atribuţiile de decizie asupra urmăririi penale pe care el o efectuase şi care s-a dovedit finalmente deficitară.

Faţă de această organizare a fazei procesuale a camerei preliminare, soluţia continuităţii la reluarea urmăririi penale apare ca fiind singura firească.

Codul de procedură penală actual prevede cazul de incompatibilitate de la art. 64 lit. f) C. pr. pen.  menit să răspundă oricăror ipoteze de fapt în care imparţialitatea organului de urmărire penală ar fi afectată. Aşadar, cum textul nu limitează, orice motiv de fapt care poate ridica o suspiciune de imparţialitate cu privire la organul de urmărire penală (inclusiv motive precum cele invocate în cauză de autoarea excepţiei) face deplin aplicabil acest caz de incompatibilitate.

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate doreşte reglementarea unui caz de incompatibilitate absolut, expres şi explicit care să vizeze procurorul care a efectuat acte de urmărire penală în situaţia restituirii cauzei la parchet, a completării urmăririi penale sau a refacerii unor acte de procedură declarate nule de către judecător. O reglementare suplă şi flexibilă, cum este cea de la art. 64 lit. f) C. pr. pen., este mult mai acoperitoare, asigurând remedierea eventualelor suspiciuni de lipsă de imparţialitate. Or, imparţialitatea procurorului nu poate fi prezumată, acesta trebuind a fi demonstrată şi apreciată, de la caz la caz.

Modificarea în cuprinsul noului Cod de procedură penală a cazurilor de incompatibilitate a procurorului constituie o consecinţă a noii abordări legislative în domeniul procesual penal, acestea constituind aspecte de politică penală a legiuitorului.

Câtă vreme soluţia legislativă prevăzută de Codul de procedură penală în vigoare în privinţa incompatibilităţii procurorului oferă garanţiile necesare asigurării drepturilor procesuale ale inculpatului, simpla invocare a diferenţelor specifice dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului reglementate prin dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală şi cele prevăzute la art. 49 din Codul de procedură penală din 1968, pentru ipoteza restituirii cauzei la parchet, nu este de natură a demonstra neconstituţionalitatea celor dintâi.

Prevederile art. 65 alin. (1) C. pr. pen.  au fost reglementate de legiuitor potrivit atribuţiei sale constituţionale prevăzute prin dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în limitele ce rezultă din acestea.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen., Curtea constată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, nu s-a pus în discuţie şi nu s-a făcut aplicarea textului anterior menţionat, motiv pentru care acesta nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Argumentul în sensul că infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată autoarea excepţiei, respectiv art. 275 din Codul penal – care incriminează faptele de sustragere, distrugere, reţinere, ascundere ori alterare de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară -, se confundă cu abaterea judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen.  nu schimbă caracterul inadmisibil al excepţiei (întrucât norma de la art. 283 C. pr. pen.  nu a fost aplicată în cauză); acest argument este unul care vizează în realitate constituţionalitatea celeilalte norme criticate (respectiv din Codul penal, care prevede infracţiunea pentru care autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată), aşa încât această susţinere nu reprezintă o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de procedură, ci un argument în susţinerea criticii privind textul de drept substanţial.

Conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Pentru acest motiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen.  este inadmisibilă.

Faza camerei preliminare a fost de două ori parcursă, după restituirea iniţială dispusă la parchet. Nici cu prima ocazie şi nici după a doua sesizare a instanţei, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a ridicat în faţa judecătorului de cameră preliminară vreo excepţie cu privire la verificarea termenului sau a intervalului de timp în care, în cursul urmăririi penale, aceasta ar fi avut la dispoziţie înregistrările; criticile au vizat doar legalitatea autorizării de către judecător a interceptărilor, precum şi faptul că există neconcordanţe între înregistrări şi transcrieri.

Curtea nu poate reţine existenţa unei legături rezonabile între motivele formulate de autoarea excepţiei şi textul criticat. Or, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate în cazul în care aceasta nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. “Simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate.( Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011) Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»” ( v în acest sens şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008,  M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008). Pentru aceste considerente, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.Decizia nr. 139 din 16 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1), ale art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal

PROCEDURA ÎN CONTRADICTORIU

În exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006,  M. Of. nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012,  M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012).

Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011,  M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, s-a pronunţat în sensul eliminării unei condiţii procedurale pur formale, respectiv cerinţa ca textul criticat să fie în vigoare, care împiedică realizarea finalităţii controlului de constituţionalitate, respectiv asigurarea supremaţiei Constituţiei. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012 ).

Dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică cunoaşte mai multe etape procedurale succesive, distincte, după cum urmează: emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a mandatului de supraveghere tehnică (art. 140) sau confirmarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizării măsurii de supraveghere tehnică dispuse de către procuror (art. 141); punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); prelungirea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a măsurii supravegherii tehnice (art. 144); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); informarea persoanei supravegheate (art. 145). Legiuitorul a avut în vedere caracterul secret, inerent acestor măsuri, precum şi modul în care acesta se răsfrânge asupra hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi asupra datelor obţinute prin această procedură. Caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură, în sensul inaccesibilităţii lor publice, se menţine până la momentul începerii procedurii în contradictoriu (v, în acest sens, şi Hotărârea din 16 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Căşuneanu împotriva României, §§  83-89). Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 145 C. pr. pen. , “după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa”. De asemenea, potrivit art. 145 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, procurorul, pentru motivele reglementate la alin. (4), poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

Din dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală rezultă că, din momentul informării persoanei despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa, caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură este înlăturat în ceea ce priveşte subiecţii vizaţi de aceasta. Acest caracter poate fi menţinut şi faţă de aceste subiecte, numai cu respectarea dispoziţiilor art. 145 alin. (4), şi cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Astfel, cu privire la subiecţii vizaţi de mandatul de supraveghere tehnică, înlăturarea caracterului secret este independentă de începerea procedurii în contradictoriu, putând coincide cu aceasta doar în anumite cazuri.

Analiza îndeplinirii obligaţiei pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter. Cu alte cuvinte, în contextul etapelor procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret al acestor măsuri, dispoziţiile art. 140 alin. (7) C. pr. pen.  îşi găsesc justificarea tocmai prin caracterul anterior relevat. Astfel, Curtea constată că justificarea ce intervine în primele etape procedurale şi care determină însăşi justeţea caracterului definitiv al încheierii judecătoreşti este înlăturată chiar de legiuitor în etapa procedurală reglementată de dispoziţiile art. 145 C. pr. pen.  

Autorul excepţiei, precum şi instanţa de judecată au avut în vedere etapa procedurală, care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice şi care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. În ceea ce priveşte inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii împotriva soluţiei de clasare (după începerea acţiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată).

Intenţia autorului excepţiei a fost de a critica lipsa accesului liber la justiţie în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepţiei trebuind circumscris acestei etape procedurale. Aşa fiind, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 145 C. pr. pen.  , care, în opinia sa, lipseşte persoanele interesate de posibilitatea accederii în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Dispoziţiile ce sunt supuse controlului de constituţionalitate sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei formulate.

O excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. (Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of.  nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of.  nr. 86 din 31 ianuarie 2017) Însă, în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate.

Legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibile, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei. Această concluzie este susţinută şi de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunţate într-o astfel de speţă este acela al creării posibilităţii accederii în faţa unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influenţă asupra soluţiei dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii.

Raportat la elementele ce configurează speţa dedusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 C. pr. pen.   are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate (v , în acelaşi sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016,  §§  14, 15).

Metodele speciale de supraveghere tehnică, precum şi procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispoziţiile art. 138 – art. 146 C. pr. pen.  ., potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen.  , supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Dispoziţiile art. 305 alin. (1) C. pr. pen.   prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

Noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană, instituind obligaţia începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.( Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of.  nr. 599 din 5 august 2016, § 23,)

  Ulterior urmăririi penale in rem, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen.  , atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta – urmărirea penală in personam.

Tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale in personam, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen.  , se poate pune în mişcare acţiunea penală, când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Sintagma “în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) C. pr. pen.  , se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.

În funcţie de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzaţie împotriva sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen.  . În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 C. pr. pen.  .

Atât în cazul urmăririi penale in personam, cât şi în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiţionată de calitatea deţinută în dosarul penal. Astfel, Curtea constată că pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal.

Potrivit art. 327 C. pr. pen.  , atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire.

Potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) C. pr. pen.  , acesta constituie actul de sesizare a instanţei de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 342 C. pr. pen.  , obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (2) C. pr. pen.  , formularea de cereri şi excepţii este posibilă numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, iar nu şi în ceea ce priveşte alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. Astfel, Curtea constată că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen.   formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Potrivit art. 327 lit. b) C. pr. pen.  , atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi că există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. Totodată, potrivit art. 314 C. pr. pen.  , după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285 din acelaşi act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen.  ; renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.

Clasarea se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) C. pr. pen.  , când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen.  . De asemenea, potrivit art. 339 alin. (1) şi (4) C. pr. pen.  , împotriva soluţiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată,  potrivit art. 340 alin. (1) din acelaşi act normativ, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Potrivit alin. (2) al art. 341 C. pr. pen.  , petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obţinută după punerea în mişcare a acţiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept.

Potrivit art. 318 alin. (1) şi (5) C. pr. pen.  , în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, cu excepţia infracţiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Totodată, conform art. 318 alin. (12) C. pr. pen.  , ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10) al aceluiaşi articol din acelaşi act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art. 318 alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală.

Potrivit art. 318 alin. (15) şi (16) C. pr. pen.  , judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

Indiferent de soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, dispoziţia procedural penală nu permite acestuia să se pronunţe asupra legalităţii măsurii supravegherii tehnice.

Potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (13) C. pr. pen.  , constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.

Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen.  , prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanţa de la Strasbourg a reţinut că sunt cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, § 91). Totodată, CEDO a reţinut că toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie (Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 56).

Potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen.  , prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Curtea constată că, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015,  M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noţiune în conceptul de viaţă privată.

Potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen.  , prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noţiunii de viaţă privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noţiunii de viaţă privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§  35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25).

Potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen.  , prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. Instanţa europeană a constatat că localizarea şi supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerinţă în viaţa privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52).

Noţiunea de viaţă privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa CEDO, s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. şi alin. 2 al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale.

Potrivit jurisprudenţei CEDO, o ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului şi dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunţată în Cauza Lambert împotriva Franţei, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010,  M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).

În formularea criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei are în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea urmează să analizeze în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 din C.E.D.H., orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. De asemenea,  în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016,  M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, §§  19, 20).

Analizând relaţia, precum şi modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituţionale ale art. 129 şi cele ale art. 21, s-a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că “legea” ar putea înlătura exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016,  § 22).

  Curtea a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Cele constatate sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale.

Din punctul de vedere al naturii sale juridice, dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privinţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, un drept de acces în faţa judecătorului intern sau în faţa oricărei alte autorităţi competente ce poate dispune “redresarea” situaţiei litigioase, adică înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat.

În ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie, instanţa europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie statuează cu privire la existenţa unei căi interne de atac în faţa unei “autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât şi din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi, atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, §§  67, 69).

Potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.  . Cu toate acestea, instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, CEDO a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, §§  48 şi 50).

  Jurisprudenţa CEDO în materia remediului procesual împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluţie de-a lungul timpului. Dacă iniţial instanţa europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanţelor, printr-o acţiune separată împotriva autorităţilor, cel puţin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (n.r. după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală