1. Aplicarea legii de către organele judiciare – Potrivit prevederilor art. 126 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organele judiciare (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, § 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, § 23). Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de către organele de urmărire penală sunt de competenţa instanţelor de judecată, potrivit legii.

Prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate se urmărește rezolvarea problemelor ce privesc modul de interpretare şi aplicare a legii.Autorii foarte multor excepţii (unele enumerate la indice) sunt nemulţumiți şi de modul de aplicare de către organele judiciare a dispoziţiilor de lege, pe motiv că urmărirea penală, în cauză, a fost finalizată cu nerespectarea prevederilor, încercând, și pe această cale, să intervină în desfășurarea unui proces. A răspunde criticilor autorilor excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată. (Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, § 14, Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, M. Of. nr. 667 din 16 august 2017, § 14, Decizia nr. 421 din 15 iunie 2017, M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017, § 13, Decizia nr. 466 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 768 din 27 septembrie 2017, § 16, Decizia nr. 735 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 282 din 29 martie 2018, § 18, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 262 din 26 martie 2018, § 16, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, § 14, Decizia nr. 165 din 9 martie 2021. cu nuanțele din Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 )

2. – Normele constituționale dau expresie principiului preeminenței dreptului Uniunii Europene, în temeiul căruia Tratatele constitutive ale Uniunii Europene și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, inaplicabilitatea ipso iure a oricărei dispoziții contrare din legislația națională existentă. (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 martie 1978, pronunțată în Cauza C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal SA).

Prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, principiu care se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene (art. 148 alin. (2) și (3) din Constituție).

Cât privește competența de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparține Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicție a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, hotărăște, cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudențială. Deoarece Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența de a interpreta dreptul Uniunii Europene (Decizia Curții Constituționale nr. 383 din 23 martie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanțele judecătorești naționale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curții (Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012).

Curtea Constituțională a stabilit că nu este de competența sa să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituție. Competența, de a stabili dacă există o contrarietate între legea națională și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, aparține instanței de judecată ( Decizia nr. 811 din 9 decembrie 2021 [R] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală)

CE SE INVOCĂ

În susținerea neconstituționalității normelor criticate se invocă prevederile :

Art. 1 . – majoritar alin. (3) și (5) din Constituția României, Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 , Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021, Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, , Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021 Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2021, , Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, , Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022, , Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021, , Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021, , referitoare la statul de drept și principiul legalității, principiul securității juridice, la calitatea legii, privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, la respectarea drepturilor omului

Art. 10. – Decizia nr. 120 din 2 martie 2021

Art. 11. – alin. (1) și (2) Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, la tratatele ratificate de Parlament

Art. 15 . –Decizia nr. 127 din 2 martie 2021 , Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, referitoare la principiul neretroactivității legii, privind principiul universalității drepturilor, libertăților și obligațiilor consacrate prin Constituție și prin alte legi,

Art. 16. – Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia nr. 300 din 11 mai 2021, Decizia nr. 175 din 24 martie 2022. Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021, Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 174 din 16 martie 2021, Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, , Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022, , Decizia nr. 90 din 10 martie 2022, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, , Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021, privind egalitatea în drepturi, egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, “Nimeni nu este mai presus de lege“,

Art. 20. – Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, 0 Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021, , Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, . Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 , Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, ale art. 20 Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, referitor la tratatele internaționale în materia drepturilor omului,

Art. 21. – Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021 . Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, , Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, , Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 237 din 8 aprilie Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021 Decizia nr. 300 din 11 mai 2021, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, , Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, , , Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, , Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, , Decizia nr. 174 din 16 martie 2021, art. 21 alin. (2) și (3) Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022, Decizia nr. 90 din 10 martie 2022, Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 591 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, referitor la accesul liber la justiție, care consacră dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Art. 22 . – Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică,

Art. 23. Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021, Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitor la libertatea individuală. privind principiul legalității stabilirii și aplicării pedepsei, cu privire la legalitatea incriminării și a pedepsei, referitor la prezumția de nevinovăție

Art. 24. – . Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie , Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021, . Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022, Decizia nr. 90 din 10 martie 2022, Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021 referitor la dreptul la apărare

Art. 26 . – Decizia nr. 175 din 24 martie 2022, Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 potrivit cărora autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată

Art. 41. – Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitor la muncă și protecția socială a muncii

Art. 42 . – Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021

Art. 44 . – Decizia nr. 591 din 30 septembrie 2021 cu privire la dreptul de proprietate privată.

Art. 49. – Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la protecția copiilor și a tinerilor

Art. 52 Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, . Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

Art. 53. – Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021. Decizia nr. 300 din 11 mai 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 122 din 2 martie 2021, Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți

Art. 124. – Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, ale art. 124, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, . Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 referitor la înfăptuirea justiției în numele legii, , privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, respectiv independența judecătorilor și supunerea lor numai legii,

Art. 126. – Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 331 din 20 mai 2021, , Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 174 din 16 martie 2021, Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitor la instanțele judecătorești, privind realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești. potrivit cărora competența și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege

Art. 127 . – Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021

Art. 129. – Decizia nr. 127 din 2 martie 2021. Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 referitor la exercitarea căilor de atac

Art. 131. – Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 relativ la rolul Ministerului Public

Art. 132. – Decizia nr. 292 din 6 mai 2021 Decizia nr. 127 din 2 martie 2021 , Decizia nr. 119 din 2 martie 2021referitor la statutul procurorilor

Art. 146. – Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021, . Decizia nr. 23 din 19 ianuarie 2021. referitor la atribuția Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate

Art. 147. – Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 292 din 6 mai 2021, Decizia nr. 174 din 16 martie 2021, privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale

Art. 148. – Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, se invocă încălcarea :

Art. 4 § 2 C. E. D. H. , Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021 referitoare la interzicerea muncii forțate

Art. 5 C. E. D. H.- Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 , Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021

Art. 6 C. E. D. H.. – Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 23 din 19 ianuarie 2021. Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021. Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, , Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021 , Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, Decizia nr. 300 din 11 mai 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021 Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 205 din 25 martie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Art. 7 C. E. D. H.- Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, cu privire la principiul legalității incriminării și a pedepsei, – Nicio pedeapsă fără lege

Art. 8 C. E. D. H.. – Decizia nr. 122 din 2 martie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021

Art. 11 C. E. D. H.. – Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021

Art. 13 C. E. D. H.. – Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021. Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 Decizia nr. 207 din 25 martie 2021 , Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, , Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 302 din 11 mai 2021, Decizia nr. 122 din 2 martie 2021, Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale.

Art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020

Art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021, Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021, Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021 Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021, referitoare la dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

Art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021. Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021, Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 , Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021, Decizia nr. 207 din 25 martie 2021 ,

Art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Decizia nr. 136 din 3 martie 2021

Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Decizia nr. 129 din 2 martie 2021, Decizia nr. 207 din 25 martie 2021, Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021, Decizia nr. 127 din 2 martie 2021

Art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.- Decizia nr. 120 din 2 martie 2021, . Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ , DECIZII REFERITOARE LA CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Decizia nr. 599/2014 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (1) lit. f) și art. 341 alin. (5)-(8) C..pr. pen. (M. Of. nr. 886 din 05 decembrie 2014) ;

Decizia nr. 641/2014 [ parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C..pr. pen. (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014) ;

Decizia nr. 712/2014 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 C..pr. pen. (M. Of. nr. Decizia nr. 663/2014 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339-348 C..pr. pen. (M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015) ;

Decizia nr. 76/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C..pr. pen. (M. Of. nr. 174 din 13 martie 2015) ;

Decizia nr. 166/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin. (3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art. 347 și art. 549^1 C..pr. pen. (M. Of. nr. 264 din 21aprilie 2015) ;

Decizia nr. 235/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 484 alin. (2) și ale art. 488 C..pr. pen. (M. Of. nr. 364 din 26 mai 2015) ;

Decizia nr. 336/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 235 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015) ;

Decizia nr. 361/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218-222 și art. 241 alin. (1^1) lit. a) C..pr. pen. (M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015) ;

Decizia nr. 423/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488^4 alin. (5) C..pr. pen. și ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 538 din 20 iulie 2015) ;

Decizia nr. 496/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) C..pr. pen. (M. Of. nr. 708 din 22 septembrie 2015) ;

Decizia nr. 506/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015) ;

Decizia nr. 542/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

Decizia nr. 552/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua, art. 342, art. 343, art. 344 alin. (1)-(3), art. 345 alin. (2) și (3), art. 346 alin. (2)-(7), art. 347 alin. (1) și (2) și art. 348 C..pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

Decizia nr. 553/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 223 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015) ;

Decizia nr. 591/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015) ;

Decizia nr. 631/2015 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (2) și (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) și art. 347 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 831 din 06 noiembrie 2015);

Decizia nr. 733/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. c) și alin. (7) pct. 2 lit. d) C..pr. pen. (M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016) ;

Decizia nr. 740/2015 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 alin. (10) C..pr. pen. (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015) ;

Decizia nr. 23/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 318 C..pr. pen. (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016) ;

Decizia nr. 24/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) C..pr. pen. (M. Of. nr. 276 din 12aprilie 2016) ;

Decizia nr. 44/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 399 alin. (3) lit. d) C..pr. pen. și ale art. 125 alin. (3) din Codul penal (M. Of. nr. 305 din 21aprilie 2016) ;

Decizia nr. 51/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016) ;

Decizia nr. 126/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016) ;

Decizia nr. 432/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4^1) teza întâi și art. 440 alin. (1) și (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;

Decizia nr. 501/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) C..pr. pen. (M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016) ;

Decizia nr. 540/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C..pr. pen. (M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016) ;

Decizia nr. 586/2016 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C..pr. pen. cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 1001 din 13 decembrie 2016) ;

Decizia nr. 614/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (2) și alin. (5) C..pr. pen. (M. Of. nr. 962 din 28 noiembrie 2016) ;

Decizia nr. 625/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 și art. 70 C..pr. pen. (M. Of. nr. 107 din 07 februarie 2017) ;

Decizia nr. 704/2016 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) teza finală C..pr. pen. , în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 (M. Of. nr. 158 din 02 martie 2017) ;

Decizia nr. 2/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 324 din 05 mai 2017) ;

Decizia nr. 17/2017 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 213 alin. (2) și art. 215¹ alin. (6) C..pr. pen. (M. Of. nr. 261 din 13aprilie 2017) ;

Decizia nr. 18/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 347 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017) ;

Decizia nr. 22/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 220 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 159 din 3 martie 2017);

Decizia nr. 90/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 311 alin. (3) C..pr. pen. (M. Of. nr. 291 din 25 aprilie 2017) ;

Decizia nr. 244/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C..pr. pen. (M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017);

Decizia nr. 257/2017 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 21 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017) ;

Decizia nr. 302/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C..pr. pen. (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017) ;

Decizia nr. 437/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 763 din 26 septembrie 2017) ;

Decizia nr. 554/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017) ;

Decizia nr. 562/2017 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C..pr. pen. (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017) ;

Decizia nr. 651/2017 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) și ale art. 439 alin. (4¹) teza a doua C..pr. pen. (M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017) ;

Decizia nr. 802/2017 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018) ;

Decizia nr. 21/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C..pr. pen. (M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018);

Decizia nr. 22/2018 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) C..pr. pen. (M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018) ;

Decizia nr. 79/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215^1 alin. (8) C..pr. pen. (M. Of. nr. 399 din 9 mai 2018) ;

Decizia nr. 102/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C..pr. pen. , precum și a sintagmei ”care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispozițiilor art. 505 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 400 din 10 mai 2018) ;

Decizia nr. 248/2019 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C..pr. pen. (M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019) ;

Decizia nr. 354/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252^3 alin. (3) teza finală C..pr. pen. (M. Of. nr. 579 din 9 iulie 2018) ;

Decizia nr. 573/2018 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. g) C..pr. pen. (M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018);

Decizia nr. 651/2018 [admisa] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) C..pr. pen. și ale art. 4 din Codul penal (M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018) ;

Decizia nr. 87/2019 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. (1) și art. 282 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019);

Decizia nr. 88/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) C..pr. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ (M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019);

Decizia nr. 243/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (9) C..pr. pen. (M. Of. nr. 429 din 30 mai 2019) ;

Decizia nr. 250/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C..pr. pen. (M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019) ;

Decizia nr. 535/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua C..pr. pen. (M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) ;

Decizia nr. 590/2019 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 469 alin. (3) C..pr. pen. , în interpretarea dată prin Decizia nr. nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii (M. Of. nr. 1019 din 18 decembrie 2019) ;

Decizia nr. 55/2020 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală C..pr. pen. și ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României (M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020) ;

Decizia nr. 236/2020 [parțial admisă ] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 C..pr. pen. , precum și ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020) ;

Decizia nr. 421/2020 [admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146¹C..pr. pen. (M. Of. nr. 661 din 27 iulie 2020) ;

Decizia nr. 102/2021 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) C..pr. pen. , precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului (M. Of. nr. 357 din 7aprilie 2021) ;

Decizia nr. 233/2021 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C..pr. pen. (M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021) ;

Decizia nr. 248/2021 [respinsă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (1) și (4) C..pr. pen. (M. Of. nr. 698 din 14 iulie 2021) ;

Decizia nr. 637/2021 [parțial admisă] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) C..pr. pen. (M. Of. nr. 1155 din 06 decembrie 2021) ;

Decizie nr. 20 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) fraza a doua din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 90 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 536 din 31 mai 2022);

Decizia nr. 92 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 97 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 546 din 3 iunie 2022);

Decizia nr. 98 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 552 din 6 iunie 2022 ;

Decizia nr. 99 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală ( M. Of. nr. 564 din 9 iunie 2022);

Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală (M. Of. nr. 570 din 10 iunie 2022);

Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 108 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi ale art. 83 cu referire la art. 92 din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 117 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (6) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 124 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) şi (9) din Codul de procedură penală;

Decizia nr. 139 din 16 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1), ale art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal;

Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală;

Articole ale Codului de procedură penală analizate de Curtea Constituțională

Art. 3 – Decizia nr. 552/2015

Art. 25 – Decizia nr.586/2016

Art. 52 – Decizia nr.102/2021

Art. 70 – Decizia nr.625/2016

Art. 88 – Decizia nr.637/2021

Art. 117 – Decizia nr.175/2022, 562/2017

Art. 118 – Decizia nr.236/2020

Art. 126 – Decizia nr.248/2019

Art. 139 – Decizia nr.55/2020

Art. 142 – Decizia nr.51/2016

Art. 145 – Decizia nr.244/2017

Art. 146 – Decizia nr.421/2020

Art. 174 – Decizia nr.87/2019

Art. 211 – Decizia nr.712/2014

Art. 212 – Decizia nr.712/2014

Art. 213 – Decizia nr.25/2015, 712/2014, 17/2017

Art. 214 – Decizia nr.712/2014

Art. 215 – Decizia nr.712/2014, 18/2019, 4/2015

Art. 215¹ – Decizia nr.614/2016, 79/2018

Art. 216 – Decizia nr.712/2014

Art. 217 – Decizia nr.712/2014

Art. 222 – Decizia nr.316/2015, 740/2015

Art. 223 – Decizia nr.553/2015

Art. 235 – Decizia nr.20/2017, 336/2015

Art. 238 – Decizia nr.704/2016

Art. 250 – Decizia nr.24/2016

Art. 252³ – Decizia nr.354/2018

Art. 269 – Decizia nr.12/2020

Art. 270 – Decizia nr.12/2020

Art. 281 – Decizia nr.88/2019, 312/2017, 554/2017

Art. 311 – Decizia nr.90/2017

Art. 318 – Decizia nr.23/2016, 15/2019

Art. 335 – Decizia nr.27/2015, 496/2015

Art. 341 – Decizia nr.599/2014, 733/2015. 243/2019

Art. 345 – Decizia nr.641/2014, 802/2017

Art. 346 – Decizia nr.641/2014

Art. 347 – Decizia nr.18/2017, 631/2015, 641/2014

Art. 348 – Decizia nr.437/2017

Art. 352 – Decizia nr. 21/2018

Art. 374 – Decizia nr.76/2015

Art. 386 – Decizia nr.250/2019

Art. 399 – Decizia nr.44/2016

Art. 406 – Decizia nr.233/2021

Art. 428 – Decizia nr.501/2016

Art. 431 – Decizia nr.542/2015

Art. 432 – Decizia nr.248/2021, 540/2016

Art. 434 – Decizia nr.208/2022, 65/2017, 573/2018

Art. 436 – Decizia nr.432/2016

Art. 439 – Decizia nr.432/2016

Art. 440 – Decizia nr.591/2015, 432/2016

Art. 459 – Decizia nr.506/2015

Art. 469 – Decizia nr.590/2019

Art. 484 – Decizia nr.235/2015

Art. 488 – Decizia nr.235/2015

Art. 488⁴ – Decizia nr.423/2015

Art. 505 – Decizia nr.102/2018

Art. 549¹ – Decizia nr.166/2015

Art. 589 – Decizia nr.535/2019

Art. 595 – Decizia nr.651/2018

Curtea Constituțională s-a pronunțat în cca 180 de decizii, excepțiile de neconstituționalitate admise, până la data de 26 iunie 2022, fiind în număr de 86

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ ȘI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ANTERIOR

414 cpp1968

COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în forma republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, aveau următorul cuprins: “(2) Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.” Ulterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost reM. Of. nr. 411 din 27 mai 2019, dându-se textelor o nouă numerotare. În forma actuală a legii, dispoziţiile legale criticate se regăsesc tot la art. 33 alin. (2) şi au acelaşi conţinut.

Prin Decizia nr. 2/2012 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul competent să judece recursul în interesul legi a hotărât că “Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.”

Curtea a dezvoltat o analiză în două trepte, prima vizând respectarea competenţei sale prevăzute de Constituţie, iar cea de-a doua referitoare la raportarea la dispoziţiile Constituţiei a conţinutului normativ astfel determinat al normei criticate. Din perspectiva celei dintâi etape a analizei, Curtea Constituţională este competentă să controleze constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (în acest sens, v Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 186 din 17 martie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, M. Of. nr. 672 din 21 septembrie 2011, sau Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013). Aşadar, Curtea urmează să controleze constituţionalitatea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, raportate la cele ale art. 414² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968.

Referitor la competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa astfel de soluţii, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că această competenţă este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, şi că, în exercitarea acestei atribuţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată – numai cu privire la “interpretarea şi aplicarea unitară a legii” şi numai cu privire la “celelalte instanţe judecătoreşti” (v Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009).

Prin Decizia nr. 446 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 957 din 19 octombrie 2020, § 13, Curtea a reţinut că recursul în interesul legii este un element al mecanismului de interpretare şi aplicare unitară a legii, ce poate fi folosit în situaţiile în care există o jurisprudenţă neunitară de o anumită consistenţă, şi că acesta acoperă situaţiile pentru viitor, în vederea unificării jurisprudenţei.

Aşadar, recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac, a cărei raţiune izvorăşte din necesitatea asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii, ce are ca temei juridic dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie. În scopul anterior menţionat, legiuitorul a prevăzut, la art. 414²-414⁵ din Codul de procedură penală din 1968 şi la art. 471-474¹ din Codul de procedură penală, o procedură care constituie un mecanism specific ce are ca finalitate pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea rolului său constituţional, reglementat la art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, a unor decizii cu valoare de principiu în sfera interpretării şi aplicării legii. Având în vedere natura cauzelor ce au ca obiect soluţionarea recursurilor în interesul legii şi scopul pronunţării lor, conform art. 414⁵ alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 şi art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ex nunc.

Atribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona recursuri în interesul legii este însă diferită de activitatea de legiferare, care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, aparţine exclusiv Parlamentului, acestea neputând fi confundate. Această concluzie se impune având în vedere rolul diferit al instituţiilor anterior menţionate în cadrul celor două funcţii – judecătorească şi legislativă – ale statului, procedura diferită conform cărora funcţionează şi scopul diferit în care acestea îşi exercită atribuţiile constituţionale.

Scopul căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci cel de interpretare şi aplicare unitară a legii pe întregul teritoriu al ţării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-se, prin deciziile date cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, exclusiv asupra chestiunilor de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi care au ca temei norme juridice adoptate de Parlament, conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.

În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, acesta a fost reglementat prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, seria L, nr. 190 din 18 iulie 2002. Potrivit Deciziei anterior menţionate, mandatul european de arestare constituie o procedură de extrădare simplificată, ce se desfăşoară între statele membre ale Uniunii Europene, în scopul eficientizării activităţii de cooperare judiciară internaţională la nivelul acestora şi a reprezentat un pas înainte, prin elementele de noutate, în planul predării infractorilor între statele membre, al simplificării şi operativităţii cu care se realizează cooperarea juridică în interiorul Uniunii Europene. Aşa fiind, Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a înlocuit Convenţia europeană de extrădare, care, în prezent, este aplicabilă doar în relaţia dintre un stat membru şi alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene. Sfera de aplicare a mandatului european de arestare este însă similară celei a extrădării, această nouă instituţie fiind incidentă atât în etapa urmăririi penale şi a judecăţii, cât şi în etapa ulterioară pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Practic, prin mandatul european de arestare se realizează transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul, acest mecanism înlocuind procedura tradiţională a extrădării, transfer ce poate fi realizat inclusiv în cazul recunoaşterii mutuale a deciziilor în justiţie, decizii ce se impun a fi executate automat pe întregul teritoriu al Uniunii Europene.

Conform dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 302/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 33 alin. (2) din acelaşi act normativ, cererea de extrădare poate fi formulată numai în condiţiile în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este cunoscut. În ipoteza în care persoana solicitată se sustrage de la urmărirea penală sau de la executare, iar aceasta nu poate fi localizată, instituţia aplicabilă este cea a urmăririi internaţionale în vederea extrădării. În acest scop, este emis un mandat de urmărire internaţională, ale cărui emitere şi difuzare nu au însă ca efect întreruperea prescripţiei, imposibilitatea localizării persoanei în cauză şi a determinării statului de executare dând naştere unei imposibilităţi obiective de formulare şi depunere a cererii de extrădare de către autorităţile române. Aceasta întrucât, în ipoteza anterior menţionată, autorităţile române nu au posibilitatea de a se manifesta în sensul tragerii la răspundere penală a persoanei urmărite sau al supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce reprezintă esenţa cauzelor ce întrerup prescripţia.

Instituţia extrădării constituie regula generală, în timp ce mandatul european de arestare constituie regula specială, care se completează cu dispoziţiile din materia extrădării, în privinţa aspectelor pe care mandatul european de arestare nu le prevede.

În privinţa mandatului european de arestare, Legea nr. 302/2004 nu prevede, în mod expres, o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale şi a executării pedepsei, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 cu privire la extrădare.

Având în vedere însă raportul dintre cele două instituţii, incidenţa regulilor generale din domeniul extrădării în cazul mandatului european de arestare nu are ca fundament analogia legii penale, ci principiul conform căruia legea specială se completează cu legea generală în privinţa acelor aspecte nereglementate de cea dintâi.

Mandatul european de arestare reprezintă o formă nouă, cu un grad de eficienţă sporit, a extrădării, motiv pentru care incidenţa, în cazul acestuia, a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 – care instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, prin formularea sau depunerea cererii de extrădare – constituie consecinţa logică a aplicării principiului de drept mai sus menţionat.

La fel ca în cazul extrădării, se impune însă a fi făcută distincţia între procedura transmiterii mandatului european de arestare în situaţia în care persoana solicitată este localizată şi procedura aplicabilă în situaţia în care persoana în cauză nu este localizată. În cea dintâi ipoteză anterior menţionată, transmiterea mandatului european de arestare se face potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. (3) lit. a) şi ale art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, în mod direct, de către autorităţile judiciare române autorităţilor judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată. În ipoteza în care persoana solicitată nu este, însă, localizată, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin difuzarea acestuia de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, pe canale specifice.

Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului solicitat este similară cererii de extrădare, întrunind toate elementele acesteia, astfel că, în această ipoteză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, ce reglementează o cauză specială de întrerupere a prescripţiei. Aceasta întrucât transmiterea mandatului european de arestare de către autorităţile române autorităţilor statului membru al Uniunii Europene semnifică o manifestare a autorităţilor române în sensul solicitării ca persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală să fie predată acestora în vederea urmăririi penale, a judecării sau a executării unei pedepse. Aşa fiind, această manifestare constituie o cauză care justifică întreruperea prescripţiei răspunderii penale sau a executării pedepsei. Cu atât mai mult, efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se va produce în situaţia în care faţă de persoana solicitată este luată măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării reprezentând momentul executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român.

În cea de-a doua ipoteză mai sus enunţată, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, iar mandatul european de arestare este transmis prin difuzarea acestuia prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, cauza specială de întrerupere a cursului prescripţiei reglementată la art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 nu este incidentă, deoarece, în acest caz, transmiterea mandatului european de arestare nu prezintă elementele specifice cererii de extrădare şi nu poate fi asimilată acesteia, atât timp cât nu există o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat.

Similitudinea soluţiei pronunţate de instanţa supremă prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 nu constituie o aplicare prin analogie a legii penale, ci consecinţa raţionamentului juridic arătat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul aceleiaşi decizii. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat raţiunea şi natura juridică a instituţiei prescripţiei executării pedepsei, raportând aplicarea acesteia atât la prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cât şi la cele ale art. 127 din Codul penal din 1969. Raţiunea prescripţiei executării pedepsei este aceeaşi cu cea a prescripţiei răspunderii penale, eficienţa executării pedepsei diminuându-se până la dispariţie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancţiunea nu a fost executată. Prin natura sa juridică, prescripţia, fie că este a executării pedepsei, fie că vizează însăşi răspunderea penală, apare ca o renunţare anticipată a autorităţilor de a cere sau a impune sancţiuni penale executabile, dacă acestea nu s-au produs într-o perioadă apreciată ca fiind rezonabilă de legiuitor. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 127 din Codul penal din 1969 statuau cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executării, în sensul că termenul de prescripţie a executării pedepsei prevăzut în art. 126 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, iar sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dispozitivul Deciziei nr. 2 din 12 martie 2012, a arătat că doar transmiterea directă a mandatului european de arestare are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, nu şi transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.

Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii potrivit mecanismului prevăzut la art. 414² și urm. din Codul de procedură penală din 1968 şi la art. 471 și urm. din Codul de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie, aceasta fiind sesizată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal din 1969 ce reglementa întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, cu întrebarea “dacă transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei”.

Dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin raportare la cele ale art. 414² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, nu contravin prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie.Decizia nr. 780 din 23 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 12 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii raportate la cele ale art. 414² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968

Art. 504

IMPOSIBILITATEA TRAGERII LA RĂSPUNDERE A PROCURORULUI

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată cu neconstituţionalitatea acestora înainte de modificările aduse prin Legea nr. 242/2018, M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018.

În ceea ce priveşte imposibilitatea tragerii la răspundere a procurorului pentru întocmirea greşită a actului de inculpare şi de trimitere în judecată, din perspectiva reparării prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, legiuitorul a distins după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procese penale sau în alte procese; în ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, dispoziţiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispoziţiile C..pr. pen. , iar în ce priveşte eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleaşi norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunţată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului cu condiţia ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie aşa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidenţă în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă de achitare (Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 415 din 11 iunie 2015, şi Decizia nr. 284 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 584 din 3 iulie 2020).

Nemulţumirea autorului excepţiei izvorăşte dintr-o cauză în care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care să întrunească elementele constitutive ale vreunor infracţiuni. Pentru a fi pusă în discuţie o eventuală reparare de prejudicii ar trebui să existe o eroare judiciară în materie penală. Or, eroarea judiciară constă, potrivit dispoziţiilor art. 536 C..pr. pen. , într-o condamnare definitivă şi pentru care, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Prin urmare, nu poate fi pus semnul egalităţii între un rechizitoriu care doar dispune trimiterea în judecată şi o hotărâre definitivă de condamnare, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, prezumţie care nu poate fi înlăturată de existenţa unui act de trimitere în judecată, care, de altfel, poate fi supus cenzurii, partea interesată având posibilitatea “de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă” (v Decizia nr. 412 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 393 din 3 iunie 2011).

“Poate exista o eroare judiciară, dar nu fundamentată pe tipul de eroare din procesele penale, ci pe tipul de eroare ce izvorăşte din alte procese. Astfel, în măsura în care un procuror îşi exercită atribuţiile specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta poate fi răspunzător disciplinar în condiţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004“, putând fi sesizată Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât, potrivit art. 99¹ din aceeaşi lege, “există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”, şi “există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”. “În măsura în care, în exercitarea atribuţiilor specifice, un magistrat săvârşeşte o infracţiune, atunci hotărârea penală de condamnare a acestuia poate constitui temei al acţiunii directe împotriva statului pentru prejudiciile cauzate unei persoane prin acea faptă dacă s-a stabilit că fapta comisă a fost de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, şi acest tip de fapte generatoare de prejudicii poate intra sub incidenţa erorii judiciare, fiind vorba aşadar de răspunderea statului în condiţiile instituite de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar identificarea erorii judiciare în astfel de situaţii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de drept comun, ţinând de specificitatea fiecărui caz în parte”.

Curtea a respins, ca neîntemeiată, critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, “deoarece, pe de o parte, situaţia juridică a cetăţenilor care au fost vătămaţi printr-o eroare judiciară nu este identică cu cea a celor care au fost vătămaţi de conduita magistraţilor în alte cazuri decât cele la care se referă art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi, pe de altă parte, spre deosebire de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de alţi cetăţeni (de exemplu, răspunderea medicului pentru culpa medicală) care pot fi chemaţi direct în judecată, pentru magistraţi, Constituţia, şi nu legea, consacrând principiul răspunderii directe a statului, a instituit cu titlu de excepţie răspunderea subsidiară a acestora”.

Potrivit art. 132 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, sens în care toate actele întocmite de aceştia, în funcţie de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanţelor judecătoreşti stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfăptuiesc justiţia.

Curtea a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO dezvoltată pe marginea noţiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, care “relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale şi decurge din ideea de eroare de fapt săvârşită de instanţa care, fiind chemată să se pronunţe asupra temeiului unei acuzaţii penale, pronunţă condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noţiunea de «eroare judiciară», instanţa europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era «incompletă şi părtinitoare» nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanţele inferioare, adică greşelile din administrarea justiţiei, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunţată în Cauza Giuran împotriva României, §§ 32, 40)”. Referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătoreşti, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiţie se apreciază în funcţie de nivelul de claritate şi precizie al normei, de caracterul intenţionat al încălcării şi de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (v Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler împotriva Austriei, §§ 36, 51, 53 şi 55). În condiţiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanţele de judecată competente să se pronunţe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, “nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei hotărâri judecătoreşti vătămătoare”.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condiţiile legii”. Dispoziţiile legale criticate stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.( Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, M. Of. nr. 929 din 16 noiembrie 2006). Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ doar aceste situaţii nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite.

Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr. 843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptăţite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluţie definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive şi care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, pronunţată în Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiţionale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părţi, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, aşadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, şi ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968

Art. 91²

NULITATEA ÎNREGISTRĂRILOR CONVORBIRILOR TELEFONICE

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Deşi – prin prevederile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013 – Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat la 1 februarie 2014, dispoziţiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, “Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”. Sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare (Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011). Excepţia de neconstituţionalitate priveşte numai dispoziţiile art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin prevederile art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: “Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită potrivit Codului penal.”

Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 524 din 26 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91¹ şi ale art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, reţinând (în §§ 14-20 şi 22-24) că dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video prevedeau suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta “se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.

Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile să combată în mod eficace asemenea ameninţări şi să supravegheze elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. Legiuitorul ordinar a reglementat în secţiunea V¹ din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi şi Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanţii împotriva arbitrarului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariţiei Legii nr. 281/2003 procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiţia existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menţionate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se putea realiza numai cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectua sau supraveghea urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.

Prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din C.E.D.H. , având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislaţia în materie era alta – CEDO a afirmat că, în noul cadru legislativ, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006, au fost introduse numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile de lege criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.

În Hotărârea CEDO din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condiţiile de legalitate şi proporţionalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ţine de reglementările naţionale şi că revine jurisdicţiilor naţionale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părţi. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiaţi şi de a contracara depoziţiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privinţa înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanţele naţionale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observaţii în faţa judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, şi în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, CEDO a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esenţial ca toate probele să fie prezentate de faţă cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuşi că declaraţiile martorilor trebuie făcute în faţa tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declaraţiilor din faza de instrucţie penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 § 3 din C.E.D.H. , atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declaraţii, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

Referindu-se la reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 – tot prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018-, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 91⁶ alin. 1 din vechiul cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video puteau fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor interesate sau, din oficiu, de către instanţă, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei autorizării şi efectuării înregistrărilor. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, potrivit prevederilor art. 91¹ alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Administrarea unor astfel de mijloace de probă era plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, în temeiul dispoziţiilor art. 221 şi 228 din Codul de procedură penală din 1968, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabilea în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, în acord cu prevederile art. 20 din Codul penal din 1969 referitor la tentativă, iar nu în sfera unor simple acte de pregătire. În plus, măsurile de supraveghere tehnică nu puteau fi dispuse în mod discreţionar de către procuror, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 91¹ din Codul de procedură penală din 1968, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu şi dacă erau necesare în vederea stabilirii situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispuse în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul unor alte infracţiuni grave ori al infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. În sfârşit, procurorul putea dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activităţii de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului.

Sunt invocate argumentele avute în vedere cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016. Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituţională, deoarece încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.

Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, s-a respins, ca neîntemeiată, critica de neconstituţionalitate cu privire la sintagma “persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări” din cuprinsul dispoziţiilor art. 91² alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, statuând că sintagma “alte organe specializate ale statului” din dispoziţiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 s-a fundamentat soluţia din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică. Sub imperiul vechiului cod de procedură penală – ca, de altfel, şi sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuţii de cercetare penală, în limitele competenţelor lor, motiv pentru care dispoziţiile art. 91² alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită penal ( Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, , Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008, şi Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2009, Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018, Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, şi Decizia nr. 155 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 522 din 26 iunie 2018). Decizia nr. 651 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ ȘI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Art. 7

Art. 7. – Obligativitatea punerii în miscare si a exercitării acțiunii penale

(1) Procurorul este obligat să pună în miscare si să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârsirea unei infracțiuni si nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. (2) si (3).

(2) În cazurile si în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.

(3) În cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în miscare si exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzută de lege.

INSTITUŢIA RENUNŢĂRII LA URMĂRIREA PENALĂ

Renunţarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acţiunii penale şi, totodată, o soluţie de neurmărire penală introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal român, care are la bază principiul oportunităţii, aşa cum este prevăzut în art. 7 alin. (2) C. pr. pen.. Oportunitatea continuării cercetărilor şi aprecierea interesului public în urmărirea infracţiunii presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 318 alin. (1)-(3) C. pr. pen. , şi o evaluare a cheltuielilor şi resurselor investite în cercetarea unei infracţiuni, urmărindu-se ca acestea să fie proporţionale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienţei aplicării unei eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancţiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracţiunii.

Pentru constatarea existenţei/inexistenţei unui interes public în urmărirea unei infracţiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă, obiectivată printr-un anumit regim sancţionator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârşită să nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire sau urmările produse sau care s-ar fi putut produce.

Instituţia renunţării la urmărirea penală reprezintă o excepţie de la principiul legalităţii procesului penal, specific dreptului continental, instituită în favoarea principiului oportunităţii urmăririi penale, specific dreptului anglo-saxon. Reglementarea acesteia a fost motivată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale şi de necesitatea unei soluţii intermediare între soluţia de clasare şi cea de trimitere în judecată. Aceasta are ca fundament interesul public de a proceda la punerea sub acuzare a persoanei care a săvârşit o anumită faptă prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu a fost prevăzută pentru a susţine interesele procesuale ale inculpatului, ci pentru a satisface interesul statului de a realiza un just echilibru între nevoia de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârşesc infracţiuni şi nevoia de a degreva organele de urmărire penală de soluţionarea anumitor cauze care nu prezintă un interes semnificativ pentru ordinea publică (v Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2020, § 18, şi Decizia nr. 118 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 439 din 26 mai 2020, §§ 13 şi 14).

Prevederile art. 318 din Codul de procedură penală sunt o reflectare a Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, prin care instanţa de control constituţional a statuat că sintagma “interes public” nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. – în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 -, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora drept criterii de determinare a “interesului public” nu sunt de natură a defini noţiunea, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţă de judecată a săvârşirii unor infracţiuni (§ 15). De aceea, legiuitorul a pus în acord prevederile legale constatate neconstituţionale cu decizia precitată şi a stabilit, potrivit art. 318 alin. (4) C. pr. pen., că, atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g), respectiv conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia şi existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii.

Potrivit competenţei sale, reglementată la art. 56 C. pr. pen., procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, procurorul reprezintă interesele statului în realizarea urmăririi penale. Mai mult, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicat în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, procurorii, la fel ca judecătorii, sunt obligaţi ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, şi să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile şi libertăţile individuale sunt garantate şi că ordinea publică este protejată. Prin urmare, esenţa atribuţiilor specifice funcţiei de procuror este ca acestea să vizeze realizarea unui interes public, acela al aflării adevărului în cauzele penale. Prin urmare, “interesul public”, astfel cum acesta este prevăzut la art. 318 C. pr. pen., trebuie interpretat în corelaţie cu dispoziţiile legale ce reglementează funcţia de procuror, prin sintagma analizată înţelegându-se, de fapt, un interes al societăţii, în ansamblul său, în urmărirea şi judecarea faptelor prevăzute de legea penală, care îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipoteza normei juridice criticate.

Procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluţii. Terminarea urmăririi are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. În acest sens, ordonanţa prin care se dispune renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 318 alin. (10) C. pr. pen., şi, potrivit alin. (12) al aceluiaşi articol, este comunicată, în copie, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Acesta din urmă hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a părţilor, a suspectului, a persoanei vătămate şi a altor persoane interesate, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Toate aceste aspecte procedurale reprezintă garanţii ale realizării interesului public, în condiţiile renunţării la urmărirea penală de către procuror. În aceste condiţii, procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a renunţării la urmărirea penală, astfel reglementată, constituie o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului, acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. . Ca urmare a instituirii acestor garanţii, atât persoana în privinţa căreia este formulată o acuzaţie în materie penală, cât şi ceilalţi participanţi la procesul penal au dreptul de a-şi apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, instituite prin lege. ( deciziile Curţii nr. 679 din 6 noiembrie 2018, M. Of. nr. 1.117 din 29 decembrie 2018, şi nr. 517 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2020).

Dispunerea renunţării la urmărirea penală are ca efect, conform art. 17 alin. (1) C. pr. pen., stingerea acţiunii penale, dispoziţiile art. 318 și urm. C. pr. pen. nefăcând referire la modalitatea de soluţionare a acţiunii civile în cadrul procesului penal, în cazul dispunerii acestei soluţii. Cu toate acestea, art. 318 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. prevede că “interesul public” se analizează, printre altele, în raport cu atitudinea procesuală a persoanei vătămate, iar alin. (3) al art. 318 C. pr. pen. prevede că, în ipoteza în care autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere mai multe aspecte referitoare la persoana suspectului sau a inculpatului şi la conduita acestuia, printre care urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse de suspect sau de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. De asemenea, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe obligaţii, expres enumerate în cuprinsul acestei dispoziţii legale, printre care obligaţia de a înlătura consecinţele faptei penale sau de a repara paguba produsă ori de a conveni cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia [art. 318 alin. (6) lit. a) C. pr. pen.] şi obligaţia de a cere public scuze persoanei vătămate [art. 318 alin. (6) lit. b) C. pr. pen.]. Totodată, art. 318 alin. (7) C. pr. pen. prevede că, în cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute la alin. (6) al aceluiaşi articol, stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, termen care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei, iar, conform art. 318 alin. (9) C. pr. pen., în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7) al art. 318 C. pr. pen., procurorul revocă ordonanţa, sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revenind suspectului ori inculpatului (Decizia nr. 308 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1.124 din 23 noiembrie 2020, §§ 16-21)

Chiar dacă modalitatea de soluţionare a acţiunii civile exercitate în procesul penal nu este reglementată în mod expres în cuprinsul art. 318 C. pr. pen., legiuitorul a prevăzut, în cadrul instituţiei renunţării la urmărirea penală, garanţii specifice reparării prejudiciului civil produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, prin reglementarea posibilităţii condiţionării dispunerii soluţiei de renunţare la urmărirea penală de realizarea acestei reparaţii civile.

Având în vedere că dispunerea obligaţiei prevăzute la art. 318 alin. (6) lit. a) şi b) C. pr. pen. este lăsată la aprecierea procurorului, dacă prejudiciul civil creat prin săvârşirea faptelor cercetate penal nu este acoperit sau nu este acoperit integral prin mijloacele procesuale prevăzute la art. 318 alin. (2) lit. f), alin. (3), (6), (7) şi (9) C. pr. pen., persoana vătămată, respectiv partea civilă, se poate adresa instanţei civile, conform art. 27 alin. (1) şi, respectiv, alin. (2) C. pr. pen.. În acest sens, art. 27 alin. (1) C. pr. pen. prevede că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, iar, conform art. 27 alin. (2) C. pr. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile. Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală

14

Art. 14. – Obiectul si exercitarea acțiunii penale

(1)Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârsit infracțiuni.

(2)Acțiunea penală se pune în miscare prin actul de inculpare prevăzut de lege.

(3)Acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii.

PRINCIPIUL APLICABILITĂŢII GENERALE A LEGILOR

Faptul că în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. pr. pen. nu se specifică, expres, care este “actul de inculpare prevăzut de lege” nu este de natură a conferi, în sine, acestui text un caracter neclar şi impredictibil.

Nu poate fi reţinută însă interpretarea avansată de autorul excepţiei, potrivit căreia ar exista un singur act de inculpare în legislaţia penală, respectiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, întrucât există dispoziţii care prevăd alte modalităţi, precum art. 360. Faptul că, potrivit noului Cod de procedură penală, nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală şi prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mişcare acţiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat, nu este de natură să susţină teza interpretării restrictive a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală susţinută de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.

Legea penală cuprinde norme exprese şi clare referitoare la actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală, astfel încât nu se poate susţine că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) C. pr. pen. ar crea dificultăţi de înţelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audienţe specializate, şi anume autorităţilor competente să pună în mişcare acţiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalităţii punerii în mişcare a acţiunii penale. CEDO a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea acestora să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, § 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi – S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, § 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, CEDO a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).Decizia nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală

16

Art. 16: Cazurile care împiedică punerea în miscare si exercitarea acțiunii penale

(1)Acțiunea penală nu poate fi pusă în miscare, iar când a fost pusă în miscare nu mai poate fi exercitată dacă:

a)fapta nu există;

b)fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârsită cu vinovăția prevăzută de lege;

c)nu există probe că o persoană a săvârsit infracțiunea;

d)există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e)lipseste plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în miscare a acțiunii penale;

f)a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g)a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

h)există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i)există autoritate de lucru judecat;

j)a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2)În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) si j), acțiunea penală poate fi pusă în miscare ulterior, în condițiile prevăzute de lege.

INTERPRETAREA ŞI APLICAR A LEGII DE CĂTRE INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI

Potrivit art. 148 alin. (2) şi (3) din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, principiu care se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

Aceste norme dau expresie principiului preeminenţei dreptului Uniunii Europene, în temeiul căruia Tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, inaplicabilitatea ipso iure a oricărei dispoziţii contrare din legislaţia naţională existentă. Conform aceluiaşi principiu, în măsura în care dispoziţiile şi actele de drept european fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru, acestea împiedică adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele dreptului european. În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărât că instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (v Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 martie 1978, pronunţată în Cauza C-106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato vs. Simmenthal SA).

Reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul securităţii raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi (v în acest sens Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008). Posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumţia de conformitate a actelor normative interpretate şi aplicate de instanţa judecătorească în actul de înfăptuire a justiţiei cu legislaţia prioritară a Uniunii Europene (v Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013).

Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti. Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, hotărăşte, cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, respectiv că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, v pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963, pronunţată în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administraţie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963, pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie, sau Hotărârea din 24 iunie 1969, pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, pct. 3). Deoarece Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa de a interpreta dreptul Uniunii Europene (v în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, M. Of. nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii (v Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012 ).

Nu este de competenţa sa să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prin prisma art. 148 din Constituţie. O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În situaţia în care Curtea Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii legislaţiei naţionale cu cea europeană s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil (v şi Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010). Toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţionalitate. În raporturile dintre legislaţia Uniunii Europene şi cea naţională (cu excepţia Constituţiei) se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a celei dintâi faţă de cealaltă, chestiune ale cărei constatare şi aplicare intră în competenţa instanţelor judecătoreşti. În cazul în care s-ar accepta punctul de vedere contrar, în sensul că instanţa constituţională se poate pronunţa asupra constituţionalităţii unui text de lege prin raportare la prevederile unui act european, s-ar încălca în mod evident competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce interpretarea tratatelor de bază este de competenţa acesteia din urmă (art. 267 din Tratat). În consecinţă, Curtea a stabilit că o atare excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă (v Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, M. Of. nr. 764 din 16 noiembrie 2010).

Eventuala neconformitate a unei dispoziţii procesual penale cu prevederile dreptului european nu constituie o problemă de constituţionalitate, care să atragă competenţa Curţii Constituţionale de a constata contrarietatea normei juridice în cauză cu prevederile Legii fundamentale, ci o problemă de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele judecătoreşti, care, conform celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, au obligaţia ca, din oficiu sau la cererea părţilor, să aplice cu prioritate prevederile dreptului european atunci când există neconcordanţă între acesta din urmă şi dispoziţiile dreptului intern.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită completarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală cu un nou caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, respectiv acela referitor la neconcordanţa dintre legea penală naţională şi dreptul Uniunii Europene. Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“.

Legiuitorul a prevăzut o nouă definiţie a noţiunii de “infracţiune”, reglementând, la art. 15 alin. (1) din codul anterior menţionat, vinovăţia ca element al acesteia distinct de trăsătura tipicităţii. Pentru acest motiv, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. prevăd drept caz care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale elementul vinovăţiei alături de trăsătura tipicităţii. Astfel, se va reţine că fapta nu este prevăzută de legea penală în toate situaţiile în care lipseşte unul dintre elementele de conţinut ale infracţiunii, altul decât vinovăţia. Aşa fiind, toate situaţiile care, potrivit vechii legislaţii procesual penale, erau prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), b¹) şi d) din Codul de procedură penală din 1968 se încadrează în prezent la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. pr. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în timp ce lipsa vinovăţiei este încadrată la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din acelaşi cod (nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege).

O eventuală contrarietate a dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene cu prevederile de drept penal substanţial în vigoare la nivel intern va fi soluţionată de către instanţele naţionale prin aplicarea cu prioritate a celor dintâi – potrivit principiului preeminenţei dreptului european, mai sus analizat – şi încadrarea acestor norme în una dintre tezele reglementate la art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. pr. pen., care prevăd că achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., vor fi aplicate în mod corespunzător. Decizia nr. 811 din 9 decembrie 2021 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 496 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

17

Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală

18

Art. 18. –Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului

În caz de amnistie, de prescripție, de retragere a plângerii prealabile, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

DREPTUL DE A CERE CONTINUAREA PROCESULUI PENAL

Prevederile art. 29 C. pr. pen. enumeră “participanţii în procesul penal“, respectiv organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. (Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020,M. Of. nr. 589 din 6 iulie 2020) Cu privire la “părţi”, dispoziţiile art. 32 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, iar alin. (2) al aceluiaşi articol identifică părţile din procesul penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, dispoziţiile art. 33 din acelaşi Cod stabilesc în alin. (1) că “subiecţii procesuali principali” sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) prevăd, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Dreptul de a cere continuarea procesului penal – în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală – este recunoscut, prin norma procesual penală criticată, inculpatului şi suspectului, deşi acesta din urmă nu este parte, ci subiect procesual principal.

Procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte de natură penală, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest parcurs debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune – suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect – şi continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform prevederilor art. 15 C. pr. pen., şi dobândirea calităţii de inculpat. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat.

Dispoziţiile art. 18 coroborate cu cele ale art. 319 alin. (1) C. pr. pen. prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi Cod. Din prevederile art. 319 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. reiese faptul că, drept consecinţă a continuării urmăririi penale, cauza va fi soluţionată prin adoptarea, din nou, a unei soluţii de netrimitere în judecată – fie aceeaşi soluţie, fie o soluţie diferită. Astfel, procurorul va putea administra probatoriul necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, ignorând impedimentul legal care a survenit, iar, în situaţia în care constată incidenţa unui alt caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen. decât cel ce a condus la clasarea iniţială, va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă în urma administrării probatoriului nu constată această ipoteză mai favorabilă suspectului sau inculpatului, procurorul va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Aşadar, similar principiului non reformatio in peius, aplicabil căilor de atac, nici în această situaţie, întrucât se continuă urmărirea penală la cererea suspectului sau a inculpatului, la finalul urmăririi nu se va putea adopta o soluţie care să îi creeze acestuia o situaţie mai grea decât cea care a fost desfiinţată prin cererea de continuare a urmăririi penale. Prin urmare, nu se va putea dispune o soluţie de trimitere în judecată şi nici o soluţie de renunţare la urmărirea penală.

Prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, s- a respins critica potrivit căreia textul de lege menţionat încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, pe motiv că nu prevede şi dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în cazul în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Soluţia legislativă criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere substanţial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care în privinţa acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 C. pr. pen. are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei acestor persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni – şi care se consideră nevinovate – să-şi dovedească nevinovăţia, prevăzând obligaţia organelor judiciare ca, în urma formulării unei cereri în baza dispoziţiilor art. 319 alin. (1) C. pr. pen., să procedeze la continuarea urmăririi penale. Deşi aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalităţii impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Având în vedere existenţa, în privinţa suspectului şi a inculpatului, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală – rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului procesual conferit acestora de dispoziţiile de lege criticate, fără ca în acest mod să fie încălcate prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Jurisprudenţa anterior menţionată este aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce îi priveşte pe moştenitorii legali ai inculpatului decedat, având în vedere şi principiul răspunderii penale personale, potrivit căruia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei obligaţii revin persoanei care nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind fapta interzisă, iar nu altei persoane sau unui grup de persoane, astfel încât nu poate fi reţinută pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile art. 18 C. pr. pen. şi principiul constituţional al liberului acces la justiţie.( Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020)

Moştenitorii legali ai inculpatului decedat, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 18 C. pr. pen. Această diferenţă este generată atât de existenţa, în privinţa celor din urmă, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză, cât şi de caracterul personal al răspunderii penale, potrivit căruia poate fi angajată doar răspunderea penală a persoanei care a participat la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigator sau complice. Or, această diferenţă este de natură să justifice acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut de textul de lege criticat, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele constituţionale ale art. 16 alin. (1). Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, M. Of. nr. 473 din 6 iulie 2011).Decizia nr. 249 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală

0

Art. 20: Constituirea ca parte civilă

(1)Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept.

(2)Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază.

(3)În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere.

(4)În cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă.

(5)Până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate:

a)îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;

b)mări sau micșora întinderea pretențiilor;

c)solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.

(6)În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părțile civile nu și-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanța va fi comunicată părților civile, care trebuie să încunoștințeze procurorul sau instanța în cazul în care refuză să fie reprezentați prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoștință sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.

(7)Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.

(8)Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru.

CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE

Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) “din cuprinsul art. 21 alin. (1) C. pr. pen. este neconstituţională.

Dispoziţiile art. 20 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin “constituirea” ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului-limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmentePosibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală. Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare al acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente.

Prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 instanţa de control constituţional a confirmat posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă “până la începerea cercetării judecătoreşti”, formularea cererii de introducere în procesul penal a părţii responsabile civilmente fiind necesar a fi realizată însă până la închiderea procedurii de cameră preliminară, în acord cu normele constituţionale privind dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Curtea nu poate reţine pretinsa discriminare în beneficiul persoanei vătămate citate în cauză de către organul judiciar, în raport cu persoana vătămată care nu a fost citată, întrucât nu a fost identificată de organul judiciar. În acest sens, discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (v Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Decizia nr. 698 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală

21

Art. 21: Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente

(1)Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).

(2)Atunci când exercită acțiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente, în condițiile alin. (1).

(3)Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoresti la prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției.

(4)Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveste acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.

FXERCIŢIUL ACŢIUNII CIVILE ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

Prin Decizia 257/2017, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate si constată că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) este neconstituțională.

Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate avea, în afară de urmarea cu caracter penal, şi consecinţe de ordin extrapenal – civil, administrativ, disciplinar – aşa încât, alături de conflictul de drept penal (raportul juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămarea suferită, mijlocul juridic care serveşte la aducerea raportului de conflict civil în faţa organelor judiciare fiind acţiunea în justiţie având denumirea de “acţiune civilă”. Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Fxerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil – morale sau patrimoniale – afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile.

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. Având în vedere ultima condiţie enunţată, În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen., cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia.

Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Codul de procedură penală din 1968 făcea referire la momentul “citirii actului de sesizare”, până la care se putea face constituirea de parte civilă, potrivit legii procesual penale în vigoare, însă începerea cercetării judecătoreşti nu mai este determinată de citirea actului de sesizare, în prezent “începerea cercetării judecătoreşti” fiind legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond.

De lege lata, constituirea de parte civilă poate avea loc “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Organele judiciare anterior menţionate au însă, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua C. pr. pen., obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile art. 111 C. pr. pen. – la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale, ale art. 353 C. pr. pen. – prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti şi ale art. 374 alin. (3) C. pr. pen. – care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Această obligaţie are în continuare o justificare din perspectiva rolului activ pe care trebuie să îl aibă organele judiciare, chiar dacă actuala lege procesual penală, nereglementând acest principiu, a atribuit judecătorului un rol pasiv mai accentuat, similar celui din sistemele adversiale, procurorul păstrând în continuare rol activ în procesul penal.

Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Cât priveşte partea responsabilă civilmente, potrivit art. 86 C. pr. pen. “persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”, calitatea de parte responsabilă civilmente fiind stabilită în condiţiile art. 1.372-1.374 din Codul civil, pentru atragerea răspunderii civile a persoanei care şi-a asumat responsabilitatea unei activităţi fiind necesară şi stabilirea existenţei unei vinovăţii.

“Introducerea” în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, în condiţiile art. 21 C. pr. pen. “la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile”, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) din aceiaşi cod, aşadar “până la începerea cercetării judecătoreşti”. De asemenea, potrivit legii procesual penale în vigoare, atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) ale art. 21, cu respectarea termenului menţionat anterior.

Totodată, “persoana” responsabilă civilmente, expusă unei acţiuni civile separate, are interesul de a “interveni”, în calitate de parte responsabilă civilmente, în procesul penal în care se judecă acţiunea civilă şi în care se va pronunţa o hotărâre judecătorească, hotărâre care, potrivit art. 28 alin. (1) C. pr. pen., va avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, aşa încât în temeiul art. 21 alin. (3) C. pr. pen., partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Intervenţia părţii responsabile civilmente în latura civilă a procesului penal evocă într-o oarecare măsură intervenţia voluntară accesorie reglementată în art. 61 alin. (3) şi art. 63 din Codul de procedură civilă, cu precizarea că partea responsabilă civilmente nu intervine doar ca să sprijine apărarea inculpatului, ci pentru a formula propriile apărări în soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale aflate pe rol.

Prin introducerea sa în cauză sau datorită intervenţiei sale în proces, “persoana” responsabilă civilmente devine “parte” în acţiunea civilă din cadrul procesului penal şi, în această calitate, dobândeşte, implicit, drepturile procesuale inerente contraacţiunii pe care o are inculpatul cu privire la acţiunea civilă din cadrul procesului penal, aşadar ea poate invoca orice probe existente în dosarul cauzei penale sau poate propune administrarea de probe noi care ar demonstra că pretenţiile părţii civile sunt neîntemeiate. Legiuitorul a reglementat, expres, faptul că partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat [art. 21 alin. (4) C. pr. pen.]. Pe lângă condiţiile impuse “persoanei” responsabile civilmente pentru a putea interveni în procesul penal şi pentru a dobândi, în acest fel, calitatea de “parte” în proces – şi care sunt: capacitatea procesuală de exerciţiu şi de folosinţă, calitatea procesuală, afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare, legătura de conexitate între cererea principală şi cea de participare a părţii responsabile civilmente la activitatea judiciară – trebuie să existe şi un proces civil pendinte, aşadar trebuie să fi fost declanşată acţiunea civilă în procesul penal, iar aceasta depinde, astfel cum s-a arătat în precedent, de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, care poate fi exprimată în orice fază a procesului penal, “până la începerea cercetării judecătoreşti” în cauză.

Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) C. pr. pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, sunt neconstituţionale, întrucât nu permit participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară, soluţia şi considerentele reţinute, aplicându-se mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. În considerentele deciziei precitate, cu privire la o nouă fază procesuală, corespunzătoare funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată – faza camerei preliminare – distinctă de toate celelalte faze procesuale, inclusiv de faza de judecată, astfel încât s-a reţinut o nouă structură a procesului penal. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile în care, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Având în vedere aceste aspecte şi faptul că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, Procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.

Cu privire la partea civilă şi partea responsabilă civilmente, reţinând, în aceeaşi decizie, că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, instanţa constituţională a apreciat că – din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil – norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Potrivit art. 32 C. pr. pen., pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. Potrivit art. 84 C. pr. pen., persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. În context au fost reiterate considerentele Deciziei nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, potrivit cărora, “în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale – calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa «interesului legitim», la care se referă art. 21 din Constituţie.”

Partea responsabilă civilmente împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) C. pr. pen., atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care s-a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Părţii civile şi părţii responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de “părţi” şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie.

Statuând că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare, Din perspectiva principiului contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. Din perspectiva dreptului la o procedură orală, numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi, aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei, în camera preliminară, acest principiu asigurând contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) C. pr. pen. potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală este neconstituţională. (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015). Făcând referire la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală şi ale art. 6 C.E. D. H. a statuat că restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie – consacrat de normele constituţionale şi convenţionale precitate – al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014). Partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet – în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare – ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

Judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente, actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului.( deciziile nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015) Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse în camera preliminară, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului.

După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia partea responsabilă civilmente, care nu a fost prezentă în camera preliminară, să poată formula cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în această fază procesuală, în special cu privire la legalitatea mijloacelor de probă care servesc la stabilirea existenţei, respectiv a întinderii prejudiciului (rapoarte de expertiză sau constatare). Rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului, aspect de care depinde, în mod esenţial, şi soluţionarea laturii civile a procesului penal.

În condiţiile în care constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate se poate face în orice fază procesuală “până la începerea cercetării judecătoreşti” – introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, ca şi posibilitatea părţii responsabile civilmente de a interveni în procesul penal, fiind corelate cu declaraţia de constituire de parte civilă în procesul penal – exercitarea efectivă de către partea responsabilă civilmente a drepturilor procesuale – recunoscute de lege şi statuate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional – în faza camerei preliminare, aşadar, liberul acces al acestei părţi, depinde exclusiv de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate. Persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părţii responsabile civilmente, aşa încât există posibilitatea ca aceasta să îşi exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv, cu scopul de a limita/exclude accesul părţii responsabile civilmente în faza camerei preliminare care, astfel cum s-a arătat în precedent, are o importanţă deosebită asupra fazelor de judecată ulterioare prin prisma obiectului ei.

Posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Conform jurisprudenţei instanţei de control constituţional, în reglementarea exercitării acestui drept fundamental, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Or, condiţionarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente de introducerea acesteia în procesul penal în termenul reglementat de art. 21 alin. (1) C. pr. pen., respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”, are drept consecinţă lipsirea de efectivitate a dreptului acestei părţi. Cu alte cuvinte, protecţia oferită dreptului de acces la justiţie al persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă şi care poate solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti” determină limitarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, în aceste condiţii fiind necesar ca legiuitorul să facă apel la mijloace adecvate pentru ca această limitare să fie proporţională cu scopul urmărit, întrucât absolutizarea unuia dintre cele două drepturi – în condiţiile în care sfera de manifestare a acestora este concomitentă – ar putea duce la afectarea substanţei celuilalt drept.

Dreptul la apărare este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Legea fundamentală care prevede că “dreptul la apărare este garantat” şi că “în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. De asemenea, art. 10 C. pr. pen. reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare a acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente.

Normele procesual penale ale art. 21 alin. (1), reglementând posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, nu sunt în măsură să menţină echilibrul între drepturi fundamentale aflate în concurs§ 15 al Deciziei nr. 741 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 127 din 17 februarie 2017, că “dreptul procesual român aparţine categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, care permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a manifestării voinţei persoanei vătămate în termenul şi în forma prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală.” Acţiunea civilă în procesul penal este guvernată de principiul disponibilităţii, care este de sorginte civilă, fiind reglementat de norme imperative, de ordine privată, asigurând protejarea intereselor particulare ale părţilor. Dreptul de dispoziţie al persoanei vătămate, cât priveşte acţiunea civilă în procesul penal, este reglementat prin norme imperative, însă de ordine privată, regulile care dau conţinut principiului disponibilităţii în această materie asigurând, în principal, protejarea intereselor private ale persoanei vătămate. Este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, şi anume, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, şi dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale părţii responsabile civilmente, pe de altă parte.

În mod similar, cele constatate anterior de Curte sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ipoteza în care procurorul exercită acţiunea civilă, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi este obligat, potrivit art. 21 alin. (2) C. pr. pen., să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol.

Prin Decizia nr. 84 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 371 din 13 mai 2016, a mai examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 C. pr. pen.respingând-o ca neîntemeiată. Soluţia legislativă a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) C. pr. pen.ar fi fost justificată în vechea reglementare procesual penală, în condiţiile în care, în procesul penal, nu era reglementată faza camerei preliminare, iar verificarea competenţei şi a legalităţi sesizării instanţei, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizau în faza a doua a procesului penal – faza judecăţii. Soluţia legislativă criticată în prezenta cauză nu are nicio fundamentare în cadrul normativ procesual penal în vigoare, în care a fost introdusă procedura camerei preliminare, şi, având în vedere, în mod special, modul în care această nouă fază a procesului penal a fost configurată prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, în care a fost subliniată importanţa acestei noi faze în procesul penal şi faptul că părţii responsabile civilmente trebuie să i se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, din perspectiva faptului că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, în acelaşi timp acestei părţi nefiindu-i străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului penal de care depinde şi soluţionarea laturii civile a acestuia. Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală

25

Art. 25: Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal

(1)Instanța se pronunță prin aceeasi hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât si asupra acțiunii civile.

(2)Când acțiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile.

(3)Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârsirii infracțiunii.

(4)Când prin desființarea înscrisului sau prin restabilirea situației anterioare pot fi afectate drepturile terților, instanța disjunge acțiunea si o trimite la instanța civilă.[textul din

(5)În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepția prescripției, i) si j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum si în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.

(6)Instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă si în cazul în care mostenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu îsi exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică mostenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) si (2).

Articolul 25 a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, Ordonanța de urgență nr. 18/2016, Ordonanța de urgență nr. 13/2017, Ordonanța de urgență nr. 14/2017, Legea nr. 9/2017

REGIMUL JURIDIC AL ACŢIUNII CIVILE

Prin Decizia nr. 586/2016, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate si constată că dispozițiile art. 25 alin. (5), cu referire la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f), sunt neconstituționale în ceea ce priveste lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile de către instanța penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate avea, în afară de urmarea cu caracter penal, şi consecinţe de ordin extrapenal – civil, administrativ, disciplinar -, aşa încât, alături de conflictul de drept penal (raportul juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămarea suferită, mijlocul juridic care serveşte la aducerea raportului de conflict civil în faţa organelor judiciare fiind acţiunea în justiţie având denumirea de “acţiune civilă”. Din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) C. pr. pen.]. Exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil – morale sau patrimoniale – afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile.( Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017)

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal, se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale, şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. În procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 C. pr. pen., cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori de succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia.

Persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. Persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau a celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Cât priveşte partea responsabilă civilmente, potrivit art. 86 C. pr. pen., “persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”, calitatea de parte responsabilă civilmente fiind stabilită în condiţiile art. 1.372-1.374 din Codul civil, pentru atragerea răspunderii civile a persoanei care şi-a asumat responsabilitatea unei activităţi fiind necesară şi stabilirea existenţei unei vinovăţii.

Acţiunea penală este caracteristică procesului penal, acesteia putându-i-se alătura, prin voinţa persoanei vătămate sau a procurorului (în cazurile expres prevăzute de lege), acţiunea civilă. Cu alte cuvinte, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal este indisolubil legată de exercitarea acţiunii penale, acestea putând fi exercitate concomitent. Deşi ne aflăm în prezenţa soluţionării laturii civile, aceasta se realizează tot în cadrul procesului penal.

În art. 131 alin. (1) se precizează că “în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Legiuitorul constituant a înţeles să facă din Ministerul Public un reprezentant al interesului social, general şi public, care să vegheze la aplicarea legii şi la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fără a face distincţie între procesele penale şi civile. Una dintre formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata proceselor, în oricare fază a acestora, de a exercita căile de atac şi de a pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. Dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza, după caz, prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale.( Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008)

Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la “Autoritatea judecătorească”, şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul nu este adversarul vreuneia din părţi, ci el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de latura civilă din cadrul unui proces penal, este de netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror. Pe de altă parte, “principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece […] părţile nu sunt împiedicate să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucât, în condiţiile legii, ele pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretenţiile adversarului sau pot încheia o tranzacţie, potrivit normelor civile şi procesual civile” (v , în acelaşi sens, şi Decizia nr. 820 din 10 noiembrie 2020, M. Of. nr. 113 din 2 februarie 2021). Decizia nr. 765 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5), ale art. 353 alin. (9) şi ale art. 363 din Codul de procedură penală

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 301 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1.211 din 11 decembrie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016 dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen., cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Pentru a pronunţa această decizie , Dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen. , cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, în situaţia încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, încalcă per se dreptul fundamental la un proces echitabil, fiind, astfel, contrare prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Opţiunea persoanei prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea pretenţiilor sale pe calea acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluţionării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voinţa persoanei vătămate şi pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegerii între instanţa penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluţionării acţiunii sale, prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil.

Între ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, avută în vedere de instanţa de contencios constituţional cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 586 din 13 septembrie 2016, şi cea a decesului inculpatului, care este invocată în prezenta cauză, există diferenţe esenţiale, care justifică pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei soluţii diferite, respectiv lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal de către instanţa penală şi soluţionarea acesteia de către instanţa civilă, conform art. 25 alin. (5) C. pr. pen. Dispoziţiile art. 14-18 C. pr. pen. reglementează acţiunea penală, iar cele ale art. 19-28 din acelaşi cod reglementează acţiunea civilă. Potrivit art. 14 alin. (1) C. pr. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar, conform art. 19 C. pr. pen., acţiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal şi are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Astfel, acţiunea penală derivă din dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi presupune soluţionarea de către organele judiciare a unui raport juridic penal de conflict. Pe lângă acestea, dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd posibilitatea existenţei în cadrul procesului penal a unui conflict de drept extrapenal şi, prin urmare, a unui raport juridic extrapenal, de natură civilă, care constituie obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal. Aceasta reprezintă un mijloc juridic prin care raportul de conflict civil este adus în faţa organelor judiciare penale, în scopul soluţionării lui de către acestea din urmă.

Articolul 29 C. pr. pen. prevede că participanţii în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, iar conform art. 32 C. pr. pen., părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, acestea fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Dintre acestea, potrivit art. 82 C. pr. pen., inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, conform art. 84 C. pr. pen., partea civilă este persoana vătămată sau succesorii săi, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, iar, conform art. 86 C. pr. pen., persoana responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente, atunci când este cazul. Inculpatul este subiectul pasiv principal, deoarece, fiind cel care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în mod normal, lui îi revine obligaţia de a suporta reparaţia civilă. Partea responsabilă civilmente este subiect pasiv secundar în raport cu inculpatul, deoarece, ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal împotriva părţii responsabile civilmente, este necesar ca acţiunea penală să fie exercitată împotriva unui inculpat.

Spre deosebire de inculpat, care este întotdeauna parte a raportului juridic penal de conflict, putând avea şi calitatea de parte a raportului juridic civil ce face obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au doar calitatea de părţi ale raportului juridic civil.

Astfel, prescripţia răspunderii penale, reglementată la art. 153 şi urm. din Codul penal, este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar intervenirea acesteia în cursul procesului penal are ca efect imposibilitatea tragerii la răspundere penală a inculpatului, în condiţiile în care acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală ce constituie infracţiune. Intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu înlătură însă posibilitatea tragerii la răspundere civilă a respectivului făptuitor pentru prejudiciile de natură civilă provocate prin comiterea faptei. Prin urmare, intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului lasă neschimbat cadrul procesual al acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal, prin lăsarea neschimbată atât a obiectului acţiunii civile, cât şi a părţilor acesteia. În aceste condiţii, soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, conform prevederilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., astfel cum acestea au fost amendate prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, poate fi făcută în condiţii de celeritate, titularul obligaţiilor civile ce rezultă din raportul civil ce stă la baza acţiunii civile fiind cunoscut. În acest fel este asigurat dreptul la un proces echitabil al părţii civile, în componenta sa referitoare la durata rezonabilă de soluţionare a cauzelor.

Decesul inculpatului este, conform art. 396 alin. (6) C. pr. pen., o cauză de încetare a procesului penal, care, prin natura sa, determină inexistenţa cadrului procesual anterior al exercitării acţiunii penale, prin dispariţia atât a uneia dintre părţi, cât şi a obiectului raportului juridic penal de conflict. În acelaşi timp, decesul inculpatului, în lipsa persoanei responsabile civilmente, implică şi dispariţia uneia dintre părţile acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, respectiv a subiectului pasiv principal, atât al acţiunii penale, cât şi al acţiunii civile. Astfel, spre deosebire de ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în cazul decesului inculpatului, instanţa chemată să soluţioneze acţiunea civilă exercitată în procesul penal, teoretic, ar trebui să fie obligată să determine şi să introducă în cauză moştenitorii acestuia, în vederea determinării tuturor elementelor raportului juridic civil ce se impune a fi soluţionat, pentru recuperarea de către partea civilă a prejudiciilor provocate prin comiterea faptelor de natură penală.

Ipoteza juridică analizată nu este enumerată, însă, printre cazurile de exercitare din oficiu a acţiunii civile în procesul penal prevăzute la art. 19 alin. (3) C. pr. pen. Totodată, prevederile art. 24 alin. (2) C. pr. pen. nu reglementează, în mod expres, ipoteza decesului inculpatului, ci doar pe cea a decesului părţii responsabile civilmente, arătând că, în acest din urmă caz, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.

Determinarea moştenitorilor inculpatului care pot răspunde civil pentru prejudiciile provocate prin comiterea infracţiunii, în condiţiile inexistenţei în cauză a părţii responsabile civilmente, nu poate fi făcută de către instanţa penală, în lipsa unei prevederi legale exprese, nici chiar în situaţia în care partea civilă i-ar indica pe acei moştenitori.

Pentru asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, au fost reglementate noi reguli referitoare la soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal, fiind prevăzute, faţă de vechea reglementare, noi situaţii în care acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, precum şi ipoteze în care acţiunea civilă fie este disjunsă de acţiunea penală, fie este de competenţa instanţei civile. În această privinţă, în expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, se arată că, “referitor la acţiunea civilă, a fost limitată obligativitatea exercitării acesteia din oficiu şi au fost regândite dispoziţiile procedurale referitoare la aceasta, în scopul de a evita întârzierile în soluţionarea conflictului de drept penal”.

Codul de procedură penală din 1968 prevedea, la art. 346, obligativitatea soluţionării acţiunii civile de către instanţa penală şi pronunţarea instanţei penale, prin sentinţa referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi asupra acţiunii civile, excepţie făcând cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), f) şi j) din acelaşi cod, respectiv când fapta nu este prevăzută de legea penală, când lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi atunci când există autoritate de lucru judecat. În acest context, dispoziţiile art. 21 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau, în mod expres, o soluţie juridică în situaţia decesului oricăreia dintre părţile procesului penal (prin urmare şi al inculpatului), arătând că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, introducându-se în cauză moştenitorii părţii decedate.

Soluţia legislativă nu a fost preluată însă în cuprinsul Codului de procedură penală în vigoare, care prevede la art. 19 soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului penal, în timp ce prevederile art. 25 alin. (5) şi (6) şi ale art. 27 din acelaşi cod prevăd cazurile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi, respectiv, cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă. Potrivit art. 25 alin. (5) şi (6) C. pr. pen., instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepţia prescripţiei, i) şi j) C. pr. pen.; în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din acelaşi cod; în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.. De asemenea, conform art. 27 C. pr. pen., soluţionarea acţiunii civile se face la instanţa civilă în următoarele cazuri: dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal; dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; dacă procesul penal a fost suspendat; dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale; pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

Articolul 24 C. pr. pen., face referire la soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar în situaţia decesului părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, nu şi în situaţia decesului inculpatului, arătând că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării [art. 24 alin. (1) C. pr. pen.]. Totodată, în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă [art. 24 alin. (2) C. pr. pen.].

Dacă în Codul de procedură penală din 1968 era reglementată, în mod distinct, la art. 21, soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal de către instanţa penală, în ipoteza decesului părţilor, prin urmare şi a inculpatului, Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 24, soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar în ipoteza decesului părţii civile [art. 24 alin. (1)] şi a părţii responsabile civilmente [art. 24 alin. (2)].

Nepreluarea în Codul de procedură penală în vigoare a soluţiei juridice prevăzute la art. 21 din Codul de procedură penală din 1968, în integralitatea sa, denotă intenţia legiuitorului de a lăsa soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal în sarcina instanţei penale, doar într-un cadru procesual caracterizat prin existenţa subiectului pasiv principal al acţiunii penale şi civile (cazul prescripţiei). Dimpotrivă, dispariţia subiectului pasiv principal al acţiunii penale, respectiv decesul suspectului sau al inculpatului, determină şi dispariţia subiectului pasiv principal al acţiunii civile. Potrivit acestei noi viziuni legislative, aceasta determină dezînvestirea instanţei penale de soluţionarea cauzei, lăsând soluţionarea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal în sarcina instanţei civile.

Ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale a inculpatului este diferită de cea a decesului acestuia, sub aspectul lăsării nesoluţionate a acţiunii civile de către instanţa penală, diferenţă dată de dispariţia în cel de-al doilea caz a uneia dintre părţile acţiunii penale, respectiv a subiectului pasiv principal – inculpatul.

Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală în cazul decesului inculpatului nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al părţii civile, prin neasigurarea duratei rezonabile de soluţionare a cauzei. Dimpotrivă, sub acest din urmă aspect, prevederile legale criticate asigură aplicarea noii politici penale a legiuitorului, conform căreia lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal, în cazurile prevăzute de legea procesual penală, are ca efect degrevarea instanţelor penale, în scopul asigurării duratei rezonabile de soluţionare a cauzelor penale. Prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019, §§ 46 şi 47, soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal poate determina şi justifica anumite opţiuni legislative.Decizia nr. 496 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

39

Art. 39. – Competența curții militare de apel

(1)Curtea militară de apel judecă în primă instanță:

a)infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 și 438-445, săvârșite de militari;

b)infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute în legi speciale, săvârșite de militari;

c)infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și de procurorii militari de la parchetele militare care funcționează pe lângă aceste instanțe.

d)infracțiunile săvârșite de generali, mareșali și amirali;

e)cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.

(2)Curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de tribunalele militare.

(3)Curtea militară de apel soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare din circumscripția sa, precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de acestea în cazurile prevăzute de lege.

(4)Curtea militară de apel soluționează și alte cauze anume prevăzute de lege.

INTERPRETAREA LEGILOR

Examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, […]”, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele, astfel cum susţine autorul excepţiei. Excepţia de neconstituţionalitate a art. 39 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.

Motivele de neconstituţionalitate formulate de autor cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. relevă o problemă de interpretare şi aplicare a acestora. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v , în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) şi ale art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală

44

Art. 44. – Competența în caz de reunire a cauzelor

(1)În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele si pe toți făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competența aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(2)Competența judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunțat achitarea.

(3)Tăinuirea, favorizarea infractorului si nedenunțarea unor infracțiuni sunt de competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competența după calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.

(4)Dacă dintre instanțe una este civilă, iar alta este militară, competența revine instanței civile.

(5)Dacă instanța militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 si 42.

CONSTATĂRI TEHNICO-ŞTIINŢIFICE

Dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează situaţia în care, dispunându-se disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură penală reglementează competenţa în caz de reunire a cauzelor, referitor la alin. (3) al acestui articol reţinându-se, în practică (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală – Judecătorul de cameră preliminară, Încheierea nr. 1.531 din 12 decembrie 2016), faptul că “admiţând că dispoziţiile art. 44 alin. (3) din noul Cod de procedură penală instituie o regulă specială în materie de competenţă a instanţelor judecătoreşti, textul nu reglementează o nouă situaţie de reunire obligatorie a cauzelor care au făcut obiectul unor acte de sesizare distincte şi succesive, cum este cazul în speţă. Purtând denumirea marginală «Competenţa în caz de reunire a cauzelor», norma de procedură analizată disciplinează nu ipotezele în care se impune reunirea a două cauze penale, ci aspectul subsecvent al competenţei instanţelor ca urmare a reunirii cauzelor. Situaţiile propriu-zise în care două sau mai multe cauze penale pot fi reunite sunt, aşadar, limitativ prevăzute de art. 43 noul Cod de procedură penală, normă care reglementează atât ipoteze de reunire obligatorie, în circumstanţele de la alin. (1), cât şi de reunire facultativă, în cazurile de la alin. (2). În această ultimă situaţie, căreia i s-ar subsuma şi cea invocată în speţă de contestator, reunirea este subsumată întrunirii cumulative şi a cerinţei «de a nu se întârzia judecata». Prin urmare, aplicarea regulii de competenţă de la art. 44 alin. (3) noul Cod de procedură penală operează doar subsecvent dispunerii prealabile a reunirii cauzelor, în condiţiile prevăzute de art. 43 şi art. 45 noul Cod de procedură penală, la acest moment procesual”.

Dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că normele art. 44 alin. (2) care dispune în sensul că “competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea” nu se aplică în faza de urmărire penală.

„Legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.

Or, cauza penală referitoare la autoarea excepţiei s-a format în baza unei sesizări din oficiu a organului de urmărire penală, iar nu în baza vreunei disjungeri dintr-un alt dosar penal, în cauză nefiind reunit niciun alt dosar penal. Cu alte cuvinte, organul de urmărire penală nu a aplicat, în cursul urmăririi penale, dispoziţiile de lege criticate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate.

O eventuală decizia de admitere nu poate produce un efect concret asupra desfăşurării procesului în acest caz, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 44 alin. (3) şi art. 63 alin. (2) C. pr. pen. neavând legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4), ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) C. pr. pen., Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă similară, de exemplu, prin Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021, Decizia nr. 772 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 276 din 2 aprilie 2020, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, şi Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 510 din 21 iunie 2018.

Secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din noul Cod de procedură penală, “constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora”. Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, M. Of. nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti – atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei – nu sunt de natură să aducă atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Aceste constatări tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 25 şi 26).

În varianta iniţială a Codului de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Art. 172 C. pr. pen. reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen., efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 181¹, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare.

Deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei, în acest caz, rămâne la aprecierea organului judiciar.

Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente – care constituie probe în procesul penal – înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală.

Regula este aceea că – atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză – se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) C. pr. pen..

Dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.( Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017,)

De asemenea, dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. Considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură.

Prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, – că desfăşurarea activităţii acestor specialişti sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013).

Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialiştii care funcţionează în cadrul organelor judiciare constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor( Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016 § 26). Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

52

Art. 52. – Chestiunile prealabile

(1)Instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.

(2)Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor si mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.

(3)Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.

JUDECĂTORUL ACŢIUNII ESTE ŞI JUDECĂTORUL EXCEPŢIEI

Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată atât în Codul de procedură penală din 1936, cât şi în Codul de procedură penală din 1968. Codul de procedură penală din 1936 cuprindea, în cartea I – Dispoziţii generale, titlul I – Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol – capitolul II – referitor la “chestiuni prejudiciale”. Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale. Cu toate acestea, în materia delictelor, când rezolvarea excepţiei civile prejudiciale necesita un timp îndelungat şi administrarea a numeroase probe, instanţa penală putea amâna judecata şi putea obliga partea să introducă acţiune la instanţa competentă, stabilind un termen adecvat în care instanţa civilă să se poată pronunţa. Dacă însă până la acest termen partea nu promova respectiva acţiune la instanţa competentă sau dacă se constata că după promovarea acesteia nu a stăruit în judecarea ei, instanţa penală proceda la soluţionarea cauzei. Hotărârea definitivă a instanţei civile asupra chestiunilor prejudiciale avea putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanţa penală se făcea conform regulilor şi mijloacelor de probaţiune prevăzute de legea civilă. Art. 12 al aceluiaşi cod prevedea că în ipoteza în care excepţia civilă prejudicială forma obiectul unei acţiuni pendinte în faţa instanţelor civile, intentată mai înaintea acţiunii penale, instanţa penală era obligată să amâne judecata până la terminarea procesului civil. Codul de procedură penală din 1968 reglementa, în cuprinsul titlului II – Competenţa, capitolul I – Felurile competenţei, secţiunea a IV-a – Dispoziţii comune, la art. 44, chestiunile prealabile. Conform alin. (1) şi (2) ale art. 44 anterior menţionat, instanţa penală era competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depindea soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune era de competenţa altei instanţe, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţinea acea chestiune. Însă, drept excepţie de la regula astfel reglementată, alin. (3) al art. 44 prevedea că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 52 alin. (1), că “instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.”, iar, la art. 52 alin. (3), că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care este reglementată însă o excepţie, cea a împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. În acest fel, legea dă eficienţă unui principiu tradiţional din dreptul procesual penal francez, conform căruia “judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei” (“le juge de l’action est juge de l’exception”). Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 nu arată care au fost motivele care au stat la baza acestei reglementări, însă Curtea apreciază că a fost determinată de nevoia de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor penale, subliniind nevoia instanţei penale de a putea aprecia ea însăşi asupra tuturor elementelor cauzei şi, în mod special, asupra excepţiilor, care constituie mijloace de apărare.

Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.

Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală; existenţa împrejurării că fapta priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu; stabilirea calităţii de cetăţean sau de persoană fără cetăţenie, în cazul infracţiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deţinea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care şi l-a însuşit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracţiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.

Se impune a fi acordată atenţie nu doar identificării chestiunilor prealabile, ci şi stabilirii limitelor generale ale competenţei organelor judiciare. Din modul de reglementare a dispoziţiilor art. 52 C. pr. pen., de regulă, chestiunile prealabile soluţionării cauzei penale sunt de competenţa instanţei penale, cu excepţia acelor situaţii în care, potrivit legii, competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare [alin. (1) al art. 52], şi, totodată, că judecarea chestiunilor prealabile de către instanţa penală se face potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune [alin. (2) al art. 52].

Alineatul (2) al art. 52 C. pr. pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înţelesului sintagmei “regulilor şi mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C. pr. pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. Această teză este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr. 269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 507 din 6 iulie 2016, §§ 20-24, şi Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 18-20). Acelaşi raţionament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparţine diverselor ramuri de drept şi, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluţii juridice diferite referitoare la sarcina probei şi la valoarea acestora etc.

Diferenţele dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunţă, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanţa penală. Din această categorie fac parte excepţia de neconstituţionalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene şi dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi situaţiile în care instanţele civile sunt chemate să tranşeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluţionare a chestiunilor prejudiciale, instanţa penală poate avea doar obligaţii referitoare la suspendarea soluţionării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C. pr. pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincţia dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situaţiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, legislaţia în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale şi care au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, “în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.”

Totodată, se impune a se face distincţie între dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. şi cele ale art. 28 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Astfel, în timp ce dispoziţiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluţionării cauzei penale, a căror stabilire de către instanţa civilă poate produce efecte asupra soluţionării de către instanţa penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C. pr. pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluţionată acţiunea civilă derivată în cadrul aceluiaşi proces penal în care se soluţionează acţiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acţiunea civilă al titlului II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal al părţii generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul şi exercitarea acţiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente (art. 21), renunţarea la pretenţiile civile (art. 22), tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile (art. 23), exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori (art. 24), rezolvarea acţiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acţiunii civile (art. 26) şi la cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă (art. 27).

Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen..

În ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care aceleaşi dispoziţii legale prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.

Noţiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2019, § 24, prin care s-a reţinut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanţele penale pentru a putea pronunţa soluţiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existenţa infracţiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C. pr. pen. nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menţionate, generând însă confuzie în privinţa conţinutului acesteia.

În categoria chestiunilor prealabile care privesc existenţa infracţiunii se încadrează aspecte care privesc soluţionarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la existenţa unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. Pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soţ, la situaţiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achiziţiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicţiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce ţin de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporţională cu numărul nedeterminat al domeniilor şi al cazurilor concrete în care pot fi săvârşite infracţiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.

Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii”. În acest sens, înţelesul sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluţionarea cauzei penale, condiţii în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în privinţa chestiunilor prealabile şi, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. să fie redundantă şi să releve o tensiune infralegală. Înţelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită (cum sunt existenţa stării de graviditate a victimei, în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existenţa unei naşteri recente, în cazul infracţiunii de pruncucidere, existenţa unui domiciliu, în cazul infracţiunii de violare a domiciliului, existenţa unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei). La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.

În aceste condiţii în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.

Articolul art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că “hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”, dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”, şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr. 607 din 11 august 2015, § 14, şi Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 998 din 28 octombrie 2020, § 14).

Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. ( CEDO din 7 iulie 2009 şi , respectiv, 24 iulie 2003, pronunţate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi , respectiv, Ryabykh împotriva Rusiei, § 52.

Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

Prin Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, § 22, CEDO a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o Decizia este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, § 47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, § 21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că “principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că “orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, § 69, CEDO a reţinut încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie în situaţia în care “abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, § 116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că “principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reţinut prin aceeaşi hotărâre că “Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului în justiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”. Cu privire la acelaşi principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în cauzele Gok şi alţii împotriva Turciei, §§ 57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, §§ 23-32, CEDO a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Curtea Constituţională a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr. 404 din 18 iunie 2012, şi Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa CEDO , conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, § 56, şi Remuszko împotriva Poloniei, § 92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că situaţiile de incoerenţă şi instabilitate legislativă sunt contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

Deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ ( Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 503 din 12 iunie 2020, § 78, şi Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr. 883 din 1 noiembrie 2019, § 59 ) . S-a reţinut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. De asemenea, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, § 38, instanţa de contencios constituţional a reţinut că “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat”. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016). Principiul securităţii juridice reprezintă un concept ce defineşte un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ( Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018, § 68 ).

Articolul 52 C. pr. pen. creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale. Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesual penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C. pr. pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.

Norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei CEDO în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale – până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

Această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de CEDO, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

Întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

Nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (v Hotărârea CEDO din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, § 57). Însă, cu referire la noţiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era “incompletă şi părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).

Nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. devin antagonice. Această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C.pr.pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).

Sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţa CEDO . În materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, CEDO s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, § 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, § 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, CEDO a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (v şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, § 68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31).

Prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate.

Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§ 16-28, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.(v și Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 455 din 31 mai 2018,)

Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii, acesta este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) C.pr.pen., printr-o normă de trimitere la legea civilă.

Dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar, şi a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C.pr.pen., dar şi situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.

Dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) C.pr.pen., cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 C.pr.pen.Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului.

Având în vedere finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora şi interesele protejate prin dispoziţiile art. 249 C.pr.pen., Curtea nu a putut reţine susţinerea autorului excepţiei, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existenţa unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârşire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

Etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam şi că, de altfel, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaşte că provin din infracţiune.

Dispoziţiile art. 249 alin. (1) C.pr.pen. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, § 26). Prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53.

Dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 636 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, §§ 15-26). Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C.pr.pen., măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 15).

Dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) C.pr.pen. instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.

Reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

Norma juridică, a cărei neconstituţionalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

Indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.( Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 30)

Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (8) din Constituţie şi nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie.

Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 a prevederilor art. 13 din Convenţie, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale.

Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate prin deciziile mai sus invocate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002.Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) C.pr.pen., precum şi cele ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012

Art. 32 din Legea nr. 656/2002: “În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.”

Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată atât în Codul de procedură penală din 1936, cât şi în Codul de procedură penală din 1968. Codul de procedură penală din 1936 cuprindea, în cartea I – Dispoziţii generale, titlul I – Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol – capitolul II – referitor la “chestiuni prejudiciale”. Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale. Cu toate acestea, în materia delictelor, când rezolvarea excepţiei civile prejudiciale necesita un timp îndelungat şi administrarea a numeroase probe, instanţa penală putea amâna judecata şi putea obliga partea să introducă acţiune la instanţa competentă, stabilind un termen adecvat în care instanţa civilă să se poată pronunţa. Dacă însă până la acest termen partea nu promova respectiva acţiune la instanţa competentă sau dacă se constata că după promovarea acesteia nu a stăruit în judecarea ei, instanţa penală proceda la soluţionarea cauzei. Hotărârea definitivă a instanţei civile asupra chestiunilor prejudiciale avea putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanţa penală se făcea conform regulilor şi mijloacelor de probaţiune prevăzute de legea civilă. Art. 12 al aceluiaşi cod prevedea că în ipoteza în care excepţia civilă prejudicială forma obiectul unei acţiuni pendinte în faţa instanţelor civile, intentată mai înaintea acţiunii penale, instanţa penală era obligată să amâne judecata până la terminarea procesului civil. Codul de procedură penală din 1968 reglementa, în cuprinsul titlului II – Competenţa, capitolul I – Felurile competenţei, secţiunea a IV-a – Dispoziţii comune, la art. 44, chestiunile prealabile. Conform alin. (1) şi (2) ale art. 44 anterior menţionat, instanţa penală era competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depindea soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune era de competenţa altei instanţe, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţinea acea chestiune. Însă, drept excepţie de la regula astfel reglementată, alin. (3) al art. 44 prevedea că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 52 alin. (1), că “instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.”, iar, la art. 52 alin. (3), că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care este reglementată însă o excepţie, cea a împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. În acest fel, legea dă eficienţă unui principiu tradiţional din dreptul procesual penal francez, conform căruia “judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei” (“le juge de l’action est juge de l’exception”). Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 nu arată care au fost motivele care au stat la baza acestei reglementări, însă Curtea apreciază că a fost determinată de nevoia de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor penale, subliniind nevoia instanţei penale de a putea aprecia ea însăşi asupra tuturor elementelor cauzei şi, în mod special, asupra excepţiilor, care constituie mijloace de apărare.

Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală; existenţa împrejurării că fapta priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu; stabilirea calităţii de cetăţean sau de persoană fără cetăţenie, în cazul infracţiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deţinea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care şi l-a însuşit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracţiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Curtea reţine că acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.

Se impune a fi acordată atenţie nu doar identificării chestiunilor prealabile, ci şi stabilirii limitelor generale ale competenţei organelor judiciare. De regulă, chestiunile prealabile soluţionării cauzei penale sunt de competenţa instanţei penale, cu excepţia acelor situaţii în care, potrivit legii, competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare [alin. (1) al art. 52], şi, totodată, că judecarea chestiunilor prealabile de către instanţa penală se face potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune [alin. (2) al art. 52].

Alineatul (2) al art. 52 C.pr.pen. obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înţelesului sintagmei “regulilor şi mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C.pr.pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. Dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr. 269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 507 din 6 iulie 2016, §§ 20-24, şi Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 18-20). Acelaşi raţionament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparţine diverselor ramuri de drept şi, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluţii juridice diferite referitoare la sarcina probei şi la valoarea acestora etc.

Diferenţele dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunţă, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanţa penală. Din această categorie fac parte excepţia de neconstituţionalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene şi dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi situaţiile în care instanţele civile sunt chemate să tranşeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluţionare a chestiunilor prejudiciale, instanţa penală poate avea doar obligaţii referitoare la suspendarea soluţionării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C.pr.pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Se impune a se face distincţie între dispoziţiile art. 52 alin. (3) C.pr.pen. şi cele ale art. 28 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Astfel, în timp ce dispoziţiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluţionării cauzei penale, a căror stabilire de către instanţa civilă poate produce efecte asupra soluţionării de către instanţa penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C.pr.pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluţionată acţiunea civilă derivată în cadrul aceluiaşi proces penal în care se soluţionează acţiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acţiunea civilă al titlului II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal al părţii generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul şi exercitarea acţiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente (art. 21), renunţarea la pretenţiile civile (art. 22), tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile (art. 23), exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori (art. 24), rezolvarea acţiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acţiunii civile (art. 26) şi la cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă (art. 27).

Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen.. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C.pr.pen..

În ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) C.pr.pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care aceleaşi dispoziţii legale prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.

În lipsa unei definiţii legale, noţiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2019, § 24, prin care s-a reţinut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanţele penale pentru a putea pronunţa soluţiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existenţa infracţiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C.pr.pen.nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menţionate, generând însă confuzie în privinţa conţinutului acesteia.

Înţelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen. se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită (cum sunt existenţa stării de graviditate a victimei, în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existenţa unei naşteri recente, în cazul infracţiunii de pruncucidere, existenţa unui domiciliu, în cazul infracţiunii de violare a domiciliului, existenţa unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei). La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.

În aceste condiţii în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C.pr.pen., instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.

Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.

Principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive este reglementat la art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că “hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”, dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect”, şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr. 607 din 11 august 2015, § 14, şi Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 998 din 28 octombrie 2020, § 14).

De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la hotărârile CEDO din 7 iulie 2009 şi 24 iulie 2003, pronunţate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Ryabykh împotriva Rusiei, § 52.

Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

Curtea Constituţională a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr. 404 din 18 iunie 2012, şi Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa CEDO , conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, § 56, şi Remuszko împotriva Poloniei, § 92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că situaţiile de incoerenţă şi instabilitate legislativă sunt contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Totodată, prin Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 503 din 12 iunie 2020, § 78, şi Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr. 883 din 1 noiembrie 2019, § 59, Curtea Constituţională a statuat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. S-a reţinut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, § 38). Pentru acest motiv, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a statuat că instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018, § 68, Curtea a reţinut că principiul securităţii juridice reprezintă un concept ce defineşte un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de “împrejurări care privesc existenţa infracţiunii” şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesual penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C.pr.pen., expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.

Însă această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de CEDO, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.

Nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Potrivit jurisprudenţei CEDO , reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (v Hotărârea CEDO din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, § 57). Însă, cu referire la noţiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era “incompletă şi părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).

Or, prin raportare la standardele convenţionale anterior menţionate, nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. devin antagonice. De asemenea, această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C.pr.pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).

Sintagma “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

Nu în ultimul rând, având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C.pr.pen., aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii. Aceste exigenţe au fost analizate de către Curtea Constituţională într-o jurisprudenţă constantă (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţa CEDO . Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, CEDO s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, § 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, § 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, CEDO a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (v şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, § 68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31).

Or, prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate.

Referitor la prevederile art. 249 alin. (1) C.pr.pen., acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 455 din 31 mai 2018, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, M. Of. nr. 42 din 21 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§ 16-28, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.

Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Obiectul măsurilor asigurătorii este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă.

Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar, şi a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C.pr.pen., dar şi situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.

Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului.

Având în vedere finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora şi interesele protejate prin dispoziţiile art. 249 C.pr.pen., Curtea nu a putut reţine susţinerea autorului excepţiei, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existenţa unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârşire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Curtea a subliniat, în acest sens, că măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

Dispoziţiile art. 249 alin. (1) C.pr.pen. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, § 26). Curtea a conchis că prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53.

Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, §§ 15-26) Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C.pr.pen., măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 15).

Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

Norma juridică obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 30, a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.

Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, anterior citată, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (8) din Constituţie şi nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie.

Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate prin deciziile mai sus invocate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002.Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului

54

V Decizia nr. 128 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 549¹ alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 549¹ alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală

56

Art. 56: Competența procurorului

(1)Procurorul conduce si controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare si a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

(2)Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce si le supraveghează.

(3)Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație si Justiție sau curții de apel;

b)în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191 din Codul penal;

c)în cazul infracțiunilor săvârsite cu intenție depăsită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

d)în alte cazuri prevăzute de lege.

(3)Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror:

a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație si Justiție sau curții de apel;

b)în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 si art. 289-294 din Codul penal;

c)în cazul infracțiunilor săvârsite cu intenție depăsită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;

d)în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;

e)în alte cazuri prevăzute de lege.

(4)Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârsite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar.

(5)Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârsirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă potrivit art. 44.

(6)Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă si să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

Art. 56 a fost modificat prin Legea nr. 255/2013 , Ordonanța de urgenta nr. 3/2014 , Ordonanța de urgență nr. 18/2016

Potrivit dispoziţiilor art. 55 şi 56 coroborate cu cele ale art. 29 C.pr.pen., procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce şi de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuţiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Aşa fiind, dispoziţiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligaţia procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală şi obligaţia acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală.( Decizia nr. 884 din 15 decembrie 2020, M. Of. nr. 147 din 12 februarie 2021)

Dispoziţiile art. 56 alin. (1) C.pr.pen. prevăd că procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) şi c) C.pr.pen., iar art. 56 alin. (3) din acelaşi cod prevede situaţiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracţiunile pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel; infracţiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal; infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi alte infracţiuni prevăzute de lege.

În acelaşi sens – al dispoziţiilor art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen. -, capitolul IV, intitulat “Efectuarea urmăririi penale”, al titlului I al părţii speciale a Codului de procedură penală, titlu ce reglementează etapa urmăririi penale, conţine o ultimă secţiune, secţiunea a 5-a, referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror. Conform art. 324 alin. (1) din cadrul secţiunii anterior menţionate, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege.

În aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., legiuitorul a reglementat, în mod expres, cazurile în care procurorul este obligat să efectueze urmărirea penală, în mod direct şi nemijlocit, prin realizarea actelor necesare în vederea soluţionării acestei etape procesuale. Din interpretarea per a contrario a prevederilor legale ce reglementează aceste ipoteze rezultă că, în toate celelalte situaţii, actele de urmărire penală sunt efectuate de către poliţia judiciară şi de către organele de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De altfel, referitor la ipoteza obligativităţii efectuării urmăririi penale de către procuror, dispoziţiile art. 324 alin. (3) C.pr.pen. prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesual penale antereferite înţelegându-se că delegarea poate privi efectuarea anumitor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale. Totodată, art. 324 alin. (2) C.pr.pen. prevede dreptul procurorului de a prelua, în vederea efectuării nemijlocite a urmăririi penale, orice cauză în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia.

Infracţiunile enumerate la art. 56 alin. (3) C.pr.pen. prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanţa valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecinţele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) C.pr.pen., în considerarea calificării şi a competenţei sale sporite, în raport cu competenţa celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) C.pr.pen.. De altfel, Constituţia nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluţie legislativă constituind opţiunea legiuitorului justificată de rezonanţa socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracţiunile în privinţa cărora se aplică. Această soluţie legislativă reprezintă o garanţie suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Totodată, dispoziţia legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie.

Dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Constituţie prevăd că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată şi că acestea conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, “în condiţiile legii”. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfăşurării activităţii de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziţii constituţionale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfăşurarea urmăririi penale, precum şi dispoziţiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie.

Dispoziţiile art. 56 alin. (3) C.pr.pen. au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituţionale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleaşi motive, nu a putut fi reţinută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept.

De asemenea, referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 56 alin. (3) C.pr.pen., a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, textul criticat reglementează cu claritate, precizie şi previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Autorii excepţiei susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. sunt neconstituţionale deoarece prevăd doar cerinţa “suspiciunii rezonabile” a organelor de constatare, fără a o condiţiona de existenţa unor date sau informaţii care să justifice o asemenea suspiciune. Această sintagmă creează posibilitatea ca aprecierea pur subiectivă a organelor de constatare să conducă la declanşarea unui proces penal.

Potrivit art. 61 alin. (1) C.pr.pen., ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. Astfel, dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 236 din 23 martie 2020, §§ 18 şi 27). Obligaţia instituită în sarcina acestor organe reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Spre exemplu, art. 291 C.pr.pen. reglementează obligaţia oricărei persoane cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi a oricărei persoane cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală şi de a lua măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară.

Referitor la susţinerea potrivit căreia textul criticat este neconstituţional deoarece prevede doar cerinţa existenţei “suspiciunii rezonabile” cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru ca organele de constatare să sesizeze organele de urmărire penală, Instanţa de contencios constituţional a constatat posibilitatea existenţei unui nivel de probaţiune diferit în funcţie de etapa procesuală în cauză. Din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie.( Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, § 29)

Dobândirea calităţii de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârşit o anumită infracţiune. Calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat.( Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017, § 28)

Având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăţiei inculpatului, în condiţiile aplicării prezumţiei de nevinovăţie, sintagma “există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni”, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat, nu are în vedere niciuna dintre etapele procesului penal anterior menţionate, ci se referă la analiza pe care organele prevăzute de textul de lege criticat trebuie să o realizeze raportat la împrejurările pe care le constată, potrivit art. 61 C.pr.pen..

Termenul “suspiciune rezonabilă” reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reţinut că prin “suspiciune rezonabilă” trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). Instanţa europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din C.E.D.H. . Prin existenţa unei suspiciuni rezonabile se înţelege existenţa unor date sau informaţii de natură să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune (Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, § 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, fiind atribuţia judecătorului speţei stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunţată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, § 53).( prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, §§ 18 şi 19)

Atât destinatarii legii procesual penale, cât şi organele chemate să o aplice pot determina sensul noţiunii de “suspiciune rezonabilă”, sintagmă al cărei conţinut concret va fi stabilit, conform celor reţinute de CEDO şi de Curtea Constituţională, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice standardului calităţii legii, impus de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. O lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de C.E.D.H. numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (v, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 629 din 17 august 2016, §§ 17 şi 18). Curtea apreciază că, pentru aceleaşi considerente, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, determinată de o posibilă aplicare arbitrară şi, în consecinţă, diferită a textelor criticate.

Autorii excepției susţin, în esenţă, că în toate cazurile urmărirea penală ar trebui declanşată ca urmare a sesizării organelor de urmărire penală de către organele prevăzute de art. 61 alin. (1) C.pr.pen.. Dispoziţiile art. 288 alin. (1) C.pr.pen. reglementează modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, acestea fiind plângerea, denunţul, actele încheiate de alte organe de constatare, sesizarea din oficiu. Aşa fiind, se poate observa că dispoziţiile de lege criticate reglementează modalitatea de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, acestea reprezentând norme de procedură, adoptate de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este consacrată prin prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Obligaţia instituită în sarcina organelor prevăzute de dispoziţiile art. 61 C.pr.pen. reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Or, reglementarea expresă a acestei obligaţii în sarcina organelor anterior menţionate nu exclude obligaţia altor persoane fizice/juridice de a sesiza organul de urmărire penală în cazul în care au cunoştinţă de săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Reglementarea expresă a obligaţiei organelor prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală de a sesiza organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de textul anterior menţionat nu se poate converti într-o exigenţă constituţională ce incumbă legiuitorului de a reglementa, în toate cazurile, necesitatea sesizării organului de urmărire penală de către aceste organe.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019)

Din analiza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) C.pr.pen. rezultă că obligaţia organelor prevăzute de acest text de lege de a sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni este corelativă competenţelor şi naturii atribuţiilor pe care acestea le au potrivit legislaţiei aplicabile. În acest sens, legiuitorul utilizează expresiile “infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii”, “infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor” şi “infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege”.

Mai mult, este de domeniul evidenţei că în anumite cazuri este imposibil ca organele prevăzute de dispoziţiile art. 61 din Codul de procedură penală să aibă cunoştinţă despre săvârşirea anumitor infracţiuni, spre exemplu, săvârşirea de infracţiuni în spaţii private sau săvârşirea de infracţiuni pe nave şi aeronave.

Reglementarea unei obligaţii generale în sarcina organelor prevăzute de art. 61 C.pr.pen. de a sesiza organul de urmărire penală, în toate cazurile, se transformă într-o sarcină imposibil de realizat. O atare limitare ar însemna, în realitate, pe de o parte, imposibilitatea acestor organe de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de dispoziţiile procesual penale, iar, pe de altă parte, crearea unui impediment în ceea ce priveşte tragerea la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni. Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală

Art. 58

Art. 58: Verificarea competenţei

(1)Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare.

(2)Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent.

(3)Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.

Potrivit art. 288 alin. (1) C.pr.pen., organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. Indiferent de modul de sesizare, potrivit art. 58 alin. (1) C.pr.pen. organul de urmărire penală are obligaţia de a-şi verifica competenţa imediat după sesizare, iar, potrivit art. 301 alin. (1) din acelaşi act normativ, când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. Acest fapt presupune că procurorul va verifica, pe de o parte, dacă este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, iar, pe de altă parte, dacă organul de cercetare penală este cel prevăzut de lege să efectueze urmărirea penală, în cazul în care aceasta nu trebuie realizată de către procuror. De asemenea, organul de cercetare penală care constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală va informa procurorul care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit Codului de procedură penală, regula în cursul urmăririi penale este aceea a verificării competenţei din oficiu, iar decizia este a procurorului.

“Deşi art. 63 NCPP, care conţine regulile după care se determină care texte, detaliate pentru procedura care se desfăşoară în cursul judecăţii, sunt aplicabile şi în cursul urmăririi penale, nu prevede şi art. 47, care are denumirea marginală «Excepţiile de necompetenţă», aceasta nu înseamnă că organele de cercetare penală sau procurorul nu pot să îşi verifice competenţa în cazul invocării unei astfel de excepţii de către părţi sau, după caz, de către subiecţii procesuali”. Cu alte cuvinte, o eventuală lipsă de competenţă a organului de cercetare penală sau a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate fi supusă atenţiei procurorului şi de către părţi sau de către subiecţii procesuali, acesta din urmă trebuind să analizeze aspectele învederate.

Potrivit art. 311 alin. (1) C.pr.pen., în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării juridice. Chiar şi în acest caz, dispoziţiile art. 58 alin. (1) şi ale art. 301 alin. (1) C.pr.pen. sunt pe deplin aplicabile, subzistând obligaţia procurorului de a-şi verifica competenţa raportat la faptele şi/sau persoanele noi, precum şi obligaţia de a verifica competenţa organului de cercetare penală raportat la aceleaşi elemente.

“Reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 C.pr.pen. reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent”.( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 55)

Dacă, în urma verificării, procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent, iar dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, procurorul care exercită supravegherea va sesiza organul competent.

Dispoziţiile art. 58 alin. (2) C.pr.pen. precizează că “procurorul […] dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă”. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în care constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală (aspect ce rezultă fie din modalitatea de reglementare, fie din apariţia unui eveniment ulterior care determină o modificare a competenţei), să dispună declinarea de competenţă. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, pe de o parte, a verbului “dispune”, iar nu “poate dispune”, iar, pe de altă parte, din utilizarea locuţiunii adverbiale “de îndată”, cu sensul de imediat, numaidecât. În ipoteza în care organul de urmărire penală nu se conformează obligaţiei stabilite de dispoziţiile art. 58 alin. (2) C.pr.pen. de a dispune de îndată declinarea competenţei (atunci când acest lucru se impune), în condiţiile în care Codul de procedură penală nu mai prevede expres soluţia legislativă referitoare la posibilitatea menţinerii motivat a actelor, probelor şi măsurilor dispuse anterior declinării, actele întocmite anterior declinării sunt supuse regimului nulităţilor, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile procesual penale.

În acest context, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală este sancţionată cu nulitatea absolută, potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen. (v Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 ). Or, potrivit art. 281 alin. (2) şi (3) C.pr.pen., nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, putând fi invocată în orice stare a procesului. Nulitatea absolută poate fi invocată din oficiu, ceea ce presupune, chiar şi în lipsa unei reglementări exprese, astfel cum susţin autorii excepţiei, o analiză a procurorului competent referitoare la respectarea de către procurorul care şi-a declinat competenţa a dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, în lipsa acestei analize din oficiu, oricare dintre părţi sau subiecţii procesuali pot supune atenţiei procurorului aceste aspecte.

Mai mult, invocarea nulităţii absolute pentru nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se poate realiza atât din oficiu, cât şi de către părţi sau subiecţii procesuali atât în faza camerei preliminare, cât şi în faza judecăţii cauzei. Or, constatarea nulităţii absolute determină nulitatea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Totodată, potrivit art. 280 alin. (2) C.pr.pen., actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul.

Potrivit art. 280 alin. (3) C.pr.pen., atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale. Referitor la acest aspect, în doctrină s-a precizat că această normă “are în vedere îndreptăţirea organului judiciar de a examina posibilitatea refacerii actului nul şi de a proceda la acesta, fără ca persoana vătămată prin actul nelegal iniţial, ce fusese înlăturat, să poată pretinde că această înlăturare ar împiedica efectuarea unui nou act care, valabil, să fie împotriva sa”. Cu alte cuvinte, procurorul în favoarea căruia s-a declinat competenţa, constatând nulitatea actului realizat cu nerespectarea dispoziţiilor relative la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, poate dispune refacerea acestuia, în condiţiile legii.

Deşi nu există o reglementare expresă referitoare exclusiv la obligaţiile legale ce îi incumbă organului de urmărire penală competent, în favoarea căruia s-a declinat cauza penală, din coroborarea dispoziţiilor procesual penale rezultă cu claritate şi precizie competenţele acestui organ judiciar. De altfel, însăşi reglementarea instituţiei declinării de competenţă este menită să asigure garanţiile procesuale necesare respectării normelor referitoare la competenţa organelor de urmărire penală, astfel încât să nu se ajungă în situaţia în care organul judiciar necompetent să efectueze acte procedurale care să fie anulate ulterior.

Situaţia declinării de competenţă în cazul urmăririi penale nu poate fi confundată cu situaţia extinderii competenţei materiale a procurorului sau a organului de cercetare penală, în cazuri urgente, potrivit art. 60 C.pr.pen.. În acest ultim caz, însuşi legiuitorul a reglementat în sarcina procurorului sau a organului de cercetare penală obligaţia de a efectua acte de urmărire penală care nu pot fi amânate, chiar dacă ele privesc o cauză care nu este de competenţa acestora.

Normele procesual penale oferă un ansamblu legislativ clar şi previzibil, apt să determine respectarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1). Totodată, Curtea constată că cele reţinute în jurisprudenţa sa, în sensul că faţă de procurori funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale, sunt aplicabile şi în prezenta cauză (în acest sens, Decizia nr. 99 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 531 din 27 iunie 2018, § 47). Decizia nr. 665 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (2) şi ale art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală

60

Art. 60: Cazurile urgente

Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența acestuia. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.

“Prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie“. În consecinţă, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.

Or, în prezenta cauză, este criticată chiar o normă de competenţă instituită de legiuitor, care trebuie protejată tocmai pentru a nu produce “o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia” (§ 57 din decizia Curţii Constituţionale).

Astfel, prin textul de lege criticat se reglementează reguli de competenţă într-o situaţie de excepţie, şi anume prorogarea de competenţă a procurorului sau a organului de cercetare penală în cazul actelor de urmărire penală care “nu suferă amânare”. Este vorba, aşadar, de o extindere limitată a competenţei procurorului sau a organelor de cercetare penală, doar la acte care impun o intervenţie rapidă, în lipsa căreia s-ar afecta buna desfăşurare a acestei etape a procesului penal, cu consecinţe directe asupra etapelor ulterioare şi scopului procesului penal în ansamblu. Curtea Constituţională a subliniat în mod constant importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal (v, în acest sens, chiar § 45), iar norma criticată dă expresie preocupării legiuitorului de a asigura buna desfăşurare a acestei faze. Nu se încalcă astfel normele generale de competenţă în materie câtă vreme, aşa cum teza finală a articolului criticat prevede expres, “lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent”.

Nu poate fi primită, din această perspectivă, interpretarea dată de autor considerentelor Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, în sensul că acestea nu ar permite reglementarea unor norme de natura celor arătate, respectiv a unor cazuri de prorogare a competenţei, în situaţii excepţionale. Astfel de norme existau şi în vechea reglementare procesual-penală, fiind conţinute în art. 213 – Cazuri urgente, care stabilea, cu referire la astfel de cazuri, că “organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.” În lipsa unor astfel de excepţii prevăzute de legea procesual-penală s-ar crea, practic, imposibilitatea de efectuare a unor acte de cercetare ce nu suferă amânare, în situaţii precum infracţiunile flagrante sau în cazul cercetării la faţa locului, când s-a săvârşit o infracţiune şi când se impune să se ia de urgenţă măsurile necesare pentru prinderea făptuitorului, pentru păstrarea urmelor infracţiunilor, pentru descoperirea persoanelor care au perceput ceea ce s-a întâmplat. Tocmai dacă nu s-ar lua aceste măsuri s-ar produce consecinţa negativă subliniată în Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, adică dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia.

Ca urmare, chiar dacă autorul îşi fundamentează motivarea excepţiei pornind de la o Decizia a Curţii Constituţionale, practica “decupării” unor considerente pe care aceasta le cuprinde, care se referă, cu caracter general, la competenţa parchetului şi, respectiv, a unor structuri specializate, şi aplicarea tale quale în cauza de faţă, aşadar, independent de contextul motivării şi soluţiei pronunţate de Curte, determină o pervertire a sensului respectivei decizii. Norma criticată în cauza de faţă reglementează o situaţie de excepţie şi deci nu îi pot fi aplicate, în mod rigid, judecăţile privitoare la regimul general al normelor de competenţă după materie şi după calitatea persoanei. Acceptarea ideii imposibilităţii prorogărilor de competenţă, indiferent de situaţie, aşadar, indiferent de urgenţa măsurilor ce se impun a fi luate, ar determina blocarea sau afectarea procesului penal în situaţii precum cea din speţă.

Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36). Cele statuate de CEDO în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă, ilustrative fiind, în acest sens, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016, şi Decizia nr. 122 din 28 februarie 2019, M. Of. nr. 454 din 6 iunie 2019.

Atât denumirea marginală a art. 60 C.pr.pen. (“Cazuri urgente”), cât şi sintagma “care nu suferă amânare” din cuprinsul textului sunt edificatoare cu privire la intenţia legiuitorului de a permite prorogarea de competenţă a organelor de urmărire penală doar pentru acele acte care necesită o rezolvare imediată, şi care nu pot fi amânate (Dicţionarul explicativ al limbii române). Diversitatea situaţiilor ce se pot ivi în practică în acest sens face imposibilă redactarea unei “liste” a cazurilor urgente/situaţiilor care nu suferă amânare, eventuala enunţare a unor astfel de cazuri neputând avea, eventual, decât un caracter exemplificativ, discutabil din punctul de vedere al redactării normelor penale.

Dispoziţiile art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice fac parte din capitolul V “Reguli de circulaţie”, secţiunea “Reguli pentru circulaţia vehiculelor”, subsecţiunea “Viteza şi distanţa dintre vehicule”, stabilesc în sarcina conducătorului de vehicul respectarea regimului legal de viteză şi adaptarea acesteia în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă, sens în care a redat in extenso normele incidente(Decizia nr. 651 din 29 septembrie 2020, M. Of. nr. 1.319 din 31 decembrie 2020)

Jurisprudenţa CEDO a statuat, în esenţă, că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Cu raportare la respectivele considerente, Curtea a analizat dacă noţiunea de “manevră”, criticată de autorul excepţiei, respectă criteriile de accesibilitate, claritate şi previzibilitate ale normei juridice. În acest sens, Curtea, invocând şi exigenţele impuse de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a observat că noţiunea de “manevră” utilizată în cuprinsul art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reprezintă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, “mişcare, acţionare manuală a unui mecanism”, “manipularea unui aparat, a unui dispozitiv tehnic”. În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi al Regulamentului din 4 octombrie 2006 de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, M. Of. nr. 876 din 26 octombrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de manevră este folosit în corelare cu alţi termeni. Astfel, spre exemplu, “manevra de depăşire” [potrivit art. 45 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol, aflat pe acelaşi sens de circulaţie, prin schimbarea direcţiei de mers şi ieşirea de pe banda de circulaţie sau din şirul de vehicule în care s-a aflat iniţial], “manevra de schimbare a direcţiei de mers”, “manevra de întoarcere” sau “de mers înapoi” [potrivit art. 116 alin. (2) din regulamentul menţionat, intenţia conducătorilor de autovehicule şi tramvaie de a schimba direcţia de mers, de a ieşi dintr-un rând de vehicule staţionate ori de a intra într-un asemenea rând, de a trece pe o altă bandă de circulaţie sau de a vira spre dreapta ori spre stânga sau a celor care urmează să efectueze întoarcere, depăşire ori oprire se semnalizează prin punerea în funcţiune a luminilor indicatoare de direcţie cu cel puţin 50 m în localităţi şi 100 m în afara localităţilor înainte de începerea efectuării manevrelor] etc.

“Reiese cu claritate înţelesul noţiunii de «manevră» utilizată în cuprinsul dispoziţiilor art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, conducătorul de vehicul având obligaţia să o efectueze în condiţii de siguranţă şi respectând regimul legal de viteză, în concordanţă cu art. 35 alin. (1), potrivit căruia participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private”.

Faptul că textele de lege nu pot fi redactate cu o precizie absolută şi prin care se trimite la prevederile art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 cât priveşte aprecierea realizării oricărei manevre în condiţii de siguranţă, sunt deplin aplicabile şi în prezenta cauză, unde se invocă, în esenţă, lipsa unor criterii precise pentru destinatarul normei. Art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit căruia “participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private”, oferă destinatarilor normei – participanţii la trafic – repere pentru adaptarea conduitei în ipoteza normei criticate.Decizia nr. 235 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 din Codul de procedură penală şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice

61

Art. 61. – Actele încheiate de unele organe de constatare

(1)Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârsirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:

a)organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum si ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor si obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;

b)organele de control si cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârsite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;

c)organele de ordine publică si siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

(2)Organele prevăzute la alin. (1) au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârsirii infracțiunii si de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor flagrante, aceleasi organe au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor si de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.

(3)Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în procesul-verbal.

(4)Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.

(5)Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală si nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

V Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală

Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

64

Art. 64. – Incompatibilitatea judecătorului

(1)Judecătorul este incompatibil dacă:

a)a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;

b)este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;

c)a fost expert sau martor, în cauză;

d)este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;

e)a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;

f)există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.

(2)Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal.

(3)Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.

(4)Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac.

(5)Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.

(6)Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.

IMPARŢIALITATEA MAGISTRATULUI

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reţinut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016).

Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).

Imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă((în acest sens, CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate ( v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, § 57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).

În aceste condiţii, contrar susţinerilor autorului din prezenta cauză, potrivit cărora art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. nu enumeră printre “elementele întemeiate”, ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, “omisiunile şi atestările neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect – judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri. Astfel, pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. Judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul în care, ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma că este imparţial. Or, prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO.

Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.

Autorul excepţiei susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).

Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abţine sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părţi sau de către subiecţii procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumţie de imparţialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abţinere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecăţii, stabileşte în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abţinere sau care este recuzat se menţin.

Aspectele menţionate anterior constituie garanţii ale imparţialităţii procurorului, de natură să asigure dreptul părţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie.Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

RECUZAREA

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016).

Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).

Imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă.( ( CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei). De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, § 57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).

Recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect – judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri. Astfel, pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea, în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. Judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul în care, ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma că este imparţial. Or, prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO, aşa încât susţinerile autorului excepţiei sunt nefondate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Autorul excepţiei susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. Rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).

Aspectele menţionate anterior constituie garanţii ale imparţialităţii procurorului, de natură să asigure dreptul părţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie. Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

IMPARŢIALITATEA MAGISTRATULUI, GARANŢIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reţinut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relaţie cu instituţia recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparţialităţii judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016).

. Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).

Potrivit cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunţate în cauzele CEDO : Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. De asemenea, imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, şi Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, § 57 şi următoarele, şi Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, şi Hotărârea din 16 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, şi Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).

Prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparţialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor şi atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare”, astfel cum susţine autorul excepţiei, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autorităţile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparţialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO.

Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenţei cazurilor de incompatibilitate a judecătorului şi cu privire la persoanele care determină constituirea instanţei, o parte dintre dispoziţiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, şi procurorului, magistratului-asistent şi grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) şi ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen.. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.

Se susţine că art. 65 C. pr. pen. diferenţiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părţile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată şi faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Aşa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumţie de imparţialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situaţia în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).

Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situaţiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abţine sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părţi sau de către subiecţii procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumţie de imparţialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abţinere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecăţii, stabileşte în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abţinere sau care este recuzat se menţin. Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

65

V Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală, Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

68

Art. 68. – Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării

(1)Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.

(2)Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată.

(3)Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată.

(4)Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată.

(5)Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită.

(6)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.

(7)Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.

(8)Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.

(9)La instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.

(9¹)În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
(10)Dispoziţiile alin. (8)-(91) se aplică în mod corespunzător şi în cazul soluţionării abţinerii sau recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată.

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

Recuzarea nu constituie o acţiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii. Curtea a observat că reglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. ( Decizia nr. 163 din 9 martie 2021, M. Of. nr. 475 din 6 mai 2021). Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenţia legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiţie, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ţinându-se seama şi de interesele legitime ale celorlalte părţi, nu numai de cele ale părţii care a formulat cererea de recuzare (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 670 din 12 august 2019, § 21).

Semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. (Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016). Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt şi prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora “Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se vor soluţiona de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluţionate de completul din materia şi după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanţei” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 24).

Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfăşurării activităţii de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.

Interpretând noţiunea de “cauză”, cuprinsă în dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noţiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu şi la incidentele ivite în cursul soluţionării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă defineşte abţinerea şi recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine stătător.”. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.

Cu privire la conţinutul noţiunii de “repartizare aleatorie”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeaşi lege deleagă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc «modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii». Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorităţii emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei, care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu.”

Considerentele citate se referă la interpretarea şi aplicarea legii realizată de o instanţă de judecată, iar nu, în sine, la constituţionalitatea dispoziţiilor legale. Curtea a apreciat însă că sunt relevante în cauză, deoarece raţionamentul logico-juridic pe care îl enunţă este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituţionalităţii dispoziţiilor criticate în faţa Curţii Constituţionale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 – Înfăptuirea justiţiei şi ale art. 126 – Instanţele judecătoreşti, trebuie să îl asigure în privinţa respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat şi aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente şi al înfăptuirii justiţiei în ansamblu.

Odată ce completul competent să soluţioneze cauza a fost desemnat printr-o repartizare aleatorie, în sistem informatizat, judecarea incidentelor procedurale în legătură cu această cauză, de un complet stabilit printr-o modalitate care valorifică însăşi repartizarea aleatorie realizată iniţial, reprezintă tot o expresie a repartizării aleatorii, neexistând completuri predeterminate care soluţionează astfel de cereri (Decizia nr. 742 din 4 noiembrie 2021, M. Of. nr. 173 din 2 februarie 2022).

Repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluţionării proceselor pe rolul instanţelor judecătoreşti ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activităţii de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiţiei în substanţa lor – în speţă, câtă vreme nu este pusă în discuţie repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, Curtea a observat că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, M. Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) [n.a. referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată] se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia”.

Lipsa menţiunii exprese a obligaţiei de repartizare aleatorie a soluţionării cererilor de abţinere sau de recuzare nu determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. în raport cu prevederile din Constituţie invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privinţa stabilirii completului de judecată competent să soluţioneze aceste cereri, asigurând, totodată, exigenţele de imparţialitate a instanţei de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, invocat anterior, s-ar încălca dispoziţiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanţele judecătoreşti competente.Decizia nr. 92 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală

Autorul excepţiei nu indică vreun temei constituţional ori convenţional, deşi, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate. Orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv (Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012 ). Motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. În situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere deci că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate.

Curtea apreciază că, în cauză, susţinerile autorului excepţiei nu sunt suficiente pentru a identifica, în mod rezonabil, un temei constituţional ori convenţional pretins încălcat. Cu alte cuvinte, dacă s-ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că “sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi” (v Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008).Decizia nr. 519 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) şi ale art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală

REPARTIZAREA CAUZELOR ÎN MOD ALEATORIU

Dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. sunt criticate, în esenţă, pentru pretinsa imprecizie în redactare/redactarea eliptică, de natură a permite eludarea legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată), în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Această pretinsă neclaritate a generat apariţia unei alte reguli de repartizare a soluţionării cererilor de abţinere şi de recuzare, prevăzută într-un act administrativ, şi anume Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, având ca emitent Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, încălcându-se astfel dispoziţiile constituţionale invocate.

Curtea a mai examinat susţineri similare care au vizat aceeaşi soluţie legislativă, cuprinsă însă în art. 50 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia “Abţinerea sau recuzarea se soluţionează de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine. (…)”. Şi cu acele prilejuri s-a susţinut că normele criticate încalcă aceleaşi dispoziţii constituţionale întrucât, “printr-o formulare eliptică şi imprecisă, creează posibilitatea eludării legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată) în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Textul criticat din Codul de procedură civilă reglementează procedura de judecată a cererilor de abţinere şi recuzare, prevăzând că acestea «se soluţionează de un alt complet al instanţei respective» fără să menţioneze expres că respectivele cereri se repartizează aleatoriu unui alt complet, iar, din această perspectivă, neimpunând obligativitatea repartizării aleatorii, legiuitorul a lăsat loc arbitrariului, textul criticat fiind, astfel, deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederi similare din Codul de procedură civilă”.

Respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a invocat decizii pronunţate în aceeaşi materie, arătând că ” recuzarea nu constituie o acţiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii. Rreglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenţia legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiţie, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ţinându-se seama şi de interesele legitime ale celorlalte părţi, nu numai de cele ale părţii care a formulat cererea de recuzare” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 670 din 12 august 2019, § 21).

Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie, “aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (v , spre exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016), făcând referire la jurisprudenţa CEDO , semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt şi prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora «Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se vor soluţiona de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluţionate de completul din materia şi după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanţei»” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 24).

Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfăşurării activităţii de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.

Interpretând noţiunea de “cauză” cuprinsă în dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noţiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu şi la incidentele ivite în cursul soluţionării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă defineşte abţinerea şi recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine-stătător.(…)”. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeaşi lege delegă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuţia de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii şi îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc «modul şi criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuţiei aleatorii şi continuităţii». Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorităţii emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanţelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiţiei, care, pe lângă principiul enunţat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne şi internaţionale, garanţii între care se numără şi termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu”.

Considerentele citate se referă la interpretarea şi aplicarea legii realizată de o instanţă de judecată, iar nu, în sine, la constituţionalitatea dispoziţiilor legale. Curtea apreciază însă că sunt relevante în prezenta cauză, deoarece raţionamentul logico-juridic pe care îl enunţă este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituţionalităţii dispoziţiilor criticate în faţa Curţii Constituţionale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 – Înfăptuirea justiţiei şi art. 126 – Instanţele judecătoreşti, trebuie să îl asigure în privinţa respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat şi aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente şi al înfăptuirii justiţiei în ansamblu.

În concret, repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluţionării proceselor pe rolul instanţelor judecătoreşti ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activităţii de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiţiei în substanţa lor – în speţă, câtă vreme nu este pusă în discuţie repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, se observă că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, M. Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluţionării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) [n.a. referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea tuturor membrilor completului de judecată] se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia”.

Lipsa menţiunii exprese a obligaţiei de repartizare aleatorie a soluţionării cererilor de abţinere sau de recuzare nu determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. în raport cu prevederile din Constituţie invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privinţa stabilirii completului de judecată competent să soluţioneze aceste cereri, asigurând, totodată, exigenţele de imparţialitate a instanţei de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, invocat anterior, s-ar încălca dispoziţiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanţele judecătoreşti competente.Decizia nr. 163 din 9 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală

70

Art. 70. – Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului

(1)În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior.

(2)Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior. Inadmisibilitatea se constată de procurorul, judecătorul sau de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.

(3)Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore.

(4)Procurorul ierarhic superior se pronunţă prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

(5)Procurorul recuzat poate participa la soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgenţa.

(6)În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.

FUNCŢII JUDICIARE

Prin Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, M. Of. nr. 107 din 7 februarie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 C. pr. pen., care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională.

Noile dispoziţii procesual penale nu disting între procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului în funcţie de momentul formulării acesteia. Dispoziţiile art. 70 C. pr. pen. reglementează, fără a distinge, procedura soluţionării cererii de recuzare a procurorului atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. Potrivit dispoziţiilor de lege precitate, în tot cursul procesului penal, asupra recuzării procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior, cererea de recuzare adresându-se acestuia, sub sancţiunea inadmisibilităţii. Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore, pronunţând o ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.

Este înlăturată, de iure, competenţa instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra acestui incident procedural, fiind de competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior soluţionarea cererii de recuzare a procurorului de şedinţă. Curtea a constatat că soluţionarea cererii de recuzare a procurorului în cursul judecăţii este dată de legiuitor în competenţa procurorului ierarhic superior, adică unui organ care nu face parte din puterea judecătorească şi căruia nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia. Prin stabilirea competenţei de soluţionare a cererii de recuzare formulate în cursul judecăţii în sarcina procurorului ierarhic superior, legiuitorul reglementează un cadru al înfăptuirii justiţiei ce excedează celui configurat prin dispoziţiile Legii fundamentale, ceea ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1).

Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (6) C. pr. pen. , “în caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin”. Având în vedere că această dispoziţie se regăseşte în cuprinsul art. 70 care prevede competenţa exclusivă a procurorului ierarhic superior de a soluţiona cererea de recuzare a procurorului de şedinţă, rezultă că tot acesta are competenţa exclusivă de a analiza şi a stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se menţin. Într-o atare împrejurare, există posibilitatea ca procurorul ierarhic superior să se pronunţe cu privire la valabilitatea şi menţinerea actelor îndeplinite ori măsurilor dispuse de către judecător sau în faţa acestuia până la data admiterii cererii de recuzare. Aplicarea in concreto a textului de lege criticat poate duce la situaţii în care procurorul ierarhic superior învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să exercite atribuţii care ţin de competenţa exclusivă a unei instanţe de judecată, respectiv să cenzureze activitatea judecătorului care s-a pronunţat deja. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. pr. pen. , în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, pe lângă faza de urmărire penală şi faza judecăţii pe fond, legiuitorul a reglementat două faze judiciare noi supuse jurisdicţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi şi celui de cameră preliminară. În ceea ce priveşte cele două noi etape procesual penale, acestea se desfăşoară în faţa unuia/mai multor judecători, care, potrivit art. 53 şi 54 din Codul de procedură penală, funcţionează în cadrul unei instanţe judecătoreşti, iar nu independent de existenţa acesteia, procedura desfăşurată în faţa acestora fiind în egală măsură supusă garanţiilor ce rezultă din prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (1). Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că procurorul ierarhic superior nu poate, fără a încălca dispoziţiile constituţionale, să soluţioneze nici cererea de recuzare a procurorului formulată în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, această atribuţie revenindu-i judecătorului.

Considerentele şi soluţia Deciziei nr. 625 din 26 octombrie 2016 îşi păstrează valabilitatea cât priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare a procurorului de şedinţă, formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi.

Autorii invocă considerentele Deciziei nr. 625 din 26 octombrie 2016, pentru a susţine că prevederile art. 70 alin. (1), (2) şi (4) C. pr. pen. sunt neconstituţionale şi în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală.

Referitor la faza urmăririi penale, reglementată prin art. 285-341 C. pr. pen. , aceasta este cea dintâi fază a procesului penal, este premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect, conform art. 285 alin. (1) C. pr. pen. , strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Conform art. 55 alin. (3) C. pr. pen. , atribuţiile procurorului în cursul procesului penal vizează supravegherea sau efectuarea urmăririi penale; sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a instanţei de judecată; exercitarea acţiunii penale; exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege; încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formularea şi exercitarea contestaţiilor şi căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute de lege. Totodată, competenţa procurorului în cadrul procesului penal este reglementată la art. 56 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , conform căruia aceasta constă în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează.

În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Dintre aceste trei principii pe care se întemeiază activitatea procurorilor, principiul imparţialităţii – aplicabil şi judecătorilor, prin natura activităţii de jurisdicţie exercitate de către aceştia – decurge, pe de o parte, din apartenenţa procurorilor la autoritatea judecătorească, iar, pe de altă parte, din rolul Ministerului Public, care este stabilit prin prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, acela de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiul legalităţii semnifică faptul că procurorii au obligaţia de a-şi îndeplini atribuţiile în conformitate cu dispoziţiile legale. Ca o garanţie a respectării de către procurori a acestor principii în activitatea lor, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a procurorilor – în cadrul Ministerului Public – sub forma controlului ierarhic (Decizia nr. 90 din 27 ianuarie 2011, M. Of. nr. 148 din 1 martie 2011).

Soluţionând prin ordonanţă cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, procurorul ierarhic superior nu exercită atribuţii ce ţin de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, respectiv nu cenzurează activitatea judecătorului, astfel cum susţin autorii. Soluţionarea de către procurorul ierarhic superior a cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, constituie o formă concretă prin care Ministerul Public îşi îndeplineşte rolul de reprezentant al interesului social, general şi public. Acest incident procedural, ce apare în faza urmăririi penale – recuzarea, priveşte activitatea judiciară a procurorului ca subiect procesual oficial, iar soluţionarea sa de către procurorul ierarhic superior corespunde mecanismului de realizare a controlului ierarhic intern din cadrul Ministerului Public.

Cât priveşte susţinerile potrivit cărora normele procesual penale criticate exclud de la controlul instanţei de judecată soluţia dată de procurorul ierarhic superior unei cereri de recuzare formulate în faza de urmărire penală, procedura soluţionării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, neavând caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (în acelaşi sens, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 24). Faptul că cercetarea şi soluţionarea cererii de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este o procedură incidentală, distinctă de obiectul procesului penal la care se referă, nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, cât şi nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a urmăririi penale justifică caracterul definitiv al ordonanţei procurorului ierarhic superior.

Și în ipoteza în care cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este respinsă de procurorul ierarhic superior, judecătorul de cameră preliminară, analizând legalitatea actelor de urmărire penală, va putea constata că o parte sau toate actele existente la dosar au fost efectuate de către o persoană incompatibilă.

În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie, acest drept nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar, potrivit Legii fundamentale, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 70 alin. (4) C. pr. pen. încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece nu prevăd o cale de atac cu privire la ordonanţa prin care se soluţionează cererea de recuzare a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, formulată în această fază procesuală, este neîntemeiată.Decizia nr. 127 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală

71

Art. 71. – Temeiul strămutării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.

Orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. În situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, Curtea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate.( Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012)

Or, în prezenta cauză, autorul excepţiei nu invocă textul de referinţă pretins încălcat, astfel încât Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 C. pr. pen. . Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, ca atare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. Decizia nr. 707 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Codul de procedură penală

PROCEDURA STRĂMUTĂRII

Autorii critică normele procesual penale ale art. 71 din perspectiva imposibilităţii strămutării unei cauze de la un tribunal sau de la o judecătorie aflată în circumscripţia unei curţi de apel la o instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia unei alte curţi de apel. ( Deciziile nr. 776 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 58 din 19 ianuarie 2018, şi nr. 854 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 336 din 17 aprilie 2018), prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte procedura strămutării, că aceasta nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient (în acest sens, Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, M. Of. nr. 294 din 31 martie 2006). Strămutarea este acea “deplasare a competenţei”, care constă în trecerea, pentru serioase temeiuri, a unei cauze de la o instanţă care avea competenţa obişnuită la o altă instanţă, de acelaşi fel (civilă sau militară) şi de acelaşi grad, în a cărei competenţă teritorială nu intră acea cauză. Deci, prin strămutare, rămân nealterate competenţa materială, funcţională şi cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenţei teritoriale (v Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, § 15).

Strămutarea se defineşte ca fiind acea instituţie procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor generale de competenţă va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru motive care pun la îndoială imparţialitatea ei (Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014, § 16). Strămutarea reprezintă un remediu excepţional pentru situaţii în care deplina imparţialitate – îndeosebi în componenta sa obiectivă, respectiv aparenţa de imparţialitate în ochii unui observator obiectiv şi rezonabil, iar nu insinuant şi tendenţios – a instanţei, în întregul său, nu poate fi asigurată (Decizia nr. 98 din 7 martie 2017, M. Of. nr. 393 din 25 mai 2017, § 15).

Strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil. Un element esenţial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independenţa şi imparţialitatea instanţei, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, M. Of. nr. 107 din 7 februarie 2017, § 18).

Imparţialitatea magistratului poate fi apreciată într-un sens dublu: din perspectiva unui demers subiectiv – imparţialitatea subiectivă şi din perspectiva unui demers obiectiv – imparţialitatea obiectivă. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că demersul subiectiv tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, iar demersul obiectiv are scopul de a determina dacă există garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, § 19, şi Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, § 19).

În unele cazuri există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei. Strămutarea la altă instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel nu este în toate cauzele suficientă pentru a înlătura motivele de bănuială legitimă care au stat la baza măsurii strămutării, ceea ce înseamnă că ele vor exista la orice instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel (Decizia nr. 169 din 24 martie 2016, M. Of. nr. 353 din 9 mai 2016, § 23, şi Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, § 21). Cu acele prilejuri, Curtea a identificat drept element pe care se fundamentează bănuiala legitimă şi care trebuie să determine în toate cazurile strămutarea o anumită calitate a părţilor din proces. Dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi şi la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului. Bănuiala legitimă fundamentată pe anumite elemente va afecta, întotdeauna, imparţialitatea obiectivă a tuturor instanţelor judecătoreşti din circumscripţia unei curţi de apel. Astfel, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că, per se, calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi şi calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului reprezintă elemente ce afectează imparţialitatea obiectivă a tuturor instanţelor aflate în circumscripţia acelei curţi de apel.

Autorii excepţiei nu critică dispoziţiile art. 71 C. pr. pen. din perspectiva calităţii pe care părţile sau subiecţii procesuali principali o pot avea. Aceştia susţin, în esenţă, că toate instanţele judecătoreşti aflate în circumscripţia unei curţi de apel sunt lipsite de imparţialitate, fără a indica existenţa elementelor obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea acestor instanţe. În aceste condiţii, Curtea nu poate identifica niciun motiv care să permită constatarea că norma procesual penală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 693 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 din Codul de procedură penală

72 Art. 72. – Cererea de strămutare şi efectele acesteia

(1)Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.
(2)Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept.

(3)La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.

(4)În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.

(5)Cererea se înaintează de îndată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate.

(6)Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.

(7)În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.

(8)Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei.

Art. 72, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

Strămutarea nu este o procedură de soluţionare în fond a procesului, ci constituie o procedură specială, de stabilire a competenţei teritoriale a instanţei de judecată, cu scopul asigurării condiţiilor unui proces echitabil, în care părţile să dispună de aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă posibilitatea să îşi exercite dreptul la apărare în mod efectiv şi eficient (v Decizia nr. 226 din 7 martie 2006, M. Of. nr. 294 din 31 martie 2006). Strămutarea este acea “deplasare a competenţei” care constă în trecerea, pentru serioase temeiuri, a unei cauze de la o instanţă care avea competenţa obişnuită la o altă instanţă, de acelaşi fel şi de acelaşi grad, în a cărei competenţă teritorială nu intră acea cauză. Deci, prin strămutare rămân nealterate competenţa materială, funcţională şi cea după calitatea persoanei, aceasta având efecte numai asupra competenţei teritoriale (Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, § 15). Strămutarea se defineşte ca fiind acea instituţie procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor generale de competenţă va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru motive care pun la îndoială imparţialitatea ei (Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, M. Of. nr. 897 din 10 decembrie 2014, § 16). Totodată, strămutarea reprezintă un remediu excepţional pentru situaţii în care deplina imparţialitate – îndeosebi în componenta sa obiectivă, respectiv aparenţa de imparţialitate în ochii unui observator obiectiv şi rezonabil, iar nu insinuant şi tendenţios – a instanţei, în întregul său, nu poate fi asigurată (Decizia nr. 98 din 7 martie 2017, M. Of. nr. 393 din 25 mai 2017, § 15). Analizând dispoziţiile procesual civile referitoare la strămutare, Curtea a statuat că strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil (v Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014).

Dispoziţiile criticate reprezintă norme de procedură. Or, regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii” (Decizia nr. 417 din 15 iunie 2017, M. Of. nr. 793 din 6 octombrie 2017). Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele privind procedura de judecată, putând institui prevederi speciale în vederea reglementării unor situaţii deosebite (Decizia nr. 373 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 833 din 14 octombrie 2019).

În acest context, stabilind că introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei, legiuitorul a reglementat şi efectele respingerii sau eventualei admiteri a cererii de strămutare. Respingerea cererii de strămutare echivalează, în fapt, cu constatarea existenţei imparţialităţii judecătorilor, suspiciunile de lipsă de imparţialitate neavând un suport real, iar formularea unei cereri de strămutare neputând crea premisele unei lipse de imparţialitate a instanţei de la care se solicită strămutarea. Aşadar, părţile sau partea vătămată se pot bucura de un proces echitabil inclusiv în faţa instanţei de la care se solicită strămutarea. În mod contrar, s-ar ajunge ca, prin introducerea unei cereri de strămutare, în mod formal, fără a exista vreo suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată, să se eludeze atât dispoziţiile referitoare la recuzarea judecătorului (art. 67 şi 68 C. pr. pen. ), cât şi cele referitoare la strămutarea cauzei. Aşa fiind, Curtea nu a reţinut critica potrivit căreia este încălcat dreptul la apărare prevăzut de prevederile art. 21 şi 24 din Legea fundamentală prin judecarea cauzei de către instanţa de la care a fost solicitată strămutarea, ca urmare a respingerii acesteia (Decizia nr. 545 din 13 iulie 2017, M. Of. nr. 954 din 4 decembrie 2017, § 22).

Pe de altă parte, în cazul admiterii cererii de strămutare, dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa.

Mai mult, potrivit alin. (3) şi (5) ale aceluiaşi articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza, iar dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Deşi judecarea cauzei continuă concomitent cu judecarea cererii de strămutare, legiuitorul a reglementat măsurile necesare salvgardării dreptului la un proces echitabil şi soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.Decizia nr. 206 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (8) din Codul de procedură penală

78

Art. 78. – Drepturile suspectului

Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.

NORME MINIME PRIVIND DREPTURILE, SPRIJINIREA ŞI PROTECŢIA VICTIMELOR CRIMINALITĂŢII

Curtea a pronunţat Decizia nr. 121 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 715 din 20 iulie 2021, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) C. pr. pen. , ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Curtea a făcut referire la Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, pronunţată cu ocazia exercitării controlului a priori al dispoziţiilor art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora “La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b¹), cu următorul cuprins: «b¹) dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absenţa sa nu împiedică efectuarea actului.»”, dispoziţii declarate neconstituţionale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi prevederile constituţionale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european.

Noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia “absenţa sa nu împiedică efectuarea actului”.Acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezenţa acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezenţa acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceştia să fie reţinuţi în declaraţiile lor şi să nu declare tot ceea ce ştiu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal.

Legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 315 din 14 noiembrie 2012, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât “să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte”. În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv “citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite”. De asemenea, “un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public” (§ 53 al preambulului directivei). Astfel, § 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că “un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil” şi că “respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare”. În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, § 57 al preambulului directivei stabileşte că “Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale”. În aplicarea principiilor enunţate în preambul, dispoziţiile art. 18, intitulat Dreptul la protecţie, prevăd că, “Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”.

Prin consacrarea dreptului la protecţie, legiuitorul european a instituit o prezumţie a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, al relaţiei de dependenţă sau subordonare ori chiar de frică raportate la puterea, controlul sau ameninţarea exercitate de autorul infracţiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovăţirea (chiar şi în lipsa oricărei contribuţii la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conştientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înţelege conţinutul obiectiv al drepturilor sale şi efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute şi nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăieşte. Tocmai de aceea obligaţia de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv “proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”. În acest sens, dispoziţiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii, prevăd că “(1) Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale” şi că “(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime”.

Legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condiţiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispoziţiile art. 92 alin. (1) C. pr. pen. , în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau al inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Argumentele menţionate anterior sunt aplicabile mutatis mutandis şi avocatului suspectului sau inculpatului, care are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia celor prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, , având dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii [art. 92 alin. (4) C. pr. pen. ], avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori ale audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, beneficiind, totodată, de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea unei apărări efective [art. 92 alin. (8)]. De altfel, în ceea ce priveşte faza urmăririi penale, aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată ( v şi Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 19).

În faza de judecată, ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) C. pr. pen. . La acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.Decizia nr. 108 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 şi ale art. 83 cu referire la art. 92 din Codul de procedură penală

81

Decizia nr. 121 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală

83

Art. 83. – Drepturile inculpatului

În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:

a)dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;

a¹)dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia;

b)dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

c)dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;

d)dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;

e)dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei;

f)dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;

g)dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

g¹)dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;

h)alte drepturi prevăzute de lege.

DREPTUL LA EVITAREA CONTACTULUI DINTRE VICTIMĂ ŞI AUTORUL INFRACŢIUNII

Prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018 – examinând în controlul a priori dispoziţiile art. I pct. 41 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu următorul conţinut: “La articolul 83, după litera b) se introduce o nouă literă, lit. b¹), cu următorul cuprins: «b¹) dreptul de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Absenţa sa nu împiedică efectuarea actului.»” – a constatat că acestea sunt neconstituţionale, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi prevederile constituţionale ale art. 148 alin. (2), care stabilesc caracterul obligatoriu al dreptului european.

Noua reglementare prevede dreptul inculpatului de a fi încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi, implicit, posibilitatea acestuia de a participa personal la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acest drept rezultând din teza finală a articolului criticat, potrivit căreia “absenţa sa nu împiedică efectuarea actului”.

Acordând acest drept inculpatului, legiuitorul ignoră efectele pe care prezenţa acestuia la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la audieri, le-ar putea avea asupra cercetării penale. Astfel, prezenţa acestuia, de exemplu, la audierea unor martori sau a persoanelor vătămate poate avea un caracter intimidant, de natură a-i face pe aceştia să fie reţinuţi în declaraţiile lor şi să nu declare tot ceea ce ştiu în legătură cu fapta cercetată, destabilizând caracterul echitabil al procesului penal.

Legiuitorul ignoră şi prevederile Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei -cadru 2001/220/JAI a Consiliului, a cărei transpunere în dreptul intern este obligatorie, potrivit art. 148 din Constituţie. Această directivă instituie pentru statele membre obligaţia să reglementeze procedurile penale, astfel încât “să se evite contactele dintre victimă şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte”. În ceea ce priveşte aplicarea acestei dispoziţii, reglementarea europeană exemplifică cea mai frecventă situaţie care poate fi întâlnită în practică şi oferă soluţia concordantă cu scopul propus, respectiv “citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite”. De asemenea, “un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public” (§ 53 al Preambulului directivei). Astfel, § 55, reiterând că anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii, stabileşte că “un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil” şi că “respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare”. În mod evident şi necesar, această obligaţie de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi nu poate depinde de iniţierea demersului procedural de către victimă. Mai mult, § 57 al Preambulului directivei stabileşte că “Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică referitor la faptul că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale”.

În aplicarea principiilor enunţate în preambul, dispoziţiile art. 18, intitulat Dreptul la protecţie, prevăd că “Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”.

Prin consacrarea dreptului la protecţie, legiuitorul european a instituit o prezumţie a stării de vulnerabilitate a victimei, rezultat al stresului posttraumatic, relaţiei de dependenţă sau subordonare, sau chiar de frică raportate la puterea, controlul sau ameninţarea exercitate de autorul infracţiunii sau rezultat al altor cauze, inclusiv autoînvinovăţirea (chiar şi în lipsa oricărei contribuţii la ceea ce i s-a întâmplat); victima nu poate conştientiza uneori nici măcar statutul său de victimă, nu are capacitatea de a înţelege conţinutul obiectiv al drepturilor sale şi efectul lor practic, nici demersurile procedurale concrete care trebuie făcute şi nici rolul lor, nu poate decela motivele de temere din complexul afectiv pe care îl trăieşte. Tocmai de aceea obligaţia de evaluare a riscului de victimizare secundară incumbă organelor statului şi, în primul rând, legiuitorului, care trebuie să adopte măsurile adecvate, inclusiv “proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora”. În acest sens, dispoziţiile art. 19, intitulat Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii, prevăd că “(1) Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale” şi că “(2) Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime.”

În aceste condiţii, având în vedere prevederile de drept european din conţinutul directivei, pe care statul român este obligat să le transpună şi să le aplice, Curtea a constatat că legiuitorul nu numai că le-a ignorat, dar a reglementat în sens contrar, acordând un drept procesual suplimentar inculpatului, în condiţiile în care dreptul la apărare al acestuia este asigurat de dispoziţiile art. 92 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vigoare, care stabilesc dreptul avocatului suspectului sau inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Dispoziţiile art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) C. pr. pen. şi ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu critica referitoare la imposibilitatea inculpatului de a pune întrebări persoanei vătămate, inclusiv în cadrul audierii acesteia de către organul de urmărire penală, în faza urmăririi penale.

Dispoziţiile art. 306 C. pr. pen. raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ au fost criticate şi din perspectiva faptului că nu prevăd obligaţia organelor de urmărire penală de a audia persoana vătămată – drept conferit acesteia din urmă prin normele procesual penale ale art. 81 alin. (1) lit. f). Or, cu privire la acest aspect, legea procesual penală în vigoare reglementează în partea generală, la titlul IV, capitolul II, secţiunea a 3-a, cu denumirea “Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente”, art. 111, având denumirea marginală “Modul de audiere a persoanei vătămate”, că, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107, care se aplică în mod corespunzător, totodată fiind aplicabile şi normele procesual penale ale art. 109 alin. (1) şi (2) privind modul de ascultare şi ale art. 110 referitoare la consemnarea declaraţiilor. Persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă. Norma prevede, de asemenea, că, în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă. Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia. De asemenea, în cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi specifice de protecţie, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor: audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop; audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor; audierea acestora, precum şi eventuala lor reaudiere de către aceeaşi persoană, dacă acest lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 din Codul penal, ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-221 din Codul penal, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 din Codul penal, hărţuire, prevăzută de art. 208 din Codul penal, şi hărţuire sexuală, prevăzută de art. 223 din Codul penal, precum şi în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepţia cazului când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Totodată, alin. (9) al art. 111 din Codul de procedură penală prevede că audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate. Normele procesual penale prevăd, în mod expres, că declaraţia dată de persoana vătămată în condiţiile alin. (9) constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.

Audierea persoanei vătămate în faza de urmărire penală constituie o obligaţie a organului judiciar ce rezultă din normele procesual penale citate anterior interpretate coroborat cu cele ale art. 81 alin. (1) lit. f) şi ale art. 306 din Codul de procedură penală, invocate de autor. Fiind obligat să citeze persoana vătămată pentru a-i comunica drepturile şi obligaţiile în contextul procedurii audierii, organul judiciar este obligat şi la luarea declaraţiei acesteia. Pentru faza judecăţii, art. 380 C. pr. pen. stabileşte în mod imperativ în sarcina instanţei obligaţia de a trece la audierea persoanei vătămate, stabilind, în alin. (1), că “Instanţa procedează la audierea persoanei vătămate, […] potrivit dispoziţiilor art. 111 şi 112, după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor.” Or, Curtea observă că obligaţia de audiere din cursul judecăţii îşi are corespondent în audierea persoanei vătămate din cursul urmăririi penale, care se desfăşoară potrivit aceloraşi reguli procedurale aplicabile suspectului sau inculpatului, în condiţiile în care aspectele relatate de către persoana vătămată prezintă o importanţă deosebită atât pentru soluţionarea acţiunii penale, cât şi pentru desfăşurarea cu celeritate a activităţii de strângere de probe din timpul urmăririi penale. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 306 C. pr. pen. raportate la dispoziţiile art. 81 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 C. pr. pen. , restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară se dispune în situaţia în care rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, iar, distinct de această ipoteză, norma procesual penală prevede şi ipoteza în care se exclud toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi pe cea în care se solicită de către procuror restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din cod, ori cea în care procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale.

“Neregularitatea” rechizitoriului nu echivalează cu o nelegalitate, întrucât, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) C. pr. pen. , aceasta se circumscrie unor scopuri determinate, şi anume imposibilităţii stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii (Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 312 din 14 aprilie 2020, § 34). Totodată, restituirea cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară, ca urmare a excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, se impune având în vedere necesitatea refacerii în totalitate a urmăririi penale, probele administrate anterior neputând fi valorificate în niciun mod, fiind considerate a fi fost obţinute în mod nelegal. Această soluţie nu presupune însă că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei sau asupra faptului dacă probele respective sunt sau nu suficiente pentru a întemeia o acuzaţie. De asemenea, prin prevederile art. 346 alin. (3) lit. c) C. pr. pen. , legiuitorul dă procurorului posibilitatea de a relua urmărirea penală în vederea desfăşurării unei anchete efective (Decizia nr. 257 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 543 din 19 iulie 2016, şi Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016).

În aceste condiţii, având în vedere scopul camerei preliminare, acela de filtru de verificare, interpus între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, legiuitorul a prevăzut în privinţa judecătorului de cameră preliminară atribuţii referitoare la îndeplinirea unor acte şi luarea unor măsuri, ulterior finalizării urmăririi penale. Potrivit obiectului procedurii în camera preliminară, astfel cum este reglementat în art. 342 C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară va analiza şi se va pronunţa, în consecinţă, asupra legalităţii sesizării instanţei, precum şi asupra legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Aşa încât, în măsura în care urmărirea penală s-a efectuat cu eludarea dispoziţiilor legale sau printr-o omisiune/inacţiune a organelor de urmărire penală, aceste aspecte vor fi analizate de judecătorul de cameră preliminară. Dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. pr. pen. reglementează, în mod corespunzător, mijloacele procesuale de asigurare a limitelor actului de sesizare a instanţei şi a limitelor judecăţii. Per a contrario, constatarea aspectelor de neregularitate care nu atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii şi care nu au în vedere ipotezele prevăzute la art. 346 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt de esenţa procedurii camerei preliminare şi excedează atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, astfel cum ele au fost reglementate având în vedere scopul acestei instituţii.Decizia nr. 121 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală.

V Decizia nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

85

Decizia nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

88

Art. 88. – Avocatul

(1)Avocatul asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii.

(2)Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal:

a)soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul;

b)martorul citat în cauză;

c)cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror;

d)o altă parte sau un alt subiect procesual.

(3)Avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali.

(4)Părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi avocat.

ASISTENŢA JURIDICĂ

Dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. dispun cu privire la o ordine de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauzele penale, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, calitatea de martor având întâietate faţă de cea de apărător. Curtea a reţinut însă că împrejurarea că, în procesele penale, martorul citat în cauză nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual principal nu reprezintă altceva decât grija legiuitorului pentru înlăturarea unei prezumţii de parţialitate, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua). Aceasta reprezintă nu numai o obligaţie, dar şi o garanţie a exercitării cu bună-credinţă a dreptului la apărare, prin înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la raporturile judiciare. Fie că asistă, fie că reprezintă o parte sau un subiect procesual principal, avocatul astfel ales sau desemnat nu-şi poate exercita cu obiectivitate sarcina, câtă vreme este ţinut de o eventuală calitate de martor a cărui declaraţie poate conţine elemente contrare intereselor clientului.( Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, M. Of. nr. 293 din 18 aprilie 2016)

Incompatibilitatea astfel stabilită este singulară, şi anume într-o cauză în care acesta are calitatea de martor. Acest status quo nu se extinde asupra calităţii de avocat, acesta nepierzându-şi dreptul de a exercita profesia în alte cauze. Dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, dar cu respectarea anumitor condiţii stabilite de legiuitor (Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006). Motivele referitoare la încălcarea art. 41 din Constituţie nu ar trebui analizate, fiind formulate de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, M. Of. nr. 67 din 27 ianuarie 2012, pronunţată în soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate de clientul unui avocat, în care Curtea a statuat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituţionalităţii unui text de lege.

Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, în pofida relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. . Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanţele au sarcina de a decide dacă interesele justiţiei impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanţele naţionale trebuie inevitabil să ţină cont de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente pentru a considera că interesele justiţiei o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunţată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, § 29, Hotărârea din 25 martie 2008, pronunţată în Cauza Vitan împotriva României, § 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunţată în Cauza Micu împotriva României, § 103). Prin urmare, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situaţii individuale, dispoziţiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicţii care constituie măsuri de protecţie pentru părţi şi împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiţie.

Deşi art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul “să fie asistat de un apărător ales de el”, CEDO a reţinut că textul convenţional menţionat nu precizează condiţiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigenţele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, § 38).

Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că, în aceeaşi cauză în care autorul excepţiei are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârşirea unei infracţiuni care are o strânsă legătură cu infracţiunile săvârşite de autor. De asemenea, instanţa de control constituţional a reţinut că partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) C. pr. pen. are libertatea de a-şi angaja un alt apărător, iar, în situaţia în care nu îşi alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată îşi poate asigura substituirea, în condiţiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Potrivit jurisprudenţei sale – care îşi păstrează valabilitatea – alături de posibilitatea părţilor şi a celorlalţi subiecţi procesuali de a-şi alege un alt apărător decât cel aflat în stare de incompatibilitate, dispoziţiile art. 88 alin. (2) C. pr. pen. instituie garanţii ale dreptului la apărare al acestora, în vederea înlăturării oricăror suspiciuni cu privire la asistarea sau reprezentarea lor, contrară intereselor procesuale.

Legea procesual penală reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al avocatului, o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen. , “(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, “(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) C. pr. pen. ], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.” [art. 116 alin. (4) C. pr. pen. ].

Instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de avocat şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală.

Exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales – garanţie a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) C. pr. pen. ]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor.

În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen. , având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

În jurisprudenţa sa, anterior citată, respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. , din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. În măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. , raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, nu mai subzistă, aşa încât norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane.

Dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie.

Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (avocat) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal.

Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, § 33). Drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 .

În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la “martorul (s.n. avocat) citat în cauză”, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat. Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.

90

Art. 90. – Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului

Asistenţa juridică este obligatorie:

a)când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

b)în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;

c)în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

Art. 90 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI

În ceea ce priveşte critica autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal creează o situaţie mai grea, în raport cu dispoziţiile art. 91 din acelaşi act normativ, pentru inculpatul care săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie în termenul de supraveghere, că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate a legilor şi a altor acte normative prin raportare la principiile şi drepturile fundamentale cuprinse în normele constituţionale şi convenţionale sau alte instrumente juridice la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Prin urmare, sub acest aspect, aceste critici de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute.

Totodată, în ceea ce priveşte critica autorului excepţiei în sensul existenţei unor necorelări legislative între dispoziţiile art. 88 alin. (3) şi cele ale art. 39 alin. (1) din Codul penal, din perspectiva stabilirii pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni în ipoteza invocată de acesta, respectiv aceea în care s-ar contopi o pedeapsă aplicată (prin sentinţa de revocare) cu o pedeapsă stabilită (prin sentinţa anterioară de amânare), în conformitate cu aceleaşi prevederi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional realizează un control de constituţionalitate a legilor şi a altor acte normative, problemele privind coordonarea legislativă revenind autorităţii legiuitoare.

Autorul excepţiei supune examinării situaţia ipotetică în care, în speţă, s-ar fi dispus condamnarea sa la pedeapsa de 1 an cu suspendare a executării sub supraveghere, în loc să se dispună amânarea aplicării pedepsei, caz în care nu i-ar mai fi fost revocat beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, întrucât condiţia primului termen al recidivei nu ar fi fost îndeplinită, şi nici condiţia concursului de infracţiuni, astfel cum stabileşte art. 91 alin. (1) lit. a) din Codul penal. În această ipoteză, autorul susţine că ar fi fost aplicabile dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Codul penal şi, având în vedere că dispoziţiile art. 91 alin. (3) lit. b) din Codul penal interzic aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă inculpatul a primit, iniţial, amânarea aplicării pedepsei, apreciază că singura soluţie ar fi menţinerea beneficiului amânării aplicării pedepsei pentru aceleaşi condiţii pentru care nici suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se revocă, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de la concursul de infracţiuni sau de la recidivă.

“Legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto.

În privinţa dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Codul penal, sunt aplicabile considerente din jurisprudenţa instanţei de control constituţional, potrivit cărora “constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. […] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată” (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, § 30, Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, M. Of. nr. 548 din 24 iulie 2014, § 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, unde eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu ar produce nicio consecinţă în ceea ce priveşte situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Examinarea constituţionalităţii normelor criticate ar transforma, în mod nepermis, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate într-un control abstract.

Cu referire la dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, autorul excepţiei susţine că hotărârea judecătorească prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei contravine dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi (2) lit. b) din Constituţie, care stabilesc că munca prestată de un condamnat nu constituie o muncă forţată. Din această perspectivă, formularea unor astfel de motive nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt ridicate probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative.

Articolul 90 lit. b) C. pr. pen. reglementează unul din cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, şi, totodată, că art. 91 alin. (1) C. pr. pen. instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie ( deciziile nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr. 611 din 10 august 2016, nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr. 833 din 20 octombrie 2016, nr. 219 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 574 din 6 iulie 2018, nr. 517 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 888 din 22 octombrie 2018, şi nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 50 din 27 ianuarie 2020). Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată de art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. Dispoziţiile art. 90 lit. b) C. pr. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. De vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat instanţa de control constituţional printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi c) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 868 din 24 octombrie 2006; nr. 62 din 31 ianuarie 2008, M. Of. nr. 142 din 25 februarie 2008; nr. 102 din 14 februarie 2008, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2008; nr. 312 din 13 martie 2008, M. Of. nr. 301 din 17 aprilie 2008; nr. 771 din 1 iulie 2008, M. Of. nr. 588 din 5 august 2008; nr. 834 din 22 iunie 2010, M. Of. nr. 536 din 30 iulie 2010; nr. 313 din 3 martie 2011, M. Of. nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi nr. 970 din 12 iulie 2011, M. Of. nr. 605 din 26 august 2011). Prin urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.

Norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) C. pr. pen. – care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. , ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer – asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 C. pr. pen.

Dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Curtea nu a reţinut nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) C. pr. pen. cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, instanţa de control constituţional a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) C. pr. pen. nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de acestea, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană (Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, §§ 18 şi 19).

Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a instanţei de judecată existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) C. pr. pen. , câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Decizia nr. 639 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b), ale art. 44 alin. (1), ale art. 83 alin. (1) lit. c), ale art. 85 alin. (2) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal, precum şi ale art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală – modificate prin prevederile art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016 -, precum şi dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi a prevederilor art. 3 referitor la interzicerea torturii din C.E.D.H. şi ale art. 4 § 2 – privind redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată – din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Prin Sentinţa penală nr. 388/F din 15 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/93/2017, Tribunalul Ilfov – Secţia penală a reţinut că revizuenta, autoare a excepţiei, a formulat cerere de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , întrucât “situaţia de fapt a fost greşit reţinută de către instanţă, în special datorită faptului că inculpata a ascuns adevărul organelor judiciare”. Astfel, revizuenta a susţinut că, din cauza faptului că nu a beneficiat de asistenţă juridică în faza de urmărire penală, nu a prezentat situaţia reală nici procurorului şi nici medicului legist. Ulterior, aceasta a completat cererea de revizuire, invocând şi prevederile art. 453 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. – cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către fostul soţ al revizuentei -, ale art. 453 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. – pe motiv că raportul de expertiză medico-legală psihiatrică ar conţine menţiuni false -, precum şi ale art. 453 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. – în sensul că procurorul de caz s-ar face vinovat de săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de dispoziţiile art. 297 din Codul penal. Prin sentinţa instanţa de judecată a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, reţinând, printre altele, că, “potrivit art. 454 C. pr. pen. , situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen. se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de către respectivele persoane, în cazul de faţă, de către procurorul de caz şi de către medicul legist. […] Aşadar, întrucât faţă de procurorul de caz, faţă de medicul legist ori faţă de martorii audiaţi în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare pentru fapte de fals, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, respectiv mărturie mincinoasă, situaţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen. , invocate de către condamnată în cererea formulată, nu pot constitui cazuri de revizuire […]”. Dispoziţiile art. 90 lit. c) C. pr. pen. – potrivit cărora asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani – şi ale art. 454 alin. (1) C. pr. pen. – privind dovedirea prin hotărâre judecătorească definitivă a situaţiilor care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d)- au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, aceasta îndeplinind condiţiile de admisibilitate stabilite de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Prin Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 349 din 30 aprilie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut (în §§ 16-19) că dispoziţiile art. 90 lit. c) C. pr. pen. nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi situaţiile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care asistenţa juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie fiind lăsate la aprecierea exclusivă a legiuitorului. Astfel, situaţiile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului se caracterizează prin aceea că apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însuşi textul de lege criticat.

Prin Decizia nr. 830 din 12 decembrie 2019, Curtea nu a putut reţine nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. c) C.pr.pen. cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. c) C.pr.pen. nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de textul de lege criticat, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană.

Persoanele care au calitatea de suspect sau inculpat în cursul urmăririi penale şi cele care au calitatea de inculpat în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii se află în situaţii juridice diferite, chiar dacă sunt acuzate de săvârşirea unor infracţiuni din aceeaşi categorie, respectiv infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau detenţiunea pe viaţă, diferenţă determinată de specificul celor două faze procesuale invocate şi de drepturile şi obligaţiile diferite pe care părţile procesului penal le au în cadrul acestora. Aceste aspecte justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit sub aspectul asigurării asistenţei juridice din oficiu, fără ca, în acest fel, textul de lege criticat să contravină prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. De altfel, în cursul urmăririi penale, persoanele în sarcina cărora este reţinută săvârşirea unor infracţiuni din categoria anterior menţionată au dreptul de a-şi angaja un avocat, fiindu-le asigurat, conform aceleiaşi jurisprudenţe, dreptul la apărare. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr. 611 din 10 august 2016, Decizia nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr. 833 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 565 din 5 iulie 2018, şi Decizia nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 50 din 27 ianuarie 2020.

Dispoziţiile art. 90 lit. c) C.pr.pen. nu aduc atingere nici principiului liberului acces la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, iar regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 24).

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) C.pr.pen., a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

DREPTUL LA APĂRARE

Articolul 90 lit. b) C.pr.pen. reglementează unul dintre cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, şi, totodată, că art. 91 alin. (1) C.pr.pen. instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. (deciziile nr. 328 din 24 mai 2016, M. Of. nr. 611 din 10 august 2016, nr. 506 din 5 iulie 2016, M. Of. nr. 833 din 20 octombrie 2016, nr. 219 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 574 din 6 iulie 2018, nr. 517 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 888 din 22 octombrie 2018, şi nr. 519 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 50 din 27 ianuarie 2020).

Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) C.pr.pen., care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) C.pr.pen.Dispoziţiile art. 90 lit. b) C.pr.pen. nu aduc atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. De vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat instanţa de control constituţional printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi c) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 868 din 24 octombrie 2006, nr. 62 din 31 ianuarie 2008, M. Of. nr. 142 din 25 februarie 2008, nr. 102 din 14 februarie 2008, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2008, nr. 312 din 13 martie 2008, M. Of. nr. 301 din 17 aprilie 2008, nr. 771 din 1 iulie 2008, M. Of. nr. 588 din 5 august 2008, nr. 834 din 22 iunie 2010, M. Of. nr. 536 din 30 iulie 2010, nr. 313 din 3 martie 2011, M. Of. nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi nr. 970 din 12 iulie 2011, M. Of. nr. 605 din 26 august 2011). Prin urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege.

Norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) C.pr.pen. – care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. , ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer – asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 C.pr.pen..

Dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea nu a reţinut nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) C.pr.pen. cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, instanţa de control constituţional a reţinut că incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) C.pr.pen. nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de acestea, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană (Decizia nr. 328 din 24 mai 2016, §§ 18 şi 19).

Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a instanţei de judecată existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) C . pr. pen. , câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe inculpat să îşi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. De altfel, modul de interpretare şi aplicare de către organul judiciar a dispoziţiilor art. 90 lit. b) C . pr. pen. nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. Decizia nr. 647 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) C . pr. pen.

97

Art. 97. – Proba şi mijloacele de probă

(1)Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

(2)Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:

a)declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;

b)declaraţiile persoanei vătămate;

c)declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;

d)declaraţiile martorilor;

e)înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;

f)orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

(3)Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.

DENUNŢĂTORUL

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen. şi ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015.

Se susţine că textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.H. referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil.

Dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen. au făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, sub aspectul posibilităţii denunţătorului de a cumula şi calitatea de martor, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 402 din 15 mai 2020, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, şi Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Denunţătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă (de exemplu, art. 290 C . pr. pen. ); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârşit infracţiunea aflată în corelaţie cu cea a denunţătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influenţă (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune pe care a săvârşit-o, infracţiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecţi activi, la săvârşirea infracţiunii; prin realizarea denunţului se urmăreşte aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunţător şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi [de exemplu, grupul infracţional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracţiune la a cărei săvârşire nu a participat, dar despre care are cunoştinţă, denunţătorul fiind el însuşi în poziţia de a fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea anumitor infracţiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracţiunea denunţată; prin realizarea denunţului se urmăreşte reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de denunţător (situaţia reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, reM. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, sau de art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002).

Reglementarea instituţiei denunţătorului porneşte de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune.

Denunţătorii pot fi împărţiţi în două grupe, după cum urmează: a) denunţători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunţători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorităţii statelor europene există reglementată o obligaţie generală de a denunţa săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unor infracţiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligaţie generală sau ca o obligaţie expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.

În ceea ce priveşte posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, critică ce vizează dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen., din coroborarea art. 34, art. 104 şi art. 97 alin. (2) C . pr. pen. , rezultă că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea a observat că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecţi procesuali, alţii decât subiecţii procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiaşi articol o normă “deschisă”, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte şi denunţătorul. Subiecţii procesuali determinaţi, prevăzuţi în prima teză a art. 34 C . pr. pen. , sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, autorul excepţiei pune în discuţie în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condiţiilor din teza a doua a art. 34 C . pr. pen. (denunţător) determină imposibilitatea obţinerii calităţii de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (martor). Aşadar, Curtea a observat că, în fapt, problema ridicată de autorul excepţiei poate fi analizată din perspectiva deţinerii concomitente atât a calităţii de martor, cât şi a calităţii de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziţii (altul decât martorul) şi, din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a exclus această posibilitate.

Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C . pr. pen. , sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din acelaşi act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidenţialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplineşte un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condiţiile legii. Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) C . pr. pen. , regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situaţiile în care o anumită persoană, alta decât subiecţii procesuali principali sau părţile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispoziţiile art. 461 alin. (5) C . pr. pen. . În acelaşi sens, potrivit art. 114 alin. (4) C . pr. pen. , pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ.

Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41. V şi Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 şi 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19 şi 21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 şi 28).

Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. În totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunţul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”.

Noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât şi credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea Deciziei asupra existenţei infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Aşadar, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. În raport cu susţinerile autorilor excepţiei potrivit cărora dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar a se stabili scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate.

În ceea ce priveşte investigatorii, aceştia, potrivit art. 148 alin. (8) C . pr. pen. , pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca martorii ameninţaţi. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din acelaşi act normativ, în situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile art. 148 alin. (8) C . pr. pen. se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 150 alin. (3) C . pr. pen. , activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Din coroborarea art. 125-129 C . pr. pen. , rezultă că odată acordat statutul de martor ameninţat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute de dispoziţiile procesual penale. În condiţiile în care una dintre măsurile de protecţie este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d) C . pr. pen. , audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiţii, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă şi în cazul investigatorilor şi colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) C . pr. pen. , identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.

Au fost exprimate opinii în sensul că dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenţei CEDO , potrivit căruia, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza “instrucţiei” (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecinţelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Necesitatea protecţiei nu poate aduce atingere substanţei dreptului la apărare, astfel că, şi în aceste situaţii, CEDO apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.

Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejaţi ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluşi investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii ameninţaţi, martorii vulnerabili, dar şi persoana vătămată şi partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie similare martorilor ameninţaţi. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată şi partea civilă protejată se află în aceeaşi situaţie faptică şi au acelaşi regim juridic ca cel al martorilor protejaţi, prin urmare, şi efectele declaraţiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât şi martorii protejaţi (în sens larg) sunt supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel pot fi influenţaţi în declaraţii, fie pentru că unii sunt agenţi executivi ai statului, fie că alţii au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obţine o remuneraţie sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau de renunţare la urmărirea penală etc.) în a acţiona conform dorinţei organului judiciar sau sunt îndatoraţi moral de efortul de protejare a lor şi reacţionează în consecinţă etc. Deşi utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliţie prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menţinută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum şi având în vedere condiţiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilităţile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declaraţiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.

Sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declaraţii nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziţie legală având în vedere cele enunţate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declaraţiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existenţa unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor şi martorilor protejaţi (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existenţa anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea de către inculpat a identităţii acestor persoane.

Instanţa de contencios european a acordat o atenţie deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanţa europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identităţii sau prin includerea în programe speciale de protecţie şi care au dat declaraţii cu privire la faptele de care este acuzată o persoană şi a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noţiuni sunt incluşi şi agenţii infiltraţi, care sunt reprezentanţi ai organelor de anchetă şi care, prin activitatea desfăşurată sub protecţia anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declaraţiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei. Însă, dacă se menţine anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăţi deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Probele obţinute de la martori în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenţia europeană trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46).

Reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunţătorului, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.

În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului.

Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen,. , celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

Referitor la criticile de neconstituţionalitate ce vizează cumularea de către aceeaşi persoană a calităţii de denunţător, de martor şi de colaborator al organelor judiciare, Curtea observă că ipoteza invocată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate are în vedere dobândirea de către denunţător, ulterior formulării denunţului, a calităţii de colaborator al organelor judiciare şi audierea sa în această ultimă calitate. Or, dispoziţiile Codului de procedură penală permit cumularea de către denunţător, după formularea denunţului, a calităţii de colaborator al organelor judiciare, situaţie în care persoana în cauză poate fi audiată în această ultimă calitate. În aceste condiţii, hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei va fi pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen. , conform cărora o astfel de hotărâre nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

MANDAT DE SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

În motivarea excepţiei se arată că aceasta a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unui mandat de siguranţă naţională, ofiţerii din cadrul Serviciului Român de Informaţii au întocmit zeci de note de redare în cuprinsul cărora au transcris convorbirile purtate de inculpat cu diverse persoane şi că, deşi interceptarea şi înregistrarea audio-foto-video a comunicaţiilor inculpatului nu a fost autorizată în baza art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., procurorul a utilizat notele de redare şi înregistrările efectuate de către ofiţerii SRI în cadrul prezentului proces penal, profitând de caracterul abstract şi extrem de vag al art. 97 alin. (2) lit. f), art. 139 alin. (3) teza finală şi art. 142 alin. (5) C. pr. pen.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)

Faţă de soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora, “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale”. Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori a fost efectuată înainte de pronunţarea Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această Decizia , prezenta excepţie de neconstituţionalitate a art. 139 alin. (3) teza finală va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, iar soluţia de admitere pronunţată de Curte va profita, deopotrivă, şi prezentului autor al excepţiei de neconstituţionalitate.

În actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate de dispoziţiile art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege. Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu este absolută, ci subordonată principiului legalităţii. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancţiune specifică materiei probelor, şi anume cea a excluderii probelor obţinute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obţinute prin încălcarea legii, ci şi pentru cele obţinute prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor. De altfel, Curtea a observat că procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, are ca obiect, printre altele, verificarea legalităţii administrării probelor.(Decizia nr. 84 din 18 februarie 2020, M. Of. nr. 639 din 21 iulie 2020, sau Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 178 din 26 februarie 2018)

Orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus “liberei aprecieri a organelor judiciare”, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., în luarea Deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2) ], fiind necesar ca judecătorul să fie convins “dincolo de orice îndoială rezonabilă” cu privire la acuzaţie pentru a dispune condamnarea [alin. (3) ].

În procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege – verificarea legalităţii administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză – în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate.

Primele două alineate ale art. 142 C. pr. pen. vorbesc despre punerea în executare a supravegherii tehnice, precum şi despre folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice şi a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate, în realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) C. pr. pen., prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ. Din interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor anterior menţionate rezultă că dispoziţia de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise şi reglementate de Codul de procedură penală.( Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 150 din 16 februarie 2018)

Folosirea datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se poate realiza şi în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.. Reglementarea prin textul legal menţionat a infracţiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din C.E.D.H. . Ca urmare, precizarea, în cuprinsul textului criticat, a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum şi limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracţiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanţiei anterior menţionate (v şi Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017, § 19, precum şi Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, § 40).

Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) C. pr. pen., actul de sesizare a instanţei de judecată. Potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Pentru aceleaşi considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu pot fi reţinute criticile formulate în prezenta cauză, potrivit cărora “simpla referire la infracţiunile limitativ prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. nu este suficientă pentru a elimina riscul utilizării datelor rezultate din supravegherea tehnică în mod abuziv, în detrimentul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei”, folosirea materialului informativ obţinut din supraveghere şi în alte cauze penale s-ar face “fără nicio restricţie”, respectiv cele în sensul că puterea de Decizia a procurorului ar scăpa controlului oricărui “organ judiciar” .

Măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului, în procedura de camera preliminară. Folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) C. pr. pen., a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu împiedică judecătorul de cameră preliminară, din cauza în care acestea sunt transferate, să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri şi excepţii de către inculpat, cât şi din oficiu. Or, constatarea nelegalităţii mijlocului de probă şi/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecinţa excluderii ei din procesul penal.

Pot fi reţinute, deopotrivă, cu referire la garanţiile cu caracter general referitoare la contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice, soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017. Prin decizia respectivă, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.

Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti (§ 59). În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică (§§ 63 şi 64).

În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse (§ 66).

Dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13. Or, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi 13 din C.E.D.H. (§ 68).

În analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (v, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302). Pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată (§§ 70, 71 şi 73).

Rezultă că, în prezent, există temeiul legal pentru contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat.

Ca urmare, faţă de toate aceste considerente, rezultă că este asigurat cadrul legislativ necesar pentru respectarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil.

Dispoziţiile art. 142 alin. (5) C. pr. pen. au un conţinut identic cu cele ale art. 91² alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că argumentele reţinute referitor la constituţionalitatea dispoziţiilor din vechea reglementare sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) C. pr. pen. (Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 987 din 12 decembrie 2017). Dreptul referitor la secretul corespondenţei nu este absolut, putând fi restrâns din raţiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securităţii naţionale, desfăşurării instrucţiei penale, prevenirii acestora din urmă şi alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme […] şi sunt garantate”. Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrângerea chiar şi a exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale.( Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, M. Of. nr. 370 din 20 mai 2014)

Întrucât reglementarea restrângerii exerciţiului unor drepturi fundamentale se realizează, în detaliu, prin capitolul IV al titlului IV din Codul de procedură penală, care, ca natură juridică, este o lege, este îndeplinită condiţia constituţională a restrângerii “numai prin lege”. Este îndeplinită şi condiţia ca restrângerea exerciţiului dreptului să fie impusă pentru “desfăşurarea instrucţiei penale”, deoarece dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. În ceea ce priveşte condiţia proporţionalităţii, aceasta este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanţa valorilor apărate împotriva infracţiunilor, iar faptul că însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii nu este atinsă rezultă din dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. pr. pen., care prevăd expres şi limitativ infracţiunile pentru care se poate dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi din dispoziţiile art. 140 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate, în temeiul art. 144 C. pr. pen. În acest context, Legislaţia procesual penală reglementează inclusiv elementele pe care încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să le cuprindă [art. 140 alin. (5) ]; punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică (art. 146).

Legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanţii împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (§ 38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudenţa Curţii Constituţionale..Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

Art. 102. – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal

(1)Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2)Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3)Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

(4)Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că acesta este constituţional în măsura în care prin sintagma “excluderea probei” se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. Problema ridicată în prezenta cauză este aceea a preluării în rechizitoriu a probelor obţinute în mod nelegal şi astfel declarate nule.

Se arată, în acest sens, că în rechizitoriu nu se prezintă direct situaţia de fapt, ci mediat, prin intermediul raportului de expertiză, probă care a fost exclusă. Or, acuzaţia în materie penală cuprinsă în rechizitoriu nu se poate baza pe probele obţinute în mod nelegal, iar raţionamentul juridic trebuie să facă abstracţie de informaţiile furnizate de probele declarate nule şi să prezinte acuzaţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, bazându-se pe probe valide. Se apreciază că o interpretare contrară contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 22/2018 şi constituie o încălcare a art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din C.E.D.H. .

Excluderea juridică a probelor obţinute în mod nelegal în procesul penal, în lipsa înlăturării lor fizice din dosarele penale constituite la nivelul instanţelor, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului la un proces echitabil al acestuia (§ 24). Astfel, menţinerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulităţii lor, este de natură a influenţa percepţia judecătorilor, învestiţi cu soluţionarea acelor cauze, asupra vinovăţiei/nevinovăţiei inculpaţilor şi de a-i determina să caute să elaboreze raţionamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilităţii invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluţiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie a persoanelor judecate (§ 26). Astfel fiind, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei (§ 29).

În temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, această interpretare este singura care poate fi avută în vedere de autorităţile învestite cu sarcina aplicării legii la situaţii de fapt (v , mutatis mutandis, Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2019), aşadar şi de instanţa învestită în prezenta cauză.

Astfel fiind, câtă vreme obiectul prezentei excepţii îl constituie aceeaşi sintagmă a cărei interpretare conform Constituţiei a fost stabilită de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, iar sesizarea instanţei constituţionale în cauză s-a făcut ulterior pronunţării deciziei menţionate, devin aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale”, cu consecinţa respingerii excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă.Decizia nr. 300 din 11 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală

103

Art. 103. – Aprecierea probelor

(1)Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2)În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

(3)Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

CONVINGEREA MAGISTRATULUI

Ceea ce se critică constă în utilizarea noţiunii “convingere” a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. (Decizia nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017). De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen.. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi aprecierea lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuşi dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată – v în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) C. pr. pen.

Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numeşte deformaţie profesională şi care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporţionată şi neştiinţifică în propria intuiţie, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece “cunoaşterea” evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă – v art. 103 alin. (2) C. pr. pen.. Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale – v art. 100 alin. (2) C. pr. pen.. Actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală “Probele şi aprecierea lor” din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia “Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa sa”. Atunci, instanţa de contencios constituţional a statuat, prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001, că posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri şi conducându-se după conştiinţa sa este neconstituţională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiţiei impun judecătorilor să se supună “numai legii”. Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituţională permitea judecătorului să se conducă după conştiinţa sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranţă), presupune un sentiment intuitiv pe care fiinţa umană îl are despre propria existenţă, deci o cunoaştere reflexivă în legătură cu situaţiile şi lucrurile din jurul său. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaştere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind, practic, o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiţiei, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluţiona cauza după propria conştiinţă. Asemenea situaţii se traduc prin regula in dubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale.

Dispoziţiile contestate nu contravin principiului independenţei judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanţia constituţională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (v Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).

Cât priveşte sintagma “îndoială rezonabilă” conţinută de dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, că aceasta este de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordante sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile.

Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei CEDO (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016). Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislaţia românească din jurisprudenţa CEDO . Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la faptul că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite.

Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen..

Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) C. pr. pen. constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi ale art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală

MĂRTURIE ÎN ACUZARE

Prin Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 213 din 3 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen., reţinând că legiuitorul a reglementat expres, prin prevederile art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care au capacitatea de a fi martor, şi anume orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să îl disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenţei în materie a CEDO , admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de acestea, cerinţele § ui 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepţiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, § 1 şi § 3 lit. d) ale art. 6 din Convenţie prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reţinut că, în anumite circumstanţe, poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie. Totuşi, CEDO a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 24 februarie 2009, pronunţată în Cauza Tarău împotriva României, §§ 69 şi 70).

Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45, Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 şi 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 şi 28). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de dispoziţiile art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, § 53, şi Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).

Ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni, astfel că denunţul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de “martor”.( Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 şi 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 şi 28)

Potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. pr. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Legiuitorul, prin prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoan (CEDO Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79, şi Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46). Or, din perspectiva denunţătorului, în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.

Curtea a distins două situaţii, în funcţie de interesul denunţătorului în obţinerea unui beneficiu din perspectiva existenţei riscului tragerii sale la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu sub aspectul evitării tragerii la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are însă un beneficiu referitor la evitarea tragerii sale la răspundere penală, poziţia acestuia se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, care sunt interesate în proces, astfel că acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime şi, ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate pe susţinerea poziţiei proprii, ceea ce le poate determina să facă şi declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori. ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 723 din 11 august 2020, şi Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 535 din 24 mai 2021). Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

PROTECŢIA MARTORILOR

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, reM. Of. nr. 288 din 18 aprilie 2014, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 396 alin. (10) C. pr. pen.

În cazul în care instanţa de judecată sesizează instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate.( Decizia nr. 1.227 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, M. Of. nr. 389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 205 din 7 martie 2018)

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, motive de neconstituţionalitate identice au fost analizate prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare şi jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunţată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunţată în Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care martorii protejaţi nu sunt prezenţi pentru a fi audiaţi într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.

Din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament.

În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă, Curtea a precizat că, fiind interesaţi în proces, aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

În majoritatea ţărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziţie legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei denunţătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 118 C. pr. pen., Curtea constată că a pronunţat Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a stabilit că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. Motivele dezvoltate în considerentele Deciziei sale precitate sunt relevante şi în ceea ce priveşte susţinerile formulate în prezenta cauză.

Din perspectiva participantului la săvârşirea unei fapte penale, care poate fi audiat în calitate de martor în cauza penală disjunsă, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. Dimpotrivă, în ipoteza în care persoana care are calitatea de suspect sau inculpat nu dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, aceasta putând fi audiată în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz însă, în acord cu considerentele Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, se reţine că, deşi legea procesual penală permite persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat să dobândească calitatea de martor în cauze penale disjunse, această persoană nu poate fi un “martor veritabil”, de vreme ce a participat la săvârşirea infracţiunii şi nu are doar cunoştinţă despre aceasta ori despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Cu alte cuvinte, participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât în cazul său operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali.

În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, aşa încât aceştia acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. (Deciziei nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declaraţiile prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoana care are calitatea de suspect sau inculpat şi care dobândeşte, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declaraţiei persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat şi care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanţa judecătorească, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.Decizia nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) pct. 1 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, la art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 118 din Codul de procedură penală

114

Art. 114. – Persoanele audiate ca martor

(1)Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

(2)Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii:

a)de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie;

b)de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei;

c)de a spune adevărul.

(3)Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

(4)Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62.

Dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, Decizia nr. 243 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr. 632 din 20 iulie 2018, şi Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Potrivit art. 114 alin. (1) C. pr. pen., poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, iar potrivit art. 114 alin. (4) din acelaşi cod, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi art. 62 din acelaşi act normativ. Dispoziţiile art. 61 C. pr. pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligaţia de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Procesul-verbal încheiat de aceste organe constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ. Totodată, art. 198 alin. (2) C. pr. pen. dispune că procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018

Potrivit art. 6 § 3 lit. d) din C.E.D.H. , orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 § 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.

Noţiunea de “martor” are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).

Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen. sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Curtea a observat că, în esenţă, procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declaraţii, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudenţa de principiu în materie a instanţei de la Strasbourg, Curtea Constituţională a apreciat că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen. poate constitui “mărturie în acuzare”, organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de “martori” în sensul Convenţiei (v, în acest sens, şi Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 332 din 2 mai 2019, § 47).

Posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 C. pr. pen., se constituie într-o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia organele de cercetare penală au fost audiate ca martori, aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, în realitate, priveşte modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată”.Decizia nr. 19 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală

115

117

Art. 117: Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor

(1)Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:

a)soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;

b)persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.

(2)După comunicarea drepturilor şi obligaţiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute la alin. (1) dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.

(3)Dacă persoanele prevăzute la alin. (1) sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.

(4)Persoana care îndeplineşte una dintre calităţile prevăzute la alin. (1) în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă.

MEMBRII DE FAMILIE PROPRIU-ZIŞI (FORMALI) ȘI PERSOANE ASIMILATE

În susţinerea neconstituţionalităţii, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 26 alin. (1) potrivit cărora autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen., având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, reprezintă o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută de art. 114 alin. (1) C. pr. pen., conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente despre obiectul probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Dispoziţiile art. 117 alin. (1) C. pr. pen. reglementează situaţia în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calităţile prevăzute la lit. a) – soţ, ascendent şi descendent în linie directă, precum şi frate şi soră, respectiv la lit. b) – persoană care a avut calitatea de soţ – în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesual penale precitate, soţul, fostul soţ, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligaţi să aibă calitatea de martor în procesul penal. Din modul în care este redactată norma procesual penală, excepţia instituită de lege este una relativă, aşa încât persoanele menţionate nu pot fi obligate să dea declaraţii ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul conferit de art. 117 C. pr. pen..

Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională.

Raţiunea dreptului de a se abţine de la declaraţii, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., constă în oferirea unei opţiuni martorului de a evita una dintre următoarele situaţii – fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieţii de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de aceştia din urmă. În aceste condiţii, Scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acţiunea penală, pe de o parte, şi menţinerea armoniei căsniciei, a relaţiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. reglementează capacitatea soţului, a fostului soţ, a ascendenţilor şi a descendenţilor în linie directă, a fraţilor şi a surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituţia căsătoriei ori strânsele relaţii cu familia pot impulsiona persoanele menţionate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluţie favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relaţiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menţionate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.

În Codul penal din 1864, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 230 din 2 decembrie 1864, se reglementa, în art. 347, incapacitatea persoanelor care aveau o anumită legătură de rudenie cu inculpatul de a da declaraţii ca martor în procesul penal. Originile dreptului rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor se regăsesc în art. 148 din Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 66 din 19 martie 1936 – care, ca urmare a renumerotării prin republicarea codului în broşura din 13 februarie 1948, a devenit art. 142 din Codul penal din 1936 – care prevedea capacitatea persoanelor enumerate în acesta – respectiv ascendenţii şi descendenţii inculpatului, legitimi, prin adopţie sau recunoaştere, copiii naturali, soţul sau soţia, fraţii, surorile, unchii şi nepoţii, precum şi aliaţii în acelaşi grad, tutorele, curatorul şi pupilul lor, soţii despărţiţi – de a da declaraţii în calitate de martori, însă acorda acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori. Codul penal din 1969, în art. 80, reglementa cu privire la ascultarea soţului şi a rudelor apropiate, stabilind, în alin. 1, că “soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor”, doctrina – dezvoltată cu privire la normele menţionate – reţinând că dispoziţia precitată are la bază raţiuni de profund umanism, de înţelegere firească şi realistă a naturii umane, în condiţiile în care, în lipsa acestei dispoziţii, martorul soţ sau rudă apropiată a învinuitului sau a inculpatului ar avea de ales între alternativa de a spune adevărul, de a-şi face datoria faţă de justiţie sacrificând sentimentele de afecţiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând o declaraţie mincinoasă.

Încă din 1936 legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu l-a înlăturat pe martorul soţ, fost soţ ori “rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia să decidă dacă depune declaraţie ca martor sau se abţine. Dreptul rudelor de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor este reglementat şi în legislaţia procesual penală a unor state europene, iar instanţa de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunţate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

În acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului, că raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

În cauza în care a fost pronunţată Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a formulat motive de neconstituţionalitate din perspectiva concubinului suspectului sau inculpatului, care nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, reglementat la art. 117 C. pr. pen.. Cu privire la criticile formulate, Curtea a observat că persoana care are cu suspectul/inculpatul o relaţie asemănătoare acelora dintre soţi – fără a fi oficializată – nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, din punct de vedere moral, afectiv şi al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferenţă relevantă între partenerii de viaţă căsătoriţi legal şi cei implicaţi într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleaşi posibile probleme în cuplu ori aceleaşi îndoieli justificate asupra sincerităţii declaraţiei, ca şi în cazul declaraţiei soţului legitim. În acelaşi mod, nici vechiul Cod şi nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau al concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declaraţii, iar această situaţie nu este cu nimic modificată de reglementarea instituţiei logodnei în art. 266 și urm. din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal. Totodată, Legislaţia procesual penală a unor state europene recunoaşte partenerilor de viaţă de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori. Curtea a reţinut, în acest sens, că statele europene au modalităţi variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal, iar instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, în care s-a reţinut că noţiunea de “viaţă de familie“, apărată prin art. 8 al Convenţiei, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto. Conform celor reţinute de instanţa europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracţiuni grave şi protejarea vieţii de familie de interferenţa statală. CEDO a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori şi acest lucru a fost realizat într-o manieră clară şi accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care şi soţul/soţia, actual sau fost, şi partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul şi o mărturie falsă care ar proteja această relaţie. Instanţa europeană a subliniat, totodată, că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepţie de la o datorie civică normală, de interes public, şi de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiţii şi formalităţi, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanţa de la Strasbourg nu a considerat că interferenţa cu viaţa de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare şi disproporţionată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art. 8 din C.E.D.H. nu a fost încălcat.

Curtea Constituţională a constatat că, aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepţie de la îndeplinirea unei obligaţii civice normale, poate fi supus unor condiţionări şi limitări în ceea ce priveşte definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Aşadar, dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a reamintit că atunci când a reţinut că Regatul Ţărilor de Jos se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, CEDO a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară şi accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanţa de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepţie de la o datorie civică normală, de interes public, şi de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiţii şi formalităţi, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.

Articolul 177 din Codul penal, definind noţiunea de “membru de familie”, stabileşte în alin. (1) că “Prin membru de familie se înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”. Potrivit expunerii de motive la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, “noţiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condiţiile renunţării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noţiunea de rude apropiate, cât şi cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noţiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conţinutul său noţiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, şi persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia convieţuirii. Soluţia este pe deplin justificată în condiţiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecţie penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noţiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, dar şi cu reglementări existente în alte coduri penale europene [v art. 173 alin. (2) din Codul penal spaniol, art. 152 alin. (2) din Codul penal portughez].”

Potrivit art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin membru de familie se înţelege, printre alţii, nu numai soţul, ci şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de “membru de familie”, respectiv membrii propriu-zişi (formali) ai unei familii [art. 177 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal] şi persoanele asimilate acestora [art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal]. Raţiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituţii juridico-penale de constatarea calităţii de membru de familie se regăseşte, în egală măsură, în ipotezele în care existenţa relaţiei în cauză este legal şi formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum şi atunci când este vorba despre o situaţie de fapt, implicând însă aceeaşi dinamică cotidiană efectivă. De altfel, Curtea a observat că legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de “membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituţii de drept prezentând naturi juridice eterogene. Reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracţiunilor de nedenunţare [art. 266 alin. (2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art. 269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art. 270 alin. (3) din Codul penal] şi nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale [art. 410 alin. (2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârşită de un “membru de familie”, noţiune care, potrivit art. 177 din Codul penal, include şi “persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc.”

Potrivit art. 119 alin. (2) C. pr. pen., având denumirea marginală “Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei şi apoi “este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. Raţiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este şi aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispoziţiile art. 117 C. pr. pen., în faţa organului judiciar.

O lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. şi cele cuprinse în art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” stabilită în art. 177 din Codul penal, în condiţiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta şi în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 C. pr. pen., “Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală“.

Legislaţia procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă şi previzibilă.

Dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal -, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Cu referire la viciul de neconstituţionalitate constatat, instanţa de control constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate (de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, a aceleiaşi instanţe, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014).

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa familială din Legea fundamentală.

Referitor la modul de reglementare a dreptului de a nu depune mărturie, legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, poate supune acest drept unor condiţii şi formalităţi, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, instanţa de control constituţional a statuat că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (v în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, M. Of. nr. 185 din 18 martie 2015). Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei de control constituţional, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014).

Aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere nejustificată de la acordarea dreptului de refuz al audierii a persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Raţiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) C. pr. pen. rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecţiune pe care soţul, fostul soţ, ascendenţii sau descendenţii, fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului le pot avea faţă de acesta din urmă. Aşa încât problema de conştiinţă cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală precitată justifică scutirea acestora de la obligaţia civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soţ/fost soţ, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relaţii în societate şi a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declaraţii conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieţii de familie, ori a da declaraţii neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieţii de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie. Deşi Constituţia nu defineşte noţiunea de “viaţă familială”, în jurisprudenţa sa, CEDO a reţinut că noţiunea de “viaţă de familie”, apărată prin art. 8 din Convenţie, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto (v Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei ). Cu alte cuvinte, există “viaţă de familie” şi în cazul unei relaţii de fapt echivalente căsătoriei, aşa încât Curtea Constituţională a constatat că raţiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă şi în cazul persoanelor care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanţial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecţia “vieţii de familie”, având o importanţă majoră în societate, indiferent de existenţa unei înregistrări formale. Aşadar, câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv obiectiv şi rezonabil pentru care persoanele care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exerciţiul dreptului de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori în procesul penal.

Dreptul la viaţa familială nu are caracter absolut, exerciţiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art. 53 din Legea fundamentală, “prin lege”, toţi participanţii la înfăptuirea actului de justiţie având obligaţia de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a “desfăşurării instrucţiei penale”. Însă principiul proporţionalităţii impune ca restrângerea exerciţiului acestui drept să nu depăşească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, M. Of. nr. 584 din 5 august 2014, instanţa de control constituţional a arătat că, în ceea ce priveşte pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (v hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, § 24).

Deosebirea de tratament juridic între soţul/fostul soţ al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul avut în vedere. Dreptul la “viaţa de familie”, în cazul persoanelor care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de raţiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menţionate. În acelaşi timp, în măsura în care nu vor fi obligate să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relaţii asemănătoare acelora dintre soţi ori au avut relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu suspectul sau inculpatul au totuşi facultatea de a da astfel de declaraţii, renunţând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat şi interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală.

Argumentele reţinute în Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. Curtea constată în acest sens că, în ipoteza menţionată, dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie din perspectiva lipsei de corelare cu dispoziţiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiţia legală a “membrului de familie” reglementată la art. 177 alin. (1) din Codul penal, potrivit căreia “Prin membru de familie se înţelege: […] c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”. Totodată, soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituţională, întrucât aduce atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viaţa familială din Legea fundamentală. Deosebirea de tratament juridic între categoriile de persoane enumerate în cuprinsul normei procesual penale criticate, pe de o parte, şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil. Astfel, în ipoteza persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de o parte, norma nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul avut în vedere, iar, pe de altă parte, se face abstracţie de raţiunea instituirii dreptului de refuz al audierii, aceea de a ocroti sentimentele de afecţiune, strânsele relaţii pe care membrii formali ai unei familii şi persoanele asimilate acestora le pot avea faţă de suspect sau inculpat şi evitarea dilemei morale cu care se confruntă aceste persoane. Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

118

Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

126

Art. 126: Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale

(1)În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:

a)supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;

b)însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c)protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa;

d)audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

(2)Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecţie din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal.

(3)În cazul aplicării măsurilor de protecţie prevăzute la alin. (1) lit. c) şi d), declaraţia martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, în condiţii de confidenţialitate.

(4)Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.

(5)Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.

(6)Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat.

(7)Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsurile de protecţie prevăzute la art. 127. Dispoziţiile art. 128 se aplică în mod corespunzător.

(8)Măsurile de protecţie prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se comunică autorităţii desemnate cu punerea în executare a măsurii.

Dispoziţiile art. 126 alin. (5) C. pr. pen. vizează dispunerea de către procuror, în cursul urmăririi penale, a încetării măsurilor de protecţie a martorilor. Potrivit prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen., contestarea legalităţii acestor măsuri poate avea loc până la închiderea procedurii de cameră preliminară, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile de lege criticate trebuie ridicată tot până la încheierea acestei faze procesuale. Întrucât în speţă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cursul judecăţii în apel, dispoziţiile art. 126 alin. (5) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei în faza procesuală în care excepţia a fost invocată. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.

Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) C. pr. pen.este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen., care reglementează menţinerea pe tot parcursul procesului penal a măsurilor de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale dacă starea de pericol nu a încetat, Curtea observă că, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, a admis excepţia şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen. sunt neconstituţionale. În acest sens, Curtea a reţinut că textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. , întrucât nu stabileşte, în mod expres, organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. pr. pen., respectiv actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale se menţin după momentul începerii judecăţii (§§ 26, 30 şi 32).

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019 a fost publicată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă. Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală

Referitor la prevederile art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., care vizează luarea şi încetarea – în cursul urmăririi penale – a măsurilor de protecţie a martorilor ameninţaţi, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 126 alin. (1) din Constituţie . Astfel, prin Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 782 din 27 august 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. Măsurile de protecţie a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care legiuitorul urmăreşte eficientizarea activităţii de administrare a probelor şi, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranţei persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecţiei persoanelor care deţin informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, informaţii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea unor cauze penale, persoane a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informaţii sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare.

Instituţia martorului ameninţat este o instituţie procesual penală relativ nouă în legislaţia românească, ce are la bază Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecţia martorilor în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate internaţionale, Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalităţii organizate şi Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97) 13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, §§ 19 şi 20).

Statutul de martor ameninţat nu era definit ca atare în Codul de procedură penală din 1968, care stabilea însă în dispoziţiile art. 86¹ condiţiile în care devenea incidentă măsura protecţiei datelor de identificare a martorului, pe baza existenţei unor probe sau indicii temeinice care demonstrau existenţa unei stări de pericol privind viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, caz în care se atribuia martorului o altă identitate sub care urma să apară în faţa organului judiciar. Potrivit prevederilor art. 125 din noul Cod de procedură penală, pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor ameninţat, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale. Ţinând cont de imperativul asigurării protecţiei persoanelor mai sus menţionate, legiuitorul a reglementat, în dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., competenţa procurorului ca – în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal – să acorde statutul de martor ameninţat şi să dispună aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecţie, în considerarea rolului constituţional al Ministerului Public, care, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, rol consacrat de prevederile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală. Măsurile de protecţie ce pot fi luate de către procuror cu privire la martorul ameninţat sunt, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (1) C. pr. pen., următoarele: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

Legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declaraţiilor martorului protejat, aspect reglementat de dispoziţiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor date de martorii protejaţi are la bază temerea că aceştia ar putea fi supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel ar putea fi influenţaţi în declaraţii. Pentru aceste considerente, şi dispoziţiile art. 86¹ alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 limitau efectele declaraţiilor martorilor supuşi măsurilor de protecţie în comparaţie cu efectele declaraţiilor martorilor obişnuiţi, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, § 23). Totodată, CEDO a statuat, în jurisprudenţa sa, că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei, însă, în condiţiile menţinerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reţinut, astfel, că probele obţinute de la martori, în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenţie, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârile CEDO din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 şi 28 februarie 2006, pronunţate în Cauzele Kostovski împotriva Olandei, § 42, Visser împotriva Olandei, §§ 43-46, şi Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 79-86).

Folosirea martorilor protejaţi este acceptată de jurisprudenţa CEDO , iar acordarea posibilităţii inculpatului de a lua cunoştinţă de anumite elemente din conţinutul ordonanţei înseamnă a lipsi de eficienţă măsurile de protecţie a martorului. Caracterul confidenţial al ordonanţei prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecţie ţine de însăşi raţiunea reglementării instituţiei martorului ameninţat, iar dezvăluirea de date privind conţinutul respectivei ordonanţe este de natură să pericliteze situaţia martorului în cauză. Dificultăţile pe care un inculpat le are în susţinerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicţia impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declaraţiile unui asemenea martor, soluţie instituită de prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen.. Consecinţa unei eventuale constatări a nelegalităţii ordonanţei de acordare a statutului de martor ameninţat este audierea martorului în condiţii obişnuite, însă în acest caz respectiva declaraţie poate să servească într-o măsură determinantă la pronunţarea unei hotărâri de condamnare.

Referitor la criticile formulate cu privire la lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) C. pr. pen., potrivit cărora procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, tot prin, întrucât textul de lege nu distinge, procurorul poate face verificările respective atât din oficiu, cât şi la cerere. (Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020). Aceste verificări nu se fac la intervale de timp regulate/fixe, ci atunci când este oportun, adică atunci când se poate presupune în mod rezonabil că situaţia care a impus acordarea statutului de martor ameninţat s-a schimbat, având în vedere faptul că martorii nu sunt audiaţi în procesul penal la intervale regulate/fixe. Astfel, inculpatul poate cere ridicarea protecţiei martorului înainte de orice audiere a acestuia, indiferent de faza procesuală. Verificările efectuate de procuror vizează ordonanţa iniţială prin care acesta a dispus acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie, ordonanţă ale cărei efecte se menţin până la schimbarea condiţiilor care au impus acordarea protecţiei. În cazul în care procurorul nu emite o ordonanţă motivată de încetare a măsurilor de protecţie, înseamnă că acesta a constatat cu ocazia verificărilor efectuate că se menţin temeiurile iniţiale care au determinat luarea măsurilor de protecţie. Aşadar, procurorul dispune prin ordonanţă motivată numai luarea şi încetarea măsurilor de protecţie, neimpunându-se emiterea unei ordonanţe la momentul celorlalte verificări, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menţinere a măsurii, ci face o simplă verificare. În fine, ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea măsurilor de protecţie nu are caracter confidenţial, ci ea urmează regimul juridic comun al ordonanţelor procurorului.Dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumţia de nevinovăţie.Decizia nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală

Art. 139: Supravegherea tehnică

(1)Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);

b)măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;

c)probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

(3)Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

(4)Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.

Art. 139, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

ETAPA ACTELOR PREMERGĂTOARE

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992. De asemenea, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002. Instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională cu dispoziţiile menţionate , în forma anterioară şi ulterioară publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006 a Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie. Curtea observă că, anterior publicării în Monitorul Oficial, Partea I, a Legii nr. 54/2006, dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 au fost modificate prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005, în sensul înlocuirii denumirii “Parchetul Naţional Anticorupţie” cu denumirea “Departamentul Naţional Anticorupţie”, iar dispoziţiile art. 14 alin. (4) din acelaşi act normativ au fost modificate succesiv prin art. 1 punctul 7 din Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, în sensul excluderii din conţinutul acestora a sintagmei “la sediul lor”, şi prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, în sensul înlocuirii denumirii “Parchetul Naţional Anticorupţie” cu denumirea “Departamentul Naţional Anticorupţie”. Întrucât soluţia legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, în forma anterioară publicării Legii nr. 54/2006, este similară formei în vigoare, ulterioară publicării Legii nr. 54/2006, în realizarea controlului de constituţionalitate nu prezintă relevanţă plasarea acestor dispoziţii de lege înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/2006. Totodată, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen.. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma “în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. În aceste condiţii, Curtea observă că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968 îşi produc în continuare efectele juridice, având în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, s-a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014. Curtea observă că, în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt formulate din perspectiva motivelor de neconstituţionalitate examinate prin decizia menţionată anterior. Aşa încât, având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”. Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea din 25 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia penală, a fost efectuată înainte de pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această decizie, Curtea urmează a respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală ca devenită inadmisibilă.

Cu privire la dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 143 C. pr. pen., ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992, autorul excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 131 alin. (3), cât şi dispoziţiile art. 6 din C.E.D.H.. autorul nu motivează, în concret, pretinsa contrarietate cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate a normelor referitoare la procedura de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică din legea procesual penală în vigoare, a dispoziţiilor din legea procesual penală anterioară care stabilesc că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal şi a celor din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, care reglementează raporturile de colaborare dintre Serviciul Român de Informaţii şi alte instituţii. Cu toate că materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia, critica de neconstituţionalitate formulată de autor cu privire la relaţia de contrarietate existentă între celelalte texte de lege, ce fac obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, şi textele de referinţă pretins încălcate nu se poate extinde şi cu privire la normele menţionate anterior. Aşa încât indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorul excepţiei cu privire la dispoziţiile precitate (v Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012). “Simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»” (Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008). Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 143 din Codul de procedură penală, ale art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013), în cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen., în timp ce dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie stabilesc obligaţia serviciilor şi organelor specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor de a pune la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie/procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie/procurorului anume desemnat de acesta datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor privitoare la corupţie, neprelucrate. Cu titlu general, Curtea observă că această obligaţie este prevăzută şi la art. 66 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005 [art. 66 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, după modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016].

Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor electronice, dispus potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, §§ 29-37, că, potrivit art. 13 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în situaţiile prevăzute la art. 3 din acelaşi act normativ, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora, să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. În desfăşurarea activităţilor specifice, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot descoperi informaţii ce privesc săvârşirea unor infracţiuni, situaţie în care, potrivit art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, informaţiile din domeniul securităţii naţionale pot fi comunicate organelor de urmărire penală. În mod similar prevederilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 prevede că “Datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora”.

În general, dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la “date şi informaţii”. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 51/1991, “Consiliul Suprem de Apărare a Ţării are, în domeniul securităţii naţionale, următoarele atribuţii: a) analizează datele şi informaţiile obţinute şi evaluează starea securităţii naţionale;”; potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.”; potrivit art. 12 alin. (2) din acelaşi act normativ, “Divulgarea, prin orice mijloace, de date şi informaţii secrete care pot aduce prejudicii intereselor securităţii naţionale, indiferent de modul în care au fost obţinute, este interzisă şi atrage, potrivit legii, răspunderea celor vinovaţi.”; iar potrivit art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, “Persoanele care solicită autorizarea, autorizează, pun în executare sau sprijină punerea în executare a autorizării beneficiază de protecţia legii şi sunt obligate să păstreze secretul asupra datelor şi informaţiilor de care iau cunoştinţă cu acest prilej şi să respecte prevederile legale privind protecţia informaţiilor clasificate”.

Dispoziţiile Legii nr. 51/1991 se referă la date şi informaţii din domeniul securităţii naţionale instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziţie care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date şi informaţii. Obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 este acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de titlul IV – Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii – din Codul de procedură penală. Prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art. 97 alin. (1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin. (2) al aceluiaşi articol, lit. a)-e) enumeră expres mijloacele de probă, şi anume: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. prevăd că proba se obţine în procesul penal prin “orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”. Totodată, în materia înregistrărilor, art. 139 alin. (3) C. pr. pen. califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

Dispoziţiile legii privind securitatea naţională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991. Problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 este inadmisibilă.

Cele statuate prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, §§ 29-37, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma ulterioară publicării Legii nr. 255/2013) şi ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aşa încât urmează a se respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect normele menţionate.

Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013), potrivit cărora “Activităţile prevăzute la art. 9 şi 10 se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă”, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 247 din 15 martie 2012, M. Of. nr. 360 din 28 mai 2012. Potrivit normelor criticate, “cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta.” Curtea a subliniat că toate aceste activităţi sunt, aşa cum le defineşte legea, “acte de constatare”, care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare. Având în vedere aceste din urmă considerente, rezultat al unui raţionament identic celui formulat în §§ 29-37 ale Deciziei nr. 91 din 28 februarie 2018, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013) nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă actelor de constatare efectuate de cadre anume desemnate/stabilite în acest scop din/de Serviciul Român de Informaţii în vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale/în situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, astfel cum prevăd art. 9 şi art. 10 din acelaşi act normativ. Doar dispoziţiile legii procesual penale ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, iar nu dispoziţiile de lege criticate. Astfel, potrivit art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, iar mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 alin. 1), în timp ce mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal (art. 64 alin. 2). În materia înregistrărilor, dispoziţiile art. 91⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 califică drept mijloc de probă înregistrările – prevăzute în secţiunea V¹, capitolul II din titlul III al părţii generale a legii procesual penale anterioare – efectuate de părţi sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, precum şi orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

În acord cu cele statuate prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013), ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale menţionate anterior, cu privire la care autorul excepţiei nu formulează critici în prezenta cauză. În aceste condiţii, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară publicării Legii nr. 255/2013).

Motivele de neconstituţionalitate formulate de autor privesc, în esenţă, (i) faptul că Serviciul Român de Informaţii se substituie organelor de urmărire penală şi devine un veritabil organ de cercetare/urmărire penală (şi din perspectiva lipsei de acces a inculpatului la acele date sau informaţii considerate relevante de către acest Serviciu), statut aflat în contradicţie cu prevederile constituţionale referitoare la statul de drept şi principiul separaţiei puterilor în stat şi cu cele cuprinse în art. 131 alin. (3) din Constituţie, respectiv (ii) lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate, care permit ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 131 alin. (3). În raport cu criticile astfel formulate, Curtea are în vedere faptul că, în cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, activitatea de urmărire s-a derulat în perioada 2006-2015 (anterior, începând cu anul 2003, epuizându-se etapa actelor premergătoare, specifică Codului de procedură penală din 1968), iar instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu în acest sens.

Potrivit art. 224 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, “De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale”. Activitatea de strângere a datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale se limita numai la faptele care constituiau, potrivit legii, “ameninţări la adresa siguranţei naţionale”. Etapa actelor premergătoare constituia, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, o etapă procesuală specifică acestei din urmă legi procesual penale, în care persoana nu beneficia de garanţiile asociate dreptului la apărare specifice fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal (v , în acest sens, deciziile nr. 141 din 5 octombrie 1999, M. Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999, sau nr. 124 din 26 aprilie 2001, M. Of. nr. 466 din 15 august 2001). Actele premergătoare aveau o natură proprie, care nu putea fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, “acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale” (deciziile nr. 385 din 13 aprilie 2010, M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010, şi nr. 247 din 15 martie 2012 ). Curtea observă că actualul Cod de procedură penală nu mai reglementează etapa procesuală a efectuării actelor premergătoare.

Potrivit art. 224 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, “Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”, în timp ce art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 stabileşte că “De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.” Aşadar, potrivit legii procesual penale anterioare, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă “[…]atunci când instanţa ar înţelege săi dea eficienţă. […] Faptul că o probă a fost obţinută de organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realităţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii” (Decizia nr. 247 din 15 martie 2012 ).

Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare nu constituie eo ipso mijloc de probă, ci revine judecătorului competenţa de a stabili concludenţa şi utilitatea unor asemenea procese-verbale în economia cauzei a cărei soluţionare se află în competenţa sa. “În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, şi nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale şi actele de constatare întocmite de alte organe, cu competenţă specială. Aşadar, […] judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel că informaţiile culese imediat după săvârşirea faptei reclamate, în măsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură” (deciziile nr. 524 din 27 iunie 2006, M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006, şi nr. 241 din 15 martie 2012, M. Of. nr. 287 din 2 mai 2012).

Potrivit art. 201 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. 2 lit. b) al aceluiaşi articol, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Totodată, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992 (în forma anterioară modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016), “Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală […]”, iar, potrivit art. 12 alin. 2 din aceeaşi lege, “La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională”. Serviciul Român de Informaţii nu are atribuţii de cercetare penală (v şi Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 37) şi, prin urmare, nu are calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic “la realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională” ( v mutatis mutandis şi Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018, §§ 17 şi 18). Sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr. 14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau pe cea a noului Cod de procedură penală, acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală (în acest sens, v Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 155). După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică “de alte organe specializate ale statului”, însă această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 . De principiu, efectuarea actelor procesuale/de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora. Deşi, prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992, stabilindu-se, în mod expres, că “[…] Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală“, iar, prin art. I pct. 1 din acelaşi act normativ a fost modificat art. 57 alin. (2) C. pr. pen. , prevăzându-se că, “[…] De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.” – prin Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022, M. Of. nr. 358 din 11 aprilie 2022, a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1 fraza a doua şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi art. 28 din Constituţie, atribuirea calităţii de organ de cercetare specială Serviciului Român de Informaţii fiind per se neconstituţională.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia lipsa de previzibilitate şi claritate a dispoziţiilor criticate permite ca datele sau informaţiile furnizate de Serviciul Român de Informaţii să devină probe în procesul penal, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, s-a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. În considerentele deciziei precitate, Curtea a constatat că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Aşa încât Curtea a constatat că, prin simpla reglementare a acestei posibilităţi, fără crearea cadrului adecvat care să ofere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate.

Deşi, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, orice reglementare trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. acordarea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element, procedură nereglementată la data soluţionării prezentei excepţii de neconstituţionalitate.

Prin deciziile nr. 55 din 4 februarie 2020 şi nr. 55 din 16 februarie 2022, a stabilit reperele unui comportament constituţional la care atât legiuitorul, cât şi instanţa de judecată trebuie să se raporteze. Susţinerile autorului excepţiei relevă o problemă de interpretare şi aplicare a normelor procesual penale criticate, având în vedere efectele deciziilor instanţei de control constituţional anterior menţionate şi ţinând cont de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, potrivit cărora “actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege”.

Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen., autorul susţine, în esenţă, că nu există o reglementare care să prevadă dreptul inculpatului de a invoca nulitatea relativă a mijloacelor de probă administrate în urmărirea penală, în condiţiile în care cauza nulităţii a fost cunoscută/constatată ulterior finalizării procedurii camerei preliminare, în speţă, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională.

Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat ca fiind neconstituţională soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. În considerentele deciziei menţionate, Curtea a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 63). Ca urmare a publicării Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, sunt incidente prevederile art. 102 – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute din Codul de procedură penală. Având în vedere dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la aplicarea pentru viitor a deciziei menţionate, instanţele de judecată au obligaţia de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio aceeaşi obligaţie de ordin constituţional incumbă şi Ministerului Public (în acest sens, v Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 194).

Administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-au administrat acestea. Potrivit art. 102 alin. (3) C. pr. pen., “Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”. Aceste dispoziţii legale reprezintă garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicţiei de a utiliza în soluţionarea cauzelor penale probe declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, paragraful 14). O probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt nelegale/este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, iar nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (paragraful 17). Totodată, “eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen., excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de «excluderea probei» – respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate.” În aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragraful 27).

Având în vedere art. 281 C. pr. pen., acest din urmă text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, ţinând cont şi de faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, “nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile Codului de procedură penală”, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.

Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală ce reglementează regimul nulităţilor – absolute şi relative, prin prisma efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018, ca temei pentru constatarea nulităţii proceselor-verbale şi a actelor de constatare încheiate de alte organe, ca urmare a punerii în executare a mandatelor de siguranţă naţională de către Serviciul Român de Informaţii, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 2.022/111/2015, au fost admise cererile inculpaţilor, inclusiv cererea autorului excepţiei, şi a fost constatată nulitatea absolută a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică încuviinţate, respectiv prelungite în baza mandatelor emise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul Legii nr. 51/1991, în baza mandatelor emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încuviinţate de preşedintele Tribunalului Bihor. În temeiul art. 102 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, au fost excluse din materialul probator toate procesele-verbale de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, iar, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, s-a dispus îndepărtarea de la dosarul cauzei a tuturor mijloacelor de probă care conţin rezultatul măsurilor de supraveghere tehnică (anexele la actele de constatare), procesele-verbale, precum şi suporţii tehnici.

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) C. pr. pen. este inadmisibilă. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin deciziile nr. 466 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 768 din 27 septembrie 2017, şi nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, când a avut de analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, în redactarea anterioară şi ulterioară publicării Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, şi ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, ale art. 14 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 64 alin. 2, ale art. 90 alin. 2 şi ale art. 224 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală din 1968, precum şi ale art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală, ale art. 143 şi ale art. 282 alin. (4) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze distincte referitoare la conferirea calităţii de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele care sunt rezultatul punerii în executare a unor metode speciale de supraveghere sau cercetare autorizate potrivit Codului de procedură penală. Astfel, prima teză se referă la acele înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane, iar cea de-a doua teză reglementează alte înregistrări decât cele anterior menţionate, dacă acestea nu sunt interzise de lege.

O dispoziţie identică cu cea prevăzută la art. 139 alin. (3) C. pr. pen. a existat în vechea reglementare procesual penală, la art. 91⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, articol care a fost introdus în codul anterior menţionat prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta a fost modificat ulterior, într-o formă similară cu cea prevăzută de textul criticat prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.

Dispoziţiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea, pentru lipsa unei proceduri de verificare a legalităţii înregistrărilor, a articolului 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. care reglementează, printre altele, utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de autorităţi ce îndeplinesc activităţi specifice culegerii de informaţii.

În ceea ce priveşte categoria mijloacelor de probă, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, § 503, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a)-e) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, CEDO, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României, § 31, a arătat că, deşi art. 6 din C.E.D.H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.

Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie.

Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.

În cuprinsul Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, Curtea a distins între cele două teze prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., arătând că, din interpretarea gramaticală a acestora, rezultă că înregistrările efectuate potrivit mandatelor de securitate emise conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 ar putea fi încadrate la art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, § 35, a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, mai exact art. 11 lit. d), nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor şi informaţiilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit acestei legi, şi că doar dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Problema de constituţionalitate analizată nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a prevederilor procesual penale, eventual coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991.

Încadrarea înregistrărilor efectuate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 la art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. încalcă exigenţele constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, câtă vreme reglementarea posibilităţii de a conferi calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări nu este însoţită de un cadru juridic adecvat, care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)

Curtea, pe lângă faptul că a exclus din sfera constituţionalităţii prevederilor art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. a statuat, totodată, că înregistrările efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, fac parte din categoria înregistrărilor avute în vedere de legiuitor în teza a doua a art. 139 alin. (3) C. pr. pen., astfel că acestea nu ar putea fi încadrate în categoria înregistrărilor efectuate de alte persoane, prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen.. În sfera sintagmei “înregistrări efectuate de părţi sau de alte persoane” nu pot fi incluse înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informaţii, conform dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, întrucât sensul acestei sintagme rezultă din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) C. pr. pen., acesta având în vedere alte persoane fizice sau juridice decât cele care au calitatea de părţi ale procesului penal la data efectuării înregistrărilor. Prin urmare, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. nu au în vedere şi înregistrările realizate, potrivit prevederilor Legii nr. 51/1991, de către Serviciul Român de Informaţii. Aşadar, dispoziţiile menţionate sunt clare, precise şi previzibile, acestea respectând exigenţele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. constituie o excepţie de la regula prevăzută la art. 139 alin. (1) din acelaşi cod, conform căreia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 139 alin. (1) lit. a) – c) C. pr. pen., şi este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen.. Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privinţa efectuării înregistrărilor prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., garanţii suplimentare, de natură a proteja dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al părţilor din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă.

Textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terţii. Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane nu restrâng exerciţiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condiţiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen..

Dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza întâi prevăd, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părţii în cauză, neputând fi înregistrate şi prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terţi, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieţii private. Referindu-se la înregistrările personale efectuate de părţi sau de alte persoane, dispoziţia de lege criticată include şi persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor aduse. (Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, § 27). Fiind chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor dispoziţii prin care era modificat art. 91⁶ din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilităţii de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor modificatoare. Modificarea propusă prin care se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale este neconstituţională, întrucât face imprevizibilă utilizarea ca mijloace de probă a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Cu referire la prevederile art. 91⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, că raţiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispoziţiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private – invocat în motivarea excepţiei -, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale.

Legislaţia procesual penală anterioară prevedea suficiente garanţii în vederea înlăturării eventualele abuzuri, dispoziţiile art. 91⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 91⁶ alin. 1), părţile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 şi 68 din Codul de procedură penală din 1968. În ceea ce priveşte noua reglementare, cuprinsă în art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Și în acest caz dispoziţiile criticate se aplică numai în situaţia săvârşirii unei infracţiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispoziţiilor art. 172-181 C. pr. pen..

Totodată, înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, potrivit art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, sunt însoţite de garanţiile reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, prin Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 312 din 14 aprilie 2020, în sensul că acestea constituie mijloace de probă care însă sunt suspuse controlului judecătorului de cameră preliminară sub aspectul legalităţii administrării lor. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară va acţiona, potrivit regulilor prevăzute la art. 342 și urm. din Codul de procedură penală, analizând atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi legalitatea procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, raportându-se la condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Totodată, în cadrul procedurii de cameră preliminară pot fi formulate în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care sunt formulate cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin înregistrările efectuate de către părţi sau de către alte persoane, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la efectuarea acestora.

Unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi. S-a reţinut că înregistrările făcute de părţi pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, aşa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerinţe prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., respectiv: înregistrările să fie făcute de către părţi sau de către alte persoane şi înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terţii. În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părţi sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiţie anterior menţionată, s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorităţii statului, o încălcare a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată. S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversaţiei, nefiind un simplu observator, precum şi faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile art. 8 din Convenţie, este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanţi ai autorităţilor publice.

În privinţa înregistrărilor efectuate conform prevederilor art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., legiuitorul a prevăzut suficiente garanţii, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi la art. 24 din Constituţie, precum şi la art. 6 § 1 din C.E.D.H. . De altfel, astfel cum Curtea a reţinut prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, textul criticat constituie o garanţie a drepturilor fundamentale menţionate. Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

141

Art. 141: Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror

(1)Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:

a)există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; şi

b)sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2).

(2)Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).

(3)Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei.

(4)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

(5)Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanţă:

a)realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice;

b)suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic.

Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.

(6)În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens.

(7)Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile art. 140.

(8)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.

Se susţine ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale pentru faptul ca, deşi art. 140¹ C..pr. pen. recunoaşte existenta unei modalităţi de atacare a ordonanţei de arestare preventivă la o instanţa judecătorească, textul art. 141 din acelaşi cod nu reglementează şi posibilitatea atacarii cu recurs a încheierii prin care aceasta plângere a fost rezolvată, în cazul când instanţa respectiva refuza revocarea măsurii de arestare preventivă, la cererea inculpatului.

Inexistenta unei cai de atac în aceasta situaţie este apreciată a fi echivalenta cu încălcarea dreptului la apărare şi cu privirea nejustificată de exerciţiul unei cai de atac.

Critica formulată de autorul excepţiei nu este întemeiată. În conceptia legiuitorului, măsurile de preventie au caracter provizoriu şi sunt luate în funcţie de anumite împrejurări concrete, legate de cauza şi de persoana făptuitorului. De aici decurge posibilitatea intervenţiei unor elemente care fac necesară înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive. Potrivit art. 139 alin. 1 C..pr. pen. , măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o alta măsura preventivă, dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai exista vreun temei care să justifice menţinerea ei. Art. 140 C..pr. pen. prevede cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 140^1 din acelaşi cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror.

Încălcarea prevederilor art. 128 din Constituţie, privitoare la folosirea căilor de atac, nu poate fi reţinută, deoarece acest drept fundamental se realizează în condiţiile legii, iar restrangerea prin lege a căilor de atac este constituţională, nefiind contrară dispoziţiilor art. 128 din Constituţie. Prin urmare, reglementarea căilor de atac este la latitudinea legiuitorului, cu condiţia, desigur, de a nu se aduce atingeri altor texte constituţionale sau dispoziţii cu valoare obligatorie, incidente în cauza.

Cât priveşte prevederile art. 141 alin. 2 C..pr. pen. , se constată că nici în încheierea de sesizare şi nici în concluziile inculpatului referitoare la neconstituţionalitatea acestui text nu se indica motivele ce justifica ridicarea excepţiei, nefiind menţionată nici o prevedere constituţională incalcata. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, sunt neconstituţionale numai prevederile care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei, iar potrivit art. 144 lit. c) din legea fundamentală şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea se pronunţa asupra prevederii atacate numai în limitele sesizării. În consecinţa, constituie un motiv de respingere a excepţiei neindicarea dispoziţiei constituţionale în raport cu care textul legal atacat este neconstitutional. Controlul din oficiu este inadmisibil cat timp controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate nu se poate exercita decât la sesizare. ( Decizia nr. 338 din 18 iulie 1997 şi din Decizia nr. 392 din 15 octombrie 1997, M. Of. nr. 163 din 21 iulie 1997 ).

142

Art. 142: Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică

(1)Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.
(1¹)Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.

(2)Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

(3)Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.

(4)Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.

(5)Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).

(6)Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.

Art. 142, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 6/2016 și prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )

Curtea Constituţională, prin Decizia 51/2016, admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) este neconstituţională.

Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind statul român, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din C.E.D.H., cu privire la dreptul la un proces echitabil şi, respectiv, la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

Dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală arată, printr-o enumerare limitativă, care sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Dintre acestea, constituie metode speciale de supraveghere tehnică cele prevăzute la lit. a)-e) ale acestui articol, respectiv: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane. Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă se înţelege, conform art. 138 alin. (2) C. pr. pen., interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare. Prin accesul la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare a datelor informatice, fie direct, fie de la distanţă, conform prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) C. pr. pen.. Supravegherea video, audio sau prin fotografiere presupune, potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen., fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice constă, conform art. 138 alin. (7) C. pr. pen., în folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. În fine, obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane semnifică, potrivit art. 138 alin. (9) C. pr. pen., realizarea unui set de operaţiuni prin care este asigurată cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri sau informaţii referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile efectuate de către o anumită persoană.

Articolul 139 alin. (1) C. pr. pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Conform alin. (2) al art. 139 C. pr. pen., infracţiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, infracţiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracţiunile de corupţie şi alte infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiunile care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută la art. 140 C. pr. pen.. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Acestea se completează cu dispoziţiile art. 141 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 C. pr. pen. ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.

Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen., de către procuror, care poate dispune şi ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. Complementar, potrivit alin. (2) al art. 142, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire penală, respectiv cu autorităţile prevăzute la alin. (1) al art. 142, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

Spre deosebire de actuala reglementare, dispoziţiile art. 91² alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul şi organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iniţiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei şi totodată respectarea cerinţelor de accesibilitate, previzibilitate şi proporţionalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarităţii, prin reglementarea ca excepţie a acestei ingerinţe în viaţa privată a persoanei, şi a principiului proporţionalităţii măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, la importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori la gravitatea infracţiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conţine însă explicaţii referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror şi organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei şi a altor organe specializate ale statului şi, cu atât mai puţin, o explicaţie referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme.

Conform art. 143 alin. (1) C. pr. pen., consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate, potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care aceasta s-a încheiat. De asemenea, conform art. 143 alin. (4) C. pr. pen., convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiaşi alin. (4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.

În continuare, este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică şi procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică.

Acest demers începe prin definirea noţiunilor de “probă”, “mijloc de probă” şi “procedeu probatoriu”. Conform art. 97 alin. (1) C. pr. pen., proba este definită ca fiind orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum şi orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 C. pr. pen., prin procedeu probatoriu se înţelege modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.

Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. (Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M. Of. nr. 535 din 17 iulie 2015 § 20) Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi decizie (§ 21) că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (§ 22).

Procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. pr. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (§ 21), Nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 C. pr. pen.. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. pr. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen.

Activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) C. pr. pen. nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen., care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.

Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) C. pr. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale.

Referitor la asigurarea suportului tehnic, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen. sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, , iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale, “furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”.

În multe state ale Uniunii Europene, dispoziţiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică şi de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare şi previzibile şi vizează doar organele judiciare. În acest sens, codurile naţionale de procedură penală prevăd, în mod expres, că activitatea de supraveghere tehnică este înfăptuită de către judecătorul de instrucţie, de organele de urmărire penală şi organe ale poliţiei şi că, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicaţii sau din alte domenii expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală. Sunt relevante, în acest sens, dispoziţiile art. 172 alin. (1) C. pr. pen. al Bulgariei; art. 86-88 C. pr. pen. al Republicii Cehe; art. 335 alin. (1)-(5) C. pr. pen. al Croaţiei; art. 126¹-126² C. pr. pen. al Estoniei; art. 100 b şi 110 j C. pr. pen. al Germaniei; art. 251 C. pr. pen. al Greciei; Secţiunea 3 din Legea supravegherii în procesele penale din 2009 din Irlanda; art. 267-268 C. pr. pen. al Italiei; art. 4813, art. 48-15 şi art. 48-17 C. pr. pen. din Luxemburg; art. 187 alin. (1), art. 188, art. 189 C. pr. pen. al Portugaliei coroborate cu prevederile Secţiunii 1 alin. (2) şi ale Secţiunii 3 din Legea nr. 101 din 25 august 2001 privind reglementarea operaţiunilor sub acoperire desfăşurate în scopul prevenirii infracţiunilor şi investigaţiei penale din Portugalia; Secţiunea 88 C. pr. pen. al Slovaciei; art. 149a, art. 149b alin. (3), art. 150, art. 151, art. 152, art. 155 şi art. 156 C. pr. pen. al Sloveniei; art. 588bis b şi art. 588ter e alin. (1) C. pr. pen. al Spaniei; Capitolul 23 şi Capitolul 27 C. pr. pen. al Suediei.

Legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală.

Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor.

Prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, (§ 23), s-a reţinut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerinţe influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri.

Legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, §§24 şi 25 şi Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 §23), Dacă legiuitorul îşi respectă numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Prevederile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiţii, destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condiţiile de calitate ale legii. Dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie, referitoare la calitatea legii şi, respectiv, la libertatea individuală.( Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015,)

Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, CEDO, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (§ 109), Rotaru împotriva României (§ 52), Sissanis împotriva României (§ 66), şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34) a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 C. E. D. H. . Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (§ 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (§ 52), “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi impljcă condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii.

În ceea ce priveşte materia interceptărilor, CEDO, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, §§ 93-95, a generalizat jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a “previzibilităţii” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esenţial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, pronunţată în Cauza Kopp împotriva Elveţiei, (§ 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (§ 46)]. Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. Cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în cazul informării altor părţi; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie şterse ori distruse (v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, §34)].

Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa CEDO s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de CEDO încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, § 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reţinute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor (§ 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare (§ 89).

Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, CEDO a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 C. pr. pen., rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (§ 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (§ 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei.

Curtea Constituţională pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor.

Nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, reglementarea nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (v, în acest sens şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 şi 94).

Având în vedere şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor.

Este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

Dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.

Referitor la invocarea în susţinerea prezentei excepţii a dispoziţiilor art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, având în vedere constatarea de către instanţa de contencios constituţional, prin prezenta decizie, a neconstituţionalităţii sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, verificarea conformităţii textului criticat cu normele constituţionale nu mai este necesară.

Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [v Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 (§ 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [v Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 (§ 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014 (§ 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015 (§ 14)]. Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală

Articolul I din Ordonanța de urgență nr. 6/2016 statuează: Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

1.La articolul 57, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.”

2.La articolul 142, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.”

3.La articolul 142, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1¹), cu următorul cuprins:

“(1¹) Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate.”

4.La articolul 142, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

“(2) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.”

Articolul 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, cu modificările şi completările ulterioare se modifică şi se completează prin Ordonanța de urgență nr. 16/2016

Organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici dispune de spaţii proprii de arest. Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen..”

Verificarea a posteriori a probelor obţinute în urma supravegherii tehnice
Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a CEDO, concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.

Încălcarea art. 8 din Convenţie întrucât instanţele au acceptat fără rezerve refuzul procurorului de a prezenta autorizaţia, refuz motivat pe caracterul clasificat al acestui înscris.
Curtea a arătat că în jurisprudenţa sa anterioară constatase că sistemul de autorizare a interceptărilor existent la momentul faptelor din prezenta cauză nu satisface garanţiile impuse de art. 8 din Convenţie întrucât procurorul care autorizează interceptarea nu este independent în raport cu autoritatea executivă ( v cauza Dumitru Popescu c. României, par. 71), decizia procurorului de a intercepta comunicaţiile nu era supusă verificării şi încuviinţării judecătorului (idem, par. 72), persoana supusă înregistrării nu putea contesta în faţa unei instanţe temeinicia şi legalitatea măsurii (idem, par. 74) şi nu existau prevederi în legislaţie care să menţioneze condiţiile în care transcrierile trebuie distruse (idem, par. 79).

V Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

145

Art. 145: Informarea persoanei supravegheate

(1)După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa.

(2)După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică.

(3)Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise prevăzute la alin. (1).

(4)Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:

a)perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză;

b)punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;

c)dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.

(5)Amânarea prevăzută la alin. (4) se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

Dispoziţiile art. 65 C. pr. pen. reglementează incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului, arătând, la alin. (1), că dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) din Codul de procedură penală se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.

Dispoziţiile art. 64 C. pr. pen. prevăd cauzele de incompatibilitate ale judecătorului, arătând, la lit. a)-d) şi f), că acesta este incompatibil dacă a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată.

Legiuitorul a exclus dintre cauzele de incompatibilitate ale procurorului ipoteza, prevăzută la art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, în care acesta a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată. În aceste condiţii, în cazul restituirii cauzei la parchet de către judecător, nu există, de plano, o interdicţie impusă procurorului care a efectuat acte de urmărire penală în respectiva cauză de a completa sau de a continua urmărirea penală.

Potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situaţii: rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii legale.

Astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 65 alin. (1) cu cele ale art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., procurorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată.

În ipoteza restituirii cauzei la parchet de către judecătorul de cameră preliminară, dacă există suspiciuni în privinţa imparţialităţii procurorului, acesta poate fi recuzat, conform art. 67 alin. (1) C. pr. pen..

Actele de cercetare penală efectuate de procuror, ca urmare a restituirii cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3) C. pr. pen., vor fi suspuse verificării judecătorului de cameră preliminară, care va putea restitui din nou cauza la parchet, atunci când, în urma verificărilor efectuate conform art. 342 C. pr. pen., ar rezulta una dintre ipotezele reglementate la art. 346 alin. (3) C. pr. pen.. De altfel, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, soluţia de restituire a cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3) C. pr. pen., a mai fost pronunţată anterior definitiv, în vederea refacerii actului de sesizare şi ca urmare a neremedierii neregularităţilor constatate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 345 alin. (3) C. pr. pen..

Împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie, potrivit art. 347 C. pr. pen. Posibilitatea recuzării procurorului, conform art. 67 alin. (1) coroborat cu art. 65 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., verificarea de către judecătorul de cameră preliminară a actelor de urmărire penală după refacerea sau completarea acesteia în urma restituirii cauzei, precum şi posibilitatea contestării încheierii pronunţate în urma verificării anterior menţionate constituie garanţii ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 C.E.D.H..

Prevederile art. 49 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 reglementau faptul că persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă. Dar instanţa, conform art. 332 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, putea dispune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, când se constata, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, procurorul procedând potrivit art. 268 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, fiind, prin urmare, firească existenţa unui astfel de caz de incompatibilitate. Cu privire la această soluţie legislativă, Curtea reţine faptul că ea a fost prevăzută de legiuitor în lipsa cazului de incompatibilitate a procurorului prevăzut în prezent la art. 65 alin. (1) coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., referitor la existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea acestuia este afectată.

Prin Codul de procedură penală în vigoare, legiuitorul a schimbat întreaga arhitectură a procesului penal şi, totodată, concepţia care stă la baza desfăşurării acestuia, prin sporirea rolului fazei urmăririi penale în soluţionarea cauzelor.

Câtă vreme procurorului îi revine posibilitatea de a aprecia asupra reluării urmăririi penale în propria sa cauză, este firesc ca tot lui să îi revină şi efectuarea acesteia din nou, conform motivelor pe care le-a avut în vedere când a decis să procedeze în acest mod; el poate decide să redeschidă urmărirea penală când, după clasare, descoperă probe noi, pe care nu le cunoscuse şi în raport cu care apreciază că se impune continuarea investigaţiilor [art. 335 alin. (2) C. pr. pen.], sau în ipoteza în care, anulându-se în camera preliminară acte de urmărire penală şi excluzându-se probe din dosarul pe care l-a instrumentat, optează pentru refacerea urmăririi penale şi solicită judecătorului să îi restituie cauza [art. 346 alin. (3) lit. c) C. pr. pen.].

În aceste ipoteze, când decide el însuşi că urmărirea pe care a efectuat-o sau pe care a supravegheat-o trebuie refăcută sau completată, ar fi fost nefiresc ca el să nu poată proceda la aceasta şi să decidă reluarea pentru ca un alt organ de urmărire penală să se conformeze solicitărilor lui.

Procedura camerei preliminare are o importantă componentă remedială, fiind articulată pe comunicarea dintre judecător şi procurorul care a sesizat instanţa; acestuia din urmă îi revin nu doar dreptul de a solicita restituirea, ci şi alte drepturi şi atribuţii proprii în faza de cameră preliminară, respectiv dreptul de fi informat asupra excepţiilor admise şi obligaţia de a proceda la remedierea actului de sesizare. În aceste condiţii, când rezultatul acestui “dialog” procesual este restituirea cauzei, este firesc ca responsabilitatea urmăririi penale să aparţină tot procurorului care a continuat să exercite şi în etapa camerei preliminare atribuţiile de decizie asupra urmăririi penale pe care el o efectuase şi care s-a dovedit finalmente deficitară.

Faţă de această organizare a fazei procesuale a camerei preliminare, soluţia continuităţii la reluarea urmăririi penale apare ca fiind singura firească.

Codul de procedură penală actual prevede cazul de incompatibilitate de la art. 64 lit. f) C. pr. pen. menit să răspundă oricăror ipoteze de fapt în care imparţialitatea organului de urmărire penală ar fi afectată. Aşadar, cum textul nu limitează, orice motiv de fapt care poate ridica o suspiciune de imparţialitate cu privire la organul de urmărire penală (inclusiv motive precum cele invocate în cauză de autoarea excepţiei) face deplin aplicabil acest caz de incompatibilitate.

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate doreşte reglementarea unui caz de incompatibilitate absolut, expres şi explicit care să vizeze procurorul care a efectuat acte de urmărire penală în situaţia restituirii cauzei la parchet, a completării urmăririi penale sau a refacerii unor acte de procedură declarate nule de către judecător. O reglementare suplă şi flexibilă, cum este cea de la art. 64 lit. f) C. pr. pen., este mult mai acoperitoare, asigurând remedierea eventualelor suspiciuni de lipsă de imparţialitate. Or, imparţialitatea procurorului nu poate fi prezumată, acesta trebuind a fi demonstrată şi apreciată, de la caz la caz.

Modificarea în cuprinsul noului Cod de procedură penală a cazurilor de incompatibilitate a procurorului constituie o consecinţă a noii abordări legislative în domeniul procesual penal, acestea constituind aspecte de politică penală a legiuitorului.

Câtă vreme soluţia legislativă prevăzută de Codul de procedură penală în vigoare în privinţa incompatibilităţii procurorului oferă garanţiile necesare asigurării drepturilor procesuale ale inculpatului, simpla invocare a diferenţelor specifice dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului reglementate prin dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală şi cele prevăzute la art. 49 din Codul de procedură penală din 1968, pentru ipoteza restituirii cauzei la parchet, nu este de natură a demonstra neconstituţionalitatea celor dintâi.

Prevederile art. 65 alin. (1) C. pr. pen. au fost reglementate de legiuitor potrivit atribuţiei sale constituţionale prevăzute prin dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în limitele ce rezultă din acestea.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen., Curtea constată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, nu s-a pus în discuţie şi nu s-a făcut aplicarea textului anterior menţionat, motiv pentru care acesta nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Argumentul în sensul că infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată autoarea excepţiei, respectiv art. 275 din Codul penal – care incriminează faptele de sustragere, distrugere, reţinere, ascundere ori alterare de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară -, se confundă cu abaterea judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen. nu schimbă caracterul inadmisibil al excepţiei (întrucât norma de la art. 283 C. pr. pen. nu a fost aplicată în cauză); acest argument este unul care vizează în realitate constituţionalitatea celeilalte norme criticate (respectiv din Codul penal, care prevede infracţiunea pentru care autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată), aşa încât această susţinere nu reprezintă o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de procedură, ci un argument în susţinerea criticii privind textul de drept substanţial.

Conform prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Pentru acest motiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. d) C. pr. pen. este inadmisibilă.

Faza camerei preliminare a fost de două ori parcursă, după restituirea iniţială dispusă la parchet. Nici cu prima ocazie şi nici după a doua sesizare a instanţei, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a ridicat în faţa judecătorului de cameră preliminară vreo excepţie cu privire la verificarea termenului sau a intervalului de timp în care, în cursul urmăririi penale, aceasta ar fi avut la dispoziţie înregistrările; criticile au vizat doar legalitatea autorizării de către judecător a interceptărilor, precum şi faptul că există neconcordanţe între înregistrări şi transcrieri.

Curtea nu poate reţine existenţa unei legături rezonabile între motivele formulate de autoarea excepţiei şi textul criticat. Or, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate în cazul în care aceasta nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie datorită generalităţii sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. “Simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate.( Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011) Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»” ( v în acest sens şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008). Pentru aceste considerente, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.Decizia nr. 139 din 16 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1), ale art. 145 alin. (2) şi (3) şi ale art. 283 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 275 alin. (1) din Codul penal

PROCEDURA ÎN CONTRADICTORIU

În exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, M. Of. nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012).

Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, s-a pronunţat în sensul eliminării unei condiţii procedurale pur formale, respectiv cerinţa ca textul criticat să fie în vigoare, care împiedică realizarea finalităţii controlului de constituţionalitate, respectiv asigurarea supremaţiei Constituţiei. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012 ).

Dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică cunoaşte mai multe etape procedurale succesive, distincte, după cum urmează: emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a mandatului de supraveghere tehnică (art. 140) sau confirmarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizării măsurii de supraveghere tehnică dispuse de către procuror (art. 141); punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); prelungirea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a măsurii supravegherii tehnice (art. 144); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); informarea persoanei supravegheate (art. 145). Legiuitorul a avut în vedere caracterul secret, inerent acestor măsuri, precum şi modul în care acesta se răsfrânge asupra hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi asupra datelor obţinute prin această procedură. Caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură, în sensul inaccesibilităţii lor publice, se menţine până la momentul începerii procedurii în contradictoriu (v, în acest sens, şi Hotărârea din 16 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Căşuneanu împotriva României, §§ 83-89). Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 145 C. pr. pen. , “după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa”. De asemenea, potrivit art. 145 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, procurorul, pentru motivele reglementate la alin. (4), poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei.

Din dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală rezultă că, din momentul informării persoanei despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa, caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură este înlăturat în ceea ce priveşte subiecţii vizaţi de aceasta. Acest caracter poate fi menţinut şi faţă de aceste subiecte, numai cu respectarea dispoziţiilor art. 145 alin. (4), şi cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Astfel, cu privire la subiecţii vizaţi de mandatul de supraveghere tehnică, înlăturarea caracterului secret este independentă de începerea procedurii în contradictoriu, putând coincide cu aceasta doar în anumite cazuri.

Analiza îndeplinirii obligaţiei pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter. Cu alte cuvinte, în contextul etapelor procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret al acestor măsuri, dispoziţiile art. 140 alin. (7) C. pr. pen. îşi găsesc justificarea tocmai prin caracterul anterior relevat. Astfel, Curtea constată că justificarea ce intervine în primele etape procedurale şi care determină însăşi justeţea caracterului definitiv al încheierii judecătoreşti este înlăturată chiar de legiuitor în etapa procedurală reglementată de dispoziţiile art. 145 C. pr. pen.

Autorul excepţiei, precum şi instanţa de judecată au avut în vedere etapa procedurală, care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice şi care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. În ceea ce priveşte inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii împotriva soluţiei de clasare (după începerea acţiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată).

Intenţia autorului excepţiei a fost de a critica lipsa accesului liber la justiţie în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepţiei trebuind circumscris acestei etape procedurale. Aşa fiind, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 145 C. pr. pen. , care, în opinia sa, lipseşte persoanele interesate de posibilitatea accederii în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Dispoziţiile ce sunt supuse controlului de constituţionalitate sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei formulate.

O excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. (Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017) Însă, în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate.

Legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibile, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei. Această concluzie este susţinută şi de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunţate într-o astfel de speţă este acela al creării posibilităţii accederii în faţa unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influenţă asupra soluţiei dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii.

Raportat la elementele ce configurează speţa dedusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 C. pr. pen. are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate (v , în acelaşi sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, §§ 14, 15).

Metodele speciale de supraveghere tehnică, precum şi procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispoziţiile art. 138 – art. 146 C. pr. pen. ., potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen. , supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Dispoziţiile art. 305 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

Noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană, instituind obligaţia începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.( Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016, § 23,)

Ulterior urmăririi penale in rem, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. , atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta – urmărirea penală in personam.

Tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale in personam, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen. , se poate pune în mişcare acţiunea penală, când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Sintagma “în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) C. pr. pen. , se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.

În funcţie de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzaţie împotriva sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. . În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 C. pr. pen. .

Atât în cazul urmăririi penale in personam, cât şi în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiţionată de calitatea deţinută în dosarul penal. Astfel, Curtea constată că pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal.

Potrivit art. 327 C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire.

Potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) C. pr. pen. , acesta constituie actul de sesizare a instanţei de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 342 C. pr. pen. , obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (2) C. pr. pen. , formularea de cereri şi excepţii este posibilă numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, iar nu şi în ceea ce priveşte alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. Astfel, Curtea constată că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Potrivit art. 327 lit. b) C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi că există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. Totodată, potrivit art. 314 C. pr. pen. , după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285 din acelaşi act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. ; renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.

Clasarea se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) C. pr. pen. , când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. . De asemenea, potrivit art. 339 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. , împotriva soluţiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, potrivit art. 340 alin. (1) din acelaşi act normativ, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Potrivit alin. (2) al art. 341 C. pr. pen. , petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obţinută după punerea în mişcare a acţiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept.

Potrivit art. 318 alin. (1) şi (5) C. pr. pen. , în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, cu excepţia infracţiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Totodată, conform art. 318 alin. (12) C. pr. pen. , ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10) al aceluiaşi articol din acelaşi act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art. 318 alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală.

Potrivit art. 318 alin. (15) şi (16) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

Indiferent de soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, dispoziţia procedural penală nu permite acestuia să se pronunţe asupra legalităţii măsurii supravegherii tehnice.

Potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (13) C. pr. pen. , constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.

Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen. , prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanţa de la Strasbourg a reţinut că sunt cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, § 91). Totodată, CEDO a reţinut că toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie (Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 56).

Potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen. , prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Curtea constată că, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noţiune în conceptul de viaţă privată.

Potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen. , prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noţiunii de viaţă privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunţată în Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noţiunii de viaţă privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25).

Potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen. , prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. Instanţa europeană a constatat că localizarea şi supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerinţă în viaţa privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52).

Noţiunea de viaţă privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa CEDO, s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. şi alin. 2 al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale.

Potrivit jurisprudenţei CEDO, o ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului şi dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, pronunţată în Cauza Lambert împotriva Franţei, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).

În formularea criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei are în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea urmează să analizeze în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 din C.E.D.H., orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. De asemenea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, §§ 19, 20).

Analizând relaţia, precum şi modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituţionale ale art. 129 şi cele ale art. 21, s-a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că “legea” ar putea înlătura exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, § 22).

Curtea a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Cele constatate sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale.

Din punctul de vedere al naturii sale juridice, dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privinţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, un drept de acces în faţa judecătorului intern sau în faţa oricărei alte autorităţi competente ce poate dispune “redresarea” situaţiei litigioase, adică înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat.

În ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie, instanţa europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie statuează cu privire la existenţa unei căi interne de atac în faţa unei “autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât şi din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi, atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, §§ 67, 69).

Potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen. . Cu toate acestea, instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, CEDO a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, §§ 48 şi 50).

Jurisprudenţa CEDO în materia remediului procesual împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluţie de-a lungul timpului. Dacă iniţial instanţa europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanţelor, printr-o acţiune separată împotriva autorităţilor, cel puţin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (n.r. după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală şi să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bălteanu împotriva României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Patriciu împotriva României, § 86), ulterior, CEDO a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă a instanţelor interne care să demonstreze eficienţa acestei căi de atac. În plus, CEDO a reţinut că un recurs în faţa unei instanţe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obţinerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalităţii înregistrărilor în litigiu şi să conducă, dacă este cazul, la pronunţarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un “control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenţie (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, § 55).

Instanţa europeană a reţinut că reclamantul (n.r. care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale iniţiate împotriva sa a legalităţii interceptărilor şi înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanţele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenţie (Decizia din 2 februarie 2016, pronunţată în Cauza Bîrsan împotriva României, § 55).

Concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. . Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.

Existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică.

Supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , faţă de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem.

În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea observă că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse.

În ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi art. 13 din C.E.D.H..

Soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.

În analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse ( v în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Curtea constată că instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate ( v în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302).

Pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate.

Din examinarea coroborată a celor reţinute de instanţa europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, pronunţată în Cauza Bălteanu împotriva României, şi Decizia din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Patriciu împotriva României, rezultă că eficienţa căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcţie de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerinţa suferită.În materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate.Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală

Art. 172: Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării

(1)Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert.

(2)Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.

(3)Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

(4)Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.

(5)Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale.

(6)Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.

(7)În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.

(8)La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali.

(9)Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.

(10)Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

(11)Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.

(12)După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.

Art. 172 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi (4), ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, de exemplu, prin Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021, Decizia nr. 772 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 276 din 2 aprilie 2020, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, şi Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 510 din 21 iunie 2018. Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

Dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, fiind însă criticată sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, în principal, pe motiv că există o suspiciune rezonabilă cu privire la lipsa de imparţialitate a inspectorilor antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală detaşaţi în cadrul parchetelor pe posturi de specialişti, în condiţiile în care aceştia din urmă efectuează, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice care vizează stabilirea prejudiciului suferit de Agenţie prin săvârşirea unor infracţiuni economico-financiare, constituind mijloace de probă în procesul penal. Astfel, prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, M. Of. nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, M. Of. nr. 156 din 27 februarie 2019, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, M. Of. nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 790 din 28 august 2020, Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 900 din 5 octombrie 2020, Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 192 din 25 februarie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Legea procesual penală în vigoare, în varianta iniţială, reglementa numai cu privire la dispunerea efectuării expertizei în cadrul procesului penal, instituţia constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior, prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. În prezent, dispoziţiile art. 172 C. pr. pen. reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele cu privire la efectuarea constatării. Potrivit prevederilor art. 172 alin. (1) C. pr. pen. , efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (9) C. pr. pen., când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, pe când constatarea este efectuată de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. În cazul expertizei, spre deosebire de constatare, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de aceştia. Referitor la constatare, Curtea a observat că dispoziţiile art. 181¹ C. pr. pen. reglementează obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. Astfel, regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Ca atare, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019, §§ 17-19, şi Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, § 12).

Procedeul probatoriu numit “constatare” presupune examinarea unor situaţii de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialişti, medici legişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Aceasta se efectuează asupra persoanei, materialului şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Potrivit prevederilor art. 181¹ C. pr. pen., obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează să fie efectuată lucrarea sunt stabilite de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar rezultatul activităţii desfăşurate de specialist se consemnează într-un raport de constatare, care cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, a programelor şi a echipamentelor utilizate, precum şi concluziile constatării (Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, §§ 13 şi 14).

Raportul de constatare este, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., un mijloc de probă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. La rândul său, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul verifică, evaluează şi coroborează probele şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, probele neavând valoare prestabilită. Aşadar, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, conform prevederilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 22 şi 26, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 28).

Curtea a constatat că – deşi, după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării, legiuitorul a reglementat în dispoziţiile art. 172 alin. (12) din cod obligaţia dispunerii efectuării unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare erau contestate – această normă a fost modificată prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar (Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 30).

. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017, M. Of. nr. 148 din 16 februarie 2018, Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, şi Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 965 din 29 noiembrie 2019, Curtea a observat că dispoziţiile art. 172 alin. (12) C. pr. pen. nu refuză dreptul suspectului/inculpatului sau al oricărei alte persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra utilităţii efectuării unei expertize. De asemenea, Curtea a constatat că se poate dispune efectuarea unei expertize şi atunci când, deşi raportul de constatare nu este contestat, faţă de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de constatare sau de expertiză, iar valoarea probantă a acestora nu este prestabilită de Codul de procedură penală, ele fiind supuse, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din acest act normativ, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele, inclusiv cele tehnico-ştiinţifice, trebuie raportate la ansamblul probator.

Sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. vizează persoane cu o înaltă calificare în varii domenii de competenţă, şi anume specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, care sunt încadraţi, în condiţiile legii, în structura organelor judiciare în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 24-26, şi Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, § 18). Totodată, Curtea a constatat că desfăşurarea activităţii acestor specialişti sub directa conducere şi supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a specialiştilor respectivi. Mai mult, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, § 21, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 36).

Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei potrivit căreia sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală este lipsită de claritate şi previzibilitate, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, care sunt specialiştii din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, ce constituie mijloace de probă în procesul penal, fiind astfel încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., rapoartele de constatare sunt mijloace prin care se obţine o probă care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Norma de procedură criticată nu permite însă o enumerare exhaustivă a tuturor specialiştilor din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Principiul legalităţii, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. Astfel, apreciem că textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. având o formulare clară şi previzibilă, care nu aduce nicio atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

Sub acest aspect, prin Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 29, CEDO a reamintit că, potrivit prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.H. , unul dintre elementele procedurii echitabile este caracterul contradictoriu al acesteia, astfel că fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale şi succesului pretenţiilor sale, ci şi de a lua cunoştinţă şi de a discuta toate dovezile sau observaţiile prezentate judecătorului în scopul de a influenţa Deciziei nstanţei (Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, § 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, § 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, § 33, şi Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, § 24). Tot prin Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 30, Curtea de la Strasbourg a subliniat că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia nu reglementează regimul probelor ca atare. Sarcina CEDO este aceea de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a respectat caracterul echitabil impus de prevederile art. 6 § 1 din Convenţie (Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, § 46). Ca atare, Curtea de la Strasbourg a afirmat că principiul contradictorialităţii – ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute de dispoziţiile art. 6 § 1 din Convenţie – are ca scop derularea procedurii în faţa unei instanţe, esenţial fiind faptul ca părţile să poată participa într-o manieră adecvată la respectiva procedură în faţa instanţei (Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, § 42).

Or, revenind la sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., remarcăm că, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, printre altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei. De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul poate formula cereri şi excepţii cu privire la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar în faza de judecată, poate propune probe, caz în care trebuie să arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Inculpatul poate cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, urmând ca, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, să se procedeze la administrarea probelor încuviinţate [art. 374 alin. (9) şi art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (2) C. pr. pen., în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, având în vedere că, după evaluarea tuturor probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) fraza a doua C. pr. pen.]. Aşadar, pe lângă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor – consacrat de prevederile art. 103 alin. (1) C. pr. pen. – nu este unul absolut, fiind limitat de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. Aşa fiind, lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesităţii efectuării unei constatări de către un specialist din afara organelor judiciare reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în scopul aflării adevărului în cadrul procesului penal, astfel cum acest scop este reglementat de prevederile art. 5 C. pr. pen., iar nu o manieră de a încălca, prin sintagma criticată, cerinţele cu privire la calitatea legii şi dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală nu aduce atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât partea interesată beneficiază de garanţiile dreptului la un proces echitabil, eventualele dificultăţi cauzate apărării în condiţiile în care organele judiciare dispun efectuarea unei constatări fiind suficient contrabalansate de procedurile urmate de autorităţile judiciare, astfel că inculpatul poate susţine în faţa judecătorului de cameră preliminară şi a instanţei de judecată toate apărările necesare în condiţii de contradictorialitate cu acuzarea. În procesul deliberării, judecătorul/instanţa verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii vizaţi de textul de lege criticat, astfel că informaţiile conţinute în respectivele rapoarte de constatare nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, M. Of. nr. 777 din 24 octombrie 2014. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta nu priveşte întreg conţinutul alin. (4) al art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, ci numai prevederile de la lit. a) a acestui text de lege. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., ale art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. Dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au fost introduse prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, iar dispoziţiile art. 4 alin. (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost modificate prin prevederile art. I pct. 4 şi 6 din Legea nr. 144/2014. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin prevederile art. I pct. 1 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Direcţia de combatere a fraudelor, M. Of. nr. 903 din 8 noiembrie 2019. De asemenea, dispoziţiile art. 4 alin. (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin prevederile art. I pct. 3 din Legea nr. 199/2019. Dispoziţiile art. 4 alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au fost modificate prin prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 199/2019, iar ulterior au fost abrogate prin prevederile art. II pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2020 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2020. Având în vedere însă că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 au continuat să producă efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate şi după ce au fost abrogate – în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia “sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare” (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează să se pronunţe asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013. La momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate aveau următorul cuprins:

RAPOARTELE DE CONSTATARE ÎNTOCMITE DE SPECIALIŞTI

Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 510 din 21 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, pentru considerentele reţinute în §§ 26-35 din decizia menţionată. În acest sens, Curtea a observat că secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115 la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică.

Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, M. Of. nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti – atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei – nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, Curtea, observând dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, a reţinut că dispoziţiile art. 172 C. pr. pen. prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, § 22). Totodată, deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, aşa încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. C. pr. pen, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 25 şi 26).

Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, Curtea a reţinut că, în varianta iniţială a Codul de procedură penală, art. 172 se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă, ulterior, prin art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Astfel, Curtea a constatat că, în prezent, art. 172 C. pr. pen reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codul de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 181¹, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare.

Deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci, în acest caz, dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar.

Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit art. 172 alin. (9) C. pr. pen, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente – care constituie probe în procesul penal – înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală.

Din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale, regula este aceea că – atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză – se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) C. pr. pen.

. Prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codul de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Dispoziţiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen au fost, la rândul lor, supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 şi ale art. 24 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. Curtea a reţinut, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. Astfel, Curtea a observat că în procesul deliberării judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatări tehnico-ştiinţifice, astfel că informaţiile conţinute în acestea nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură, fiind întrunite exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare.

Cu privire la statutul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Curtea a constatat – prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014 – că desfăşurarea activităţii acestora sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013).

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, M. Of. nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, M. Of. nr. 156 din 27 februarie 2019, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, M. Of. nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 790 din 28 august 2020, şi Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021.Decizia nr. 334 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, ale art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 lit. b) şi e) şi ale art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, că acestea au mai făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 705 din 6 august 2020, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, cu privire la dispoziţiile art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 şi, respectiv, ca neîntemeiată, referitor la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.

Prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. De aceea, Curtea a constatat că în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate. Or, în cauză, indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, prin care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Având în vedere caracterul general al textelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor de lege criticate faţă de acestea, Curtea a constatat că nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi e) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 1 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 este inadmisibilă.

Cu privire la dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, §§ 16-19, Curtea a reţinut că prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi cu respectarea cerinţelor de calitate a acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Având în vedere jurisprudenţa proprie şi cea a CEDO , Curtea Constituţională a reţinut că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii.

Curtea a analizat claritatea şi previzibilitatea termenilor/sintagmelor conţinuţi/conţinute de dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi a constatat că, în ceea ce priveşte sintagma “în actele contabile ori în alte documente legale”, formulările speciale ce se regăsesc în materia contabilităţii şi fiscalităţii impun contribuabililor obligaţii punctuale în ceea ce priveşte înregistrarea operaţiunilor comerciale şi a veniturilor obţinute. De principiu, contribuabilul este obligat să îşi înregistreze toate aceste operaţiuni în evidenţele sale contabile, iar unele dintre acestea şi în alte documente legale. De exemplu, vânzările, ca de altfel şi cumpărările, se înregistrează atât în contabilitatea societăţii în ordine cronologică, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, cât şi în decontul de T.V.A., document special pentru stabilirea, calcularea şi virarea sumelor datorate de contribuabil bugetului de stat şi invers. Totodată, s-a constatat că aceste operaţiuni se înregistrează atât în jurnalul de vânzări, cât şi în jurnalul de cumpărări. Astfel, omisiunea evidenţierii operaţiunilor comerciale poate consta fie în neîntocmirea documentelor justificative pentru venitul realizat, fie în neînscrierea documentelor justificative întocmite în celelalte documente contabile sau în alte documente legale, fie în înregistrarea unor venituri mai mici decât cele realizate în realitate. S-a reţinut, totodată, că necalcularea, neînregistrarea şi neraportarea acestor operaţiuni determină, în final, pagube la bugetul de stat prin neînregistrarea veniturilor încasate şi neplata obligaţiilor fiscale aferente acestora.

. De asemenea, referitor la sintagma “operaţiune comercială” din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, , prin Decizia nr. 634 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 100 din 1 februarie 2018, Curtea a constatat că, potrivit art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011, la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma “contract comercial” sau “contracte comerciale” se înlocuieşte cu sintagma “contract civil” sau, după caz, “contracte civile”, iar sintagma “contracte sau acte de comerţ”, cu termenul “contracte”. Prin urmare, de la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale anterior menţionate, prin “operaţiuni comerciale efectuate” se înţelege acele operaţiuni civile ce presupun înregistrarea în contabilitate a fluxurilor financiare de venituri şi cheltuieli aferente, în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale ale titularului.

Referitor la sintagma “venituri realizate”, aceasta este clară şi previzibilă, din interpretarea prevederilor Codului fiscal, justiţiabilul putând avea o reprezentare clară a ceea ce înseamnă sintagma “venituri realizate din orice sursă”. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că dispoziţiile criticate sunt clar definite de lege, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora.În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 435 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 824 din 18 octombrie 2017, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 629 din 17 august 2016, Decizia nr. 199 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 483 din 29 iunie 2016, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, şi Decizia nr. 672 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 48 din 23 ianuarie 2020.

În continuare, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, §§ 23-25, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată şi critica potrivit căreia termenul “persoane” din dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 nu este clar şi previzibil, întrucât legiuitorul nu indică sfera persoanelor la care se face referire, dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat. Curtea a reţinut că se poate observa, din chiar textul articolului criticat, că acesta vizează persoanele prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (1)-(4) din Legea nr. 82/1991, adică societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice, instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scop patrimonial, subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor prevăzute anterior, cu sediul în România, precum şi subunităţile fără personalitate juridică din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul în străinătate, organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act constitutiv, astfel cum sunt prevăzute în legislaţia pieţei de capital, fondurile de pensii facultative, fondurile de pensii administrate privat şi alte entităţi organizate pe baza Codului civil. Având în vedere aceste aspecte, dispoziţiile criticate sunt clar definite de lege, întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor de lege incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora.

În ceea ce priveşte critica formulată de autorul excepţiei referitor la sintagma “specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (7) C. pr. pen. , prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o critică similară care viza sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din acelaşi cod, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. .

Prin decizia §§ 18-22, Curtea a invocat cadrul legal în vigoare la momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 144/2014, M. Of. nr. 777 din 24 octombrie 2014) – abrogate prin prevederile art. I pct. 1 şi 3 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Direcţia de combatere a fraudelor (M. Of. nr. 903 din 8 noiembrie 2019). Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor erau detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti, în vederea acordării de suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuau, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii, investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri, orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror [art. 3 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013]. Inspectorii antifraudă detaşaţi în cadrul parchetelor îşi desfăşurau activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează [art. 4 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013].

Prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr. 385 din 23 mai 2014, a realizat un control de constituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 stabileau că: “(1) În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt numiţi, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. (2) Specialiştii prevăzuţi la alin. (1) au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile menţionate în prezenta ordonanţă de urgenţă. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de specialiştii prevăzuţi la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condiţiile legii. (4) Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele pot fi efectuate şi de alţi specialişti sau experţi din instituţii publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum şi de specialişti sau experţi individuali autorizaţi sau recunoscuţi, potrivit legii.” Dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudenţa CEDO , Curtea a reţinut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, în condiţiile art. 250-254 din Codul de procedură penală (din 1968), să ia cunoştinţă de existenţa constatării tehnico-ştiinţifice ca mijloc de probă efectuat de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Subsecvent, partea interesată poate să formuleze obiecţiuni la raportul de constatare sau poate să conteste acest mijloc de probă în faţa instanţei de judecată, în condiţii de contradictorialitate. În procesul deliberării, judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii prevăzuţi de textele de lege criticate, astfel că informaţiile conţinute în constatările tehnico-ştiinţifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură. Cu privire la statutul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, faptul că aceştia îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a acestora. Pe de altă parte, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 209 din 12 aprilie 2013, şi Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013).

Simpla abrogare a alin. (3) şi (4) ale art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 prin prevederile art. 58 pct. 1 din titlul II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013) nu poate fi considerată în sine un argument de neconstituţionalitate şi un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudenţial, mai ales că dispoziţiile art. 172 alin. (7), (9) şi (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluţia legislativă cuprinsă în prevederile art. 11 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Dispoziţiile art. 172 din noul Cod de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, activitatea de judecată se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită.

Prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 24-26, cu privire la susţinerea autorului excepţiei referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., Curtea a reţinut – referitor la Direcţia Naţională Anticorupţie – că această sintagmă vizează specialiştii cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – în condiţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii, cu avizul ministerelor de resort – pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, specialişti care au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016), în Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală, numiţi prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea nu a reţinut lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmei “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. , prin dispoziţiile actelor normative precitate, legiuitorul, conform atribuţiilor sale constituţionale consacrate de prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea, reglementând implicarea în activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a unor persoane cu o înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii de competenţă ale acestor direcţii, în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală. Deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative mai sus citate, legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare menţionate, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, astfel că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Pe de altă parte, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea actelor de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, conform normelor procesual penale referitoare la administrarea probelor.

Soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie cu privire la sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză referitor la sintagma “specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (7) din acelaşi cod.Decizia nr. 330 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi c) şi ale art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi ale art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3), ale art. 63 alin. (2) şi ale art. 172 alin. (7) şi (10) din Codul de procedură penală, ale art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, ale art. 3 alin. (3) şi (4) şi ale art. 4 alin. (9), (11) şi (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

173

Art. 173: Numirea expertului

(1)Expertul este numit prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei.

(2)Organul de urmărire penală sau instanţa desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepţia situaţiilor în care, ca urmare a complexităţii expertizei, sunt necesare cunoştinţe specializate din discipline distincte, situaţie în care desemnează doi sau mai mulţi experţi.
3)Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experţi se face de către acea instituţie, potrivit legii.

(4)Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanţă, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.

(5)Expertul, instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiştilor de la alte instituţii sau avizul acestora.

(6)Instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experţilor desemnaţi.

Potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen., expertizele sunt dispuse atunci când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Conform art. 172 alin. (2) din acelaşi act normativ, expertiza se dispune, în condiţiile art. 100 C. pr. pen. referitor la administrarea probelor, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată. Totodată, categoriile de expertize care pot fi dispuse sunt reglementate de art. 184-191 C. pr. pen., şi anume, expertiza medico-legală psihiatrică (art. 184), autopsia medico-legală (art. 185), exhumarea (art. 186), autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-născutului (art. 187), expertiza toxicologică (art. 188), examinarea medico-legală a persoanei (art. 189), examinarea fizică (art. 190) şi expertiza genetică judiciară (art. 191). Cu toate că legiuitorul nu a definit toate categoriile anterior enumerate prin cuvântul “expertiză”, acestea sunt calificate în doctrină ca fiind tipuri de expertiză reglementate de Codul de procedură penală (v , în acelaşi sens, Decizia nr. 326 din 20 mai 2021, M. Of. nr. 811 din 24 august 2021, § 14).

În ceea ce priveşte numirea expertului de către organul judiciar, Curtea observă că, potrivit art. 173 alin. (1) C. pr. pen., criticat în prezenta cauză, expertul este numit prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei. Deşi dispoziţiile de lege criticate nu detaliază modalitatea efectivă prin care organul judiciar realizează numirea expertului, Curtea apreciază că aceste dispoziţii trebuie interpretate şi aplicate în conexiune cu ansamblul legislativ în materie. Astfel, dispoziţiile Codului de procedură penală trebuie coroborate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000, aprobată prin Legea nr. 156/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, a constatat că expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. Expertiza tehnică judiciară poate fi efectuată de experţi atestaţi în domeniile strict determinate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 199/C/2010 pentru aprobarea Nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice judiciare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 4 februarie 2010, şi, totodată, activitatea de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, precum şi modul de dobândire a calităţii de expert tehnic se organizează şi se desfăşoară în condiţiile prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândeşte această calitate în condiţiile ordonanţei şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti. În accepţiunea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000, expertul oficial este persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar în condiţiile actului normativ precizat şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari. Potrivit aceluiaşi act normativ, expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie “expertiză tehnică judiciară” (art. 2). La cererea persoanelor fizice sau juridice se poate efectua “expertiză tehnică extrajudiciară” (art. 3). Expertiza extrajudiciară se realizează, de asemenea, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000, iar organizarea examenului în vederea atribuirii calităţii de expert tehnic extrajudiciar şi eliberarea legitimaţiei de expert tehnic extrajudiciar revin ministerelor şi altor instituţii centrale, fiecare în domeniul său de specialitate, stabilit conform legii (art. 27). Expertul tehnic extrajudiciar poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice [art. 30 alin. (2)], de asemenea, expertiza tehnică extrajudiciară putând fi efectuată şi de expertul tehnic judiciar, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice [art. 30 alin. (1)].

Expertiza este un mijloc de probă strict reglementat de Codul de procedură penală, fiind realizată de experţi calificaţi drept persoane care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele penale. În aceste condiţii, Curtea a observat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili sfera persoanelor care participă la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti din punctul de vedere al efectuării expertizei, precum şi condiţiile de acces în profesia menţionată, condiţii care trebuie să asigure certitudinea îndeplinirii actului profesional în mod imparţial şi la un standard ridicat. Or, prevederile legale precitate nu fac altceva decât să stabilească aceste condiţii necesar a fi îndeplinite de persoanele care doresc dobândirea calităţii de expert judiciar. Curtea a constatat că dispoziţiile legale precitate asigură, din punct de vedere normativ, imparţialitatea şi un grad ridicat de profesionalism în întocmirea raportului de expertiză, raportul de expertiză întocmit de către experţii tehnici judiciari şi extrajudiciari fiind o garanţie în sensul asigurării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condiţiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilităţi referitoare la expert în cuprinsul art. 174 C. pr. pen., potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 C. pr. pen. nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Totodată, în aceeaşi cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât şi pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecţii procesuali şi, de asemenea, nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi în aceeaşi cauză o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar.

Atunci când instanţa este cea care dispune efectuarea expertizei, obiectivele, desemnarea expertului, desemnarea experţilor consultanţi, necesitatea acesteia sunt discutate în şedinţa publică, în contradictoriu cu toate părţile şi subiecţii procesuali principali din cauză, aceştia putând formula observaţii cu privire la întrebări, putând cere modificarea şi completarea lor, putând formula obiecţii şi alte cereri [art. 177 alin. (1)-(3) C. pr. pen.]. De asemenea, părţile sau subiecţii procesuali principali au dreptul de a desemna experţi independenţi autorizaţi care să participe la efectuarea expertizei [art. 172 alin. (8), art. 173 alin. (4), art. 177 alin. (4) C. pr. pen.], expertul parte având aceleaşi drepturi pe care le are şi expertul desemnat de către instanţă, iar, în situaţia în care are o opinie diferită faţă de cea exprimată de expertul desemnat, expertul parte poate întocmi un raport cu opinia separată ori poate consemna în raportul său eventualele inadvertenţe pe care le constată. În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertiză şi cu privire la dreptul la studierea raportului [art. 178 alin. (5) C. pr. pen.]. De asemenea, raportul de expertiză va cuprinde, pe lângă menţiunile formale, prevăzute de art. 178 alin. (4) C. pr. pen., şi descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, analiza acestor obiecţii sau explicaţii, metodele, programele şi echipamentele utilizate, iar, în final, concluziile care trebuie să fie clare şi neechivoce. Totodată, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului [art. 179 alin. (1) C. pr. pen.], iar când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert [art. 180 alin. (1) C. pr. pen.]. În acelaşi mod, se poate dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului [art. 181 alin. (1) C. pr. pen.].

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de expertiză, iar valoarea probantă a expertizelor nu este prestabilită de către Codul de procedură penală, aceasta fiind supusă, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele trebuie raportate la ansamblul probator, acestea nefiind suficiente ca să asigure condamnarea unei persoane. De altfel, Curtea a constatat că dispunerea condamnării are loc doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, aspect de natură a conferi procesului penal un caracter echitabil, în condiţiile în care, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau a inculpatului.

Cele reţinute prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, neputându-se reţine încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autoarele excepţiei de neconstituţionalitate. Decizia nr. 763 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 173 alin. (1) din Codul de procedură penală

175

Art. 175. – Drepturile şi obligaţiile expertului

(1)Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei.

(2)Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.

(3)Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate.

(4)Expertul poate cere lămuriri părţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organele judiciare.

(5)Expertul are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituţia medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială.

(6)Expertul poate beneficia şi de măsuri de protecţie, în condiţiile prevăzute la art. 125.

(7)Expertul are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi de a-şi întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei. Termenul-limită din ordonanţă sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.

(8)Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum şi răspunderea civilă a expertului sau a instituţiei desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate.

CARACTERUL AUTONOM AL NOŢIUNII DE “FUNCŢIONAR PUBLIC“

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aceasta a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, sens în care a pronunţat Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016, şi Decizia nr. 201 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 626 din 27 iulie 2019, prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, scopul utilizării de către legiuitor, în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei “funcţie publică de orice natură”, iar nu “funcţie publică”, şi anume acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de “funcţie publică” în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, reM. Of. nr. 365 din 29 ianuarie 2007), cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Astfel, instanţa supremă a reţinut că sintagma “funcţie publică de orice natură”, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este ea înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de “funcţionar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, a statuat – referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înţelesul noţiunilor de “funcţionar public” şi “funcţionar” – că reglementarea prin lege implică definirea de către însăşi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseşte, cu condiţia să nu fie vorba de termeni definiţi prin Constituţie, în acest caz legiuitorul având obligaţia să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noţiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naştere la diferenţe în determinarea conţinutului şi a înţelesului aceloraşi termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăţi de interpretare cu ocazia aplicării dispoziţiilor legale care conţin noţiuni omonime folosite cu sens diferit, dar – în măsura în care nu se abate de la Constituţie – nu este neconstituţional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, M. Of. nr. 542 din 24 iulie 2002).

Semnificaţia noţiunii de “funcţionar public” din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de “funcţionar” din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noţiunile de “funcţionar public” şi de “funcţionar” au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, atât datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunţat la definiţia legală a noţiunii de “funcţionar”, iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiţie mai detaliată a noţiunii de “funcţionar public” faţă de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, “funcţionarul public” este “persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia”, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, “este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiţionează actul medical, la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primeşte ori le acceptă. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a statuat – referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât şi la noul Cod penal – că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.

În raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, astfel încât dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcţionarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic şi la obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său. Astfel fiind, dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1), potrivit căruia “cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”.

Interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sintagmei “funcţie publică de orice natură” din cuprinsul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal – în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public – se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudenţe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudenţă care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcţionar public. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil, cum susţine autorul excepţiei, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 § 1 din C.E.D.H. şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

Potrivit jurisprudenţei CEDO , art. 7 § 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii linei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de “drept” folosită la art. 7 corespunde celei de “lege” care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, § 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, §§ 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, §§ 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 şi 91]. CEDO a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, § 109).

Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Kafkaris, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).

Dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2). Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, Curtea a precizat că decizia astfel pronunţată nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.

În fine, Curtea a reţinut că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de faţă, care priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) şi (3), ale art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

204

Art. 204. – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale

(1)Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2)Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.

(3)Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.

(4)Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.

(5)Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.

(6)În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.

(7)Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la locul de deţinere.

(8)În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.

(9)Participarea procurorului este obligatorie.

(10)În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.

(11)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.
(12)În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(13)Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.

(14)Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.

Art. 204 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

Instanţa judecătorească susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 23 alin. (5) potrivit căruia, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

Prin Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 643 din 22 iulie 2020, a soluţionat o critică de neconstituţionalitate similară. Curtea a reţinut că arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Reglementarea acestei măsuri preventive se regăseşte la art. 218-222 din secţiunea a 5-a a cap. I din titlul V al părţii generale a Codului de procedură penală. Potrivit art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din acelaşi act normativ, articol ce reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi dacă luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform art. 222 alin. (1) C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, potrivit art. 222 alin. (2), fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile şi putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Potrivit art. 222 alin. (9) C. pr. pen., durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

Termenele anterior reţinute sunt reglementate, în mod similar, în cuprinsul secţiunii a 6-a a capitolului I – Măsurile preventive, al titlului V – Măsuri preventive şi alte măsuri procesuale din partea generală a Codului de procedură penală, secţiune ce reglementează, printre altele, condiţiile şi cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive (art. 223) şi durata acestei măsuri [art. 226 alin. (2) şi art. 236]. Potrivit art. 226 alin. (2) C. pr. pen., arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 30 de zile, iar, conform art. 236 alin. (2) C. pr. pen., prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile, aceasta poate fi prelungită de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.

Zilele executate în arest la domiciliu de către inculpat vor fi luate în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a acestuia în cursul urmăririi penale, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (5), astfel cum au fost interpretate de instanţa de control constituţional prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015.

Indiferent de natura măsurii preventive (privativă sau neprivativă de libertate) dispuse în cursul urmăririi penale, ca urmare a respingerii propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, de înlocuire a acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară, durata maximă a acestor măsuri preventive nu poate depăşi durata stabilită prin Legea fundamentală, respectiv prin Codul de procedură penală. Aşa fiind, pe de-o parte, în cazul măsurii arestului preventiv şi al măsurii arestului la domiciliu sunt aplicabile cele reţinute prin Decizia nr. 213 din 2 iunie 2020, iar, pe de altă parte, în cazul controlului judiciar şi în cazul controlului judiciar pe cauţiune, art. 215¹ alin. (6) şi art. 216 alin. (3) C. pr. pen. dispun durata maximă a acestor măsuri preventive, respectiv un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, şi 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.Decizia nr. 877 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 222 alin. (1) din acelaşi act normativ

206

Art. 206. – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii

(1)Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(2)Încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(3)Contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului.

(4)Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.

(5)Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.

(6)Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.

(7)Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.

Dispoziţiile art. 206 alin. (1) C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019, M. Of. nr. 166 din 28 februarie 2020, şi Decizia nr. 251 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 697 din 4 august 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Dispoziţiile de lege criticate reprezintă aplicarea şi dezvoltarea, în cadrul legislaţiei infraconstituţionale, a garanţiilor constituţionale privitoare la libertatea individuală. Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 23 alin. (6) din Constituţie, “În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (7) din Constituţie, “Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”. Curtea a reţinut, de asemenea, că prevederile art. 23 alin. (9) din Constituţie, care stabilesc că “Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege”, constituie o garanţie a libertăţii individuale care se adaugă celorlalte garanţii stabilite de legiuitorul constituant în cadrul aceluiaşi text constituţional şi care trebuie deopotrivă respectate şi aplicate.

În cuprinsul capitolului I – “Măsurile preventive” al titlului V – “Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale” al părţii generale a Codului de procedură penală, sunt prevăzute calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale (art. 204), calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare (art. 205) şi calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii (art. 206). În acest context, prevederile art. 206 C. pr. pen. – cu toate că denumirea lor marginală face trimitere, într-o manieră generală, la cursul judecăţii – reglementează doar ipoteza pronunţării, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive. Conform acestor norme procesual penale, împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare [art. 206 alin. (1) ], iar încheierile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 206 alin. (2) ].

Potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (4) C. pr. pen., în tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri, iar, conform prevederilor alin. (5) al aceluiaşi articol, în tot cursul judecăţii, instanţa verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Potrivit dispoziţiilor art. 396 alin. (1) C. pr. pen., rezolvarea acţiunii penale presupune condamnarea inculpatului, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal. În cuprinsul art. 399 C. pr. pen. legiuitorul a inclus dispoziţii cu privire la măsurile preventive, în ipoteza soluţionării acţiunii penale, prevăzând, la alin. (10), că, după pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte apelul, Curtea a reţinut prin decizia mai sus menţionată că, potrivit prevederilor art. 417 C. pr. pen., acesta este o cale de atac integral devolutivă, putând fi promovată, în conformitate cu dispoziţiile art. 408 C. pr. pen., împotriva tuturor sentinţelor, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel. Conform prevederilor art. 422 teza a doua C. pr. pen., instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 424 alin. (2) C. pr. pen., instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit normelor referitoare la conţinutul sentinţei, iar, când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei competente, instanţa de apel poate face aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 399 alin. (10) C. pr. pen.. Totodată, conform dispoziţiilor art. 208 alin. (4) şi (5) din acelaşi cod, instanţa de apel este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, din oficiu, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri, sau dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Aceste verificări sunt făcute, conform prevederilor art. 208 alin. (3) C. pr. pen. – care fac trimitere la dispoziţiile art. 207 alin. (3)-(5) din acelaşi cod -, potrivit procedurii prevăzute în cuprinsul art. 235 alin. (4)-(6) C. pr. pen., care se aplică în mod corespunzător. Astfel, verificarea măsurilor preventive este efectuată de către instanţa de apel cu ascultarea inculpatului, cu privire la toate motivele pe care se întemeiază propunerea de prelungire a măsurii preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu, şi cu participarea obligatorie a procurorului. Or, în cadrul acestei proceduri, inculpatul beneficiază de toate garanţiile pentru a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale, prin formularea de apărări cu privire la fiecare motiv al prelungirii măsurii preventive dispuse împotriva sa, fiindu-i astfel asigurate dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi, totodată, libertatea individuală. Potrivit prevederilor art. 208 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 207 alin. (4) C. pr. pen., când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, instanţa de apel dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat, iar, potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 207 alin. (5) C. pr. pen., când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, instanţa de apel dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Chiar dacă împotriva încheierilor prin care instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive nu poate fi formulată contestaţie, conform dispoziţiilor art. 206 alin. (1) C. pr. pen., în cursul soluţionării apelului, procedura verificării măsurilor preventive oferă garanţiile procesuale necesare protejării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare ale inculpatului, cu asigurarea libertăţii sale individuale. Prin urmare, textul criticat nu încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (7) din Constituţie şi nici prevederile art. 6 din Convenţie.

Referitor la calea de atac a contestaţiei, prin Decizia nr. 574 din 1 octombrie 2019, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 425¹ C. pr. pen. au fost introduse în legislaţia procesual penală românească prin prevederile art. III pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014, M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014. S-a arătat că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 58/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative, M. Of. nr. 285 din 14 aprilie 2016, acestea au ca scop asigurarea unei căi de atac în materii urgente şi pentru situaţii restrictive de drepturi şi libertăţi. Curtea a reţinut că aceste situaţii sunt însă cele expres reglementate de legiuitor, prin prevederile Codului de procedură penală, determinarea lor fiind de competenţa exclusivă a acestuia. Prin urmare, aşa cum rezultă din prevederile art. 425¹ alin. (1) C. pr. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, legiuitorul, conform politicii sale în materie procesual penală, putând hotărî care sunt încheierile ce pot fi contestate, în vederea soluţionării cu celeritate a unor situaţii procesuale de natură a restrânge exerciţiul unor drepturi fundamentale. Prin raportare la aceste considerente, Curtea a constatat că, deşi autorul excepţiei nu se află printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie, acest fapt nu este de natură a încălca prevederile constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac, întrucât, aşa cum s-a reţinut mai sus, conform dispoziţiilor art. 129 coroborate cu cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie, procedura de judecată este reglementată prin lege, iar căile de atac pot fi exercitate doar în condiţiile legii. În acest context, Curtea a statuat că reglementarea situaţiilor în care poate fi formulată contestaţie reprezintă opţiunea legiuitorului şi a fost exprimată conform atribuţiei sale constituţionale prevăzute de dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere stabilită de acestea. Astfel, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări între inculpaţii care pot formula contestaţie împotriva încheierii prin care se dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor art. 206 alin. (1) C. pr. pen., şi cei în privinţa cărora au fost dispuse măsuri preventive asupra cărora se pronunţă instanţa de apel, întrucât aceştia sunt în situaţii diferite, determinate de etapele procesuale diferite în care se află, aspect ce justifică reglementarea unui regim diferit al recurgerii la calea de atac care, de altfel, a fost prevăzută, astfel cum s-a arătat mai sus, pentru a putea fi invocată în situaţii expres şi limitativ reglementate de lege. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută încălcarea, prin dispoziţiile de lege criticate, a prevederilor art. 16 din Constituţie. Curtea a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii obligă la instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.

Dispoziţiile art. 206 alin. (1) C. pr. pen. nu aduc atingere nici prevederilor art. 24 din Constituţie şi ale art. 13 din Convenţie. Decizia nr. 488 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală

Art. 207.- Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară

(1)Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.

(2)În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.

(3)Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.

(4)Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.

(5)Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

(6)În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(7)Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 207 fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 24/2015 și din Legea 75/2016

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. au făcut obiectul Deciziei nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia M. Of. nr. 927 din 2 noiembrie 2018, prin care instanţa supremă a stabilit că termenul “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia” este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia. În cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, textul de lege criticat este aplicabil însă în interpretarea de la momentul sesizării Curţii Constituţionale (prin Încheierea din 29 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. 8.317/182/2018/a1.1 al Tribunalului Maramureş – Secţia penală), sesizare care este anterioară pronunţării Deciziei nr. 16 din 17 septembrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii (şi, evident, publicării acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I). Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen. în interpretarea de la momentul sesizării Curţii Constituţionale, iar nu în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 § 1 privind dreptul la un proces echitabil şi § 3 lit. b) referitor la dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale din C.E.D.H. .

Dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, § 19, Curtea a statuat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen. pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, fiind inadmisibilă. Prin decizia § 14, Curtea a reţinut că trimiterea de către procuror la instanţa competentă a rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, declanşează procedura de cameră preliminară. În cazul în care inculpatul trimis în judecată se află, la momentul sesizării instanţei, sub puterea unei măsuri preventive dispuse în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, primind dosarul, are obligaţia ca, din oficiu, fără a exista vreo cerere din partea procurorului sau a inculpatului, să procedeze la verificarea – cu respectarea procedurii reglementate de art. 207 C. pr. pen. – a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive căreia îi este supus inculpatul, indiferent de felul acesteia (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu sau arestare preventivă), şi să decidă dacă se impune sau nu ca măsura preventivă să fie menţinută. În acest scop, rechizitoriul cuprinde, în mod obligatoriu, date referitoare la măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 328 alin. (1) raportate la art. 286 alin. (2) lit. e) teza finală C. pr. pen.. Rechizitoriul poate să cuprindă, potrivit art. 330 C. pr. pen., şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive. Acest text se referă la dreptul procurorului de a formula cereri în legătură cu măsurile preventive, cereri pe care le poate face fie prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, fie ulterior, în cursul procedurii de cameră preliminară. Dreptul procurorului de a formula astfel de cereri nu trebuie însă confundat cu sesizarea din oficiu în baza căreia judecătorul de cameră preliminară verifică, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive.

De asemenea, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, § 15, Curtea a reţinut că, atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanţei competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) C. pr. pen., cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului şi înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) C. pr. pen.. Aşadar, prin intermediul dispoziţiilor de lege menţionate sunt stabilite termene atât pentru procuror – un termen în interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar şi suficient pentru a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive -, cât şi pentru judecătorul de cameră preliminară.

Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) C. pr. pen., Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) C. pr. pen.. Prin această Decizia , §§ 19, 21, 48 şi 49, Curtea a reţinut că, potrivit art. 235 alin. (1) C. pr. pen., propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. Alineatul (2) al art. 235 C. pr. pen. – în prima şi ultima teză – stabileşte că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, iar avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968) şi consecinţele nerespectării acestuia, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrarul în ceea ce priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei. Curtea a concluzionat că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

De asemenea, prin Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, menţionată anterior, § 19, Curtea a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen.are aceeaşi natură juridică cu cel stabilit de art. 235 alin. (1) C. pr. pen., fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 – când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată, aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, practică judiciară care a dat textului valenţe neconstituţionale -, în cazul termenului stabilit de art. 207 alin. (1) C. pr. pen. nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării Deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen., care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă.

Distinct de cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 18, Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, Decizia nr. 729 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 137 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 155 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 379 din 22 mai 2017, Decizia nr. 344 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 740 din 28 august 2018, Decizia nr. 522 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 948 din 27 noiembrie 2019, şi Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 104 din 11 februarie 2020. Decizia nr. 653 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală

Curtea s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa asupra aceluiaşi text de lege. În acest sens sunt Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 452 din 16 iunie 2016, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, Decizia nr. 702 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 274 din 19 aprilie 2017, Decizia nr. 729 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 137 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 53 din 2 februarie 2017, M. Of. nr. 348 din 11 mai 2017, Decizia nr. 155 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 379 din 22 mai 2017, şi Decizia nr. 144 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 467 din 6 iunie 2018, prin care Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată.

Prin jurisprudenţa invocată, spre exemplu, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 145 din 17 martie 2016 şi la Decizia nr. 251 din 5 mai 2016, a constatat că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. , fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen., când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată – aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a dat textului valenţe neconstituţionale -, în cauzele deduse judecăţii nu se putea vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării Deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen., care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, trebuie respinsă, ca inadmisibilă (§ 17 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016).

Dispoziţiile art. 207 alin. (1) C. pr. pen. sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora, prin sintagma “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia”, este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la prelungirea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (§ 18 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016).

Curtea a constatat că, dacă în privinţa normei de referinţă, şi anume Constituţia, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art. 126 alin. (1) din Constituţie (§ 19 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016). Aşadar, pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea a reţinut că trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. S-a arătat, în acest sens, că interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ. În vederea atingerii acestei finalităţi, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (v §§ 29 şi 30 din Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 110 din 12 februarie 2016). Or, în cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că în privinţa modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de constituţionalitate nu au fost pronunţate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care să contravină dispoziţiilor Legii fundamentale, iar, cu privire la practica judiciară existentă, a constatat că aceasta nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat în afara cadrului şi a limitelor Constituţiei. În acest context, Curtea a reţinut că faptul că, în practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, termenul prevăzut la art. 207 alin. (1) C. pr. pen. ca fiind unul de recomandare, şi nu unul imperativ şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii similare Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, nu relevă decât o chestiune de greşită interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar. S-a arătat că întotdeauna controlul de constituţionalitate vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale, însă competenţa Curţii Constituţionale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei. Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. De aceea, Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc (§ 20 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016).

. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. S-a statuat că acceptarea unui punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar (§ 21 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016). Decizia nr. 592 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală

209

Art. 209. – Reţinerea

(1)Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202.

(2)Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele reţinerii.

(3)Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.

(4)Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul prevăzut la alin. (3) nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.

(5)Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu.

(6)Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

(7)Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.

(8)Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu.

(9)Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiţii care să asigure confidenţialitatea.

(10)Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte.

(11)Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al ordonanţei prevăzute la alin. (10).

(12)Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea şi luarea amprentelor acestuia.

(13)Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligaţia de a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace.

(14)Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut.

(15)Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.

(16)Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.

(17)Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

Dispoziţiile art. 209 alin. (16) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 1.025 din 3 noiembrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. (16) C. pr. pen. . Curtea a reţinut, în §§ 14-21, că, potrivit criticilor formulate, dispoziţiile de lege contestate sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că termenul de 6 ore prevăzut în cuprinsul acestora este unul de recomandare, făcându-se trimitere la raţiunile avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) C. pr. pen. Potrivit normelor procesual penale cuprinse în art. 235 alin. (1) C. pr. pen. , propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, iar avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauze ( Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015) Reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât şi, eventual, contestaţia formulată de procuror în temeiul prevederilor art. 204 alin. (5) C. pr. pen. , în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie soluţionate cu respectarea dreptului la apărare şi garantarea libertăţii individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive (§ 19 din decizia precitată). Plecând de la premisa potrivit căreia atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât şi contestaţia formulată de procuror în temeiul dispoziţiilor art. 204 alin. (5) C. pr. pen trebuie soluţionate înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, Curtea a statuat că, prin calificarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” ca fiind un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage incidenţa art. 268 alin. (1) C. pr. pen, se ajunge la încălcarea prevederilor art. 24 din Constituţie şi ale art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. .

Prin Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020, Curtea a constatat că măsura reţinerii este reglementată în cuprinsul art. 209 şi 210 C. pr. pen, fiind o măsură privativă de libertate ce se caracterizează, printre altele, prin faptul că poate fi dispusă exclusiv în cursul urmăririi penale. Din această perspectivă, Curtea a constatat că în analiza criticilor de neconstituţionalitate formulate trebuie pornit de la coroborarea dispoziţiilor art. 209 şi 210 C. pr. pen cu cele ale art. 203, 204 şi 223-227 din acelaşi act normativ. Astfel, potrivit prevederilor art. 209 alin. (1) şi (3) C. pr. pen, organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, pentru cel mult 24 de ore, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 202 din acelaşi cod. Totodată, în temeiul prevederilor art. 209 alin. (16) C. pr. pen. , procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.

Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept, propunere care, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.( Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020) Potrivit prevederilor art. 225 alin. (1) şi (2) C. pr. pen, judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc, în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuind fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, iar dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut [art. 226 alin. (1) şi art. 227 alin. (1) C. pr. pen]. Împotriva acestor încheieri inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. pr. pen

În ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei, în temeiul prevederilor art. 204 alin. (5) C. pr. pen, contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Astfel, din conţinutul acestui text de lege reiese că, spre deosebire de situaţia respingerii propunerii de prelungire a arestării preventive, în cazul respingerii propunerii luării măsurii arestării preventive, soluţionarea contestaţiei formulate de procuror nu este ţinută să se realizeze înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, adică înainte de expirarea măsurii reţinerii.

Din punct de vedere temporal, în cazul soluţionării propunerii luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, obligaţiile ce incumbă procurorului şi instanţei judecătoreşti, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate, sunt cele referitoare la sesizarea instanţei judecătoreşti şi la fixarea termenului de soluţionare a propunerii înainte de expirarea duratei reţinerii. Astfel, pronunţarea efectivă asupra propunerii luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, prin admiterea sau respingerea acesteia, precum şi soluţionarea contestaţiei formulate de procuror împotriva respingerii acestei propuneri pot interveni, în funcţie de circumstanţele cauzei, şi după încetarea duratei reţinerii.

Prin urmare, avocatul inculpatului poate solicita el însuşi un termen pentru studierea dosarului şi formularea apărării, în cazul în care consideră că timpul scurs între momentul la care a luat cunoştinţă de data şi ora la care soluţionarea propunerii va avea loc şi soluţionarea acesteia nu este suficient pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Totodată, instanţa de judecată, dacă apreciază că este necesar, poate amâna pronunţarea în scopul studierii dosarului cauzei, pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la propunerea luării măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrarul din soluţia sa.

Soluţionarea propunerii luării măsurii arestului preventiv trebuie realizată în acord cu prevederile art. 5 § 4 din C.E.D.H. , prin pronunţarea asupra măsurii “în termen scurt”. Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi învestit cu soluţionarea propunerii luării măsurii arestului preventiv, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, trebuie să pună în balanţă toate elementele specifice cauzei, pentru satisfacerea atât a dreptului la apărare, cât şi a dreptului de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 83 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2016, Decizia nr. 316 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 608 din 9 august 2016, Decizia nr. 54 din 2 februarie 2017, M. Of. nr. 353 din 12 mai 2017, şi Decizia nr. 696 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 229 din 26 martie 2019. Decizia nr. 654 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. (16) din Codul de procedură penală

Prevederile art. 209 alin. (16) C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate. În acest sens sunt Decizia nr. 83 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2016, Decizia nr. 316 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 608 din 9 august 2016, Decizia nr. 54 din 2 februarie 2017, M. Of. nr. 353 din 12 mai 2017, Decizia nr. 696 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 229 din 26 martie 2019, Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 1025 din 3 noiembrie 2020.

Măsura reţinerii este reglementată în cuprinsul art. 209 şi 210 C. pr. pen, fiind o măsură privativă de libertate ce se caracterizează, printre altele, prin faptul că poate fi dispusă exclusiv în cursul urmăririi penale. Din această perspectivă, În analiza criticilor de neconstituţionalitate formulate trebuie pornit de la coroborarea dispoziţiilor art. 209 şi 210 C. pr. pen cu cele ale art. 203, 204 şi 223-227 din acelaşi act normativ. Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) şi (3) C. pr. pen, organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, pentru cel mult 24 de ore, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202 din acelaşi cod. Totodată, conform art. 209 alin. (16) C. pr. pen, procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.

Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept, propunere care, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Potrivit art. 225 alin. (1) şi (2) C. pr. pen, judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc, în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuind fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, iar dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut [v art. 226 alin. (1) şi art. 227 alin. (1) C. pr. pen]. Împotriva acestor încheieri inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, conform art. 204 alin. (1) C. pr. pen

Potrivit prevederilor art. 204 alin. (5) C. pr. pen, contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Astfel, din conţinutul acestui articol reiese că, spre deosebire de situaţia respingerii propunerii de prelungire a arestării preventive, în cazul respingerii propunerii de luare a măsurii arestării preventive, soluţionarea contestaţiei formulate de procuror nu este ţinută să se realizeze înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, adică înainte de expirarea măsurii reţinerii.

Din punct de vedere temporal, în cazul soluţionării propunerii de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, obligaţiile ce incumbă procurorului şi instanţei judecătoreşti, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate, sunt cele referitoare la sesizarea instanţei judecătoreşti şi la fixarea termenului de soluţionare a propunerii înainte de expirarea duratei reţinerii. Astfel, pronunţarea efectivă asupra propunerii de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, prin admiterea sau respingerea acesteia, precum şi soluţionarea contestaţiei formulate de procuror împotriva respingerii acestei propuneri pot interveni, în funcţie de circumstanţele cauzei, şi după încetarea duratei reţinerii.

Prin urmare, avocatul inculpatului poate solicita el însuşi un termen pentru studierea dosarului şi formularea apărării, în cazul în care consideră că timpul scurs între momentul la care a luat cunoştinţă de data şi ora la care soluţionarea propunerii va avea loc şi soluţionarea acesteia nu este suficient pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Totodată, instanţa de judecată, dacă apreciază că este necesar, poate amâna pronunţarea în scopul studierii dosarului cauzei, pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la propunerea luării măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrarul din soluţia sa.Decizia nr. 521 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 209 alin. (16) din Codul de procedură penală

Prevederile art. 209 alin. (16) C. pr. pen au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 83 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2016; Decizia nr. 316 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 608 din 9 august 2016; Decizia nr. 54 din 2 februarie 2017, M. Of. nr. 353 din 12 mai 2017; Decizia nr. 696 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 229 din 26 martie 2019; Decizia nr. 473 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 1025 din 3 noiembrie 2020.

Măsura reţinerii este reglementată în cuprinsul art. 209 şi art. 210 C. pr. pen, fiind o măsură privativă de libertate ce se caracterizează, printre altele, prin faptul că poate fi dispusă exclusiv în cursul urmăririi penale. În analiza criticilor de neconstituţionalitate formulate trebuie pornit de la coroborarea dispoziţiilor art. 209 şi art. 210 C. pr. pen cu cele ale art. 203, art. 204 şi ale art. 223-227 din acelaşi act normativ. Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) şi alin. (3) C. pr. pen, organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, pentru cel mult 24 de ore, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202 din acelaşi cod. Totodată, conform art. 209 alin. (16) C. pr. pen, procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia.

Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept, propunere care, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Potrivit art. 225 alin. (1) şi alin. (2) C. pr. pen, judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc, în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuind fixat înainte de expirarea duratei reţinerii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, iar dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut [v art. 226 alin. (1) şi art. 227 alin. (1) C. pr. pen]. Împotriva acestor încheieri inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, potrivit art. 204 alin. (1) C. pr. pen.

Prevederile art. 204 alin. (5) C. pr. pen decid astfel: contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Astfel, din conţinutul acestui articol reiese că, spre deosebire de situaţia respingerii propunerii de prelungire a arestării preventive, în situaţia respingerii propunerii luării măsurii arestării preventive, soluţionarea contestaţiei formulate de procuror nu este ţinută să se realizeze înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, adică înainte de expirarea măsurii reţinerii.

215

Art. 215: Conţinutul controlului judiciar

(1)Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:

a)să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

b)să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;

c)să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.

(2)Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a)să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;

b)să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;

c)să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

d)să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;

e)să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;

f)să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;

g)să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;

h)să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;

i)să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;

j)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;

k)să nu emită cecuri.

(3)În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.

(4)Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii.

(5)Dacă s-a impus inculpatului obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a minutei, se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
(6)Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în

(7)În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.

(8)În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.

(81)Dispoziţiile alin. (8) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.

(9)Dispoziţiile alin. (8) teza I se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de camera preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului, încheierea poate fi contestată în condiţiile art. 205 şi, respectiv, art. 206, care se aplică în mod corespunzător.

Art. 215, a fost modificat prin Ordonanța de urgenta nr. 18/2016

Art. 215 a fost atacat de (exceptie admisa) Decizia 712/2014

Prin deciziile nr. 734 din 3 noiembrie 2015, M. Of. nr. 935 din 17 decembrie 2015; nr. 333 din 24 mai 2016, M. Of. nr. 646 din 23 august 2016, şi nr. 663 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 104 din 11 februarie 2020, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 215 alin. (1) lit. c) C. pr. pen sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, reţinând că măsura instituită de către organele judiciare, conform art. 211-215 C. pr. pen, are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalităţi, legiuitorul a instituit, prin art. 215 C. pr. pen, o serie de obligaţii “de a face” – un set de obligaţii pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii “de a nu face” – interdicţii, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel măsura controlului judiciar poate fi individualizată în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii.

Obligaţia prevăzută la art. 215 alin. (1) lit. c) C. pr. pen, respectiv obligaţia inculpatului de a se prezenta la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat, face parte din categoria obligaţiilor – “de a face”/pozitive – ce trebuie respectate de orice inculpat în privinţa căruia este dispusă măsura controlului judiciar.

În acelaşi timp, analizând critica potrivit căreia sintagma “ori de câte ori este chemat”, din cuprinsul normelor procesual penale ale art. 215 alin. (1) lit. c), nu corespunde cerinţei de calitate a legii procesual penale, neoferind persoanelor în cauză protecţia adecvată împotriva acţiunilor arbitrare ale organelor statului, Acest drept conferit de legiuitor organelor judiciare de a chema inculpatul în faţa lor ori de câte ori este nevoie corespunde aceleiaşi finalităţi a controlului judiciar, aceea de realizare a instrucţiei penale. Prezentarea periodică a inculpatului în faţa organului de poliţie, potrivit programului de supraveghere sau la solicitarea organelor judiciare în a căror rază teritorială locuieşte sau domiciliază, are ca finalitate asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Punerea în executare a obligaţiei dispuse în temeiul art. 215 alin. (1) lit. c) C. pr. pen se realizează conform art. 82 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr. 513 din 14 august 2013. Astfel, potrivit alin. (1) şi (3) ale art. 82 din Legea nr. 253/2013, după comunicarea de către organul judiciar care a dispus controlul judiciar a unei copii de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a luat această măsură secţiei de poliţie în raza căreia domiciliază sau locuieşte persoana în cauză, organul de poliţie procedează de îndată la stabilirea programului de supraveghere şi cheamă persoana aflată sub control judiciar pentru a i-l aduce la cunoştinţă. Stabilirea conţinutului programului de supraveghere – momentele şi frecvenţa obligaţiei inculpatului de a se prezenta la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa – revine acestui din urmă organ al statului. Astfel cum prevede art. 215 alin. (1) lit. c) C. pr. pen, persoana supravegheată se va prezenta la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.

Prin Dispoziţia nr. 9 din 10 februarie 2014 a inspectorului general al Poliţiei Române, emisă în temeiul art. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicat în M. Of. nr. 170 din 2 martie 2020, cu modificările şi completările ulterioare, s-a aprobat Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Poliţiei Române privind supravegherea persoanelor faţă de care a fost dispusă măsura controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestului la domiciliu. Curtea a observat că programul de supraveghere se stabileşte de către organul de poliţie desemnat cu supravegherea persoanei faţă de care s-a dispus măsura controlului judiciar, potrivit normelor sale interne, fără intervenţia organului judiciar care a dispus măsura.

În îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, poliţistul este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, în limitele competenţelor stabilite prin lege, iar, potrivit art. 3 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002, poliţistul îşi desfăşoară activitatea profesională în interesul şi în sprijinul persoanei, comunităţii şi instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii, cu respectarea principiilor imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii, fiind obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, precum şi prevederile regulamentelor de serviciu (art. 4 din Statutul poliţistului). De asemenea, potrivit aceluiaşi statut, poliţistul răspunde, în condiţiile legii, pentru modul în care îşi execută atribuţiile de serviciu, iar încălcarea de către poliţist, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu angajează răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau penală, după caz (art. 55 din Statutul poliţistului).

Stabilirea conţinutului programului de supraveghere de către organul de poliţie reprezintă o modalitate de aducere la îndeplinire a controlului judiciar, aşadar un act de executare constând în aducerea la îndeplinire a unei decizii a organelor judiciare, prin aceasta nefiind încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, în fapt fiind vorba despre o colaborare a diferitelor organe ale statului în realizarea funcţiilor atribuite lor, având ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni.Decizia nr. 699 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală

222

Decizia nr. 877 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (12) din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 222 alin. (1) din acelaşi act normativ

235

Normele procesual penale criticate referitoare la procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale prevăd că judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate consideră că sintagma “judecătorul de drepturi şi libertăţi” se referă atât la judecătorul care judecă în fond propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive, cât şi la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de control judiciar, astfel că şi contestaţia se judecă până la expirarea duratei măsurii arestării preventive.

Articolul 204 C. pr. pen constituie sediul materiei în ceea ce priveşte calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. În vederea garantării accesului la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, normele procesual penale menţionate anterior reglementează contestaţia ca fiind calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, precum şi procedura de soluţionare a contestaţiei astfel invocate.

Legea procesual penală anterioară (din 1968) reglementa procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale în art. 159. Potrivit alin. 8 al acestui articol, “Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”. Prin Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, s-a statuat că dispoziţiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor “înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate” are caracter imperativ, şi nu de recomandare, aşa încât “recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”.

Sintagma “înainte de expirarea duratei arestării preventive” a fost preluată şi în noua reglementare referitoare la calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, în ceea ce priveşte contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive [art. 204 alin. (5) C. pr. pen. ]. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 474¹ C. pr. pen. , raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 25 din 2 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se menţin şi în prezent, astfel că subzistă caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept cu privire la dispozitivul deciziei menţionate relativ la caracterul imperativ al sintagmei “înainte de expirarea duratei arestării preventive”.

Prin Decizia nr. 275 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 825 din 10 octombrie 2019, §§ 25-27, a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. , contestaţia formulată de inculpat (împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive) se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, iar contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Curtea a reţinut însă că, potrivit practicii judiciare, “atât contestaţia formulată de inculpat, cât şi cea formulată de procuror trebuie soluţionate înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior în cauză, chiar dacă textul de lege ar diferenţia aparent modul de soluţionare a celor două categorii de contestaţii. Prin reglementarea expresă a unui termen de 5 zile de la înregistrare, legiuitorul a intenţionat să protejeze suplimentar inculpatul sub aspectul evitării unor eventuale situaţii de incertitudine cu privire la posibilitatea exercitării depline a drepturilor şi libertăţilor sale; nu există de altfel niciun argument pentru care contestaţia formulată de inculpat să poată fi soluţionată şi după data expirării duratei măsurii preventive anterior dispuse, iar cea formulată de procuror să fie judecată înainte de acest moment. O altă interpretare ar aduce atingere principiului egalităţii armelor în faţa judecătorului cu privire la măsurile preventive ce pot fi dispuse pe parcursul soluţionării cauzei, în dezacord cu jurisprudenţa naţională, dar şi cu jurisprudenţa europeană (cauzele Tarău împotriva României, Hotărârea din 24 februarie 2009; Catal împotriva Turciei, Hotărârea din 17 aprilie 2012 etc.). Prin urmare, în cazul în care contestaţia inculpatului formulată împotriva unei încheieri prin care s-a înlocuit o măsură preventivă cu alta este soluţionată după expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, aceasta din urmă se constată încetată de drept la împlinirea termenului” (minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel cu procurorii – şefi secţie judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetelor de pe lângă curţile de apel, 21-22 noiembrie 2016, pct. 25).

În considerentele Deciziei nr. 275 din 23 aprilie 2019, Curtea a apreciat că stabilirea acestor elemente nu permite însă să se ajungă la concluzia că termenul de 5 zile prevăzut de legiuitor în cazul soluţionării contestaţiei formulate de către inculpat este un termen de recomandare. Dimpotrivă, acest termen trebuie respectat în cazul în care durata de timp de la data înregistrării contestaţiei formulate de către inculpat şi până la expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior este mai mare de 5 zile. Numai în cazul în care această durată este mai mică de 5 zile soluţionarea contestaţiei formulate de către inculpat se va face înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, practic, într-un termen mai mic de 5 zile (v , în acelaşi sens, şi Decizia nr. 827 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 335 din 24 aprilie 2020, §§ 20 şi 21).

Aşa încât, interpretând coroborat dispoziţiile art. 204 şi ale art. 235 C. pr. pen. şi având în vedere considerentele mai sus enunţate, cele statuate prin Decizia nr. 275 din 23 aprilie 2019, sunt aplicabile şi în prezenta cauză. Curtea nu poate reţine existenţa unui regim juridic diferit aplicabil procurorului şi inculpatului, sub aspectul termenului de soluţionare a contestaţiilor formulate de aceştia împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, de natură a încălca dreptul inculpatului la un proces echitabil, întrucât se impune ca normele procesual penale să fie interpretate în sensul că termenul de 5 zile, prevăzut la art. 204 alin. (4) C. pr. pen. , reprezintă o garanţie suplimentară, reglementată în favoarea inculpatului, în scopul evitării unor eventuale situaţii de incertitudine cu privire la posibilitatea acestuia de a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale. Astfel, contestaţia formulată de inculpat, conform art. 204 alin. (1) C. pr. pen. , nu va putea fi soluţionată şi după data expirării duratei măsurii preventive anterior dispuse, iar cea formulată de procuror nu poate să fie judecată înaintea momentului anterior menţionat. Prin urmare, termenul de 5 zile, prevăzut la art. 204 alin. (4) C. pr. pen. , trebuie respectat în cazul în care durata de timp de la data înregistrării contestaţiei formulate de către inculpat şi până la expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior este mai mare de 5 zile, iar în situaţia în care această durată este mai mică de 5 zile contestaţia formulată de către inculpat, conform art. 204 alin. (1) C. pr. pen, va fi soluţionată, într-un termen mai mic de 5 zile, înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.

Normele procesual penale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.Decizia nr. 117 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (6) din Codul de procedură penală

246

Art. 246: Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii

(1)În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical.

(2)Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical.

(3)Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului.

(4)Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

(5)Participarea procurorului este obligatorie.

(6)Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic.

(7)Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.

(8)Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta nu a fost depusă potrivit alin. (2).

(9)În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate. Dispoziţiile alin. (2)-(7) se aplică în mod corespunzător.

(10)Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia, potrivit alin. (9), se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza.

(11)În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale. Dispoziţiile alin. (4)-(9) se aplică în mod corespunzător.

(12)Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în condiţiile prevăzute la art. 247.

(13)În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii. Acesta, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este posibil, persoana supusă măsurii provizorii, în prezenţa avocatului său, şi, după efectuarea unei expertize medico-legale, se pronunţă prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se poate formula contestaţie, în termen de 3 zile de la pronunţare, care se soluţionează de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau, după caz, de completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în camera de consiliu.

Art. 246 completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

Autorul excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, cât şi prevederile art. 6 §§ 1 şi 2 din C.E.D.H. şi ale art. 6 şi art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine, cu privire la admisibilitatea acesteia, că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii”. Totodată, cu privire la abuzul în serviciu contra intereselor publice, incriminat în legea penală anterioară, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii”. De asemenea, prin deciziile precitate, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, constatând că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate la acea dată. Ca urmare a pronunţării deciziilor menţionate anterior, dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare şi continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale.

Se susţine, printre altele, că “în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituţionale, nu este prevăzut un criteriu clar şi precis care să facă distincţia între răspunderea penală şi alte forme de răspundere juridică”. Susţin, totodată, că “un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude şi reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o şi materializeze.”

După ce a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor criticate în măsura în care prin sintagma “îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul lor se înţelege “îndeplineşte prin încălcarea legii“, stabilind incidenţa normei penale şi, implicit, a răspunderii penale, numai cu privire la încălcări ale actelor de reglementare primară – a dezvoltat o serie de considerente în scopul delimitării răspunderii penale de alte forme de răspundere juridică în funcţie de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat.În aceste sens, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 53, Curtea a reţinut că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de “abuz în serviciu”, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale). Delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică şi răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanţă a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reţinând posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanţe a Guvernului să poată fi incidente atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reţinut drept criteriu suplimentar gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.

Nu este pentru prima dată când stabileşte o astfel de legătură între gravitatea faptei şi incidenţa răspunderii penale. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţine de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale doar a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referinţă care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituţional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluţia legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare a victimei unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care atrage incidenţa legii penale, cu consecinţa dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reţinut că “legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului, în sfera răspunderii civile delictuale”, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidenţa răspunderii penale este condiţionată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală.

În ceea ce priveşte dispoziţiile penale referitoare la fapta de “abuz în serviciu“, lipsa unor circumstanţieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravităţi a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă şi, uneori, imposibilă delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecinţa deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată şi condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispoziţiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg şi în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din C.E.D.H. , precum şi a altor cerinţe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări şi aplicări arbitrare/aleatorii. Curtea a constatat, astfel, că asemenea omisiune are relevanţă constituţională în cauză [v şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, M. Of. nr. 318 din 30 aprilie 2014, sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, M. Of. nr. 585 din 2 august 2016, § 41, prin care Curtea a statuat că “omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat”] pentru că afectează drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzaţie penală. În aceste condiţii, Curtea, fiind ţinută de obligaţia de a interpreta o dispoziţie legală în sensul de a produce efecte şi pentru a da, astfel, un sens constituţional acesteia (v în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012), a considerat necesare instituirea unui prag al pagubei şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 55).

Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, însă, Curtea Constituţională a constatat că nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. În consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “în România, respectarea […] legilor este obligatorie”, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 56).

Curtea, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, în ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa unui prag al pagubei şi a circumstanţierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, precitate, acestea constituie, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care fac parte, o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. În legislaţia penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete şi norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, M. Of. nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, “atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete”.

Analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 şi 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, dispoziţia criticată fiind o normă incompletă, de trimitere.

Normele procesual penale ale dispoziţiilor art. 118 C. pr. pen au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 118 C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Curtea a reţinut, în §§ 13-18, că dispoziţiile art. 118 C. pr. pen reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală naţională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 C. pr. pen, obligaţia organului judiciar de a menţiona calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declaraţiei; că dispoziţiile art. 118 C. pr. pen constituie o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declaraţii; că declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condiţiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca şi excluderea declaraţiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal şi să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiţiei.

Cu referire la dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, opiniile doctrinare potrivit cărora drepturile precitate decurg din respectarea prezumţiei de nevinovăţie, sunt garanţii ale acesteia. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia dreptul la neautoincriminare şi dreptul la tăcere sunt o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie şi, totodată, aceste drepturi au o existenţă de sine stătătoare, izvorând din exigenţa echităţii procedurii la care face referire § 1 al art. 6 din C.E.D.H. (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, § 40). Astfel, în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, instanţa europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinţei echităţii procesuale, înscrisă în § 1 al art. 6 din Convenţie, arătându-se însă şi faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să îşi probeze susţinerile fără a apela la probe obţinute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41, instanţa europeană a analizat susţinerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere şi la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât şi a § ui 2 ale art. 6 din Convenţie, invocând o încălcare nu doar a echităţii generale a procesului, dar şi a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie.

Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi o garanţie a echităţii procedurii, consacrate în §§ 1 şi 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condiţiile în care § 1 cuprinde garanţii ale “acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenţie are o sferă mai largă, incluzând şi martorul.

În ceea ce priveşte noţiunea de “martor”, instanţa europeană a reţinut că aceasta are un înţeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).

În ceea ce priveşte conceptul de “acuzaţie în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenţie, CEDO a reţinut că acesta are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, §§ 80-85).

Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, CEDO a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves împotriva Franţei, că atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrăgea consecinţe sancţionatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenţie, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcţie. Relevante sunt şi Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, § 50 şi următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, § 57, în care CEDO a criticat poziţia vulnerabilă a martorilor aflaţi în situaţia de a fi constrânşi să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanţa europeană a reţinut în Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, că are calitatea de “acuzat”, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere şi neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză şi care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoştinţa organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunţat cu privire la comiterea unei infracţiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunţului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanţială asupra acestei noţiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situaţia folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declaraţiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării iniţiale a acestuia, în calitate de martor, în condiţiile în care respectiva persoană îşi retractase la scurt timp declaraţiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violenţă, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane şi de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziţiei procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanţii juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect şi acuzat. În acest sens, în § 50 al hotărârii precitate, “Curtea notează că, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligaţia să dezvăluie orice informaţie pe care o cunoştea, sub sancţiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare”. Mai mult, instanţa de la Strasbourg a statuat în jurisprudenţa sa că o persoană dobândeşte calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei). Însă, atunci când se examinează problema de a şti dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligaţiei de a da declaraţii – poate fi invocat de către martor, în jurisprudenţa CEDO se realizează, tangenţial, o analiză prin raportare la situaţia concretă a persoanei, reţinându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârşirea infracţiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, aşadar, nişte suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzaţiei în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale şi audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, § 58). De asemenea CEDO a reţinut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce priveşte declaraţia unui martor căruia nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.

În situaţia ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanţa de la Strasbourg a elaborat aşa-zisa “teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau (iii) să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Weh împotriva Austriei). Pentru a constata dacă o procedură a anulat însăşi esenţa dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanţa europeană examinează, în special, următoare elemente: natura şi gradul constrângerii; existenţa unor garanţii adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obţinute (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată împotriva O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 104). Aceeaşi instanţă europeană a statuat şi că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracţiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 74).

De asemenea, deşi are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare constituie o garanţie distinctă de acesta, aspect reţinut de CEDO în Hotărârea din 24 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Navone şi alţii împotriva Monaco, § 74, potrivit căruia ” faptul că persoana reţinută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi de a păstra tăcerea, şi, pe de altă parte, de dreptul la asistenţa unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunţare la unul dintre acestea nu antrenează renunţarea la celălalt”.

Dreptul împotriva autoincriminării şi dreptul “acuzatului” de a păstra tăcerea, garanţii implicite ale dreptului la un proces echitabil şi ale prezumţiei de nevinovăţie, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul CEDO , fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obţinerii de probe, împotriva voinţei acuzatului, precum şi faptul că, faţă de caracterul autonom al noţiunilor de “acuzaţie în materie penală” şi “martor”, trebuie considerat că şi martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina (v în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1993, pronunţată în Cauza Funke împotriva Franţei; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, pronunţată în Cauza Serves împotriva Franţei; Hotărârea din 19 septembrie 2000, pronunţată în Cauza IJL, GMR şi AKP împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, pronunţată în Cauza J.B. împotriva Elveţiei; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Kansal împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Cauza Weh împotriva Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Brusco împotriva Franţei; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Ibrahim şi alţii împotriva Regatului Unit).

Dreptul la tăcere şi neautoincriminare nu este absolut. În situaţii particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecinţe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenţie prin faptul că tăcerea poate avea consecinţe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanţele, având în vedere în special ponderea pe care instanţele naţionale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă şi gradul de constrângere inerente situaţiei (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §§ 47 şi 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situaţii care impun în mod clar o explicaţie din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susţine aşadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicaţii. În acest sens sunt şi hotărârile din 6 iunie 2000 şi din 20 martie 2001, pronunţate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanţe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.

Instanţa de la Strasbourg a reţinut circumstanţele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura şi gravitatea infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei. Ponderea interesului public faţă de urmărirea penală a unei anumite infracţiuni şi faţă de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare şi pusă în balanţă cu interesul individului ca probele acuzării să fie obţinute în mod legal. Cu toate acestea, “preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăşi esenţa dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Aşadar, cerinţele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale îşi păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracţiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obţinute cu forţa într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, § 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată în Cauza O’Halloran şi Francis împotriva Regatului Unit, instanţa europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deşi constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanţii au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliţia cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depăşind limita legală de viteză.

În concluzie, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit.

La nivel european, în ceea ce priveşte dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul la neautoincriminare, a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) şi (2), potrivit căruia, “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracţiunea de săvârşirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”.

În preambulul Directivei se precizează următoarele: “Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate de săvârşirea infracţiunii rămâne definitivă.[…]” (pct. 12) – precizare care se regăseşte şi în art. 2 din Directivă – “Domeniul de aplicare”; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie şi ar trebui să funcţioneze ca măsură de protecţie împotriva autoincriminării (pct. 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie. Atunci când li se solicită să dea o declaraţie sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate şi acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informaţii care ar putea să conducă la autoincriminare (pct. 25); […] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se ţină seama de interpretarea CEDO privind dreptul la un proces echitabil în temeiul C.E.D.H. (pct. 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate şi nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăşi, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracţiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naţionale privind aprecierea probelor de către instanţe sau judecători, cu condiţia respectării dreptului la apărare (pct. 28); “Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informaţii cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă” (pct. 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conţine şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (pct. 32); “Atunci când apreciază declaraţiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obţinute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanţele şi judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare şi caracterul echitabil al procedurilor.[…]” (pct. 45). Totodată, Curtea observă că la pct. 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, “întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecţie mai ridicat. Nivelul de protecţie stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de C.E.D.H. , astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie şi de CEDO”. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, îşi are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului şi dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecţie a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.

La nivel european, atât persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecţii de jure), cât şi martorii (suspecţii de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecţie identică în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare.

Legislaţia procesual penală a multor state europene reglementează dreptul martorului la tăcere şi neautoincriminare, inclusiv în situaţia în care acesta are calitatea de inculpat/coinculpat în cauză/într-un proces conex. Astfel, în Belgia, art. 471 alin. 1 pct. 1 C..pr. pen. stabileşte că, înainte de audierea unei persoane care nu a fost acuzată de nicio infracţiune, acesteia i se aduce la cunoştinţă că nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze. În Bulgaria, conform art. 118 alin. 1 pct. 1 C..pr. pen. , nu pot avea calitatea de martori persoanele care au participat în acelaşi proces penal în altă calitate procesuală, cu excepţia inculpatului în privinţa căruia s-a dispus încetarea procesului penal sau a fost pronunţată o hotărâre definitivă. Art. 121 alin. 1 din acelaşi act normativ prevede că martorul nu va fi obligat să răspundă la întrebări dacă prin aceasta s-ar autoincrimina ori i-ar incrimina pe ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile, soţul/soţia sau persoana cu care coabitează în fapt. Cehia stipulează în secţiunea 100 alin. 2 C..pr. pen. că martorul are dreptul să refuze să depună mărturie dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, fraţii/surorile, părinţii adoptivi, copiii adoptivi, soţul/soţia, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relaţie de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuşi. Totuşi, alin. 3 precizează că mărturia nu poate fi refuzată dacă priveşte o infracţiune pe care martorul are datoria de a o denunţa, potrivit Codului penal. Secţiunea 158 alin. 8 prevede că o persoană care dă explicaţii poliţiei (cu excepţia suspectului) are obligaţia să spună adevărul şi să nu ascundă nimic. Totuşi, persoana poate refuza să dea explicaţii dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi trasă la răspundere penală sau ar expune acestui risc persoanele enumerate la secţiunea 100 alin. 2. Persoana vizată de poliţie trebuie să fie informată în avans asupra acestui fapt. Secţiunea 211 alin. 4 menţionează că înscrisul care conţine depoziţia unui martor care şi-a exercitat, în timpul procesului, dreptul de a refuza să depună mărturie instituit prin secţiunea 100 poate fi citit numai dacă martorul a fost informat cu privire la acest drept înainte de audiere şi a declarat în mod neechivoc că renunţă la el, cu condiţia ca audierea să se desfăşoare într-o manieră conformă cu prevederile acestui cod, iar acuzatul şi avocatul său să aibă posibilitatea să asiste la această audiere. În Croaţia, art. 286 alin. 1 C..pr. pen. stipulează că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă astfel ar putea atrage, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, consecinţe precum tragerea la răspundere penală, o dezonoare gravă sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie să fie informat cu privire la acest drept. Potrivit alin. 2, dacă refuzul de a depune mărturie se datorează temerii de răspunderea penală, procurorul poate declara că nu va declanşa procesul penal. Alin. 3 precizează că această declaraţie poate fi dată numai dacă răspunsurile la anumite întrebări sunt relevante pentru dovedirea comiterii de către altă persoană a unei infracţiuni mai grave, pasibilă de o pedeapsă de minimum 10 ani. Înainte de întocmirea acestei declaraţii de către procuror, martorul poate consulta un avocat. Alin. 4 menţionează că declaraţia în cauză trebuie să fie scrisă şi verificată de procurorul ierarhic superior. După ce declaraţia a fost înmânată martorului, acesta sau rudele sale apropiate nu mai pot răspunde penal pentru infracţiunea menţionată în declaraţie, însă martorul poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Art. 288 alin. 3 prevede că martorul trebuie informat că nu este obligat să răspundă întrebărilor menţionate la art. 286 alin. 1, iar această informare trebuie consemnată în minuta de şedinţă. Art. 300 alin. 1 pct. 5 subliniază că, exceptând cazurile special prevăzute în acest cod, depoziţia unui martor nu poate fi folosită ca probă în proces dacă nu a fost consemnată menţiunea reglementată prin art. 288 alin. 3. În Estonia, art. 71 alin. 2 C..pr. pen. prevede că martorul poate refuza să depună mărturie dacă a fost achitat sau condamnat pentru aceeaşi infracţiune, în calitate de coautor sau complice, ori dacă prin depoziţie se poate învinui pe sine sau poate învinui una dintre persoanele enumerate la alin. 1 de comiterea unei infracţiuni sau contravenţii. Potrivit art. 75 alin. 2, la începutul audierii, trebuie să i se explice suspectului că are dreptul de a refuza să dea declaraţii şi că declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa. În Finlanda, secţiunea 8 alin. 1 din capitolul 7 al Legii nr. 805/2011 privind ancheta penală statuează că martorul trebuie să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie cu privire la fapta investigată. Totuşi, dacă acesta are dreptul de a refuza să depună mărturie, conform Codului de procedură judiciară, acest drept trebuie respectat şi în cursul anchetei penale. Secţiunea 18 alin. 1 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară instituie regula conform căreia orice persoană poate refuza să depună mărturie, în măsura în care depoziţia sa ar constitui un risc de punere sub acuzare sau anchetă penală pentru persoana în cauză sau pentru una dintre rudele enumerate la secţiunea 17 alin. 1. Potrivit secţiunii 23, dacă o persoană refuză să depună mărturie, trebuie să explice motivele refuzului. Totuşi, dacă refuzul îşi are baza în secţiunea 18, trebuie acceptat fără explicaţii, atât timp cât nu este evident nefondat ori persoana în cauză nu se înşală asupra conţinutului drepturilor şi obligaţiilor sale. Secţiunea 43 alin. 2 stabileşte că, atunci când martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie, preşedintele completului trebuie să îl informeze cu privire la acesta. Dacă martorul nu doreşte să îşi exercite acest drept, trebuie să fie atenţionat că are aceeaşi obligaţie de a spune adevărul ca şi ceilalţi martori. În Franţa, conform art. 61-1 alin. 1 pct. 4 C..pr. pen. , persoana bănuită că a comis sau a încercat să comită o infracţiune nu poate fi audiată în legătură cu faptele sale decât după ce i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a face declaraţii, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea. Art. 113-4 alin. 1 stipulează că, la prima audiere a martorului asistat (suspectul, potrivit art. 113-2), judecătorul îl informează pe acesta că poate să facă o declaraţie, să răspundă la întrebări sau să tacă. Art. 335 pct. 8 prevede că nu pot fi primite declaraţiile sub jurământ făcute de o persoană ce a fost acuzată, inculpată sau condamnată în calitate de coautor sau complice fie pentru aceeaşi infracţiune cu care a fost sesizată instanţa, fie pentru o faptă ce are legătură cu infracţiunea. Totuşi, art. 336 stabileşte că audierea sub jurământ a persoanelor menţionate în art. 335 nu este lovită de nulitate dacă nici Ministerul Public, nici vreuna dintre părţi nu s-a opus depunerii jurământului. În cazul în care aceştia se opun, martorul poate fi audiat cu titlu de informare, în virtutea puterii discreţionare a judecătorului. Germania reglementează în secţiunea 55 C..pr. pen. că orice martor poate refuza să răspundă la întrebări dacă aceste răspunsuri ar putea atrage răspunderea penală sau contravenţională, pentru sine sau pentru una dintre rudele enumerate la secţiunea 52 alin. 1. Martorul trebuie informat că are acest drept. Secţiunea 56 adaugă că o afirmaţie sub jurământ este suficientă pentru a justifica refuzul de a depune mărturie în asemenea caz. Secţiunea 252 interzice citirea declaraţiei martorului audiat înainte de şedinţa de judecată, care nu şi-a exercitat dreptul de a refuza să depună mărturie decât în şedinţă. În Italia, conform art. 63 C..pr. pen. , în situaţia în care poliţia sau autoritatea judiciară audiază o persoană care nu are calitatea de acuzat sau inculpat, iar persoana respectivă se autoincriminează, autoritatea în cauză întrerupe procedura, informând-o că declaraţiile sale pot conduce la declanşarea unei anchete împotriva sa şi o invită să îşi desemneze un avocat. Aceste declaraţii nu pot fi utilizate împotriva persoanei respective. Dacă persoana în cauză trebuia audiată de la început în calitate de acuzat sau inculpat, declaraţiile sale nu pot fi utilizate. Art. 64 alin. 3 impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declaraţiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opţiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfăşurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declaraţii referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, îşi va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor, cu respectarea prevederilor art. 197 şi art. 197¹. Alin. 3¹ precizează că nerespectarea dispoziţiilor alin. 3 lit. a şi lit. b face inutilizabile declaraţiile persoanei interogate. În lipsa informării de la alin. 3 lit. c, persoana interogată nu îşi poate asuma calitatea de martor, iar declaraţiile sale nu pot fi folosite împotriva altor persoane vinovate. Conform art. 197 alin. 1, nu pot depune mărturie împotriva inculpatului persoanele acuzate de aceeaşi infracţiune sau inculpate într-un proces conex. Art. 197¹ stipulează că aceste persoane pot fi audiate ca martori dacă s-a dat o hotărâre definitivă în privinţa lor. În aceste cazuri, ele trebuie asistate de un avocat. Aceşti martori nu pot fi obligaţi să depună mărturie cu privire la fapte aflate în legătură cu infracţiunile pentru care au fost condamnaţi, dacă şi-au susţinut nevinovăţia sau nu au făcut nicio declaraţie în timpul procesului. Declaraţiile făcute de către persoanele menţionate nu pot fi folosite împotriva lor, nici în procesul în care sunt judecate, nici în căile de atac extraordinare, nici în alte procese civile sau administrative aflate în legătură cu infracţiunea judecată. Art. 192 alin. 3 se va aplica în privinţa declaraţiilor menţionate. Art. 192 alin. 3 prevede că declaraţiile făcute de persoanele acuzate de aceeaşi infracţiune sau inculpate într-un proces conex trebuie să fie coroborate cu alte probe care să le confirme credibilitatea. Art. 198 alin. 2 consacră dreptul martorului de a nu fi obligat să depună mărturie cu privire la fapte care ar putea atrage propria răspundere penală. Art. 210 stabileşte că, în cadrul şedinţei de judecată, persoanele care au calitatea de inculpat într-un proces conex şi sunt judecate separat, neputând avea calitatea de martori, sunt audiate la cererea părţilor sau din oficiu. Acestea au dreptul să fie apărate de un avocat. De asemenea, au dreptul să nu răspundă la întrebările adresate. În Letonia, secţiunea 602 din Legea de procedură penală stipulează că persoana care are dreptul la un avocat are şi dreptul de a depune mărturie sau de a păstra tăcerea. Refuzul de a depune mărturie nu va fi considerat obstrucţionare a justiţiei sau ascundere a adevărului. Secţiunea 110 alin. 3 pct. 2 statuează că martorul nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa ori împotriva membrilor familiei. Totuşi, conform secţiunii 131 alin. 3, dacă o persoană are dreptul de a refuza să depună mărturie şi a fost informată cu privire la acest lucru, însă a ales să depună mărturie, atunci depoziţia sa poate fi evaluată ca probă. Secţiunea 150 pct. 4 impune ca, la începutul primei audieri a persoanei care are dreptul la un avocat, acesteia să i se explice dreptul de a nu depune mărturie, precum şi faptul că tot ce spune poate fi folosit împotriva sa. Luxemburg reglementează în art. 39 alin. 2 C..pr. pen. dreptul persoanei reţinute de a face declaraţii, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea, precum şi dreptul de a nu se autoincrimina. Aceste drepturi trebuie să îi fie aduse la cunoştinţă imediat după reţinere. Art. 46 alin. 3 lit. b repetă aceeaşi regulă în ceea ce priveşte persoana audiată, care poate fi suspectul din ancheta preliminară sau martorul care devine suspect pe parcursul audierii (alin. 2). Art. 73 precizează că, în faza preliminară a procesului, suspectul nu poate fi audiat în calitate de martor. Malta instituie în art. 355AD alin. 4 din Codul penal obligaţia generală a persoanelor de a oferi poliţiei informaţii sau documente relevante pentru urmărirea penală. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina constituie excepţia de la această regulă. Art. 643 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare care l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 644, instanţa este competentă să decidă, în fiecare caz, dacă un martor este sau nu obligat să răspundă la anumite întrebări, pe motiv că asemenea răspunsuri l-ar putea pune într-o situaţie umilitoare. În Olanda, secţiunea 219 C..pr. pen. stipulează că martorul poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul la aceasta l-ar expune riscului de a fi pus sub urmărire penală ori dacă acest risc ar privi o rudă de sânge sau un afin pe linie directă sau pe linie colaterală până la gradul al doilea sau al treilea, soţul/soţia (actual/ă sau fost/ă) ori actualii sau foştii parteneri civili. Polonia reglementează în art. 183 C..pr. pen. că un martor poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul ar putea să atragă răspunderea penală sau contravenţională pentru martor sau pentru o rudă a sa. Dacă mărturia prezintă riscul dezonoarei, martorul poate solicita să fie audiat în şedinţă închisă. Art. 391 alin. 1 prevede că, în situaţia în care un martor refuză, fără un motiv serios, să depună mărturie, îşi modifică depoziţia dată anterior sau afirmă că nu îşi poate aminti anumite aspecte, instanţa poate dispune să fie citită în şedinţa de judecată mărturia sa anterioară, depusă în acea cauză sau în alta, fie în faza preliminară a procesului, fie în faţa instanţei. Alin. 2 precizează că în asemenea cazuri pot fi citite în şedinţa de judecată şi explicaţiile oferite anterior de martorul care a fost ulterior audiat în calitate de acuzat. În Portugalia, conform art. 132 alin. 2 C..pr. pen. , niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare dacă răspunsul l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 133 alin. 1 lit. a din acelaşi act normativ, nu poate avea calitatea de martor inculpatul sau coinculpatul în procesul în cauză sau într-un proces conex, atât timp cât îşi păstrează această calitate procesuală. În situaţia disjungerii cauzelor, alin. 2 precizează că inculpaţii cărora li se impută aceeaşi infracţiune sau o infracţiune aflată în legătură cu aceasta, chiar dacă au fost deja condamnaţi printr-o hotărâre definitivă, pot fi audiaţi în calitate de martori numai dacă îşi exprimă expres consimţământul în acest sens. În Slovacia, secţiunea 130 alin. 2 C..pr. pen. prevede că martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie dacă depoziţia sa l-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, fraţii/surorile, părinţii adoptivi, copiii adoptivi, soţul/soţia, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relaţie de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuşi. El trebuie să fie informat cu privire la dreptul de a refuza să depună mărturie, în conformitate cu secţiunea 131 alin. 1. Potrivit secţiunii 201 alin. 4, în timpul urmăririi penale, refuzul de a depune mărturie nu poate fi folosit de poliţie ca dovadă împotriva acuzatului. Slovenia stipulează în art. 238 din Legea de procedură penală că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă acest fapt ar putea avea drept consecinţă, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, tragerea la răspundere penală, dezonoarea sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie informat, conform art. 240 alin. 2, că nu este obligat să răspundă la întrebările menţionate la art. 238, iar această notificare va fi înscrisă în minuta de şedinţă. În Spania, art. 118 alin. 1 C..pr. pen. prevede că orice persoană bănuită de o faptă penală trebuie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a nu-şi mărturisi vinovăţia şi de a nu răspunde la întrebări, dacă nu doreşte. De asemenea, informarea trebuie să conţină şi dreptul de a nu se autoincrimina. Art. 418 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce prejudicii directe şi considerabile, de ordin material sau moral, fie persoanei în cauză, fie uneia dintre rudele enumerate la art. 416. Sunt exceptate de la această regulă mărturiile referitoare la infracţiunile grave care atentează la siguranţa statului, ordinea publică ori persoana sacră a regelui sau a succesorului său. Suedia stipulează în secţiunea 1 din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară că nu poate depune mărturie o persoană care a fost trasă la răspundere penală pentru participarea la infracţiunea la care se referă mărturia sau la altă infracţiune aflată în legătură directă cu aceasta. Regula menţionată se aplică şi în cazul suspecţilor, contravenienţilor şi persoanelor cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit secţiunii 6 din acelaşi capitol, un martor poate refuza să depună mărturie cu privire la un aspect care ar dezvălui că el sau una din rudele menţionate la secţiunea 3 a comis o faptă penală sau dezonorantă. Secţiunea 2 din capitolul 38 precizează că privilegiul de mai sus este valabil şi în cazul deţinătorilor unor documente care îndeplinesc condiţiile de la secţiunea 6 din capitolul 36. Regula în cauză se aplică şi cu privire la obligaţia de predare a obiectelor, conform secţiunii 5 din capitolul 39. În fine, în Ungaria, art. 7 alin. 3 C..pr. pen. stabileşte că nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie sau să furnizeze dovezi împotriva propriei persoane.

Cât priveşte jurisprudenţa altor curţi constituţionale referitoare la dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare, în dosarul II. US 79/07, soluţionat în data de 19 iunie 2007, Curtea Constituţională a Cehiei a constatat o încălcare a dreptului la neautoincriminare. În speţă, o femeie a fost suspectată că a furat o maşină de spălat de la domiciliul fostului ei soţ. Autorităţile i-au solicitat să predea obiectul şi au amendat-o când a refuzat. Ea a susţinut că s-ar fi autoincriminat dacă s-ar fi conformat solicitării. Curtea Constituţională a Cehiei a statuat că nu există o diferenţă fundamentală între dreptul acuzatului de a refuza să dea declaraţii şi dreptul unei persoane care nu a fost încă pusă sub urmărire penală de a nu fi obligată, prin sancţiuni, să predea dovezi care ar putea cauza tragerea sa la răspundere penală. În speţă, autorităţile ar fi putut să dispună confiscarea obiectului în litigiu, măsură care nu ar fi implicat încălcarea dreptului reclamantei de a nu se autoincrimina. De asemenea, Curtea Constituţională a Portugaliei, prin Decizia nr. 108 din 12 februarie 2014, a examinat constituţionalitatea prevederii conform căreia persoanele inculpate în legătură cu aceleaşi infracţiuni sau în legătură cu infracţiuni aflate în legătură cu acestea, în procese separate, nu pot fi audiate ca martori decât cu consimţământul lor expres, chiar dacă au fost deja condamnate definitiv. În speţă, un minor care iniţial fusese pus sub acuzare împreună cu un adult pentru furt a fost scos de sub urmărire penală când s-a descoperit că avea sub 16 ani la data comiterii infracţiunii. Împotriva lui au fost luate măsuri educative. El a fost chemat să depună mărturie împotriva adultului acuzat împreună cu el. Regula privind consimţământul a fost interpretată de instanţă în sensul că nu se aplică minorilor. Curtea Constituţională a constatat că, deşi măsurile educative luate cu privire la infractorii minori nu au scop punitiv, ele impun limitări ale libertăţii care implică necesitatea respectării dreptului la apărare în cadrul procesului, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina. Totuşi, deoarece procedurile din speţă nu au ambele caracter penal, absenţa cerinţei consimţământului la depunerea mărturiei nu este neconstituţională. În cazurile în care o persoană este martoră într-un proces şi acuzată de aceeaşi infracţiune sau de o infracţiune aflată în legătură cu aceasta în alt proces, persoana respectivă poate depune mărturie în primul proces doar dacă îşi exprimă expres consimţământul în acest sens. În asemenea cazuri, martorul beneficiază atât de protecţia generală acordată martorilor (în sensul că poate refuza să răspundă la întrebări al căror răspuns l-ar putea incrimina), cât şi de protecţia acordată inculpaţilor (dreptul de a nu spune nimic). Însă această dublă protecţie rămâne valabilă numai atât timp cât potenţialul martor rămâne inculpat în procesul menţionat. În litigiu, în privinţa minorului fuseseră deja impuse măsuri educative, iar procesul lui se încheiase. Nu mai exista vreo posibilitate ca procedura să se redeschidă şi să i se mai impună şi alte măsuri ca urmare a mărturiei sale. Aşadar, decizia de constatare a constituţionalităţii se limitează la situaţii precum cea din speţă.

Legea naţională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere şi la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiţie a acestei garanţii procesual penale în sistemul de drept intern.

Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului şi a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] şi la condiţiile de luare a măsurii preventive a reţinerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să îşi angajeze apărător şi să nu facă nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că preşedintele “înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa […]”.

Codul de procedură penală reglementează dreptul la tăcere şi neautoincriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, prin reglementarea dreptului la apărare, în art. 10 alin. (4), potrivit căruia “Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”. În prezent, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare sunt enumerate între drepturile procesuale ale suspectului şi inculpatului, art. 83 lit. a) C. pr. pen prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declaraţie fără riscul de a suferi vreo consecinţă defavorabilă ca urmare a acestui refuz, art. 78 din acelaşi act normativ stabilind că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, potrivit art. 99 alin. (2) C. pr. pen, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi “are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. De altfel, potrivit art. 109 alin. (3) C. pr. pen, “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat”. În acelaşi mod, Curtea observă şi alte norme procesual penale ce reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reţinerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât şi în materia controlului judiciar pe cauţiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere şi art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicaţiilor preliminare, când, printre altele, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Acest din urmă text este incident şi în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabileşte că “Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond”. Normele procesual penale precitate instituie obligaţia organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere şi neautoincriminare, încălcarea obligaţiei menţionate fiind sancţionată în condiţiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen, cu consecinţa excluderii probei astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) C. pr. pen.

Cât priveşte martorul, acesta “este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată şi părţile în procesul penal, care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului în procesul penal. Declaraţiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoştinţele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispoziţiile art. 114 şi art. 115 C. pr. pen. Poate avea calitatea de martor «orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală» şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii” (Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, § 14).

Articolul 281 alin. 1 din secţiunea a III-a titlul “Mărturia mincinoasă şi jurământul fals” din Codul penal Carol al II-lea prevedea că “Pentru infracţiunile prevăzute în art. 277, 278 şi 279 nu se pedepseşte: 1. acela care, dacă ar fi făcut afirmaţiuni adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de infracţiunile pe sine, sau ar fi acuzat pe o persoană din cele prevăzute în art. 130, sau şi-ar fi cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ce priveşte onoarea sau libertatea; […]”.

Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului împotriva propriei încriminări, întrucât s-a apreciat că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemate să declare ca martor. Literatura de specialitate a reţinut că, pe toată durata de existenţă a vechiului Cod de procedură penală, a lipsit un text care să reglementeze dreptul la neautoincriminare – îndeosebi cu privire la persoanele ascultate în calitate de martor. Acest fapt, coroborat cu existenţa, în procedura penală, a instituţiei actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a permis naşterea unor situaţii în care persoane suspectate de săvârşirea unor infracţiuni erau chemate pentru a fi ascultate în calitate de martor de facto – chiar dacă, procesul penal nefiind încă început, ele nu aveau de jure această calitate juridică – pentru ca, după ascultarea lor, să le fie adusă la cunoştinţă începerea urmăririi penale şi, implicit, dobândirea calităţii procesuale de învinuiţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 278¹ alin. 8 lit. c) C. pr. pen în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei – a pronunţat Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008, în considerentele căreia s-a reţinut că “existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 C. pr. pen. Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 C. pr. pen Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea Deciziei de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 C. pr. pen. Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind «probe» în sensul art. 63 și urm. C. pr. pen, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în art. 278¹ alin. 8 lit. c) C. pr. pen, astfel încât soluţia preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.”

Martorii pot refuza să dea declaraţie doar prin raportare la dispoziţiile art. 117 C. pr. pen, care însă nu instituie un drept la tăcere şi la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soţului, al ascendenţilor şi al descendenţilor în linie directă, precum şi al fraţilor şi al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanţa de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunţate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pr. pen, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. Raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pr. pen este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie.

Aceeaşi lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că “declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară”.

În forma iniţiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere şi adoptare, dar şi în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum şi obligaţia de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că “(1) Martorul are dreptul de a nu face declaraţii cu privire la fapte şi împrejurări prin care s-ar expune unei investigaţii penale. (2) Atunci când constată că prin declaraţia sa martorul s-ar expune unei investigaţii penale, organul judiciar are următoarele obligaţii: a) de a comunica martorului că în urma acestor declaraţii se pot declanşa investigaţii penale împotriva sa; b) de a aduce la cunoştinţă martorului dreptul de a nu da nicio declaraţie cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigaţii penale, precum şi dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declaraţia martorului dată cu încălcarea dispoziţiilor alin. (2) nu poate fi folosită împotriva sa.” Faţă de aceste reglementări, doctrina a reţinut că “elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere aşezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiţiei penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminenţa dreptului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune […] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare şi respectarea demnităţii umane”. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, deşi a păstrat denumirea marginală “Dreptul martorului de a nu se acuza”, a prevăzut doar că “Declaraţia martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfăşurat împotriva sa.”, art. 102 pct. 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei.

În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 C. pr. pen reglementează “dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligaţie procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declaraţiei, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Astfel, textul criticat are în vedere două ipoteze, şi anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândeşte calitatea de suspect şi (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândeşte calitatea de martor.

Aşadar, faţă de formularea actuală, art. 118 C. pr. pen nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea observă că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincriminează. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunţat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019, prin care a statuat că “Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal“.

O persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 C. pr. pen (reţinută în § 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere şi neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficienţă acestui drept în ceea ce îl priveşte pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar şi în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calităţii oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voinţă a organelor judiciare, care nu emit ordonanţa în condiţiile art. 305 alin. (3) C. pr. pen Totodată, cât priveşte a doua ipoteză reglementată în art. 118 C. pr. pen, reţinută, de asemenea, în § 62 – când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de martor -, disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare – cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?”, şi a statuat, în Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, M. Of. nr. 416 din 28 mai 2019, că “participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal“. Instanţa supremă a reţinut că, din punct de vedere formal procesual, chiar şi un participant sau un fost participant la săvârşirea unei infracţiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancţiunea răspunderii pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declaraţie sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă, însă noua sa declaraţie continuă să păstreze urmele “originale” ale unei declaraţii de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor.

Persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puţin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informaţii incriminatoare sau (ii) să mintă şi să rişte să fie condamnată pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Faţă de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil – din punct de vedere substanţial – şi din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracţiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 din Codul penal, protecţia legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecăţii. Aceeaşi situaţie vulnerabilă s-ar putea menţine în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat – din motive financiare ori din cauza neînţelegerii situaţiei în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 C. pr. pen nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligaţia organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situaţii particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Din punct de vedere procedural se poate reţine lipsa unor garanţii adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor.

“Dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 C. pr. pen, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecţia martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declaraţia nu poate fi folosită împotriva sa. Deşi declaraţia în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condiţiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declaraţii, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului şi pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obţinerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declaraţiei martorului – nu ar putea fi sancţionată în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (4) C. pr. pen, de vreme ce declaraţia de martor nu este inclusă în sfera noţiunii de probă obţinută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident.

Normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecţie efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanţii procedurale, respectiv substanţiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor şi nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obţinute, indirect, pe baza declaraţiei sale, singura probă faţă de care martorul este protejat fiind propria sa declaraţie.

Dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional.

În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, instanţa de control constituţional a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , “orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, § 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, § 91).

Principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligaţia de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectată de săvârşirea unei infracţiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului/inculpatului. În vederea respectării efective a prezumţiei de nevinovăţie, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăţiei sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăţiei.

Însăşi instanţa europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat şi persoana care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în care condamnarea trebuie obţinută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100). De altfel, şi în Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, instanţa de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să îşi construiască acuzaţia în materie penală fără a se folosi de probe obţinute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. “Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-şi construiască argumentaţia fără să recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, contrar voinţei acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; în acelaşi sens, Hotărârea din 10 martie 2009, pronunţată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 92, şi Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Marttinen împotriva Finlandei, § 60).

Obţinerea unei declaraţii, în temeiul art. 118 C. pr. pen – sub sancţiunea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declaraţii adevărate, şi în condiţiile în care martorul îşi asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.

Instanţa de control constituţional a subliniat, în jurisprudenţa sa recentă, necesitatea extinderii exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor iniţiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigenţe o poate avea asupra echităţii de ansamblu a procedurii.

Deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 32) De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală (aceleaşi considerente şi în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 32-34). De altfel, CEDO a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influenţă decisivă asupra echităţii în ansamblul procesului penal şi în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, pronunţată în Cauza Suzer împotriva Turciei, unde, în § 79, s-a subliniat importanţa recunoaşterii şi respectării garanţiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voinţa unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reţinut, în acest sens, că “privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaşte petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declaraţiile prin care s-a autoincriminat şi procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare şi rechizitoriului”. “Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigaţii mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obţinerii declaraţiei ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuiness împotriva Irlandei).

Dreptul la neautoincriminare vizează şi buna administrare a justiţiei şi aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obţinerea unei declaraţii, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menţionat naşte o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declaraţiei, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. “Protejând acuzatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităţilor, aceste imunităţi contribuie la evitarea erorilor judiciare şi la garantarea rezultatului urmărit de art. 6” (Hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 3 mai 2001, pronunţată în Cauza J.B împotriva Elveţiei, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit). De altfel, din întreaga jurisprudenţă, anterior citată, Curtea observă că instanţa europeană instituie o dublă raţiune a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/martorului împotriva abuzului de putere al autorităţilor judiciare care, în lipsa acestor garanţii, ar putea proceda la obţinerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluţionare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/acuzatului/martorului de a se autoincrimina.

Normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanţa de control constituţional a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23, şi Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, § 29).

Articolul 118 C. pr. pen nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală şi art. 6 § 2 din C.E.D.H. , şi, totodată, impietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituţional în art. 21 alin. (3) şi convenţional în art. 6 § 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 118 C. pr. pen, instanţele naţionale de drept comun, inclusiv instanţa supremă, au subliniat necesitatea reţinerii dreptului la tăcere şi neautoincriminare şi în ceea ce îl priveşte pe martor. Astfel, s-a reţinut că “Privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată iniţial ca martor în cauză, să fie pusă în situaţia să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde şi a furniza acestora informaţii incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activităţile infracţionale în legătură cu care este întrebat şi în care a fost implicat) şi a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informaţii sau minţind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)” (din considerentele Deciziei penale nr. 22/2017 a Curţii de Apel Oradea). De asemenea, prin Decizia penală nr. 231/A/9 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a menţinut soluţia de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, reţinând că “(…) în doctrina şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală”. Tot instanţa supremă a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)”. Aşadar, “audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deşi s-ar putea susţine că această practică are la bază respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu se poate susţine şi că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea şi de a fi asistat de către un apărător, precum şi a aducerii la cunoştinţă a posibilităţii folosirii declaraţiei împotriva sa. Atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrage consecinţe sancţionatorii, contravine art. 6 C. E. D. H. . Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. C. E. D. H. (art. 6) protejează orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăţie în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia. […] Cu alte cuvinte, privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. Dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală. […] Totodată, cu titlu de jurisprudenţă, este avută în vedere şi Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, în cuprinsul căreia s-au reţinut următoarele: «[…] Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi “alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe împotriva aceleiaşi persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deşi se cunoaşte că este implicată într-o activitate infracţională în legătură cu care este audiat, este contrară dispoziţiilor legale şi, pe cale de consecinţă, o asemenea declaraţie nu poate fi folosită împotriva sa, după convertirea calităţii de martor în cea de inculpat. […]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deşi aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care ştie că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzaţii penale” (Decizia nr. 40/A/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală).

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum şi prevederilor art. 6 §§ 1 şi 2 din C.E.D.H. .

Prin prezenta Decizie , Curtea a reconsiderat soluţia Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, § 19).

Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (v în acest sens Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, M. Of. nr. 585 din 2 august 2016, § 31).

Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie (v , cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).

Dispoziţiile art. 114 alin. (2) C. pr. pen reglementează obligaţiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în faţa organelor judiciare, respectiv obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, obligaţia de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei şi obligaţia de a spune adevărul, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autori. O persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare. În aceste condiţii, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) C. pr. pen.Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

Art. 250. – Contestarea măsurilor asigurătorii

(1)Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

(2)Contestaţia nu este suspensivă de executare.

(3)Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4)Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(51)Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. Dispoziţiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(6)Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7)Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.

(8)După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

(9)Întocmirea minutei este obligatorie.

Prin “Decizia C.C. 24/2016 se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) C. pr. pen care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională.”

MĂSURILE ASIGURĂTORII

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen, introduse prin prevederile art. II pct. 62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparţin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea asigurării confiscării speciale, confiscării extinse, garantării executării pedepsei amenzii (caz în care măsurile asigurătorii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului) sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune (în aceste ultime două cazuri, numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente).Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară în procedura având aceeaşi denumire sau de instanţă în cursul judecăţii, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv (Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, §§ 13 şi 14, şi Decizia nr. 512 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 815 din 4 septembrie 2020, § 24).

Măsurile asigurătorii luate de procuror – deşi sunt plasate temporal în faza de urmărire penală – nu intră în categoria actelor de urmărire penală supuse cenzurii judecătorului de cameră preliminară în temeiul prevederilor art. 342 C. pr. pen, deoarece măsurile prevăzute de dispoziţiile art. 249 din acest cod nu urmăresc să asigure efectuarea actelor procesuale/procedurale specifice urmăririi penale în vederea atingerii scopului legal al acestei faze, conform prevederilor art. 285 C. pr. pen, ci au un caracter adiacent faţă de activitatea principală, reprezentând măsuri procesuale cu caracter real, în principiu opţionale, prin care se indisponibilizează bunuri în condiţiile expres prevăzute de lege. Având, concomitent, şi un caracter provizoriu şi reversibil, similar altor măsuri procesuale, şi măsurile asigurătorii sunt supuse unui control judiciar strict, în proceduri reglementate expres şi distinct, atât sub aspectul termenului şi condiţiilor în care pot fi exercitate, cât şi sub cel al organelor judiciare competente.

Spre deosebire însă de măsurile procesuale cu caracter personal, privative ori restrictive de libertate – în cazul cărora specificul şi importanţa drepturilor lezate impun un control periodic din partea judecătorului, realizat fie la cererea procurorului (în faza de urmărire penală), fie din oficiu (subsecvent sesizării instanţei cu rechizitoriu)-, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a instituit exigenţe similare de verificare periodică din oficiu. Aşadar, dacă în materia măsurilor preventive legiuitorul a normat explicit astfel de proceduri, în cazul măsurilor asigurătorii a optat, în schimb, pentru a nu impune un control din oficiu, periodic, asupra necesităţii menţinerii lor, lăsând la latitudinea subiecţilor procesuali interesaţi alegerea momentului procesual oportun pentru a declanşa un control judiciar asupra acestei categorii de măsuri, prin formularea unor eventuale cereri de ridicare.

Controlul judiciar asupra dispoziţiei procurorului de luare a măsurii asigurătorii sau, după caz, asupra modului de aducere la îndeplinire a acesteia este asigurat în condiţiile reglementate expres de dispoziţiile art. 250 C. pr. pen, subiectul procesual interesat putând formula cerere de ridicare a măsurii. Astfel, cu privire la contestarea măsurilor asigurătorii, prevederile art. 250 alin. (1) C. pr. pen stabilesc că împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen – care fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate -, în cazul în care, până la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară, dispoziţiile art. 250 alin. (4) C. pr. pen – care reglementează soluţionarea contestaţiei de către judecătorul de drepturi şi libertăţi – aplicându-se în mod corespunzător.

Principiul separării funcţiilor judiciare este consacrat de art. 3 C. pr. pen, care în alin. (3) stabileşte că, în desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c). Funcţiile judiciare care se exercită în procesul penal sunt prevăzute de dispoziţiile art. 3 alin. (1) C. pr. pen: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; d) funcţia de judecată. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (5) C. pr. pen, asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Astfel, prevederile art. 53 C. pr. pen stabilesc că judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situaţii expres prevăzute de lege.

Referitor la competenţa judecătorului de cameră preliminară, dispoziţiile art. 54 C. pr. pen prevăd că acesta este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.

Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen încalcă principiile privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, precum şi dreptul la un proces echitabil, principii consacrate de prevederile art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie şi, respectiv, de prevederile art. 6 din C.E.D.H. , pe motiv că permit judecătorului de cameră preliminară ca – în materia contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia – să exercite şi funcţia specifică judecătorului de drepturi şi libertăţi, în cazul în care, până la soluţionarea contestaţiei, a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu.

Textul de lege criticat constituie o regulă de procedură pe care legiuitorul are libertatea să o adopte în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Mai mult, soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen îşi găseşte pe deplin justificarea în concepţia noului Cod de procedură penală cu privire la fazele procesului penal, concepţie reflectată şi de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din acest cod, care limitează competenţele judecătorului de drepturi şi libertăţi la funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în cadrul fazei de urmărire penală, fără posibilitatea de a-şi extinde competenţa ulterior momentului sesizării instanţei prin rechizitoriu, act care declanşează o nouă fază a procesului penal, şi anume aceea de cameră preliminară.

Curtea nu poate reţine nici critica autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen creează discriminare între subiecţii procesuali care au şansa de a uza de dreptul la contestaţie în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi cei care nu mai au dreptul să le fie soluţionată contestaţia de judecătorul de drepturi şi libertăţi, ci de judecătorul de cameră preliminară.

Principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, § 28).

Dispoziţiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen întrunesc cerinţele cu privire la calitatea legii, având o formulare clară, precisă şi previzibilă. Una dintre cerinţele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se referă la calitatea actelor normative. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se claritatea şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46, şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80). De asemenea, Curtea a mai precizat că dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23, şi Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17).Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (5¹) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 250 alin. (4) şi alin. (5¹), art. 426 lit. d) şi art. 431 C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 163 din 21 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5¹) şi art. 431 C. pr. pen şi, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. c)-h) C. pr. pen.

Prin Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, Curtea a constatat că prevederile art. 250 alin. (4) C. pr. pen au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 635 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 310 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 634 din 3 august 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită “în condiţiile legii” (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, M. Of. nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanţei, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Potrivit jurisprudenţei CEDO , măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidenţa prevederilor convenţionale menţionate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanţe ce va fi recunoscută în favoarea unor terţi lezaţi prin infracţiunea ce face obiectul judecăţii. De asemenea, CEDO a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanţe, instanţa europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o “acuzaţie în materie penală” adusă reclamantului în sensul art. 6 § 1 din Convenţie (Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006, pronunţată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, aceeaşi instanţă europeană a reţinut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie, doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. În aceste condiţii, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, s-a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt incidente în cauză.

Încălcarea, prin dispoziţiile art. 250 alin. (4) C. pr. pen a prevederilor art. 16 din Constituţie nu poate fi reţinută, întrucât persoanele în privinţa cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situaţie juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispoziţiile Codului de procedură penală, motiv pentru care nu se poate susţine discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluţia pronunţată prin încheierea de soluţionare a contestaţiei promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. Aceasta nu înseamnă uniformitate şi că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).

Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută, deoarece, potrivit jurisprudenţei CEDO , norma convenţională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei “plângeri admisibile”, conform Convenţiei, şi să ofere o soluţie adecvată (v Hotărârea din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Alisic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanţă, pot formula contestaţie, conform prevederilor art. 250 alin. (1) C. pr. pen.

Reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilităţii prevederilor art. 250 alin. (4) C. pr. pen denotă intenţia acestuia de a supune încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispoziţiilor art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen, cu privire la contestaţia formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiaşi regim juridic reglementat pentru situaţia soluţionării aceleiaşi contestaţii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestaţiei formulate, conform art. 250 alin. (1) C. pr. pen, spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanţei, pe parcursul procedurii soluţionării aceleiaşi cereri de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Per a contrario, soluţia juridică ce constă în reglementarea intervenţiei unui alt regim juridic de soluţionare a contestaţiei analizate, survenit pe parcursul soluţionării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privinţa căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii şi pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestaţiilor promovate, potrivit dispoziţiilor art. 250 C. pr. pen a activitatea de urmărire penală şi a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta.

Regimul juridic astfel reglementat presupune atât soluţionarea contestaţiei analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât şi caracterul definitiv al încheierii pronunţate. Prin urmare, considerentele reţinute de Curte în privinţa art. 250 alin. (4) C. pr. pen sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestaţie în anulare, cu prilejul analizei admisibilităţii în principiu a acestora, Procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispoziţiilor art. 426 C. pr. pen, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în faţa instanţei sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) C. pr. pen, instanţa sesizată va verifica dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute la art. 426 C. pr. pen şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

Conform dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. pr. pen – astfel cum acestea au fost modificate prin art. II pct. 111 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilităţii cererii de contestaţie în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Aşa fiind, părţile au posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, şi de a-şi expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 C. pr. pen, susţinându-şi, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestaţie în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluţionării fondului cauzei. Astfel, părţile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie în anulare au posibilitatea de a cunoaşte susţinerile procurorului şi, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform aceloraşi dispoziţii legale anterior menţionate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, procedura examinării, în principiu, a cererii de contestaţie în anulare se desfăşoară cu asigurarea garanţiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare.

Din interpretarea gramaticală şi per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) C. pr. pen, Curtea a reţinut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestaţie în anulare, condiţii în care instanţa dispune citarea părţilor interesate, în vederea soluţionării pe fond a respectivei contestaţii, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunţată cu ocazia examinării admisibilităţii, în principiu, a contestaţiei în anulare, indiferent de soluţia pronunţată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426-432 C. pr. pen. Acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestaţie în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanţa de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia şi la existenţa, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluţionarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, care pot participa şi, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.

Lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puţin o dată, unei instanţe judecătoreşti, independente şi imparţiale (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce priveşte dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituţie şi cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenţie, prin aceeaşi jurisprudenţă, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-şi formula apărările pe care le consideră necesare, în faţa unei instanţe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate şi oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (v Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.220 din 20 decembrie 2004)..Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5¹), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală

255

Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5¹), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală

261

Art. 261. – Înmânarea citaţiei altor persoane

(1)Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ.

(2)Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate la alin. (1), citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.

(3)Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal. Dacă aceasta refuză sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal.

(4)În lipsa persoanelor arătate la alin. (1) şi (2), agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia. Când persoana citată nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare care trebuie să cuprindă:

a)anul, luna, ziua şi ora când depunerea sau, după caz, afişarea a fost făcută;

b)numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;

c)numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui înştiinţat;

d)numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul, cu indicarea sediului acestuia;

e)menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;

f)menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;

g)menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;

h)semnătura celui care a afişat înştiinţarea.

(5)În cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.

NORMELE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ

Este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia textele criticate nu îndeplinesc cerinţele de accesibilitate, claritate şi precizie ale unei legii, deoarece nu reglementează comportamente precise pe care agentul procedural trebuie să le adopte şi nici nu sunt clarificate condiţiile în care agentul poate realiza afişarea înştiinţării. Astfel, Curtea a observat, de exemplu, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (v, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (v Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, § 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, § 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita.

Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (v, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa CEDO cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, § 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, § 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, § 59).

Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, reM. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, “textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce”, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, “actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie”. Aşadar, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Atât elementele referitoare la comportamentul pe care agentul procedural trebuie să îl adopte, cât şi cele referitoare la condiţiile în care agentul poate realiza afişarea înştiinţării sunt reglementate de dispoziţiile procesual penale. Astfel, dispoziţiile art. 260 alin. (1) C. pr. pen prevăd că citaţia se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire. În cazul în care persoana citată refuză să primească citaţia, dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol dispun că persoana însărcinată să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Acelaşi alineat prevede datele pe care înştiinţarea trebuie să le cuprindă, în scopul realizării unei informări complete a persoanei citate, care are calitatea de suspect sau de inculpat, cu privire la cauza în care este citată, inclusiv condiţiile în care citaţia se consideră comunicată. Totodată, dispoziţiile art. 260 alin. (2¹) C. pr. pen reglementează obligaţia persoanei însărcinate să comunice citaţia de a încheia un proces-verbal în cazul în care persoana citată, primind citaţia, refuză sau nu poate să semneze dovada de primire. În cazul în care înmânarea citaţiei nu poate fi realizată potrivit art. 260 C. pr. pen, legiuitorul a reglementat în art. 261 din acelaşi act normativ procedura înmânării citaţiei altor persoane. Aceste persoane sunt expres prevăzute de alin. (1) şi (2) ale articolului menţionat, în doctrină apreciindu-se că aceste persoane sunt stabilite de lege într-o anumită ordine de preferinţă, pentru a preîntâmpina o apreciere eronată a agentului procedural asupra persoanei căreia să îi încredinţeze actul de comunicat . De asemenea, art. 261 alin. (3) C. pr. pen. reglementează obligaţia agentului procedural de a certifica identitatea şi semnătura persoanei care primeşte citaţia şi de a încheia un proces-verbal. În continuare, dispoziţiile procesual penale reglementează obligaţia agentului procedural de a afişa citaţia pe uşa locuinţei, încheind un proces-verbal, în cazul în care se refuză sau nu se poate semna dovada de primire.

În lipsa persoanelor arătate la art. 261 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , codul reglementează la alin. (4) al aceluiaşi articol obligaţia agentului procedural de a se interesa când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia, iar când aceasta nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare. Şi în acest caz, elementele pe care înştiinţarea trebuie să le cuprindă sunt expres prevăzute de lege, în scopul realizării unei informări cât mai complete a persoanei citate.

Articolul 261 alin. (5) C. pr. pen. reglementează că, în cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau întrun hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei. Aşa fiind, textele criticate respectă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Din analiza sistematică a dispoziţiilor art. 260 C. pr. pen. , rezultă intenţia legiuitorului de a reglementa, ca regulă, prevăzută la alin. (1) al art. 260 C. pr. pen. , înmânarea citaţiei, în mod personal, persoanei citate, oriunde este găsită, cu condiţia semnării dovezii de primire. În continuare, potrivit art. 261 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa, iar dacă persoana citată locuieşte întrun imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa acestor persoane, citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte.

La art. 260 alin. (2) şi art. 261 alin. (4) C. pr. pen. , ca excepţie de la cele anterior menţionate, în situaţia refuzului primirii citaţiei de către persoana citată şi în lipsa persoanelor arătate la art. 261 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., când în urma diligenţelor depuse de către agentul procedural persoana citată nu poate fi găsită, au fost prevăzute afişarea pe uşa destinatarului a unei înştiinţări de către persoana însărcinată să comunice citaţia şi încheierea unui proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Potrivit art. 260 alin. (2) lit. f) şi art. 261 alin. (4) lit. f) C. pr. pen., înştiinţarea afişată pe uşa destinatarului trebuie să cuprindă, printre altele, menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia. Aşa fiind, Curtea apreciază că procedurile judiciare reglementate prin art. 261 C. pr. pen. sunt de natură a asigura prezenţa în faţa organelor judiciare a persoanelor citate, constituind, în acest fel, o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie şi a folosirii căilor de atac, şi nu o încălcare a drepturilor fundamentale anterior menţionate.

Prin Decizia nr. 558 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 887 din 10 noiembrie 2017, prevederile art. 264 C. pr. pen. dispun cu privire la comunicarea celorlalte acte de procedură, care se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în capitolul referitor la citare. Cu acel prilej, Curtea a apreciat că “norma nu îngrădeşte în niciun fel dreptul la apărare al persoanei interesate, ci, dimpotrivă, reprezintă expresia dreptului la un proces echitabil, legiuitorul stabilind, astfel, procedura de urmat în cazul comunicării celorlalte acte de procedură. Împrejurarea că un act […] se consideră comunicat de la data expirării termenului stabilit de organul judiciar nu este de natură a împiedica accesul liber la justiţie şi de a îngrădi dreptul la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, este menită să asigure îndeplinirea condiţiilor procedurale necesare pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii”.

În această materie, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a diferitelor drepturi procesuale. Prin urmare, termenele procedurale instituite de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus. Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituţional, reglementarea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pr. pen. constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces. Pe de altă parte, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem), “titularul unui drept este prezumat că a avut cunoştinţă de reglementarea care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie unui anumit termen. Dacă acesta înţelege să nu îl respecte, nu are decât a-şi imputa propriei lipse de diligenţă consecinţele negative pe care este ţinut să le suporte”.

În ceea ce priveşte invocarea nerespectării drepturilor persoanelor analfabete, Curtea observă că, potrivit art. 83 C. pr. pen., în cursul procesului penal, inculpatul are, printre alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. În doctrină s-a precizat că dreptul de a fi asistat de un avocat ales este necondiţionat, părţile şi subiecţii procesuali principali putând să beneficieze de acest drept conform propriei voinţe şi propriului interes procesual, pe tot parcursul oricărei proceduri judiciare. Totodată, dispoziţiile art. 89 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Aşa fiind, Curtea apreciază că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi accesul liber la justiţie al acestor persoane.Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 261 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 264, art. 407 şi art. 410 din acelaşi act normativ

283

Art. 283. – Abateri judiciare

(1)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

a)neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal;

b)neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.

(2)Lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.

(3)Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.

(4)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:

a)împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor;

b)lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;

c)tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;

d)neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;

e)nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3);

f)neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;

g)nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 352 alin. (9) sau art. 359;

h)nerespectarea de către avocaţii părţilor a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 359, cu excepţia situaţiilor când aceştia susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor;

i)manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror;

k)nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal;

l)neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit art. 120 alin. (2) lit. c);

m)neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;

n)abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;

o)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) sau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin. (3) de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;
o¹)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare;
p)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;

q)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele prevăzute la art. 153 alin. (1).

(5)Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii.

(6)Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune.

Art. 283 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

ABATERILE JUDICIARE ÎN MATERIE PENALĂ

Abaterea judiciară este fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii de procedură penală sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Existenţa unei dispoziţii din legea de procedură penală care prevede o obligaţie pentru cei care participă la activitatea procesuală penală constituie o cerinţă prealabilă în conţinutul abaterilor judiciare. Astfel, dispoziţiile art. 283 C. pr. pen. prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare, conţinut care se completează cu alte norme procesuale. Prevederile art. 283 C. pr. pen. au, aşadar, caracter de norme în alb, care se întregesc prin intermediul altor norme procedurale.

Abaterile judiciare în materie penală sunt reglementate în mod exhaustiv de dispoziţiile art. 283 C. pr. pen., care stabilesc toate situaţiile ce pot da naştere unei abateri judiciare. Ele pot fi săvârşite în cursul oricăreia dintre etapele procesuale corespunzătoare exercitării funcţiilor procesuale, cu excepţia celor care se pot săvârşi numai în cursul urmăririi penale sau numai în cursul judecăţii, astfel cum decurge din textul art. 283 C. pr. pen. Potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen., constituie abatere săvârşită în cursul urmăririi penale neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta. În temeiul prevederilor art. 303 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi C. pr. pen. , procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, după caz, dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală fiind obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (4) C. pr. pen., procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării. Astfel, neîndeplinirea nejustificată a oricăreia dintre dispoziţiile date de procuror în scris şi cu stabilirea unui termen de executare, circumscrise atribuţiilor prevăzute de textele mai sus menţionate, poate atrage aplicarea amenzii judiciare de către procuror. Forma scrisă a dispoziţiilor date este impusă de necesitatea stabilirii certe a faptului că acestea au fost date, iar organul de cercetare penală a luat cunoştinţă de ele.

Curtea nu poate reţine critica autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, pe motiv că ar crea un tratament diferenţiat pentru cazuri egale, întrucât organul de cercetare penală care nu îndeplineşte în mod nejustificat dispoziţiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, este pasibil de amendă judiciară, în timp ce procurorul care comite abateri de natură a afecta finalizarea urmăririi penale în condiţii optime nu este supus sancţiunii amenzii judiciare, ci este cercetat disciplinar.

Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).

Făcând referire la jurisprudenţa constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, § 24), Curtea Constituţională a reţinut în numeroase decizii că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, şi Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019, § 25).

Organul de cercetare penală care nu îndeplineşte în mod nejustificat dispoziţiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, nu se află într-o situaţie identică şi nici măcar similară cu situaţia procurorului care comite abateri disciplinare şi nu este supus sancţiunii amenzii judiciare, având în vedere rolul constituţional al Ministerului Public – consacrat de prevederile art. 131 din Constituţie -, potrivit căruia procurorii, constituiţi în parchete, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, astfel că, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, procurorul veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri [art. 300 alin. (1) şi (3) C. pr. pen.].

Una dintre cerinţele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se referă la calitatea actelor normative. În acest sens, Curtea a constatat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se claritatea şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală, iar o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care să nu afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46, şi Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80).

Dispoziţiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilităţii acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23, şi Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17).

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen., Curtea apreciază că destinatarul normei de procedură poate obţine, printr-o analiză a ansamblului normativ din care face parte textul de lege criticat, suficiente elemente de determinare a conţinutului acestuia din urmă, mai ales că este vorba de o persoană avizată, având calitatea de lucrător al poliţiei judiciare. Formularea dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. este clară şi previzibilă, permiţând destinatarului legii să îşi adapteze conduita, inclusiv prin recurgerea la consiliere de specialitate în materie. Aşadar, destinatarul normei are posibilitatea să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta din fapta sa şi să îşi corecteze conduita.

Prin urmare, dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. nu aduc nicio atingere principiului legalităţii şi principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, consacrate de prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie.Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală

286

Art. 286: Actele organelor de urmărire penală

(1)Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel.

(2)Ordonanţa trebuie să cuprindă:

a)denumirea parchetului şi data emiterii;

b)numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;

c)fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;

d)obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora;

d1)atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată;

e)date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;

f)alte menţiuni prevăzute de lege;

g)semnătura celui care a întocmit-o.

(4)Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi formulează propuneri prin referat. Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Art. 286 completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

ORDONANŢA SĂ FIE ÎNTOTDEAUNA MOTIVATĂ ÎN FAPT ŞI ÎN DREPT

Dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. vizează lipsa unei căi ordinare de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7¹) ale art. 341 C. pr. pen., astfel că prevederile de lege criticate nu au legătură cu rezolvarea cauzei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, întrucât speţa respectivă priveşte soluţionarea pe fond a plângerii împotriva unei ordonanţe de clasare. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi Decizia nr. 196 din 28 mai 2020, M. Of. nr. 682 din 31 iulie 2020.

Ținând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen. este inadmisibilă.

Dispoziţiile art. 286 alin. (2) C. pr. pen. lă stabilesc conţinutul ordonanţei emise de procuror, care, pentru asigurarea respectării principiului legalităţii, trebuie să fie întotdeauna motivată, astfel cum prevede norma procesuală criticată, şi trebuie să cuprindă: denumirea parchetului şi data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului, obiectul actului sau al măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora, iar atunci când este cazul, menţiunea privind calea de atac disponibilă, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi, alte menţiuni prevăzute de lege şi semnătura celui care a întocmit-o.( Decizia nr. 125 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 528 din 21 mai 2021). Norma procesual penală reglementează, în mod imperativ, obligaţia ca ordonanţa să fie întotdeauna motivată în fapt şi în drept [lit. d)], nemaiexistând posibilitatea din vechea lege procesual penală de a se emite un act sumar, astfel cum era rezoluţia. Decizia nr. 652 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286 alin. (2) lit. d) şi ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

CONŢINUTUL ORDONANŢEI EMISE DE PROCUROR

Dispoziţiile art. 286 alin. (2) C. pr. pen. stabilesc conţinutul ordonanţei emise de procuror, care, pentru asigurarea respectării principiului legalităţii, trebuie să fie întotdeauna motivată, astfel cum prevede norma procesuală criticată, şi trebuie să cuprindă denumirea parchetului, data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului, obiectul actului sau al măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora, iar atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege şi semnătura celui care a întocmit-o. Norma procesual penală reglementează, în mod imperativ, obligaţia ca ordonanţa să fie întotdeauna motivată în fapt şi în drept [lit. d)] – nemaiexistând posibilitatea din vechea lege procesual penală de a se emite un act sumar, astfel cum era rezoluţia -, să cuprindă, pe lângă menţiunile enumerate mai sus, şi fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia, precum şi datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului [lit. c)], în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor. Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală

275

Art. 275: Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri

(1)Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:

1.în caz de achitare, de către:

a)persoana vătămată, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;

b)partea civilă căreia i s-au respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;

c)inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;

2.în caz de încetare a procesului penal, de către:

a)inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;

b)persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă;

c)partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală;

d)inculpatul şi persoana vătămată, în caz de împăcare.

3.dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către:

a)persoana vătămată, atunci când aceasta şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a dispus clasarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;

b)inculpat, atunci când se dispune clasarea pentru alte situaţii decât cele prevăzute în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-c) ori încetarea procesului penal;

4.în caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare, cheltuielile judiciare sunt suportate de către stat.

(2)În cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea.

(3)În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

(4)În cazul când mai multe părţi sau persoane vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.

(5)Dispoziţiile alin. (1) pct. 1 şi 2 şi ale alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluţii de clasare şi în situaţia respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.

(6)Cheltuielile privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, rămân în sarcina statului.

(7)În situaţia contestaţiilor formulate de către administraţia penitenciarului în cazurile prevăzute de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Art. 275, a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )

PLATA CHELTUIELILOR AVANSATE DE STAT

Prin Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 311 din 22 aprilie 2016, făcând trimitere la jurisprudenţa în materie referitoare la dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că nicio normă constituţională nu impune gratuitatea actului de justiţie. Prin urmare, cheltuielile judiciare ocazionate în procesul penal, avansate de stat, trebuie suportate de partea vinovată pentru provocarea acelor cheltuieli. Mai mult, dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, prevederile criticate nu aduc atingere liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, prin Decizia nr. 117 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 365 din 7 mai 2020, verificând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 274 C. pr. pen., referitoare la plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, Curtea a constatat că expresia “cheltuieli judiciare avansate de stat” semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfăşurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) C. pr. pen., din bugetul Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfăşurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 şi 273 C. pr. pen.. În acest sens, art. 272 alin. (1) C. pr. pen. reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) C. pr. pen., sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa organelor judiciare.

Potrivit art. 315 alin. (2) lit. f), art. 318 alin. (8) şi art. 328 alin. (1) C. pr. pen., atât prin ordonanţa de clasare, cât şi prin ordonanţa de renunţare la urmărire penală şi prin rechizitoriu, procurorul trebuie să se pronunţe cu privire la cheltuielile judiciare. De asemenea, conform art. 398 şi 422 C. pr. pen., instanţa de judecată, atât în primă instanţă, cât şi în apel, se pronunţă prin hotărârea prin care soluţionează latura penală a cauzei şi asupra cheltuielilor judiciare. În acest din urmă caz, regulile aplicabile în vederea stabilirii cheltuielilor judiciare sunt cele prevăzute la art. 272-276 C. pr. pen., iar, conform art. 404 alin. (4) lit. e) din acelaşi cod, cheltuielile judiciare trebuie arătate în dispozitivul hotărârii.

Instanţa de judecată nu este ţinută de cuantumul cheltuielilor judiciare şi de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 272-276 C. pr. pen. şi, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor şi la modul în care ele se impun a fi suportate de către părţile procesului penal. De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului se pronunţă doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunţării soluţiei. Mai mult, împotriva hotărârii pronunţate potrivit art. 396 C. pr. pen., oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 C. pr. pen., inclusiv inculpatul nemulţumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 C. pr. pen. putând fi recalculate de către instanţa de control judiciar.

Sumele aferente cheltuielilor judiciare avansate de stat reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de către instanţele judecătoreşti şi care sunt suportate de părţi ori de stat în condiţiile Codului de procedură penală. Aceste sume se fac venit la bugetul de stat în condiţiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, (…) iar destinaţia acestor cheltuieli judiciare le califică în mod evident ca fiind drepturi patrimoniale rezultate dintr-un raport de drept material fiscal ( Decizia nr. 73 din 2 februarie 2012, M. Of. nr. 140 din 1 martie 2012).

Potrivit art. 49 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013, “obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanţă fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligaţia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”, iar, potrivit art. 46 din acelaşi act normativ, “sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi din amenzile judiciare se constituie venit la bugetul de stat şi se virează într-un cont distinct de venituri al acestuia. Ministerul Finanţelor Publice comunică lunar Ministerului Justiţiei informaţiile privind sumele virate în acest cont. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în a căror rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor fiscale”.

Executarea silită a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului este guvernată de dispoziţiile Codului de procedură fiscală. Or, potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii”.

Trebuie realizată o distincţie între posibilitatea contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat, pe de-o parte, şi posibilitatea contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului, pe de altă parte.

În cazul contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat sunt incidente prevederile Codului de procedură penală, pe când în situaţia contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a acestor sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală. Curtea subliniază că accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (v, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Nici reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din C.E.D.H. consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. În plus, CEDO a reţinut că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 526 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, coroborate cu dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală raportate la art. 275 alin. (2) din acelaşi act normativ

Decizia nr. 519 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) şi ale art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală

278

Art. 278: Îndreptarea erorilor materiale

(1)Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu.

(2)În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri.

(3)Despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmeşte, după caz, un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.

LEGĂTURA CU SOLUŢIONAREA CAUZEI

Excepția a fost ridicată în cadrul unei cereri privind îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta unei decizii penale pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, “în sensul ca instanţa să se pronunţe separat cu privire la activitatea fiecărui apărător din oficiu şi nu în mod global”. Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis cererea, a îndreptat eroarea materială în sensul celor solicitate, dispunând, totodată, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în acest cadru.

Întreaga motivare a excepţiei vizează însă soluţia de respingere a unei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 278 alin. (1) C. pr. pen., apreciindu-se de către autoarea acesteia că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate având în vedere că, în practică, unele instanţe de judecată absolutizează prezumţia de legalitate şi temeinicie a îndreptării erorilor materiale. În opinia sa, prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel în materia îndreptării erorilor materiale, se aduce atingere normelor constituţionale invocate, golindu-se astfel de conţinut principiul exercitării căilor de atac. Lipsa căii de atac în această situaţie echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra măsurilor tehnico-administrative reglementate de art. 278 C. pr. pen., dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel iluzoriu şi teoretic. Or, în cadrul procesual menţionat, această motivare se referă la o situaţie pur ipotetică, ce nu are legătură cu soluţionarea cauzei, câtă vreme instanţa a admis cererea privind îndreptarea erorii materiale formulate de autoarea excepţiei. În aceste condiţii, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale nu ar putea avea niciun efect concret asupra cauzei deja soluţionate.

“Legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie o condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale, în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr. 632 din 20 iulie 2018, Decizia nr. 247 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, şi Decizia nr. 295 din 26 aprilie 2018, M. Of. nr. 687 din 7 august 2018).

Excepţia de neconstituţionalitate nu constituie un exerciţiu pur teoretic. Curtea a subliniat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 230 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 554 din 5 iulie 2019, § 20, faptul că, “în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. […] Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată” (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, § 30). Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că “autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia […]” (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, M. Of. nr. 548 din 24 iulie 2014, § 20, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, M. Of. nr. 240 din 3 aprilie 2014).Decizia nr. 302 din 11 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Codul de procedură penală

279

Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului

281

Art. 281. – Nulităţile absolute

(1)Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind:

a)compunerea completului de judecată;

b)competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

c)publicitatea şedinţei de judecată;

d)participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

e)prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;

f)asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.

(2)Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere.

(3)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului.

(4)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocată:

a)până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;

b)în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii;

c)în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII

Soluţiile legislative care reglementau competenţa altor organe specializate ale statului de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică, respectiv care eliminau din categoria nulităţilor absolute nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală contraveneau dispoziţiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componenta sa privind calitatea legilor, respectiv ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.( deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, şi nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017).

Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este neconstituţională şi a subliniat că organele care pot participa la realizarea procedeelor probatorii sunt numai organele de urmărire penală (§ 34). ( Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016) Este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, potrivit art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. În acest context, prin art. IV pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, stabilindu-se, în mod expres, că “Prin excepţie, organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen. “. Potrivit art. 57 alin. (2) C. pr. pen., de asemenea modificat prin art. I pct. 1 din ordonanţa de urgenţă menţionată, “Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului”. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi al infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.

Reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept, şi că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie ( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017).

Ulterior, prin Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, pronunţată în temeiul atribuţiei constituţionale consacrate la art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea a admis sesizarea şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii; a admis sesizarea şi a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. (1), ale art. 7 alin. (1) şi ale art. 9, precum şi de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii şi a stabilit că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi vor dispune măsurile legale corespunzătoare.

Prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, li s-au conferit instanţelor judecătoreşti suficiente mijloace de natură a remedia starea de neconstituţionalitate creată în derularea urmăririi penale, astfel încât anacronismul creat de protocolul menţionat – valorificat drept lege de organele de urmărire penală – putea fi eliminat de instanţele judecătoreşti pe măsura publicării acestor decizii ale Curţii Constituţionale. Curtea a subliniat că Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 nu face decât să întărească cele rezultate din jurisprudenţa deja consolidată a Curţii Constituţionale şi să puncteze din nou obligaţia instanţelor judecătoreşti de a respecta deciziile Curţii Constituţionale şi legea în vigoare, după publicarea celor două decizii, ceea ce înseamnă că, ţinând cont de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la aplicarea pentru viitor a prezentei decizii, au obligaţia de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio, aceeaşi obligaţie de ordin constituţional incumbă şi Ministerului Public (§ 194). Curtea a reţinut, de asemenea, că, în urma publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, au fost eliminate din fondul activ al legislaţiei soluţii legislative neconstituţionale aflate într-o relaţie de continuitate chiar cu prevederile protocolului. În mod subsecvent, instanţele judecătoreşti au la dispoziţie mecanismele legale prin care să corecteze consecinţele negative rezultate din încheierea protocolului analizat şi, în urma prezentei decizii, vor putea înţelege prevederile protocolului în contextul procedurii judiciare şi vor stabili efectele şi implicaţiile plasării protocolului amintit în afara ordinii constituţionale. Prin urmare, chiar până la pronunţarea Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, în baza acestor decizii ale Curţii Constituţionale, erau/sunt incidente prevederile art. 102 C. pr. pen. – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute (§ 190).

Potrivit art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , “Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”. Aceste dispoziţii legale reprezintă garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicţiei de a utiliza în soluţionarea cauzelor penale probe declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, § 14). O probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative.

Articolul 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 17). Art. 102 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. nu reglementează instituţii diferite, ci presupune întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 C. pr. pen., iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, § 17).

Administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competenţa materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea, aceeaşi sancţiune se impune şi în privinţa actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ţine cont de calitatea persoanei (Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, § 208).

Totodată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen., excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noţiunii de “excluderea probei” – respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale mai sus invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie şi previzibilitate. Prin urmare, doar în aceste condiţii instituţia excluderii probelor îşi poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât şi părţile de formarea unor raţionamente juridice şi de pronunţarea unor soluţii influenţate, direct sau indirect, de potenţiale informaţii sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 27).

Având în vedere art. 197 alin. 2 şi art. 281 C. pr. pen. , acest text coroborat cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională, instanţa de control constituţional a reţinut, în Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, § 211, că revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţilor subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală şi să dispună măsurile legale corespunzătoare.

Parlamentul, ca organ de control al activităţii Serviciului Român de Informaţii, avea posibilitatea constituţională şi pârghiile legale de a solicita reintrarea în legalitate. Prin urmare, conduita Parlamentului a fost la rândul ei necorespunzătoare, întrucât, prin modul superficial al controlului parlamentar realizat, nu a dat substanţă atribuţiei sale constituţionale de a controla activitatea serviciului de informaţii. În consecinţă, , prin exercitarea superficială a competenţelor sale cu privire la controlul parlamentar şi la examinarea rapoartelor de activitate ale Serviciului Român de Informaţii în raport cu încheierea, conţinutul şi executarea protocolului analizat, Parlamentul a acceptat, în mod implicit, un act ce contravenea ordinii constituţionale, ceea ce determină concluzia că există un conflict juridic de natură constituţională, complex care a fost determinat de încheierea protocolului analizat şi favorizat de controlul parlamentar exercitat în mod necorespunzător (§ 186; în mod similar, § 202).

Motivele de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei privesc, mai degrabă, efectele deciziilor instanţei de control constituţional prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, în general, şi, în mod particular, efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017 în cauzele penale pendinte, apreciindu-se, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care legalitatea actelor de urmărire penală şi legalitatea administrării probatoriului se raportează nu doar la legea procesual penală în vigoare la momentul efectuării acestora, ci şi la condiţii de valabilitate stabilite ulterior prin lege sau printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată nu relevă un viciu de neconstituţionalitate intrinsec al normelor criticate, ci se susţine că acestea capătă valenţe neconstituţionale prin publicarea deciziilor instanţei de control constituţional nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017.

Referitor la efectele deciziilor de admitere ale Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000, instanţa de control constituţional a statuat, de principiu, că, drept consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 146 lit. d) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), încetându-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 147 alin. (1) din Constituţie. Fără îndoială că, în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituţional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei. Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern. În termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “România este stat de drept (…) “. Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţie, în pronunţarea unei hotărâri a CEDO împotriva statului român.

Deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte inter partes, aşadar, numai faţă de părţile din litigiul aflat pe rolul instanţelor de judecată, ci ele au efecte erga omnes, faţă de toate subiectele de drept, iar aceasta rezultă chiar din esenţa controlului de constituţionalitate, astfel că, după ce a constatat neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege ori ordonanţă, nicio autoritate publică şi niciun alt subiect de drept nu mai pot aplica textul de lege, acesta fiind lipsit de eficienţă normativă (Decizia nr. 98 din 5 aprilie 2001, M. Of. nr. 256 din 18 mai 2001). Dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu disting nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanţei de control constituţional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008, şi Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, § 16, prin care a reţinut că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor.

O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţională să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut. ( v Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, § 25). În mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acesteia au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. O decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. (§ 26). Cu acelaşi prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reţinut că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale (§ 30).

Prin urmare, Curtea a precizat şi în considerentele Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, că aceasta nu aduce niciun element de noutate faţă de cadrul normativ primar existent la data pronunţării ei, întrucât, în baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 302 din 4 mai 2017, decizii care, pe măsura publicării, fac parte din ordinea normativă naţională, în cauzele pendinte, erau/sunt incidente prevederile art. 102 – Excluderea probelor obţinute în mod nelegal şi ale art. 281 – Nulităţile absolute.

Autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (în acest sens au fost citate şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, § 52), atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii fiind general obligatorii şi impunânduse cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009). Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile instanţei de control constituţional se publică în Monitorul Oficial al României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept (în acest sens a fost citată Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 51).

Susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate, în condiţiile în care neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează, în primul rând, situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, § 30). În consecinţă, este în spiritul dreptului la un proces echitabil ca părţile să poată beneficia de efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, astfel că, în consecinţă, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) şi ale art. 282 alin. (1) C. pr. pen. . Decizia nr. 100 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală

EXERCITAREA FUNCŢIEI DE URMĂRIRE PENALĂ

Autorul excției a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere şi refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Potrivit susţinerilor autorului, agentul de poliţie din cadrul Biroului rutier al Poliţiei Municipiului Satu Mare care a întocmit procesul-verbal de constatare a dispus, ulterior, începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale, audierea inculpatului, reţinerea acestuia şi întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale. În aceste condiţii, criticile de neconstituţionalitate relevă faptul că organul de constatare a efectuat acte de urmărire penală în cauză, deşi, potrivit normelor procesual penale ale art. 114 alin. (4), singura calitate a acestui organ este aceea de martor. În consecinţă, autorul apreciază că, într-o atare ipoteză, se impune “constatarea intervenţiei nulităţii absolute, iar nu a unei nulităţi relative ce generează obligaţia justiţiabilului de a face dovada unei vătămări, într-o anumită perioadă de timp”.

Potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. , “(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: […] c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.” În ceea ce priveşte organele de ordine publică, identificarea acestora se poate realiza plecând de la atribuţiile şi competenţele în materie de ordine publică ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituţii/organe (Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, § 24).

Potrivit alin. (5) al art. 61 C. pr. pen., procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ, alin. (4) stabilind că “Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.” Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 198 alin. (2) şi ale art. 288 alin. (1) C. pr. pen., “procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal”, respectiv “organul de urmărire penală este sesizat […] prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege […]”.

Procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. de către organele de ordine publică constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală. Obligaţia instituită în sarcina organelor de ordine publică reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare competente atunci când se constată săvârşirea unor infracţiuni, obligaţie ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. De pildă, art. 291 C. pr. pen. reglementează obligaţia oricărei persoane cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi a oricărei persoane cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală şi de a lua măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară (în acest sens, v Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 236 din 23 martie 2020).

Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 114 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora poate fi audiată în calitate de martor orice persoană ce are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că pot fi audiate în calitate de martori şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62 C. pr. pen., Procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declaraţii, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudenţa de principiu în materie a instanţei de la Strasbourg, Curtea Constituţională apreciază că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen. poate constitui «mărturie în acuzare», organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de «martori» în sensul Convenţiei. Curtea Constituţională a constatat, astfel, că posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martori şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 C. pr. pen., se constituie într-o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia.

Având în vedere căorganele de ordine publică au, ex lege, atribuţii şi competenţe în materie de ordine publică, iar procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. de către acestea constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală, având şi natura juridică a unei “mărturii în acuzare” – motivele de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză relevă modul defectuos de aplicare a legii, în condiţiile în care organele de ordine publică (organele de poliţie) au exercitat acte procesuale contrar dispoziţiilor C. pr. pen. .

. Dispoziţiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Potrivit art. 3 alin. (4) C. pr. pen., în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 55 şi ale art. 56 C. pr. pen., care detaliază categoria organelor de urmărire penală şi competenţa acestora, în timp ce art. 285 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Procurorul are competenţa funcţională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şi de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor care au ca rol şi scop să servească drept temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 43).

Reglementarea competenţei organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 C. pr. pen. reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent (§ 55 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017). Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Din această perspectivă, Curtea a statuat că legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea în practică a competenţei în materie penală, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar (§ 56 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017).

Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea – reţinând că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, aspect ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie – a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.

Încălcarea competenţei materiale şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se sancţionează cu nulitatea absolută, susţinerile autorului fiind nefondate, aşa încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Decizia nr. 95 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

NEREGULARITATEA RECHIZITORIULUI

Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b), care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.(Decizia 302/2017 )

Autorul excepţiei apreciază că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la sesizarea instanţei, este neconstituţională prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi la art. 6 § 1 şi 3 lit. a) şi art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenţie. Din această perspectivă, Curtea observă că, prin Decizia nr. 749 din 20 octombrie 2020, M. Of. nr. 72 din 22 ianuarie 2021, §§ 32-39, a reţinut că rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a), coroborat cu art. 329 C. pr. pen. , ca act de sesizare a instanţei, emis de procuror, prin care acesta dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal (v, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 28).

Curtea a apreciat că natura rechizitoriului trebuie analizată în corelaţie cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară. Curtea, făcând referire la Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, §§ 14-16, a reţinut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Curtea a reţinut, totodată, că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată. În aceste condiţii, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Astfel, faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară.

În continuare, în ceea ce priveşte cazurile de nulitate absolută, Curtea a observat că acestea sunt reglementate, în mod expres, la art. 281 alin. (1) lit. a)-f) C. pr. pen., articol care prevede, la alin. (2), posibilitatea invocării nulităţii absolute, în ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), prin urmare în majoritatea acestor cazuri, în orice stare a procesului. Această manieră de reglementare, constând în dreptul invocării nulităţii absolute în orice etapă a unui proces, este de esenţa acestei categorii de nulităţi, prevederea în cuprinsul art. 281 C. pr. pen. a unor excepţii de la regula anterior arătată fiind determinată de introducerea în cuprinsul procesului penal a etapei camerei preliminare, coroborată cu necesitatea soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, aspect reţinut de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019, § 45.

De asemenea, dispoziţiile art. 346 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situaţii: dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerinţelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităţilor astfel constatate va avea ca efect pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) C. pr. pen., soluţii care prevăd începerea judecăţii.

Reglementarea cazurilor de neregularitate a rechizitoriului drept caz de nulitate absolută ar determina prevederea de către legiuitor a unei proceduri care să permită restituirea cauzei la procuror în orice etapă a procesului penal, inclusiv în căile extraordinare de atac. Or, aceasta presupune realizarea unei noi structuri a etapelor procesuale, în contradicţie cu politica penală exprimată de legiuitor prin introducerea procedurii camerei preliminare al cărei scop a fost tocmai evitarea posibilităţii restituirii cauzei la procuror ulterior acestei etape procesuale, în vederea asigurării celerităţii procesului penal, scop arătat în mod expres şi în expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală (v PL-x nr. 412/2009).

Prin urmare, având în vedere că printr-o jurisprudenţă constantă s-a reţinut constituţionalitatea dispoziţiilor ce reglementează camera preliminară, Curtea a constatat că prevederea nulităţii rechizitoriului drept caz de nulitate absolută, cu posibilitatea invocării acesteia, chiar şi până la un moment determinat al procesului penal, dar ulterior camerei preliminare, reprezintă o soluţie juridică contradictorie reglementării etapelor procesului penal prin Codul de procedură penală în vigoare, soluţie ce nu are fundament constituţional.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, Curtea observă că, prin Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, M. Of. nr. 236 din 7 aprilie 2015, s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii. Curtea a reţinut că reglementarea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale, având în vedere că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, începerea cercetării judecătoreşti era tergiversată de cererile şi excepţiile formulate de părţi, care aveau ca efect restituirea cauzelor la procuror, de multe ori după perioade lungi de timp de la data sesizării instanţei. De aceea, art. 281 alin. (4) lit. a) şi art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. prevăd că nulitatea absolută reglementată la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) şi cea relativă prevăzută la art. 282 alin. (1), vizând încălcări ale drepturilor părţilor în faza de urmărire penală, pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară.

Spre deosebire de actuala reglementare, potrivit art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, nulitatea relativă a actului putea interveni numai dacă încălcările dispoziţiilor legale erau invocate în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea lipsea la efectuarea actului, iar instanţa lua în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi cele aflate în etapa judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către CEDO, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), § 110, prin care instanţa europeană a arătat că dispoziţiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din C.E.D.H. sunt aplicabile doar în privinţa normelor penale de incriminare şi a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum.

În exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea “sunt prevăzute numai de lege” (v, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).

Aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

Referitor la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 773 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 147 din 15 februarie 2018, şi Decizia nr. 215 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 689 din 8 august 2018, a reţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 255/2013, prin dispoziţiile acestui act normativ sunt reglementate situaţiile tranzitorii ce rezultă ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte aplicarea legii procesual penale în timp, Curtea a reţinut că aceasta este guvernată de principiul activităţii, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii sale din vigoare. Astfel, la aplicarea legii procesual penale nu se ia în considerare data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost început anterior intrării în vigoare a legii. Totodată, în situaţiile tranzitorii, legea procesual penală veche poate avea efect ultraactiv, ceea ce înseamnă că dispoziţiile ei pot rămâne aplicabile acţiunilor procesuale începute sub imperiul legii vechi, dar care se continuă sub imperiul legii noi.

În acest sens, în ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă, Legea nr. 255/2013 distinge în funcţie de momentul procesual în care acestea se aflau la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Astfel, în cazul în care, la data intrării în vigoare a legii noi, nu se începuse cercetarea judecătorească, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă au fost trimise, potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, judecătorului de cameră preliminară, fiind soluţionate de către instanţa competentă potrivit legii noi, în acord cu regulile prevăzute de această lege. În ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care, la data intrării în vigoare a legii noi, se începuse cercetarea judecătorească, acestea rămân, potrivit art. 7 din Legea nr. 255/2013, în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.

În exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală. În această împrejurare, se poate constata că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei a instanţelor judecătoreşti, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut că acesta este sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea “sunt prevăzute numai de lege”.

Odată începută cercetarea judecătorească, este firesc ca aceasta să rămână în competenţa instanţei respective, iar împrejurarea că o astfel de cauză nu poate fi trimisă în procedura camerei preliminare nu are semnificaţia unei privări de drepturi a autorului câtă vreme aspectele ce ţin de această procedură au fost deja dezlegate şi câtă vreme, potrivit art. 346 alin. (7) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită şi funcţia de judecată în cauză. În acest context, Curtea a reţinut că cercetarea judecătorească se circumscrie activităţii specifice desfăşurate de instanţa judecătorească, ce are ca scop stabilirea adevărului în cauza supusă judecăţii, motiv pentru care se administrează şi se verifică toate probele existente la dosar, în aşa fel încât să se ajungă la soluţionarea legală şi temeinică a cauzei respective. În doctrină s-a arătat că cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând, readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerinţă a principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată. Nu este vorba însă de o simplă reproducere a probelor, ci de o administrare a lor în noi condiţii de către instanţa de judecată, cu participarea procurorului, a părţilor şi a persoanei vătămate, sub controlul publicului asistent. Totodată, cercetarea judecătorească are ca obiect administrarea oricăror probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât şi administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obţinute prin procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral şi contradictoriu al judecăţii.

În privinţa cauzelor aflate în curs de judecată în primă instanţă, la care se referă dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, la data intrării în vigoare a noii reglementări fusese depăşit momentul citirii/prezentării succinte a actului de sesizare a instanţei, cauza putându-se afla în oricare dintre momentele la care art. 323-342 din Codul de procedură penală din 1968 se referă. Or, CEDO a statuat că principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanţei de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (Hotărârea din 18 martie 2014, pronunţată în Cauza Beraru împotriva României, § 64). Curtea a constatat că, potrivit principiului nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui să fie luată de judecătorii care au fost prezenţi pe parcursul întregii proceduri şi al administrării probelor. Cu toate acestea, nu se poate considera că acest lucru constituie o interzicere a oricărei modificări în componenţa unei instanţe judecătoreşti în cursul unei cauze. Este posibil să apară factori administrativi sau procedurali foarte clari care pot face imposibilă participarea continuă a unui judecător la un caz. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă judecarea cauzei au o înţelegere adecvată a probelor şi a argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziţie a transcrierilor, în cazul în care credibilitatea martorului în cauză nu este contestată, sau prin organizarea unei reluări a argumentelor relevante sau a unor martori importanţi în faţa instanţei nou-compuse (Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, § 61).

Pronunţarea soluţiei într-o cauză penală trebuie realizată de judecătorii care au fost prezenţi pe parcursul întregii proceduri şi al administrării probelor, schimbarea acestora pe parcursul soluţionării cauzei fiind necesar a fi însoţită de anumite garanţii (de exemplu, reaudierea unor martori etc.).

Raportând aceste considerente la cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că aplicarea legii procesuale noi în toate cauzele, indiferent de momentul procesual la care acestea se aflau, ar fi determinat o modificare completă a compunerii instanţei de judecată, cu consecinţa necesităţii reluării cercetării judecătoreşti şi a tergiversării soluţionării acestora. Or, punând în balanţă toate aceste elemente, legiuitorul, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, a optat pentru aplicarea legii procesuale noi doar pentru cauzele în care, la data intrării în vigoare a noii reglementări, nu fusese începută cercetarea judecătorească, pentru cele în care se începuse cercetarea judecătorească legiuitorul optând pentru o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Totodată, Curtea a constatat că aplicarea imediată a legii noi sau ultraactivitatea legii vechi, în temeiul art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 255/2013, are în vedere competenţa instanţei de judecată şi aplicarea sau nu a dispoziţiilor referitoare la camera preliminară, judecata urmând să se desfăşoare, în toate cazurile, potrivit legii noi. Or, indiferent de instanţa competentă să judece cauza, inculpatul are la îndemână toate garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti.Decizia nr. 378 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 354 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

REGIMUL JURIDIC AL NULITĂŢILOR

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., cu următorul conţinut: “(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: […] f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.”

Situaţiile în care asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului este obligatorie sunt reglementate de dispoziţiile art. 90 C. pr. pen., iar cele în care este obligatorie asistenţa juridică a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se regăsesc în art. 93 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ. Potrivit art. 90 C. pr. pen., reglementarea asistenţei juridice obligatorii este determinată de elemente particulare ale persoanei în cauză, cum ar fi minoritatea, lipsa capacităţii de exerciţiu, existenţa unei capacităţi de exerciţiu restrânse etc. [art. 90 lit. a) şi b), respectiv art. 93 alin. (4) şi (5) C. pr. pen.]. Totodată, asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în camera preliminară şi în cursul judecăţii “în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani” [art. 90 lit. c) C. pr. pen.]. Aceste din urmă dispoziţii au fost modificate prin art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, anterior asistenţa juridică fiind obligatorie, în acest caz, doar în cursul judecăţii. Art. 91 alin. (1) C. pr. pen. instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestor obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată atât în cadrul camerei preliminare, cât şi în cursul judecăţii, ca efect al publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 88 din 13 februarie 2019 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale.

În cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, prevăzută de art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 18¹ din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal. Astfel cum reiese din încheierea de sesizare, în motivarea contestaţiei formulate împotriva încheierii, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Braşov, prin care, în temeiul art. 346 alin. (2) C. pr. pen. , s-a constatat legalitatea rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea în judecată a autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, s-a făcut referire la două convocări ale acestora, pentru date la care apărătorul a fost în imposibilitatea de a se deplasa de la Bucureşti la Braşov, la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov. S-a susţinut că, în virtutea colegialităţii, cererea de amânare, prin care s-a arătat imposibilitatea apărătorului de a se prezenta, trebuia să fie admisă, având în vedere şi dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin, în esenţă, că încălcarea dreptului la apărare trebuie să fie sancţionată întotdeauna cu nulitatea absolută, fiind neconstituţional textul criticat, care prevede sancţiunea nulităţii absolute pentru încălcarea dreptului la apărare numai atunci când asistenţa juridică este obligatorie.

Asistenţa juridică obligatorie este o opţiune legislativă. Instanţa de control constituţional a statuat, în jurisprudenţa sa, că, prin reglementarea unui caz în care asistenţa juridică este obligatorie, legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, § 36). Totodată, Curtea a reţinut că, din dispoziţiile art. 90 C. pr. pen. , rezultă că legiuitorul a reglementat obligativitatea asistenţei juridice, iar nu a reprezentării. Astfel, nulitatea intervine numai pentru situaţiile în care părţile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută când şi partea lipseşte fără a avea un reprezentant (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, § 24). Reglementarea asistenţei juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente. O atare reglementare dă naştere unei obligaţii în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispoziţiilor legislative relative la asistenţa juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat sau nu a solicitat acest lucru. Reglementarea menţionată impune organului judiciar obligaţia de a nu rămâne în pasivitate, ci, prin depunerea diligenţelor necesare, să asigure respectarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, § 39). În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a prezumat că este în interesul justiţiei reglementarea obligatorie a asistenţei juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispoziţiilor relative la asistenţa juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, § 40).

Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. Dreptul la o apărare efectivă ocupă un loc central în derularea procesului penal, importanţa lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar fi iluzorii, fără garanţii procedurale, autorităţile judiciare având obligaţia de a asigura acest drept. Asigurarea efectivă a apărării este o garanţie, o premisă sigură a cercetării obiective şi complete a probelor, o condiţie sine qua non a aflării adevărului, a apărării drepturilor şi intereselor legale ale suspectului, inculpatului şi ale celorlalte părţi, creând condiţii necesare emiterii unei sentinţe legale şi temeinice. În ipoteza din prezenta cauză, a respingerii cererilor de amânare prin care s-a arătat imposibilitatea apărătorului de a se prezenta la convocarea procurorului, părţile pot formula plângere, potrivit art. 336 şi 339 C. pr. pen., ce va fi soluţionată de procurorul ierarhic superior. Soluţionarea nefavorabilă a unor astfel de cereri însă nu se poate converti într-un caz de nulitate absolută în care producerea vătămării se află sub puterea unei prezumţii legale juris et de jure. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Autorii excepţiei solicită ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină cu privire la orice incident referitor la asistarea de către apărător a suspectului sau a inculpatului, care relevă sau nu o încălcare a vreunei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. Or, o asemenea reglementare ar presupune că invocarea încălcării oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă – nulitatea absolută – consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale.

Principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28). Or, cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului se deosebesc esenţial de asistenţa juridică facultativă, consacrată de art. 24 din Constituţie. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 565 din 5 iulie 2018).

Noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. De altfel, Curtea a statuat, în mod constant, că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 729 din 12 august 2020, § 28, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor (deciziile nr. 133 din 18 martie 2004, M. Of. nr. 297 din 5 aprilie 2004, nr. 868 din 10 iulie 2008, M. Of. nr. 578 din 31 iulie 2008, şi nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010). Decizia nr. 97 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală

Art. 282. –Nulităţile relative

(1)Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

(2)Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate.

(3)Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4).

(4)Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată:

a)până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;

b)până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei;

c)până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii.

(5)Nulitatea relativă se acoperă atunci când:

a)persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege;

b)persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.

Dispoziţiile art. 282 alin. (1) şi ale art. 367 alin. (9) C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 923 din 23 noiembrie 2017, Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, şi Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 729 din 12 august 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, § 26, Curtea a reţinut că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă are următoarele caracteristici: intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal anterior enumeraţi; trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual; se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege; iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, termenele procedurale şi administrarea probelor.

Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin aceea că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal – cu excepţia cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) şi lit. f) C. pr. pen., care pot fi invocate în condiţiile stabilite de prevederile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod – şi poate fi luată în considerare din oficiu. Cazurile de nulitate absolută se referă la: compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului la judecată, atunci când aceasta este obligatorie, prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la şedinţa de judecată este obligatorie potrivit legii, şi la efectuarea unor acte procesuale şi procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilităţii sau al decăderii. Curtea a reţinut că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de către acela care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, Curtea a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Aşadar, condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de dovedirea existenţei unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a respectivului act de procedură de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei “derogări” de la obligativitatea respectării legii.

Totodată, prin Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, § 28, Curtea a concluzionat că, în mod evident, nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a observat că autorul excepţiei doreşte, practic, ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină în cazul încălcării oricărei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. O asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă – nulitatea absolută – consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale.

Cu privire la prevederile art. 367 alin. (9) C. pr. pen., acestea au mai constituit obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, Curtea pronunţând Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, şi Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 966 din 20 octombrie 2020.

Prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, Curtea a reţinut că, prin dispoziţiile Legii nr. 177/2010 au fost aduse modificări procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă – declararea neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv în materie penală – soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Aşadar, prin dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care era sesizată Curtea Constituţională, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, că opţiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formă care nu putea fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul.

Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. De asemenea, Curtea a reţinut că intervenţia legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, constituie tocmai expresia asumării şi a respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Curtea a observat că abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.Decizia nr. 21 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 729 din 12 august 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) C. pr. pen. , reţinând, în § 26, că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă are următoarele caracteristici: intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal anterior enumeraţi; trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual; se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege; iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, termenele procedurale şi administrarea probelor.

Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin aceea că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal – cu excepţia cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) C. pr. pen., care pot fi invocate în condiţiile stabilite de prevederile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod – şi poate fi luată în considerare din oficiu. Cazurile de nulitate absolută se referă la: compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului la judecată, atunci când aceasta este obligatorie, prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la şedinţa de judecată este obligatorie potrivit legii, şi la efectuarea unor acte procesuale şi procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilităţii sau al decăderii. Curtea a reţinut că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de către acela care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Astfel, Curtea a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Aşadar, condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de dovedirea existenţei unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a respectivului act de procedură de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei “derogări” de la obligativitatea respectării legii.

Totodată, prin Decizia nr. 247 din 4 iunie 2020, § 28, Curtea a concluzionat că, în mod evident, nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, ci aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a observat că autorul excepţiei doreşte, practic, ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină în cazul încălcării oricărei norme de procedură penală, fără nicio distincţie, ceea ce ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, nu şi prin aplicarea altor remedii procesuale. O asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă – nulitatea absolută – consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 991 din 22 noiembrie 2018, Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019, Decizia nr. 630 din 15 octombrie 2019, M. Of. nr. 1.024 din 19 decembrie 2019, şi Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 782 din 27 august 2020.

Dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (1) privind principiul universalităţii drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, ale art. 16 alin. (2), potrivit căruia “Nimeni nu este mai presus de lege”, şi ale art. 124 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei în numele legii.Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală

283

Art. 283. –Abateri judiciare

(1)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

b)neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.

(2)Lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.

(3)Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.

(4)Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei:

b)lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat;

c)tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite;

e)nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3);

i)manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror;

m)neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;

n)abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici;

p)neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;

(5)Amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii.

(6)Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune.

Art. 283, a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

Prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021, M. Of. nr. 473 din 6 mai 2021., Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 283 alin. (3) C. pr. pen. sunt în acord cu prevederile art. 1 alin. (3)-(5) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6 şi 7 din C.E.D.H. .

Dispoziţiile art. 283 C. pr. pen. prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare (respectiv fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii procesual penale sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege), iar acest conţinut se poate completa cu alte norme procesuale. Prin urmare, prevederile art. 283 C. pr. pen. au caracter de norme generale, care se întregesc prin alte norme procedurale. Astfel, legiuitorul a identificat o serie de cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor procesuale sau de îndeplinire a lor cu nerespectarea exigenţelor legale, între care se regăseşte art. 283 alin. (3) C. pr. pen. referitor la lipsa nejustificată a avocatului ales sau numit din oficiu, fără a asigura substituirea, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea.

Legiuitorul a urmărit să sancţioneze comportamentul abuziv al apărătorului ales sau desemnat din oficiu. Mai mult, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reM. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, “Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens. Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară”.

Neîndeplinirea acestei obligaţii are consecinţe atât asupra situaţiei părţii sau persoanei reprezentate, cât şi asupra procesului penal în ansamblu, cu precădere în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 90 şi art. 93 alin. (4) C. pr. pen.. Din această perspectivă este evident că nu există nicio diferenţă cu privire la faptul că avocatul care lipseşte nejustificat este ales sau numit din oficiu.

Potrivit art. 88 alin. (3) C. pr. pen., avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali. De aceea, în cazul în care se află în imposibilitate temporară de a-şi onora mandatul, avocatul este obligat să ia măsuri pentru substituirea sa la termenul la care lipseşte.

De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut, pe lângă posibilitatea răspunderii disciplinare a avocatului, sancţionarea avocatului care nu şi-a îndeplinit obligaţia profesională prin aplicarea unei amenzi judiciare. Împrejurarea că avocatul nu a obţinut acordul clientului pentru posibilitatea substituirii nu echivalează cu absenţa justificată, deoarece raporturile contractuale dintre avocat şi client nu pot duce la paralizarea procedurilor judiciare. Drept urmare, simpla imposibilitate justificată de prezentare nu este suficientă pentru înlăturarea abaterii (cum ar fi faptul că avocatul în cauză trebuie să fie prezent în faţa altei instanţe), întrucât avocatul trebuie să indice motivul care a stat la baza acestei imposibilităţi (de exemplu, termenul de la altă instanţă are ca obiect propunerea de arestare preventivă, care nu putea fi în mod rezonabil prevăzută de avocat). Aşa fiind, dacă avocatul cunoştea existenţa imposibilităţii de prezentare şi a avut un termen rezonabil pentru a-şi asigura substituirea, simpla justificare a imposibilităţii de prezentare va fi sancţionată cu amendă judiciară.

În practică se invocă uneori de către avocaţi neîndeplinirea obligaţiei de substituire prin aceea că cei pe care îi reprezintă refuză să fie asistaţi de un alt avocat sau că niciun coleg avocat nu a dorit să îi substituie, din varii motive: complexitatea dosarului, lipsa de timp etc. Cu toate acestea, reglementarea legală oferă cadrul necesar pentru ca un avocat diligent să îşi poată asigura substituirea în cvasitotalitatea situaţiilor. Astfel, în ceea ce priveşte opunerea clientului de a fi asistat/reprezentat la un termen de un alt avocat cu care el nu a încheiat un contract de asistenţă juridică, aceasta poate fi depăşită în condiţiile în care, cu ocazia încheierii contractului de asistenţă juridică/reprezentare, avocatul propune includerea unei clauze potrivit căreia, în caz de imposibilitate temporară de exercitare a mandatului dat, clientul va fi de acord cu substituirea de către un alt avocat, desemnat de avocatul titular. Dreptul părţii în proces de a fi asistată de un anume avocat se întinde până la limita la care intră în conflict cu interesul general al parcurgerii cu celeritate a procesului. În ceea ce priveşte imposibilitatea găsirii unui avocat substituent, Curtea a reţinut că acest aspect ţine de modul de organizare a profesiei de avocat, legea specială cuprinzând dispoziţii de organizare colectivă care ar presupune susţinerea reciprocă a avocaţilor în astfel de situaţii.

Totodată, cu privire la teza refuzului nejustificat de a asigura apărarea, Curtea a constatat că legea se referă la asigurarea exercitării atât a drepturilor părţii pe care o asistă, cât şi a drepturilor procesuale proprii ale avocatului. În ceea ce priveşte constatarea acestei abateri judiciare, dificultatea constă în divergenţa de apreciere între avocat şi organul judiciar, primul susţinând că nu i s-a asigurat exercitarea deplină a drepturilor, iar cel de-al doilea apreciind că aceste drepturi sunt asigurate. De exemplu, avocatul susţine că timpul stabilit pentru a studia dosarul cu propunerea de arestare preventivă nu îi este suficient pentru a asigura o apărare efectivă, pe când judecătorul apreciază invers. În acest caz, va fi avută în vedere situaţia concretă, cum ar fi volumul actelor de studiat, împrejurarea că avocatul a asistat anterior la efectuarea unora dintre aceste acte sau cunoştea dosarul de la debut, complexitatea cauzei etc. Pentru a asigura contradictorialitatea şi transparenţa măsurii luate, organul judiciar va indica în motivarea ordonanţei sau a încheierii elementele de fapt care au format convingerea că exercitarea drepturilor procesuale a fost asigurată şi că refuzul de a asigura apărarea este nejustificat.

Spre deosebire de vechea reglementare din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, amenda judiciară poate fi aplicată numai dacă s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale. Acest fapt este de natură a conferi părţii interesate manifestarea accesului la justiţie în limitele art. 6 – Dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. , iar aprecierea exercitării depline a garanţiilor procesuale depinde de ceea ce se pretinde a fi nerespectat, cum ar fi, în speţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. pr. pen. cu privire la dreptul suspectului/inculpatului de a se consulta cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii.

Textul legal criticat a fost redactat cu suficientă claritate şi precizie, în aşa fel încât destinatarii săi să poată cunoaşte caracterul prohibit al unui anumit comportament procesual. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, instanţa de contencios constituţional a constatat că, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (v Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93). Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (v Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie (v Hotărârea din 21 ianuarie 1999, pronunţată în Cauza Garcia Ruiz împotriva Spaniei, § 28, Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, § 50, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi – S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, § 108).

De aceea, instanţa de contencios constituţional nu a putut reţine critica potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor legale criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare şi de previzibile, sens în care este evident că un avocat, indiferent că este ales sau numit din oficiu, nu trebuie să lipsească în mod nejustificat, fără a-şi asigura substituirea. Totodată, modalitatea de reţinere a unor cazuri concrete ca fiind cazuri de lipsă justificată a avocatului reprezintă un aspect ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi, de aceea, în aceste situaţii, supleţea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea împrejurărilor care ar putea intra sau nu în categoria abaterii judiciare respective.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin dispoziţiile legale criticate este afectat dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, partea interesată se poate adresa unui alt judecător de drepturi şi libertăţi/judecător de cameră preliminară/complet în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei/încheierii de amendare, în vederea anulării sau reducerii amenzii aplicate. Aşadar, din perspectivă constituţională, dispoziţiile legale criticate garantează persoanei amendate o judecată imparţială în cadrul unui proces echitabil, având deplina posibilitate de a se apăra singură ori de a-şi angaja un avocat ales în acest sens.

Referitor la lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care se dispune amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (3) C. pr. pen., Curtea a reţinut că posibilitatea de a cere anularea ori reducerea amenzii, conform art. 284 alin. (2) C. pr. pen., constituie un mijloc juridic ce asigură verificarea încheierii astfel pronunţate sub aspectul caracterului său justificat şi al cuantumului acesteia, de către un alt judecător de drepturi şi libertăţi, de un alt judecător de cameră preliminară sau de un alt complet de judecată decât cel care a dispus amenda, în funcţie de etapa procesuală în care aceasta a fost aplicată. Or, această soluţie juridică este de natură a asigura dreptul la un proces echitabil al persoanei amendate, din perspectiva posibilităţii contestării amenzii judiciare ce face obiectul analizei.

În ceea ce priveşte asigurarea dublului grad de jurisdicţie, acesta este aplicabil doar în cauzele penale ce au ca obiect soluţionarea raportului penal de conflict. Însă, prin încheierea prevăzută la art. 284 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., instanţa de judecată nu dispune cu privire la vinovăţia unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, motiv pentru care principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu este aplicabil în prezenta cauză. Curtea reţine însă că standardul dublului grad de jurisdicţie nu este reglementat de dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţie, invocate de autorul excepţiei, acesta fiind prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Decizia nr. 493 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală

Prevederile art. 283 alin. (3) C. pr. pen. au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 561 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 886 din 10 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate. Curtea a constatat că dispoziţiile art. 283 alin. (3) C. pr. pen. sunt în acord cu prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6 şi 7 din C.E.D.H. .

Cât priveşte această abatere judiciară, Curtea a constatat că legiuitorul a urmărit să sancţioneze comportamentul abuziv al apărătorului ales sau desemnat din oficiu. Mai mult, potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reM. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, “Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens. Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară.”

Curtea a constatat că, în procesul penal, neîndeplinirea acestei obligaţii are consecinţe atât asupra situaţiei părţii sau persoanei reprezentate, cât şi asupra procesului penal în ansamblu, cu precădere în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 90 şi art. 93 alin. (4) C. pr. pen.. Din această perspectivă este evident că nu există nicio diferenţă cu privire la faptul că avocatul care lipseşte nejustificat este ales sau numit din oficiu.

De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut, pe lângă posibilitatea răspunderii disciplinare a avocatului, sancţionarea avocatului care nu şi-a îndeplinit obligaţia profesională prin aplicarea unei amenzi judiciare. Împrejurarea că avocatul nu a obţinut acordul clientului pentru posibilitatea substituirii nu echivalează cu absenţa justificată, deoarece raporturile contractuale dintre avocat şi client nu pot duce la paralizarea procedurilor judiciare. Drept urmare, simpla imposibilitate justificată de prezentare nu este suficientă pentru înlăturarea abaterii (cum ar fi faptul că avocatul în cauză trebuie să fie prezent în faţa altei instanţe), întrucât avocatul trebuie să indice motivul care a stat la baza acestei imposibilităţi (de exemplu, termenul de la altă instanţă are ca obiect propunerea de arestare preventivă, care nu putea fi în mod rezonabil prevăzută de avocat). Aşa fiind, dacă avocatul cunoştea existenţa imposibilităţii de prezentare şi a avut un termen rezonabil pentru a-şi asigura substituirea, simpla justificare a imposibilităţii de prezentare va fi sancţionată cu amendă judiciară.

Totodată, cu privire la teza refuzului nejustificat de a asigura apărarea, Curtea a constatat că legea se referă la asigurarea exercitării atât a drepturilor părţii pe care o asistă, cât şi a drepturilor procesuale proprii ale avocatului. În ceea ce priveşte constatarea acestei abateri judiciare, dificultatea constă în divergenţa de apreciere între avocat şi organul judiciar, primul susţinând că nu i s-a asigurat exercitarea deplină a drepturilor, iar cel de-al doilea apreciind că aceste drepturi sunt asigurate. De exemplu, avocatul susţine că timpul stabilit pentru a studia dosarul cu propunerea de arestare preventivă nu îi este suficient pentru a asigura o apărare efectivă, pe când judecătorul apreciază invers. În acest caz, va fi avută în vedere situaţia concretă, cum ar fi volumul actelor de studiat, împrejurarea că avocatul a asistat anterior la efectuarea unora dintre aceste acte sau cunoştea dosarul de la debut, complexitatea cauzei etc. Pentru a asigura contradictorialitatea şi transparenţa măsurii luate, organul judiciar va indica în motivarea ordonanţei sau a încheierii elementele de fapt care au format convingerea că exercitarea drepturilor procesuale a fost asigurată şi că refuzul de a asigura apărarea este nejustificat.

De aceea, Curtea a reţinut că, spre deosebire de vechea reglementare din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, amenda judiciară poate fi aplicată numai dacă s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale. Acest fapt este de natură a conferi părţii interesate manifestarea accesului la justiţie în limitele art. 6 – Dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. , iar aprecierea exercitării depline a garanţiilor procesuale depinde de ceea ce se pretinde a fi nerespectat, cum ar fi, în speţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) C. pr. pen. cu privire la dreptul suspectului/inculpatului de a se consulta cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii.

Textul legal criticat a fost redactat cu suficientă claritate şi precizie, în aşa fel încât destinatarii săi să cunoască caracterul prohibit al unui anumit comportament procesual. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, instanţa de contencios constituţional a constatat că, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (v Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93). Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (v Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie (v Hotărârea din 21 ianuarie 1999 pronunţată în Cauza Garcia Ruiz împotriva Spaniei, § 28, Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, § 50, şi Hotărârea din 10 mai 2012, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii, § 108).

Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa mai sus menţionată şi în acord cu cele reţinute prin aceasta, referitor la lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care se dispune amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (3) C. pr. pen., posibilitatea de a cere anularea ori reducerea amenzii, conform art. 284 alin. (2) C. pr. pen., constituie un mijloc juridic ce asigură verificarea încheierii astfel pronunţate sub aspectul caracterului său justificat şi al cuantumului acesteia, de către un alt judecător de drepturi şi libertăţi, de un alt judecător de cameră preliminară sau de un alt complet de judecată decât cel care a dispus amenda, în funcţie de etapa procesuală în care aceasta a fost aplicată. Or, această soluţie juridică este de natură a asigura dreptul la un proces echitabil al persoanei amendate, din perspectiva posibilităţii contestării amenzii judiciare ce face obiectul analizei.

În ceea ce priveşte asigurarea dublului grad de jurisdicţie, acesta este aplicabil doar în cauzele penale ce au ca obiect soluţionarea raportului penal de conflict. Însă, prin încheierea prevăzută la art. 284 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., instanţa de judecată nu dispune cu privire la vinovăţia unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, motiv pentru care principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu este aplicabil în prezenta cauză. Curtea reţine însă că standardul dublului grad de jurisdicţie nu este reglementat de dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţie, invocate de autorul excepţiei, acesta fiind prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 din Codul de procedură penală

284

. Decizia nr. 493 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală

Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 din Codul de procedură penală

288

290

Art. 290. – Denunţul

(1)Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

(2)Denunţul se poate face numai personal, dispoziţiile art. 289 alin. (2), (4)-(6) şi (8)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.

~~Art. 290a fost modificat prin~~ ~~Ordonanța de urgență nr. 13/2017~~ ~~și prin~~ Ordonanța de urgență nr. 14/2017

Curtea constată că, prin Decizia nr. 578 din 1 octombrie 2019, M. Of. nr. 944 din 25 noiembrie 2019, a examinat critica autorului privind imposibilitatea denunţătorului de a sesiza instanţa de judecată competentă să judece plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de procuror, împrejurare care este de natură să afecteze accesul liber la justiţie. Soluţia instanţei de control constituţional a fost de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, însă, în considerentele Deciziei precitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 290 C. pr. pen., intitulat “Denunţul”, prevăd la alin. (1) că denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni, deci o modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În general, orice persoană poate face un denunţ, chiar şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu. Singura condiţie pentru cel care face denunţul este să nu fie persoana vătămată prin infracţiune, fiindcă în această situaţie sesizarea formulată ar constitui o plângere, şi nu un denunţ. Curtea a reţinut, totodată, că, în urma formulării denunţului, persoana denunţătoare nu dobândeşte calitatea de parte în procesul penal pe care îl declanşează.

Cu privire la modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, art. 288 alin. (1) C. pr. pen. prevede că “Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu”. Ca urmare a învestirii organului de urmărire penală, după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, în temeiul art. 314 din cod, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. sau renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale. Împotriva soluţiei procurorului, persoana căreia i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime poate face plângere. Astfel, în temeiul art. 336, coroborat cu art. 339 C. pr. pen., plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ulterior, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în temeiul art. 340 alin. (1) din cod.

În aceste condiţii, cu referire la titularii care, potrivit art. 340 alin. (1) C. pr. pen., pot ataca soluţiile de clasare (neurmărire penală sau netrimitere în judecată) dispuse de procuror, Curtea a analizat problema de principiu, şi anume aceea de a stabili în ce măsură denunţătorul se circumscrie noţiunii de “persoană căreia i s-a adus o vătămare intereselor sale legitime”, întrebuinţată de legiuitor în cuprinsul art. 336 C. pr. pen. .

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, M. Of. nr. 794 din 9 noiembrie 2011, prin care a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală, Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278¹ alin. 8 lit. a) teza a doua din vechiul Cod de procedură penală. Instanţa supremă a apreciat că noţiunea de “denunţător” este incompatibilă cu persoana care, în calitate de subiect pasiv şi titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia vorbim despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare (plângere, iar nu denunţ). Delimitând noţiunea de “interese legitime” prin raportare la conduita denunţătorului, care acţionează fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracţiunilor a căror nedenunţare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăşi o infracţiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îl determină la o asemenea acţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că “în aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret şi actual pe care l-ar avea denunţătorul pentru a depăşi demersul iniţial, de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârşire a unei infracţiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanţă să acţioneze (o obligaţie legală sau propria conştiinţă) “. Instanţa supremă a apreciat că, în vreme ce procedura instituită în art. 278¹ din vechiul Cod de procedură penală (în prezent art. 340 C. pr. pen.) “are esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime”, încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei presupuse infracţiuni de către denunţător se realizează “în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoştinţă pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu) “. Instanţa supremă a concluzionat că “acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată”.

.Instituţia denunţului se regăseşte în mai multe acte normative, legiuitorul acordând unele beneficii persoanelor care, pe această cale, contribuie la descoperirea şi sancţionarea anumitor fapte penale. Astfel, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri prevăd că “Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”; dispoziţiile art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie dispun că “Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”; dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 26 februarie 2015, prevăd că “Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”; dispoziţiile art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative prevăd că “Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”. Curtea a arătat că, prin reglementarea dispoziţiilor legale menţionate, legiuitorul vine să gratifice un comportament care valorizează atât interesul public, general, al aflării adevărului, cât şi interesul particular al denunţătorului. În aceste situaţii expres prevăzute de lege, interesul particular al denunţătorului se manifestă în cadrul cauzei penale în care persoana denunţătoare este parte, întrucât aici se aplică beneficiile prevăzute de lege, iar nu şi în cauza declanşată ca urmare a denunţului, în care denunţătorul nu valorizează niciun interes personal şi în care nu dobândeşte calitatea de parte.

În Decizia nr. 578 din 1 octombrie 2019, Curtea a reţinut că îşi însuşeşte pe deplin argumentele care fundamentează soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, referitor la persoanele îndrituite să formuleze plângere în faţa instanţei împotriva soluţiilor de clasare dispuse de procuror, şi, totodată, a constatat că, în cauză, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu îşi îndreaptă critica spre dispoziţia legală care stabileşte sfera persoanelor îndrituite la calea de atac (art. 340 C. pr. pen. , coroborat cu art. 336 din cod) şi care limitează implicit dreptul denunţătorului la formularea plângerii, aşa cum s-a prezentat mai sus, ci asupra dispoziţiei legale care consacră posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a încunoştinţa organul de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni, deci chiar norma în temeiul căreia autoarea a dobândit calitatea de denunţător în virtutea căreia formulează critica de neconstituţionalitate (art. 290 C. pr. pen. ). Or, Curtea a constatat că această din urmă normă procesuală nu prezintă niciun viciu de neconstituţionalitate din perspectiva criticilor formulate de autoare, obiectul excepţiei fiind greşit determinat, astfel că sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă.

În aceste condiţii, având în vedere similaritatea susţinerilor autorului excepţiei din prezenta cauză, soluţia şi considerentele Deciziei nr. 578 din 1 octombrie 2019 sunt pe deplin aplicabile, aşa încât, în temeiul aceluiaşi raţionament, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 C. pr. pen. urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen., Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din C.E.D.H. – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare, prin deciziile nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, şi nr. 529 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată.

Curtea a reţinut că limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept.

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie, Curtea Constituţională statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

În aceleaşi decizii, Curtea a mai constatat că drepturile fundamentale menţionate anterior nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului “pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală” [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen.] ori schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen.], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen.]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie ce va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a mai reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.

În preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prin care au fost modificate prevederile art. 341 alin. (2) C. pr. pen., se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, a fost adoptat un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale, care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) C. pr. pen. potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât Curtea a reţinut că, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite. Astfel, Curtea a constatat că textul criticat reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi a intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în respectiva cauză, petentul – fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală – beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Curtea a reţinut că garanţiile procesuale analizate reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen., poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi alin. (2), Curtea a constatat că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).

Autorul excepţiei susţine că a fost vătămat prin efectuarea de către intimatul din cauză a unei expertize în cauza civilă în care autorul a reprezentat, în calitate de avocat, petentul dintr-o plângere contravenţională respinsă atât în fond, cât şi în căile de atac, cu consecinţa neîncasării onorariului de succes stabilit în contractul de asistenţă juridică. Din această perspectivă, prin plângerea formulată, a solicitat admiterea acesteia, desfiinţarea soluţiilor atacate, cu consecinţa redeschiderii urmăririi penale şi trimiterii cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale in personam cu privire la intimatul din cauză (care a avut calitatea de expert în cauza privind plângerea contravenţională, în calea de atac) sub aspectul săvârşirii de mărturie mincinoasă. În acest sens, a solicitat judecătorului de cameră preliminară efectuarea unei expertize tehnice auto, solicitare respinsă de acesta.

În considerentele încheierii menţionate, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că din analiza dispoziţiilor art. 336 şi art. 340 C. pr. pen. reiese că pot face plângere împotriva soluţiei de clasare în faţa judecătorului de cameră preliminară părţile, subiecţii procesuali principali şi orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate sau sunt susceptibile a fi vătămate prin soluţia de netrimitere în judecată. Interesul vătămat al petentului trebuie să fie personal, iar nu general, astfel că denunţătorul nu este o persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate prin soluţia de clasare, dacă nu poate dovedi, în concret că prin soluţia procurorului au fost vătămate interese legitime private, personale. Totodată, s-a reţinut că petentul, autor al excepţiei, se consideră vătămat prin soluţia de clasare, întrucât nu a încasat onorariul de succes ca urmare a soluţiei dispuse în dosarul civil, în care intimatul a efectuat o expertiză tehnică. În aceste condiţii, judecătorul de cameră preliminară a constatat că neîncasarea onorariului de succes de către petent în dosarul civil şi calitatea de avocat a petentului în acelaşi dosar nu justifică existenţa unui interes legitim personal vătămat în formularea plângerii, astfel că, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. pr. pen., a respins, ca inadmisibilă, plângerea petentului, autor al excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen. este, la rândul ei, inadmisibilă, pentru lipsa legăturii cu soluţionarea cauzei. Astfel, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. În acest sens, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că o atare excepţie de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 535 din 15 iulie 2016, § 18, şi Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 671 din 31 august 2016, § 22).

În ceea ce priveşte solicitarea avocatului părţii, de a i se acorda cheltuieli de judecată, Curtea constată, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, că aceasta nu poate fi primită, deoarece regulile de procedură civilă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale (în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.352 din 22 octombrie 2009, M. Of. nr. 844 din 7 decembrie 2009, nr. 270 din 23 mai 2013, M. Of. nr. 433 din 16 iulie 2013, şi nr. 230 din 19 aprilie 2016, M. Of. nr. 412 din 1 iunie 2016, § 22).Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (5¹) din Codul de procedură penală

297

Art. 297. – Obligaţiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile

(1)La primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de formă şi dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare.

(2)Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.

Prin Încheierea penală nr. 390 din 5 februarie 2019, Judecătoria Timişoara – Secţia penală a reţinut că, “raportat la dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie o normă specială şi completatoare faţă de dispoziţiile art. 296 alin. (1) C. pr. pen. în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă, în sensul că dacă într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală din oficiu şi se constată că este necesară plângerea prealabilă, termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă curge din momentul în care organele de cercetare şiau îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 297 alin. (2) C. pr.pen. de a chema persoana vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să facă plângere, iar nu din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se reţine că petentul a fost întrebat de organele de cercetare penală dacă înţelege să facă plângere, după cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 296 alin. (2) C. pr.pen., în cauză termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr.pen. de formulare a plângerii prealabile nu a început să curgă, astfel că nu se poate reţine că plângerea prealabilă din data de 8 decembrie 2017 a fost tardiv formulată. Având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată în termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr.pen., raportat la art. 296 alin. (2) C. pr.pen., judecătorul de cameră preliminară va admite, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) C. pr.pen., plângerea formulată de către petent şi va desfiinţa dispoziţia de clasare cuprinsă în Ordonanţa din data de 26 aprilie 2018 din Dosarul nr. 6.566/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara şi va dispune trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimat, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal”.

În ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea legii, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 464 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 901 din 26 octombrie 2018, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare – ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reţinut astfel că interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul – în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.

Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, CEDO a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).

Prin Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33, a constatat că interpretarea normelor de lege este operaţiunea de stabilire a conţinutului şi a sensului la care acestea se referă şi este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situaţiei de fapt concrete din cauză, instanţa de judecată fiind ţinută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. Aşa cum a stabilit Curtea în mod constant în jurisprudenţa sa, interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

Soluţionând plângerea împotriva ordonanţei de clasare, Judecătoria Timişoara a interpretat norma de lege criticată în ansamblul reglementărilor aplicabile în materie, fără a fi subliniată vreo dificultate din perspectiva existenţei unei lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia. Or, din această perspectivă, Curtea apreciază că, în realitate, autorul excepţiei ridică probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu invocă o practică a instanţelor judecătoreşti potrivit căreia dispoziţiile criticate ar fi interpretate într-un sens contrar Legii fundamentale. Or, doar o astfel de interpretare acceptată la nivelul instanţelor judecătoreşti, a textului criticat, ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepţiei de neconstituţionalitate invocate. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, instanţa de contencios constituţional a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când “deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări“. De asemenea, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 21, Curtea a reţinut că “nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar”.Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală

306

Decizia nr. 121 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 raportat la art. 81 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, ale art. 306 raportat la art. 81 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 346 alin. (3) raportat la art. 342 raportat la art. 8 din Codul de procedură penală

315

Art. 315. – Clasarea

(1)Clasarea se dispune când:

a)nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;

b)există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).
(2)Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:

a)ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei;

b)restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;

c)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;

d)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris;

e)sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;
(3)Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.

(4)În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.

(5)Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză.

Art. 315a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

dispoziţiile art. 318 alin. (16) fraza a doua C. pr. pen. prevăd imposibilitatea dispunerii unei noi soluţii de renunţare la urmărirea penală în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară a respins anterior o cerere de confirmare a unei astfel de soluţii.

Cu privire la cadrul procesual în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în cauză, judecătorul de cameră preliminară a fost învestit pentru prima dată cu o cerere de confirmare a unei soluţii de renunţare la urmărirea penală. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. Întrucât, în speţă, judecătorul de cameră preliminară nu a fost sesizat pentru a doua oară cu o cerere de confirmare a unei ordonanţe de renunţare la urmărirea penală, dispoziţiile art. 318 alin. (16) fraza a doua C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 48 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 321 din 24 aprilie 2019, §§ 39 şi 40).Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) fraza a doua din Codul de procedură penală

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică ipoteza în care procurorul dispune soluţia de clasare, însuşindu-şi argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală, ipoteză în care menţionarea motivelor de fapt şi de drept care stau la baza acestei soluţii nu este obligatorie.

Astfel cum rezultă din interpretarea textului criticat, motivarea de către procuror a ordonanţei de clasare pe baza argumentelor formulate de către organul de cercetare penală în propunerea referitoare la soluţia de clasare, şi, prin urmare, lipsa menţionării exprese de către procuror a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia anterior menţionată, este posibilă doar în ipotezele în care procurorul nu are alte motive de fapt şi de drept de invocat şi dacă nu există un suspect în cauză. Or, această operaţiune implică evaluarea critică de către procuror a respectivelor argumente, raţionament logic în urma căruia acesta apreciază că soluţia de clasare pe care o pronunţă este temeinic motivată de către organul de cercetare penală. În această ipoteză, este inutil ca argumentele la care face trimitere textul criticat să fie reiterate de procuror, astfel că soluţia legală criticată nu face decât să realizeze un just echilibru între formalism şi principiul celerităţii, cu prilejul pronunţării soluţiei de clasare.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 315 alin. (5) C. pr. pen. permit procurorului să îşi întemeieze soluţia de clasare pe alte argumente decât cele formulate de organul de cercetare penală, ipoteză în care menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie.

Astfel, verificările efectuate de procuror la primirea referatului cu propunerea de clasare vizează îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se putea dispune această soluţie. În acest sens, se verifică dacă situaţia de fapt, aşa cum este descrisă în actul de sesizare (clasarea propusă ca soluţie de neurmărire) sau aşa cum a fost stabilită pe baza datelor şi probelor strânse după începerea urmăririi penale (clasarea ca soluţie de netrimitere în judecată), se încadrează în cazul de clasare propus de organul de cercetare penală (sau în alt caz prevăzut la art. 16 C. pr. pen.). În aceste condiţii, propunerea organului de cercetare penală poate fi apreciată ca integral întemeiată şi admisă în sensul dispunerii clasării, iar procurorul îşi poate însuşi integral sau parţial argumentele furnizate de organul de urmărire penală în referat sau poate dispune clasarea cu alte argumente sau chiar cu un alt temei de drept invocat. În acest caz, al unor motive noi sau suplimentare, ordonanţa de clasare emisă de procuror va trebui să cuprindă motivele noi, diferite de cele invocate în referatul înaintat de organele de cercetare penală. Dacă îşi însuşeşte integral motivele organului de cercetare penală, procurorul nu va mai fi obligat să motiveze ordonanţa de clasare, făcând trimitere doar la cuprinsul referatului.

Această din urmă procedură de pronunţare şi motivare a soluţiei de clasare nu este echivalentă cu motivarea soluţiei de clasare de către organul de cercetare penală, adică de către persoane care nu deţin funcţia de magistrat, astfel cum susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie.

Cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen., prin Decizia nr. 196 din 28 mai 2020, M. Of. nr. 682 din 31 iulie 2020, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată, motivat de faptul că dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. – care vizează lipsa unei căi ordinare de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7¹) ale art. 341 C. pr. pen. – nu au legătură cu soluţionarea unei cauze care priveşte judecarea pe fond a unei plângeri formulate împotriva unei soluţii de clasare dispuse de procuror prin ordonanţă. Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.

„Legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014, § 20, Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, M. Of. nr. 738 din 14 septembrie 2017, § 14, Decizia nr. 462 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 762 din 25 septembrie 2017, § 13, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 262 din 26 martie 2018, § 13, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 18, Decizia nr. 339 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 740 din 28 august 2018, § 18, Decizia nr. 407 din 20 iunie 2019, M. Of. nr. 890 din 4 noiembrie 2019, § 13, Decizia nr. 533 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 950 din 27 noiembrie 2019, § 15, şi Decizia nr. 822 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 191 din 10 martie 2020, § 15).

Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen.

Întrucât obiectul cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate constă în soluţionarea unei plângeri formulate de autorul excepţiei împotriva unei soluţii de clasare, atât soluţia, cât şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 196 din 28 mai 2020 sunt aplicabile şi în prezenta cauză.Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (5) şi ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 321 din 24 aprilie 2019, şi Decizia nr. 744 din 21 noiembrie 2019, M. Of. nr. 141 din 21 februarie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 21, 24 şi 126. Cu acel prilej, Curtea a statuat că limitarea mijloacelor de probă pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală este justificată, având în vedere natura juridică a acestei proceduri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Ca urmare, este firesc ca judecătorul de cameră preliminară să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de renunţare la urmărirea penală atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată şi alte persoane interesate cărora, în acord cu art. 318 alin. (12) din acelaşi cod, li se comunică ordonanţa de renunţare la urmărirea penală având deplina libertate de a demonstra în faţa judecătorului de cameră preliminară nelegalitatea actului atacat (§§ 28 şi 29 din Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019 ).

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării cererii de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Astfel, dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”. Dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. nu aduc atingere art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 318 C. pr. pen., în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror, nu sunt afectate dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie şi la garantarea dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât persoanele interesate nu sunt împiedicate să îşi angajeze un apărător (§ 30 din Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019).

Drepturile fundamentale invocate nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară cererii de confirmare a renunţării la urmărirea penală formulată de procuror. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Respingând cererea de confirmare şi desfiinţând soluţia examinată, judecătorul de cameră preliminară poate să dispună fie trimiterea cauzei la procuror “pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală”, fie clasarea, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept. Completarea urmăririi penale, în sensul textului legal citat, vizează inclusiv realizarea unui “probatoriu complet şi corect”, astfel încât nu se poate reţine critica autorului referitoare la pretinsa limitare, prin dispoziţiile menţionate, a dreptului la apărare.

Tot astfel, împrejurarea că, potrivit art. 318 alin. (14) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12) şi cu participarea procurorului, constituie o materializare a dreptului la un proces echitabil în condiţii de contradictorialitate, regulile procesuale mai sus analizate reprezentând tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat.

De asemenea, cu privire la critica potrivit căreia nu există încă o cale de atac împotriva încheierii de confirmare a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală, Curtea a constatat că o soluţie legislativă similară se regăseşte şi în art. 341 alin. (8) C. pr. pen. referitor la soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare. Cu privire la aceasta Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015, § 15, Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 423 din 15 iunie 2015, § 17) că o astfel de reglementare nu este neconstituţională, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.Decizia nr. 495 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală

RENUNŢARE LA URMĂRIREA PENALĂ

Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 321 din 24 aprilie 2019, şi Decizia nr. 744 din 21 noiembrie 2019, M. Of. nr. 141 din 21 februarie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

În cauza dedusă judecăţii drepturile fundamentale invocate nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 318 alin. (15) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară cererii de confirmare a renunţării la urmărirea penală formulată de procuror. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Respingând cererea de confirmare şi desfiinţând soluţia examinată, judecătorul de cameră preliminară poate să dispună fie trimiterea cauzei la procuror “pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală”, fie clasarea, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen.. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept. Completarea urmăririi penale, în sensul textului legal citat, vizează inclusiv realizarea unui “probatoriu complet şi corect”, astfel încât nu se poate reţine critica autorului referitoare la pretinsa limitare, prin dispoziţiile menţionate, a dreptului la apărare.

Curtea a reţinut, în acelaşi sens, şi jurisprudenţa sa în privinţa unor soluţii legislative similare, care se regăsesc în art. 335 alin. (4¹) şi art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen. referitoare la procedura de confirmare a legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, precum şi la procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva ordonanţei de clasare, legiuitorul prevăzând şi pentru aceste situaţii că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror noi înscrisuri prezentate. Astfel, prin Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, invocată şi în cuprinsul Deciziei nr. 48 din 22 ianuarie 2019, Curtea a reţinut, între altele, că “persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite” (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Pentru aceleaşi considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu se poate reţine pretinsa discriminare invocată în cauză. Altfel spus, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea penală se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei faţă de care s-a dispus trimiterea în judecată, astfel încât Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse în art. 345 alin. (1) C. pr. pen., care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate”, nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă. De asemenea, cu privire la critica potrivit căreia nu există încă o cale de atac împotriva încheierii de confirmare a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală, Curtea a constatat că o soluţie legislativă similară se regăseşte şi în art. 341 alin. (8) C. pr. pen. referitor la soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare. Cu privire la aceasta Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015, § 15, Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 423 din 15 iunie 2015, § 17) că o astfel de reglementare nu este neconstituţională, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.Decizia nr. 495 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (15) din Codul de procedură penală. Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) şi f) şi ale art. 318 din Codul de procedură penală

Art. 327. – Rezolvarea cauzelor

Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul:

a)emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal;

b)emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.

MINISTERUL PUBLIC

Prin Decizia nr. 308 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 628 din 2 august 2017, § 15, a constatat că dispoziţiile art. 327 C. pr. pen., care cuprind reglementări cu privire la rezolvarea cauzelor de către procuror, îşi găsesc corespondent – într-o anumită măsură – în prevederile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968. Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014, M. Of. nr. 260 din 9 aprilie 2014, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Prin aceeaşi Decizia , Curtea a statuat că, potrivit Legii fundamentale, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice şi că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi al libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei. Analizând pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968 a prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, Curtea a constatat că nu se poate susţine că acestea aduc atingere art. 24 din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, iar, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 şi art. 278¹ din Codul de procedură penală din 1968, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia pronunţarea de către procuror a soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală reprezintă o activitate care se circumscrie celor specifice instanţelor de judecată şi, în consecinţă, este în contradicţie cu art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, dispoziţiile art. 314 şi 315 C. pr. pen. reglementează atât cazurile de clasare, cât şi elementele obligatorii pe care ordonanţa procurorului trebuie să le conţină.

Prin Decizia nr. 52 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2019, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor procesual penale ale art. 315, cu titlu marginal “Clasarea”, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că soluţia legislativă reglementată de acestea nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a înfăptuirii justiţiei, deoarece astfel de rezoluţii sau ordonanţe de netrimitere în judecată sunt acte supuse cenzurii instanţei judecătoreşti la plângerea persoanei interesate. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 758 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 134 din 21 februarie 2017, § 16, a reţinut că soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Propunerea de clasare a organului de cercetare penală se realizează prin întocmirea unui referat motivat care va cuprinde descrierea elementelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază aceasta, iar lucrările cauzei, împreună cu referatul, se înaintează procurorului, care verifică îndeplinirea condiţiilor legale pentru a se dispune soluţia de clasare şi, după caz, îşi va însuşi propunerea sau o va respinge, prin ordonanţă. Curtea a reţinut că procurorul îşi poate însuşi integral sau parţial argumentele cuprinse în referatul organului de cercetare penală şi poate dispune clasarea cu alte argumente ori chiar pe un alt temei de drept decât cel invocat. În ipoteza însuşirii, în mod parţial, a propunerii din referat ori dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare, potrivit art. 315 alin. (5) C. pr. pen., ordonanţa de clasare va cuprinde şi motivele noi, de fapt şi de drept, diferite de cele invocate în referatul organului de cercetare penală. Dacă îşi însuşeşte integral motivele cuprinse în referatul organului de cercetare penală, procurorul nu este obligat să motiveze ordonanţa de clasare, ci face trimitere la cuprinsul referatului. Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată sunt supuse controlului judecătorului de cameră preliminară, fapt ce dă expresie prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

În capitolul VII titlul I al părţii speciale a Codului de procedură penală, legiuitorul a reglementat procedura plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Curtea, prin Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017, a constatat că, potrivit art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În ceea ce priveşte soluţiile de netrimitere în judecată, Curtea a constatat că împotriva acestora se poate face plângere în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, potrivit art. 339 alin. (4) C. pr. pen.. În acest caz, competenţa de soluţionare a plângerii revine tot procurorului ierarhic superior celui care a dat soluţia. În acest context, Curtea a observat că dispoziţiile art. 339 alin. (5) C. pr. pen. prevăd că ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.

În cazul respingerii, potrivit art. 339 C. pr. pen., a plângerii împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, persoana interesată are, potrivit art. 340 alin. (1) din acelaşi act normativ, posibilitatea introducerii unei noi plângeri la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Totodată, doctrina a arătat că, după terminarea urmăririi penale, actele de urmărire penală pot fi contestate doar în procedura camerei preliminare, dacă s-a dispus trimiterea în judecată, ori subsecvent unei plângeri împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată adresate judecătorului de cameră preliminară. Aşa fiind, persoana interesată, pe de-o parte, poate face plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte.

Principiul constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008). Or, persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Faptul că ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior nu este de natură a înfrânge accesul liber la justiţie, dispoziţiile art. 339 alin. (5) C. pr. pen. fiind constituţionale.Decizia nr. 292 din 6 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 lit. b) din Codul de procedură penală

328

Art. 328. – Cuprinsul rechizitoriului

(1)Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.
(2)În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.

(3)Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327.

DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 328 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. raportat la art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Autorul excepţiei a invocat, prin notele scrise, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C. pr. pen. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, M. Of. nr. 1089 din 23 noiembrie 2004. Legea nr. 508/2004 a fost abrogată prin art. 27 din capitolul V al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, soluţia legislativă cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 508/2004 fiind preluată în art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016. Totodată, rechizitoriul emis de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Cluj a fost verificat de către procurorul-şef de serviciu la data de 29 noiembrie 2016. În aceste condiţii, având în vedere atât motivele de neconstituţionalitate formulate de autor, cât şi data verificării rechizitoriului emis în cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, din perspectiva normei aplicabile în cauză, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. Se susţine că prevederile criticate sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.H. .

Dispoziţiile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia C. pr. pen. au în vedere ipoteza verificării rechizitoriului, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, conform principiului controlului ierarhic, prevăzut la art. 132 din Constituţie, de către prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, de către procurorul ierarhic superior (teza a doua) ori de către procurorul-şef de secţie sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când rechizitoriul a fost întocmit de un procuror de la acest parchet (teza a treia).

Rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei penale şi, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte, respectiv cele prevăzute la art. 328 alin. (1) teza întâi C. pr. pen.: fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C. pr. pen., datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 C. pr. pen., dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) C. pr. pen. sunt următoarele: denumirea parchetului şi data emiterii; numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; atunci când este cazul, menţiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; alte menţiuni prevăzute de lege; semnătura celui care a întocmit-o. La rândul lor, prevederile art. 330 şi 331 C. pr. pen. fac trimitere la propunerea de luare, menţinere, revocare sau înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii şi la luarea faţă de inculpat a unei măsuri de siguranţă cu caracter medical.

Rechizitoriul este un act procesual complex, ce are în vedere aspecte referitoare la persoana trimisă în judecată şi la faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre acestea sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Cu toate acestea, întocmirea unui act de procedură sau a unor acte de procedură în cauză nu implică, de plano, subiectivitatea procurorului care le-a întocmit ori a procurorului ierarhic superior care verifică rechizitoriul întocmit de procurorul de caz, astfel cum susţine autorul, prin faptul că ambii sunt reprezentanţi ai Ministerului Public şi, implicit, ai acuzării. De altfel, legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanţie a imparţialităţii acestuia, de natură a fi aplicată în orice situaţie, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciuni că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparţialitatea procurorului. Aşa fiind, cauza de incompatibilitate prevăzută la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. poate fi aplicabilă, în funcţie de datele concrete ale cauzei, şi în ipoteza invocată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Această garanţie asigură dreptul la un proces echitabil al părţilor procesului penal, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie, aşa încât nu poate fi reţinută încălcarea prin textele criticate a prevederilor constituţionale şi convenţionale anterior menţionate (în acelaşi sens este şi Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).

Totodată, faţă de critica autorului privind lipsa de efectivitate a verificării realizate de procurorul ierarhic superior cât priveşte rechizitoriul, Potrivit art. 264 alin. 1 C. pr. pen. anterior, rechizitoriul constituia actul de sesizare a instanţei de judecată. Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior. De la această regulă existau două excepţii în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior. Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 C. pr. pen. prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată, în mod obligatoriu, de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta din urmă, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior. A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 C. pr. pen. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe. În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului – act de sesizare a instanţei – reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile menţionate atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen. Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi ale art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate, astfel că singurele dispoziţii care se refereau la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, au rămas cele ale art. 264 C. pr. pen. din 1968.

Prin noile reglementări s-a eliminat confirmarea rechizitoriului de către procurorul-şef în cauzele în care urmărirea penală se efectua, în mod obligatoriu, de către procuror, apreciindu-se ca fiind o măsură de control şi o ingerinţă din partea conducătorului parchetului, în condiţiile în care nu are atribuţii privind întocmirea actelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006. Aşa încât, în această materie, instituţia confirmării a fost înlocuită cu instituţia verificării, implicarea procurorului ierarhic superior fiind limitată la competenţa de a verifica rechizitoriul, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în conformitate cu prevederile alin. 3 al art. 264 din Codul de procedură penală din 1968. Activitatea de verificare se finaliza prin identificarea unor carenţe de legalitate sau/şi temeinicie ori, dimpotrivă, cu concluzia deplinei conformităţi a rechizitoriului cu cerinţele de temeinicie/legalitate. Potrivit art. 264 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, “dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic superior care a efectuat verificarea îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei”.

Lipsa reglementării exprese în legea procesuală anterioară cu privire la forma pe care trebuia să o îmbrace actul procesual al verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului a fost motivul pentru care Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au pronunţat Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008, M. Of. nr. 831 din 10 decembrie 2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi sa decis că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea “verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”. Lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul că ea poate fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop.

Instanţa supremă a reţinut că nici dispoziţiile procedurale anterioare nu prevedeau modalitatea în care trebuia consemnată în scris confirmarea rechizitoriului de către prim-procuror. Cu toate acestea, atestarea procedurii de confirmare se făcea prin menţiune expresă pe rechizitoriu, cu semnarea şi parafarea de către prim-procuror a rechizitoriului supus confirmării. Or, s-a reţinut că “îndeplinirea procedurii de verificare prevăzute în art. 264 alin. 3 C. pr. pen. nu trebuie să fie echivocă şi nici nu poate fi considerată că ar rezulta implicit din semnarea unei adrese de înaintare a dosarului, cât timp rechizitoriului îi lipseşte menţiunea privind verificarea lui sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei. Adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului. Lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului invalidează sesizarea instanţei, aceasta fiind făcută cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale”.

Potrivit art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare”. Ca urmare, potrivit acestor din urmă prevederi, instanţa, constatând neregularitatea actului de sesizare, sub aspectul lipsei menţiunii referitoare la verificarea rechizitoriului cu privire la legalitate şi temeinicie, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, trebuia să dispună înlăturarea neregularităţii, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen.

În condiţiile reglementării în legea procesual penală a unei noi faze procesuale – camera preliminară, având ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală -, legiuitorul a asigurat garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, invocate de autor, această procedură specială constituind un filtru anterior dispunerii începerii judecăţii, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate. Obiectivul camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, inclusiv sub aspectul verificării legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată.

Astfel, potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerinţelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităţilor astfel constatate va avea ca efect pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) C. pr. pen., soluţii care prevăd începerea judecăţii. Aşadar, având în vedere scopul camerei preliminare, acela de filtru de verificare, interpus între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, legiuitorul a prevăzut în privinţa judecătorului de cameră preliminară atribuţii referitoare la îndeplinirea unor acte şi luarea unor măsuri, ulterior finalizării urmăririi penale, care se concretizează în soluţii de netrimitere în judecată, soluţii care pot fi dispuse anterior judecăţii.

Potrivit art. 371 C. pr. pen. referitor la obiectul judecăţii, judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei. Aşadar, pentru a se dispune începerea judecăţii, este necesar a se putea stabili cu claritate care sunt faptele cu care este sesizată instanţa de judecată, respectiv care sunt persoanele acuzate de comiterea faptelor indicate şi a căror judecare o solicită procurorul. De asemenea, tot în privinţa limitelor judecăţii, pornind de la limitele sesizării instanţei, pentru a se putea dispune începerea judecăţii, trebuie respectate prevederile art. 328 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., conform cărora rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Or, prin raportare la dispoziţiile legale anterior invocate, prevederile art. 346 alin. (3) şi (4) C. pr. pen. reglementează, în mod corespunzător, mijloacele procesuale de asigurare a limitelor actului de sesizare a instanţei şi a limitelor judecăţii.

Rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a) coroborat cu art. 329 C. pr. pen., ca act de sesizare a instanţei, astfel că natura acestuia trebuie analizată în corelaţie cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară.

Soluţia juridică criticată constituie opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, opţiune exercitată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea.

Prevederile art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale privind dreptul la un proces echitabil. Decizia nr. 641 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) tezele a doua şi a treia din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative

335

Art. 328. – Cuprinsul rechizitoriului

(1)Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.
(2)În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează a fi citate.

INSTITUŢIA REDESCHIDERII URMĂRIRII PENALE

Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 894 din 14 noiembrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată (clasare, respectiv renunţare la urmărirea penală), tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale fiind şi încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată distinct, ca procedură specială. Terminarea urmăririi penale are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca aceasta să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte instituţia redeschiderii urmăririi penale, prin decizia Curtea a reţinut că aceasta constituie, potrivit dispoziţiilor art. 332 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., un caz de reluare a urmăririi penale. Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 335 C. pr. pen., potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale vizează situaţiile în care urmărirea penală a fost finalizată printr-o ordonanţă de clasare sau printr-una de renunţare la urmărirea penală. Redeschiderea se dispune atât de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia, dacă ulterior constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, cât şi de către însuşi procurorul care a dispus soluţia, dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori dacă constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite conform dispoziţiilor art. 318 alin. (6) C. pr. pen. De asemenea, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) din acelaşi cod, redeschiderea urmăririi penale are loc şi atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de clasare şi a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, sens în care dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.

Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancţiunea nulităţii, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituţiei cu exigenţele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 şi 4 august 2005, pronunţate în cauzeleVasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, şi Stoianova şi Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reţinut că procurorii români, care acţionează în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv. Totodată, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor iniţiale nu sunt imputabile reclamanţilor şi nu trebuie să îi pună pe aceştia în situaţii defavorabile. Aşadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreţionare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017)

Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, Curtea Constituţională a observat că redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale, conform prevederilor art. 285 și urm. C. pr. pen. În acest sens, dispoziţiile art. 335 alin. (1) din acelaşi cod prevăd că, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale, prevederile art. 317 C. pr. pen. urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale are ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 327 C. pr. pen., respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunţarea la urmărire. Dacă ultimele două potenţiale soluţii nu schimbă situaţia juridică a persoanei în privinţa căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluţia de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, are ca efect supunerea acesteia cercetării judecătoreşti. Dar, în oricare dintre cele trei situaţii juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluţia de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzaţie în materie penală.

Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale, astfel reglementată, constituie o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul penal, conform prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi celor ale art. 6 § 1 din Convenţie. Ca urmare a instituirii acestor garanţii, atât persoana în privinţa căreia este formulată o acuzaţie în materie penală, cât şi ceilalţi participanţi la procesul penal au dreptul de a-şi apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, instituite prin lege. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (6) C. pr. pen., legiuitorul a instituit o excepţie de la regula potrivit căreia ordonanţele de redeschidere trebuie supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară. Astfel, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia infirmă soluţia de netrimitere în judecată şi dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanţei care cuprinde această soluţie, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. O astfel de soluţie îşi găseşte justificare în prevederile constituţionale ale art. 132 alin. (1) referitoare la principiile care guvernează activitatea procurorilor, conform cărora “Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic”. În acord cu dispoziţiile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. privind infirmarea actelor procesuale sau procedurale, procurorul ierarhic superior, când constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. De aceea, dacă procurorul ierarhic superior constată necesitatea infirmării soluţiei, pronunţă o ordonanţă al cărei efect imediat constă în necomunicarea ordonanţei de clasare. Fiind infirmată şi necomunicată, ordonanţa de clasare nu există şi, deci, nu produce niciun efect cu privire la drepturile procesuale ale persoanelor interesate şi, cu precădere, cu privire la dreptul acestora de a se adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară. Un astfel de drept nu a fost însă suprimat, ci numai prorogat până la pronunţarea unei noi soluţii în cauză, fie de clasare ori renunţare la urmărirea penală, fie de trimitere în judecată, situaţii în care persoana interesată se poate adresa judecătorului de cameră preliminară, după comunicare, în termenul stabilit prin prevederile art. 340 alin. (1) C. pr. pen., urmând ca, în situaţia emiterii unui rechizitoriu, toate aspectele relevate să fie supuse judecătorului de cameră preliminară în procedura de filtru prevăzută de dispoziţiile art. 342 și urm. din acelaşi cod. În plus, este posibil ca, după infirmare, procurorul să pronunţe tot o soluţie de clasare, care, ulterior, să fie din nou infirmată de către procurorul ierarhic superior. Dacă infirmarea intervine ca urmare a unei plângeri formulate după comunicarea soluţiei, atunci o asemenea ordonanţă va fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Dacă însă infirmarea intervine din oficiu, anterior comunicării soluţiei de clasare, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 335 alin. (6) C. pr. pen., care dau expresie principiului subordonării ierarhice, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiţie. Astfel, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege anterior menţionate nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, asigură exercitarea acestuia, prin aceea că au menirea de a garanta soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin eficientizarea activităţii de urmărire penală.

Curtea Constituţională nu a reţinut critica potrivit căreia soluţia legislativă care asigură posibilitatea exercitării controlului judiciar doar în cazul admiterii cererii de redeschidere a urmăririi penale, cu excluderea ordonanţei prin care este respinsă o astfel de cerere, încalcă principiul legalităţii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Ordonanţa de respingere a unei cereri de redeschidere a urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, întrucât – spre deosebire de ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale – o asemenea soluţie nu presupune o acuzaţie în materie penală, astfel că nu schimbă cu nimic situaţia juridică a persoanelor care au avut calitatea de părţi sau de subiecţi procesuali principali în dosarul penal în care s-a dispus de către procuror o soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată. Totodată, aşa cum reiese din analiza prevederilor Codului de procedură penală şi a jurisprudenţei recente a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie al persoanelor interesate este asigurat, oricare ar fi soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de către procuror – clasare, respectiv renunţare la urmărirea penală.

Astfel, în ceea ce priveşte ordonanţele de clasare, persoana interesată are la dispoziţie procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispoziţiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen., potrivit cărora, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se poate face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, chiar dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. – criticate în prezenta cauză – stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluţiei de clasare şi trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituţia redeschiderii urmăririi penale.

Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017 s-a constatat că dispoziţiile art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar şi previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar şi asigură accesul la justiţie al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situaţii similare. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 454 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 928 din 18 noiembrie 2019.

Dispoziţiile art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituţie şi nici dispoziţiile art. 13 C. E. D. H. şi ale art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pr. pen. stabilesc în sarcina procurorului obligaţia de a revoca ordonanţa şi de a dispune redeschiderea urmăririi penale în cazul în care acesta constată că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea.

Referitor la atribuţia organelor judiciare de a relua urmărirea penală, prin redeschiderea acesteia, potrivit prevederilor art. 335 C. pr. pen., această atribuţie este strâns legată de instituţia prescripţiei răspunderii penale, respectiv de dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, în termenele de prescripţie stabilite prin lege. Redeschiderea urmăririi penale nu se face în mod arbitrar de către organele judiciare, ci numai în condiţiile expres reglementate de dispoziţiile art. 335 alin. (1)-(3) şi (5) C. pr. pen., şi anume în următoarele situaţii: dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea [alin. (1)], când procurorul de caz constată că au apărut fapte sau împrejurări noi, din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea [alin. (2)], când procurorul constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite în cazul renunţării la urmărirea penală [alin. (3)] şi atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată şi a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale [alin. (5)]. Astfel reglementate, motivele de redeschidere a urmăririi penale nu reprezintă altceva decât cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, ele reprezentând o aplicare directă a dispoziţiilor art. 155 din Codul penal.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci, în trei dintre cele patru situaţii prevăzute în cuprinsul art. 335 C. pr. pen., este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară care, cu această ocazie, verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale (Decizia nr. 177 din 29 martie 2016, M. Of. nr. 352 din 9 mai 2016, §§ 17-20 şi 25, Decizia nr. 601 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 876 din 7 noiembrie 2017, §§ 16 şi 17, şi Decizia nr. 869 din 18 decembrie 2018, M. Of. nr. 118 din 14 februarie 2019, §§ 16 şi 17).

Spre deosebire de soluţia legislativă prevăzută de alin. (1) al art. 335 C. pr.pen., prin care legiuitorul dă posibilitatea procurorului ierarhic superior ca, în situaţia în care constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, să infirme ordonanţa şi să dispună redeschiderea urmăririi penale – în ipoteza normativă reglementată în alin. (2) al aceluiaşi articol, chiar procurorul de caz este cel care revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale, bazându-şi această soluţie pe constatarea dispariţiei împrejurării în temeiul căreia a dispus clasarea. Nu este nevoie ca faptele sau împrejurările noi să ia fiinţă ulterior clasării, acestea putând fi atât anterioare, cât şi posterioare dispunerii soluţiei. În cazul celor anterioare este însă esenţial să nu fi fost cunoscute de procuror la momentul dispunerii soluţiei. Aşadar, pentru a putea fi dispusă redeschiderea urmăririi penale de către procurorul de caz, trebuie ca acesta să fi dispus, prin ordonanţă, clasarea cauzei şi, ulterior, să constate că nu a existat sau că a dispărut motivul care a determinat clasarea. Astfel, condiţia este îndeplinită în situaţia în care procurorul constată că, în fapt, nici nu a existat cazul de clasare. De exemplu, procurorul a dispus clasarea pentru că fapta a fost amnistiată şi, ulterior, constată că suspectul sau inculpatul nu beneficia de amnistie; sau a dispus clasarea pentru împlinirea termenului de prescripţie, după care constată că aceasta fusese întreruptă; sau a dispus clasarea pentru că suspectul sau inculpatul este iresponsabil şi, ulterior, constată că acesta a simulat iresponsabilitatea; sau a dispus clasarea pentru că a intervenit amnistia pentru o anumită infracţiune, după care constată că încadrarea corectă din punct de vedere juridic a faptei viza o altă infracţiune, exceptată de la amnistie. De asemenea, condiţia este îndeplinită în situaţia în care procurorul constată că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, deci că nu mai există împrejurarea care se încadra în unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, prevăzute de dispoziţiile art. 16 C. pr.pen. De exemplu, procurorul a clasat cauza bazându-se pe împrejurarea că lipseşte plângerea prealabilă şi, ulterior, plângerea intervine şi se constată că este introdusă în termen; sau procurorul a clasat cauza pe împrejurarea că există autoritate de lucru judecat, după care hotărârea respectivă este desfiinţată ca urmare a unei revizuiri etc.

Având în vedere că dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pr.pen. nu prevăd nicio cerinţă cu privire la infracţiunile reţinute în ordonanţa de clasare – potrivit regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus -, textul de lege criticat nu se aplică numai în cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, ci şi în cazul acelora pentru care legea penală instituie obligativitatea existenţei unei plângeri prealabile a persoanei vătămate.

În ceea ce priveşte critica formulată de autorul excepţiei, potrivit căreia este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul prevederilor art. 335 alin. (2) C. pr.pen. care dă procurorului posibilitatea să revoce o soluţie de clasare şi să redeschidă urmărirea penală în situaţia în care aceasta vizează fapte urmăribile la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în lipsa unei manifestări de voinţă a acestui subiect procesual principal, Curtea nu poate reţine o astfel de critică. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (2) C. pr.pen., atribuţia de a revoca ordonanţa de clasare şi de a dispune redeschiderea urmăririi penale, în cazul reglementat de textul de lege criticat, aparţine procurorului care a dispus soluţia – sub rezerva confirmării de către judecătorul de cameră preliminară – inclusiv în situaţia în care redeschiderea urmăririi penale vizează infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată. Curtea apreciază că soluţia legislativă care permite într-o astfel de situaţie revocarea ordonanţei de clasare şi redeschiderea urmăririi penale în absenţa unei noi manifestări de voinţă a persoanei vătămate nu aduce nicio atingere dispoziţiilor constituţionale privind principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil şi înfăptuirea justiţiei în numele legii, principii consacrate de prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3) teza întâi şi ale art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală.

Prevederile art. 7 C. pr.pen. consacră principiul oficialităţii procesului penal, potrivit căruia actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare competente, independent de voinţa persoanei vătămate, a suspectului, a inculpatului şi a celorlalte părţi procesuale. Raportul penal de conflict, născut din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie adus în faţa organelor judiciare în vederea stabilirii caracterului infracţional şi a consecinţelor pentru persoana vinovată. Cu toate acestea, există şi cazuri în care, din considerente de politică penală, punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt subordonate unor condiţii în absenţa cărora acţiunea penală nu poate fi promovată sau exercitată. O atare cerinţă o constituie formularea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii, care este actul procesual prin care această persoană îşi manifestă în mod expres voinţa cu privire la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, act procesual fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale. (Decizia nr. 461 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 908 din 29 octombrie 2018, § 15)

Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează, aşadar, ca un mod special de sesizare a organelor de cercetare penală şi a procurorului, constând în opţiunea oferită de legiuitor persoanei vătămate de a decide dacă înţelege sau nu să sesizeze organele de urmărire în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului. Astfel, condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate a fost caracterizată de Curtea Constituţională ca reprezentând o excepţie de la regula generală a oficialităţii procesului penal (Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, M. Of. nr. 544 din 2 noiembrie 2000).

Potrivit prevederilor art. 295 C. pr.pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere, iar dispoziţiile art. 157 alin. (1) din Codul penal stabilesc că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Condiţia formulării unei plângeri prealabile pentru a putea fi pusă în mişcare acţiunea penală este menţionată expres pentru anumite infracţiuni şi nu poate fi extinsă cu privire la alte infracţiuni.

Având în vedere rolul plângerii prealabile, şi anume acela de a permite organelor judiciare să pună în mişcare acţiunea penală, fără a avea obligaţia să mai solicite persoanei vătămate o nouă manifestare de voinţă pe parcursul urmăririi penale, nu se justifică nici condiţionarea redeschiderii acestei faze procesuale de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, întrucât începerea urmăririi penale şi redeschiderea acesteia nu sunt “acte procedurale cu caracter identic”, astfel cum pretinde autorul excepţiei, ci se bucură de regimuri juridice diferite, condiţiile stabilite de legiuitor cu privire la luarea acestor măsuri procesuale nefiind puse sub semnul principiului simetriei formelor.

Necontestarea soluţiei de clasare de către persoana vătămată – potrivit procedurilor instituite de prevederile art. 339 şi 340 C. pr.pen., care reglementează plângerea împotriva actelor procurorului şi, respectiv, plângerea la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată – nu înlătură obligaţia procurorului care a emis ordonanţa de clasare să dispună revocarea acesteia şi redeschiderea urmăririi penale atunci când constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 335 alin. (2) din acelaşi cod.

Atribuţia/competenţa procurorului în materia redeschiderii urmăririi penale nu este condiţionată de o atitudine procesuală activă a persoanei vătămate pe parcursul acestei faze procesuale. Raţiunea soluţiei legislative criticate – care vizează situaţia în care procurorul constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea – este aceea că exercitarea atribuţiilor procurorului, care are obligaţia să revoce ordonanţa şi să dispună redeschiderea urmăririi penale fără a fi necesară manifestarea expresă de voinţă a persoanei vătămate în acest sens, se subordonează scopului apărării ordinii de drept, în temeiul prevederilor art. 131 din Constituţie care consacră rolul Ministerului Public, procurorul fiind ţinut doar de respectarea limitei de timp pentru redeschiderea urmăririi, care este dată de împlinirea termenului legal de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite.

În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, derularea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate atât în ceea ce priveşte declanşarea – prin formularea sau renunţarea la formularea plângerii prealabile -, cât şi cu privire la finalizarea lui, prin retragerea plângerii prealabile.

Prin urmare, absenţa condiţionării redeschiderii urmăririi penale de reiterarea manifestării de voinţă a persoanei vătămate este contrabalansată de posibilitatea retragerii plângerii prealabile, care, potrivit prevederilor art. 158 alin. (1) şi (2) din Codul penal, poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, înlăturând răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.

Legiuitorul stabileşte în mod clar şi limitativ, în dispoziţiile art. 335 C. pr.pen., cazurile în care procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia sau procurorul de caz poate să infirme, respectiv să revoce ordonanţa şi să dispună redeschiderea urmăririi penale. Astfel, având în vedere condiţiile în care poate fi dispusă redeschiderea urmăririi penale şi faptul că aceasta nu poate interveni sine die, pentru a crea o stare de incertitudine pentru autorul faptelor prevăzute de legea penală, dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pr.pen.sunt clare, precise şi previzibile şi nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil şi principiului înfăptuirii justiţiei în numele legii. Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală

339

Art. 339. – Plângerea împotriva actelor procurorului

(1)Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(2)În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

(4)În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.

(5)Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.

(6)Dispoziţiile art. 336-338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel.

Art. 339a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. nr. 18/2016

PLÂNGERILE ÎMPOTRIVA ACTELOR PROCURORULUI

Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, “procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic (…)”. Ca o garanţie a respectării de către procurori a principiilor imparţialităţii şi legalităţii în activitatea lor, Constituţia a consacrat şi principiul unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, sub forma controlului ierarhic. Dispoziţiile art. 339 alin. (5) C. pr. pen. reprezintă o reflectare a exigenţelor constituţionale instituite de art. 132, fără ca prin aceasta să fie afectate drepturile consacrate de art. 21 şi 24 din Legea fundamentală. Aceasta întrucât părţile interesate nu sunt obstrucţionate în niciun fel în a-şi exercita dreptul la apărare în condiţiile prevăzute de lege, având deplina libertate de a-şi angaja un apărător ales care să le reprezinte interesele. (de exemplu, Decizia nr. 478 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 734 din 12 septembrie 2017, Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 917 din 14 noiembrie 2019, şi Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017)

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor procurorului nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului prevăzut de art. 21 din Constituţie. De altfel, faptul că ordonanţele procurorilor nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior nu reprezintă o dimensiune a accesului liber la justiţie. Practic, autorul nu se plânge de faptul că nu poate accesa prin intermediul normelor procedurale o instanţă judecătorească, ci că ar dori ca plângerea sa să fie soluţionată, aşadar nu judecată, de procurorul ierarhic superior. Or, o asemenea chestiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Constituţie, acest text legal reglementând accesul la justiţie, şi nu la diverse căi procedurale în cadrul ierarhiei Ministerului Public. Astfel, se previn abuzurile şi se asigură protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi în egală măsură ocrotite.

Cauza penală, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen., va putea fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, ocazie cu care partea interesată va putea critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia pronunţată.

Atunci când procurorul va emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, cauza va ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit art. 342 C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, de asemenea, la un judecător de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen., petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată va fi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Ulterior, această ordonanţă se transmite spre confirmare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar, în faţa acestuia, persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată vor putea releva aspecte de legalitate şi temeinicie a soluţiei pronunţate.

Prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008).

Or, persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are, după rezolvarea cauzei de către procuror, posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Aşa fiind, rezultă că persoana interesată, pe de o parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală şi împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte. Textul de lege criticat nu aduce atingere, aşadar, nici accesului la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil.

Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv (Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 545 din 22 iulie 2015, § 16). Mai mult, respectarea dreptului la un proces echitabil se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Decizia nr. 774 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

Curtea constată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia lipsa prevederii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, ar aduce atingere prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi celor ale art. 52 alin. (1) din Constituţie.

Procedura soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este reglementată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege, în scopul asigurării unui climat de ordine, indispensabil exercitării dreptului fundamental prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Legea fundamentală, a condiţiilor de exercitare a dreptului de acces liber la justiţie, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o atingere adusă acestui drept, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, care sunt ocrotite în egală măsură (Decizia Curţii Constituţionale nr. 183 din 28 martie 2019, M. Of. nr. 359 din 9 mai 2019, § 17).

Referitor la plângerea împotriva măsurilor şi a actelor de urmărire penală, reglementată de dispoziţiile art. 336-341 C. pr. pen., Curtea a reţinut că trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit prevederilor art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, întrucât legea nu instituie un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pr. pen., procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit prevederilor art. 339 C. pr. pen., de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. În conformitate cu dispoziţiile art. 338 şi ale art. 339 alin. (6) din acelaşi cod, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent (Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 917 din 14 noiembrie 2019, §§ 15-17).

Odată soluţionată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen., cauza penală este/poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară – în funcţie de soluţia procurorului -, astfel că persoana interesată are posibilitatea de a critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia dispusă de către acesta din urmă. Astfel, atunci când procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza ajunge în faza de cameră preliminară, fază în care, potrivit dispoziţiilor art. 342 C. pr. pen., judecătorul verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cazul în care procurorul emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, pe calea plângerii reglementate de dispoziţiile art. 340 şi ale art. 341 C. pr. pen., la judecătorul de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen. – dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În sfârşit, atunci când procurorul emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform prevederilor art. 318 alin. (10) C. pr. pen. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată pot invoca aspecte de nelegalitate şi/sau netemeinicie a soluţiei pronunţate, în condiţiile art. 318 alin. (12), (14) şi (15) C. pr. pen.

Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003).

Totodată, Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).

De asemenea, Curtea Constituţională – făcând referire la jurisprudenţa constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, § 24) – a reţinut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, şi Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, § 25).

Soluţiile de clasare nu pot genera situaţii similare cu cele determinate de emiterea de către procuror a unor ordonanţe având un alt obiect, astfel că lipsa instituirii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, nu este de natură să conducă la o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior – oricând în cursul urmăririi penale – a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar lipsa instituirii unui termen – în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanţei prin rechizitoriu – are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiţie şi fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare.Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală

340

Art. 340. – Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

(1)Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

(2)Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.

(3)Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, data ordonanţei sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar şi denumirea parchetului, indicarea motivelor plângerii.

(4)Dispoziţiile art. 289 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(5)În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar şi denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă, situaţie în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii.
Art. 340 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )

DREPT SUBIECTIV SAU PROCESUAL

Prin Decizia nr. 617 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 7 din 5 ianuarie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele procurorului, altele decât cele de clasare, nu pot fi atacate în faţa unui judecător nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării dreptului fundamental prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Legea fundamentală, a condiţiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, care sunt ocrotite în egală măsură.

Trebuie distins între plângerea împotriva actelor de urmărire penală şi plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată. Totodată, în cadrul plângerii împotriva actelor de urmărire penală trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit prevederilor art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, legea neinstituind un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pr. pen., procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit prevederilor art. 339 C. pr. pen., de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. În conformitate cu dispoziţiile art. 338 şi ale art. 339 alin. (6) din acelaşi cod, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent.

Curtea nu a reţinut critica referitoare la îngrădirea accesului la justiţie, deoarece, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen., cauza penală este/poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară – în funcţie de soluţia procurorului -, astfel că partea interesată are posibilitatea de a critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia dispusă de către acesta din urmă. Astfel, atunci când procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit dispoziţiilor art. 342 C. pr. pen., judecătorul verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cazul în care procurorul emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, pe calea plângerii reglementate de dispoziţiile art. 340 şi ale art. 341 C. pr. pen., la judecătorul de cameră preliminară, în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen. – dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală -, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În sfârşit, atunci când procurorul emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform prevederilor art. 318 alin. (10) C. pr. pen. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată pot invoca aspecte de nelegalitate şi/sau netemeinicie a soluţiei pronunţate, în condiţiile art. 318 alin. (12), (14) şi (15) C. pr. pen. Prin Decizia nr. 617 din 22 septembrie 2020, Curtea a constatat că prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008). Or, persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are, după rezolvarea cauzei de către procuror, posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Aşa fiind, rezultă că persoana interesată, pe de o parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală şi a soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte. Textul de lege criticat nu aduce atingere, aşadar, nici accesului la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil.

Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv (Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 545 din 22 iulie 2015, § 16). Mai mult, respectarea dreptului la un proces echitabil se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. ( v şi Decizia nr. 478 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 734 din 12 septembrie 2017, Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017, Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 899 din 15 noiembrie 2017, Decizia nr. 677 din 6 noiembrie 2018, M. Of. nr. 26 din 10 ianuarie 2019, Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, M. Of. nr. 359 din 9 mai 2019, Decizia nr. 247 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 569 din 11 iulie 2019, Decizia nr. 265 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 434 din 31 mai 2019, Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 917 din 14 noiembrie 2019, Decizia nr. 63 din 28 ianuarie 2021, M. Of. nr. 248 din 11 martie 2021, Decizia nr. 201 din 25 martie 2021, M. Of. nr. 696 din 14 iulie 2021, şi Decizia nr. 527 din 15 iulie 2021, M. Of. nr. 1155 din 6 decembrie 2021).

Dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici principiul egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 din Constituţie, cu privire la care Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28, şi Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2021, M. Of. nr. 275 din 18 martie 2021, § 24).

Dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu aduc atingere nici prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv C. E. D. H. Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

În prealabil, cu privire la menţionarea de către autorul excepţiei şi a prevederilor art. 341 C. pr. pen. ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta nu poate fi primită, având în vedere art. 29 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (…) “, iar “Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi”. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi altul decât cel stabilit prin respectiva încheiere, fără ca acesta să poată fi ulterior modificat de vreuna dintre părţi. Prin urmare, nu poate fi primită cererea prin care se modifică şi se completează excepţia de neconstituţionalitate formulată direct în faţa Curţii Constituţionale, după sesizarea acesteia prin încheiere (v , în acelaşi sens, de exemplu, Decizia nr. 47 din 13 ianuarie 2009, M. Of. nr. 112 din 25 februarie 2009, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.054 din 11 decembrie 2012, M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013, § I, şi Decizia nr. 151 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 608 din 16 iulie 2018, § 24). Aşa fiind, în prezenta cauză, Curtea se va pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost formulată în faţa instanţei de judecată.

Prin Încheierea penală nr. 67/PI din 25 ianuarie 2019, în baza art. 340 alin. (1) C. pr. pen., cu aplicarea art. 341 alin. (6) lit. a) din acelaşi act normativ, Tribunalul Timiş – Secţia penală a respins ca nefondată plângerea formulată de autorul excepţiei împotriva ordonanţei de clasare date de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş. Împotriva acestei încheieri, autorul excepţiei a declarat apel, Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) C. pr. pen. respingând ca inadmisibil apelul.

Potrivit art. 341 alin. (8) C. pr. pen., încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7¹) ale aceluiaşi articol este definitivă. Totodată, potrivit art. 421 pct. 1 lit. a) C. pr. pen., instanţa, judecând apelul, respinge apelul, menţinând hotărârea atacată dacă apelul este inadmisibil.

În ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.( de exemplu, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017,)

Legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei. s-a apreciat că această concluzie este susţinută şi de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunţate într-o astfel de speţă este acela al creării posibilităţii accederii în faţa unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influenţă asupra soluţiei dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii.

Dispoziţiile art. 340 în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017,, a căror constituţionalitate este contestată, nu reprezintă temeiul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun. În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Decizia nr. 525 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale ( Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 899 din 15 noiembrie 2017 ). Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor procurorului nu mai pot fi atacate cu o nouă plângere la procurorul ierarhic superior, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în cadrul unei anumite proceduri, nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. O asemenea chestiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Constituţie, acest text legal reglementând accesul la justiţie, şi nu la diverse căi procedurale în cadrul ierarhiei Ministerului Public. Astfel, se previn abuzurile şi se asigură protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Aşa fiind, nu poate fi primită critica referitoare la afectarea accesului liber la justiţie, deoarece cauza penală, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen. , va putea fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, ocazie cu care partea interesată va putea critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia pronunţată.

Astfel, atunci când procurorul va emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, cauza va ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit art. 342 C. pr. pen., judecătorul de cameră va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, de asemenea, în faţa unui judecător de cameră preliminară, în condiţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen., petentul şi intimaţii putând formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, conform art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen..

. În sfârşit, atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată va fi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar, în faţa acestuia, persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată va putea releva aspecte de legalitate şi temeinicie a soluţiei pronunţate. Decizia nr. 527 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

Prin Decizia nr. 450 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 972 din 3 decembrie 2019, a reţinut că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată (clasare, respectiv renunţare la urmărirea penală), tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale fiind şi încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată distinct, ca procedură specială. Terminarea urmăririi penale are un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca aceasta să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 894 din 14 noiembrie 2017, §§ 16 şi 17).

Potrivit prevederilor art. 327 Prin Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 899 din 15 noiembrie 2017, Curtea a, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată – dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal – sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, în acest din urmă caz ordonanţa fiind supusă verificării procurorului ierarhic superior şi confirmării judecătorului de cameră preliminară, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. pr. pen.

În ceea ce priveşte soluţiile de clasare, acestea, la rândul lor, pot fi infirmate de către procurorul ierarhic superior când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, având în vedere atribuţia procurorului ierarhic superior de a verifica legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate de către procurorii din subordine.

Astfel, în acord cu prevederile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. referitoare la infirmarea actelor procesuale sau procedurale, când procurorul ierarhic superior constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior – aşadar, inclusiv o soluţie de clasare – nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Soluţia de clasare nu este comunicată de îndată persoanelor interesate, ci numai după verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, care, dacă apreciază că respectiva soluţie este legală şi temeinică, semnează şi adresa de înaintare către persoanele interesate a unei copii de pe ordonanţă, menţionând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen. pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării. Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, se comunică şi o copie a referatului organului de cercetare penală, iar în cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţează, prin adresă, administraţia locului de deţinere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului (art. 316 C. pr. pen.). Soluţia clasării se poate dispune şi prin rechizitoriu, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 328 alin. (3) C. pr. pen., procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.

De asemenea, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa, în temeiul prevederilor art. 335 alin. (1) C. pr. pen., şi dispune redeschiderea urmăririi penale – având ca efect reluarea urmăririi penale, conform dispoziţiilor art. 285 și urm. C. pr. pen. -, redeschidere care este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, potrivit prevederilor art. 335 alin. (4) C. pr. pen.

Persoana interesată are la dispoziţie procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispoziţiile art. 339 C. pr. pen., care la alin. (4) stabilesc că, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. În acest sens, dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 C. pr. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluţiei de clasare şi trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituţia redeschiderii urmăririi penale, dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară fiind obligatorii pentru organul de urmărire penală.

Nefiind întemeiată susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate nu reglementează expres situaţia formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată în cazul sesizării organului de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea observă că infracţiunea de abuz în serviciu este reglementată de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, iar în cazul în care organul de urmărire penală este sesizat cu privire la săvârşirea unei astfel de infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege, va dispune, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. În cazul pronunţării unei soluţii de clasare, sunt aplicabile prevederile procesual penale referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Aceste prevederi sunt aplicabile indiferent dacă urmărirea penală a privit săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sau oricare altă infracţiune, nefiind necesară din punct de vedere constituţional reglementarea unei proceduri distincte referitoare la plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată în cazul sesizării organului de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

Referitor la critica potrivit căreia textul de lege criticat nu reglementează expres actul care poate forma obiectul plângerii împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată, Curtea observă că dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. menţionează expres aceste acte. Astfel, potrivit acestui text de lege, obiectul plângerii îl constituie soluţia de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu. De altfel, potrivit art. 327 C. pr. pen., atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul fie emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.

Totodată, potrivit art. 328 alin. (3) din acelaşi act normativ, procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327 din acelaşi act normativ. De altfel, prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, Dispoziţiile art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar şi previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar şi asigură accesul la justiţie al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situaţii similare.Decizia nr. 515 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală

Prin Decizia nr. 450 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 972 din 3 decembrie 2019, a reţinut că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată (clasare, respectiv renunţare la urmărirea penală), tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale fiind şi încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată distinct, ca procedură specială. Terminarea urmăririi penale are un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca aceasta să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat (Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 894 din 14 noiembrie 2017, §§ 16 şi 17).

Potrivit prevederilor art. 327 C. pr. pen., atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată – dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal – sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, în acest din urmă caz ordonanţa fiind supusă verificării procurorului ierarhic superior şi confirmării judecătorului de cameră preliminară, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. pr. pen..

În ceea ce priveşte soluţiile de clasare, acestea, la rândul lor, pot fi infirmate de către procurorul ierarhic superior când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, având în vedere atribuţia procurorului ierarhic superior de a verifica legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate de către procurorii din subordine.

Astfel, în acord cu prevederile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. referitoare la infirmarea actelor procesuale sau procedurale, când procurorul ierarhic superior constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior – aşadar, inclusiv o soluţie de clasare – nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. Soluţia de clasare nu este comunicată de îndată persoanelor interesate, ci numai după verificarea legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, care, dacă apreciază că respectiva soluţie este legală şi temeinică, semnează şi adresa de înaintare către persoanele interesate a unei copii de pe ordonanţă, menţionând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen., pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării. Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. Dacă ordonanţa nu cuprinde motivele de fapt şi de drept, se comunică şi o copie a referatului organului de cercetare penală, iar în cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul înştiinţează, prin adresă, administraţia locului de deţinere cu privire la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, în vederea punerii de îndată în libertate a inculpatului (art. 316 C. pr. pen.). Soluţia clasării se poate dispune şi prin rechizitoriu, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 328 alin. (3) C. pr. pen., procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite.

Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa, în temeiul prevederilor art. 335 alin. (1) C. pr. pen., şi dispune redeschiderea urmăririi penale – având ca efect reluarea urmăririi penale, conform dispoziţiilor art. 285 și urm. C. pr. pen. -, redeschidere care este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, potrivit prevederilor art. 335 alin. (4) C. pr. pen. Totodată, Curtea a reţinut că persoana interesată are la dispoziţie procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispoziţiile art. 339 C. pr. pen., care la alin. (4) stabilesc că, în cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. În acest sens, dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 C. pr. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluţiei de clasare şi trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituţia redeschiderii urmăririi penale, dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară fiind obligatorii pentru organul de urmărire penală.

Curtea apreciază ca nefiind întemeiată susţinerea potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate nu reglementează expres situaţia formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată în cazul sesizării organului de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea observă că infracţiunea de abuz în serviciu este reglementată de dispoziţiile art. 297 din Codul penal, iar în cazul în care organul de urmărire penală este sesizat cu privire la săvârşirea unei astfel de infracţiuni, în condiţiile prevăzute de lege, va dispune, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. În cazul pronunţării unei soluţii de clasare, sunt aplicabile prevederile procesual penale referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Aceste prevederi sunt aplicabile indiferent dacă urmărirea penală a privit săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu sau oricare altă infracţiune, nefiind necesară din punct de vedere constituţional reglementarea unei proceduri distincte referitoare la plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată în cazul sesizării organului de urmărire penală cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

Referitor la critica potrivit căreia textul de lege criticat nu reglementează expres actul care poate forma obiectul plângerii împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată, Curtea observă că dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. menţionează expres aceste acte. Astfel, potrivit acestui text de lege, obiectul plângerii îl constituie soluţia de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu. De altfel, potrivit art. 327 C. pr. pen. atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul fie emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.

Totodată, potrivit art. 328 alin. (3) din acelaşi act normativ, procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 327 din acelaşi act normativ. De altfel, prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 335 alin. (4) şi ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar şi previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar şi asigură accesul la justiţie al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situaţii similare.Decizia nr. 515 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 din Codul de procedură penală

Autoarea acesteia critică imposibilitatea contestării, în temeiul art. 340 alin. (1) C. pr. pen., a altor acte în afara celor prin care s-a pronunţat soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată. Curtea s-a mai pronunţat asupra acestor critici, apreciind că ele nu sunt întemeiate, de exemplu, prin Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 917 din 14 noiembrie 2019, Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, M. Of. nr. 359 din 9 mai 2019, şi Decizia nr. 617 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 7 din 5 ianuarie 2021.

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele procurorului, altele decât cele de clasare, nu pot fi atacate în faţa unui judecător nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării dreptului fundamental prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Legea fundamentală, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, care sunt ocrotite în egală măsură.

Curtea a reţinut că trebuie distins între plângerea împotriva actelor de urmărire penală şi plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată. Totodată, în cadrul plângerii împotriva actelor de urmărire penală trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit prevederilor art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali.

Plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, legea neinstituind un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pr. pen., procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit prevederilor art. 339 C. pr. pen., de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. În conformitate cu dispoziţiile art. 338 şi ale art. 339 alin. (6) din acelaşi cod, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent.

Curtea a reţinut că nu poate fi primită critica referitoare la îngrădirea accesului la justiţie, deoarece, odată rezolvată de către procuror, în condiţiile art. 327 C. pr. pen., cauza penală este, respectiv poate fi, supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară – în funcţie de soluţia procurorului -, astfel că partea interesată are posibilitatea de a critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia dispusă de către acesta din urmă. Astfel, atunci când procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit dispoziţiilor art. 342 C. pr. pen., judecătorul verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În cazul în care procurorul emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, pe calea plângerii reglementate de dispoziţiile art. 340 şi ale art. 341 C. pr. pen. la judecătorul de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen. – dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

Atunci când procurorul emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform prevederilor art. 318 alin. (10) C. pr. pen.. Ulterior, această ordonanţă se transmite spre confirmare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată pot invoca aspecte de nelegalitate şi/sau netemeinicie a soluţiei pronunţate, în condiţiile art. 318 alin. (12), (14) şi (15) C. pr. pen..

Prin Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, Curtea a constatat că prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008).

Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 608 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 987 din 12 decembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) C. pr. pen. şi, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.

Aceleaşi critici de neconstituţionalitate au fost formulate şi cu referire la prevederile art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, fiind soluţionate prin Decizia nr. 235 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013, prin care instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate astfel invocată.

Prin Decizia nr. 608 din 28 septembrie 2017, §§ 24 şi 25, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate vor fi interpretate în mod sistematic prin trimitere la alin. (1) lit. b) şi alin. (3) ale aceluiaşi articol. Astfel, Curtea a constatat că art. 111 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reglementează cu privire la obligativitatea reţinerii permisului de conducere, iar alin. (3) enumeră cazurile în care dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie. Prin urmare, în aceste cazuri nu se poate dispune, în condiţiile textului criticat, prelungirea dreptului de circulaţie. O asemenea dispoziţie este suficient de clară, nefiind susceptibilă de interpretări contradictorii, şi dă eficienţă rolului legiuitorului de a reglementa cu privire la normele de circulaţie pe drumurile publice în considerarea asigurării desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei, precum şi pentru ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public. Practic, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie în cazul în care a fost săvârşită vreuna dintre infracţiunile prevăzute de art. 334 alin. (2) şi (4) din Codul penal referitor la punerea în circulaţie a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare sau cu număr retras sau a unui autovehicul înmatriculat în alt stat care nu are drept de circulaţie în România, de art. 335 alin. (2) din Codul penal referitor la conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, de art. 336 din Codul penal referitor la conducerea pe drumurile publice sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, de art. 337 din Codul penal referitor la refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, de art. 338 alin. (1) din Codul penal referitor la părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto aflat în procesul de instruire ori de către examinatorul autorităţii competente aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, şi de art. 339 alin. (2)-(4) din Codul penal referitor la participarea la întreceri neautorizate pe drumurile publice, la aşezarea de obstacole care împiedică sau îngreunează circulaţia, dacă se pune în pericol siguranţa circulaţiei ori se aduce atingere dreptului la liberă circulaţie a celorlalţi participanţi la trafic, şi la lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a unui vehicul care transportă produse sau substanţe periculoase sau în cazurile prevăzute de art. 111 alin. (1) lit. a) şi d) referitor la cumularea a cel puţin 15 puncte de penalizare şi la situaţia în care titularul permisului a fost declarat inapt pentru a conduce autovehicule, tractoare agricole sau forestiere ori tramvaie şi art. 102 alin. (3) lit. a) şi c) referitor la conducerea sub influenţa băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituie, potrivit legii, infracţiune, şi la situaţia în care conducătorul auto nu a oprit la trecerea la nivel cu calea ferată când barierele sau semibarierele sunt coborâte ori în curs de coborâre sau când semnalele cu lumini roşii şi/sau sonore sunt în funcţiune, toate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Prin urmare, Curtea a constatat că legiuitorul nu a făcut altceva decât să identifice din toată gama de încălcări ale normelor legale pe acelea care au o gravitate sporită şi, ca o consecinţă directă a acestei raţiuni, a dispus cu privire la imposibilitatea eliberării vreunei dovezi cu drept de circulaţie. Aceasta nu are semnificaţia vreunei afectări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, întrucât ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private, precum şi a mediului reprezintă deziderate unanim acceptate. De altfel, Curtea a reţinut că dreptul de a conduce pe drumurile publice nu reprezintă un drept fundamental.

Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 608 din 28 septembrie 2017, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu prevede un regim juridic special prin care poate fi atacată ordonanţa procurorului referitoare la modul de soluţionare a cererii de prelungire a dreptului de circulaţie, conform art. 111 alin. (6) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, motiv pentru care în privinţa acesteia sunt aplicabile dispoziţiile legii generale. Aşadar, fiind acte emise de procuror în cursul urmăririi penale, ordonanţele procurorului pronunţate conform art. 111 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 urmează regimul juridic al prevederilor art. 339 şi 340 C. pr. pen..

Într-adevăr, astfel cum arată autorul excepţiei de neconstituţionalitate, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 340 C. pr. pen. poate fi formulată doar împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 183 din 28 martie 2019, M. Of. nr. 359 din 9 mai 2019, §§ 17-26, că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege. Aşa fiind, prin instituirea procedurii potrivit căreia ordonanţele procurorului, altele decât cele de clasare, nu pot fi atacate în faţa unui judecător nu s-a urmărit restrângerea accesului liber la justiţie, ci, exclusiv, instaurarea unui climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept – subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

În acest context, Curtea a constatat că trebuie distins între plângerea împotriva actelor de urmărire penală şi plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată. Totodată, în cadrul plângerii împotriva actelor de urmărire penală trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit art. 336 alin. (1) C. pr. pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali.

Prin aceeaşi Decizia , Curtea a reţinut că plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, legea neinstituind un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit art. 336 alin. (2) C. pr. pen., procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit art. 339 C. pr. pen., de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. Potrivit art. 338 şi art. 339 alin. (6) din acelaşi act normativ, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent.

Atunci când procurorul va emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza va ajunge în faza camerei preliminare, fază în care, potrivit art. 342 C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, de asemenea, la judecătorul de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală C. pr. pen., petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În sfârşit, atunci când procurorul va emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată va fi verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform art. 318 alin. (10) C. pr. pen. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată vor putea releva aspecte de legalitate şi temeinicie ale soluţiei pronunţate, conform art. 318 alin. (12), (14) şi (15) C. pr. pen.Articolul 21 privind accesul liber la justiţie se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept (Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008).

Persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală are, după rezolvarea cauzei de către procuror, posibilitatea de a se adresa cu o plângere instanţei de judecată în scopul obţinerii unui remediu. Aşa fiind, rezultă că persoana interesată, pe de-o parte, poate face plângere împotriva actelor de urmărire penală şi împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, iar, pe de altă parte, în condiţiile legii, se poate adresa judecătorului de cameră preliminară cu o plângere ce vizează aceleaşi aspecte. Textul de lege criticat nu contravine nici accesului la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil. Faptul că ordonanţa procurorului de declinare a competenţei nu poate fi contestată la instanţă în faza de urmărire penală nu aduce atingere art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât, aşa cum a statuat chiar Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, “posibilitatea formulării plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta la procurorul ierarhic superior constituie o garanţie procesuală, iar rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de procurorul ierarhic superior are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, nereprezentând un impediment în calea liberului acces la justiţie şi a dreptului la un recurs efectiv” (v Decizia nr. 398 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 545 din 22 iulie 2015, § 16). De asemenea, respectarea dreptului la un proces echitabil se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Or, câtă vreme art. 340 alin. (1) C. pr. pen. recunoaşte persoanelor vătămate prin soluţiile de neurmărire sau netrimitere în judecată posibilitatea de a le contesta cu plângere la judecătorul de cameră preliminară, în cadrul acestei proceduri petenţii vor putea formula critici inclusiv în ceea ce priveşte eventuala nerespectare de către procuror a dispoziţiilor legale privitoare la competenţa funcţională, materială şi după calitatea persoanei, deci vor putea aduce în discuţie – în mod implicit – legalitatea ordonanţei de declinare.( Decizia nr. 677 din 6 noiembrie 2018, M. Of. nr. 26 din 10 ianuarie 2019, Decizia nr. 610 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 899 din 15 noiembrie 2017, Decizia nr. 478 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 734 din 12 septembrie 2017, şi Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017).Decizia nr. 174 din 16 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

V . Decizia nr. 774 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) şi ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

Art. 341. – Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară

(1)După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.

(2)Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea patentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.
(3)Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.

(4)În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente.

(5)Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluţionarea plângerii.

(51)Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.

(6)În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:

a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;

c)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(7)În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

2.verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:

a)respinge plângerea ca nefondată;

b)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

c)admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;

d)admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(7¹)În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

(8)Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7¹) este definitivă.

(9)În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.

(10)Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completului competent potrivit legii, care o soluţionează în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a intimaţilor şi cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, putând dispune una dintre următoarele soluţii:

a)respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, şi menţine dispoziţia de începere a judecăţii;

b)admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate.

Art. 341 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

LIMITAREA MIJLOACELOR DE PROBĂ

Dispoziţiile art. 341 alin. (8) şi (9) C. pr. pen. dispun cu privire la contestaţia pe care o poate formula procurorul şi inculpatul, în ipoteza reglementată de normele procesual penale ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În cauza penală în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin ordonanţa parchetului a fost dispusă clasarea, întrucât fapta a fost comisă în condiţiile legitimei apărări. Împotriva ordonanţei menţionate, autorul excepţiei a formulat plângere, care a fost respinsă prin ordonanţa emisă de prim-procurorul parchetului, iar plângerea formulată împotriva acestei din urmă ordonanţe la judecătorul de cameră preliminară a fost respinsă, ca inadmisibilă, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. pr. pen., prin încheierea contestată. Curtea observă că în cauză nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de nicio persoană, astfel că nu se poate reţine ipoteza prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., ci ipoteza reglementată la art. 341 alin. (6) din acelaşi cod. În aceste condiţii, ţinând seama de exigenţele dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora instanţa de contencios constituţional decide asupra dispoziţiilor legale “care au legătură cu soluţionarea cauzei”, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) C. pr. pen. este inadmisibilă.

Autorul este nemulţumit de caracterul definitiv al încheierii prin care s-a pronunţat soluţia într-o cauză în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale. Dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, fiind pronunţate Deciziile nr. 44 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 318 din 16 aprilie 2020, şi nr. 164 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 669 din 28 iulie 2020, prin care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată.

Încheierea la care face referire textul criticat este definitivă, însă acest fapt nu este de natură să afecteze constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.

Dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.H., întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituţie stabileşte că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.

Având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 C. pr. pen., în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen. legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. Referitor la presupusa atingere adusă prevederilor art. 16 din Constituţie de către dispoziţiile criticate, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare.

Cât priveşte critica autorului referitoare la limitarea mijloacelor de probă pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, prin Deciziile nr. 373 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020; nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, că este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept.

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie, statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

Drepturile fundamentale menţionate anterior nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24. Astfel, Curtea a reţinut că garanţiile procesuale mai sus analizate reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen., poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) C. pr. pen., acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât ipoteza textului criticat nu vizează unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei. Soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională.(Decizia 599/2014, Decizia 663/2014 )

Dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală.( Decizia 733/2015 Decizia 33/2015 ). Decizia nr. 124 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) şi (9) din Codul de procedură penală

SANCŢIONAREA ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ EFECTUATE CU ÎNCĂLCAREA LEGIi

Prin Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 491 din 11 mai 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 v, reţinând, în § 13, că, potrivit noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi penale, procurorul fiind obligat să dispună cu privire la acest act procesual în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. pr. pen., cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probe după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele – existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea fazei de urmărire penală, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi dispuse la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea acestei faze procesuale fiind în competenţa procurorului. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul Cod. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală – atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării – şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale stabilite prin prevederile art. 16 alin. (1) C. pr. pen..

Procedura criticată nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al soluţiei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, astfel că este justificată limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerea (Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, § 15). Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă liberul acces la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 340 şi 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. De asemenea, stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de control constituţional, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

Potrivit prevederilor art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate (Decizia nr. 501 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 1164 din 2 decembrie 2020, § 16). Aşadar, cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară este obligat să procedeze la analiza tuturor documentelor şi a materialelor aflate la dosarul cauzei.

Dispoziţiile art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen. nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimatul beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate (Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, § 23). Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen., poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. În aceeaşi decizie, § 24, referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile de lege criticate a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), Curtea a reţinut că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. De altfel, referitor la principiul egalităţii în faţa legii, acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).

Curtea a reţinut – inclusiv cu privire la cauzele în care nu a fost dispusă punerea în mişcare a acţiunii penale – că drepturile fundamentale privind accesul liber la justiţie şi procesul echitabil nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen., având în vedere soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată, în temeiul prevederilor art. 341 alin. (6) C. pr. pen..( Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020, § 16) Astfel, pentru a putea pronunţa una dintre soluţiile reglementate de textul de lege menţionat, judecătorul de cameră preliminară apreciază cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, verificând dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia procurorului. Admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară poate fie să desfiinţeze soluţia atacată şi să trimită motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b)], fie să schimbe temeiul de drept al soluţiei procurorului, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c)].

În ceea ce priveşte verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi excluderea probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282 C. pr. pen., în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale – prin Decizia nr. 119 din 2 martie 2021, acestea sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate de dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b)-d) C. pr. pen., respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b)], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente [lit. c)], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate [lit. d)].

Totodată, prin Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, § 25, şi Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, mai sus citată, § 17, instanţa de control constituţional a constatat că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, Curtea Constituţională a pronunţat un număr mare de decizii care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate: Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională; Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) C. pr. pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului, este neconstituţională; Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Astfel, , prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite ( în acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 335 din 20 mai 2021, M. Of. nr. 1036 din 29 octombrie 2021, şi Decizia nr. 516 din 15 iulie 2021, M. Of. nr. 1110 din 22 noiembrie 2021).

Aşadar, Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate aduc atingere liberului acces la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, pentru motivul că permit judecătorului de cameră preliminară ca, în baza unei analize sumare a probelor şi în lipsa unei cercetări judecătoreşti, să dispună respingerea plângerii împotriva soluţiei de clasare, având în vedere că drepturile menţionate nu sunt absolute, limitările fiind admise atât timp cât nu se aduce atingere substanţei drepturilor, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere. Accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare nu pot fi înţelese ca garantând că orice sesizare a organelor judiciare, dacă îndeplineşte anumite condiţii formale, trebuie să ajungă în faza judecăţii. Dimpotrivă, organele de urmărire penală sunt ţinute să respecte prevederile art. 16 C. pr. pen., astfel că, atunci când identifică vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, trebuie să dispună o soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată.

Referitor la critica privind lipsa de claritate şi de previzibilitate a dispoziţiilor de lege criticate, ca urmare a lipsei de corelare a acestora cu prevederile art. 342-348 C. pr. pen., procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, instituită prin dispoziţiile art. 340 şi 341 C. pr. pen., nu are – în afara judecătorului de cameră preliminară – niciun element comun cu procedura camerei preliminare, prevăzută de dispoziţiile art. 342 și urm.

Astfel, legiuitorul a reglementat explicit în noul Cod de procedură penală principiul separării funcţiilor judiciare, prevăzând – în dispoziţiile art. 3 alin. (1) – că în procesul penal se exercită: a) funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; şi d) funcţia de judecată. Art. 3 alin. (6) C. pr. pen. explicitează funcţia prevăzută la alin. (1) lit. c) al aceluiaşi articol, stabilind că asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii. Există însă şi alte proceduri prevăzute în Codul de procedură penală pe care legiuitorul le-a dat în competenţa judecătorului de cameră preliminară, cum ar fi verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală [art. 318 alin. (12)-(16)], respectiv a ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale [art. 335 alin. (4)], confiscarea specială şi desfiinţarea unui înscris în cazul clasării (art. 549¹), precum şi procedurile relative la luarea, confirmarea, înlocuirea şi încetarea măsurilor procesuale provizorii de siguranţă în situaţia dispunerii unei soluţii de clasare [art. 315 alin. (2) lit. e)]. Din normele procesual penale mai sus menţionate, care stabilesc atribuţiile judecătorului de cameră preliminară, rezultă că acestea nu se limitează la procedura camerei preliminare, instituită de dispoziţiile art. 342 și urm. C. pr. pen., care vizează verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşadar, celelalte proceduri date prin lege în competenţa judecătorului de cameră preliminară – fiind distincte de procedura prevăzută de dispoziţiile art. 342 și urm. C. pr. pen. – nu trebuie circumscrise acestor din urmă prevederi de lege, ci urmează calea instituită de normele care le reglementează. Prin urmare, nu poate fi reţinută nici critica cu privire la lipsa de previzibilitate şi de claritate a dispoziţiilor art. 341 C. pr. pen., acestea neaducând atingere prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Decizia nr. 23 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 din Codul de procedură penală

Excepția a fost ridicată cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva unei ordonanţe de clasare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, într-o cauză în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Având în vedere contextul procesual în care excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată şi motivele invocate, în speţă nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii texului de lege criticat cu soluţionarea cauzei.

Interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).

Eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (7) pct. 2 C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanţă, aşadar acolo unde în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză, dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (7) pct. 2 C. pr. pen. nu au legătură cu cauza în care a fost ridicată şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza întâi C. pr. pen., acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, prin deciziile nr. 529 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017, nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi nr. 119 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 491 din 11 mai 2021, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată. Prin, §§ 24-28, limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).( Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020

Textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimaţii beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen., poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare.

persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. (Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În acelaşi sens este şi Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017).

Referitor la aceeaşi soluţie legislativă care nu permite judecătorului de cameră preliminară să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi să excludă probele nelegal administrate sau să sancţioneze actele de urmărire penală conform art. 280-282 C. pr. pen. , în cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) C. pr. pen. , a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună, motivat, fie trimiterea cauzei procurorului pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen.] ori a schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen.], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen.]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţiona potrivit art. 280-282 C. pr. pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil. Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017, §§ 29-32

Verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi posibilitatea excluderii probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate la lit. b)-d) ale pct. 2 al alin. (7) al art. 341 C. pr. pen., respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b)], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [lit. c)], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [lit. d)]. în § 17 al Deciziei nr. 119 din 2 martie 2021 Decizia nr. 99 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală

Limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale ( Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020,). Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

Drepturile fundamentale privind accesul liber la justiţie şi procesul echitabil nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen. , având în vedere soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată, în temeiul prevederilor art. 341 alin. (6) C. pr. pen. (Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020, § 16)Astfel, pentru a putea pronunţa una dintre soluţiile reglementate de textul de lege menţionat, judecătorul de cameră preliminară apreciază cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, verificând dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia procurorului. Admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară poate fie să desfiinţeze soluţia atacată şi să trimită motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b) C. pr. pen.], fie să schimbe temeiul de drept al soluţiei procurorului, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) C. pr. pen.].

Totodată, prin Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, § 25, şi Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, § 17, mai sus citate, instanţa de control constituţional a constatat că în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, Curtea Constituţională a pronunţat un număr mare de decizii care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate: Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională; Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului, este neconstituţională; Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite.

Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege criticate, a prevederilor art. 16 din Constituţie, prin Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, § 27, persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impune a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017, Decizia nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018.

Dispoziţiile art. 341 alin. (2) fraza a doua şi alin. (5¹) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti, ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public şi ale art. 132 privind statutul procurorilor.

Autorul excepţiei este nemulţumit şi de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) fraza a doua şi alin. (5¹) C. pr. pen. de către judecătorul de cameră preliminară. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate . A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.Decizia nr. 335 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) fraza a doua şi alin. (5¹) din Codul de procedură penală

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi cu nr. 8.090/202/2018, autorul excepţiei a formulat, în data de 6 decembrie 2018, plângere împotriva Ordonanţei de clasare a cauzei din 17 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.037/P/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi. În motivarea plângerii, autorul excepţiei a arătat că, prin ordonanţa atacată, procurorul a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerea penală formulată sub aspectul infracţiunilor de distrugere, tulburare de posesie, fals material în înscrisuri oficiale şi abuz în serviciu, întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie. În aceeaşi plângere, autorul a arătat că, în cursul urmăririi penale, nu s-a făcut anchetă penală, nu s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspecţii indicaţi şi din această cauză nu s-a pus în mişcare şi nu s-a exercitat acţiunea penală, cu toate că a depus probe din care rezultă atât bănuiala, cât şi suspiciunea rezonabilă că s-au săvârşit infracţiunile şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. pr. pen. care să împiedice procesul penal.

Analizând contextul în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată şi modalitatea în care aceasta a fost motivată, în speţă este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată.

Interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, s-a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015, Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Curtea a mai statuat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).

Rezultă că eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 341 alin. (1) teza a doua şi ale art. 341 alin. (7) pct. 2 C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanţă, aşadar, acolo unde în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (1) teza a doua şi ale art. 341 alin. (7) pct. 2 C. pr. pen., astfel cum a fost formulată şi motivată, nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată şi, prin urmare, aceasta este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza întâi C. pr. pen., limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale (deciziile nr. 529 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 924 din 24 noiembrie 2017, nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi nr. 119 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 491 din 11 mai 2021). Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

Textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimaţii beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate.( Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, § 23,) Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen. , poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare.

Persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară.( Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, § 24) Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017).

Referitor la aceeaşi soluţie legislativă care nu permite judecătorului de cameră preliminară să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi să excludă probele nelegal administrate sau să sancţioneze actele de urmărire penală conform art. 280-282 C. pr. pen., în cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, s-a reţinut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale (Decizia nr. 529 din 11 iulie 2017, §§ 29-32). Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) C. pr. pen., a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună, motivat, fie trimiterea cauzei procurorului pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen.] ori a schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen.], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen.]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţiona potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.

Verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi posibilitatea excluderii probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate la lit. b)-d) ale pct. 2 al alin. (7) al art. 341 C. pr. pen., respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b)], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [lit. c)], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [lit. d)]. (Decizia nr. 119 din 2 martie 2021 ) Decizia nr. 703 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi ale art. 341 alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală

În motivarea soluţiei sale, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 25, Curtea a reţinut că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) pct. 1 şi pct. 2 lit. a), b) şi d) C. pr. pen. este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituţionalitatea textului de lege criticat, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât şi cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.( deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015; nr. 233 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 294 din 28 aprilie 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 446 din 16 iunie 2015, M. Of. nr. 614 din 13 august 2015; nr. 384 din 7 iunie 2016, M. Of. nr. 534 din 15 iulie 2016; nr. 453 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 908 din 11 noiembrie 2016; nr. 755 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017; nr. 789 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 132 din 21 februarie 2017; nr. 434 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 865 din 2 noiembrie 2017; nr. 563 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 961 din 5 decembrie 2017; nr. 801 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 151 din 16 februarie 2018; nr. 485 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 976 din 4 decembrie 2019, şi nr. 487 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019 )

Dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere nici dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil prevăzute de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.H. , întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.

Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen. . Astfel, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului, având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 340 şi 341 C. pr. pen. , cauze în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau al urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, § 26,)

Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, § 44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, ci impune existenţa în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie. Astfel, potrivit jurisprudenţei CEDO , dispoziţiile art. 13 din Convenţie garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obţine examinarea pe fond a unei “plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenţiei şi să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO din 16 iulie 2014, pronunţată în Cauza Alisic şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 131). Or, dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigenţe convenţionale, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, § 30. Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

Deşi autoarea acesteia invocă în mod formal prevederile constituţionale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, în realitate, aceasta nu motivează pretinsa contrarietate a dispoziţiilor criticate cu prevederile constituţionale invocate. Aautoarea excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, este nemulţumită de modul în care procurorul şi-a exercitat atribuţiile, precum şi de anumite situaţii de fapt determinate de modul în care acesta şi instanţele judecătoreşti au înţeles să aplice dispoziţiile de lege criticate.

Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. De altfel, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. De aceea, în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere deci că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate.

În prezenta cauză, indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autoare. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că “simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»” (v, în acest sens, şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, M. Of. nr. 555 din 23 iulie 2008).

Dat fiind caracterul general al textelor constituţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate, astfel încât excepţia urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. Decizia nr. 518 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

Autorii excepției sunt nemulţumiţi de limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, de exemplu, prin Decizia nr. 373 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020, Decizia nr. 41 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 324 din 21 aprilie 2020, şi Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018.

Limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Curtea nu a primit nici critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept.

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie, statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

În aceleaşi decizii Curtea a mai constatat că drepturile fundamentale menţionate anterior nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate, din moment ce dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi (7) C. pr. pen. reglementează soluţiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului “pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală” [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. ] ori schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. ], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen. ]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie ce va fi soluţionată în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a mai reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze, potrivit art. 280-282, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.

Instanţa de control constituţional a reţinut că, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, prin care au fost modificate prevederile art. 341 alin. (2) C. pr. pen. , se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent, au fost pronunţate un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă fără participarea procurorului şi a inculpatului, este neconstituţională, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 59 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale întrucât împiedică accesul la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât, , prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile sale anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost acoperite. Textul criticat reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi a intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În respectiva cauză, petentul – fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi oricare înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală – beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Pentru aceleaşi argumente, Curtea a constatat că textul criticat nu contravine nici prevederilor constituţionale ale art. 24. Astfel, garanţiile procesuale reprezintă tot atâtea garanţii ale realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin textul criticat. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen. , poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), Curtea a constatat că persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) C. pr. pen. , acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât ipoteza textului criticat nu vizează unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea pentru toţi a justiţiei.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen. , autorii acesteia sunt nemulţumiţi de caracterul definitiv al încheierii prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la art. 341 alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7¹) C. pr. pen. . dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare. Astfel, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, de exemplu, prin Decizia nr. 44 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 318 din 16 aprilie 2020, şi Decizia nr. 164 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 669 din 28 iulie 2020. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că încheierea la care face referire textul criticat este definitivă, însă acest fapt nu este de natură să afecteze constituţionalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.

. Dispoziţiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.H. , întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituţie stabileşte că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.

. Având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi 341 C. pr. pen. , în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din C.E.D.H. nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 C. pr. pen. , legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.

Referitor la presupusa atingere adusă prevederilor art. 16 din Constituţie de către dispoziţiile criticate, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare.Decizia nr. 516 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5¹) şi alin. (8) din Codul de procedură penală prin raportare la art. 341 alin. (6) lit. a) din acelaşi act normativ

Punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi penale, procurorul fiind obligat să dispună cu privire la actul procesual menţionat în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. pr. pen. , cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele – existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi emise la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea acestei faze procesuale fiind în competenţa procurorului. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul cod. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală – atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării – şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) C. pr. pen. .

În cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin Ordonanţa nr. 3.584/P/2016 din data de 1 septembrie 2017, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege), clasarea cauzei cu privire la infracţiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 238 alin. (1) din Codul penal, procurorul de caz însuşindu-şi soluţia propusă de organul de cercetare penală. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti – Secţia penală cu nr. 2.146/303/2018, autorul excepţiei a formulat plângere împotriva soluţiei de clasare date prin Ordonanţa nr. 3.584/P/2016 din data de 1 septembrie 2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti. Prin Încheierea din 27 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.146/303/2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti – Secţia penală a respins, ca nefondată, în baza art. 341 alin. (5) şi alin. (6) lit. a) C. pr. pen. , plângerea formulată de autorul excepţiei împotriva Ordonanţei nr. 3.584/P/2016 din data de 1 septembrie 2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi a menţinut această ordonanţă.

Potrivit considerentelor Deciziei nr. 530 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017, limitarea mijloacelor de probă, pe baza cărora judecătorul de cameră preliminară poate soluţiona plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacată sub aspectul legalităţii acesteia. Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 C. pr. pen. reprezentând, prin ea însăşi, o garanţie a realizării acestui drept. De asemenea, stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă accesul liber la justiţie. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de control constituţional, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

Totodată, prin Decizia nr. 501 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 1.164 din 2 decembrie 2020, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Aşadar, cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară este obligat să procedeze la analiza tuturor documentelor şi a materialelor aflate la dosarul cauzei. De asemenea, în Decizia nr. 204 din 3 aprilie 2018, M. Of. nr. 624 din 18 iulie 2018, § 23, Curtea a constatat că prevederile art. 341 alin. (5¹) C. pr. pen. nu contravin nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 24, petentul şi intimaţii beneficiind de garanţiile realizării unei apărări eficiente, în condiţiile ce rezultă din ipoteza juridică reglementată prin dispoziţiile de lege criticate. Mai mult, în etapele procesuale pe care le parcurge, autorul plângerii formulate, conform prevederilor art. 340 C. pr. pen. , poate fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu, în conformitate cu exigenţele dreptului fundamental la apărare. În aceeaşi Decizia , § 24, referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile de lege criticate a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), persoanele care formulează plângeri împotriva soluţiilor de clasare pronunţate în cauze în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală se află într-o situaţie diferită de cea a titularilor unor astfel de plângeri promovate în cauze în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, aspect ce justifică reglementarea în privinţa acestora a unui regim diferit, din perspectiva probelor care se impun a fi administrate cu ocazia soluţionării acestor plângeri de către judecătorul de cameră preliminară. De altfel, referitor la principiul egalităţii în faţa legii, Curtea Constituţională a reţinut, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996).

Raportat la criticile de neconstituţionalitate formulate în cauză, Curtea reţine, în completare, că verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi posibilitatea excluderii probelor nelegal administrate ori, după caz, sancţionarea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit art. 280-282, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, sunt justificate şi de posibilitatea pe care o are judecătorul de cameră preliminară de a dispune una dintre soluţiile reglementate la lit. b)-d) ale pct. 2 al alin. (7) al art. 341 C. pr. pen. , respectiv admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi trimiterea cauzei, motivat, la procuror pentru a completa urmărirea penală [lit. b) ], admiterea plângerii, desfiinţarea soluţiei atacate şi dispunerea începerii judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [lit. c) ], respectiv admiterea plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [lit. d)].Decizia nr. 119 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) şi alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 652 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 286 alin. (2) lit. d) şi ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

Decizia nr. 490 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (5) şi ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

Decizia nr. 335 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) fraza a doua şi alin. (5¹) din Codul de procedură penală

Decizia nr. 382 din 18 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 şi ale art. 341 alin. (5¹) din Codul de procedură penală

342

Art. 342. –Obiectul procedurii în camera preliminară

Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

PROCEDURA CAMEREI PRELIMINARE

Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, §§ 34-38, a observat că, în prezent, art. 342 C. pr. pen. dispune că legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare.

În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Astfel, având în vedere că dispoziţiile art. 342 C. pr. pen. , care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la “legalitatea administrării probelor”, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care sau administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii – şi a administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele şi actele, prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege (Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 721 din 21 august 2018).

În privinţa măsurii supravegherii tehnice, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, aceasta este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen. . Cu toate acestea, instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, întrucât un astfel de raţionament face inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Prin urmare, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen. . Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017).

În cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunţă inclusiv asupra legalităţii încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice şi a mandatului de supraveghere tehnică. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2018.

Totodată, Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu, Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, şi Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, verificarea legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obţinându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar şi previzibil.Decizia nr. 520 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală

Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar, cât priveşte modalitatea concretă de realizare a justiţiei, instanţa de control constituţional a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, aceasta este circumscrisă legii care stabileşte atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată. ( deciziile nr. 253 din 25 aprilie 2017, M. Of. nr. 570 din 18 iulie 2017, nr. 516 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 844 din 25 octombrie 2017, nr. 239 din 19 aprilie 2018, M. Of. nr. 584 din 10 iulie 2018, şi nr. 241 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 552 din 4 iulie 2019). Aşa fiind, plenitudinea de jurisdicţie a autorităţilor chemate să înfăptuiască justiţia este structurată, şi nu limitată în funcţie de anumite proceduri, termene şi condiţii a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiţie. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanţelor judecătoreşti, este faptul ca aspectele conflictuale deduse judecăţii să fie dezlegate de o instanţă judecătorească. Singurele limitări ale plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti sunt reprezentate de competenţa acordată Curţii Constituţionale conform art. 146 din Legea fundamentală (în acest sens este şi Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, M. Of. nr. 361 din 29 mai 2012) şi de domeniile excluse controlului judecătoresc potrivit art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.

În cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenţei atribuite de lege, să se pronunţe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competenţa lor, respectând deci exigenţa mai sus enunţată. Împrejurarea că în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 C. pr. pen. , efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1), art. 418 şi art. 419 C. pr. pen. şi cu respectarea principiului non reformatio in pejus, exercitarea contestaţiei în anulare numai în situaţiile prevăzute de art. 426 C. pr. pen. , a recursului în casaţie în situaţiile prevăzute de art. 434 alin. (2) C. pr. pen. C. pr. pen. C. pr. pen. etc.] nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece, aşa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, cu condiţia ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil, cât şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât şi crearea premiselor constituţionale în vederea realizării de către instanţele judecătoreşti a unei justiţii unice, egale şi imparţiale.

Prin urmare, Curtea a constatat că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti nu este absolută, ea putând fi structurată prin instituirea unor termene, condiţii legale ori competenţe limitate (v Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).

Potrivit dispoziţiilor art. 342 C. pr. pen. , obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală.

. De asemenea, Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată.

Totodată, în Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2018, § 22, şi în Decizia nr. 241 din 16 aprilie 2019, § 19, Curtea a constatat că existenţa unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-j) C. pr. pen. ar putea fi valorificată doar în faza de judecată, intrând în atribuţiile instanţei de judecată competente să soluţioneze fondul cauzei şi să pronunţe – în condiţiile art. 396 alin. (5)-(8) C. pr. pen. – o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal. Curtea a precizat că valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, în condiţiile în care, astfel cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 158 din 1 martie 2016, legiuitorul poate institui anumite limite de competenţă, prin aceasta nefiind afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece aceasta se circumscrie, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, numai legii. De altfel, există norme procesual penale în temeiul cărora instituţiile procesual penale invocate să poată fi valorificate în celelalte faze ale procesului penal, cu respectarea drepturilor fundamentale invocate, în condiţiile în care instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie.

În acelaşi fel, în deciziile nr. 253 din 25 aprilie 2017, § 32, nr. 516 din 6 iulie 2017, § 21, şi nr. 241 din 16 aprilie 2019, § 20, Curtea a reţinut că schimbarea încadrării juridice a faptei, aşadar stabilirea textului de lege care prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă şi caracterizarea ei ca infracţiune, aplicarea principiului non bis in idem, respectiv aprecierea cu privire la caracterul complet al probelor necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare, în acord cu prevederile constituţionale privind dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv.Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 347 alin. (3) teza finală raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală

344

Art. 344. – Măsurile premergătoare

(1)După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară.

(2)Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

(3)În cazurile prevăzute la art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

(4)La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori dacă a ridicat excepţii din oficiu, judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul pentru soluţionarea acestora, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului.

Art. 344 a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 )

COPIE CERTIFICATĂ A RECHIZITORIULUI

Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, şi Decizia nr. 762 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 237 din 24 martie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 776 din 18 decembrie 2014, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015, şi Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, a statuat că împrejurarea potrivit căreia numai inculpatului i se comunică o copie certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia nu echivalează cu afectarea dreptului la un proces echitabil ori cu înfrângerea egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece este firesc ca actul de inculpare să fie comunicat doar persoanei vizate. De altfel, art. 6 § 3 lit. a) din C.E.D.H. obligă statele să respecte dreptul oricărui acuzat, indiferent că este privat sau nu de libertate, să fie informat în cel mai scurt timp asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Potrivit art. 329 alin. (1) C. pr. pen. , rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanţei de judecată, acesta limitându-se la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, potrivit art. 328 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. , şi, întrucât prin rechizitoriu se formulează o acuzaţie în materie penală, acesta se comunică persoanei astfel acuzate. Totodată, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii responsabile civilmente trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului (§ 49), aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată.Decizia nr. 593 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală

În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi art. 24 alin. (1) referitor la garantarea dreptului la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din C.E.D.H.

Curtea observă că instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” care are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” (v Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală – PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii.

Dispoziţiile menţionate anterior trebuie coroborate cu cele ale art. 54 C. pr. pen. , care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. pr. pen. , în procesul penal, se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată.

Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 C. pr. pen. , unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional.

Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 C. pr. pen. competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 C. pr. pen. , îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepţiei sunt incidente în această fază procesuală.

În ceea ce priveşte prevederile art. 6 § 1 din C.E.D.H., CEDO a reţinut că conceptul de “acuzaţie în materie penală” are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, §§ 80-85).

Potrivit criteriului calificării interne, textele supuse controlului de constituţionalitate fac parte C. pr. pen. . Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din acelaşi act normativ, actul de sesizare a instanţei de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalităţi reglementate de art. 307 şi art. 309 C. pr. pen. , şi întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din acelaşi cod reprezintă “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” şi, implicit, o acuzaţie în materie penală.

În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, § 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 62).

Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis împotriva Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Totodată, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 § 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 § 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§ 108 – 114).

Prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. Soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimatului” este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014) Prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară.

Contradictorialitatea este definită în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente.

Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă visa-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95).

. Astfel, instanţa europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 § 1 din Convenţie, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observaţiile făcute de avocatul-general în faţa Curţii de Casaţie şi nu i s-a dat o copie a observaţiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanţei (Hotărârea din 30 octombrie 1991 pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29).

Totodată, CEDO a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea observă că potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

În concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.

Potrivit art. 344 alin. (4) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, rezultă că procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, cererile şi excepţiile formulate de către inculpat, excepţiile ridicate din oficiu şi răspunsul parchetului nu sunt comunicate părţii civile sau părţii responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă şi neputând fi combătute.

Inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror.

Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Or, normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat.

În ceea ce priveşte partea civilă, potrivit art. 84 C. pr. pen. persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă.( Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004) Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituţie.

De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, , potrivit art. 86 C. pr. pen. , aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă.

Potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) C. pr. pen. , atât partea civilă cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii.

Din această perspectivă, părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 ) . Partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie.

În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului.

În continuare, în ceea ce priveşte rolul procurorului în procesul penal, potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.

Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeaşi lege, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011).

În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale.

Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. sunt neconstituţionale.

Dreptul la o procedură orală şi la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracţiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanţă (Hotărârea din 20 iulie 2000 pronunţată în Cauza Tierce şi alţii împotriva San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicţie şi în cazul în care problemele nu sunt “extrem de tehnice” sau “pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 pronunţată în Cauza Koottummel împotriva Austriei, §§ 18-21).

În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părţilor le sunt oferite posibilităţi adecvate de a-şi prezenta cazurile lor în scris şi de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 pronunţată în Cauza Schlumpf împotriva Elveţiei, §§ 65-70; Hotărârea din 10 martie 2009 pronunţată în Cauza Igual Coll împotriva Spaniei, §§ 28-38).

Astfel, cum s-a arătat anterior, având în vedere că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudenţa Curţii Constituţionale putând oferi un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie, instanţa de contencios constituţional a statuat că garanţiile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci şi în procedura camerei preliminare, oferind o protecţie sporită celei regăsite la nivelul Convenţiei.

În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea observă că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

Potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 C. pr. pen. , procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului.

Din perspectiva verificării legalităţii administrării probelor, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară.

Din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt.

În anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influenţă directă asupra desfăşurării Judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor.

Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară., din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate.

Potrivit art. 347 alin. (3) C. pr. pen. , dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire ia soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. Cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constatate că dispoziţiile art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) C. pr. pen. sunt neconstituţionale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. , acestea reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la o procedură orală. Astfel, observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri.Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală

Art. 345. –Procedura în camera preliminară

(1)La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.

(2)Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.

(3)În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Art. 345 a fost modificat prin Legea 75/2016

PUBLICITATEA PROCEDURILOR ORGANELOR JUDICIARE

Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. 345 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (1) şi (4¹) C. pr. pen. , s-a statuat că nu poate reţine criticile referitoare la lipsa publicităţii în această procedură, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “în camera de consiliu”. Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii şi este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti. Consacrarea sa este asigurată de dispoziţiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală.

CEDO a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei “justiţii secrete” şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, § 33). Totodată, instanţa europeană a reţinut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum şi procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanţă cu cerinţele art. 6 din Convenţie, deşi apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanţa de apel (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).

Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condiţiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. ori în condiţiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , dispune începerea judecăţii, de asemenea, în camera de consiliu, în situaţia în care nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi alin. (3) şi nici nu sau ridicat din oficiu excepţii, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii instituite în faţa judecătorului de cameră preliminară.

Pronunţându-se cu privire la lipsa oralităţii şi contradictorialităţii în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , Curtea a constatat, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, că aceste dispoziţii sunt constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.

Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, §§ 18 şi 19, cu trimitere la argumentele reţinute în Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 923 din 23 noiembrie 2017, Curtea a arătat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 345 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (1) C. pr. pen. se regăsea – anterior modificării art. 345 C. pr. pen. prin Legea nr. 75/2016 – într-o formă identică celei criticate, în art. 345 alin. (2) şi alin. (3) C. pr. pen. . Curtea a constatat că aceste din urmă norme procesual penale au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare, relevante în acest sens fiind considerentele deciziilor nr. 205 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 387 din 3 iunie 2015, § 16; nr. 552 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, § 29; nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, § 20; nr. 777 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, § 30; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 104 din 10 februarie 2016, § 30, şi nr. 40 din 9 februarie 2016, M. Of. nr. 214 din 23 martie 2016, § 29, potrivit cărora, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 64, s-a statuat că dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea, potrivit art. 280-282, a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la o procedură orală, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată, întrucât, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat, potrivit art. 280-282 C. pr. pen. , actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri.

Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, § 20, Curtea a invocat Decizia nr. 358 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015, § 15, prin care a constatat că, admiţând, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , a statuat că pronunţarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât şi în cadrul contestaţiei, în absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, afectează dreptul la un proces echitabil. Aşa fiind, raportat la considerentele deciziei mai sus enunţate, judecătorul de cameră preliminară va putea pune în discuţie, la cerere sau din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , neregularităţi ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din acelaşi cod, pentru că soluţia legislativă “fără participarea procurorului şi a inculpatului” a fost declarată ca fiind neconstituţională. De asemenea, după ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularităţile actului de sesizare astfel dezbătute în contradictoriu în condiţiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condiţiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. [în prezent, art. 346 alin. (4¹) C. pr. pen. ], deoarece, şi de această dată, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere, cu respectarea dreptului părţilor la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Este firesc să fie aşa, câtă vreme a fost regândită poziţia instanţei de judecată care, nemaiavând un rol activ, urmează modelul sistemului adversarial care consacră contradictorialitatea manifestă atât în raporturile dintre părţi, persoana vătămată şi procuror, cât şi în cele ale acestora cu instanţa.

În Decizia nr. 102 din 7 martie 2017, M. Of. nr. 404 din 30 mai 2017, § 23, referitor la critica autorului excepţiei cu privire la lipsa reglementării obligaţiei de a-i fi comunicate inculpatului modificările aduse actului de sesizare a instanţei, conform art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 92 alin. (7) C. pr. pen. , inculpatul, prin apărătorul său, ales sau desemnat din oficiu, are dreptul să consulte actele dosarului, pe toată durata desfăşurării procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, aspect ce constituie o altă garanţie a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 6 din C.E.D.H..

Considerentele anterior menţionate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. pr. pen. criticate în prezenta cauză din perspectiva lipsei publicităţii, astfel că excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) şi ale art. 345 alin. (2) C. pr. pen.

Procedura în fond a camerei preliminare a fost reglementată, ca regulă, într-o structură tripartită, astfel: etapa măsurilor premergătoare – art. 344 C. pr. pen. , etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate – art. 345 C. pr. pen. (“Procedura în camera preliminară”) şi etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară – art. 346 C. pr. pen. (“Soluţiile”). În cadrul măsurilor premergătoare procedurii de judecată în camera preliminară au loc repartizarea aleatorie a dosarului, asigurarea asistenţei juridice a inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, comunicarea cu toţi aceşti participanţi, comunicarea cu parchetul, stabilirea termenului în care părţile şi persoana vătămată pot formula cereri şi invoca excepţii, efectuarea procedurii de citare, soluţionarea altor incidente procedurale. În etapa a doua a fondului camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în şedinţă nepublică, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului. În acest sens, potrivit art. 345 alin. (2) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară pronunţă o încheiere intermediară care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate. Constatările pe care le poate face judecătorul de cameră preliminară în această etapă privesc eventuale neregularităţi ale actului de sesizare, încălcarea legii în efectuarea urmăririi penale, administrarea unor probe prin încălcarea principiului loialităţii şi a principiului legalităţii, ipoteză în care exclude una sau mai multe probe. Potrivit art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei (Decizia nr. 376 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 914 din 7 octombrie 2020).

Aşadar, în ipoteza constatării unor neregularităţi ale actului de sesizare, ca şi în ipoteza sancţionării actelor de urmărire penală şi a excluderii unor probe administrate, judecătorul de cameră preliminară pronunţă o încheiere intermediară care se va comunica parchetului în vederea remedierii neregularităţilor actului de sesizare ori pentru a decide asupra menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată sau, după caz, asupra posibilităţii de a cere restituirea cauzei. Încheierea pronunţată în aceste condiţii nu poate fi atacată separat cu contestaţie. În acest sens sunt Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 15, şi Decizia nr. 817 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 208 din 7 martie 2018, § 17, în care Curtea a reţinut că “dispoziţiile art. 347 alin. (1) C. pr. pen. , în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016, prevăd posibilitatea de a ataca pe calea contestaţiei, separat sau cumulativ, două paliere distincte ale soluţiilor pronunţate în procedura de cameră preliminară. Un prim palier îl reprezintă modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, caz în care contestatorul critică maniera în care cererile şi excepţiile au fost, după caz, admise sau respinse de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 alin. (1) C. pr. pen. – în condiţiile în care pentru această încheiere intermediară nu există o cale de atac separată, ea putând face obiectul analizei în contestaţie numai odată cu atacarea încheierii finale – ori prin încheierea finală prevăzută de art. 346 alin. (3) şi (4) C. pr. pen. .”

După parcurgerea procedurii nepublice, contradictorii şi orale prin care sunt soluţionate cererile şi excepţiile formulate de părţi, de persoana vătămată sau invocate din oficiu, respectiv după epuizarea etapei eventuale a comunicării către parchet a încheierii interlocutorii menţionate, judecătorul de cameră preliminară va proceda la soluţionarea problemelor ce fac obiectul camerei preliminare – cea de-a treia etapă a fondului camerei preliminare – în care va pronunţa o încheiere motivată, soluţiile ce pot fi pronunţate fiind, potrivit art. 346 C. pr. pen. , începerea judecăţii, restituirea cauzei la parchet sau declinarea competenţei în acest din urmă caz, încheierea fiind definitivă, în acord cu dispoziţiile art. 50 alin. (4) C. pr. pen. , în care se arată că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.

Prin excepţie de la regula potrivit căreia procedura în fond a camerei preliminare are o structură tripartită, Curtea a observat că legiuitorul a stabilit, în vederea asigurării celerităţii procedurii în camera preliminară, ca – atunci când nu se invocă cereri sau excepţii de către inculpat (personal sau prin apărător) sau nu se invocă excepţii de către judecător, din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la expirarea termenului stabilit conform art. 344 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. – judecătorul să treacă direct la etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară şi să dispună, prin încheiere dată fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, începerea judecăţii. Aceasta, întrucât părţile şi persoana vătămată nu au formulat nicio obiecţie (cerere/excepţie) cu privire la aspectele menţionate ce ar rezulta din actul de sesizare şi nici judecătorul nu a invocat, din oficiu, vreo excepţie, astfel încât să fie necesar a se dezbate în faţa judecătorului, în contradictoriu, pretenţii, apărări, susţineri. Încheierea prin care se dispune începerea judecăţii va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în temeiul art. 347 C. pr. pen. , pentru asigurarea unui control de legalitate al acesteia.

Indiferent dacă au fost sau nu formulate cereri sau excepţii, în etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară, judecătorul de cameră preliminară va pronunţa o încheiere motivată prin care va decide fie soluţia de începere a judecăţii [când nu s-au ridicat excepţii cu privire la actul de sesizare sau la actele de urmărire penală; dacă au fost respinse toate excepţiile; dacă au fost excluse probe, însă procurorul şi-a menţinut dispoziţia de trimitere în judecată – în această ipoteză, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , probele excluse nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei; judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, dar pot fi deduse obiectul şi limitele judecăţii], fie restituirea cauzei la parchet [când rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen. ; dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; dacă judecătorul de cameră preliminară a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii].

Potrivit art. 347 alin. (1) C. pr. pen. , încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează cauza, în sensul începerii judecăţii ori restituirii cauzei la parchet, va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în termen de 3 zile de la comunicare. Dispoziţiile procesual penale precitate stabilesc că pot fi atacate cu contestaţie atât soluţiile propriu-zise ale procedurii de cameră preliminară (începerea judecăţii ori restituirea cauzei la parchet), cât şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor (prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 C. pr. pen. ). Or, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 19, că “pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 C. pr. pen. se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 C. pr. pen. , care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare. Asemenea erori de drept pot interveni însă, în egală măsură, în acele situaţii în care în procedura de cameră preliminară nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii.”

În soluţionarea contestaţiei formulate, în temeiul art. 347 alin. (1) C. pr. pen. , analizând legalitatea şi temeinicia soluţiilor dispuse în fondul camerei preliminare şi – în măsura în care se contestă – modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor invocate de părţi şi persoana vătămată, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară va avea în vedere toate criticile invocate de contestatori cu privire la desfăşurarea concretă a procedurii de cameră preliminară în primă instanţă, inclusiv aspectele referitoare la măsurile administrative luate de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri, modul în care judecătorul de cameră preliminară a rezolvat orice chestiune de ordin procedural, altele decât cele invocate pe calea cererilor sau excepţiilor formulate de părţi şi persoana vătămată, de vreme ce aceste aspecte stau la baza legalităţii soluţiilor dispuse prin încheierile prevăzute de art. 345 şi art. 346 C. pr. pen. .

Pronunţându-se asupra unor dispoziţii referitoare la caracterul definitiv al unor hotărâri pronunţate de instanţa penală în cursul procesului penal [de exemplu, art. 250 alin. (4) şi art. 318 alin. (16) teza întâi C. pr. pen. ], a constatat că Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să instituie căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind în art. 129 că acestea se exercită “în condiţiile legii”. Împrejurarea că împotriva unor încheieri ale instanţei nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situaţii juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituţionale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac.

Stabilirea unor reguli speciale de procedură în anumite cazuri este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale, iar legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege” (v Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 321 din 24 aprilie 2019; Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 635 din 18 august 2016; Decizia nr. 511 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 936 din 6 noiembrie 2018). Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 şi ale art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 347 alin. (3) teza finală raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală

Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală

346

Art. 346. – Soluţiile

Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.

(2)Dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi (2), prin aceeaşi încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii.

(3)Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:

a)rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;

b)a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;

c)procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.

(4)În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.

(41)În cazurile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi c) şi la alin. (4), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Încheierea se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.

(42)În cazul prevăzut la alin. (3) lit. b), restituirea cauzei la procuror se dispune prin încheierea prevăzută la art. 345 alin. (2).

(5)Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

(6)Dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art. 50 şi 51, care se aplică în mod corespunzător.

(7)Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză.

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională.

Art. 346 a fost modificat prin Legea 75/2016 )

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (3) lit. b) C. pr. pen. , prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen. şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma “excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. După pronunţarea acestei decizii, legiuitorul nu a intervenit, astfel cum prevede art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

În aceste condiţii, referitor la faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a pune de acord prevederile declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret a posteriori, admite sesizarea de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, determinând obligaţia legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispoziţiilor din legile sau ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale în vigoare la data efectuării controlului şi suspendate de drept pe durata termenului constituţional. În consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora “Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “în România, respectarea […] legilor este obligatorie”, legiuitorul are obligaţia de a reglementa, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (v , mutatis mutandis, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, §§ 51, 56 şi 57, şi Decizia nr. 163 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 729 din 12 august 2020). Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.

V și Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. d) şi ale art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală

AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT

Legea nr. 656/2002 a fost abrogată prin art. 65 lit. a) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 589 din 18 iulie 2019. Având însă în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a reţinut că sintagma “în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 346 alin. (1), (2) şi (4¹), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 425¹ alin. (1) şi (7) C. pr. pen. , precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002.

Articolul 425¹are denumirea marginală “Declararea şi soluţionarea contestaţiei” şi reglementează dispoziţii generale referitoare la calea ordinară de atac a contestaţiei, care se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile articolului anterior menţionat fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Or, în faza camerei preliminare, legiuitorul a prevăzut expres, la art. 347 C. pr. pen. , calea de atac a contestaţiei împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 346 C. pr. pen. . Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”. Aşa fiind, dispoziţiile art. 425¹ alin. (1) şi (7) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

Noţiunea de “autoritate de lucru judecat”, nu este definită în legislaţia procesual penală în vigoare. Cu toate acestea, Codul de procedură penală face referire la sintagma analizată, în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. i), art. 28, art. 52, art. 429 alin. (2), art. 432 alin. (2) şi art. 486 alin. (2). Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale anterior enumerate rezultă că autoritatea de lucru judecat este folosită de legiuitor în corelaţie cu caracterul definitiv al hotărârilor judecătoreşti.

În mod similar, în doctrină s-a arătat că prin “lucru judecat” se înţelege situaţia juridică rezultată din soluţionarea definitivă a unui conflict dedus înaintea judecăţii şi că “autoritatea de lucru judecat” este puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt. Totodată, în vechea jurisprudenţă franceză, s-a arătat că puterile judecătorului sunt stinse îndată ce el a pronunţat hotărârea şi că orice modificare adusă ulterior hotărârii este contrară autorităţii lucrului judecat, în afară de dreptul judecătorului fie de a interpreta o dispoziţie obscură sau echivocă, fie de a rectifica o eroare materială cu ajutorul elementelor produse de deciziune în ea însăşi, fără a putea, pe cale de rectificare sau interpretare, să întindă un dispozitiv clar şi precis la capete de concluziuni la care el a omis a statua.

Existenţa şi recunoaşterea puterii lucrului judecat se fundamentează pe nevoia de justiţie şi de securitate a raporturilor juridice.

Situaţia juridică de “lucru judecat” face ca hotărârea judecătorească să dobândească o anumită putere, cunoscută sub denumirea de “autoritatea de lucru judecat”.

Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritatea de lucru judecat are un efect pozitiv şi un efect negativ, aspect reţinut, de altfel, şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, §§ 38-40. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat constă în aceea că dă naştere acelui drept subiectiv (potestas agendi) pe baza căruia organele competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre. Această trăsătură a hotărârii definitive conferă persoanelor în favoarea cărora au fost pronunţate dispoziţiile hotărârii dreptul de a folosi mijloacele legale pentru executarea dispoziţiilor respective. Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal între aceleaşi persoane. Acest efect, concretizat în regula non bis in idem, este cunoscut în domeniul dreptului penal sub denumirea de autoritate de lucru judecat.

Ca urmare a acestui efect, o persoană care a fost definitiv judecată pentru o anumită faptă nu mai poate fi inculpată din nou într-un proces penal pentru aceeaşi faptă (nemo pro eadem causa bis vexari debet), creându-se un obstacol în readucerea în faţa organelor judiciare a conflictului soluţionat definitiv. Împotriva încălcării acestei autorităţi operează, potrivit art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. , excepţia autorităţii de lucru judecat (exceptio rei judicatae).

În vederea invocării autorităţii de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unei hotărâri penale definitive; b) o nouă acţiune penală îndreptată împotriva aceleiaşi persoane (eadem personae); c) să fie vorba despre acelaşi fapt material (idem factum).

. În ceea ce priveşte limitele aplicării autorităţii de lucru judecat, deşi aceasta operează, în principiu, erga omnes, aria efectelor sale se diferenţiază în raport cu soluţia pronunţată. În privinţa hotărârilor judecătoreşti de condamnare şi a celor de achitare, este unanim acceptat în doctrină că operează autoritatea de lucru judecat.

Astfel, în ceea ce priveşte încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, acestea au un caracter specific etapei procesuale anterior menţionate.

Instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” ce are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” (v Expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală – PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. Dispoziţiile menţionate anterior trebuie coroborate cu cele ale art. 54 C. pr. pen. , care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege (v Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 25 şi 26).

. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) C. pr. pen. , în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, având în vedere atribuţiile procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară şi contextul separării funcţiilor judiciare, potrivit textului de lege menţionat anterior, s-a concluzionat că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 C. pr. pen. , unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale a instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional (v Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 26 şi 27).

Din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, rezultă că activitatea sa nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict, care sunt fapta, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia cu care a fost comisă fapta. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 C. pr. pen. , competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 C. pr. pen. , îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată (v Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 28).

Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală, astfel cum se instituie prin dispoziţiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. (v Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, § 24). Aşadar, verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuate de organele de urmărire penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiul legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 C. pr. pen. constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea – în camera preliminară – a încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale – la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu – atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în art. 2 C. pr. pen. . Astfel, în materia probaţiunii, întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative – ce constituie regula în această materie – fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 26).

Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 C. pr. pen. ), judecătorul de cameră preliminară fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 59), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 27). Cu toate acestea, probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cât şi prin obţinerea probelor prin metode nelegale. Or, legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)-(3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare a textelor menţionate. Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut [“este oprit a se întrebuinţa (…)”, “nu pot fi folosite (…)”, “este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , tehnicile de ascultare care afectează conştienţa persoanei [art. 101 alin. (2) C. pr. pen. ], provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. pr. pen. ], ca şi folosirea torturii în obţinerea probelor [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obţinut, consecinţa fiind excluderea necondiţionată a probei. Aşadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformităţii acestuia cu principiul loialităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancţiona cu excluderea probele obţinute prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul pentru utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. ]. În acelaşi mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancţiunea excluderii şi în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obţinute prin tortură şi probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ]. În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO potrivit căreia folosirea în proces a declaraţiilor obţinute prin încălcarea art. 3 din C.E.D.H. – încălcare determinată de folosirea torturii sau a tratamentelor inumane şi degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare şi încălcarea art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza El Haski împotriva Belgiei) (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 28).

Nerespectarea interdicţiei absolute statuate în cuprinsul dispoziţiilor art. 102 alin. (1) – potrivit cărora probele obţinute prin tortură şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal – şi a prevederilor art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidenţa inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute probele care produce efecte prin intermediul nulităţii absolute, o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii de a se obţine probe prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 29).

Dispoziţiile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) şi alin. (5) lit. a) C. pr. pen. reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de procuror, de părţi şi de subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută (v Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 34).

Totodată, limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 C. pr. pen. , a camerei preliminare. Astfel, limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. , respectiv până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, este astfel justificată, urmând ca invocarea nulităţilor relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) şi c) ale aceluiaşi alin. (4) (v Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, §§ 19-24, şi Decizia nr. 309 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 662 din 10 august 2017, §§ 17-20).

Impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (v Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).

Legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal, faza camerei preliminare, posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate la art. 342 C. pr. pen. , fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, ci se verifică competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că după începerea judecăţii nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale (Decizia nr. 307 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1.161 din 1 decembrie 2020, § 22).

Totodată, potrivit art. 347 C. pr. pen. , împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 346 alin. (1)-(4²) din acelaşi cod, procurorul, părţile şi persoana vătămată pot formula contestaţie, contestaţie care poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. Aceasta se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau de către completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Referitor la cele două etape ale camerei preliminare, prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 327 din 22 aprilie 2020, §§ 16 şi 17, Curtea a făcut distincţie între momentul încheierii şi momentul închiderii procedurii camerei preliminare, arătând că încheierea procedurii în camera preliminară se referă la finalizarea fazei procesuale a acestei camere, care presupune derularea mai multor etape cu o configuraţie proprie, în timp ce închiderea procedurii în camera preliminară are în vedere finalizarea unei etape în cadrul acestei proceduri.

Judecătorul de cameră preliminară poate să dispună începerea judecăţii, în următoarele situaţii: dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) C. pr. pen. şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, situaţie în care constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (1) C. pr. pen. ]; dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, în condiţiile art. 345 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , şi constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (2) C. pr. pen. ]; în ipoteza în care constată neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat, potrivit art. 280-282 C. pr. pen. , actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii [art. 346 alin. (4) C. pr. pen. ]. Potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, în următoarele cazuri: dacă constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.

În vederea eficientizării activităţii organelor judiciare şi pentru asigurarea soluţionării cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul a introdus, în structura procesului penal, între etapa urmăririi penale şi cea a judecăţii, o etapă intermediară distinctă, ce are ca scop verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de procedură de către organele de urmărire penală, precum şi verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei. Această nouă arhitectură a procesului penal are ca principal obiectiv excluderea ipotezelor în care, ulterior începerii judecăţii, dosarele penale să poată fi restituite procurorului pentru soluţionarea unor chestiuni referitoare la actele realizate în cursul urmăririi penale. Pentru aceste motive, dispoziţiile Codului de procedură penală nu prevăd posibilitatea, după momentul începerii judecăţii, a unei reformări a conţinutului încheierii pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară sau a restituirii cauzei la parchet pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 346 alin. (3) C. pr. pen. .

Curtea Constituţională asociază autoritatea de lucru judecat numai acelor hotărâri definitive care poartă asupra fondului cauzei. Per a contrario, Curtea Constituţională nu recunoaşte efect de lucru judecat hotărârilor pronunţate în camera preliminară, în exercitarea atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară, respectiv hotărârilor pronunţate în temeiul art. 346 şi 347 din Codul de procedură penală. Tot jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată anterior consacră dreptul judecătorului de fond de a repune în discuţie, în timpul procesului, aspecte de legalitate anterior stabilite, prin hotărârea pronunţată în camera preliminară, în temeiul art. 346 sau, după caz, al art. 347 din Codul de procedură penală, în măsura în care sunt aplicabile dispoziţiile legii procesuale din materia nulităţilor. O asemenea repunere în discuţie poate purta fie asupra hotărârii pronunţate în camera preliminară, chiar de către judecătorul de fond, în exercitarea funcţiei de judecător de cameră preliminară, fie asupra hotărârii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară (sau, după caz, completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) – întrucât prin hotărârile Curţii Constituţionale nu se operează nicio distincţie, ci se precizează, în mod expres, că posibilitatea invocării nulităţilor absolute sau relative, după distincţiile mai sus analizate, operează în tot cursul procesului.

Hotărârea pronunţată în procedura camerei preliminare, reglementată de art. 344-347 din Codul de procedură penală, nu are autoritate de lucru judecat decât în limitele stabilite de Curtea Constituţională, respectiv cât priveşte dispoziţia de începere a judecăţii şi imposibilitatea restituirii cauzei la procuror, adică legalitatea actului de sesizare (această din urmă interpretare a instanţei constituţionale este, de fapt, în acord cu dispoziţiile art. 396 din Codul de procedură penală, în materia soluţiilor care pot fi pronunţate în faza de judecată şi între care nu se regăseşte restituirea cauzei la procuror).

Toate celelalte constatări ale judecătorului de cameră preliminară, care poartă asupra legalităţii administrării probelor şi legalităţii efectuării actelor de urmărire penală, pot face obiectul rectificării în cadrul judecării în fond, în conformitate cu regulile aplicabile în materia nulităţilor, după distincţiile operate mai sus, şi nu se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de fond sau de apel.

Incidenţa autorităţii de lucru judecat în cazul încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară nu este de natură a încălca drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 6 § 3 din C.E.D.H. .

Caracterul definitiv al încheierii prin care se dispune începerea judecăţii sau restituirea cauzei la parchet nu contravine, ci, dimpotrivă, dă eficienţă celor statuate prin deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la instituţia camerei preliminare, motiv pentru care acest caracter este în acord cu prevederile art. 147 din Constituţie.

Pentru aceste motive, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 425¹ alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, şi Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 564 din data de 29 iunie 2020, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, în ceea ce priveşte critica referitoare la aspectul lipsei de claritate şi previzibilitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. De altfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în jurisprudenţa sa, CEDO a statuat că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă şi de previzibilă, astfel încât să permită cetăţeanului să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea. Astfel, în Hotărârea din 25 august 1998, pronunţată în Cauza Hertel împotriva Elveţiei, CEDO a reţinut că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute. S-a arătat, totodată, că certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a reţinut, de asemenea, că există multe legi care se servesc, prin forţa lucrurilor, de formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare depinde de practică, aşa cum se întâmplă şi în cazul judecătorului român. Şi în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, CEDO a decis că legea internă pertinentă care înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Aşa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere (cum este, în speţă, cazul autorităţilor chemate să aplice legea) nu contravine, în principiu, acestei exigenţe.

. Prin Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, §§ 22-28, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. În soluţia pronunţată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalităţile normative alternative ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Instanţa de contencios constituţional a făcut o distincţie referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârşirii faptelor de spălare a banilor şi a infracţiunii din care aceştia provin de către acelaşi subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situaţie în parte, dacă infracţiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată faţă de infracţiunea predicat şi dacă se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice.( Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, § 14). Prin aceeaşi decizie , analizând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, s-a reţinut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; iar varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. S-a stabilit că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de instanţa supremă, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, este neconstituţională în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii.

Curtea a constatat, astfel cum s-a reţinut atât în Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, § 21, că prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 reglementează o modalitate faptică de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, modalitate ce nu poate fi comisă de autorul infracţiunii din care provin bunurile, deoarece acesta nu se poate autofavoriza. Prin urmare, modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, prin felul în care este reglementată, exclude, de plano, incriminarea “autospălării”, motiv pentru care nu încalcă principiul ne bis in idem. Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt clare, precise şi previzibile sub aspectul acţiunilor care constituie elementul material al infracţiunii de spălare a banilor, potrivit acestora elementul material al infracţiunii antereferite constând în schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie.

Dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 reglementează o modalitate de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, totodată, diferite de acţiunile sau inacţiunile care formează elementul material al infracţiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiaşi persoane pentru comiterea infracţiunii predicat, dar şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea şi pedepsirea subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeaşi faptă, ci, dimpotrivă, sancţionarea acestuia pentru fapte diferite, săvârşite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracţiunii predicat şi, respectiv, al celei de spălare a banilor. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea a constatat că interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie.

Noţiunile de “ascundere” şi “disimulare” folosite în cuprinsul textului criticat, precum şi sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură “a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora”, sunt clare, precise şi previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigenţele ce rezultă din prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării. Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, § 20, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. . Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1), (2) şi (4¹), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 425¹ alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului

Dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 84 din 5 februarie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019, Curtea a reţinut ca fiind neîntemeiată critica potrivit căreia dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt redactate cu încălcarea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, şi critica potrivit căreia textul criticat ar contraveni dispoziţiilor art. 21 şi 24 din Constituţie.

Procedura în fond a camerei preliminare a fost reglementată, ca regulă, într-o structură tripartită – etapa măsurilor premergătoare (art. 344 din Codul de procedură penală), etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate (“Procedura în camera preliminară” – art. 345 din Codul de procedură penală) şi etapa soluţionării camerei preliminare (“Soluţiile” – art. 346 din Codul de procedură penală). Prin excepţie de la regula legiuitorul a stabilit, în vederea asigurării celerităţii procedurii în camera preliminară, ca, atunci când nu se invocă cereri sau excepţii de către inculpat (personal sau prin apărător) sau nu se invocă excepţii de către judecător, din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la expirarea termenului stabilit conform art. 344 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, judecătorul să treacă direct la etapa soluţionării camerei preliminare şi să dispună, prin încheiere, începerea judecăţii, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului. Aceasta întrucât părţile şi persoana vătămată nu au formulat nicio obiecţie (cerere/excepţie) cu privire la aspectele menţionate ce ar rezulta din actul de sesizare şi nici judecătorul nu a invocat, din oficiu, vreo excepţie, astfel încât să fie necesar a se dezbate în faţa judecătorului, în contradictoriu, pretenţii, apărări, susţineri. Curtea a reţinut însă că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală (în acest sens fiind soluţia şi considerentele Deciziei nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017), pentru asigurarea unui control de legalitate a acesteia. Dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală condiţionează atât prezenţa, în procedura de fond a camerei preliminare, în faţa judecătorului, a părţilor şi persoanei vătămate, cât şi participarea procurorului de conduita procesuală manifestată în etapa măsurilor premergătoare de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată sau de judecătorul de cameră preliminară.

Potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Totodată, alin. (3) al art. 344 din Codul de procedură penală stabileşte că, în cazurile prevăzute la art. 90 din cod, referitoare la asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

Drept urmare a comunicării actului de sesizare, aşadar având posibilitatea de a analiza acest act şi, eventual, studiind dosarul de urmărire la arhiva instanţei, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot verifica regularitatea sesizării instanţei, competenţa acesteia, legalitatea probelor şi a actelor de urmărire penală. Toate acestea constituie premise ale conduitei procesuale pe care inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată o vor manifesta în etapa măsurilor premergătoare din cadrul procedurii de cameră preliminară şi în funcţie de care se va declanşa ori nu etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate, aşadar “procedura în camera preliminară“, reglementată de art. 345 din Codul de procedură penală, care la alin. (1) prevede că “La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului”. Legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.

Un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil îl reprezintă contradictorialitatea. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

În condiţiile în care părţilor şi persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanţei, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri şi de a invoca excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală – norma procesual penală criticată nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea nu a putut reţine vreo restrângere a exerciţiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

Soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a cererilor şi excepţiilor formulate ori a excepţiilor ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, ori dispunerea începerii judecăţii, în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, de asemenea, în camera de consiliu, în situaţia în care nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii instituite în faţa judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunţându-se cu privire la lipsa oralităţii şi contradictorialităţii în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, aceste dispoziţii sunt constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.Decizia nr. 489 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 84 din 5 februarie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

Procedura camerei preliminare a fost reglementată de Codul de procedură penală, ca regulă, într-o structură tripartită – etapa măsurilor premergătoare (art. 344), etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate (art. 345) şi etapa soluţionării camerei preliminare (art. 346). Prin excepţie de la regula legiuitorul a stabilit, în vederea asigurării celerităţii procedurii în camera preliminară, ca – atunci când nu se formulează cereri sau excepţii de către inculpat (personal sau prin apărător) şi nu se ridică excepţii de către judecător, din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală – la expirarea termenului stabilit potrivit dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3) din cod, judecătorul să treacă direct la etapa soluţionării camerei preliminare şi să dispună, prin încheiere, începerea judecăţii, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului. Aceasta, întrucât părţile şi persoana vătămată nu au formulat nicio obiecţie (cerere/excepţie) cu privire la aspectele menţionate ce ar rezulta din actul de sesizare şi nici judecătorul nu a invocat, din oficiu, vreo excepţie, astfel încât să fie necesar a se dezbate în faţa judecătorului, în contradictoriu, pretenţii, apărări, susţineri. Încheierea prin care se dispune începerea judecăţii va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în temeiul prevederilor art. 347 din Codul de procedură penală (în acest sens fiind soluţia şi considerentele Deciziei nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017), în vederea asigurării unui control de legalitate a acesteia. Aşadar, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală condiţionează atât prezenţa, în procedura de fond a camerei preliminare, în faţa judecătorului, a părţilor şi a persoanei vătămate, cât şi participarea procurorului de conduita procesuală manifestată în etapa măsurilor premergătoare de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată sau de către judecătorul de cameră preliminară.

Potrivit dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Totodată, alin. (3) al art. 344 din Codul de procedură penală stabileşte că, în cazurile prevăzute la art. 90 din cod, referitoare la asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

Dept urmare a comunicării actului de sesizare, aşadar având posibilitatea de a analiza acest act şi, eventual, studiind dosarul de urmărire la arhiva instanţei, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot verifica regularitatea sesizării instanţei, competenţa acesteia, legalitatea probelor şi a actelor de urmărire penală. Toate acestea constituie premise ale conduitei procesuale pe care inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată o vor manifesta în etapa măsurilor premergătoare din cadrul procedurii de cameră preliminară şi în funcţie de care se va declanşa ori nu etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate, aşadar “procedura în camera preliminară”, reglementată de art. 345 din Codul de procedură penală, care la alin. (1) prevede că “La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului”. Legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertite într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.( Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019)

Cu privire la contradictorialitate, Curtea a reţinut că aceasta reprezintă un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. De asemenea, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, în materie penală, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii cu privire la toate probele prezentate de către cealaltă parte în vederea influenţării Deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

În condiţiile în care părţilor şi persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanţei, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri şi de a invoca excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală – norma procesual penală criticată nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil.( Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019) . Curtea nu a putut reţine vreo restrângere a exerciţiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate. Dreptul la apărare, reglementat de prevederile art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

Soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară a cererilor şi a excepţiilor formulate ori a excepţiilor ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condiţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, ori dispunerea începerii judecăţii, în condiţiile art. 346 alin. (1) din cod, de asemenea, în camera de consiliu, în situaţia în care nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii, este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi a oralităţii procedurii instituite în faţa judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunţându-se cu privire la lipsa oralităţii şi a contradictorialităţii în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, aceste dispoziţii sunt constituţionale, în condiţiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligenţă a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepţii ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertite într-un fine de neconstituţionalitate a normei procesual penale criticate.

. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 691 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 166 din 22 februarie 2018, şi Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018. Decizia nr. 332 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 347 alin. (3) teza finală raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală

347

Art. 347. – Contestaţia

(1)În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor.

(2)Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.

(3)Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător.»

(4)În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.

Art. 347a fost modificat prin Legea 75/2016 .

Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale. ( Decizia 641/2014 și Decizia 18/2017 )

Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1), potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) este neconstituţională
( Decizia 631/2015 )

ÎNCĂLCAREA PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII ŞI A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Prin Decizia nr. 817 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 208 din 7 martie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

Procedura în fond a camerei preliminare a fost reglementată “ca regulă, într-o structură tripartită – etapa măsurilor premergătoare (art. 344 din Codul de procedură penală), etapa soluţionării cererilor şi excepţiilor invocate («Procedura în camera preliminară» – art. 345 din Codul de procedură penală) şi etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară («Soluţiile»- art. 346 din Codul de procedură penală) (în acest sens, Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, § 18) “.

“Prin excepţie de la regula potrivit căreia procedura în fond a camerei preliminare are o structură tripartită, legiuitorul a stabilit, în vederea asigurării celerităţii procedurii în camera preliminară, ca, atunci când nu se invocă cereri sau excepţii de către inculpat (personal sau prin apărător) sau nu se invocă excepţii de către judecător, din oficiu, cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la expirarea termenului stabilit conform art. 344 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, judecătorul să treacă direct la etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară şi să dispună, prin încheiere, începerea judecăţii, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului. Aceasta, întrucât părţile şi persoana vătămată nu au formulat nicio obiecţie (cerere/excepţie) cu privire la aspectele menţionate ce ar rezulta din actul de sesizare şi nici judecătorul nu a invocat, din oficiu, vreo excepţie, astfel încât să fie necesar a se dezbate în faţa judecătorului, în contradictoriu, pretenţii, apărări, susţineri. Încheierea prin care se dispune începerea judecăţii va fi comunicată părţilor, persoanei vătămate şi procurorului în vederea formulării contestaţiei, în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală, în vederea asigurării unui control de legalitate al acesteia (în acest sens, Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, § 18) “.

“Indiferent dacă au fost sau nu formulate cereri sau excepţii, în etapa soluţionării obiectului procedurii în camera preliminară, judecătorul de cameră preliminară va pronunţa o încheiere motivată prin care va decide fie soluţia de începere a judecăţii [când nu s-au ridicat excepţii cu privire la actul de sesizare sau la actele de urmărire penală; dacă au fost respinse toate excepţiile; dacă au fost excluse probe, însă procurorul şi-a menţinut dispoziţia de trimitere în judecată în această ipoteză, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele excluse nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei; judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, dar pot fi deduse obiectul şi limitele judecăţii], fie restituirea cauzei la parchet [când rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; dacă judecătorul de cameră preliminară a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii]”.

Dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc faptul că “pot fi atacate cu contestaţie atât soluţiile propriu-zise ale procedurii de cameră preliminară (începerea judecăţii ori restituirea cauzei la parchet), cât şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor (prin încheierea intermediară pronunţată în temeiul art. 345 din Codul de procedură penală) “. Curtea a invocat în acest sens şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, unde s-a statuat, în § 19, că, “pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare. Asemenea erori de drept pot interveni, în egală măsură, în acele situaţii în care în procedura de cameră preliminară nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii”.

Norma procesual penală criticată este suficient de clară şi precisă pentru a putea fi aplicată şi pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. În soluţionarea contestaţiei formulate, în temeiul art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, analizând legalitatea şi temeinicia soluţiilor dispuse în fondul camerei preliminare şi, eventual, modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor invocate de părţi şi persoana vătămată, este evident că judecătorul de la instanţa ierarhic superioară va avea în vedere toate criticile invocate de contestatori cu privire la desfăşurarea concretă a procedurii de cameră preliminară în primă instanţă, inclusiv aspectele referitoare la măsurile administrative luate de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri (…), modul în care judecătorul de cameră preliminară a rezolvat orice chestiune de ordin procedural, altele decât cele invocate pe calea cererilor sau excepţiilor formulate de părţi şi persoana vătămată, de vreme ce aceste aspecte stau la baza legalităţii soluţiilor dispuse prin încheierile prevăzute de art. 345 şi art. 346 din Codul de procedură penală“. Norma procesual penală criticată nu aduce atingere dreptului constituţional şi convenţional la un proces echitabil.

În prezenta cauză, încheierea vizată prin ridicarea excepţiei “nu reprezintă o încheiere finală dată în procedura de cameră preliminară, ci o încheiere intermediară, care constată măsurile dispuse în vederea exercitării controlului ce formează obiectul propriu-zis al procedurii de cameră preliminară. Este adevărat că, în considerentele respectivei încheieri, judecătorul de cameră preliminară s-a pronunţat asupra chestiunii ce vizează competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, însă respectivul fapt nu atrage posibilitatea exercitării separate a unei căi de atac, soluţia dată asupra excepţiei de necompetenţă materială urmând a fi examinată de instanţa de control judiciar în cadrul şi în măsura în care se va exercita contestaţie împotriva încheierii prevăzute la art. 346 Cod procedură penală” (fila 7 din încheierea de sesizare). Decizia nr. 236 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală

Prevederile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 327 din 22 aprilie 2020, Decizia nr. 464 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 921 din 9 octombrie 2020, şi Decizia nr. 749 din 20 octombrie 2020 M. Of. nr. 72 din 22 ianuarie 2021.

Dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală au fost analizate prin raportare la prevederile art. 282 alin. (4) lit. a) din acelaşi cod, statuând că acestea din urmă reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. (Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, §§ 13-20). Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută.

Limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităţilor relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) şi c) ale aceluiaşi alin. (4). În acest sens, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, s-a statuat că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi a intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

Prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, Curtea a mai constatat că textele de lege criticate nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, legiuitorul stabilind o distincţie clară în privinţa momentelor când pot fi invocate cele două categorii de nulităţi (absolute şi relative), reflectată în terminologia diferită utilizată în mod corespunzător, în cuprinsul art. 281 – Nulităţile absolute şi al art. 282 – Nulităţile relative din Codul de procedură penală. Fazele procesului penal constau în urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale. Astfel, în ceea ce priveşte nulităţile absolute, art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală se referă la “încheierea procedurii în camera preliminară” (cu sensul de încheiere completă a celor două etape aparţinând acestei faze a procesului penal), în timp ce art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, vizând nulităţile relative, se referă la “închiderea procedurii de cameră preliminară” [cu sensul de finalizare a primei etape procesuale a fazei camerei preliminare, distinctă de cea a contestaţiei, reglementată de art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală].

Faptul că termenii utilizaţi de legiuitor nu sunt similari/identici sub aspectul sensului/efectelor juridice pe care le consacră, precum şi faptul că nu există o confuzie de ordin terminologic sub acest aspect sunt demonstrate de utilizarea lor, cu sens propriu, clar determinat, şi în alte dispoziţii ale Codului de procedură penală. Astfel, când se referă la finalizarea etapei judecăţii în primă instanţă din cadrul fazei procesuale a judecăţii, legiuitorul utilizează termenul “închidere” [v art. 390 alin. (1): “Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.” sau art. 391 alin. (1): “Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.”]. În mod corespunzător, aceeaşi exprimare este utilizată de legiuitor pentru a marca finalizarea căii de atac a apelului, respectiv a celei de-a doua etape a judecăţii, în conţinutul art. 415 alin. (1), potrivit căruia “Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat (…)”. Aceasta demonstrează consecvenţa legiuitorului în utilizarea noţiunilor de “încheiere”, respectiv “închidere”, încheierea referindu-se la finalizarea unei faze procesuale (în cazul nostru a fazei procesuale a camerei preliminare), care presupune derularea mai multor etape cu o configuraţie proprie, în timp ce închiderea se referă la finalizarea unei astfel de etape în cadrul unei faze procesuale.

Acest sens al sintagmei cuprinse în textul de lege criticat rezultă şi din interpretarea sa în corelaţie cu dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevăd că în procedura contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Curtea a observat că art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală a fost introdus ulterior reglementării art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile art. I pct. 14 din Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016, realizând corelarea în mod corespunzător cu prevederile din acelaşi Cod referitoare la nulităţile absolute şi relative, respectiv întărind sensul art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală aici reţinut. De altfel, acesta este chiar sensul în care autorul critică art. 347 alin. (4) C..pr. pen. , respectiv pentru că nu ar permite invocarea nulităţilor relative în procedura contestaţiei. Ca urmare, susţinerea sa în sensul lipsei de claritate a art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este contrazisă chiar de motivarea excepţiei formulată în privinţa art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin aceeaşi Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, Curtea a mai constatat că susţinerea autorului excepţiei, conform căreia părţile ar avea dreptul de a invoca nulităţi relative în orice etapă a procedurii camerei preliminare, nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a reţinut că, deşi prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 1.013 din data de 21 decembrie 2017, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională, această soluţie nu este însă aplicabilă mutatis mutandis şi părţilor.

Raţiunea Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017 a fost aceea de a oferi şi judecătorului de cameră preliminară, pentru considerentele acolo arătate, posibilitatea de a invoca din oficiu nulitatea relativă, evident însă în condiţiile şi termenele aplicabile în materie, iar nu de a crea un regim juridic similar/identic celor două categorii de nulităţi. În privinţa acestora, chiar Curtea a distins clar în considerentele respectivei decizii, prin care a reţinut că “în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate [art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute – dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii”. A accepta criticile autorului excepţiei ar însemna o apropiere până la confuzie a regimului juridic al celor două categorii de nulităţi, câtă vreme neregularităţile care atrag nulitatea relativă – “nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală” – ar putea fi invocate oricând în cursul procesului penal şi indiferent în ce etapă a intervenit neregularitatea ce atrage incidenţa nulităţii relative.

De altfel, tot prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, Curtea a constatat că o reglementare similară a existat şi în vechiul Cod de procedură penală, care stabilea, în alin. 4 al art. 197 – Încălcările care atrag nulitatea – următoarele: “încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. 2 atrage nulitatea actului în condiţiile alin. 1, numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.” Se poate observa distincţia similară realizată de legiuitor între cele două tipuri de nulităţi, numai că momentele temporale până la care se puteau invoca nulităţile relative de către părţi erau stabilite în raport cu fazele procesuale atunci reglementate. Pe de altă parte, numai instanţa de judecată putea lua în considerare, din oficiu, în orice stare a procesului, încălcările dispoziţiilor legale care constituiau motiv de nulitate relativă, dar numai dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.Decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală

Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1), (2) şi (4¹), ale art. 347 alin. (3) teza finală şi ale art. 425¹ alin. (1) şi (7) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului

Decizia nr. 694 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 345 şi ale art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală

Decizia nr. 122 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală şi ale art. 347 alin. (3) teza finală raportat la art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală

352

Art. 352. – Publicitatea şedinţei de judecată

(1)Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică.

(2)Nu pot asista la şedinţa de judecată minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au calitatea de părţi sau martori, precum şi persoanele înarmate, cu excepţia personalului care asigură paza şi ordinea.

(3)Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

(4)Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii.

(5)Declararea şedinţei nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului. Dispoziţia instanţei este executorie.

(6)În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de instanţă.

(7)Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului.
(8)Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului.

(9)Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor, în condiţiile prevăzute la alin. (3) sau (4).

(10)Informaţiile de interes public din dosar se comunică în condiţiile legii.
(11)În cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului.

(12)Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

(la data 07-iul-2014 Art. 352, alin. (1) din partea 2, titlul III, capitolul I a fost in legatura cu Decizia 11/2014 )

ACCESUL LA INFORMAŢIILE CLASIFICATE

Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, M. Of. nr. 583 din 9 iunie 2021, că dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale.

Cu referire la permiterea accesului la informaţiile clasificate, Curtea a observat că aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorităţii publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informaţiile clasificate. Astfel, Curtea a constatat că, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât pentru acuzare, cât şi pentru apărare, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil.

Cu alte cuvinte, pe de o parte, declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sunt operaţiuni ce rămân în competenţa “autorităţii emitente”, procedura urmând regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar, pe de altă parte, permiterea accesului la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului este o operaţiune ce intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată, după ce va evalua caracterul esenţial al acestora pentru soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, Curtea a reţinut că, într-adevăr, dispoziţiile procesual penale nu conţin o astfel de reglementare. Cu toate acestea, Curtea a constatat că, prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018, a subliniat reperele unei astfel de analize, care stă la baza stabilirii caracterului esenţial pentru soluţionarea cauzei al informaţiilor clasificate şi, implicit, a permiterii accesului apărătorului inculpatului la aceste informaţii.

Principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar în art. 10 din C.E.D.H., cu titlul “Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. Totodată, la nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Curtea a constatat că accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut, putând suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, făcând referire la prevederile constituţionale ale art. 31 alin. (3) şi la cele convenţionale ale art. 10.

Există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau a autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002, pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f) din lege – strict secret de importanţă deosebită, strict secret şi secret -, în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. De asemenea, în conformitate cu art. 33 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În art. 35 din anexa la aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic, cu privire la conţinutul reglementărilor din materia protecţiei informaţiilor clasificate. Există cazuri excepţionale (determinate de situaţii de criză, calamităţi sau evenimente imprevizibile) când se poate acorda acces de către conducătorul unei unităţi unor persoane care nu deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, cu condiţia asigurării unui sistem corespunzător de evidenţă (art. 36 din anexa la hotărâre).

Ținând cont de interesul deosebit pentru securitatea naţională al informaţiilor (care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzătoare nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 59).

Accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar” (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 65).

În analiza caracteristicii de a fi “esenţiale pentru soluţionarea procesului penal”, judecătorul trebuie să constate că informaţiile clasificate îndeplinesc condiţiile impuse de legiuitor, aplicabile administrării oricărei probe în procesul penal. Astfel, potrivit art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală, “cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”. Totodată, art. 100 alin. (4) din acelaşi act normativ dispune că organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; administrarea probei este contrară legii.

Prin Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 815 din 29 noiembrie 2007, s-a constatat că dispoziţiile referitoare la concludenţa şi utilitatea probei sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, prin sintagma “părţile pot propune probe şi cere administrarea lor” legiuitorul a înţeles “dreptul” acestora de a propune probe, dar nu şi obligaţia instanţei de a admite toate probele. Administrarea de către instanţă numai a acelor probe care sunt concludente şi utile rezolvării procesului penal nu reprezintă şi nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare. Este obligaţia constituţională a instanţelor judecătoreşti să realizeze justiţia, obligaţie prevăzută la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să ducă la descoperirea adevărului.

“Respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situaţie care este de natură să înlăture orice arbitrar, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia (…) de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. Această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale” (Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 115 din 15 februarie 2011).

Curtea a apreciat că sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, M. Of. nr. 977 din 8 decembrie 2017, §§ 27 şi 28, relativ la nedefinirea în legislaţia în vigoare a anumitor concepte. Curtea a constatat că există concepte pentru care oferirea unei definiţii abstracte, atotcuprinzătoare, este un deziderat imposibil de realizat. Aceasta deoarece, în funcţie de materia în legătură cu care conceptul în cauză este analizat, elementele luate în considerare vor fi diferite.

Deşi în Codul de procedură penală nu sunt reglementate criterii exprese pe baza cărora instanţa să aprecieze dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, din coroborarea legislaţiei incidente se desprind reperele unei astfel de analize, fără ca în acest mod să se încalce prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate. Decizia nr. 769 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală

Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021, M. Of. nr. 583 din 9 iunie 2021, că dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale.

Declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sunt operaţiuni ce rămân în competenţa “autorităţii emitente”, procedura urmând regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar, pe de altă parte, permiterea accesului la informaţiile clasificate apărătorului inculpatului este o operaţiune ce intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată, după ce va evalua caracterul esenţial al acestora pentru soluţionarea cauzei.

Principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar în art. 10 din C.E.D.H., cu titlul “Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. Totodată, la nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Curtea a constatat că accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut, putând suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, făcând referire la prevederile constituţionale ale art. 31 alin. (3) şi la cele convenţionale ale art. 10.

Curtea a reţinut că există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau a autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte.

Accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar” (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 65).

Totodată, prin Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 815 din 29 noiembrie 2007, Curtea a constatat că dispoziţiile referitoare la concludenţa şi utilitatea probei sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, prin sintagma “părţile pot propune probe şi cere administrarea lor” legiuitorul a înţeles “dreptul” acestora de a propune probe, dar nu şi obligaţia instanţei de a admite toate probele. Administrarea de către instanţă numai a acelor probe care sunt concludente şi utile rezolvării procesului penal nu reprezintă şi nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare. Este obligaţia constituţională a instanţelor judecătoreşti să realizeze justiţia, obligaţie prevăzută la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să ducă la descoperirea adevărului.

Curtea a constatat că “respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situaţie care este de natură să înlăture orice arbitrar, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia (…) de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. Această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale” (Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 115 din 15 februarie 2011).

INFORMAŢIILE CLASIFICATE

Autorii acesteia critică, în esenţă, lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Dispoziţiile art. 352 alin. (11) şi (12) din Codul de procedură penală dispun în sensul că “în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului”, iar, “dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză”.

Curtea, pe de o parte, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “instanţa solicită”, cu raportare la sintagma “permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, este neconstituţională, iar, pe de altă parte, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “autoritatea emitentă” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este neconstituţională.( Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018). Curtea a făcut distincţie între posibilitatea de a solicita, în regim de urgenţă, după caz: declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sau permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. În cazul declasificării totale a informaţiilor clasificate, al declasificării parţiale şi al trecerii într-un alt grad de clasificare, prin solicitarea adresată de judecător, se declanşează procedura de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, procedură care urmează regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, M. Of. nr. 248 din 12 aprilie 2002. Dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală prevăd una dintre modalităţile de declanşare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanţă judecătorească, care, considerând “esenţiale pentru soluţionarea cauzei” anumite informaţii clasificate, se adresează autorităţii care a clasificat informaţia. Aceasta, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 182/2002, va decide păstrarea caracterului clasificat al respectivelor informaţii sau, dimpotrivă, va declasifica sau va degrada clasificarea informaţiei (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, §§ 56 şi 57).

Cu referire la permiterea accesului la informaţiile clasificate de către apărătorul inculpatului, aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorităţii publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informaţiile clasificate. În cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât pentru acuzare, cât şi pentru apărare, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil.

Cu alte cuvinte, pe de o parte, declasificarea totală a informaţiilor clasificate, declasificarea parţială a acestora, trecerea într-un alt grad de clasificare sunt operaţiuni ce rămân în competenţa “autorităţii emitente”, procedura urmând regulile instituite de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar, pe de altă parte, permiterea accesului la informaţiile clasificate de către apărătorul inculpatului este o operaţiune ce intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară/instanţei de judecată, după ce va evalua caracterul esenţial al acestora pentru soluţionarea cauzei.

. În ceea ce priveşte lipsa unor criterii exprese pe baza cărora instanţa apreciază dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, , într-adevăr, dispoziţiile procesual penale nu conţin o astfel de reglementare.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, Curtea a subliniat reperele unei astfel de analize, care stă la baza stabilirii caracterului esenţial pentru soluţionarea cauzei al informaţiilor clasificate şi, implicit, a permiterii accesului apărătorului inculpatului la aceste informaţii.

Principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, iar în art. 10 din C.E.D.H., cu titlul “Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. Totodată, la nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut, putând suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege, făcând referire la prevederile constituţionale ale art. 31 alin. (3) şi la cele convenţionale ale art. 10.

Există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002, pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f) din lege – strict secret de importanţă deosebită, strict secret şi secret -, în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. De asemenea, în conformitate cu art. 33 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În art. 35 din anexa la aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic, cu privire la conţinutul reglementărilor din materia protecţiei informaţiilor clasificate. Există cazuri excepţionale (determinate de situaţii de criză, calamităţi sau evenimente imprevizibile) când se poate acorda acces de către conducătorul unei unităţi unor persoane care nu deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, cu condiţia asigurării unui sistem corespunzător de evidenţă (art. 36 din anexa la hotărâre).

Făcând referire la propria jurisprudenţă, de exemplu, Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008, M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2009, Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008, M. Of. nr. 798 din 27 noiembrie 2008, “dispoziţiile referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informaţiile clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor categorii de informaţii sau accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege”. “Critica privind încălcarea […] principiului egalităţii în drepturi, prin instituirea unor nivele diferite de acces la informaţie pentru acuzare şi apărare, este neîntemeiată, deoarece pentru a avea acces la informaţii clasificate trebuie să se urmeze aceeaşi procedură prealabilă de obţinere a certificatelor/autorizaţiilor de securitate, indiferent de persoana care solicită acest lucru. . . . Este firesc ca Legea nr. 182/2002, având ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, să conţină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informaţii al anumitor persoane care au calitatea de părţi într-un proces, respectiv cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerinţele şi procedura specifică de obţinere a acestuia, prevăzute de aceeaşi lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi – inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil – pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale. Reglementarea mai strictă a accesului la informaţiile clasificate ca fiind secrete de stat, prin stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care vor avea acces la astfel de informaţii, precum şi a unor proceduri de verificare, control şi coordonare a accesului la aceste informaţii, reprezintă o măsură necesară în vederea asigurării protecţiei informaţiilor clasificate, în acord cu dispoziţiile constituţionale ce vizează apărarea securităţii naţionale.”

Ținând cont de interesul deosebit pentru securitatea naţională al informaţiilor (care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 59).

Accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar” (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, § 65).

“Având în vedere necesitatea aflării adevărului în procesul penal şi cerinţa explicită a Codului de procedură penală ca o persoană să fie condamnată în baza unui probatoriu care să-i demonstreze vinovăţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, orice informaţie care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal. Astfel, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât şi apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, accesul la informaţiile clasificate poate fi şi refuzat de judecător, care, deşi constată rolul esenţial al acestora în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea naţională. Prin urmare, numai un judecător poate aprecia cu privire la interesele care intră în conflict – cel public, general, al statului, referitor la protejarea informaţiilor de interes pentru securitatea naţională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părţilor unei cauze penale concrete, astfel încât, prin soluţia pe care o pronunţă, să asigure un just echilibru între cele două”. În concluzie, Curtea a apreciat că “protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului şi faţă de garanţiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părţilor din procesul penal, decât în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informaţie poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real şi justificat de protecţie a unui interes legitim privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau siguranţa naţională, decizia de refuz a accesului la informaţiile clasificate aparţinând întotdeauna unui judecător” (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, §§ 70 şi 71).

Soluţia legislativă care condiţiona folosirea informaţiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esenţiale pentru soluţionarea procesului penal şi cu privire la care apreciază incidenţa dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorităţii publice administrative emitente de a le accesa era susceptibilă de a împiedica organele judiciare să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceea de “a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”.

Pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 67 din Codul de procedură penală din 1968, referitor la concludenţa şi utilitatea probei, dispoziţiile care consacră condiţia referitoare la admiterea cererilor privind administrarea de probe, dacă acestea sunt concludente şi utile, nu reprezintă şi nici “nu poate fi considerată o încălcare a dreptului inculpatului de a se apăra” (Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004, M. Of. nr. 61 din 18 ianuarie 2005).

Dispoziţiile referitoare la concludenţa şi utilitatea probei sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare. Astfel, prin sintagma “părţile pot propune probe şi cere administrarea lor” legiuitorul a înţeles “dreptul” acestora de a propune probe, dar nu şi obligaţia instanţei de a admite toate probele. Administrarea de către instanţă numai a acelor probe care sunt concludente şi utile rezolvării procesului penal nu reprezintă şi nici nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare. Este obligaţia constituţională a instanţelor judecătoreşti de a realiza justiţia, obligaţie prevăzută la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, în cadrul căreia se situează administrarea numai a acelor probe care sunt de natură să ducă la descoperirea adevărului.( Decizia nr. 1.046 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. 815 din 29 noiembrie 2007).

“Respingerea sau admiterea cererii pentru administrarea unei probe se face numai motivat, situaţie care este de natură să înlăture orice arbitrar, cu atât mai mult cu cât, în procesul de înfăptuire a justiţiei, instanţele judecătoreşti se subordonează principiului potrivit căruia sunt obligate să administreze toate probele care sunt de natură să conducă la descoperirea adevărului. De asemenea, faptul că instanţa este cea care apreciază cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor propuse de părţi nu echivalează cu o antepronunţare şi nu aduce în niciun fel atingere dreptului la un proces echitabil, câtă vreme aceasta are obligaţia […] de a motiva admiterea sau respingerea cererii pentru administrarea unei probe. Această obligaţie constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, permiţând părţii ca, în cunoştinţă de cauză, să îşi exercite drepturile procesuale şi, eventual, să promoveze căile de atac prevăzute de lege, atunci când apreciază că respingerea sau admiterea unei probe s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale” (Decizia nr. 33 din 18 ianuarie 2011, M. Of. nr. 115 din 15 februarie 2011).

Curtea apreciază că sunt aplicabile, mutatis mutandis, cele reţinute de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, M. Of. nr. 977 din 8 decembrie 2017, §§ 27 şi 28, relativ la nedefinirea în legislaţia în vigoare a anumitor concepte. Există concepte pentru care oferirea unei definiţii abstracte, atotcuprinzătoare este un deziderat imposibil de realizat. Aceasta deoarece, în funcţie de materia în legătură cu care acesta este analizat, elementele luate în considerare vor fi diferite.

În cazul de faţă, deşi în Codul de procedură penală nu sunt reglementate criterii exprese pe baza cărora instanţa să aprecieze dacă informaţiile clasificate sunt sau nu esenţiale pentru soluţionarea cauzei, din coroborarea legislaţiei incidente se desprind reperele unei astfel de analize, fără ca în acest mod să se încalce prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate.Decizia nr. 104 din 23 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală

353

V Decizia nr. 765 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5), ale art. 353 alin. (9) şi ale art. 363 din Codul de procedură penală

354

Art. 354. – Compunerea instanţei

(1)Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege.

(2)Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.

(3)După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.

PRINCIPIUL NEMIJLOCIRII. REGULA UNICITĂŢII COMPLETULUI DE JUDECATĂ

Nulităţile absolute operează în cazurile expres prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind determinate de încălcarea dispoziţiilor legale enumerate la lit. a)-f) ale textului de lege menţionat. Potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completului de judecată determină aplicarea sancţiunii nulităţii absolute. noţiunea de “compunere a completului de judecată” include numărul de judecători care formează completul de judecată, încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează judecarea cauzei în complet format dintr-un singur judecător, din doi judecători, trei judecători ori cinci judecători fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute; separarea funcţiilor judiciare, nerespectarea dispoziţiilor legale care atribuie judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau completului de judecată al instanţei funcţia de a soluţiona cauza determinând aplicarea sancţiunii nulităţii absolute; continuitatea completului de judecată, încălcarea normelor cuprinse în art. 354 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală având drept efect incidenţa sancţiunii nulităţii absolute. Alături de ipotezele menţionate, care implică încălcări ale dispoziţiilor legale în cursul soluţionării cauzei finalizate prin pronunţarea minutei hotărârii, intră în sfera de aplicare a nulităţilor absolute nerespectarea dispoziţiilor pe baza cărora se poate verifica legalitatea compunerii completului de judecată. Sunt incluse în această sferă, de exemplu, dispoziţiile care instituie obligativitatea întocmirii minutei şi semnarea minutei, întrucât nerespectarea lor nu permite verificarea numărului de judecători care au soluţionat cauza, a funcţiei judiciare exercitate sau a continuităţii completului de judecată. Totodată, capacitatea funcţională de a judeca sau capacitatea funcţională de a judeca anumite categorii de cauze penale, care implică existenţa calităţii de judecător la soluţionarea cauzei, este inclusă în noţiunea de “compunere a completului de judecată”, inexistenţa acestei calităţi în cursul soluţionării cauzei, finalizate prin pronunţarea minutei hotărârii, determinând aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.

“Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancţionată cu nulitatea absolută, în condiţiile art. 281 din Codul de procedură penală. Instanţa nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea privind organizarea judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un judecător, din 2 judecători sau din 3 judecători” (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2021, § 75). “Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme – noţiune autonomă folosită de Constituţie – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională. Astfel, se constată că legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare. Această construcţie constituţională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanţei judecătoreşti, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta. O astfel de viziune asigură coerenţă acţiunii puterii judecătoreşti, garantând, în acelaşi timp, independenţa şi imparţialitatea judecătorului […]. Normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiţie.” (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, M. Of. nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, §§ 177, 178 şi 187).

Drept efect al principiului nemijlocirii, se menţine regula unicităţii completului de judecată, care trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Continuitatea completului de judecată este prevăzută şi de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, jurisprudenţa CEDO obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 § 1 din Convenţie (v Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, §§ 60 şi 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, § 43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, instanţa de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenţi la procedură şi la procesul de administrare a probelor. Totuşi, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicţie a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenţi care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înţeles în mod corespunzător probele şi argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilităţii în formă scrisă a declaraţiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanţi înaintea completului nou-format (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 81). În vederea respectării dreptului la un proces echitabil şi a continuităţii completului de judecată este necesar ca hotărârea judecătorească, actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi, să fie rezultatul activităţii de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 83).

Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, pronunţată în controlul de constituţionalitate a priori cu privire la dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 61 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie. Art. I pct. 61 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevedea că “După articolul 134¹ se introduce un nou articol, art. 134², cu următorul cuprins: (1) Preşedintele curţii de apel poate dispune ca, la instanţele cu volum mare de activitate din circumscripţia curţii de apel, să fie încadrate persoane, foşti judecători care şi-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătoreşti. (2) Dispoziţia prevăzută la alin. (1) poate fi luată pe baza procedurii stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii, care va cuprinde inclusiv criteriile pentru identificarea situaţiilor în care este necesară colaborarea cu foştii judecători.”

Soluţionarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi a pronunţării hotărârii judecătoreşti, după finalizarea cercetării judecătoreşti, ulterior închiderii dezbaterilor în cauză. La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret şi este actul procesual prin care completul de judecată verifică şi evaluează materialul probator şi procedural al cauzei, în vederea adoptării soluţiei ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt şi chestiunile de drept deduse judecăţii.( Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, §§ 163, 166-169, 176-178,)

Potrivit art. 393 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori a măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.

Redactarea hotărârii judecătoreşti, actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi, este rezultatul activităţii de deliberare, desfăşurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceştia se pot pronunţa asupra chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii, soluţionându-le. Prin urmare, legea prevede expres că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei. Mai mult, redactarea unei hotărâri judecătoreşti este inerent legată de motivarea ei, acest din urmă aspect constituind o obligaţie a judecătorului cauzei ce decurge din prevederile art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Toate aceste aspecte constituie garanţii ale dreptului părţilor la un proces echitabil, judecat de o instanţă independentă şi imparţială, care se supune numai legii.

Or, în situaţia în care nu judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanţiile pe care Constituţia şi legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiţii imparţiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independenţa justiţiei, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluţionarea cauzelor, la necesitatea săvârşirii unui act de justiţie motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care “se spune dreptul” este întocmită de o persoană care nu îndeplineşte calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicţionale, actului deliberativ care a condus la soluţia adoptată şi, implicit, actului de justiţie în sine.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei, constituie expresia independenţei sale şi nu poate fi transferată către o terţă persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, dar şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie, având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Or, în condiţiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justiţiabilul este lipsit tocmai de aceste garanţii.

Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie, care prevede că “Nimeni nu este mai presus de lege”, şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul.

Totodată, instanţa de control constituţional a făcut referire la considerentele Hotărârii din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, prin care Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva şi semna hotărârea judecătorească pentru că nu pot oferi garanţia că s-a realizat o bună administrare a actului de justiţie.

Unul dintre motivele de apel formulate de autorul excepţiei priveşte motivarea sentinţei apelate, care, în opinia acestuia, a fost realizată de un judecător care nu a participat la dezbateri, în condiţiile în care judecătorul care a participat la dezbateri (în complet de judecător unic) şi care a pronunţat hotărârea a fost eliberat din funcţie prin pensionare, iar pe sentinţa penală există menţiunea tehnoredactării de către o altă persoană şi la o dată ulterioară pronunţării, aceasta fiind semnată de preşedintele Tribunalului Ilfov.

Curtea observă totodată că, potrivit susţinerilor reprezentantului Ministerului Public din cauza penală, în cauză, “magistratul judecător a administrat în mod nemijlocit întregul material probator, a pronunţat minuta, a redactat hotărârea, doar tehnoredactarea şi semnarea acestei hotărâri au fost făcute de alte persoane, tehnoredactarea s-a efectuat de o altă persoană, iar judecătorul la momentul respectiv nu mai avea calitatea de magistrat, motiv pentru care nu a mai semnat hotărârea şi, potrivit dispoziţiilor legale art. 406 din Codul de procedură penală, hotărârea a fost semnată de preşedintele instanţei”.

Potrivit art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală, “hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier”. Aşadar, norma procesual penală criticată prevede, în mod expres, responsabilitatea judecătorului care a soluţionat procesul de a redacta hotărârea. Totodată, potrivit normei criticate, etapa redactării şi semnării hotărârii succedă pronunţării acesteia, sens în care art. 406 din Codul de procedură civilă prevede că atât redactarea, cât şi semnarea hotărârii sunt operaţiuni ce trebuie îndeplinite într-un anumit termen, care curge de la pronunţare. Hotărârea se redactează de către judecător (în ipoteza completului cu judecător unic) sau, în cazul completului colegial, de unul dintre membrii completului, conform desemnării preşedintelui. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, magistratul-asistent care participă la şedinţele de judecată redactează hotărârea, conform repartizării făcute de preşedinte, aşa cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. După redactare, hotărârea este semnată de judecător ori de membrii completului colegial, precum şi de către grefier, iar la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi de magistratul-asistent.

Cu toate acestea, pot exista situaţii în care vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, din diverse motive, iar asemenea situaţii includ, fără a se limita la ele, concediul în diversele lui forme, suspendarea, demisia, pensionarea, decesul. Pentru astfel de ipoteze, dispoziţiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală prevăd că “În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. […]”. Curtea observă că norma procesual penală astfel reglementată înlătură ipoteza unei neregularităţi derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflaţi într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina preşedintelui completului sau, dacă şi acesta se află într-o situaţie similară, a preşedintelui instanţei obligaţia de a semna hotărârea. De altfel, cauza care determină împiedicarea trebuie menţionată în hotărâre.

Având în vedere că art. 406 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează, în mod expres, ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluţionat procesul, care a luat parte la dezbateri şi la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicaţi să semneze, în condiţiile art. 406 alin. (4) din acelaşi act normativ, Curtea nu poate reţine că norma procesual penală criticată este contrară dispoziţiilor constituţionale invocate. Premisa legii procesual penale în vigoare este că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au soluţionat procesul, spre deosebire de hotărârea pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, în care instanţa de contencios european a fost chemată să determine dacă reclamanţii au avut parte de un proces echitabil, în condiţiile în care motivarea Deciziei de condamnare pronunţate de instanţa naţională nu a fost a judecătorului care a pronunţat-o, ci a altui judecător, care nu a participat la proces.

Semnarea hotărârii în condiţiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală poate crea părţilor impresia că hotărârea a fost redactată de un judecător care nu a participat la dezbateri, însă cei interesaţi au posibilitatea de a identifica persoana redactorului, atât timp cât art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările şi completările ulterioare, impune ca menţiunea privind iniţialele acestuia să fie trecută pe ultima pagină a hotărârii judecătoreşti tehnoredactate. În acest sens, se prevede că “(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele menţiuni: data tehnoredactării, iniţialele redactorului şi ale tehnoredactorului (judecători, magistraţi-asistenţi sau asistenţi judiciari) şi numărul exemplarelor, iar la instanţele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunţat hotărârile supuse controlului. […]”.

Susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia în situaţia în care hotărârea este tehnoredactată de o altă persoană şi este semnată de preşedintele instanţei există posibilitatea ca motivarea să nu fie redactată de către judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberări este contrazisă de conţinutul normei procesual penale a art. 406 alin. (2) şi, de altfel, constituie o chestiune de ordin procesual. De altfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29, instanţa europeană a arătat că “problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei”. Cu alte cuvinte, motivele de neconstituţionalitate privesc şi o chestiune de ordin procesual care, în opinia autorului, determină incidenţa sancţiunii absolute a hotărârii instanţei de fond, prin raportare la o situaţie particulară existentă în cauza penală, generată de pensionarea judecătorului fondului, ulterior pronunţării soluţiei şi motivării hotărârii. Or, cu privire la susţinerile ce vizează analiza legalităţii hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă, Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe, acest aspect intrând în competenţa instanţei judecătoreşti ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 354 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

363

367

Art. 367. – Suspendarea judecăţii

(1)Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea judecăţii până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată.

(2)Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.

(3)Suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.

(4)Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru procuror, părţile şi persoana vătămată prezente, şi de la comunicare, pentru părţile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

(5)Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului.

(6)Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de mediere, potrivit legii.

(7)Instanţa de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea judecăţii.

(8)Dacă inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv ori faţă de inculpat s-a dispus măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208.

(9)Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei.

Art. 367, alin. (8) din partea 2, titlul III, capitolul I modificat de Art. 1 din Legea 75/2016 )

ABUZUL DE DREPT PROCESUAL

Prin Decizia nr. 1.610 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 151 din 7 martie 2012, şi Decizia nr. 360 din 23 mai 2019, M. Of. nr. 589 din 18 iulie 2019, a reţinut, în esenţă, că opţiunea legiuitorului în sensul abrogării măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi este folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecăţii cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţională, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrarul într-o formă care nu poate fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului este privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal al unor părţi litigante, care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul. Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi de lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Deşi nu se mai suspendă cauzele în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, aceasta nu înseamnă că este afectat principiul egalităţii în drepturi, întrucât, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, acesta nu presupune uniformitate şi impune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar pentru situaţii diferite să existe un tratament diferit.

Tot astfel nu au putut fi primite susţinerile referitoare la încălcarea art. 21 din Legea fundamentală, deoarece prevederile legale criticate nu îngrădesc posibilitatea părţilor interesate de a se adresa instanţelor judecătoreşti şi de a valorifica în acest cadru toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, întrucât, aşa cum rezultă din chiar conţinutul prevederilor criticate, în măsura în care s-a admis o excepţie de neconstituţionalitate, aceasta poate constitui motiv de revizuire a unei hotărâri definitive pronunţate, dacă soluţia dată s-a întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. În plus, prin continuarea judecăţii în cauzele în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, se dă expresie exigenţei constituţionale consacrate de art. 21 alin. (3) potrivit căreia părţile au dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, , de exemplu, prin Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 295 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1040 din 6 noiembrie 2020, Curtea a constatat, în esenţă, că dispoziţiile criticate reglementează o soluţie similară prevederilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, prin care dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevedeau suspendarea de drept a judecării cauzelor până la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, au fost abrogate. Curtea, având în vedere similitudinea reglementării, a reţinut că jurisprudenţa referitoare la dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 este aplicabilă şi în privinţa prevederilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, răspunzând unor critici de neconstituţionalitate similare, prin Decizia nr. 746 din 21 noiembrie 2019 şi Decizia nr. 742 din 21 noiembrie 2019, M. Of. nr. 49 din 23 ianuarie 2020, precum şi prin Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 311 din 22 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

Curtea a constatat, în esenţă, că cheltuielile judiciare ocazionate în procesul penal, avansate de stat, trebuie suportate de partea vinovată pentru provocarea acelor cheltuieli. În cazurile referitoare la declararea apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, în procesul penal, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea şi nu împiedică părţile interesate să se adreseze justiţiei şi să se prevaleze, fără nicio îngrădire, de toate garanţiile care caracterizează dreptul la un proces echitabil, reglementat de dispoziţiile constituţionale ale art. 21. Mai mult, prevederile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie.

De asemenea, prin Decizia nr. 254 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 445 din 4 iunie 2019, Curtea a statuat că determinarea cheltuielilor se realizează potrivit prevederilor art. 272-275 din Codul de procedură penală, conform unor criterii legale, cu caracter obiectiv, reglementate pentru fiecare categorie de astfel de cheltuieli, care exclud aprecierea subiectivă a instanţei de judecată. Astfel, în calculul cheltuielilor judiciare, instanţele judecătoreşti determină cheltuielile avansate de stat şi pe cele făcute de părţi şi de alţi subiecţi procesuali. Din prima categorie fac parte cheltuieli precum cele necesare efectuării actelor de procedură sau de probaţiune dispuse de organele judiciare şi cheltuielile pentru conservarea obiectelor ridicate sau sechestrate în cursul procesului. În acest context, cheltuielile judiciare avansate de stat semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfăşurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) din Codul de procedură penală, din bugetul Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfăşurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 şi 273 din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 272 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) din Codul de procedură penală, sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa organelor judiciare. Referitor la acestea din urmă, art. 273 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală reglementează modul de stabilire a respectivelor sume, martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi având dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei. Pentru cazul în care persoanele anterior enumerate nu sunt salariate, aceleaşi dispoziţii legale prevăd că martorul care are venit din muncă este îndreptăţit să primească o compensare, iar expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale. În cea de-a doua categorie se încadrează cheltuielile făcute de părţi şi de ceilalţi subiecţi procesuali în cursul procesului, din proprie iniţiativă, cum sunt angajarea unui apărător, depunerea de cereri şi memorii şi administrarea de mijloace de probă pentru susţinerea acţiunii civile, sau pe baza dispoziţiilor instanţei, cum este deplasarea la sediul organului judiciar pentru audiere. Prin urmare, aceste două categorii de cheltuieli însumează subcategorii determinate de particularităţile fiecărei cauze penale. Valoarea acestora este atestată prin documente justificative sau este determinată numeric pe baza unor criterii legale, cum sunt ordinele şi normele metodologice de stabilire a onorariilor cuvenite experţilor sau interpreţilor. Decizia nr. 526 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, coroborate cu dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală raportate la art. 275 alin. (2) din acelaşi act normativ

Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, prin Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, Decizia nr. 295 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1040 din 6 noiembrie 2020.

Prin dispoziţiile Legii nr. 177/2010 au fost aduse modificări procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă – declararea neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv în materie penală – soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Aşadar, prin dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care se invocau excepţii de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. 6 din vechiul Cod de procedură penală şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Prin Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, că opţiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrarul într-o formă care nu putea fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul.

Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. De asemenea, intervenţia legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate, constituie tocmai expresia asumării şi a respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.Decizia nr. 204 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la admisibilitatea acesteia, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează ipoteza în care procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie dispune disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, arătând că acesta poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă.

Emiterea de către procuror a rechizitoriului sau a ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, acte prin care procurorul soluţionează cauzele, conform art. 327 din Codul de procedură penală, aparţin fazei de urmărire penală, întrucât acestea fac parte din capitolul V – “Rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei” al titlului I – “Urmărirea penală” a părţii speciale a Codului de procedură penală. Totodată, acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la capitolul I (art. 478-488) al titlul IV intitulat “Proceduri speciale” al aceleiaşi părţi speciale, ca element de justiţie negociată, ce constituie o excepţie de la principiul legalităţii, reprezintă o formă specială de efectuare a urmăririi penale, în cauzele în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru aplicarea acestei proceduri, iar actul încheierii lui constituie un act de urmărire penală prin care procurorul soluţionează cauza şi sesizează instanţa de judecată.

Întrucât, în dosarul în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, disjungerea de către procuror a cauzei a fost urmată de încheierea unor acorduri de recunoaştere a vinovăţiei şi apoi, după ce acestea au fost respinse de către instanţă, s-a întocmit rechizitoriul, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care vizează ipoteza disjungerii cauzei de către procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a continuării urmăririi penale în cauza disjunsă, sunt aplicabile în prezenta cauză, instanţa de contencios constituţional urmând a se pronunţa pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 au fost introduse în legislaţia procesual penală prin art. 58 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, soluţia legislativă analizată constituind o prorogare a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie asupra unor cauze care, în urma operaţiunii de disjungere, potrivit obiectului lor nu mai sunt de competenţa acestui parchet specializat.

Referitor la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, prin care a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.

Curtea a reţinut, la § 43 al Deciziei menţionate, că procurorul are competenţa funcţională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şi de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor al căror rol şi scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Tot prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, §§ 46-48, Curtea a reţinut că, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, procurorul competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală este cel de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Având în vedere aceste aspecte, urmărirea penală în cazul infracţiunilor de o complexitate redusă este prevăzută în competenţa parchetelor ce funcţionează pe lângă judecătorii, pe când, în cazul infracţiunilor complexe, competenţa de a efectua urmărirea penală este dată unor parchete ce funcţionează pe lângă instanţe de grad superior.

Accederea în funcţie, precum şi întregul parcurs profesional al procurorilor sunt reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Astfel, promovarea procurorilor se face, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pot participa la concursul de promovare la parchetele imediat superioare procurorii care au avut calificativul “foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc anumite condiţii minime de vechime.

Nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competenţa unui parchet ierarhic superior. De altfel, dispoziţiile art. 325 din Codul de procedură penală permit preluarea de către un parchet, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, a cauzelor care nu sunt date, potrivit legii, în competenţa sa, dar numai în cazul în care parchetul care preia cazul este un parchet ierarhic superior celui care are competenţa de a efectua sau supraveghea urmărirea penală.

. Prin aceeaşi decizie , §§ 50 şi 51, Curtea a reţinut că tocmai importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înfiinţarea unor organe de urmărire penală cu competenţe speciale. Spre exemplu, prin Legea nr. 508/2004 a fost înfiinţată Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016; iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost înfiinţată Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competenţa de a cerceta infracţiuni de corupţie şi cele asimilate acestora. În acest context, înfiinţarea unor structuri specializate presupune şi o anumită competenţă specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competenţe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înfiinţării acestor structuri specializate.

. Prin aceeaşi decizie , §§ 55-58, Curtea a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Curtea a constatat că principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. Pe de altă parte, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17). Cu toate acestea, Curtea a constatat că sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competenţa organelor judiciare şi că, având în vedere importanţa regulilor de competenţă în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor sancţiuni corespunzătoare, precum şi printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancţiunilor relevante.

Deşi este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competenţă, Curtea a observat că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. Aceasta este şi explicaţia pentru care încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţiona în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută.

Eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat.

Incidenţa nulităţii relative în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligaţia dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiei, a dovedirii imposibilităţii înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desfiinţarea actului. Or, Curtea a constatat că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Curtea a subliniat faptul că tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată juris et de iure.( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, §§ 59 şi 62)

Prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Aşadar, dacă anterior pronunţării de către instanţa de contencios constituţional a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrăgea, conform art. 282 raportat la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă a actelor încheiate de organele de urmărire penală, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării Deciziei anterior menţionate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nerespectarea prevederilor legale anterior menţionate este sancţionată cu nulitatea absolută.

Referitor la operaţiunea de disjungere a cauzei, aceasta este reglementată la art. 46 din Codul de procedură penală, care prevede la alin. (1) că, pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea cauzei cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni. Potrivit art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziţia se aplică, în mod corespunzător, şi în cursul urmăririi penale.

Astfel, disjungerea este operaţiunea de separare a cauzelor, opusă celei de reunire, ce poate fi realizată cu privire la unii dintre inculpaţi sau la anumite fapte dintre cele reţinute de organele judiciare, în vederea unei eficiente desfăşurări a judecăţii. Disjungerea reprezintă o soluţie procesuală facultativă, care poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, din oficiu sau la cerere. Potrivit doctrinei, disjungerea nu este admisibilă în cazul reunirii obligatorii a cauzelor, motiv pentru care, raportând prevederile art. 46 din Codul de procedură penală la cele ale art. 43 din acelaşi cod, se deduce că reunirea cauzelor constituie regula, iar disjungerea acestora reprezintă excepţia. În mod evident, cauzele penale care fac obiectul operaţiunilor de reunire sau al celor de disjungere sunt cauze al căror obiect se află într-o directă legătură, dată fie de natura faptelor săvârşite, fie de calitatea făptuitorilor ori de relaţia factuală dintre aceştia.

În acest sens, prin Decizia nr. 119 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 569 din 30 iunie 2020, Curtea a constatat că, potrivit art. 46 din Codul de procedură penală, pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni. Prin aceeaşi Decizia , Curtea a statuat că reunirea şi disjungerea cauzelor sunt două instituţii corelative prevăzute la art. 43 şi art. 46 din Codul de procedură penală şi că disjungerea cauzelor nu este posibilă în ipoteza prevăzută la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală şi poate fi dispusă în cazurile prevăzute la art. 43 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când, pentru motive legate de buna desfăşurare a judecăţii, instanţa nu dispune reunirea acestora. Prin aceeaşi Decizia , Curtea a statuat că disjungerea cauzelor are ca efect judecarea separată a acţiunii penale în ceea ce priveşte anumite acţiuni sau anumiţi inculpaţi, indiferent dacă sunt sau nu însoţite de acţiuni civile şi că aceasta constituie o operaţiune juridică distinctă de disjungere a acţiunii civile prevăzută la art. 26 din Codul de procedură penală, care are ca efect soluţionarea separată a acţiunii civile de acţiunea penală, atunci când ambele privesc acelaşi inculpat şi aceeaşi faptă.

În aceste condiţii, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 – conform cărora, în cazul în care se dispune disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă – prevăd o regulă specială, derogatorie de la legea generală, care permite procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie să continue urmărirea penală în cauza disjunsă, chiar dacă, potrivit regulilor generale aplicabile, competenţa soluţionării acesteia ar reveni altui organ de urmărire penală. Această normă procesual penală constituie o excepţie de la dispoziţiile art. 46 din Codul de procedură penală, constând într-o prorogare de competenţă în favoarea procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în cazul disjungerii cauzei, determinată de locul special al structurii de parchet anterior menţionată în cadrul Ministerului Public şi de competenţa acestuia reglementată atât la art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cât şi prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.

În expunerea de motive a Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, se arată că rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie este acela de a realiza “politica globală anticorupţie”, aceasta fiind organizată ca “o structură puternică în ofensiva declanşată pe toate planurile în lupta împotriva corupţiei”, aspecte ce denotă importanţa acordată de legiuitor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi activităţii sale specifice. Potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie are atribuţii referitoare la efectuarea urmăririi penale în cazul infracţiunilor de corupţie prevăzute, în mod distinct, în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, printre aceste atribuţii numărându-se conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţiile procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea exclusivă a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie; sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, care sunt în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege.

Aşadar, dacă dispoziţia procesual penală criticată şi-a găsit raţiunea în momentul intrării în vigoare a Codului de procedură penală, ale cărui dispoziţii relativizau competenţa organelor de urmărire penală, prin sancţionarea acesteia conform prevederilor art. 282 din acelaşi cod, după pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, menţinerea acestei prorogări de competenţă în legislaţia procesual penală nu mai este posibilă, întrucât aceasta este contrară dispoziţiilor procesual penale ce reglementează competenţa organelor de urmărire penală care constituie regula generală în această materie şi a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută. Or, este de esenţa statului de drept ca ordonarea puterii publice să se realizeze într-un mod coerent şi previzibil, astfel că unităţile de parchet specializate trebuie să acţioneze conform şi în limitele competenţei lor speciale, orice prorogare de competenţă fiind exclusă, competenţa specializată reglementată în privinţa acestora determinând cadrul şi măsura activităţii lor. Aşa fiind, normele atributive de competenţă prevăzute în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 trebuie să se circumscrie rolului şi scopului Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În aceste condiţii, dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, care prevăd posibilitatea procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă, atunci când procedează la disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care obiectul cauzei disjunse nu se încadrează în sfera de aplicare a prevederilor art. 3 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, sunt contrare Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017.

Potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie este strict reglementată, iar norma criticată delimitează scopul dispoziţiilor legale care au stat la baza înfiinţării acestei structuri. Prin urmare, prevederile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 încalcă principiul legalităţii, astfel cum acesta a fost analizat de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 şi este reglementat la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

În plus, dispoziţia legală criticată introduce arbitrariul în aplicarea dispoziţiilor procesual penale ce reglementează competenţa organelor de urmărire penală, lăsând la dispoziţia procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie asumarea sau nu a competenţei de a efectua urmărirea penală în fiecare caz care se încadrează în ipoteza normei criticate, respectiv posibilitatea de apreciere a oportunităţii menţinerii spre soluţionare a cauzei penale disjunse, al cărei obiect atrage competenţa organelor de urmărire penală de la parchetele de pe lângă instanţele de drept comun.

De asemenea, această apreciere distorsionează, în mod implicit, competenţa instanţelor de a soluţiona în primă instanţă cauzele penale disjunse, conform art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Astfel, decizia unilaterală subiectivă a procurorului de a păstra cauza disjunsă spre soluţionare schimbă practic instanţa competentă să judece fondul acesteia, întrucât, conform art. 36 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia Naţională Anticorupţie sunt judecate în primă instanţă de către tribunal, dacă nu sunt date, prin lege, în competenţa altor instanţe ierarhic superioare, în timp ce, aceeaşi cauză disjunsă, potrivit obiectului său, ar putea fi judecată de către judecătorie, dacă urmărirea penală ar fi efectuată potrivit regulilor generale de procedură.

Aşadar, aprecierea subiectivă a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în privinţa menţinerii cauzei disjunse spre soluţionare sau a trimiterii acesteia parchetului competent conform dispoziţiilor Codului de procedură penală, în condiţiile în care soluţionarea sa nu este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, lipseşte de previzibilitate dispoziţiile legale supuse controlului, inculpatul neputând să anticipeze, prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor procesual penale incidente în cauză, chiar apelând la serviciile unui avocat, felul în care se va desfăşura soluţionarea cauzei penale în care are calitatea anterior menţionată. Or, în aceste condiţii, prevederile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie.

Cum dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 reglementează o normă specială de drept procesual penal, încălcarea principiului legalităţii şi lipsa de previzibilitate a acesteia determină implicit încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5).

O soluţie legislativă similară este reglementată prin art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016. În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare şi că, din contră, acestea trebuie corectate (v Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, M. Of. nr. 532 din 17 iulie 2014, § 32). Prin prezenta Decizia Curtea se pronunţă în limitele sesizării sale astfel că nu poate extinde obiectul sesizării la un alt act normativ, controlul de constituţionalitate al art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 urmând a fi realizat într-un cadru procesual corespunzător.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, acestea au mai constituit obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţate, în acest sens, mai multe decizii, de exemplu, Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, M. Of. nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, şi Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 966 din 20 octombrie 2020, prin care excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, a reţinut că prin dispoziţiile Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României au fost aduse modificări procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv etapei judecătoreşti a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluţionării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în faţa Curţii Constituţionale şi a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă – declararea neconstituţionalităţii legii, ordonanţei ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, respectiv în materie penală – soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Aşadar, prin dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care era sesizată Curtea Constituţională, şi anume dispoziţiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 şi în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Opţiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către părţi era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condiţiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanţele de fond a fost acela de a asigura părţilor o garanţie procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilităţii judecării cauzei în temeiul unei dispoziţii legale considerate a fi neconstituţionale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual şi arbitrariul într-o formă care nu putea fi sancţionată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecinţă imediată şi necesară a exercitării liberului acces la justiţie. Astfel, scopul primordial al controlului de constituţionalitate – interesul general al societăţii de a asana legislaţia în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituţionalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părţi litigante care au folosit excepţia de neconstituţionalitate drept pretext pentru amânarea soluţiei pronunţate de instanţa în faţa căreia a fost dedus litigiul.

Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voinţa legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituţie şi lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părţi a acestui drept procesual. De asemenea, intervenţia legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, constituie tocmai expresia asumării şi a respectării obligaţiei ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivităţii dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoţită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este admisă şi legea, ordonanţa ori dispoziţia dintr-o lege sau ordonanţă ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare, au fost declarate neconstituţionale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora. Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală

374

Art. 374: Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri

(1)La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia.

(2)Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.

(3)Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.

(4)În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10).
(5)Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.

(6)În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.

(7)Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.

(8)Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

(9)Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti.

(10)Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
(la data 23-mai-2016 Art. 374, alin. (7) din partea 2, titlul III, capitolul II, sectiunea 1 modificat de Art. II, punctul 98. din Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )

Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională.(Decizia 76/2015 )

Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică, de exemplu, prin Decizia nr. 622 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2021, Decizia nr. 220 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 523 din 26 iunie 2018, Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 603 din 10 august 2015, Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 887 din 26 noiembrie 2015, Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017, şi Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017.

De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din C.E.D.H. . Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea să respingă cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun. Decizia nr. 775 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare. Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate, de exemplu, prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 603 din 10 august 2015, Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 528 din 14 iulie 2016, şi Decizia nr. 251 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 527 din 27 iunie 2019.

Reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Aşadar, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. Având în vedere riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului pentru a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentată. Astfel, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun (Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, § 13, Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, § 17, şi Decizia nr. 251 din 23 aprilie 2019, §§ 34 şi 35, decizii citate anterior).

Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală, în cursul cercetării judecătoreşti simplificate, poate fi administrată proba cu înscrisuri în suplimentarea probatoriului din faza de urmărire penală. Doctrina a relevat faptul că, dacă până în prezent în procedura simplificată de judecată puteau fi administrate doar înscrisuri în circumstanţiere, potrivit actualei reglementări, pot fi administrate atât înscrisuri în circumstanţiere, cât şi pentru soluţionarea acţiunilor penală şi civilă. Totodată, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, dacă, după admiterea cererii inculpatului de a fi judecat în procedură simplificată, instanţa constată că pentru stabilirea încadrării juridice este necesară administrarea altor probe, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, constată acelaşi lucru, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, instanţa de judecată este obligată să dispună efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii comune. Pentru toate aceste motive, Curtea a statuat că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituţie (Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, §§ 19 şi 20).

. Soluţionarea cauzelor penale, inclusiv prin aplicarea dispoziţiilor ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, are la bază principiul aflării adevărului, prevăzut de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanţa de judecată este obligată să verifice faptele reţinute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului şi probele administrate în cursul urmăririi penale. O interpretare contrară ar da posibilitatea condamnării unei persoane nevinovate, care, din raţiuni exterioare ideii de înfăptuire a justiţiei, a recunoscut fapte pe care nu le-a comis (Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015, şi Decizia nr. 253 din 5 mai 2016, § 18).

Curtea nu a reţinut nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, inculpatul care nu recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa nu se află în aceeaşi situaţie cu cel care recunoaşte integral învinuirea, motiv pentru care instanţa – care are obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana inculpatului – în primul caz va soluţiona cauza potrivit dreptului comun, cadru procesual în care poate lămuri toate împrejurările, iar în cel de-al doilea caz va judeca potrivit procedurii simplificate, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege. Tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale (Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, § 15). În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 887 din 26 noiembrie 2015, Decizia nr. 275 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 557 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017, şi Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017. Decizia nr. 499 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală

Potrivit art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată (rechizitoriul) ori, după caz, celui prin care s-a dispus începerea judecăţii [încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală ori decizia de începere a judecăţii pronunţate conform art. 341 alin. (10) lit. b) din Codul de procedură penală] sau să facă o prezentare succintă a acestuia, limitându-se în acest fel la faptă, încadrarea sa juridică şi identitatea inculpatului. Citirea actului de sesizare reprezintă punctul iniţial al etapei preliminare cercetării judecătoreşti, aceea a aducerii la cunoştinţă a învinuirii, lămuririlor şi formulării cererilor prealabile. Prin citirea actului de sesizare, acuzarea devine publică, fiind stabilite totodată şi limitele judecăţii. În acelaşi timp, la acest moment se poate aprecia că dosarul se află în stare de judecată (Decizia nr. 750 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017, § 14). Citirea actului de sesizare ori prezentarea succintă a acestuia nu marchează începutul cercetării judecătoreşti – spre deosebire de legea procesual penală anterioară (art. 322 din Codul de procedură penală din 1968), ci se situează anterior acestui moment, rolul său fiind de a asigura încă de la debutul fazei de judecată cunoaşterea şi expunerea în public a acuzaţiilor formulate de procuror (Decizia nr. 301 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 560 din 14 iulie 2017, § 16).

Ulterior citirii actului de sesizare, preşedintele procedează conform art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea observă că, la acest moment procesual, preşedintele îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Prin parcurgerea acestor formalităţi, instanţa se asigură că inculpatul cunoaşte învinuirea şi principalele drepturi procesuale în faza de judecată, totodată, această obligaţie a preşedintelui fiind, în fapt, o garanţie a dreptului la apărare al inculpatului şi o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală.

Atunci când cauza se află în stare de judecată, instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti [art. 376 alin. (1) din Codul de procedură penală], procedând la audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, după care la administrarea probelor încuviinţate anterior, administrarea de probe din oficiu putând fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti [art. 376 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală]. Spre deosebire de vechea reglementare, conform căreia începerea cercetării judecătoreşti era determinată de citirea actului de sesizare, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, momentul începerii cercetării judecătoreşti este momentul administrării primei probe. Dacă instanţa nu dispune altfel, cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului, întrucât acesta este subiectul central al procesului penal. De atitudinea inculpatului în faţa instanţei depind, în bună măsură, conţinutul şi desfăşurarea cercetării judecătoreşti, motiv pentru care este util ca această atitudine să fie cunoscută de la început.

Deşi audierea inculpatului la începutul cercetării judecătoreşti reprezintă regula – potrivit art. 378 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 376 alin. (5) din acelaşi cod, atunci când este necesar, instanţa poate dispune schimbarea ordinii efectuării actelor de cercetare judecătorească.

Dispoziţiile art. 378 din Codul de procedură penală stabilesc că audierea inculpatului începe cu o relatare liberă referitoare la învinuirea cuprinsă în actul de sesizare a instanţei, prin care acesta spune tot ce ştie cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată, urmată de întrebări care îi pot fi adresate de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalţi inculpaţi sau de către avocaţii acestora, precum şi de către avocatul inculpatului a cărui audiere se face. De asemenea, preşedintele sau ceilalţi membri ai completului îi pot adresa întrebări inculpatului dacă apreciază necesar pentru justa soluţionare a cauzei.

Audierea care are loc, de regulă, la începutul cercetării judecătoreşti constituie principalul moment în care inculpatul este ascultat de către instanţă. Conform art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi şi reascultat ori de câte ori este necesar, “necesitatea” reascultării rezultând din dezbateri ori când există omisiuni în declaraţia iniţială. Distinct de acestea, conform art. 389 din Codul de procedură penală, inculpatul mai este ascultat la sfârşitul cercetării judecătoreşti, atunci când îi este dat ultimul cuvânt. Cu acest prilej însă, conform alin. (2) al art. 389 anterior menţionat, inculpatului nu i se pot adresa întrebări.

Printre obligaţiile preşedintelui instanţei, enumerate în cuprinsul art. 374 alin. (2) din Codul de procedură penală, se regăseşte şi aceea de înştiinţare a inculpatului cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, acesta atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Cu privire la acest aspect, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020), Curtea a reţinut că actuala lege procesual penală reglementează dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, reglementează dreptul la apărare în art. 10 alin. (4), potrivit căruia “Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”. De asemenea, în decizia la § 53, Curtea a observat că, în prezent, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare este enumerat între drepturile procesuale ale suspectului şi ale inculpatului, art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declaraţie fără riscul de a suferi vreo consecinţă defavorabilă ca urmare a acestui refuz, iar, potrivit art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi “are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. Totodată, Curtea a observat că, potrivit art. 109 alin. (3) din Codul de procedură penală, “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat”. În acelaşi mod, Curtea a reţinut şi alte norme procesual penale, care reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi: art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reţinerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât şi în materia controlului judiciar pe cauţiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere şi art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicaţiilor preliminare, când, printre altele, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Curtea a reţinut, de altfel, că acest din urmă text este incident şi în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabileşte că “Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond”.

Normele procesual penale precitate instituie obligaţia organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere şi neautoincriminare, încălcarea obligaţiei menţionate fiind sancţionată în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecinţa excluderii probei astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală. Tot în Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, Curtea a constatat că dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie (§ 71), vizează buna administrare a justiţiei şi aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare (§ 77) şi privesc dreptul fundamental la apărare – garanţie a dreptului la un proces echitabil (§ 78). Totodată, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit (§ 46).

Exercitarea de către inculpat a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare nu poate fi interpretată ca o limitare a posibilităţii acestuia de a fi audiat în tot cursul cercetării judecătoreşti, cum de altfel acesta nu poate fi cenzurat cu privire la dreptul de a da explicaţii (lămuriri suplimentare) atunci când socoteşte necesar, aceste drepturi procedurale reprezentând, deopotrivă, garanţii ale dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la apărare ale inculpatului, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie.

Normele procesual penale referitoare la dreptul inculpatului de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar, precum şi posibilitatea ca inculpatul să poată fi reascultat – în condiţiile art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, indiferent dacă inculpatul şi-a exercitat dreptul de a nu face vreo declaraţie ori a renunţat la acest drept şi a fost audiat în condiţiile art. 376 din Codul de procedură penală, nu sunt contrare dispoziţiilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, constituie garanţii ale acestora. Dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie ce reglementează statul de drept şi calitatea legii. De altfel, motivele de neconstituţionalitate formulate de autor relevă şi o problemă de interpretare şi aplicare a normelor procesual penale criticate. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar, în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.Decizia nr. 120 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (2) şi ale art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală

375

Art. 375 . – Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii

(1)Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii.

(1¹)Inculpatul poate recunoaşte faptele şi solicita judecarea cauzei în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) şi prin înscris autentic.

(1²)În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (1¹), dacă inculpatul este minor, este necesară şi încuviinţarea reprezentantului său legal.

(2)Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

(3)Dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10).
Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii

Text modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016

JUDECĂTORUL DEVINE INCOMPATIBIL DOAR DACĂ ÎN CONSIDERENTELE HOTĂRÂRII ŞI-A EXPRIMAT PĂREREA CU PRIVIRE LA SOLUŢIA CE AR PUTEA FI DATĂ ÎN CAUZA DISJUNSĂ

Procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 320¹ din vechiul Cod de procedură penală – introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, şi presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului. Aşa fiind, uzul procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii nu este un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului. De aceea, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii este cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală.

Instanţa nu este obligată să admită cererea inculpatului nici măcar în situaţia în care recunoaşterea învinuirii este totală, deoarece determinantă pentru respectarea dreptului la un proces echitabil în limitele legalităţii şi imparţialităţii este stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa, şi nu simpla recunoaştere a acestei învinuiri. De aceea, judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaşte sau nu în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti în acord cu dreptul la un proces echitabil şi cu principiul legalităţii pedepsei şi al prezumţiei de nevinovăţie. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun, după cum, chiar dacă este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, poate respinge o astfel de cerere în situaţia în care recunoaşterea este condiţionată, întrucât o astfel de procedură este incidentă nu numai dacă probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, ci şi dacă inculpatul recunoaşte în totalitate faptele (acestea fiind condiţii cumulative, v art. 349 din Codul de procedură penală). ( deciziile nr. 484 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 753 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017, şi nr. 723 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017).

Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, “Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ţinându-se seama totodată de dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege”. Aşadar, principiul imparţialităţii justiţiei constituie un corolar al principiului legalităţii, ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparţialităţii presupune ca autorităţile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiţia să fie neutre. De altfel, instanţa de contencios constituţional a subliniat în jurisprudenţa sa că neutralitatea este de esenţa justiţiei (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).

În acord cu jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg (în acest sens, v hotărârile pronunţate în cauzele CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Regatului Unit; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichenko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. Imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate; aşadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98). De asemenea, CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, paragraful 57 şi următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114).

Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală, a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului.

Situaţia vizată îşi are sediul materiei în dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, ce reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidenţă, de natură să acopere “aparenţa de incompatibilitate” (lipsa aparenţei de imparţialitate), consacrată jurisprudenţial de CEDO. Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, “Judecătorul este incompatibil dacă: […] f) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată”. Curtea constată astfel că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este percepţia rezonabilă de subiectivism, modalităţile de a stabili dacă există percepţia de subiectivism evoluând, în jurisprudenţa instanţei europene, de la o “probabilitate mare” de subiectivism până la o “probabilitate reală”, o “posibilitate substanţială” şi o “suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepţia de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, aşadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparţialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conştient sau inconştient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă şi bine informată ar percepe existenţa unui atare subiectivism (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 20).

Standardul de evaluare a imparţialităţii judecătorului care se pronunţă în cauze între care există conexitate sau indivizibilitate, în ipoteza judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, a fost de principiu stabilit de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012, M. Of. nr. 820 din 6 decembrie 2012, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a decis că “Judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute de art. 320¹ din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunţate conform art. 320¹ din Codul de procedură penală şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă”. În acest sens, instanţa supremă a reţinut că procedura simplificată presupune o analiză a condiţiilor în care recunoaşterea vinovăţiei proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală faţă de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanţa de judecată să se refere la vinovăţia persoanelor faţă de care cercetarea judecătorească va continua în cauza disjunsă. În situaţia trimiterii în judecată a mai multor inculpaţi, instanţa are de evaluat vinovăţia fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunţarea judecătorului cu privire la vinovăţia unui inculpat în evaluarea vinovăţiei altuia. Chiar dacă acţiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la comiterea infracţiunii, caracterul personal al acţiunii penale subzistă, ca o consecinţă a caracterului personal al răspunderii penale. În consecinţă, în faza de urmărire penală, acţiunea penală, ca modalitate juridică prin care conflictul de drept născut din săvârşirea unei infracţiuni este adus în faţa organelor judiciare, presupune o evaluare în raport cu fiecare persoană a temeiului de angajare a răspunderii penale. La rândul său, cercetarea judecătorească presupune o evaluare individuală a vinovăţiei fiecărei persoane trimise în judecată, instanţa pronunţându-se prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului. Chiar în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracţiunile pentru care sunt trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, dintre care doar unul solicită soluţionarea cauzei potrivit procedurii simplificate, în motivarea hotărârii faţă de acesta instanţa nu are temei pentru a face referiri cu privire la vinovăţia inculpaţilor pentru care cauza a fost disjunsă, având în vedere lipsa cercetării judecătoreşti de natură a clarifica existenţa vinovăţiei.

Soluţionarea cauzei cu privire la unul dintre inculpaţi conform procedurii simplificate oferă suficiente garanţii de imparţialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca acelaşi judecător să poată da o soluţie în cauza disjunsă: inculpaţi diferiţi, caracterul personal al răspunderii penale, existenţa unei cercetări judecătoreşti noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentinţa anterioară, evaluarea conţinutului fiecărei infracţiuni, fără referire la sentinţa anterioară, probele referitoare la vinovăţia fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoaşterii aceluia care a beneficiat de procedura simplificată în faţa persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. De altfel, criteriul determinant pentru evaluarea existenţei incompatibilităţii prin antepronunţare, în judecarea unor inculpaţi diferiţi, în cauze disjunse, decurge din considerentele hotărârii de condamnare, şi nu din soluţia de condamnare. Aşa încât, instanţa supremă a stabilit că judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunţate de acesta cuprind referiri la vinovăţia persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluţii conţine date care presupun o antepronunţare cu privire la vinovăţia persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate.

Având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea constată că raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, se menţin şi în prezent şi, totodată, în raport cu criticile formulate în cauză, considerentele acesteia, precitate, sunt aplicabile în ceea ce priveşte analiza imparţialităţii judecătorului în cazul recunoaşterii învinuirii, reglementată de noua lege procesual penală. Aşa încât, Curtea constată că normele procesual penale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Aceeaşi soluţie a fost pronunţată prin Decizia nr. 217 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 599 din 8 iulie 2020, cât priveşte analiza imparţialităţii judecătorului în ipoteza încheierii în cauză a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi. Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 499 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală

377

Decizia nr. 499 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4), ale art. 375 alin. (2) şi ale art. 377 din Codul de procedură penală

378

Decizia nr. 120 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (2) şi ale art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală

Art. 386: Schimbarea încadrării juridice

(1)Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

(2)Dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.

OBLIGATIVITATEA PUNERII ÎN DISCUŢIE DE CĂTRE INSTANŢĂ A ORICĂREI SCHIMBĂRI DE ÎNCADRARE JURIDICĂ

Curtea a pronunţat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi ale art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluţionează fondul cauzei.

Curtea a observat că necesitatea recalificării în drept a faptelor reţinute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei (§ 28), şi că, potrivit practicii instanţelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanţa de judecată se pronunţă la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, cu respectarea obligaţiilor de a pune în discuţia părţilor noua încadrare şi de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea (§ 37).

Punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, are semnificaţia unei “simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii” (potrivit jurisprudenţei instanţei CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Curtea a reţinut însă că respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).

15. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei (§ 46).Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală

Curtea reţine că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunţat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi ale art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluţionează fondul cauzei.

Necesitatea recalificării în drept a faptelor reţinute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei (§ 28), şi că, potrivit practicii instanţelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanţa de judecată se pronunţă la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, cu respectarea obligaţiilor de a pune în discuţia părţilor noua încadrare şi de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea (§ 37).

Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei (§ 46).

Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale” şi că Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, este publicată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă.Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală

396

Art. 396: Rezolvarea acţiunii penale

(1)Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

(2)Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

(3)Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal.

(4)Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal.

(5)Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).
(6)Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).

(7)Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea.

(8)Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

(9)În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217.

(10) Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsa sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.

Art. 396 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )

În aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită ( Decizia 25/2014 )

ÎNDOIALĂ REZONABILĂ

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, în raport cu motivele de neconstituţionalitate formulate de autori, dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, reM. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, M. Of. nr. 904 din 12 decembrie 2002, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, M. Of. nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, această lege a fost abrogată prin Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, M. Of. nr. 589 din 18 iulie 2019. De asemenea, anterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, această lege a fost abrogată prin art. 27 din capitolul V al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016. Cu privire la o astfel de ipoteză, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, prin care a constatat că sintagma “în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

Prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, M. Of. nr. 654 din 25 august 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea şi a stabilit că (i) acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor; (ii) subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile; (iii) infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile.

Se susţine că prevederile criticate, în interpretarea instanţei supreme, sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice şi ale art. 23 alin. (12) potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, cât şi dispoziţiilor art. 7 din C.E.D.H. .

Se susţine că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, precum şi prevederile din Legea nr. 304/2004, criticate, contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), conform căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, şi art. 132 alin. (1), potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 § 1 teza întâi din C.E.D.H. , precum şi dispoziţiile art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totodată, autorul susţine că prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, şi ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12), cât şi prevederilor art. 7 § 1 din C.E.D.H. raportat la art. 20 din Legea fundamentală.

Cât priveşte dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, autoarea din Dosarul Curţii nr. 1.681D/2019 susţine că sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie şi potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, cât şi prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.H. . De asemenea, susţine că prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea instanţei supreme, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice şi ale art. 23 alin. (12), potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, Curtea observă că acestea au mai făcut obiectul unor critici similare, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 564 din 29 iunie 2020, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

Prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. S-a reţinut, totodată, că, în soluţia pronunţată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalităţile normative alternative ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Însă instanţa de contencios constituţional, în cuprinsul Deciziei nr. 418 din 19 iunie 2018, § 14, a făcut o distincţie referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârşirii faptelor de spălare a banilor şi a infracţiunii din care aceştia provin de către acelaşi subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situaţie în parte, dacă infracţiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată faţă de infracţiunea predicat şi dacă se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice.

Analizând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea Constituţională a reţinut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; iar varianta infracţională prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Curtea a stabilit că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, este neconstituţională în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii.

Cu referire la prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, Curtea a constatat că acestea reglementează o modalitate de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, totodată, diferite de acţiunile sau inacţiunile care formează elementul material al infracţiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiaşi persoane pentru comiterea infracţiunii predicat, dar şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea şi pedepsirea subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeaşi faptă, ci, dimpotrivă, sancţionarea acestuia pentru fapte diferite, săvârşite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracţiunii predicat şi, respectiv, al celei de spălare a banilor.

Interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie. Mai mult, noţiunile de “ascundere” şi “disimulare” folosite în cuprinsul textului criticat, precum şi sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură “a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora”, sunt clare, precise şi previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigenţele ce rezultă din prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării.

Totodată, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, § 20, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune.

Argumentele anterior reţinute sunt valabile şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, care reglementează o soluţie legislativă identică prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, reM. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012.

Cât priveşte dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) C. pr. pen., cu referire la sintagma “îndoială rezonabilă“, Curtea reţine că, prin deciziile nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017, şi nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, a constatat că aceasta este de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile.

Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Aşadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.

Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 C. pr. pen., este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite.

Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen.. Aşa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora “La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: «(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu».”, a admis obiecţia şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma “sau procurori” din conţinutul tezei a doua a acestei norme. Critica autorilor a constat, între altele, în aceea că introducerea repartizării aleatorii a cauzelor, inclusiv în privinţa procurorilor, ignoră specializarea acestora şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum şi a principiului controlului ierarhic.

Ţinând seama de importanţa domeniului reglementat, Curtea a reţinut în considerentele Deciziei precitate, §§ 285-291, că repartizarea aleatorie a dosarelor constituie una dintre garanţiile legale ale imparţialităţii justiţiei.

Analizând statutul judecătorului, acesta este reglementat la nivel constituţional în secţiunea 1 – Instanţele judecătoreşti a capitolului VI – Autoritatea judecătorească din titlul III – Autorităţile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar art. 124 – Înfăptuirea justiţiei, la alin. (3), prevede că “judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Din coroborarea normelor constituţionale, rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia – instanţa judecătorească, şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ, în afară de instanţe, nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerarea proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc. (în acelaşi sens, v Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, § 95).

Repartizarea aleatorie a cauzelor este o chestiune care ţine de organizarea judiciară, însă principalul său scop – garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil – justifică opţiunea legiuitorului de a îngloba această garanţie în cuprinsul principiilor Codului de procedură penală.

Statutul procurorului este determinat de dispoziţiile art. 132 din Constituţie, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Din acest text constituţional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societăţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, reprezintă şi el în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. “Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din «autoritatea judecătorească». Totuşi, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiţiei», organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive” (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, M. Of. nr. 770 din 23 octombrie 2002).

CEDO a subliniat că, pe terenul art. 6 § 1 din C.E.D.H. , în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă; or, independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de “magistrat”, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, §§ 40 şi 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, § 238); mai mult, această jurisprudenţă a CEDO a fost reflectată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (v, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 17). În consecinţă, Curtea a constatat că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei.

În temeiul Constituţiei şi al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie (art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calităţii de procuror; (ii) în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.

Procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, M. Of. nr. 473 din 7 iunie 2018, § 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, nu se pot reglementa garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic.

Repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcţională de care beneficiază procurorul şi afectează însăşi esenţa controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparţialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanţa controlului ierarhic, fiind necesar să se menţină un just echilibru între garanţiile legale de imparţialitate obiectivă astfel reglementate şi esenţa controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituţional şi cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituţionale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcţie de exigenţele constituţionale.

Soluţia legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi priveşte pe procurori contravine principiului constituţional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituţie, care îndrituieşte procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcţie de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum şi de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) C. pr. pen., sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma “sau procurori” din conţinutul tezei a doua a acestei norme. Cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.

În baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale şi a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experienţa acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc.

Astfel, în Croaţia, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncţi lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă şi independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeaşi lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcţie de tipul de cazuri, ţinând cont de diviziunea proporţională a muncii. În Finlanda, secţiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menţionează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărţirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluţionare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secţiunea 20 din aceeaşi lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părţilor de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparţială şi promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulţi procurori să lucreze la acelaşi caz, determinând şi diviziunea sarcinilor între aceştia. La fel, şi procurorul-şef poate stabili ca mai mulţi procurori din subordinea sa să lucreze la acelaşi caz. Secţiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabileşte că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ţinând cont de stadiul pregătirii lor şi de gradul de dificultate al speţei. În Letonia, conform definiţiei din secţiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o Decizia a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secţiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este şeful organului de cercetare penală sau al unei secţii a acestuia ori adjunctul şefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfăşurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 pct. 2 din aceeaşi secţiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura şi să conducă urmărirea penală. Secţiunea 37 alin. 1 stabileşte că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigaţia în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secţiunea 46 alin. 2 pct. 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate şi a corupţiei desemnează procurori să desfăşoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date şi de procurorul general, precum şi de adjunctul său. Aceştia pot încredinţa sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate şi a corupţiei. Totuşi, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredinţată procurorului-şef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experienţa sa, precum şi complexitatea şi volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el şi adjuncţii săi. El poate schimba oricând această repartizare şi poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secţiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară şi organizarea sistemului de justiţie prevede că Biroul procurorilor-şefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-şefi. Secţiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraţilor stabileşte că şeful parchetului distribuie munca între magistraţii care lucrează în parchetul său. Secţiunea 46 defineşte noţiunea de “muncă adecvată” ca fiind orice sarcină care este încredinţată magistraţilor ţinând seamă de abilităţile şi cunoştinţele acestora, cu excepţia cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăşte în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităţilor, precum şi experienţa profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, ţinând cont de natura specifică a dosarelor privind corupţia, acestea sunt distribuite de către şefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competenţă. Sunt luate în considerare experienţa dobândită în soluţionarea acestui tip de speţe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea şi experienţa în ceea ce priveşte cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupţiei. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public defineşte Departamentul central de investigaţii şi acţiuni penale ca fiind un organ care coordonează şi dirijează ancheta şi prevenirea infracţiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competenţele de investigare ale departamentului, menţionând la lit. h infracţiunile de corupţie pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil şi de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului (lit. b). Art. 68 alin. 1 lit. m stabileşte că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncţi din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanţă motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-şef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine şi instrucţiuni. Conform lit. f, acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district şi fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m se precizează că procurorul-şef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activităţii procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătăţească funcţionarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii şi să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără şi repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă şi publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporţionalităţii, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă şi posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieţii personale şi familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condiţiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condiţiilor statutului menţionat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar şi ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alţi procurori, din aceleaşi unităţi sau din unităţi diferite, prin Decizia a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabileşte că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ţinând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor şi diviziunea proporţională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absenţă prelungită, detaşare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-şef. În funcţie de natura şi complexitatea cauzei individuale, procurorul-şef poate numi alţi procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând şi modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoştinţele, calificările şi experienţa fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanţa locală şi sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că şeful Centrului de informaţii pentru experţi pregăteşte un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, şeful Centrului de informaţii pentru experţi trebuie să se consulte cu şeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă şeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligaţii urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privinţă. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracţiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluţionate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită şi specializarea, trebuie indicată şi ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluţioneze alte cazuri. Programul anual stabileşte tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de şeful parchetului. Conform art. 68, şeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Şeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre şefii de departamente sau de alte unităţi organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unităţi organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ţinând seama de timpul estimat necesar pentru soluţionarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor şi succesul urmăririi penale, precum şi de programul de lucru şi cauzele preconizate ale procurorului. Şefii de parchet, adjuncţii acestora, şefii de departamente sau de alte unităţi organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competenţa unităţii pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigaţii în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuşi, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporţională din aceste cazuri este distribuită şi procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluţionarea unui dosar pot coopera şi alţi procurori. Art. 70 stabileşte că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex şi dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menţionat necesită o analiză mai îndelungată şi concentrată, şeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalităţii volumului de muncă al procurorilor, precum şi cu natura şi semnificaţia cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul şi persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-şef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competenţa specială sau specializarea, dar se ţine cont şi de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică se menţionează că dosarele care ajung la Parchetul Naţional pentru Investigaţii sunt distribuite de şeful parchetului. În principiu, toţi procurorii au rang egal, dar în practică şeful parchetului ţine cont de experienţa, specializarea şi abilităţile fiecărui procuror în parte. În general, activităţile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârşit.

În mod similar legislaţiei statelor europene menţionate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.643/C din 15 mai 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că “Procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie îndeplineşte următoarele atribuţii: […] b) urmăreşte repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea şi pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea şi operativitatea soluţionării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilităţile în exercitarea funcţiei; […]”, iar, potrivit art. 8 lit. e), “Procurorii şefi adjuncţi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie au următoarele atribuţii: […] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nivel central;”, art. 30 lit. b) din acelaşi regulament prevăzând că “Procurorul şef secţie are următoarele atribuţii: […] b) urmăreşte şi răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii şi prezentului regulament; […]”.

În aceste condiţii, având în vedere şi jurisprudenţa instanţei de control constituţional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic, motivele de neconstituţionalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepţia urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 695 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, forma anterioară republicării, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Curtea reţine ca obiect al excepţiei, conform precizării făcute de autorul excepţiei la instanţa de judecată, aceste din urmă dispoziţii, respectiv art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reM. Of. nr. 440 din 24 mai 2018, precum şi dispoziţiile art. 396 alin. (8) C. pr. pen..

În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate se invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (2) referitoare la principiul neretroactivităţii legii, ale art. 16 – Egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12)- Prezumţia de nevinovăţie. Se invocă şi prevederile art. 6 § 2 din C.E.D.H. , cu referire la prezumţia de nevinovăţie.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicat M. Of. nr. 440 din 24 mai 2018, a mai analizat soluţiile legislative pe care aceste texte le consacră, cuprinse anterior în art. 26 alin. (1) şi art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, reM. Of. nr. 98 din 7 februarie 2011.

. Astfel, prin Decizia nr. 30 din 19 ianuarie 2021, M. Of. nr. 292 din 23 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată, cu trimitere deopotrivă la jurisprudenţa sa în materie, reţinând, în esenţă, cu privire la art. 26 din Legea nr. 51/1995, că oferă instanţelor de judecată cadrul legal pentru a veghea ca desfăşurarea fiecărui proces, indiferent de ramura de drept în care acesta a fost declanşat, să aibă loc cu respectarea dreptului la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil. Graţie textului de lege criticat, instanţa dispune de un cadru procedural optim care îi permite să depună diligenţele necesare pentru ca persoana reprezentată, parte în proces, să aibă asigurat dreptul la apărare. Acesta este, aşadar, unul dintre mecanismele prin care legiuitorul a înţeles să dea eficacitate – în cadrul oricărui proces – prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat.

. Curtea a mai reţinut că, ţinând cont de prevederile art. 2 alin. (3) şi ale art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, reM. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora “judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii”, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este, potrivit legii, obligatorie, ci şi să observe ca asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare (Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007, M. Of. nr. 772 din 14 noiembrie 2007, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995). Cu acel prilej, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. În motivarea acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat corelativ cu dispoziţiile C. pr. pen. referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii. Totodată, Înalta Curte a observat că, de vreme ce dispoziţiile Legii nr. 51/1995 – care are caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat – conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege.

. Referitor la dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 51/1995, Curtea a reţinut, cu trimitere, de asemenea, la jurisprudenţa sa în materie (Decizia nr. 502 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 877 din 31 octombrie 2019), că acestea nu încalcă prevederile constituţionale invocate. Astfel, nulitatea actelor de constituire şi de înregistrare de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, dispusă prin art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, precum şi încetarea de drept a efectelor oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare prevederilor legale, în temeiul art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, reprezintă intenţia legiuitorului ca profesia de avocat să se exercite numai cu respectarea legii, şi nu împotriva ei (§ 22).

Pprin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, M. Of. nr. 816 din 3 noiembrie 2015 – referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal din 1969), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 -, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat modul în care au fost reglementate organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România. Cu acest prilej, instanţa supremă a reţinut că din succesiunea în timp a actelor normative rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora (“barouri”, “colegii”), nu au fost niciodată desfiinţate în România, operaţiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin acelaşi act normativ s-a prevăzut desfiinţarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înfiinţarea în locul acestora a unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi şi obligaţii ale celor dintâi. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa formelor de organizare la nivel naţional (“Uniunea Avocaţilor din România”, “Uniunea Barourilor din România”, “Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România”, “Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi”, “Uniunea Naţională a Barourilor din România”), cu singura menţiune că pentru o scurtă perioadă de timp (între 14 februarie 1950 şi 21 iulie 1954) profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel naţional. Din această perspectivă, în România a existat o continuitate a organizării şi exercitării profesiei de avocat, iar înfiinţarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară. S-a subliniat, totodată, faptul că Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un singur barou în fiecare judeţ), care face parte din Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România. Aşa fiind, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, instanţa supremă a statuat că persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat şi anterior, dar şi-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie şi claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înţeleagă şi să îşi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal. Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracţiunii analizate (respectiv infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi) se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerinţa esenţială a exercitării “fără drept” a activităţilor specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situaţie acţionează cu intenţia de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăţia fiecărei persoane cercetate pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

Problema referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format şi obiectul analizei CEDO , care, prin Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României, a declarat ca inadmisibilă cererea cu privire la încălcarea libertăţii de asociere, consacrată de prevederile art. 11 din Convenţie. Astfel, Curtea de la Strasbourg a reţinut că printre obiectivele statutare ale asociaţiei al cărei preşedinte este reclamantul figura crearea de barouri, ceea ce contravenea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, care interzice crearea de barouri şi exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaţilor din România, aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociaţie în sensul prevederilor art. 11 din Convenţie, întrucât ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes general.

Aceste considerente pot fi reţinute ca având valoare de principiu pentru cauza de faţă, unde se critică aceleaşi soluţii legislative, invocându-se incidenţa principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi al neretroactivităţii legii cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

În raport cu art. 15 alin. (2) din Constituţie critica formulată este motivată, în esenţă, cu referire la o serie de hotărâri ale Curţii de Apel Galaţi, ale Curţii de Apel Craiova şi ale Curţii de Apel Bucureşti, la prevederile art. 199 alin. (1) din Codul civil, precum şi ale art. 18 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Se arată că în Legea nr. 51/1995 sunt cuprinse dispoziţii speciale în materia supusă analizei în ceea ce priveşte organele de conducere ale profesiei de avocat, astfel încât, prin eliminare, se ajunge la concluzia că restul situaţiilor sunt avute în vedere de legiuitor în redactarea noului Cod civil. Se apreciază că este lesne de înţeles că între regula generală, pe de o parte, şi regula specială instituită de Legea nr. 51/1995 în cazul organizării şi exercitării profesiei de avocat, pe de altă parte, există un raport care cade sub incidenţa regulii generalia specialibus non derogant şi, respectiv, specialia generalibus derogant. Prin urmare, această regulă specială trebuie aplicată cu prioritate pentru ipoteza pentru care a fost instituită, chiar dacă art. 196 din Codul civil prevede că poate fi dispusă nulitatea persoanei juridice. În ceea ce priveşte lipsa de previzibilitate şi calitate a textului criticat, autorul excepţiei se referă la o serie de acte ale Parchetului şi hotărâri judecătoreşti. Autorul precizează că aceste acte jurisdicţionale se referă la “fondul lacunelor legislative neacoperite nici prin dispoziţiile Legii nr. 255/2004 care a modificat Legea nr. 51/1995“.

Toate aceste critici privesc însă probleme de interpretare şi aplicare a legii de către instanţele de judecată, precum şi coroborarea mai multor dispoziţii legale considerate de autorul excepţiei ca având incidenţă în cauză, fiind realizate în acest sens ample consideraţii în privinţa interpretării normelor ce fac obiectul excepţiei cu raportare la alte dispoziţii legale.

“A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.” (v , de exemplu, Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, § 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, § 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, § 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, M. Of. nr. 667 din 16 august 2017, § 14, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, Decizia nr. 62 din 28 ianuarie 2021, M. Of. nr. 240 din 9 martie 2021).

. În ceea ce priveşte art. 396 alin. (8) C. pr. pen., autorul excepţiei susţine că încalcă prezumţia de nevinovăţie prevăzută în art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi art. 6 § 2 din C.E.D.H. , în măsura în care, deşi instanţa nu poate pronunţa o soluţie de condamnare din pricina prescripţiei răspunderii penale, pronunţă o soluţie de încetare a procesului penal, însă în motivarea acesteia prezintă argumentele pentru care nu poate adopta o soluţie de achitare, aspect ce echivalează cu o apreciere asupra vinovăţiei sale. Se afirmă că s-ar încălca şi prevederile art. 16 din Constituţie, întrucât ar fi discriminări între persoane aflate în situaţii juridice identice sau similare: “învinuitul (sau inculpatul în faza de urmărire penală) poate fi exonerat de răspunderea penală prin soluţia de clasare conform art. 18 C. pr. pen., raportat la art. 16 C. pr. pen. (autoritate de lucru judecat), dar inculpatul trimis în judecată nu poate fi achitat în temeiul art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală (pe motiv de autoritate de lucru judecat), deoarece judecătorul este obligat să pronunţe o soluţie de încetare a procesului penal, conform textului criticat – art. 396 alin. (8) C. pr. pen. ” (v fila 23 din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale).

. Cu privire la aceste critici, Curtea observă că, în mod contrar susţinerilor autorului sesizării, instanţa constituţională a statuat în jurisprudenţa sa faptul că procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 C. pr. pen. – Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau a inculpatului are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei acestor persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni – şi care se consideră nevinovate – de a-şi demonstra nevinovăţia (Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 589 din 6 iulie 2020, § 15).

. Rezolvarea acţiunii penale în acest caz se realizează potrivit regulilor stabilite de dispoziţiile art. 396 C. pr. pen.. Cât priveşte soluţia de achitare, alin. (5) al art. 396 C. pr. pen. stabileşte, cu caracter general, că “Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) “, şi anume: “a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”. De asemenea, alin. (6) al art. 396 C. pr. pen. prevede că “Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) “, şi anume: “e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii”.

Se observă că dispoziţiile legale criticate, care se referă la soluţia instanţei în cazul în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18, prevăd exact aceleaşi cazuri de achitare, prin trimiterea la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.. De altfel, alin. (7) al art. 396 C. pr. pen. prevede expres că “Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea”. În celelalte cazuri, soluţia este de încetare a procesului penal, ceea ce înseamnă aplicarea în mod corespunzător a art. 396 alin. (6) C. pr. pen.

Prin urmare, nu se poate reţine existenţa unei discriminări sub acest aspect în privinţa inculpatului care a cerut continuarea procesului penal, acesta având posibilitatea să obţină o soluţie de achitare, dacă sunt incidente cazurile de achitare prevăzute de lege. Tot astfel, nu se poate reţine nici încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, câtă vreme chiar ratio legis în cauză este asigurarea posibilităţii valorificării plenare a prezumţiei de nevinovăţie, tocmai pentru a nu mai plana nicio suspiciune în privinţa persoanei aflate în ipoteza art. 18 C. pr. pen.Decizia nr. 301 din 11 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi ale art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 775 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 103 alin. (2) şi ale art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală

400

Art. 400: Minuta

(1)Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată.

(2)Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune asupra măsurilor preventive şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

(3)Minuta se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanţei.

LIPSA MOTIVĂRII

Anterior examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 406 alin. (2) C. pr. pen., însă dintr-o altă perspectivă decât cea invocată în prezenta cauză – şi anume aceea a continuităţii completului de judecată şi a redactării hotărârii judecătoreşti în ipoteza pensionării unuia dintre judecătorii care au făcut parte din completul de judecată -, constatând constituţionalitatea acestora în raport cu criticile formulate.

În prezenta cauză, motivele de neconstituţionalitate privesc, pe de o parte, dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., din perspectiva lipsei motivării hotărârilor judecătoreşti la momentul pronunţării. Pe de altă parte, criticile de neconstituţionalitate sunt formulate şi din perspectiva lipsei citării inculpatului la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. (2) C. pr. pen..

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., cât priveşte critica referitoare la lipsa motivării hotărârii judecătoreşti la momentul pronunţării acesteia, hotărârea judecătorească prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată şi/sau hotărârea judecătorească prin care instanţa se pronunţă asupra apelului reprezintă actele finale şi de dispoziţie ale instanţei, prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi. Cadrul legal actual în materie procesual penală configurează atât conţinutul, cât şi aspectele privind pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte conţinutul hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 401 C. pr. pen., “Hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul.” Reglementarea conţinutului părţii introductive, al expunerii (considerentelor) şi al dispozitivului hotărârii judecătoreşti stricto sensu pronunţate în materie penală se regăseşte în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 402-404. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 402 C. pr. pen., partea introductivă a hotărârii judecătoreşti (practicaua) trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: ziua, luna, anul şi denumirea instanţei, menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică, numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului, numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii, fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta, mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii; cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces, concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor, măsurile luate în cursul şedinţei. Pe de altă parte, art. 404 C. pr. pen. reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă dispozitivul şi care privesc datele referitoare la persoana inculpatului, enumerate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 107, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile. Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată. Acelaşi articol, precitat, reglementează şi menţiunile în caz de suspendare a executării pedepsei, în cazul în care se dispune măsura educativă a supravegherii, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Dispozitivul trebuie să cuprindă, de asemenea, menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Art. 403 C. pr. pen. reglementează conţinutul expunerii/considerentelor hotărârii judecătoreşti, care trebuie să cuprindă datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi a locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză şi arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. În caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă. Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte încetarea procesului penal sau achitarea. De asemenea, în cazul renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea şi se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Aşadar, cât priveşte latura penală a procesului, legea procesual penală prevede expres că în conţinutul expunerii (considerentelor) hotărârii judecătoreşti se regăsesc atât “motivarea soluţiei” – rezultat al analizei probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, cât şi temeiurile de drept care justifică soluţia. De asemenea, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările ulterioare, “Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situaţia de fapt reţinută.” [art. 131 alin. (2) teza finală], iar, în căile de atac, “Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în calea de atac şi susţinerile care au fost înlăturate.” [art. 131 alin. (3) teza finală].

. Totodată, potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, “în ceea ce priveşte conţinutul său, hotărârea judecătorească cuprinde examinarea chestiunilor în fapt şi în drept aflate la baza controversei (pct. 42). La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întâlni contestaţii referitoare la probatoriu, mai exact asupra legalităţii acestuia. El va examina de asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluţionarea litigiului (pct. 43). Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept naţional, european şi internaţional (pct. 44). Examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare număr de cazuri, prin interpretarea regulii de drept (pct. 46). Această putere de interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul trebuie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atât a conţinutului regulii de drept, cât şi a aplicării sale şi contribuie la calitatea sistemului judiciar (pct. 47) “. Tot astfel, potrivit avizului precitat, “Pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justiţiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa şi că a fost soluţionată corect şi societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială (pct. 31) “.

Aşadar, motivarea hotărârilor judecătoreşti justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. Art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală statuează că “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.” Sensul normei este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie care prevede că “Nimeni nu este mai presus de lege” şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul. Tocmai în considerarea acestei finalităţi, Constituţia consacră principiul potrivit căruia “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrarului sau al nedreptăţii. Realizarea justiţiei nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparţial, derivat din raportarea la lege a situaţiei de fapt şi din supunerea judecătorului faţă de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancţionată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătoreşti (v Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, M. Of. nr. 800 din 28 noiembrie 2012).

Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept şi de consolidare a încrederii cetăţeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Aşa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare – reprezintă cel mai important act al justiţiei (în acest sens, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, §§ 163-165).

De asemenea, Curtea observă că atât în jurisprudenţa sa constantă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din C.E.D.H. dispune, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi corect justiţia, atât în drept, cât şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor.

Prin urmare, întrucât justiţia priveşte persoane, toate garanţiile de ordin constituţional sau infraconstituţional ori care se regăsesc în documente internaţionale cu valoare interpretativă constituţională, care se referă la înfăptuirea justiţiei, servesc, în ultimă instanţă, realizării drepturilor şi libertăţilor acestora. Din această perspectivă, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, § 30). Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real “ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Scopul motivării hotărârii judecătoreşti este de a demonstra părţilor că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a Deciziei . În plus, îl obligă pe judecător să-şi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligaţiei de motivare poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din C.E.D.H. implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, § 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, § 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, § 29, şi Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, § 60). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o Decizia motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenţie, care protejează un individ împotriva arbitrarului; Deciziei nternă ar trebui să conţină motivele care sunt suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept în cazul părţilor litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 şi 30).

În mod similar, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 § 1 din C.E.D.H. (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, § 173). Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care sau înlăturat cererile/apărările părţilor (§ 171).

În aceste condiţii, atât în propria jurisprudenţă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate.

Soluţionarea unei cauze penale se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii judecătoreşti, după ce s-au închis dezbaterile în cauză. Codul de procedură penală în vigoare stabileşte că deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) ]. În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea şi pronunţarea nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1) al art. 391 C. pr. pen., instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile. La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret şi este actul procesual prin care completul de judecată verifică şi evaluează materialul probator şi procedural al cauzei, în vederea adoptării soluţiei ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt şi chestiunile de drept deduse judecăţii. Potrivit art. 393 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Luarea hotărârii trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării, iar, când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată (art. 394 C. pr. pen.). În situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă, iar dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor repune cauza pe rol [art. 395 alin. (1) C. pr. pen.].

Atunci când judecătorul unic a stabilit soluţia ce urmează a fi dispusă în cauză ori când judecătorii din completul colegial au ajuns la o soluţie (în unanimitate sau majoritate), se redactează minuta, act procedural în care se consemnează soluţia şi care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii [art. 400 alin. (1) C. pr. pen.].

În acelaşi timp, legea procesual penală stabileşte că “(1) Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier […]. (3) Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii.” [art. 405 alin. (1) şi (3)]. După pronunţare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac.

Potrivit art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare, de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier, iar dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. Practica judiciară şi doctrina au statuat că termenul menţionat este un termen de recomandare.

Aşa încât, plecând de la aceste premise, Curtea constată că, de principiu, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti în procesul penal constituie un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional; hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză, realizat la momentul deliberării în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care se regăsesc în motivarea hotărârii judecătoreşti. Ca proces al “judecăţii” realizate în cauză, motivarea hotărârii judecătoreşti implică o demonstraţie, ce presupune folosirea logicii juridice pentru fundamentarea soluţiei. Aşadar, motivarea hotărârii judecătoreşti este cea care conduce în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Totodată, etapa procesuală în care se conturează motivele în fapt şi în drept ce conduc la soluţie este cea a deliberării. Motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti reprezintă argumentarea raţiunii ce îl determină pe judecător să adopte, la momentul deliberării, soluţia dispusă în cauză şi, în mod logic, aceasta este anterioară pronunţării soluţiei, în condiţiile în care, ca regulă a acţiunii, motivele sunt anterioare Deciziei .

Cu toate că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei este rezultatul activităţii de deliberare desfăşurată anterior pronunţării acesteia, Curtea constată că, în mod cronologic, redactarea ei este plasată de legiuitor ulterior actelor procesuale menţionate, prin stabilirea unui termen, care, fiind considerat de recomandare, se poate prelungi în timp până la o dată neprecizată.

A motiva înseamnă a demonstra, a pune în evidenţă datele concrete care, folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice. Simpla afirmare a unei concluzii – în concret, pronunţarea soluţiei nemotivate în fapt, doar cu indicarea textului de lege în care se încadrează infracţiunea, potrivit art. 404 C. pr. pen. – fără a arăta în ce mod s-a ajuns la acea concluzie/soluţie, nu creează transparenţă asupra actului de justiţie, nu înlătură suspiciunea de arbitrariu şi nu permite o bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti. Doar motivarea în fapt şi în drept explică şi justifică soluţia (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecăţii şi este cea care convinge în legătură cu justeţea soluţiei.

Astfel, fixarea, prin redactare, la data pronunţării soluţiei, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia, reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului. În acelaşi timp, redactarea motivelor în fapt şi în drept la momentul pronunţării permite urmărirea raţionamentului care conduce judecătorul la soluţie, reduce prejudecăţile cognitive şi creşte probabilitatea ca judecătorul să pronunţe o soluţie corectă. Redactarea motivării în fapt şi în drept la momentul pronunţării asigură exactitatea luării Deciziei de către judecător ulterior deliberării. Relevante sub acest aspect sunt cele reţinute de Curtea de Casaţie – Secţia a II-a în Decizia nr. 2.994/1925: “hotărârile instanţelor judecătoreşti trebuie motivate atât în fapt, cât şi în drept; în fapt judecătorul fondului este dator să arate cauzele care au determinat judecata, enunţând probele şi circumstanţele care i-au format convingerea de culpabilitate a infractorului; de asemenea este ţinut ca din probele administrate în cauză să stabilească mai întâi existenţa faptului imputat şi după aceea raportul juridic dintre acest fapt şi textul legii ce urmează să aplice” (Pandectele Săptămânale, anul II, nr. 4/1926, p. 87).

Redactarea hotărârii judecătoreşti, cu motivarea în fapt şi în drept, la data pronunţării este o garanţie că toţi judecătorii completului (colegial) au înţeles motivarea, chiar dacă fiecare dintre ei o interpretează în mod diferit. Totodată, redactarea motivării în fapt şi în drept la momentul procesual menţionat permite corectarea eventualelor greşeli sau contradicţii din cuprinsul hotărârii judecătoreşti, înainte de pronunţare, în condiţiile în care o hotărâre judecătorească trebuie să fie clară şi accesibilă la data pronunţării.

În aceste condiţii, motivarea în fapt şi în drept a soluţiei la data pronunţării conferă legitimitate hotărârii judecătoreşti, atât în plan individual – în ceea ce priveşte părţile la proces, cât şi în plan general – în ochii publicului. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (2) C. pr. pen., “În luarea Deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. […]”. Momentul procesual la care instanţa “hotărăşte” este cel al deliberării, norma procesual penală stabilind, în acest sens, că instanţa hotărăşte motivat. Actul procesual al deliberării la care instanţa “hotărăşte motivat” nu se poate plasa în timp la data redactării hotărârii judecătoreşti stabilite, de lege lata, “în cel mult 30 de zile de la pronunţare”, sau la o altă dată neprecizată, având în vedere natura juridică a acestui termen. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că hotărârea judecătorească nu poate, sub nicio formă, să fie “reconstituită” din fragmente separate, întocmite în etape procesuale diferite.

Redactarea hotărârii judecătoreşti – motivarea în fapt şi în drept a soluţiei – ulterior pronunţării acesteia, în termenul reglementat la art. 406 C. pr. pen. ori la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului menţionat anterior, constituie de fapt justificarea soluţiei reţinută în minută. Or, dreptul la un proces echitabil, în sensul autonom al C.E.D.H., impune pronunţarea unei hotărâri motivate, iar nu justificarea ulterioară a soluţiei pronunţate. În acest sens, în practica instanţei de contencios european al drepturilor omului s-a statuat că numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiţiei (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, § 30). Tot astfel, s-a reţinut că numai prin adoptarea unei hotărâri motivate poate exista un control public al administrării justiţiei (Hotărârea din 1 iulie 2003, pronunţată în Cauza Suominen împotriva Finlandei, § 37).

Pentru a se asigura în mod efectiv dreptul la un proces echitabil şi garanţiile care se referă la înfăptuirea justiţiei, este necesar ca redactarea hotărârii judecătoreşti (motivarea în fapt şi în drept) să aibă loc la data pronunţării, întrucât la acest moment procesual, ca rezultat al deliberării, se conturează considerentele ce conduc la soluţie, redactarea acestora constituind doar un aspect tehnic de fixare, prin limbaj, a modului în care instanţa a judecat. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a Lituaniei, reţinând, în Decizia din 21 septembrie 2006, că “Întrucât motivarea poate fi uneori foarte lungă, pentru a se asigura organizarea eficientă a activităţii instanţelor, legiuitorul poate prevedea excepţii de la regula conform căreia întreaga hotărâre trebuie citită în şedinţa publică. În asemenea cazuri, hotărârea definitivă trebuie comunicată public în alt mod. Nu este esenţial ca întreaga hotărâre (inclusiv motivarea) să fie citită în şedinţă publică, însă trebuie ca ea să fie redactată înainte de pronunţare şi să fie pusă la dispoziţia părţilor şi a altor persoane interesate în cel mai scurt timp posibil”.

În susţinerea celor menţionate anterior, Curtea reţine, ca urmare a unei analize de drept comparat, faptul că, în Austria, art. 268 C..pr. pen. prevede că preşedintele va anunţa verdictul şi motivele esenţiale ale hotărârii în şedinţă publică, iar în Belgia, art. 337 C..pr. pen. stabileşte că “Preşedintele dispune să fie adus inculpatul şi citeşte hotărârea în prezenţa sa. Hotărârea conţine decizia completului şi menţionează motivele”. În Cehia, secţiunea 128 C..pr. pen. prevede că sentinţa trebuie întotdeauna citită în şedinţă de către preşedintele completului. Citirea trebuie să includă cel puţin o parte substanţială a motivării. Pronunţarea sentinţei trebuie să fie în deplină concordanţă cu conţinutul ei. Sentinţa este de obicei pronunţată imediat după şedinţa în care a fost luată. Dacă acest lucru nu este posibil, pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 3 zile. În Cipru, art. 112 C..pr. pen. statuează că toate hotărârile penale trebuie să fie pronunţate sau explicate, în esenţa lor, în şedinţă publică, imediat după încheierea procesului ori la o dată ulterioară care trebuie notificată părţilor sau avocaţilor acestora. Potrivit art. 315 alin. 4 C..pr. pen. estonian, instanţa poate decide să pronunţe numai dispozitivul sentinţei. În acest caz, instanţa trebuie să facă un rezumat oral al motivării la pronunţarea sentinţei. În Croaţia, art. 457 alin. 1 C..pr. pen. menţionează că, după pronunţarea sentinţei, preşedintele completului trebuie să prezinte, pe scurt, motivarea acesteia. Secţiunea 7 din capitolul 11 al Legii de procedură penală din Finlanda statuează că sentinţa trebuie întocmită după încheierea deliberărilor. Dacă nu este necesar să se redacteze sentinţa în totalitate, vor fi pronunţate doar motivarea şi dispozitivul. Dacă părţile sunt de acord, poate fi pronunţat doar un rezumat al motivării. În cauzele extinse şi complexe, sentinţa redactată poate fi depusă la grefă pentru consultare în termen de 14 zile de la încheierea şedinţei de judecată. În Germania, secţiunea 268 C..pr. pen. stabileşte că sentinţa se pronunţă prin citirea dispozitivului şi prin comunicarea punctelor esenţiale ale motivării. Instanţa decide dacă va citi întreaga motivare sau numai rezumatul ei, ţinând cont de interesele legitime ale părţilor, ale martorilor şi ale persoanelor vătămate. Sentinţa trebuie pronunţată la sfârşitul şedinţei sau în cel mult 11 zile după aceasta. În caz contrar, şedinţa se reia. În Italia, art. 544 C..pr. pen. prevede că, după încheierea deliberărilor, preşedintele completului redactează şi semnează dispozitivul sentinţei. Imediat după aceea, se întocmeşte un rezumat al motivelor de fapt şi de drept care stau la baza sentinţei. Dacă nu este posibilă redactarea imediată a motivării în camera de consiliu, aceasta se face în cel mult 15 zile de la data pronunţării. Când redactarea motivării este deosebit de complexă din cauza numărului de părţi ori din pricina numărului şi gravităţii acuzaţiilor, judecătorul, dacă consideră că nu poate respecta termenul de redactare, poate indica în dispozitiv un termen mai lung, însă fără ca acesta să depăşească 90 de zile de la data pronunţării. Potrivit art. 545 din acelaşi act normativ, sentinţa este pronunţată în şedinţă, prin citirea dispozitivului, de către preşedintele completului sau de către un judecător din complet. Citirea motivării poate fi înlocuită cu o descriere succintă a motivelor. Pronunţarea este echivalentă cu notificarea sentinţei pentru părţile care sunt sau trebuie considerate prezente la şedinţă. În Polonia, art. 100 C..pr. pen. stabileşte că, dacă legea nu dispune altfel, hotărârea trebuie pronunţată sau comunicată împreună cu motivarea sa. Potrivit art. 418 alin. 3 din acelaşi act normativ, după pronunţarea sentinţei, preşedintele completului sau un membru al completului trebuie să enunţe oral cele mai importante motive care au justificat sentinţa. Conform art. 419 din cod, absenţa părţilor, a avocatului sau a mandatarilor nu va împiedica pronunţarea sentinţei. În Portugalia, conform art. 372 C..pr. pen. , sentinţa este citită în şedinţă publică de către preşedinte sau de către alt judecător. Citirea motivării (sau, dacă este foarte extinsă, a unui rezumat al acesteia), precum şi a dispozitivului este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii. Imediat după citirea sentinţei, preşedintele o depune la grefă. Grefierul o datează, semnează declaraţia de înregistrare şi predă copii părţilor care solicită acest lucru. Pentru situaţiile în care nu este posibilă redactarea imediată a sentinţei, din cauza complexităţii deosebite a cauzei, art. 373 din cod prevede că preşedintele stabileşte public data pentru citirea sentinţei, în cadrul unui termen care nu poate depăşi 10 zile. La data stabilită, sentinţa este citită în şedinţă publică şi depusă la grefă, în condiţiile art. 372. Dacă inculpatul nu a fost prezent, se consideră că a fost notificat cu privire la sentinţă, dacă aceasta este citită în faţa avocatului său. Art. 374 alin. 2 din cod enumeră cerinţele motivării. Aceasta constă în descrierea faptelor dovedite şi nedovedite, precum şi o explicaţie, pe cât posibil, completă (chiar şi atunci când este succintă) a motivelor de fapt şi de drept care au justificat sentinţa, cu indicarea şi examinarea critică a probelor relevante. În Slovenia, art. 360 din Legea de procedură penală prevede că sentinţa trebuie pronunţată fără întârziere de către preşedintele completului. Dacă instanţa nu poate da o sentinţă în ziua încheierii şedinţei, va amâna pronunţarea cel mult 3 zile şi va stabili când şi unde va fi anunţată oficial.

Preşedintele completului trebuie să citească dispozitivul sentinţei şi o scurtă prezentare a motivării în şedinţă publică, în faţa procurorului, a părţilor, a avocaţilor şi mandatarilor acestora. Totuşi, sentinţa trebuie pronunţată chiar şi în absenţa lor. Dacă inculpatul nu este prezent, completul poate decide ca preşedintele completului să îi comunice sentinţa, oral sau în scris. Art. 363 stipulează că sentinţele trebuie redactate în termen de 15 zile de la pronunţare, dacă inculpatul este arestat, şi în termen de 30 de zile în celelalte cazuri. Dacă sentinţa nu este redactată la termen, preşedintele completului trebuie să îl informeze pe preşedintele instanţei cu privire la motivele întârzierii. Preşedintele instanţei trebuie să ia măsurile necesare pentru redactarea sentinţei cât de curând posibil. Trebuie trimise copii autentificate ale sentinţei procurorului, inculpatului şi avocatului său. Dacă inculpatul este arestat, copia autentificată trebuie trimisă în termen de 15 zile de la pronunţare. Potrivit art. 364, sentinţa redactată trebuie să fie identică cu sentinţa pronunţată şi trebuie să conţină şi o motivare care trebuie să se refere la fiecare capăt de acuzare. Instanţa trebuie să indice în mod clar şi cuprinzător faptele care sunt considerate dovedite şi pe cele considerate nedovedite, precum şi motivele care au stat la baza acestei clasificări. De asemenea, Curtea trebuie să indice cum a evaluat credibilitatea dovezilor contradictorii, motivele pentru care a respins anumite cereri ale părţilor, consideraţiile esenţiale care au condus instanţa la rezolvarea aspectelor juridice şi, mai ales, la stabilirea existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, precum şi motivele pentru care a aplicat anumite prevederi legale inculpatului şi faptei comise. Dacă inculpatul a primit o pedeapsă penală, motivarea trebuie să arate elementele de care instanţa a ţinut cont la stabilirea pedepsei, mai ales dacă aceasta a depăşit limita maximă legală, a fost redusă, suspendată ori s-a renunţat la aplicarea ei, dacă a fost impusă o măsură de siguranţă sau o confiscare de bunuri. Dacă inculpatul a fost achitat, în motivare trebuie justificată achitarea. Art. 368 alin. 4 din Legea de procedură penală slovenă subliniază obligativitatea redactării motivării în cazul în care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. În ceea ce priveşte apelul, conform art. 378, completul poate decide să pronunţe hotărârea în şedinţă publică, după ce părţile şi avocaţii lor au fost notificaţi în mod corespunzător cu privire la acest lucru. Judecătorul-raportor pronunţă hotărârea în şedinţă publică. Acesta citeşte motivarea şi explică pe scurt justificările instanţei. În Ungaria, secţiunea 239 din Legea nr. 19/1998 privind procesul penal prevede că, dacă procesul se judecă cu uşile închise, instanţa are totuşi obligaţia de a pronunţa în şedinţă publică dispozitivul sentinţei, împreună cu motivarea sa. Motivarea nu va fi pronunţată în şedinţă publică dacă prin aceasta s-ar vătăma interesele care au impus judecarea procesului cu uşile închise. Conform secţiunii 257, sentinţa în original trebuie redactată înainte de pronunţare şi semnată de toţi membrii completului. Sentinţa trebuie pronunţată de preşedintele completului.

Dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., care reglementează aspecte privind conţinutul minutei, pronunţarea acesteia şi redactarea hotărârii judecătoreşti, sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din C.E.D.H. , precum şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) referitoare la înfăptuirea justiţiei.

Totodată, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. aduc atingere demnităţii umane şi dreptăţii, ca valori supreme în statul de drept.

. Articolul 1 alin. (3) din Constituţie stabileşte că “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”, ceea ce a dus la calificarea acestui text constituţional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituţiei (Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 504 din 8 iulie 2015, § 18).

Din formularea textului constituţional rezultă că acesta operează cu noţiuni/sintagme distincte, dar interdependente, şi anume: “demnitatea omului”, “drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, “libera dezvoltare a personalităţii umane” şi “dreptatea”. Dreptatea şi demnitatea omului – valori supreme în statul de drept – constituie repere pentru interpretarea şi aplicarea celorlalte norme constituţionale.

“Orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnităţii umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnităţii umane” (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, M. Of. nr. 645 din 5 august 2019, § 48). De asemenea, CEDO a statuat că însăşi esenţa C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană şi libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, § 65). Orice atingere adusă demnităţii umane afectează esenţa Convenţiei (Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunţată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, § 34).

. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituţie, care califică demnitatea umană şi dreptatea drept valori supreme ale statului român, şi, pe de altă parte, jurisprudenţa CEDO coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituţie, plasat în titlul II al Constituţiei – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, demnitatea umană şi dreptatea sunt însăşi sursa, temeiul şi esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În accepţiunea demnităţii umane, omul trebuie să fie scop şi subiect al acţiunii statului, şi nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea şi statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligaţiei de respectare a esenţei umane a individului.

Totodată, toate acţiunile statului, îndeosebi înfăptuirea justiţiei, au o dimensiune valorică, raportată în special la valorile constituţionale – dreptatea şi demnitatea omului. Dreptatea, valoare supremă în statul de drept, deşi nu se regăseşte ca atare în legislaţia infraconstituţională, este un element intrinsec al oricărei acţiuni a statului. Statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a impune şi valoriza dreptatea în societate. Aşadar, deşi nu poate fi normativizată, dreptatea este percepută raţional şi obiectiv ca o necesitate, o exigenţă rezonabilă pretinsă de societate şi impusă de autorităţile statului.

Pornind de la aceste premise, justiţia are rolul de a restabili dreptatea în societate. În mod particular, în domeniul justiţiei penale, dreptatea constituie un imperativ suprem, în condiţiile în care procesul penal se poate finaliza cu o hotărâre de condamnare, ce constituie o exprimare extremă a exercitării forţei coercitive a statului. Or, pentru ca societatea şi, în mod special, persoana condamnată să accepte această formă de exercitare a forţei coercitive a statului, hotărârea judecătorească penală – actul final şi de dispoziţie al instanţei, prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi – trebuie să aibă o legitimitate deplină.

Dintre multiplele sale forme, în această materie dreptatea relevă ideea de echitate, constituie o exigenţă a echităţii procedurii judiciare. Ca exigenţă a echităţii procedurii judiciare, dreptatea însoţeşte actul de justiţie în fiecare fază şi etapă procesuală. Or, o “justiţie întârziată/amânată” prin lipsa motivării în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti la data pronunţării este contrară dreptului la un proces echitabil şi încalcă, implicit, dreptatea – valoare supremă în statul de drept. În aceste condiţii, doar pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti motivate în fapt şi în drept asigură realizarea justiţiei în spiritul dreptăţii, ca valoare supremă în statul de drept.

Totodată, punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive la data pronunţării minutei (dispozitivului) cu motivarea în fapt post factum a soluţiei, la o dată care, în practică, se plasează la un interval mare de timp faţă de momentul pronunţării condamnării, este contrară demnităţii umane. Un asemenea tratament juridic plasează persoana condamnată într-o situaţie de inferioritate şi are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnităţii sale umane.

Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , “orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie constituţională şi reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanţial (garanţie a libertăţii individuale), care consacră nevinovăţia persoanei pe durata desfăşurării unei proceduri judiciare penale, cât şi un principiu de drept procedural (garanţie a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana învinuită de săvârşirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, v Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, § 35, şi Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Samoilă şi Cionca împotriva României, § 91).

Sub aspect substanţial, prezumţia de nevinovăţie presupune dihotomia nevinovat/vinovat, vizând, astfel, un element constitutiv al infracţiunii: persoana este considerată nevinovată până când acuzaţia penală este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă; odată pronunţată hotărârea definitivă de condamnare, se stabileşte vinovăţia inculpatului, astfel că prezumţia de nevinovăţie este înlăturată. Sub aspect procedural, respectarea prezumţiei de nevinovăţie conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, iar, pe de altă parte, desfăşurarea procesului penal trebuie să asigure dreptul acuzatului la apărare, deci dreptul de a-şi proba nevinovăţia, precum şi dreptul de a beneficia de toate garanţiile prevăzute de lege în materia procedurilor penale. încălcarea normelor procedurale referitoare la aceste drepturi de către organele judiciare determină încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului/suspectului.

Din perspectiva relevanţei în prezenta cauză, sunt incidente considerentele legate de principiul substanţial al prezumţiei de nevinovăţie. Standardul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă” din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. – Rezolvarea acţiunii penale constituie o garanţie procesuală a libertăţii individuale, a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016, Curtea a stabilit că “acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare”. Or, atât timp cât formarea convingerii privind vinovăţia inculpatului nu se poate realiza decât pe baza probatoriului administrat, deci pentru motive care exclud o îndoială rezonabilă, este evident că numai o hotărâre definitivă de condamnare care este motivată, deci care prezintă temeiurile de fapt şi de drept ale condamnării, poate înlătura prezumţia de nevinovăţie. O interpretare contrară eludează însăşi norma constituţională cuprinsă în art. 23 alin. (11) care face referire expresă la “hotărârea judecătorească de condamnare”, hotărâre prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei şi care, potrivit dispoziţiilor art. 401 C. pr. pen., “trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul”. Or, dispoziţiile art. 400 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., care prevăd că “Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii”, şi dispoziţiile art. 405 alin. (3) din acelaşi act normativ, care stabilesc că “Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii”, consacră posibilitatea judecătorului de a pronunţa o hotărâre de condamnare nemotivată (în fapt) în momentul dobândirii caracterului definitiv, întrucât normele criticate reglementează obligaţia judecătorului de a redacta doar dispozitivul hotărârii judecătoreşti de condamnare. O atare împrejurare nu poate asigura garanţia constituţională privind prezumţia de nevinovăţie, întrucât doar motivarea, în fapt şi în drept, constituie premisa unei bune înţelegeri a hotărârii şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar.

Răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie la data pronunţării minutei, în lipsa motivării atât în fapt, cât şi în drept a soluţiei, conduce la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) C. pr. pen., prin raportare la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.

Atunci când se soluţionează un conflict de drept penal, se stabilesc, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, astfel că soluţionarea definitivă a conflictului implică recunoaşterea definitivă a conţinutului acestui conflict. Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită: un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; un efect negativ, în sensul că hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, constituie un obstacol pentru repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil. Cel mai important efect al hotărârii definitive penale, care capătă autoritate de lucru judecat, este cel executoriu. Pentru ca hotărârea penală să fie pusă în executare nu este necesar ca titularul acţiunii penale să ceară acest lucru; autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti penale dă naştere obligaţiei organului competent de a pune de îndată în executare dispoziţiile cuprinse în hotărârea definitivă.

Ca regulă generală, hotărârile penale devin executorii la data la care rămân definitive şi dobândesc autoritate de lucru judecat. Codul de procedură penală reglementează, la art. 551-552, noţiunea de rămânere definitivă a hotărârii penale pronunţate în primă instanţă, în apel şi contestaţie. Hotărârile primei instanţe rămân definitive (i) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; (ii) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei: a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen; b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; (iii) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; (iv) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate, de regulă, cu apel sau contestaţie, iar efectul suspensiv al căii ordinare de atac împiedică punerea în executare a hotărârii cu privire la fondul cauzei. Hotărârea instanţei de apel şi cea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămân definitive la data pronunţării, atunci când apelul, respectiv contestaţia au fost admise şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia. Curtea reţine, astfel, că – spre deosebire de hotărârea instanţei de fond, care devine definitivă la momente diferite, în funcţie de situaţii concrete apărute în practică şi a cărei executare poate fi suspendată prin formularea căii de atac ordinare a apelului – hotărârea instanţei de apel sau cea care se pronunţă în contestaţie, în ipoteza admiterii, când procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel sau a organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia, devine definitivă şi dobândeşte autoritate de lucru judecat la data pronunţării.

Curtea reţine, totodată, că, spre deosebire de hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care sunt obligatorii pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 474 alin. (4) şi ale art. 477 alin. (3) C. pr. pen., de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi, spre deosebire de deciziile pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate, care sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, de asemenea de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar nu de la data înscrierii deliberării în minută, hotărârile judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului sunt executorii de la data pronunţării minutei conform art. 405 alin. (3) C. pr. pen..

Curtea reţine în continuare că, de principiu, executarea eficientă a unei hotărâri judecătoreşti definitive este un element fundamental al statului de drept, al supremaţiei legii. Curtea reţine, de asemenea, că, în materie penală, executarea hotărârilor judecătoreşti are impact direct asupra drepturilor individuale, deopotrivă ale persoanei condamnate şi ale persoanei vătămate.

Din perspectiva persoanei vătămate, o justiţie veritabilă şi eficientă implică o executare efectivă a soluţiilor judiciare cu caracter definitiv, în concordanţă cu aşteptările victimelor, în caz contrar, neexecutarea generând aspecte negative, cum ar fi neîncrederea societăţii în actul de justiţie şi ineficienţa hotărârilor judecătoreşti, nerespectarea demnităţii persoanelor vătămate şi lipsa unei satisfacţii echitabile pentru acestea. Totodată, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive, care nu dispune executarea pedepsei în privinţa persoanelor condamnate pentru comiterea infracţiunilor, generează riscul ca aceste persoane să săvârşească alte infracţiuni, să părăsească teritoriul ţării, să atragă cheltuieli suplimentare pentru căutarea, reţinerea sau o eventuală extrădare a lor. Toate aceste aspecte, menţionate anterior, aduc şi un impact negativ asupra scopului pedepsei penale, fac imposibilă restabilirea echităţii sociale, iar aplicarea legii penale ar avea doar un efect iluzoriu. Aşadar, , în cazul în care sancţiunea dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă nu este pusă în executare imediat, persoana condamnată se poate eschiva de la executarea acesteia, iar persoanele vătămate nu au siguranţa protecţiei de către stat a drepturilor lor fundamentale.

Cu privire la acest aspect, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a subliniat în Opinia nr. 13 (2010) privind rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătoreşti că executarea trebuie să fie echitabilă, eficientă şi proporţională, toate procedurile de executare fiind necesar să fie implementate în acord cu drepturile recunoscute de C.E.D.H. (articolele 3, 5, 6, 8, 10, 11 din Convenţie, protecţia datelor etc.) şi alte instrumente internaţionale (pct. 8).

Cât priveşte dreptul la libertate, proclamat în § 1 al art. 5 din C.E.D.H. , acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, § 58), art. 5 § 1 din Convenţie conţinând o listă exhaustivă de situaţii care permit privarea de libertate. Art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie stipulează că “Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; […]”. Prin termenul de “condamnare” trebuie să se înţeleagă atât declararea vinovăţiei, în urma stabilirii legale a existenţei unei infracţiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, § 100), cât şi aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982, pronunţată în Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, § 35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător.

Articolul 5 din C.E.D.H. reglementează o garanţie generală împotriva arbitrarului atunci când este vorba despre privarea de libertate. Având în vedere că dreptul la libertate este foarte important într-o societate democratică, instanţa de la Strasbourg a subliniat în numeroase rânduri că excepţiile de la exercitarea acestui drept trebuie să fie îngăduite doar în anumite situaţii limitate, în conformitate cu dreptul naţional şi cu standardele stricte stabilite în Convenţie. Pentru a stabili dacă o astfel de restrângere este în conformitate cu dreptul garantat de art. 5 din Convenţie, statul trebuie să precizeze motivele care au impus măsura, pe de o parte, şi, pe de altă parte, motivul pentru care măsura a fost cea mai potrivită luând în considerare scopul urmărit.

Astfel, în jurisprudenţa sa, CEDO recunoaşte că art. 5 din Convenţie presupune şi un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul naţional, care prevede de cele mai multe ori obligaţia de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităţilor. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul naţional, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenţia. Nu se permite existenţa niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane şi niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege.

Aspectul motivării hotărârilor judecătoreşti, fundamentat pe art. 5 din C.E.D.H. , a devenit vizibil în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenţionale, autorităţile naţionale au obligaţia de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanţa de la Strasbourg a stabilit că, deşi o perioadă de detenţie este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absenţa oricărui motiv oferit de autorităţile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecţiei împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 § 1 (Hotărârea din 21 februarie 2002, pronunţată în Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei, § 67).

Instanţa europeană a avut în mod constant aceeaşi poziţie în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranţă al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depăşeşte limitele art. 5 din Convenţie, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepţională de la dreptul la libertate şi care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate şi strict definite de Convenţie (Hotărârea din 19 februarie 2013, pronunţată în Cauza Zuyev împotriva Rusiei, § 73). Curtea a reţinut, totodată, că instanţele naţionale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarităţii, fundamental pentru funcţionarea sistemului european. Cu toate acestea, instanţele sunt obligate să îşi justifice activităţile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunţate. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Sarban împotriva Moldovei, §§ 95 şi 97, şi Hotărârea din 13 martie 2007, pronunţată în Cauza Castravet împotriva Moldovei, §§ 32 şi 33). Deşi standardul pentru analiza instanţei naţionale este similar celui din art. 6 din C.E.D.H. , s-a subliniat că această condiţie este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti.

Curtea reţine, ca un aspect esenţial al analizei pe care o realizează, că instanţa europeană a statuat că § 2 al art. 5 din Convenţie, precum şi § 4 al aceluiaşi articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât şi celor private de libertate prin detenţie (Hotărârea din 12 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Shamayev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei, § 414).

În aceste condiţii jurisprudenţiale şi având în vedere dispunerea cronologică în reglementarea procesual penală naţională a actului procesual al pronunţării soluţiei [art. 405 C. pr. pen.] şi al redactării hotărârii judecătoreşti – motivării în fapt şi în drept [art. 406 C. pr. pen.], în ipoteza stabilirii existenţei vinovăţiei printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, raportul dintre condamnare şi privarea de libertate nu este doar o problemă de succesiune în timp. nu este suficient ca privarea de libertate să succeadă condamnării, ea trebuie să aibă o bază legală şi o motivare în fapt şi în drept corespunzătoare în hotărârea judecătorească de condamnare, anterior punerii sale în executare. Potrivit legii procesual penale în vigoare, hotărârea instanţei de apel, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, devine definitivă şi dobândeşte autoritate de lucru judecat la data pronunţării. La aceeaşi dată ea devine executorie. Or, în condiţiile în care executarea are loc în baza minutei (soluţiei) pronunţate potrivit art. 424 coroborat cu art. 405 C. pr. pen., care are conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, iar nu în baza hotărârii judecătoreşti motivate în fapt şi în drept, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) sunt contrare dispoziţiilor art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.H. .

În cauza penală în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorul excepţiei a fost achitat în primă instanţă pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi condamnat la pedeapsa cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, iar instanţa de control judiciar a admis apelurile, a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi a dispus condamnarea autorului excepţiei la o pedeapsă cu închisoarea în regim de detenţie pentru infracţiunile săvârşite. Autorul excepţiei a fost încarcerat în temeiul minutei (dispozitivului hotărârii judecătoreşti) pronunţate de instanţa de apel şi a luat cunoştinţă despre motivele pentru care a fost condamnat la o dată ulterioară punerii în executare a hotărârii instanţei de apel, când a avut loc redactarea hotărârii judecătoreşti (motivarea în fapt şi în drept a soluţiei).

. Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, anterior citată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive în materie penală, anterior motivării în fapt şi în drept a soluţiei de condamnare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate şi siguranţă a persoanei condamnate, consacrat de art. 5 § 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

Dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanţa europeană din perspectiva “echitabilităţii” procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §§ 30-33), “intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanţă, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale şi de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz” (Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Chevrol împotriva Franţei, §§ 76-84). Cu alte cuvinte, deşi dreptul la o Decizia motivată este examinat în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanţă. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenţie şi pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părţi integrante ale “dreptului la o instanţă”: accesul la o instanţă, finalitatea hotărârilor judecătoreşti, executarea la timp a hotărârilor judecătoreşti. Dreptul de acces la o instanţă este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) şi ia forme destul de diferite în sferele civilă şi penală. Din această perspectivă, CEDO a reţinut că instanţele naţionale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justiţiabilul să îşi poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, şi Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României).

Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).

În acelaşi timp, Curtea observă că jurisprudenţa instanţelor naţionale reţine că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrar judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 3.338 din 11 aprilie 2011).

Din această perspectivă, , potrivit art. 410 alin. (1) C. pr. pen., pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei, art. 407 alin. (1) prima şi a doua frază din acelaşi act normativ stabilind că o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. Momentul iniţial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este “comunicarea copiei minutei”, fiind acelaşi pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunţare. În vederea exercitării dreptului de a formula calea de atac ordinară, legea procesual penală stabileşte obligaţia comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanţe. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că apelul se declară, în principal, împotriva dispozitivului hotărârii şi, alăturat acestuia, împotriva motivelor acesteia (Decizia nr. 96 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 396 din 15 mai 2020, § 14). Cu toate acestea, instanţa de control constituţional a reţinut că motivarea/considerentele hotărârii, care reprezintă explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritatea de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, § 171).

În aceste condiţii, motivarea în fapt şi în drept a soluţiei pronunţate de instanţa de judecată este cea care oferă părţilor din proces posibilitatea să îşi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, pe de o parte, respectiv cu privire la oportunitatea promovării căii de atac, pe de altă parte. Curtea de la Strasbourg a statuat, de altfel, că “este perfect acceptabil ca o instanţă să enunţe motivele Deciziei sale după o perioadă de timp de la adoptarea sa, atât timp cât acest lucru nu neagă dreptul reclamantului de a-şi exercita în mod eficient dreptul său de a depune un recurs” (Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei). Aşadar, motivarea hotărârii judecătoreşti este fundamentul echităţii procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi, iar, pe de altă parte, dă expresie posibilităţii acestuia de a dispune cu privire la un drept procesual propriu, respectiv promovarea căii de atac.

Lipsa motivării în fapt şi în drept care stă la baza hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionat fondul cauzei, care să fie adusă la cunoştinţa părţilor după deliberare, la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, încalcă accesul la o instanţă, afectând exercitarea efectivă a dreptului de a formula apel, deoarece părţile, inclusiv inculpatul, nu pot decide cu privire la oportunitatea declarării căii de atac şi, în cererea de apel, nu se pot raporta la motivele reţinute în fapt şi în drept de instanţa de fond. Or, tocmai pentru a se putea declara în mod efectiv/util calea de atac ordinară a apelului cu privire la hotărârea prin care a fost soluţionat fondul cauzei, instanţa de judecată trebuie să redacteze motivele (esenţiale) în fapt şi în drept ale hotărârii sale la data pronunţării. Aşadar, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi ale art. 129, este necesar ca legea procesual penală să pună la dispoziţia părţilor, la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, motivele în fapt şi în drept care justifică soluţia şi care permit acestora exercitarea efectivă a căii de atac a apelului.

Cât priveşte dreptul inculpatului de a formula căile extraordinare de atac cu privire la decizia pronunţată în apel, potrivit Codului de procedură penală, “Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanţei de apel” [art. 428 alin. (1) ], şi, totodată, “Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanţei de apel” [art. 435]. Sintagma “comunicarea Deciziei instanţei de apel” are în vedere comunicarea hotărârii în întregul său, în condiţiile în care art. 424 alin. (5) C. pr. pen. face precizarea că “Deciziei nstanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere”, iar nu doar dispozitivul care cuprinde soluţia pronunţată de instanţa de apel.

Or, în condiţiile în care redactarea (motivarea în fapt şi în drept) Deciziei instanţei de apel are loc “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” ori la o altă dată neprecizată, după epuizarea termenului de recomandare menţionat, şi care, uneori, în practică, se plasează în timp după curgerea unei perioade foarte mari (luni/ani de zile) de la data pronunţării soluţiei, dispoziţiile criticate constituie premisa unei amânări sine die a exercitării dreptului de a promova căile extraordinare de atac cu privire la o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, contrar dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie, interpretate potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din C.E.D.H. . Aşadar, , deşi motivarea hotărârii judecătoreşti constituie o veritabilă garanţie a procesului echitabil şi înfăptuirii justiţiei, reglementarea redactării sale ulterior pronunţării soluţiei “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” (termen considerat a fi de recomandare) ori la o altă dată neprecizată transformă acest act procesual într-o sancţiune pentru inculpat, care, într-o atare situaţie, este obligat să aştepte un termen nedeterminat pentru redactarea şi comunicarea hotărârii (Deciziei ) motivate pentru a-şi exercita dreptul la formularea căilor de atac extraordinare. Mai mult, dreptul la formularea căilor de atac extraordinare devine iluzoriu în condiţiile în care, în intervalul scurs între momentul pronunţării hotărârii şi data motivării şi comunicării acesteia, există posibilitatea ca persoana condamnată să execute o mare parte din pedeapsă sau chiar pedeapsa, în integralitatea ei.

Totodată, în condiţiile în care, potrivit art. 430 C. pr. pen., “Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere”, iar, potrivit art. 441 din acelaşi act normativ, “Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) “, imposibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac menţionate, cauzată de întârzierea redactării (motivării) Deciziei instanţei de apel, lipseşte inculpatul de posibilitatea de a formula cerere de suspendare a executării hotărârii judecătoreşti definitive.

Prevederile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi ale art. 129, astfel cum acestea sunt interpretate, potrivit art. 20 din Constituţie, şi prin prisma art. 6 din C.E.D.H. .

În concluzie, motivarea hotărârilor judecătoreşti îndeplineşte câteva funcţii importante: reprezintă un mecanism de control al instanţei, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă şi corectă, în fapt şi în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluţiei; inspiră un sentiment de încredere socială şi constituie un control democratic al administrării justiţiei; întăreşte principiul autorităţii de lucru judecat şi al prezumţiei de nevinovăţie; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătoreşti, precum şi al contestării acesteia la o instanţă superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii judecătoreşti este relevantă în sensul că permite inculpatului să îşi exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac şi, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiţiei şi previne cazurile de arbitrar. Obligaţia de motivare contribuie, de asemenea, la obţinerea încrederii publicului şi a inculpatului în decizia la care s-a ajuns şi permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului şi remedierea acesteia (în acelaşi sens Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei).

Redactarea hotărârii judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată, respectiv a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei) dispuse în cauză, “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” sau după un interval de timp ce poate depăşi cu mult termenul menţionat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior motivării în fapt şi în drept a acesteia este contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme în statul de drept.

Dispoziţiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. sunt neconstituţionale, fiind contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1) şi (3), astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din C.E.D.H. , ale art. 124 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie, cât şi prevederilor art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.H. . În plus, dispoziţiile art. 400 alin. (1) şi ale art. 405 alin. (3) C. pr. pen. aduc atingere prevederilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.

În privinţa efectelor deciziilor instanţei de control constituţional, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., având în vedere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că instanţele de judecată urmează să aplice în mod direct atât dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 124 alin. (1) din Constituţie, cât şi prevederile art. 5 § 1 lit. a) şi ale art. 6 din C.E.D.H. (v , cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).

Totodată, soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. are efecte cu privire la hotărârile judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată şi hotărârile judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, pronunţate după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Cât priveşte critica referitoare la lipsa citării inculpatului la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, formulată cu privire la dispoziţiile art. 405 alin. (2) C. pr. pen., Curtea constată că este neîntemeiată şi se impune a fi respinsă pentru considerentele ce urmează.

Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, M. Of. nr. 38 din 16 ianuarie 2015, §§ 19 şi 20). Acest principiu este consacrat în dispoziţiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. , potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. CEDO a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei “justiţii secrete” şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, § 33).

Cu toate acestea, dreptul la o şedinţă publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susţine că şi după judecarea în fond, instanţa de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicţie ar fi ţinută întotdeauna de o audienţă publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, pronunţată în Cauza Băcanu şi SC “R” împotriva României, instanţa europeană a statuat că publicitatea pronunţării poate fi realizată şi în alte modalităţi decât în şedinţa publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanţii au susţinut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceştia au considerat că practica instanţelor româneşti de a nu pronunţa hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanţiilor prevăzute de art. 6 § 1 din C.E.D.H. . Curtea a reamintit că a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în şedinţă publică a unei hotărâri (în acest sens şi Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Pretto şi alţii împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, pronunţată în Cauza Axen împotriva Germaniei şi Hotărârea din 15 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ernst şi alţii împotriva Belgiei).

Potrivit art. 352 C. pr. pen., “Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.” Cât priveşte şedinţa de pronunţare, legea procesual penală prevede expres, în art. 405 alin. (1), că hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier. Totodată, art. 405 alin. (2) C. pr. pen., criticat în cauză, prevede că “La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează.” Ca regulă, deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) C. pr. pen.]. Curgerea acestui termen începe în ziua în care au avut loc dezbaterile, fiind un termen procedural, de recomandare, care se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (3) C. pr. pen.. În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea şi pronunţarea nu pot avea loc în termenul menţionat anterior, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile [art. 391 alin. (2) C. pr. pen.]. Curtea reţine însă că, în cazul în care pronunţarea nu are loc la data dezbaterilor, preşedintele completului are obligaţia de a informa părţile prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea.

Prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 127 şi nici dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care şedinţa de pronunţare este publică, potrivit art. 405 alin. (1) C. pr. pen., iar, în cazul în care pronunţarea este amânată, preşedintele completului face demersuri, la închiderea dezbaterilor, în vederea informării părţilor prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea. De altfel, de lege ferenda, legiuitorul naţional ar putea avea în vedere şi alte modalităţi care să asigure publicitatea şedinţei de pronunţare şi a hotărârii judecătoreşti, adaptate metodelor moderne de informare eficientă a părţilor şi publicului. Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală

405

Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) şi (3) şi ale art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală

406

421

Art. 421. – Soluţiile la judecata în apel

Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

1.respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:

a)dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;

b)dacă apelul este nefondat;

2.admite apelul şi:

a)desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător;

b)desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetentă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.
Art. 421a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )

CHESTIUNI DE FAPT, CÂT ŞI CHESTIUNI DE DREPT

Autorii excepției susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen. încalcă principiul legalităţii, dreptul la un proces echitabil şi la folosirea căilor de atac prevăzute de lege, precum şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât legiuitorul nu a reglementat printre cazurile de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ipoteza în care “judecata lipseşte la prima instanţă”. Cu alte cuvinte, se doreşte ca prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate nemotivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă de judecată să fie convertită într-un motiv de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 35-40 C. pr. pen., judecarea în primă instanţă a infracţiunilor se realizează de către judecătorie, tribunal, tribunal militar, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit art. 396 alin. (1) C. pr. pen., instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. În cazul soluţionării cauzei de către prima instanţă de judecată, aceasta va pronunţa, potrivit art. 370 alin. (1) C. pr. pen., o sentinţă. De asemenea, potrivit art. 401 din acelaşi act normativ, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. Dispoziţiile procesual penale reglementează in extenso conţinutul părţii introductive – art. 402, conţinutul expunerii – art. 403 şi conţinutul dispozitivului – art. 404.

Normele procesual penale reglementează calea ordinară de atac a apelului, art. 408-425 C. pr. pen.. Curtea Constituţională a reţinut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând totodată eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Aşadar, hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, cu excepţia celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului care este integral devolutiv, cale de atac ce poate fi invocată pentru orice motive de fapt şi de drept (Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 717 din 10 august 2020, § 18). Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform art. 417 C. pr. pen., care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură, aşa cum s-a arătat mai sus, exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, M. Of. nr. 600 din 10 august 2015, § 13).

Instanţa de la Strasbourg a reţinut că statele contractante beneficiază, în principiu, de o marjă largă de apreciere pentru a stabili modul în care trebuie exercitat dreptul garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Astfel, reexaminarea de către o instanţă superioară a unei condamnări sau a unei sentinţe poate privi atât chestiuni de fapt, cât şi chestiuni de drept sau poate fi limitată numai la chestiuni de drept. În plus, în anumite ţări, pârâtul care doreşte să introducă o cale de atac poate fi uneori obligat să solicite permisiunea de a face acest lucru. Cu toate acestea, orice restricţie prevăzută de legislaţia internă cu privire la dreptul la reexaminare menţionat de această dispoziţie trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la o instanţă prevăzut la art. 6 alin. (1) din convenţie, să urmărească un obiectiv legitim şi să nu aducă atingere însăşi substanţei acestui drept (Hotărârea din 20 iulie 2021, pronunţată în Cauza Y.B. împotriva Rusiei, § 40).

Instanţa europeană a reţinut, prin Decizia din 22 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Cristian Borcea împotriva României, §§ 49 şi 50, că “noul Cod de procedură penală prevede numai două grade de jurisdicţie ordinare pentru un proces penal […], capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la lipsa unui al treilea grad de jurisdicţie în România, care i-ar fi permis să conteste temeinicia hotărârii pronunţate în apel, trebuie să fie analizat din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. Curtea constată că, în primă instanţă, cauza reclamantului a fost soluţionată de către tribunal şi, ulterior, în apel, de către curtea de apel, care s-a pronunţat asupra cauzei printr-o Decizia suficient motivată, în urma unei dezbateri contradictorii a părţilor. Prin urmare, răspunderea penală a reclamantului a fost examinată de către o instanţă superioară, astfel cum impune art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie. În această privinţă, Curtea subliniază că nici acest articol, nici un alt articol din convenţie sau din protocoalele la aceasta nu garantează dreptul la examinarea unei cauze în cadrul a trei grade de jurisdicţie”.

În ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a apelului, Curtea observă că, potrivit legislaţiei procesual penale, acesta poate fi introdus, printre alţii, de către inculpat, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a procesului. Totodată, exercitarea acestei căi de atac nu este supusă niciunei formalităţi care să presupună solicitarea permisiunii de a face acest lucru, fiind necesară şi suficientă simpla manifestare de voinţă a inculpatului sau a celorlalte persoane prevăzute de lege.

Referitor la instanţa competentă să judece calea ordinară a apelului, aceasta poate fi curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, “justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, iar, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; instanţe militare; judecătorii. Curtea Constituţională a statuat că instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a “spune” dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, M. Of. nr. 835 din 1 octombrie 2018, § 33).

Curtea a statuat cu privire la art. 124 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, că acest text reprezintă garanţia constituţională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).

Organul care soluţionează calea de atac a apelului este o instanţă judecătorească, ce se bucură de independenţă şi întruneşte exigenţele asigurării “dreptului de apel” (v , mutatis mutandis, Hotărârea din 30 iunie 2020, pronunţată în Cauza Saquetti Iglesias împotriva Spaniei). Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 416 C. pr. pen., apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel (v , mutatis mutandis, Hotărârea din 30 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Shvydka împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 octombrie 2019, pronunţată în Cauza Martynyuk împotriva Rusiei).

Potrivit art. 417 C. pr. pen., instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, iar în cadrul acestor limite instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

În doctrină s-a arătat că “efectul devolutiv al apelului constă în trecerea sau transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu apel la instanţa competentă să soluţioneze apelul. Nu se poate transmite de la instanţa de prim grad la instanţa de apel ceea ce nu a fost supus judecăţii celei dintâi. Aceasta înseamnă, în primul rând, că, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate fi sesizată decât cu cele care au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă, pentru că altfel inculpatul ar fi lipsit de un grad de jurisdicţie. Instanţa de apel poate însă: să dispună în privinţa acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat; să schimbe încadrarea juridică a faptei, căci ea este sesizată cu fapta însăşi, nu cu caracterizarea sa juridică; să adauge la această faptă circumstanţe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au făcut obiectul unui examen din partea primei instanţe; să ţină seama de consecinţele pe care fapta lea produs ulterior pronunţării hotărârii atacate; să ia în considerare excepţii noi, care nu au fost ridicate cu ocazia primei judecăţi. În ceea ce priveşte persoanele, instanţa de apel nu poate nici să dispună cu privire la persoane care nu au figurat în cauză la prima instanţă şi nici să modifice calitatea pe care instanţa de prim grad a atribuit-o unor participanţi la proces, în sensul inculpării lor. Declaraţia de apel a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv integral, atât in rem, cât şi in personam, instanţa astfel sesizată având obligaţia să examineze întreaga cauză, indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor se va înrăutăţi (reformatio in peius) sau se va uşura (reformatio in melius); aceasta, chiar dacă prin motivele de apel – depuse după expirarea termenului de apel – procurorul şi-a limitat criticile aduse sentinţei atacate la o anumită faptă sau la o anumită persoană. În cazul declaraţiei de apel fără rezerve a celorlalţi titulari ai căii de atac, efectul devolutiv al apelului este limitat de interesele legitime ale apelantului, pe de o parte, şi de calitatea pe care acesta o are în proces, pe de altă parte. În cadrul limitelor menţionate, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (substanţial sau procesual), potrivit art. 417 alin. (2) NCPP. Prin urmare, efectul devolutiv al apelului nu este mărginit, în niciun fel, prin motivele invocate de apelant. În ceea ce priveşte aspectele de fapt, acestea se stabilesc cu ajutorul probelor, iar instanţa de apel trebuie să verifice dacă în cauză s-au administrat toate probele necesare, iar în caz contrar să le completeze sau readministreze, precum şi dacă probele administrate au fost corect interpretate, putând să le dea o nouă apreciere, faţă de prevederile art. 420 alin. (5) şi (9) NCPP“.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. De asemenea, Curtea a observat că, în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului, s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din convenţie dispune, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just şi corect justiţia, atât în drept, cât şi în fapt, în avantajul strict al cetăţenilor. Scopul motivării hotărârii judecătoreşti este de a demonstra părţilor că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a Deciziei . În plus, îl obligă pe judecător să-şi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligaţiei de motivare poate varia în funcţie de natura hotărârii şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din convenţie implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, § 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, § 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, § 29, şi Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, § 60). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o Decizia motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în convenţie, care protejează un individ împotriva arbitrarului; Deciziei nternă ar trebui să conţină motivele care sunt suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept în cazul părţilor litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 şi 30).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a art. 6 § 1 din convenţie (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, § 173). Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor (§ 171). Atât în propria jurisprudenţă, cât şi în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate. (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021, §§ 36, 38-41).

Instanţa europeană a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfăşurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii desfăşurate în ordinea juridică internă şi de rolul instanţelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, pronunţată în Cauza Monnell şi Morris împotriva Regatului Unit, § 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carenţă constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiţia ca instanţa de control judiciar să aibă competenţa necesară ştergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunţată în Cauza H. împotriva Belgiei). Aşa fiind, CEDO a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual şi/sau juridic în hotărârea instanţei de fond, este important ca instanţa superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunţată în Cauza Tatishvili împotriva Rusiei).

Curţile de apel, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţe de apel, învestite cu judecarea laturii penale şi civile a cauzei, au competenţa legală, conform art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., de a şterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanţa care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) din acelaşi act normativ. Această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 C. pr. pen..

Textul de lege criticat constituie însăşi expresia principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenţie, legislaţia procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Aşa fiind, dispoziţiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti. Curtea apreciază că nu se încalcă nici principiul legalităţii. Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 421 pct. 2 C. pr. pen. stabilesc soluţiile de admitere a apelului pe care le poate pronunţa instanţa de control judiciar şi cazurile în care acestea intervin, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza întâi C. pr. pen. – care reglementează soluţia de admitere a apelului constând în desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, soluţie aplicabilă numai în ipoteza în care judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate, invocată de acea parte – a fost ridicată în cursul judecării căii ordinare de atac a apelului, anterior pronunţării, în speţă, a unei soluţii de către instanţa de control judiciar.

Curtea reţine însă că prin Decizia penală nr. 5 din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.501/225/2015, Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de inculpată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, apel motivat, printre altele, inclusiv în sensul că, în mod greşit, inculpata a fost citată, atât în procedura de cameră preliminară, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, la o altă adresă decât cea la care domicilia. Astfel, prin decizia penală instanţa de apel a apreciat că procedura de citare cu inculpata a fost legal îndeplinită atât în cursul procedurii de cameră preliminară, cât şi cu prilejul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, sens în care a reţinut următoarele: “Observând dosarul de urmărire penală, se constată că, într-adevăr, cu ocazia audierii inculpatei în data de 23 februarie 2015, aceasta a indicat ca domiciliu adresa din Germania, localitatea Gummersbach 51647, Strada Meiseneck nr. 4, dar a precizat ca adresă la care să-i fie comunicate actele de procedură – Timişoara, Strada Glad nr. 25, judeţul Timiş. Prin procesul-verbal încheiat la aceeaşi dată şi semnat personal de inculpată, i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute la art. 10 şi art. 83 C. pr. pen. şi obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 108 alin. (2) C. pr. pen., printre care şi obligaţia de a comunica în scris orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii citaţiile şi orice alte acte de comunicare la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă. Potrivit dispoziţiilor art. 259 alin. (3) C. pr. pen., suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat. Prin urmare, atât timp cât inculpata a indicat ca loc de citare şi comunicare a actelor de procedură – Timişoara, Strada Glad nr. 25, judeţul Timiş – în mod corect s-a dispus citarea pe toată durata procesului penal la această adresă. Instanţa de apel remarcă faptul că instanţa de fond a dat dovadă de o deosebită diligenţă pentru a asigura prezenţa sa la proces, făcând verificări şi la Direcţia de evidenţă a persoanelor Timiş pentru a verifica dacă inculpaţii figurează cu menţiuni privind schimbarea domiciliului, fiind citată ulterior atât la adresa indicată pentru comunicarea actelor de procedură, cât şi la adresa ultimului domiciliu din România, Strada Russu Şirianu nr. 31, sc. B, ap. 7, judeţul Timiş, şi prin afişare la sediul instanţei. Aceasta a fost citată chiar şi la adresa unde susţine că a domiciliat în toată această perioadă, în Germania, localitatea Gummersbach 51647, Strada Meiseneck nr. 4, dar scrisoarea recomandată prin care i-a fost trimisă respectiva citaţie a fost returnată cu menţiunea adresă insuficientă. Oricum, inculpata, dacă într-adevăr ar fi fost de bună-credinţă şi ar fi dorit să participe la proces ca să-şi dovedească nevinovăţia, ar fi putut-o face, întrucât avea cunoştinţă despre existenţa procesului penal pornit împotriva sa. Orice persoană poate accesa portalul instanţelor de judecată de pe site-ul Ministerului Justiţiei şi să-şi identifice imediat cauza şi termenele de judecată acordate. De altfel, instanţa de apel, dat fiind faptul că aceasta a declarat apel în termenul de 10 zile prevăzut de lege, deşi sentinţa i-a fost comunicată la aceleaşi adrese la care a fost citată în tot cursul procesului şi de unde citaţiile au fost restituite cu aceleaşi menţiuni ca cele cuprinse în actul de comunicare a sentinţei penale, are convingerea că aceasta a avut cunoştinţă de desfăşurarea respectivului proces penal, alegând să nu se prezinte la instanţa de fond.”

Or, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că “legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014, § 20, şi Decizia nr. 230 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 554 din 5 iulie 2019, § 15).

Având în vedere că, în speţă, inculpata, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, nu a fost nelegal citată la judecarea cauzei, procedura de citare cu inculpata fiind legal îndeplinită atât în cursul procedurii de cameră preliminară, cât şi cu prilejul cercetării judecătoreşti la instanţa de fond – aşa cum a reţinut instanţa de control judiciar în decizia penală mai sus menţionată -, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza întâi C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei, sub aspectul pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, din perspectiva efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate.Decizia nr. 329 din 20 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza întâi din Codul de procedură penală

Autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din C.E.D.H. şi ale art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Dispoziţiile art. 421 pct. 2 C. pr. pen. prevăd soluţiile de admitere a apelului pe care le poate pronunţa instanţa de control judiciar şi cazurile în care acestea intervin. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen. – care reglementează soluţia de admitere a apelului constând în desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată – a fost ridicată în cursul judecării căii ordinare de atac a apelului, anterior pronunţării unei soluţii de către instanţa de control judiciar.

În speţă, a fost formulată calea de atac a apelului de către inculpatul Constantin Sergiu Cojocaru împotriva Sentinţei penale nr. 37/D din 28 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia penală în Dosarul nr. 2.353/110/2015, precum şi de inculpaţii Elena Cojocaru şi Constantin Cojocaru împotriva Sentinţei penale nr. 144/D din 19 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia penală în Dosarul nr. 6.025/110/2014, iar prin Încheierea din 2 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.025/110/2014, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus reunirea celor două cauze, unul dintre motivele de apel comune fiind neefectuarea cercetării judecătoreşti de către instanţa de fond. Soluţionând apelul, Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a constatat că este nejustificată critica inculpaţilor vizând desfiinţarea sentinţelor penale şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece lipseşte cercetarea judecătorească în primă instanţă. Astfel, Curtea apreciază că autorii excepţiei pun în discuţie o problemă ipotetică, ce nu are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere că instanţa de control judiciar a constatat că nu este întemeiat motivul de apel referitor la lipsa cercetării judecătoreşti la instanţa de fond. În aceste condiţii, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, decizia Curţii Constituţionale nu ar putea avea niciun efect concret asupra cauzei deja soluţionate. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că “legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014, § 20, şi Decizia nr. 230 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 554 din 5 iulie 2019, § 20).

Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, din perspectiva efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate formulată este inadmisibilă.

În acelaşi sens sunt şi soluţia şi considerentele Deciziei nr. 654 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 205 din 7 martie 2018, prin care Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. pr. pen., cu privire la o critică similară.Decizia nr. 247 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (1) C. pr. pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 C. pr. pen.. instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit prevederilor art. 421 C. pr. pen., fie o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a hotărârii atacate [art. 421 pct. 1], fie o soluţie de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei primei instanţe [art. 421 pct. 2]. Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a) ], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b) ]. Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Soluţia legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.

Instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanţă de control judiciar este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 şi 59, şi Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 şi 40).

În acest context, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, instanţa de apel nu ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea inculpatului. Dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) C. pr. pen., instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din acelaşi cod, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

Dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care fac trimitere dispoziţiile art. 420 alin. (5) din acelaşi cod – cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către instanţă, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen.]. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) C. pr. pen., instanţa de control judiciar, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar, conform prevederilor art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen., în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti [art. 374 alin. (9) C. pr. pen.], iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al unei juste soluţionări a cauzei [art. 374 alin. (8) şi (10) C. pr. pen.]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, “în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) ].

Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a concluzionat că instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019.Decizia nr. 80 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală

Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019, a reţinut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit art. 408 alin. (1) C. pr. pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 C. pr. pen..

Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit art. 421 C. pr. pen., fie o soluţie de respingere a apelului şi menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)].

Dispoziţia art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală C. pr. pen. reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Curtea a constatat că soluţia legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel nu poate pronunţa hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia.

Autoarea excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu au în vedere situaţia în care instanţa de fond a pronunţat o hotărâre de achitare, întrucât nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată. Din această perspectivă, Curtea observă că, potrivit textului criticat, instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) C. pr. pen. şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ aplicându-se în mod corespunzător. Totodată, potrivit art. 396 alin. (5) C. pr. pen., achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ, adică atunci când fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Deşi prevederile criticate nu fac trimitere expresă la celelalte dispoziţii ale actului normativ, respectiv la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) şi art. 396 alin. (5) C. pr. pen., determinarea şi evaluarea înţelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispoziţiile actului normativ din care aceasta face parte. Cu alte cuvinte, noţiunea “hotărâre de achitare” se referă la acele hotărâri pronunţate de instanţa judecătorească în temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, dispoziţiile criticate nu fac distincţie din perspectiva motivelor reţinute de instanţa judecătorească atunci când pronunţă soluţia de achitare. Or, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. Aşa fiind, rezultă că obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare subzistă indiferent de cazul de achitare reţinut de către aceasta din urmă, adică şi când instanţa de fond a pronunţat achitarea având în vedere că nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul este neconstituţional, deoarece legiuitorul a reglementat doar setul de măsuri ce trebuie adoptate de instanţa ce judecă apelul declarat împotriva unei hotărâri de achitare întemeiată pe declaraţii, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Astfel, Curtea consideră că art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală C. pr. pen. nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, altele decât declaraţiile.

Astfel, potrivit art. 420 alin. (4) şi (5) C. pr. pen., instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) C. pr. pen., instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din acelaşi act normativ, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

Curtea a constatat, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, că dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care face trimitere art. 420 alin. (5) din acelaşi cod – “cererea privitoare la administrarea unor probe formulată […] în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen.].

Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) C. pr. pen., aceasta, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare.

În acord cu art. 374 alin. (5) şi alin. (6) C. pr. pen., în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti – v art. 374 alin. (9) C. pr. pen. -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei – v art. 374 alin. (8) şi alin. (10) C. pr. pen.. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [v art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Aceasta, întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, “în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [v şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod].

În acord cu art. 420 alin. (11) C. pr. pen., la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanţa competentă să soluţioneze apelul îl va judeca, conform art. 417 C. pr. pen., cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, instanţa de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond şi va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, putând da, aşa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.

În concluzie, instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în acelaşi sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (1) C. pr. pen. , sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 C. pr. pen. Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit prevederilor art. C. pr. pen. , fie o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a) ], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b) ]. Ddispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Soluţia legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.

Instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanţă de control judiciar este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 şi 59, şi Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 şi 40).

Soluţia legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. ( Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018 ) Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, instanţa de apel nu ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea inculpatului. Dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) şi (5) C. pr. pen. , instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) C. pr. pen. , instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din acelaşi cod, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

Dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care fac trimitere dispoziţiile art. 420 alin. (5) din acelaşi cod – cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către instanţă, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen. ]. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) C. pr. pen. , instanţa de control judiciar, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar conform prevederilor art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Prin urmare, instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen. , orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (5) şi (6) C. pr. pen. , în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti [art. 374 alin. (9) C. pr. pen. ], iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al unei juste soluţionări a cauzei [art. 374 alin. (8) şi (10) C. pr. pen. ]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 376 alin. (3) C. pr. pen. ]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, “în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din acelaşi cod].

Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a concluzionat că instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).

. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019.Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală

425

426 IV abrogat de Art. 102, punctul 260. din titlul III din Legea 255/2013

LIMITA CAZURILOR DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. a) şi c)-h) C. pr. pen. , cu următorul conţinut: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; […] c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; […]”.

Curtea observă că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză, cu referire la sintagmele “în apel”/”din apel”/”de apel”, prin deciziile nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, nr. 655 din 17 octombrie 2019, M. Of. nr. 11 din 19 ianuarie 2020, nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020, nr. 425 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 717 din 10 august 2020, nr. 132 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 518 din 19 mai 2021, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate.

Curtea a reţinut, referitor la contestaţia în anulare, că vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac – cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efectele. Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18, Curtea a reţinut că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, §§ 25 şi 26, cu referire la dispoziţiile art. 426 lit. d) C. pr. pen. , Curtea a reţinut că, în formularea iniţială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare. Ulterior, art. 426 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, adăugându-se la lit. c)-h) ale art. 426 o condiţie specifică, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi i) ale art. 426 C. pr. pen. .

Contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. d), poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale care au rămas definitive la instanţa de apel. Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei. Curtea a constatat însă că excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. , potrivit cărora “(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Decizia hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. […] Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă”. De asemenea, Curtea a constatat că modificarea – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 – a art. 426 lit. a) şi c)-h) C. pr. pen. , prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţa cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2).

De altfel, preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. Articolul 21 alin. (3) din Constituţie garantează părţilor dreptul la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenţie.

În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare – de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi a principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă C. pr. pen. .

Cât priveşte critica referitoare la configuraţia sălii de judecată şi la locul ocupat în sala de judecată de procurorul de şedinţă, formularea unor astfel de motive nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, iar susţinerile acestuia nu pot fi examinate în cadrul controlului de constituţionalitate, deoarece Curtea Constituţională, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, are rolul de a asigura conformitatea legilor cu Constituţia, iar nu şi competenţa de a asigura buna organizare şi administrare a justiţiei. Decizia nr. 706 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. a) şi c)-h) din Codul de procedură penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. e) C. pr. pen. , care au următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; […].”

Cu privire la normele procesual penale ce reglementează contestaţia în anulare atât prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 426 din partea introductivă a Codului de procedură penală – potrivit cărora “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […]” – sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, cât şi prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 427 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Această cale extraordinară de atac poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 C. pr. pen. , la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care produce efecte (în acelaşi sens sunt Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18, , indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei.

În ceea ce priveşte principiul respectării autorităţii de lucru judecat, în deciziile precitate, acesta este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar să se interpreteze în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).

Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015 şi în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

Curtea a constatat, în §§ 18-20 ale Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că formularea contestaţiei în anulare cu privire la încheierile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei, indiferent de motivul invocat, este inadmisibilă. Curtea a reţinut, în acest sens, că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea, prin legislaţia naţională, a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenţie.

Aşadar, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020. Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. e) din Codul de procedură penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, dispoziţiile art. 426 lit. d) C. pr. pen. . Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorul critică în realitate prevederile art. 426 lit. d) teza întâi C. pr. pen. , care au următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii […];”.

Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, şi Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 C. pr. pen. , la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. (Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020 § 13). Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care produce efecte (în acelaşi sens sunt Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei (Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18).

Principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar să fie interpretate în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).

Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, şi în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

Distinct de cele statuate în deciziile precitate, în Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, §§ 24-29, Curtea a reţinut că motivul de contestaţie în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) C. pr. pen. , este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 385⁹ alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma iniţială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) C. pr. pen. avea următoarea formulare: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]”. Încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. sunt aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 64 din acelaşi act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deşi textul de lege vorbeşte generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestaţia prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. pr. pen. , prin calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, având drept scop garantarea imparţialităţii instanţei şi respectarea dreptului la un proces echitabil. În formularea iniţială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare.

Ulterior, art. 426 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul adăugării la lit. c)-h) ale art. 426 a unei condiţii specifice, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi i) ale art. 426 C. pr. pen. (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 25). Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei. Curtea a observat însă că excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. , potrivit cărora “(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Decizia hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. […] Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.” De asemenea, Curtea a constatat că modificarea – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 – a art. 426 lit. a) şi lit. c)-h) C. pr. pen. , prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţă cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 26). Decizia nr. 482 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza întâi din Codul de procedură penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 426 C. pr. pen. . Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 426 partea introductivă C. pr. pen. , care au următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […]”.

Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul român, ale art. 11 alin. (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 cu privire la instanţele judecătoreşti, ale art. 129 privind folosirea căilor de atac şi ale art. 148 cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi prevederilor art. 6, 7, 13, 14 şi 17 din C.E.D.H. referitoare la dreptul la un proces echitabil, la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, la dreptul la un recurs efectiv, la interzicerea discriminării şi la interzicerea abuzului de drept, dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie privind dublul grad de jurisdicţie în materie penală, dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie cu privire la interzicerea generală a discriminării, prevederilor art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitoare la dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, dispoziţiilor art. 1, 7, 9, 10 şi 28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi prevederilor art. 2 pct. 3, art. 14 pct. 1 şi art. 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile.

Dispoziţiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare. Astfel, prin Decizia nr. 132 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 518 din 19 mai 2021, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, şi Decizia nr. 467 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 919 din 8 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă C. pr. pen. .

Prin deciziile mai sus menţionate, referitor la contestaţia în anulare, ele vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac – cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte. Indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.( Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18).

Articolul 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil implică asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. Totodată, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenţie.

În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare, de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte, şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală. Decizia nr. 494 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală

V Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi alin. (5¹), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) şi art. 431 din Codul de procedură penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 428 alin. (1) teza finală şi ale art. 426 lit. a), c)-h) C. pr. pen. . Având în vedere motivele de neconstituţionalitate formulate de autori prin notele scrise, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 partea introductivă v, având următorul cuprins: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […]”.

În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorii excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei. Invocă, totodată, şi dispoziţiile art. 6 din C.E.D.H. .

Prin deciziile nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, şi nr. 467 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 919 din 8 octombrie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă C. pr. pen. .

Referitor la contestaţia în anulare, ele vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac – cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte. Indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei(Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18). Iintenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

Articolul 21 alin. (3) din Constituţie garantează dreptul părţilor la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. . Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi a principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă C. pr. pen. .

. Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Decizia nr. 132 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) C. pr. pen. , precum şi ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, reM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005. Art. 428 alin. (1) C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 110 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

– Art. 426 lit. d) C. pr. pen. : “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate […]”;

– Art. 428 C. pr. pen. : “(1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanţei de apel.”;

– Art. 32 din Legea nr. 304/2004: “(1) La începutul fiecărui an, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere aprobă numărul şi compunerea completurilor de 5 judecători. (2) În materie penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (3) În alte materii decât cea penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzelor. (4) Judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (5) Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit alin. (4). (6) În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora. (7) Cauzele care intră în competenţa completurilor de 5 judecători sunt repartizate aleatoriu în sistem informatizat.”

În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorii invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi alin. (4) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 11 referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, ale art. 125 privind statutul judecătorilor, ale art. 126 privind instanţele judecătoreşti, ale art. 127 referitor la caracterul public al dezbaterilor, ale art. 128 privind folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie, ale art. 129 referitor la căile de atac şi ale art. 130 referitor la poliţia instanţelor, cât şi a dispoziţiilor art. 6 şi ale art. 13 din C.E.D.H. .

Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, a statuat că motivul de contestaţie în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) C. pr. pen. , este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 385⁹ alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma iniţială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) C. pr. pen. avea următoarea formulare: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]”. Încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. au fost aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 64 din acelaşi act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deşi textul de lege vorbeşte generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestaţia prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. pr. pen. , folosind calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, având drept scop garantarea imparţialităţii instanţei şi respectarea dreptului la un proces echitabil.

În formularea iniţială a textului de lege menţionat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare. Ulterior, art. 426 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul adăugării la lit. c)-h) ale art. 426 a unei condiţii specifice, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi lit. i) ale art. 426 C. pr. pen. . Potrivit formei în vigoare a textului de lege menţionat, contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. d), poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale care au rămas definitive la instanţa de apel. Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei.

Excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. , potrivit cărora “(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Decizia hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. […] (4) Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.” De asemenea, modificarea – prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 – a art. 426 lit. a) şi lit. c)-h) C. pr. pen. , prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţă cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2). În speţă, Curtea a constatat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate avea posibilitatea să invoce incompatibilitatea judecătorului primei instanţe pe calea apelului, cale de atac ordinară de reformare, cu efect devolutiv, instanţa de apel fiind obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129 nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată.

În aceste condiţii, prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie, o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 129. Reglementarea de către legiuitor, alături de judecata în primă instanţă, şi a căii ordinare de atac a apelului, a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanţii procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut la art. 5 C. pr. pen. (Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, M. Of. nr. 11 din 9 ianuarie 2020, § 19).

Exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare poate avea loc în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, fiind un remediu procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi procesuale. ( deciziile nr. 206 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 551 din 4 iulie 2019, nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019 şi nr. 375 din 18 iunie 2020, M. Of. nr. 937 din 13 octombrie 2020), Observând că dispoziţiile de lege criticate reprezintă o normă de procedură, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate, astfel cum prevăd dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2). Stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (v, în acest sens, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, M. Of. nr. 229 din 16 martie 2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014).

Accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a contestaţiei în anulare, pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a) şi c)-h) C. pr. pen. , reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac drept modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Fformularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare – cale extraordinară de atac, de retractare -, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură în apel şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. . Instituirea unui termen pentru formularea contestaţiei în anulare este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive (în acest sens, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 25).

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, acestea privesc aprobarea, la începutul fiecărui an, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către Colegiul de conducere a numărului şi compunerii completurilor de 5 judecători. În acest sens, alin. (2)-(7) ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 prevăd că, în materie penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în alte materii decât cea penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzelor. Totodată, norma prevede că judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri. În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora. De asemenea, cauzele care intră în competenţa completurilor de 5 judecători sunt repartizate aleatoriu în sistem informatizat.

Dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, nu au legătură cu soluţionarea acesteia, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. “Legătura cu soluţionarea cauzei” presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este inadmisibilă.Decizia nr. 133 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

428

Decizia nr. 133 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

431

432

Art. 432. – Procedura de judecare

(1)La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare.

(2)În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

(3)Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.

(4)Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

VERIFICĂRII ADMISIBILITĂŢII ÎN PRINCIPIU

Dispoziţiile art. 432 C. pr. pen. stabilesc procedura de judecare a contestaţiei în anulare, procedură care este aplicabilă ulterior etapei verificării admisibilităţii în principiu a acestei căi extraordinare de atac. Aşadar, prevederile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. – criticate în cauză – vizează exclusiv procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. a fost ridicată într-o cauză aflată în etapa verificării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă care nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor de lege criticate, fiind reglementată de prevederile art. 431 C. pr. pen. . Aceasta înseamnă că dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.

Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (1) şi (4) C. pr. pen. este inadmisibilă.Decizia nr. 248 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală

Prin încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut – cu privire la istoricul cauzei în care a fost ridicată excepţia – că autorul acesteia a exercitat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare împotriva Încheierii penale nr. 130/CC/2017, pronunţată de Judecătoria Brad în Dosarul nr. 2.387/176/2017, având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind durata procesului penal, care a fost formulată într-o cauză aflată în cursul urmăririi penale. Contestaţia în anulare a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Sentinţa penală nr. 213/CC/2017, pronunţată de Judecătoria Brad în Dosarul nr. 1.793/195/2017. Autorul excepţiei a formulat apel împotriva Sentinţei penale nr. 213/CC/2017, pronunţată de Judecătoria Brad, calea de atac fiind însă calificată drept contestaţie de către Curtea de Apel Alba Iulia, care şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Hunedoara. Această contestaţie a fost respinsă, ca inadmisibilă, în baza prevederilor art. 425¹ alin. (1) şi alin. (7) pct. 1 lit. a) C. pr. pen. , prin Încheierea penală nr. 12 din 29 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.793/195/2017 al Tribunalului Hunedoara, dosar în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate.

Dispoziţiile art. 432 C. pr. pen. stabilesc procedura de judecare a contestaţiei în anulare, procedură care este aplicabilă ulterior verificării admisibilităţii în principiu. Aşadar, dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. pr. pen. – referitoare la calea de atac în materia contestaţiei în anulare, care este apelul – vizează exclusiv hotărârile pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

Cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate vizează însă o hotărâre judecătorească prin a fost respinsă, ca inadmisibilă, o contestaţie în anulare cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu, iar calea de atac exercitată a fost calificată drept contestaţie, cale de atac ordinară reglementată de prevederile art. 425¹ C. pr. pen. , competenţa revenind judecătorului de drepturi şi libertăţi, întrucât contestaţia în anulare a fost exercitată împotriva unei încheieri prin care a fost soluţionată o contestaţie privind durata procesului penal formulată într-o cauză aflată în cursul urmăririi penale.

Prin urmare, cauza de faţă vizează etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă care nu intră în sfera de aplicare a textului de lege criticat, ci este reglementată de prevederile art. 431 C. pr. pen. . Aceasta înseamnă că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. pr. pen. – ce reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare – nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.

Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. pr. pen. este inadmisibilă.Decizia nr. 82 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală

În ceea ce priveşte cadrul procesual în care a fost ridicată aceasta – că, prin Decizia penală nr. 20/A/CC din 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 838 din 5 iulie 2016 şi a Încheierii din 18 iulie 2016, pronunţate în Dosarul nr. 8.242/108/2013 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia penală. Împotriva hotărârii de respingere a contestaţiei în anulare au formulat apel contestatorii, iar cu ocazia soluţionării apelului aceştia au ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. pr. pen. .

Prevederile art. 432 C. pr. pen. stabilesc procedura de judecare a contestaţiei în anulare, procedură care este aplicabilă ulterior verificării admisibilităţii în principiu. Aşadar, dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. pr. pen. – referitoare la calea de atac în materia contestaţiei în anulare – vizează exclusiv hotărârile pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu. Or, cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate priveşte o hotărâre judecătorească prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o contestaţie în anulare. Aşadar, cauza de faţă vizează etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă care nu intră în sfera de aplicare a textului de lege criticat, fiind reglementată de prevederile art. 431 C. pr. pen. .

Aceasta înseamnă că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. pr. pen. – care stabilesc calea de atac în procedura de judecare a contestaţiei în anulare – nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti […] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]”.

Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. pr. pen. este inadmisibilă.Decizia nr. 32 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală

434

Art. 434: Hotărârile supuse recursului în casaţie

(1)Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor)

(2)Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:

a)hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;
b)hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

c)hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;
d)hotărârile pronunţate în materia reabilitării;

e)soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

f)soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii;

g)hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

(3)Recursul în casaţie exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de recurs în casaţie.

Art. 434 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și Ordonanța de urgență nr. 70/2016 Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.
(Decizia nr. 540/2016 )

HOTĂRÂRI PENALE DEFINITIVE PRIN CARE S-A SOLUŢIONAT FONDUL

Instituţia recursului a fost analizată în mod succint, în mai multe rânduri, în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, §§ 16-20, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, §§ 22-24, şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, §§ 15-17. Prin deciziile menţionate, Curtea a reţinut că în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, iar nu extraordinară, având ca scop verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea pronunţată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare – care vizează îndreptarea erorilor de procedură – şi de revizuire – cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept.

Pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie, prevăzute de dispoziţiile art. 448 C. pr. pen. , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal.

Motivele de recurs în casaţie se limitează la cele reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare – necompetenţa instanţei -, care se referă la nerespectarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale. În temeiul prevederilor art. 436 alin. (1) C. pr. pen. , persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) C. pr. pen. . În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie referitor la latura civilă, iar în ceea ce priveşte latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.

Deşi Curtea a recunoscut iniţial legiuitorului o marjă largă de apreciere în domeniul configurării căilor extraordinare de atac, al admisibilităţii acestora şi al procedurii de judecată, tendinţa jurisprudenţei Curţii este aceea de a stabili şi de a dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate, în special, conţinutului normativ al art. 16 şi 21 din Constituţie, prin raportare la căile extraordinare de atac (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, § 20, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 20). În acest sens, cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate: referitor la contestaţia în anulare – Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, şi Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016; referitor la revizuire – Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, şi Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017; referitor la recurs – Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017 şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, precitate. Prin aceste decizii, Curtea a acordat o protecţie efectivă drepturilor şi libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul, căi extraordinare de atac, prin reevaluarea standardului de protecţie pe care îl asigură prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie. Astfel, Curtea a decis, de exemplu, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi a revizuirii trebuie să se examineze de către instanţă cu citarea părţilor, că judecata pe fond a recursului se face cu respectarea garanţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului contravine accesului liber la justiţie şi că excluderea posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.

Curtea şi-a reconsiderat jurisprudenţa cu privire la dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. . Astfel, prin Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, sunt neconstituţionale. De asemenea, prin Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, Curtea a constatat ca fiind neconstituţionale şi dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În acest sens, cele două texte de lege menţionate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, respectiv ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal.

Hotărârile excluse de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. de la controlul de legalitate realizat pe calea recursului în casaţie vizează infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Prevederile art. 7 C. pr. pen. consacră principiul oficialităţii procesului penal, potrivit căruia actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare competente, independent de voinţa persoanei vătămate, a suspectului, a inculpatului şi a celorlalte părţi procesuale. Raportul penal de conflict, născut din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, trebuie adus în faţa organelor judiciare în vederea stabilirii caracterului infracţional şi a consecinţelor pentru persoana vinovată. Cu toate acestea, există şi cazuri în care, din considerente de politică penală, punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt subordonate unor condiţii în absenţa cărora acţiunea penală nu poate fi promovată sau exercitată. O atare cerinţă o constituie formularea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii, care este actul procesual prin care această persoană îşi manifestă în mod expres voinţa cu privire la tragerea la răspundere penală a făptuitorului, act procesual fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale. Plângerea prealabilă se înfăţişează, aşadar, ca un mod special de sesizare a organelor de cercetare penală şi a procurorului, constând în opţiunea oferită de legiuitor persoanei vătămate de a decide dacă înţelege sau nu să sesizeze organele de urmărire în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului. (Decizia nr. 461 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 908 din 29 octombrie 2018, § 15, şi Decizia nr. 655 din 19 octombrie 2021, M. Of. nr. 238 din 10 martie 2022, § 18)

Instituţia plângerii prealabile îşi găseşte reglementarea atât pe planul dreptului penal material, cât şi pe cel al dreptului procesual penal, având o natură juridică mixtă, substanţială şi procedurală. Astfel, plângerea prealabilă constituie atât o condiţie pentru tragerea la răspundere penală (condiţie sancţionatorie), cât şi una de procedibilitate (consecinţă a condiţiei de sancţionare penală), ce intervine în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, cu îndeplinirea cumulativă a unor condiţii de fond şi de formă. Potrivit dispoziţiilor art. 157 alin. (1) din Codul penal, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală, iar prevederile art. 295 C. pr. pen. stabilesc că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Condiţia formulării unei plângeri prealabile pentru a putea fi pusă în mişcare acţiunea penală este menţionată expres pentru anumite infracţiuni şi nu poate fi extinsă cu privire la alte infracţiuni. Actuala reglementare a instituţiei plângerii prealabile din cuprinsul dispoziţiilor art. 157 din Codul penal este asemănătoare cu aceea din Codul din 1969, menţinându-se atât principiul indivizibilităţii active a răspunderii penale [art. 157 alin. (2)], cât şi principiul solidarităţii pasive a acesteia [art. 157 alin. (3)]. În plan procesual penal, plângerea prealabilă este reglementată de prevederile art. 295-298 C. pr. pen. , lipsa plângerii prealabile reprezentând o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod.

Prevederile art. 157 alin. (4) din Codul penal stabilesc că acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor. Norma materială trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 295 alin. (3) şi ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. , având în vedere că, potrivit prevederilor procesual penale, în cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu. Tot în sfera ipotezelor legale în care, în procesul penal, principiul oficialităţii se substituie principiului disponibilităţii se înscrie şi soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 157 alin. (5) din Codul penal, potrivit căreia, dacă persoana vătămată a decedat sau, în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu. De asemenea, Curtea mai reţine că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, derularea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate atât cu privire la declanşarea – prin formularea sau renunţarea la formularea plângerii prealabile -, cât şi cu privire la finalizarea lui, prin retragerea plângerii prealabile până la pronunţarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din Codul penal].

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor prevăzute de dispoziţiile: art. 193 – lovirea sau alte violenţe, art. 196 – vătămarea corporală din culpă, art. 206 – ameninţarea, art. 208 – hărţuirea, art. 218 alin. (1) şi (2) – violul, art. 219 alin. (1) – agresiunea sexuală, art. 223 – hărţuirea sexuală, art. 224 – violarea de domiciliu, art. 225 – violarea sediului profesional, art. 227 – divulgarea secretului profesional, art. 238 – abuzul de încredere, art. 239 – abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, art. 240 – bancruta simplă, art. 241 – bancruta frauduloasă, art. 242 – gestiunea frauduloasă, art. 253 alin. (1) şi (2) – distrugerea, art. 256 – tulburarea de posesie, art. 284 – asistenţa şi reprezentarea neloială, art. 287 alin. (1) lit. d)-g) – nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, art. 302 alin. (1) – violarea secretului corespondenţei, art. 378 – abandonul de familie, art. 379 – nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului şi ale art. 381 – împiedicarea exercitării libertăţii religioase. De asemenea, infracţiunile de furt (art. 228 – furtul, art. 229 – furtul calificat şi art. 230 – furtul în scop de folosinţă), săvârşite între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate [art. 231 alin. (1)].

Principiul oficialităţii se poate substitui însă principiului disponibilităţii în cazul infracţiunilor reglementate de prevederile art. 193 şi 196 din Codul penal – lovirea sau alte violenţe şi vătămarea corporală din culpă – săvârşite asupra unui membru de familie, infracţiuni cu privire la care dispoziţiile art. 199 alin. (2) din acelaşi cod stabilesc că acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Aşadar, lipsa plângerii prealabile nu împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale în situaţiile stabilite de prevederile art. 157 alin. (4) şi (5) din Codul penal şi ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. şi nici în alte cazuri prevăzute expres, de exemplu, în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 199 alin. (2) din Codul penal.

Având în vedere, pe de o parte, motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , iar, pe de altă parte, faptul că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) din acelaşi cod exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, reiese că în astfel de cauze soluţionate definitiv rămân nesancţionate: nerespectarea, în cursul judecăţii, a dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; greşita încetare a procesului penal; neconstatarea graţierii pedepsei sau greşita constatare a acesteia; aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, aceste aspecte trebuie raportate la sfera largă a infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Întrucât instituţia plângerii prealabile, care are rolul de a permite punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, nu elimină posibilitatea survenirii unor erori de drept în modul în care instanţa de judecată dezleagă, prin hotărâre definitivă, fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală, Curtea apreciază că excluderea de la controlul judecătoresc a soluţiilor nelegale în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiţie sub aspectul verificării legalităţii hotărârii penale definitive.

Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. creează – prin excluderea de la controlul judiciar realizat pe calea recursului în casaţie a unor hotărâri penale definitive care soluţionează fondul cauzei – o vădită inegalitate de tratament juridic între persoane aflate în situaţii similare, şi anume părţile din procesul penal, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, care consacră egalitatea în faţa legii.

Legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 23, precitate, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 28).

O deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (CEDO , hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, § 24, CCR, Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25).

Hotărârile penale definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate – ca şi hotărârile definitive care privesc infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu – dezleagă fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală. Cu toate acestea, soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate au, sub aspectul posibilităţii de a fi atacate cu recurs în casaţie, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunţate pentru restul infracţiunilor, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispoziţiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilităţii de a formula recurs în casaţie, un tratament juridic diferit pentru părţile procesului penal, în funcţie de modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale – la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu -, în condiţiile în care recursul în casaţie reprezintă mijlocul procedural prin care se repară nelegalităţile, având ca obiect verificarea conformităţii hotărârilor penale definitive – care soluţionează fondul cauzelor – cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legilor şi al uniformizării jurisprudenţei. Instanţa de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie acordându-se prioritate principiului legalităţii în raport cu principiul autorităţii de lucru judecat.

Din perspectiva interesului de a cere şi de a obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, persoane care se află în situaţii similare, şi anume părţile din cauze în care judecata a fost finalizată cu soluţii definitive date cu încălcarea legii, au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce priveşte posibilitatea de a formula recurs în casaţie, în funcţie de modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Dacă instanţa schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în una pentru care acţiunea penală se pune în mişcare (şi) din oficiu sau dacă inculpatul este judecat pentru ambele categorii de infracţiuni – hotărârea definitivă pronunţată în cauză poate fi atacată cu recurs în casaţie. Totodată, există cazuri – în procesul penal – în care principiul oficialităţii se substituie principiului disponibilităţii, cazuri consacrate de prevederile art. 157 alin. (4) şi (5) şi ale art. 199 alin. (2) din Codul penal, precum şi de cele ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. .

Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. creează, cu privire la persoane aflate în situaţii similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, astfel că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit cărora “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie şi niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 24, decizii citate anterior).

Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, § 28, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi.

Potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 25, decizii citate anterior), exigenţele prevederilor art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procuror, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării cauzei prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial – avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi de a obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 şi 13 din Convenţie – invocate şi în prezenta cauză – şi faţă de critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, M. Of. nr. 482 din 13 iunie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. În acest sens, Curtea a reţinut, prin decizia citată, § 15, că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise prin deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) C. pr. pen. , titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, precum şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.

Referitor la dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. , prin decizia §§ 19-21, Curtea a observat că pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie numai hotărârile penale definitive. Prevederile de lege criticate exceptează de la recursul în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – ca instanţe de apel – prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 448 C. pr. pen. , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs.

Pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – a unor hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fără a se aduce vreo atingere principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 24).

Prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019 § 22, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 6 şi 13 din C.E.D.H. .

Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, referitor la exceptarea, prin dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. , de la posibilitatea folosirii căii extraordinare de atac a recursului în casaţie a deciziilor – pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel – prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, soluţia legislativă criticată este pe deplin justificată de natura instituţiei recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac, având în vedere că o astfel de cale de atac se poate exercita numai împotriva unei hotărâri prin care o instanţă de judecată a statuat în mod definitiv cu privire la un proces penal. Or, în cazul deciziilor pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, litigiul penal nu a fost definitiv judecat şi, prin urmare, nu poate fi recunoscută o cale extraordinară de atac.

De asemenea, fiind neîntemeiată şi critica autorului excepţiei potrivit căreia dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, prin aceea că nu fac distincţie între deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzei în totalitate şi cele prin care s-a dispus doar în parte, pe motiv că ar genera “riscul ca o hotărâre desfiinţată parţial în apel să nu poată fi atacată cu recurs în casaţie în partea care a rămas definitivă”. Astfel, în cazul în care curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, dispun rejudecarea unei cauze doar parţial, cu privire numai la anumiţi inculpaţi, este evident că norma de excludere a căii extraordinare de atac nu este aplicabilă cu privire la inculpatul faţă de care cauza este judecată în mod definitiv. Aşadar, deciziile prin care se dispune o rejudecare parţială sunt atacabile cu recurs în casaţie de către inculpatul/inculpaţii cu privire la care raportul juridic de drept procesual penal s-a definitivat. Curtea apreciază că textul de lege criticat nu încalcă principiul statului de drept şi cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. având o formulare clară şi previzibilă, care nu aduce nicio atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Legea fundamentală.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, tot prin Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, § 15, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , motivele de recurs în casaţie sunt limitate. Mai mult, conform prevederilor art. 438 alin. (2) C. pr. pen. , situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. Astfel, raportând prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 la scopul recursului în casaţie, Curtea a statuat că restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate – aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – şi de natura acesteia, de cale extraordinară de atac. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie – prevăzute la art. 438 alin. (1) C. pr. pen. -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr.424 din 9 iunie 2015, M. Of. nr. 636 din 21 august 2015, Decizia nr. 255 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 544 din 20 iulie 2016, şi Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017. Decizia nr. 498 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

438

Art. 438: Cazurile în care se poate face recurs în casaţie

(1)Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1.în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

2.-6. abrogat

7.inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8.în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;

9.-10. abrogat

11.nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;

12.s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13.-14. abrogat

(2)Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

(3)În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

INCIDENȚA CAZURILOR DE RECURS

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 227D/2019 susţine, în esenţă, că, deşi argumente similare celor expuse în cererea de recurs în casaţie ridică, în principiu, problema conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, reglementarea actuală a art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu permite valorificarea lor pe calea recursului în casaţie, dată fiind limitarea sferei cazurilor de recurs operată prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, în special în ceea ce priveşte abrogarea pct. 14 al art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, care viza ipoteza în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel. Susţine că efectul modificării produse prin Legea nr. 255/2013 este acela că, în configuraţia actuală, recursul în casaţie a devenit o cale de atac aproape lipsită de conţinut, inaptă să atingă obiectivul definit prin lege, în conflict vădit cu prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale indicate. Arată că, deşi are aceeaşi natură juridică şi aceeaşi finalitate, prin sfera extinsă a cazurilor în care poate fi exercitată, calea extraordinară de atac similară din materie civilă oferă un standard de protecţie a dreptului de acces la justiţie şi la înfăptuirea dreptăţii superior celui din procesul penal, deşi consecinţele unei hotărâri penale nelegale sunt mult mai dramatice decât cele ale unei hotărâri civile nelegale. Cât priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, susţine, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale, în condiţiile în care doar unul dintre cei trei membri ai completului de judecată care urmează să soluţioneze cererea este abilitat să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu, iar judecata se desfăşoară fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, deşi alin. (2) al aceluiaşi text de lege îngăduie interpretarea potrivit căreia, cu ocazia verificării respectării dispoziţiilor art. 438 din Codul de procedură penală, judecătorul nu se limitează la o verificare formală a indicării cazurilor de recurs în casaţie şi a motivării lor, ci examinează dacă, în raport cu motivele arătate, sunt incidente cazurile de recurs în casaţie, antamând, în opinia autorului, fondul cererii. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 440 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală prevăd că examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie se realizează “fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului”. Or, cum termenii “citare”, respectiv “participare” au accepţiuni complet diferite, sar putea interpreta că doar participarea procurorului este interzisă, nu şi a părţilor, care se pot prezenta, fără să fie citate, situaţie în care pot pune şi concluzii.

14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia din Dosarul Curţii nr. 1.479D/2019 arată că, în cauză, decizia de achitare a inculpatei, vădit nelegală, rezultat al neevaluării de către instanţa de apel a motivelor de apel formulate de părţile civile, al nevalorificării tuturor probelor legal administrate în cursul procesului, al negării existenţei unora dintre ele (deşi înscrisurile existente la dosar infirmă această ipoteză), al interpretării discreţionare şi neunitare a probelor reţinute, a influenţat, în mod evident, soluţia în latura civilă.

Susţin că şi soluţia de achitare este de natură a influenţa soluţia în latura civilă, chiar dacă instanţa care dispune achitarea lasă nesoluţionată acţiunea civilă, lăsând, teoretic, posibilitatea sesizării instanţei civile, care nu este legată de hotărârea de achitare sub aspectul existenţei prejudiciului ori vinovăţiei inculpatului. În aceste condiţii, susţin, în esenţă, că, prin abrogarea a nouă dintre cele paisprezece cazuri de recurs în casaţie, verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile se face predominant din perspectiva interesului inculpatului, partea civilă fiind pusă într-o situaţie de inegalitate de tratament legislativ.

15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia din Dosarul Curţii nr. 2.575D/2019 susţine, în esenţă, că, prin abrogarea art. 438 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură penală, prevederile art. 434 din Codul de procedură penală, în vigoare, limitează cazurile în care se poate face recurs în casaţie, încălcându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 21 din Constituţie. Arată că prevederile art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală conferă părţii responsabile civilmente dreptul de a formula recurs în casaţie, fie în privinţa laturii civile, fie cu referire la latura penală, în măsura în care soluţia din latura penală a influenţat latura civilă, partea responsabilă civilmente din prezenta cauza aflându-se în situaţia prevăzută de prima teză a acestui articol. Susţine că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care cererea de recurs se judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu. De asemenea, susţine că se aduce atingere dreptului la apărare şi la un proces echitabil, întrucât admiterea în principiu se examinează de instanţa supremă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a procurorului.

16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, formulând opinia în Dosarul Curţii nr. 227D/2019, apreciază că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în domeniul egalităţii în faţa legii, al accesului la justiţie, al dreptului la un proces echitabil, precum şi al dreptului la un recurs efectiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 699 din 29 noiembrie 2016 şi nr. 424 din 9 iunie 2015, referitoare la natura juridică şi limitarea sferei motivelor recursului în casaţie, reţinând că, dacă scopul degrevării instanţei supreme nu poate constitui un argument hotărâtor pentru limitarea sferei cazurilor de recurs în casaţie, specificul acestei căi extraordinare de atac constituie o justificare obiectivă şi decisivă în acest sens. Subliniază, totodată, că neprevederea, ca motiv de recurs în casaţie, a simplei omisiuni a unei instanţe de apel de a examina integral criticile apelanţilor nu trebuie privită disociat de ansamblul reglementărilor pertinente în această materie, în mod particular în privinţa contestaţiei în anulare. Acest ultim remediu procesual permite persoanei interesate să invoce neregularităţi procedurale asupra cărora instanţa de apel a omis a se pronunţa, reglementarea sa completând-o pe cea a recursului în casaţie şi conturând împreună cadrul remediilor extraordinare menite să asigure legalitatea hotărârii penale definitive. A admite că orice omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra unei critici ar justifica, în mod obiectiv, limitarea securităţii juridice şi rejudecarea cauzei definitiv soluţionate echivalează cu a admite, în mod inevitabil, că însuşi conceptul de securitate juridică este unul iluzoriu, iar principiul res judicata, unul pur teoretic. Or, o atare concluzie contravine tocmai dreptului garantat de art. 6 § 1 din C.E.D.H., în componenta sa privind securitatea juridică. Reţine, de asemenea, că sfera redusă a cazurilor de recurs în casaţie, limitată la chestiuni care vizează erori de drept, nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti, să promoveze căile de atac prevăzute de lege şi să se prevaleze de garanţiile procesuale ale unui proces echitabil, posibilitatea promovării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie constituind o garanţie în plus a conformităţii hotărârilor judecătoreşti cu regulile de drept aplicabile. Sub acelaşi aspect, reţine că, deşi este de netăgăduit faptul că, prin natura şi finalitatea sa, recursul în casaţie – în materie penală şi recursul – în materie civilă constituie, ambele, căi extraordinare de atac menite să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, diferenţele de reglementare a sferei cazurilor în care ele pot fi exercitate sunt determinate, în mod hotărâtor, de specificul fiecărei proceduri judiciare în parte; ele nu pot constitui, prin urmare, în mod obiectiv, criterii de evaluare comparativă a standardului de protecţie a dreptului la acces la justiţie. Pe de altă parte, reţine că sfera redusă a cazurilor de recurs în casaţie nu afectează efectivitatea căii extraordinare de atac în materie penală, întrucât dreptul la un recurs efectiv garantat de Convenţie nu este absolut, potrivit jurisprudenţei CEDO, acesta putând fi supus unor restricţii legitime. Apreciază că soluţia normativă care prevede cazurile în care poate fi exercitat recursul în casaţie, restrângând sfera acestora, nu încalcă nici principiul egalităţii şi nediscriminării prevăzut de Legea fundamentală şi convenţiile internaţionale, întrucât neconstituţionalitatea unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii între cetăţeni ar presupune să se constate că, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispoziţiilor aplicabile recursului în casaţie. În fine, apreciază că formularea unor critici de neconstituţionalitate a actualei reglementări a recursului în casaţie prin invocarea statuărilor Curţii Constituţionale în Decizia nr. 783 din 12 mai 2009 nu se raportează pertinent la natura juridică actuală a căii de atac extraordinare analizate, considerentele expuse de autoritatea constituţională în decizia evocată raportându-se la natura şi finalitatea unei căi ordinare de atac – recursul, ceea ce nu mai este cazul recursului în casaţie, în actuala legislaţie procesual penală.

Utilizarea termenilor “citare”, respectiv “participare” constituie expresia poziţiei procesuale a participanţilor la procedură (procuror şi părţi) şi a mijloacelor procedurale specifice prin care se asigură prezenţa lor în faţa instanţei; folosirea acestor noţiuni nu este de natură să conducă, eo ipso, la concluzia autorului excepţiei, interpretarea gramaticală dată textului sub acest aspect fiind una speculativă. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 591 din 1 octombrie 2015. Reţine că art. 6 § 1 din Convenţie nu se aplică cererilor de redeschidere a unei proceduri încheiate definitiv, întrucât persoana care introduce o astfel de cerere este condamnată definitiv, iar nu acuzată penal, cerinţele ce decurg din art. 6 devenind relevante numai subsecvent parcurgerii fazei admisibilităţii, în caz de rejudecare propriu-zisă a procesului. Cât priveşte critica autorului potrivit căreia judecătorul este abilitat să examineze concordanţa dintre motivele alegate şi cazul de recurs în casaţie invocat, pronunţându-se astfel asupra unei chestiuni care ţine de fondul cererii, apreciază că, prin maniera în care este formulată, critica invocată ridică, în realitate, doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii în cazuri de speţă, iar nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Totodată, arată că examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente cu unul din motivele expres prevăzute de lege nu echivalează, în sine, cu o statuare asupra aplicabilităţii acelui motiv de recurs în speţă. De asemenea, apreciază că pronunţarea soluţiei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează să judece pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a împiedica, prin ea însăşi, justiţiabilii în demersurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele lor legitime au fost încălcate. Deopotrivă, apreciază că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către judecătorul de filtru nu poate aduce atingere independenţei celorlalţi doi membri ai completului de judecată, fie în componenta obiectivă a acestei noţiuni (care se referă la independenţa judecătorilor faţă de alte autorităţi, în special faţă de executiv), fie sub aspectul independenţei interioare a judecătorilor, care presupune ca ei să fie liberi de orice influenţe sau presiuni din partea colegilor sau a judecătorilor care au atribuţii administrative. Întrucât efectuează un examen esenţialmente formal al cererii de recurs în casaţie, demersul judecătorului de filtru de a admite în principiu recursul în casaţie nu este susceptibil, prin el însuşi, a limita în vreun fel independenţa celorlalţi doi membri ai completului chemaţi să decidă asupra fondului căii extraordinare de atac. Recursul în casaţie intră în competenţa exclusivă a instanţei supreme şi este grefat pe erori de drept substanţial, spre deosebire de celelalte remedii procesuale menţionate de autor. Or, poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi rolul său constituţional în asigurarea unei interpretări şi aplicări unitare a legii, corelate cu numărul redus al situaţiilor ce constituie motive de recurs în casaţie şi caracterul pur formal al analizei de admisibilitate efectuată în etapa filtru, justifică în mod obiectiv opţiunea legiuitorului, căruia îi revine, de altfel, competenţa exclusivă de a norma procedura de judecată şi regulile aplicabile recursului în casaţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, formulând opinia în dosarele Curţii nr. 1.479D/2019 şi nr. 2.575D/2019, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, finalitatea sa fiind aceea de a înlătura erorile de drept cuprinse în hotărârile definitive ale instanţelor de apel, raportat strict la cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de lege. Faţă de specificul şi finalitatea acestei căi extraordinare de atac, motivele de recurs în casaţie au fost restrânse şi circumscrise unor situaţii vizând exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt. Reţine că, prin dispoziţiile criticate au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate şi au fost eliminate cele formale şi fără impact major asupra legalităţii. În aceste condiţii, apreciază că dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, atât timp cât recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor penale definitive prevăzute de lege şi doar în cazuri strict determinate, de încălcare a legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. Observă că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea instanţei supreme, iar, pe de altă parte, respectarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost eliminate din sfera instituţiei analizate motivele ce vizau aspecte procedurale, care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei din urmă căi de atac. Consideră că dispoziţiile criticate nu generează discriminare între diferiţii titulari ai dreptului de a promova recurs în casaţie, întrucât aceştia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiţii asemănătoare, în concordanţă însă cu poziţia lor procesuală şi cu specificul interesului procesual urmărit. În egală măsură, apreciază că prevederile criticate nu limitează nici dreptul părţilor civile de acces la justiţie ori pe cel la un proces echitabil şi nici dreptul la apărare, de vreme ce această categorie de părţi are posibilitatea de a promova calea de atac, în condiţii şi pentru motive similare celor recunoscute celorlalţi participanţi la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluţiei dispuse în latura penală a cauzei, comparativ cu cea dispusă în acţiunea civilă, derivă din particularităţile celor două categorii de acţiuni şi din specificul poziţiei părţilor, fără a contraveni exigenţelor constituţionale invocate. Invocă jurisprudenţa instanţei de control constituţional în materie, respectiv deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, § 15; nr. 699 din 29 noiembrie 2016, § 23; nr. 743 din 13 decembrie 2016, §§ 27 şi 28; nr. 490 din 30 iunie 2016, §§ 23 şi 24; nr. 517 din 6 iulie 2017, § 22, şi nr. 215 din 9 aprilie 2019, § 16.

Potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Curtea a reţinut, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.

Restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate – aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – şi de natura acesteia – de cale extraordinară de atac. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie – prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii ( în acest sens, deciziile nr. 100 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 382 din 12 mai 2020, şi nr. 215 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 503 din 21 iunie 2019).

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, anterior modificării acestora prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016, a pronunţat Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatând că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională.

Dispoziţiile procesual penale ce reglementează soluţionarea recursului în casaţie nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii. Aşa fiind, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, M. Of. nr. 150 din 2 martie 2015, participarea procurorului la procedura reglementată prin art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Procedura de examinare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie, reglementată la art. 440 din Codul de procedură penală, nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părţilor. Curtea a reţinut că prevederile art. 353 din Codul de procedură penală reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) teza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită; conform dispoziţiilor aceleiaşi norme, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă, care poate dispune şi citarea altor subiecţi procesuali, atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 şi art. 363 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziţii speciale contrare. În aceste condiţii, Curtea a constatat că în procedura admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie ar urma să fie aplicabile dispoziţiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Concluzionând, examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a părţilor, conform art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aceasta în condiţiile în care, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului şi citarea părţilor de la examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepţie de la dispoziţiile art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1), precitate.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie relevă un aspect diferit de cel reţinut de instanţa de control constituţional, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casaţie sunt examinate din perspectiva admisibilităţii în principiu a acestora fără participarea procurorului şi fără citarea părţilor, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală. Aşa încât, Curtea a constatat că lipsa aplicării dispoziţiilor art. 353 alin. (1) şi ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, prin urmare, examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi nu una de constituţionalitate a textului criticat, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părţi, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte. În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată”, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Ulterior modificării dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, Curtea a pronunţat Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4¹) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Totodată, prin aceeaşi decizie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Prin Legea nr. 75/2016 legiuitorul a prevăzut în mod expres că admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Curtea a constatat, în §§ 37 şi 38 ale deciziei precitate, că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie, procedură în care examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie.

În cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile art. 21 şi art. 24 din Legea fundamentală. (Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015)

Pronunţarea soluţiei asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Decizia nr. 91 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi ale art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

Autorul excepției critică, în esenţă, limitarea cazurilor în care se poate formula recurs în casaţie, aspect analizat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, M. Of. nr. 636 din 21 august 2015, şi Decizia nr. 149 din 14 martie 2019, M. Of. nr. 482 din 13 iunie 2019. Curtea a reţinut că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) C. pr. pen., situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) C. pr. pen. , titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.

“Restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. , aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate – aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – şi de natura acesteia – de cale extraordinară de atac”. Aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie – prevăzute la art. 438 alin. (1) C. pr. pen. -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac. În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 255 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 544 din 20 iulie 2016, şi nr. 743 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017.

Totodată, prin Decizia nr. 100 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 382 din 12 mai 2020, şi Decizia nr. 215 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 503 din 21 iunie 2019, Curtea a reţinut că – spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii.Decizia nr. 207 din 25 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

452

Art. 452: Hotărârile supuse revizuirii

(1)Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.

(2)Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

REZOLVARE A FONDULUI CAUZEI

Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă – sentinţe sau la instanţa de apel – decizii. În acelaşi sens reglementau şi normele procesual penale anterioare, respectiv art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care stabileau că pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.( Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016

Revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, deoarece prin revizuire se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, or, asemenea erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale. Sunt hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului juridic de drept penal substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa penală rezolvă acţiunea penală şi pronunţă, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Practica judiciară a stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, aceste considerente de principiu regăsindu-se şi în Decizia nr. XVII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii. La acestea se adaugă şi soluţiile de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, întrucât şi în aceste ipoteze instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, potrivit art. 396 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.

Cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. De pildă, în practica judiciară anterioară actualului Cod de procedură penală, s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionată plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este inadmisibilă. Curtea a reţinut, de asemenea, că sunt hotărâri care nu rezolvă fondul cauzei la toate încheierile date pe parcursul judecăţii, sentinţele de dezînvestire, hotărârile prin care se admite sau se respinge o cerere de recuzare.

Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Având în vedere caracterul revizuirii de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.Decizia nr. 98 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală

Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă – sentinţe sau la instanţa de apel – decizii. În acelaşi sens reglementau şi normele procesual penale anterioare, respectiv art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care stabileau că pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016)

Având în vedere caracterul revizuirii de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 98 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală

Art. 453: Cazurile de revizuire

(1)Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

a)s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;

b)hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;

c)un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

d)un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

e)când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;

f)hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

(2)Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.

(3)Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

(4)Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.

(5)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii.

Art. 453 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională.

INTERPRETAREA CONŢINUTULUI NORMELOR JURIDICE

Curtea a statuat în repetate rânduri că nu este competentă să se pronunţe asupra aspectelor ce ţin de aplicarea legii, acestea urmând a fi soluţionate de către instanţa de judecată. Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aprecierea faptelor probatorii noi care pot determina revizuirea hotărârii definitive atacate sunt de competenţa exclusivă a instanţei de judecată. A răspunde criticilor autorului excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, § 14, Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 19 din 13 ianuarie 2020, § 16, şi Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 685 din 31 iulie 2020, § 16).

Ținând cont de prevederile art. 126 alin. (1) şi ale art. 146 lit. d) din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.Decizia nr. 26 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

CurteaConstituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională. (exceptie admisa) ( Decizia 2/2017 ). Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f), care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. (exceptie admisa) ( Decizia 126/2016

Autorul excepției nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a legii de către organele judiciare. Or, în această privinţă, Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra aspectelor ce ţin de aplicarea legii, acestea urmând a fi soluţionate de către instanţa de judecată. Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi, în speţă, aprecierea faptelor probatorii noi care pot determina revizuirea hotărârii definitive atacate sunt de competenţa exclusivă a instanţei de judecată. A răspunde criticilor autorului excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 977 din 19 noiembrie 2018, § 14, Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 19 din 13 ianuarie 2020, § 16, şi Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020, M. Of. nr. 685 din 31 iulie 2020, § 16).

EFECTELE UNEI DECIZII DE ADMITERE A EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE

Cazulde revizuire din art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, corespunde celui reglementat în art. 408² din Codul de procedură penală din 1968, însă, potrivit noii reglementări, acest caz constituie motiv de revizuire indiferent de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, dacă prevederea legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii.

Dintr-o perspectivă istorică, deciziile instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, prin art. II pct. 1 şi art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou motiv de revizuire, atât în materie civilă – art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi în materie penală – art. 408² din Codul de procedură penală din 1968, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile precitate fiind reglementată ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei, rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, remediu aplicabil doar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Potrivit art. 408² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” De asemenea, art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, stabilea că “Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:[…] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.”

În considerentele Deciziei nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, a statuat că “dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale deciziei Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.”

După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată (a publicării), ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, v Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012). De asemenea, în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea a pronunţat Decizia nr. 636 din 14 iunie 2012, M. Of. nr. 554 din 7 august 2012, în considerentele căreia a reţinut că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, pentru că “persoanele despre care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate face vorbire se află în situaţii juridice diferite, pe de o parte se află persoanele care invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, iar de cealaltă parte se află persoanele care nu înţeleg să îşi valorifice acest drept constituţional şi legal. […]. Atât timp cât partea nu manifesta diligentă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o decizie de constatare a neconstituţionalităţii M. Of. dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate”. Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, M. Of. nr. 274 din 15 aprilie 2014, în care susţinerile autorului excepţiei au fost în sensul că liberul acces la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată [s.n. prin revizuire] doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, deşi decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes. Jurisprudenţa anterior citată a fost menţinută şi după adoptarea Codului de procedură civilă în vigoare, care în art. 509 alin. (1) pct. 11 stabileşte, în mod similar vechilor norme procesual civile, faptul că revizuirea poate fi cerută dacă, “după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”, în acest sens fiind Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, § 16, M. Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, § 18, M. Of. nr. 597 din 11 august 2014, şi Decizia nr. 29 din 3 februarie 2015, § 15, M. Of. nr. 170 din 11 martie 2015.

Revenind la materia penală, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 408² alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Cu privire la dispoziţiile art. 408² din Codul de procedură penală din 1968, în Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014, Curtea a statuat că “revizuirea hotărârilor judecătoreşti ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă o cale extraordinară de atac cu caracter sui generis circumscris cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate”, reţinând, anterior, în Decizia nr. 1.000 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 29 din 14 ianuarie 2013, că, “pe parcursul soluţionării cauzei, autorul excepţiei a beneficiat de toate garanţiile procesuale specifice procesului penal, dar nu a înţeles să se prevaleze de dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a cărei soluţionare i-ar fi putut conferi dreptul de a formula cerere de revizuire. Prin urmare, acesta se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei care a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, într-o altă cauză, şi care, în urma declarării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii textului criticat, a avut dreptul de a cere revizuirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă”.

O decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv. Prin aceasta Curtea a interpretat în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei.

Jurisprudenţa Curții este o reflectare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.

“Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, M. Of. nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, M. Of. nr. 74 din 31 ianuarie 2007), aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita.

În mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, “soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în § 22, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată., Din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

În dezacord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional precitată şi cu considerentele reţinute în § anterior, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepţia de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Fără a face un control de constituţionalitate expres cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional a statuat, incidental, în exercitarea controlului a posteriori, cu privire la efectele deciziilor sale de admitere pronunţate în materie penală, în considerentele Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014, § 26, M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014, stabilind că, “potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate”. Aceste considerente au fost reţinute ulterior şi în Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, § 14, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014, şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, § 14, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015.

Activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale.

Cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, § 38, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, astfel: “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.” Aşadar, instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei.

Hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea – cale de atac extraordinară – având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă şi în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deoarece stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie.

În reglementarea cazului de revizuire examinat – art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, § 30, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, “în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret”. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Aşadar, o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Atingerea adusă principiului autorităţii de lucru judecat prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52). În speţă, motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice – element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, § 61).

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu circumstanţiază cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.

Dispoziţiile art. 88 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează patru cazuri de incompatibilitate a apărătorului unei părţi sau a unui subiect procesual principal. Astfel, nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui alt subiect procesual principal: a) soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul; b) martorul citat în cauză; c) cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror; d) o altă parte sau un alt subiect procesual. Ultima ipoteză reglementată în cuprinsul normelor procesual penale precitate este cea aplicabilă în prezenta cauză, autorul invocând încălcarea dreptului la apărare, consfinţit constituţional şi convenţional, cu referire la dispoziţii din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Potrivit dispoziţiilor art. 92-95 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, de asemenea, poate participa la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, poate formula plângeri, memorii, cereri, poate consulta actele dosarului, iar, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. Totodată, în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. În cursul judecăţii, avocaţii au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului, iar în situaţia în care autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză [art. 352 alin. (7) şi (12) din Codul de procedură penală]. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii.

Faţă de reglementarea procesual penală anterioară, în care dosarul era accesibil doar după finalizarea urmăririi penale, respectiv la prezentarea materialului de urmărire penală (art. 250-254 din Codul de procedură penală din 1968), cu titlu de excepţie, dosarul cauzei putând fi consultat de apărătorul inculpatului în ipoteza sesizării judecătorului cu o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), în prezent, prin actualul Cod de procedură penală, s-a renunţat la caracterul secret al urmăririi penale atât în ceea ce îi priveşte pe participanţii la procesul penal, cât şi pe apărătorii lor. Normele procesual penale în vigoare prevăd expres că avocatul are dreptul de a consulta dosarul pe tot parcursul procesului penal, acest drept neputând fi exercitat ori restrâns în mod abuziv, în acest fel fiind respectate dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei, dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării şi dreptul la apărare, consacrate convenţional şi constituţional. Conţinutul dreptului de a consulta dosarul se referă la posibilitatea avocatului de a citi şi studia actele aflate la dosar, de a nota informaţii şi date din dosar, de a obţine fotocopii de pe aceste acte.

În procesul penal, avocatul oricărei părţi sau subiect procesual principal are acces la întreg conţinutul dosarului penal, dreptul de a consulta toate actele dosarului şi de a cerceta mijloacele materiale de probă asigurând buna desfăşurare a urmăririi penale, aflarea adevărului şi soluţionarea, în mod just, a cauzei penale. Exercitarea drepturilor anterior menţionate îl aşază însă pe avocat în poziţia unui participant cu drepturi depline în activitatea judiciară. Or, Curtea constată că, în ipoteza în care avocatul unei părţi sau al unui alt subiect procesual principal are, la rândul său, calitatea de parte (inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente) ori subiect procesual principal (suspect ori persoană vătămată) în aceeaşi cauză ori în cauze în care a intervenit joncţiunea procesual penală, întrucât existau legături substanţiale între acestea, exercitarea de către avocat a drepturilor anterior menţionate – în temeiul mandatului de asistenţă şi reprezentare – se poate transforma într-un obstacol pentru buna desfăşurare a procesului penal, aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzei penale. Deşi este evident faptul că o componentă a dreptului fundamental la apărare o reprezintă posibilitatea luării la cunoştinţă despre suportul probatoriu al acuzaţiei formulate împotriva părţii ori subiectului procesual, prin studierea materialului de urmărire penală, exercitarea acestui drept este necesar să aibă loc doar în condiţiile în care se păstrează un echilibru între drepturile avocatului şi cele ale părţii/subiectului procesual pe care îl reprezintă, pe de o parte, şi interesele urmăririi penale şi ale organelor judiciare, pe de altă parte.

Potrivit notelor scrise aflate la dosar, apărătorul ales al autorului excepţiei are calitatea de inculpat, fiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, constând în aceea că, în calitate de avocat, cu intenţie, pentru a obţine un folos necuvenit, l-a ajutat pe autorul excepţiei să îşi încalce atribuţiile de serviciu. Aşadar, în aceeaşi cauză în care autorul excepţiei are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârşirea unei infracţiuni care are o strânsă legătură cu infracţiunile săvârşite de autor.

Curtea nu poate reţine încălcarea, prin normele procesual penale ale art. 88 alin. (2) lit. d), a dreptului la apărare consacrat constituţional şi convenţional. De altfel, partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală are libertatea de a-şi angaja un alt apărător, iar, în situaţia în care nu îşi alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată îşi poate asigura substituirea, în condiţiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, în esenţă, autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că pot fi supuse revizuirii doar hotărârile judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionat fondul cauzei, iar nu şi încheierile prin care s-a dispus cu privire la măsuri preventive privative de libertate. Cu privire la această critică, revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, indiferent dacă acestea au rămas definitive la prima instanţă – sentinţe – sau la instanţa de apel – decizii. Totodată, cât priveşte hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, acestea puteau rămâne definitive şi la instanţa de recurs (decizii). În acelaşi sens reglementau şi normele procesual penale anterioare, respectiv art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, care stabilea că pot fi supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. De asemenea, referindu-se la hotărârile supuse revizuirii, Codul de procedură penală din 1936, republicat, le caracteriza ca “nesusceptibile de a mai fi atacate pe vreo altă cale ordinară sau extraordinară de atac” (art. 417).

Cererea de revizuire a unei hotărâri definitive prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. Astfel, în practica judiciară anterioară actualului Cod de procedură penală, s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care a fost soluţionată plângerea împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este inadmisibilă. Curtea reţine, de asemenea, că sunt hotărâri care nu rezolvă fondul cauzei toate încheierile date pe parcursul judecăţii, sentinţele de dezînvestire, hotărârile prin care se admite sau se respinge o cerere de recuzare.

Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, hotărârile supuse acestora, termenele de declarare, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“.

Cât priveşte dispoziţiile art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă, “în camera de consiliu, fără citarea părţilor“, autorul excepţiei susţine că acestea aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi dispoziţiilor constituţionale privind caracterul public al şedinţelor de judecată.

Critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la caracterul nepublic al şedinţelor de judecată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În acest sens, publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Consacrarea sa este asigurată de dispoziţiile art. 6 § 1 din C.E.D.H., potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanţă care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală. CEDO a subliniat importanţa acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei justiţii secrete” şi vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, pronunţată în Cauza Diennet împotriva Franţei, § 33), însă, cu toate acestea, dreptul la o şedinţă publică nu este absolut (Hotărârea din 29 octombrie 1991, pronunţată în Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei, § 27, şi Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).

Pe de altă parte, publicitatea constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti.

Faţă de jurisprudenţa CEDO Curtea reaminteşte că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, §§ 13-14, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, a statuat că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală. Totodată, în aceeaşi decizie, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, amintind, printre altele, Decizia din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, potrivit căreia art. 6 din Convenţie nu se aplică unei proceduri care urmăreşte redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat şi care solicită o asemenea redeschidere nu este “acuzată de o infracţiune”, în sensul art. 6 din Convenţie, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei “acuzaţii în materie penală”. Aşadar, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia în examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire nu poate fi pusă în discuţie existenţa unei acuzaţii în materie penală, întrucât instanţa verifică cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere.

Curtea constată că. deşi toate aceste verificări, prevăzute de art. 459 alin. (3) din Codul de procedură penală, se realizează în camera de consiliu, acest fapt este însă în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în considerentele dezvoltate în Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea Constituţională a cenzurat absenţa contradictorialităţii şi oralităţii procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire. În aceste condiţii, Curtea constată că, în măsura în care părţile şi procurorul beneficiază de dreptul de a fi prezenţi în faţa instanţei şi de a-şi susţine oral interesele, absenţa publicului din sala de judecată nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.

Curtea constată că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, în motivarea soluţiei sale reţinând că, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită citarea părţilor. Prin urmare, ţinând cont de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi de faptul că decizia mai sus menţionată este ulterioară sesizării instanţei constituţionale în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât priveşte soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), ale art. 452 alin. (1), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Nimeni nu este mai presus de lege”. Cu privire la acest principiu, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, reflectată, de exemplu, în Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 şi în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, a statuat, prin considerente cu valoare general obligatorie, că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Or, diferenţa de tratament juridic instituită prin dispoziţiile art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală între situaţiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiaşi articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului – de observat că soluţia de achitare nu se regăseşte în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) – este justificată de existenţa unor cazuri diferite, având în vedere că situaţia părţilor civile care solicită constatarea netemeiniciei soluţiei de achitare nu poate fi asimilată situaţiei persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluţii defavorabile. De altfel, acest tratament diferenţiat, pentru situaţii diferite în esenţă, are ca scop principal protejarea securităţii raporturilor juridice, mai ales în situaţia unei persoane cercetate penal şi achitate definitiv. De asemenea, instanţa de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. Consideră că art. 21 din Constituţie permite accesul la justiţie al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum a statuat CEDO în jurisprudenţa sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit – 1975 şi Ashingdane împotriva Regatului Unit – 1985), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională, care a reţinut că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Prin urmare, instanţa apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanţă, prevăzut de art. 21 din Constituţie în final, instanţa apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile art. 24 din Constituţie, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condiţiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecinţă a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existenţă de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanţiile sale.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, iar în subsidiar, neîntemeiată. Arată că autorul excepţiei nu critică dispoziţiile art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţin acestea, ci pentru ceea ce nu conţin, motiv pentru care nu este vorba despre o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate. Astfel, excepţia apare ca fiind inadmisibilă, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 13 februarie 2007. În subsidiar, consideră că excepţia este neîntemeiată, întrucât situaţia inculpatului şi cea a părţii civile în procesul penal nu sunt identice, ci, dimpotrivă, sunt diferite. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994). Având în vedere autoritatea de lucru judecat care este ataşată unei hotărâri judecătoreşti definitive şi necesitatea asigurării securităţii raporturilor juridice, precum şi principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege, consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală, care se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 16. Referitor la critica privind pretinsa nerespectare a art. 24 din Constituţie, apreciază că dispoziţiile de lege criticate – care se coroborează cu cele ale art. 88-96 din Codul de procedură penală privind asistenţa juridică şi reprezentarea – nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al părţii civile, aceasta putând fi asistată de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări inculpatului, să exercite drepturile procesuale ale părţii pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. Opinează că dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie, nu este încălcat în niciun fel prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală, întrucât acestea nu afectează dreptul părţii civile de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) “teza întâi” din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, arată că prevederile constituţionale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui (Decizia Curţii Constituţionale nr. 238 din 10 mai 2005). Astfel, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile din proces se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, prin urmare, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrarie, când părţile se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit. Or, în speţa de faţă, soluţia legislativă este determinată de natura juridică a revizuirii, aceea de garanţie a atingerii scopului procesului penal, şi anume aflarea adevărului de către instanţele judecătoreşti, astfel încât acestea să fie în măsură să soluţioneze în mod just cauza şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, respectiv nicio persoană nevinovată să nu sufere o pedeapsă. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi nici dreptului la apărare. În plus, motivele invocate de autorii excepţiei nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, ci acestea tind la modificarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul reglementării posibilităţii ca partea civilă să poată solicita revizuirea unei hotărâri de achitare pentru motivul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală şi temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale.

Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: “părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, “un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” şi procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată – în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală – numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei “fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.

Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 şi 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situaţia netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât şi din condiţia prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, condiţie potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

Soluţia legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilităţii invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză faţă de părţile civile din alte cauze soluţionate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, şi anume: hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată. Cu privire la cele două categorii de părţi civile menţionate. deşi se găsesc în situaţii similare, acestea beneficiază – din perspectiva posibilităţii de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii – de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.

În instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.

El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

Articolul 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2018, § 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor judiciare, părţile civile din cauzele în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare – a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – se află, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, într-o situaţie similară cu părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală.

Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – text potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22, decizii citate anterior).

În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal. Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la iniţiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

Dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză.

În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, este necesară extinderea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere că acest text de lege – care reglementează termenul de introducere a cererii de revizuire – nu poate fi disociat, sub aspectul posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, de normele procesual penale constatate ca fiind neconstituţionale. Dispoziţiile art. 457 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: “(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge: a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale; c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.”

Drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi a soluţiei legislative cuprinse în art. 453 alin. (4) teza întâi din cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, este de natură a aduce atingere, pe de o parte, egalităţii în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie, principii consacrate de prevederile art. 16 şi ale art. 21 din Constituţie, iar, pe de altă parte, rolului Ministerului Public, stabilit de art. 131 din Legea fundamentală.

Curtea Constituțională Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionuţ Brătilă şi Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti – Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a).

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională.

Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională.Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală

454

Art. 454: Dovedirea unor cazuri de revizuire

(1)Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane.

(2)În cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită existenţei unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.

HOTĂRÂREA DE ACHITARE SAU DE ÎNCETARE A PROCESULUI PENAL

Prevederile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează dovedirea prin hotărâre judecătorească a cazurilor de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din acelaşi cod, şi anume când: hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, pe opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată [lit. b) ]; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză [lit. c) ]; un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză [lit. d) ].

Nu poate fi reţinută critica autoarei excepţiei, potrivit căreia fixarea anumitor limite în dovedirea unor cazuri de revizuire este contrară dreptului la un proces echitabil, pe motiv că “falsul” şi “încălcarea dreptului la apărare” ar trebui să fie constatate “şi de alte instanţe, de o expertiză sau chiar direct, când rezultă cu evidenţă din realitatea faptelor”. Astfel, situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală în dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b)- mărturie mincinoasă, lit. c)- înscrisuri declarate false şi lit. d)- infracţiuni comise de organele judiciare se dovedesc, potrivit prevederilor art. 454 alin. (1) din acelaşi cod, prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei, constatând existenţa falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane, fără ca reglementarea criticată să aducă atingere egalităţii în drepturi, accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare, principii consacrate de prevederile art. 16, ale art. 21 şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie.

Spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 394 alin. 1 lit. b)-d) din Codul de procedură penală din 1968], legea nouă nu mai prevede posibilitatea dovedirii acestor cazuri de revizuire prin ordonanţa procurorului. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 454 alin. (2) din noul Cod de procedură penală – ca, de altfel, şi prevederile art. 395 alin. 2 din vechiul Cod – stabilesc că în cazurile în care dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească, dată fiind existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.

În temeiul prevederilor art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticate în cauza de faţă, cazurile de revizuire prevăzute de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală se dovedesc, în primul rând, prin hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pentru mărturie mincinoasă, fals în înscrisuri sau o infracţiune comisă de organul judiciar în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. De asemenea, cazurile de revizuire menţionate mai sus pot fi dovedite şi prin hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal. Astfel, situaţia care constituie caz de revizuire se poate dovedi prin hotărârea de achitare atunci când, de exemplu, achitarea s-a dispus pentru că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală] sau pentru că există o cauză justificativă ori de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală]. În fine, cazurile de revizuire mai sus menţionate pot fi dovedite prin hotărârea de încetare a procesului penal atunci când instanţa a stabilit că fapta există şi că a fost comisă cu vinovăţie, dar a dispus încetarea procesului penal, constatând că a intervenit o lege de amnistie sau prescripţia răspunderii penale [art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală]. În schimb, dacă, de exemplu, prin hotărâre s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală] ori nu este prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală] sau pentru că nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală] sau încetarea procesului penal în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă pentru că există cauza de nepedepsire prevăzută în art. 273 alin. (3) din Codul penal [art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală], cererea de revizuire va fi respinsă, nefiind admisă dovedirea existenţei faptei ori a inexistenţei cauzei de nepedepsire prin alte mijloace de probă.

Dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , care instituie ca excepţie de la principiul ne bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. Prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 reprezintă o limitare a aplicării principiului securităţii juridice în materie penală, având în vedere că cerinţa de securitate juridică nu este absolută. Potrivit jurisprudenţei CEDO , noţiunea “viciu fundamental”, în sensul art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7, desemnează o încălcare gravă a unei norme de procedură, care aduce o atingere importantă integrităţii procedurii precedente, astfel că simpla reevaluare a actelor dosarului de către procuror sau de către instanţa de grad superior nu poate îndeplini acest criteriu (Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, §§ 129 şi 133). Or, dispoziţiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală se înscriu în reglementarea instituţiei revizuirii, prin care Codul de procedură penală instituie un astfel de mecanism de redeschidere a procesului penal în cazul apariţiei unor fapte noi sau al descoperirii unor fapte necunoscute ori a unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare, fără a aduce vreo atingere prevederilor art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) şi ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

457

Art. 457: Termenul de introducere a cererii

(1)Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepţia cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2)Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge:

a)în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;

b)în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;

c)în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.

(3)Dispoziţiile alin. (2) se aplică şi în cazul când procurorul se sesizează din oficiu.

(4)Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

ACCES LIBER LA JUSTIŢIE

Curtea a pronunţat Decizia nr. 463 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 913 din 7 octombrie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

Preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de revizuire şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive care trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat.

Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129 nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată.

Formularea, în mod condiţionat, a cererii de revizuire a hotărârilor judecătoreşti definitive, în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , cu respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. De asemenea, Curtea a constatat că instituirea unui termen pentru formularea cererii de revizuire, în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive. Decizia nr. 692 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din Codul de procedură penală

459

Art. 459: Admiterea în principiu

(1)La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.

(2)Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.

(3)Instanţa examinează dacă:

a)cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;

b)cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);

c)au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;

d)faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;

e)faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;

f)persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

(4)În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.

(5)În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

(6)Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător.

(7)Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea.

Art. 459 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. (exceptie admisa- Decizia nr. 506/2015 )

Motivele formulate de autor nu sunt, în fapt, o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci privesc probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii. Astfel, în esenţă, autorul excepţiei critică omisiunea instanţei de judecată de a se pronunţa asupra unor probe administrate în cauza penală. Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii, acestea intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi aplicarea acestora sunt de competenţa organelor judiciare. A acţiona diferit, în sensul verificării aspectelor ce ţin de aplicarea legii, ar însemna o ingerinţă în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (v Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, § 22, şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21 și multe alte drcizii enumerate la indice ). Decizia nr. 90 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală

475

Art. 475: Obiectul sesizării

Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

V și Decizia nr. 23/2014 )

HOTĂRÂRI PREALABILE

Dispoziţiile art. 475 C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate în mai multe cauze, soluţionate prin Decizia nr. 498 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 855 din 27 octombrie 2016, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 883 din 9 noiembrie 2017, Decizia nr. 636 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 47 din 17 ianuarie 2018, şi Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 196 din 26 februarie 2021.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudenţe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunţate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunţate înaintea soluţionării definitive a cauzelor, pentru a evita situaţia imposibilităţii producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluţionate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-477¹ C. pr. pen. preîntâmpină apariţia unei practici neunitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti. Curtea a constatat că, astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluţionează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfăşurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a menţiunii “în cursul judecăţii” în cuprinsul art. 475 C. pr. pen. denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile. Condiţiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 C..pr. pen. , următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Referitor la obiectul sesizării, textul criticat prevede că acesta constă într-o problemă de drept de care depinde soluţionarea fondului unei cauze penale.

Asupra cererilor formulate conform art. 475 C. pr. pen. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, potrivit art. 477 alin. (1) C. pr. pen. , prin decizii, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării.

Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului criticat, aceşti titulari sunt completurile de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării unor cauze în primă instanţă.

Reglementarea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuţiilor constituţionale prevăzute la art. 61 din Legea fundamentală şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Acesta este şi sensul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

Referitor la accesul liber la justiţie, acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale (v Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti (v Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, M. Of. nr. 49 din 27 ianuarie 2009) şi, totodată, dreptul de acces liber la justiţie nu presupune accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, legiuitorul putând stabili reguli diferite în considerarea unor situaţii diferite (v Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, M. Of. nr. 105 din 23 mai 1996).

În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, Curtea a arătat că acesta semnifică acordarea unor garanţii precum soluţionarea cauzelor în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, obţinerea probelor în mod legal, egalitatea armelor, dreptul la apărare, asigurarea caracterului contradictoriu al procedurilor, garanţii pe care textul criticat nu le afectează (v Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).Decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală

Noul Cod de procedură penală instituie competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa, la sesizarea instanţelor de judecată care soluţionează cauzele în ultimă instanţă, hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în scopul realizării obiectivului de unificare a practicii judiciare. Spre deosebire de recursul în interesul legii, care urmăreşte acelaşi scop, hotărârile preliminare nu intervin după soluţionarea definitivă a cauzelor, ci înainte de soluţionarea acestora. Astfel, procedura de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, mecanism asemănător cu cel instituit prin prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene referitor la cererea adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către instanţele naţionale cu privire la modul de interpretare a dreptului Uniunii.( Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, M. Of. nr. 960 din 13 noiembrie 2018)

Obiectul sesizării instanţei supreme cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Ca atare, părţile procesului penal şi persoana vătămată pot solicita instanţei de judecată să sesizeze Înalta Curte în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, însă instanţa are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea cererii. Raţiunea soluţiei de nerecunoaştere a calităţii procesuale active a părţilor şi a persoanei vătămate, în această procedură, este aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – chemată să pronunţe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – nu este la dispoziţia părţilor şi a persoanei vătămate, care ar veni să o consulte, ci răspunde, în mod necesar, instanţei de judecată, întrucât aceasta are nevoie de rezolvarea de principiu a respectivei chestiuni din partea instanţei supreme. Pentru acest motiv, instanţa în faţa căreia se solicită de către părţi/persoana vătămată formularea unei astfel de sesizări poate arăta că respectiva chestiune de drept nu este una susceptibilă de interpretări diferite, fără să fie obligată să dezvolte motivarea, având în vedere că va motiva acest aspect în hotărârea pe care o va pronunţa. În cazul în care completul de judecată apreciază însă ca fiind necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta se face, în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. pr. pen. , după dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac şi care cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Prin Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, §§ 29 şi 30, Curtea Constituţională a reţinut că, în cazul acestei proceduri speciale de asigurare a unei practici judiciare unitare, este aplicabilă teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanţa poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluţia chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudenţa anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza Deciziei instanţei de a nu sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cât şi la baza Deciziei celorlalte instanţe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri, suspendare permisă de prevederile art. 476 alin. (4) C. pr. pen. .

Curtea Constituţională a statuat că lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care este respinsă o astfel de cerere de sesizare a Înaltei Curţi nu este de natură a afecta constituţionalitatea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. pr. pen. , deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. În acest sens, atât prevederile art. 129, cât şi cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la “condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.

Prin Decizia nr. 485 din 12 iulie 2018, § 33, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. pr. pen. nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Textul de lege criticat nu contravine, totodată, nici prevederilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece asigură garanţiile procesuale specifice exercitării acestui drept, care semnifică posibilitatea părţilor procesului penal şi a persoanei vătămate de a-şi formula apărările pe care le consideră necesare, personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Nicio prevedere din Constituţie şi din C.E.D.H. nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză şi, cu atât mai puţin, cu privire la un incident procedural prin care se soluţionează o chestiune de drept ivită într-un proces penal, chiar dacă de aceasta depinde dezlegarea pe fond a cauzei. În acest sens, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.Decizia nr. 245 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală

476

Art. 476: Procedura de judecată

(1)Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

(2)Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1). În cazul în care inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv ori dacă faţă de acesta s-a dispus măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208 pe toată durata suspendării.

(3)După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.

(4)Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.

(5)Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana desemnată de aceştia.

(6)Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.

(7)După alcătuirea completului potrivit alin. (6), preşedintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.

(8)Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective, desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.

(9)Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

(10)Dispoziţiile art. 473 alin. (5)-(8) se aplică în mod corespunzător.

(11)Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.

Art. 476 a fostmodificat prin Legea nr. 75/2016

DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluţionează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfăşurare. De altfel, introducerea de către legiuitor a menţiunii “în cursul judecăţii” în cuprinsul art. 475 C. pr. pen. denotă intenţia acestuia de a exclude judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Condiţiile pentru promovarea unei astfel de cereri sunt, conform art. 475 C. pr. pen. , următoarele: de lămurirea chestiunii de drept vizate să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii; chestiunea de drept avută în vedere să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Referitor la obiectul sesizării, textul criticat prevede că acesta constă într-o problemă de drept de care depinde soluţionarea fondului unei cauze penale.

Asupra cererilor formulate conform art. 475 C. pr. pen. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, potrivit art. 477 alin. (1) C. pr. pen. , prin decizii care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt obligatorii pentru instanţe de la data publicării.

Cu privire la titularii dreptului de sesizare, potrivit textului criticat, aceştia sunt completurile de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă. Prin urmare, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, nu pot formula astfel de sesizări tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu ocazia soluţionării unor cauze în primă instanţă.

Criticile formulate în cauză nu vizează sfera constituţionalităţii legii şi că reglementarea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuţiilor constituţionale stabilite la art. 61 din Constituţie. Acesta este şi sensul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, acesta semnifică acordarea unor garanţii precum soluţionarea cauzelor în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, obţinerea probelor în mod legal, egalitatea armelor, dreptul la apărare, asigurarea caracterului contradictoriu al procedurilor, garanţii pe care textul criticat nu le afectează (v Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).

Sintagma “bunuri sau alte valori” cuprinsă în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 este criticată, în esenţă, cu motivarea că ar lăsa loc de interpretare şi, din această perspectivă, de abuzuri în aplicare. Curtea constată că nici aceste critici nu pot fi reţinute. Potrivit jurisprudenţei CEDO (constant invocată de Curtea Constituţională în contextul examinării respectării standardelor de calitate a legii), tocmai având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (hotărârile pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).

Aceasta este şi situaţia sintagmei criticate, care utilizează într-adevăr noţiuni generale, dar într-un context care face uşor de interpretat şi aplicat aceste noţiuni. Astfel, este evident că enumerarea obiectelor ale căror introducere, procurare, confecţionare, deţinere, schimb, primire, utilizare sau transmitere în penitenciar sunt interzise, în condiţiile art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013, nu poate fi una exhaustivă, precum şi faptul că legiuitorul a vrut să excludă orice alt bun sau valoare decât cele expres enumerate, de natură a încălca regimul juridic specific din penitenciar, sens în care legiuitorul utilizează sintagma “în alte condiţii decât cele admise”. Prin urmare, textul art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 cuprinde suficiente repere de natură să permită interpretarea şi aplicarea sa corespunzătoare, astfel încât criticile autoarei excepţiei sunt neîntemeiate. Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală şi a sintagmei “bunuri sau alte valori” cuprinse în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

488¹

Art. 488¹: Introducerea contestaţiei

(1)Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii.

(2)Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror.

(3)Contestaţia poate fi formulată după cum urmează:

a)după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale;

b)după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă;

c)după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.

(4)Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia. Contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă.

DURATA PROCESULUI PENAL

Într-o speţă având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind durata procesului penal formulată de autorul excepţiei, cercetat penal în cadrul unei urmăriri penale in rem – a pronunţat Decizia nr. 510 din 17 iulie 2018, M. Of. nr. 885 din 22 octombrie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. Persoanele în privinţa cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii au dreptul de a formula contestaţie, conform prevederilor art. 250 C. pr. pen.. Curtea a constatat că textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, dreptul la apărare fiind asigurat, în ipoteza juridică analizată, proporţional cu nevoia de garantare specifică fazei procesuale anterioare începerii urmăririi penale şi, respectiv, într-o manieră corespunzătoare calităţii de persoană în privinţa căreia sunt efectuate acte de urmărire penală in rem. De altfel, dispoziţiile procesual penale în vigoare nu împiedică persoanele care au calitatea de făptuitor sau pe cele cu privire la ale căror bunuri sunt dispuse măsuri asigurătorii, în cursul urmăririi penale, fără a fi părţi în procesul penal, să beneficieze de serviciile unui avocat, pentru a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen., a prevederilor art. 44 din Constituţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută. (Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018). Într-adevăr, dispoziţiile art. 249 C. pr. pen. permit aplicarea măsurilor asigurătorii, chiar şi în cursul urmăririi penale in rem, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Însă, împotriva măsurilor asigurătorii sau a modului lor de aducere la îndeplinire, persoana interesată poate formula contestaţie, conform art. 250 C. pr. pen., beneficiind, astfel, de garanţiile necesare apărării dreptului său de proprietate privată.

Totodată, potrivit Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început, prima fază a procesului penal fiind cea a urmăririi penale. Întrucât Codul de procedură penală nu reglementează ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488¹-488⁶ C. pr. pen.sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror. Persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are vreuna din calităţile anterior enumerate -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate. Această soluţie juridică este rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării – cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat – a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni (§§ 15-17). Aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform dispoziţiilor art. 154 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate (§ 20).

Excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în procedura soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal, formulată în cursul urmăririi penale, în cauza înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în anul 2007, având ca obiect săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 367 din Codul penal, de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, de art. 295 din Codul penal şi de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, prin ordonanţa de înfiinţare a măsurilor asigurătorii s-a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra valorilor mobiliare din portofoliul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, în vederea confiscării extinse a valorilor mobiliare şi/sau echivalentului acestora.

Raportând criticile formulate de autoare la considerentele Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, anterior invocată, acestea sunt aplicabile şi în prezenta cauză în care prevederile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. sunt criticate din aceeaşi perspectivă, a imposibilităţii formulării contestaţiei cu privire la durata procesului penal, în cursul urmăririi penale, de către persoane care nu au calitatea prescrisă de lege.

16. În plus faţă de considerentele reţinute prin Decizia nr. 510 din 17 iulie 2018, având în vedere şi faptul că, în cauză, măsura asigurătorie a fost luată în vederea confiscării extinse a valorilor mobiliare şi/sau echivalentului acestora, măsurile asigurătorii pot fi dispuse asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află potrivit art. 249 alin. (4) şi (4¹) C. pr. pen., găsindu-şi temei doar în cazul confiscării speciale sau extinse. Astfel, potrivit normelor procesual penale menţionate, “(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. (4¹) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.”

Legiuitorul a făcut distincţie între măsurile asigurătorii care au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor şi cele care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Astfel, potrivit art. 249 alin. (3) şi (5) C. pr. pen., măsurile asigurătorii pentru executarea pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, iar cele pentru repararea pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Alta este situaţia în care măsura asigurătorie îşi găseşte temei într-o eventuală confiscare specială sau extinsă, care poate fi dispusă nu numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, ci şi asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află.

Procedura de instituire a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse se circumscrie condiţiilor astfel stabilite în normele de drept substanţial consacrate de dispoziţiile art. 112 şi art. 112¹ din Codul penal. Astfel, prevederile art. 112 din Codul penal statuează că sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, bunurile care au fost folosite în orice mod sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a-l răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, şi bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.

Aşa fiind, în cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, singura situaţie posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparţinând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obţinut, cu condiţia ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) şi (5) din Codul penal, în situaţia în care persoana căreia îi aparţin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurenţa valorii acestora. Aşa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcţionează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activităţi infracţionale şi, în acelaşi timp, garantează că astfel de activităţi nu aduc venituri ( v Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunţată de CEDO în Cauza Rummi împotriva Estoniei, § 103).

Dispoziţiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menţionate anterior, cu condiţia ca persoana condamnată să fi săvârşit una dintre infracţiunile limitativ enumerate în art. 112¹ din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, şi dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situaţii, măsura confiscării extinse este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii prevăzute în art. 112¹ alin. (2) din Codul penal, şi anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit şi instanţa are convingerea că bunurile provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în art. 112¹ alin. (1) din Codul penal. Cât priveşte bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse şi care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 112¹ alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terţul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deţine controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinţei unui cuplu, în condiţiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viaţă nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracţională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, ci este o consecinţă a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinţei bunurilor, precum şi a obiectivului de interes general urmărit ( v Hotărârea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Cauza Aboufadda împotriva Franţei, §§ 21-34).

Ținând seama de condiţiile în care poate fi dispusă o măsură asigurătorie în vederea confiscării speciale sau extinse şi de exigenţele penale mai sus arătate, măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece acestea au caracter temporar şi sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în aşa fel încât, aşa cum însăşi Constituţia dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condiţiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni. Măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel (deciziile nr. 181 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 537 din 28 iunie 2018, şi nr. 548 din 26 septembrie 2019, M. Of. nr. 62 din 29 ianuarie 2020).

Având în vedere raţiunea dispunerii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află şi care îşi găsesc temei în confiscarea specială sau extinsă, în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a acestora, şi faptul că, potrivit jurisprudenţei menţionate, aceste măsuri nu afectează dreptul de proprietate privată, întrucât au caracter temporar şi sunt justificate de dinamica urmăririi penale; ţinând cont că luarea măsurilor asigurătorii de către procuror este cenzurată, în acord cu prevederile art. 250 alin. (1) C. pr. pen., de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza pe fond, iar, în cazul în care aceste măsuri sunt luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, atunci ele vor putea fi contestate, potrivit soluţiei legislative cuprinse în art. 250 alin. (6) C. pr. pen., astfel cum a fost cenzurată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, , argumentele şi soluţia Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Decizia nr. 109 din 15 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală

Prin Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, Curtea a reţinut că procedura specială reglementată la art. 488¹-488⁶ C. pr. pen., referitoare la contestaţia privind durata procesului penal, reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 C. pr. pen. ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. Legiuitorul a prevăzut procedura contestaţiei privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenţie, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situaţia în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părţilor.( deciziile nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, nr. 131 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 569 din 5 iulie 2018, şi nr. 26 din 19 ianuarie 2021, M. Of. nr. 328 din 31 martie 2021, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată)

Astfel reglementată, contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început. Şi cum prima etapă a procesului penal, conform dispoziţiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate la art. 488¹-488⁶ C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror.

Persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate.

Prin “făptuitor” se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25,)

Procesul etapizat de formulare şi demonstrare a unei acuzaţii în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanţii la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existenţa acestora şi de a influenţa conţinutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alţi subiecţi de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existenţa persoanelor în cauză. Această problemă nu poate fi invocată însă în privinţa făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reţinute în dosarele penale şi care nu au calitatea de părţi ale procesului penal, fiind invocată jurisprudenţa CEDO, respectiv Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în Cauza Reiner şi alţii împotriva României, §§ 48 şi 54.

Aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal şi, respectiv, art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

Excluderea persoanelor faţă de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părţi ale procesului penal din categoria titularilor dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menţionate, a fost invocată Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78, şi Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010.

Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, persoanele care au calitatea de părţi ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 488¹ alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecăţii sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situaţii diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală şi etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestaţii privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009.

Nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală plasează făptuitorul pe o poziţie de inferioritate faţă de persoana vătămată, încălcându-i în acest fel dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este prevăzut printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Potrivit art. 488¹ alin. (3) lit. a) C. pr. pen., contestaţia analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puţin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menţionate. Or, în aceste condiţii, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de raţiune juridică.Decizia nr. 102 din 10 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală

Procedura specială reglementată de dispoziţiile art. 488^1-488⁶ C. pr. pen. – referitoare la contestaţia privind durata procesului penal – reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din C.E.D.H. , dreptul la un proces echitabil fiind reglementat, totodată, ca principiu al aplicării legii procesual penale în cuprinsul art. 8 C. pr. pen. , dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. În acest sens, a fost instituit, pentru fiecare etapă a procesului penal, un termen după a cărui împlinire poate fi promovată contestaţia analizată. Astfel, contestaţia reglementată în dispoziţiile art. 488^1-488⁶ C. pr. pen. poate fi introdusă după trecerea a cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în etapa procesuală anterior menţionată, sau a unui an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă, şi, respectiv, după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile ordinare sau extraordinare de atac.( Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 569 din 5 iulie 2018,)

Contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început, prima fază a procesului penal fiind cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale. Ttularii contestaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488^1-488⁶ C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror. Aşa fiind, Curtea a constatat că persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are vreuna din calităţile anterior enumerate -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate. Această soluţie juridică este rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării – cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat – a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni.

Prin Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, §§ 23 şi 24, Curtea a reţinut că aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform dispoziţiilor art. 154 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate. Accesul liber la justiţie este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puţin unei instanţe naţionale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanţii precum egalitatea armelor între acuzare şi apărare, dreptul de a formula apărările necesare şi dreptul de a beneficia de soluţionarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepţiei le sunt asigurate aceste garanţii procesuale, în forme corespunzătoare fazei procesuale în care se află.( Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018)..Decizia nr. 84 din 16 februarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488¹ alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală

Dispoziţiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului instanţei de contencios constituţionalprin Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, şi Decizia nr. 131 din 20 martie 2018, M. Of. nr. 569 din 6 iulie 2018, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate. Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 a reţinut că procedura specială reglementată la art. 488¹-488⁶ C. pr. pen. , referitoare la contestaţia privind durata procesului penal, reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 C. pr. pen. ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul a prevăzut procedura contestaţiei privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenţie, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situaţia în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părţilor.

Contestaţia privind durata procesului penal presupune, aşa cum rezultă şi din denumirea instituţiei analizate, existenţa unui proces penal început. Şi, cum prima etapă a procesului penal, conform dispoziţiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestaţiei reglementate la art. 488¹-488⁶ C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; în cursul judecăţii, contestaţia privind durata procesului penal poate fi formulată şi de către procuror.

Persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate.

Această soluţie juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni. Prin “făptuitor” se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25).

Această problemă nu poate fi invocată, însă, în privinţa făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reţinute în dosarele penale şi care nu au calitatea de părţi ale procesului penal, fiind invocată jurisprudenţa CEDO , respectiv, Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 şi 54, pronunţată în Cauza Reiner şi alţii împotriva României.

Aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal şi, respectiv, art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, persoanele care au calitatea de părţi ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 488¹ alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecăţii sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situaţii diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală şi etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestaţii privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009.

Nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziţie de inferioritate faţă de persoana vătămată, încălcându-i în acest fel dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Potrivit art. 488¹ alin. (3) lit. a) C. pr. pen. , contestaţia analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puţin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menţionate. Or, în aceste condiţii, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de raţiune juridică.Decizia nr. 26 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală

Procedura specială reglementată la art. 488¹-488⁶ C. pr. pen. , referitoare la contestaţia privind durata procesului penal, reprezintă o garanţie a soluţionării cauzelor penale într-un termen rezonabil şi, în acest fel, a respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţie şi la art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept fundamental reglementat, totodată, la art. 8 C. pr. pen. ca principiu al aplicării legii procesual penale, dispoziţie legală ce constituie o aplicare a normei constituţionale anterior menţionate. De asemenea, legiuitorul a prevăzut procedura contestaţiei privind durata procesului penal, în aplicarea prevederilor art. 13 din Convenţie, ca un remediu efectiv ce poate fi exercitat împotriva prelungirii nejustificate a etapelor procesului penal, în situaţia în care astfel de întârzieri sunt de natură a încălca drepturile fundamentale ale părţilor. În acest sens a fost reglementat, pentru fiecare etapă a procesului penal, un termen după a cărui împlinire poate fi promovată contestaţia analizată. Astfel, contestaţia reglementată la art. 488¹-488⁶ C. pr. pen. poate fi introdusă după trecerea a cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în etapa procesuală anterior menţionată, sau de la data trimiterii în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă, şi, respectiv, după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile ordinare sau extraordinare de atac.( Decizia nr. 640 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 201)

Persoana faţă de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute in rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestaţia privind durata procesului penal. Prin urmare, în situaţia în care, deşi sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură şi nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancţionată prin utilizarea procedurii speciale analizate.

Dispoziţiile art. 29 C. pr. pen. definesc ca fiind participanţi în procesul penal organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, iar, cu privire la părţi, art. 32 alin. (1) C. pr. pen. prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acţiunea penală, iar alin. (2) al aceluiaşi art. 32 enumeră părţile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25). Totodată, s-a arătat că art. 33 C. pr. pen. precizează, la alin. (1), că subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) stabileşte, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 C. pr. pen. reglementează alţi subiecţi procesuali, aceştia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege, având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. Făptuitorul nu este reglementat în Codul de procedură penală, ca participant la procesul penal, această noţiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiţii legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competenţa în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, art. 146¹ cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale şi art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Având în vedere aspectele anterior menţionate, Curtea a conchis că prin “făptuitor” se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale in rem, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. Din această perspectivă, procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, bănuieli a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 C. pr. pen. , şi dobândirea calităţii de inculpat, şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (v, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017).

Procesul etapizat de formulare şi demonstrare a unei acuzaţii în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanţii la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existenţa acestora şi de a influenţa conţinutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alţi subiecţi de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existenţa persoanelor în cauză.

Prin Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 şi 54, pronunţată în Cauza Reiner şi alţii împotriva României, CEDO a statuat, în privinţa reclamantului, că “deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat printre agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie şi nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deşi numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu este mai puţin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem şi că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a precizat în formularul său de cerere trimis Curţii că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, Curtea a apreciat că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl priveşte.” Prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita “ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Stogmuller împotriva Austriei, § 5)”.

Aceeaşi soluţie juridică rezultă şi din raţiunea reglementării instituţiei prescripţiei răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal şi, respectiv, art. 155 alin. (4) din acelaşi cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menţionate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripţie a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluţionării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

Excluderea persoanelor faţă de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părţi ale procesului penal, din categoria titularilor dreptului de a formula contestaţie privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menţionate, accesul liber la justiţie este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puţin unei instanţe naţionale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (v Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanţii precum egalitatea armelor între acuzare şi apărare, dreptul de a formula apărările necesare şi dreptul de a beneficia de soluţionarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (v Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepţiei le sunt asigurate aceste garanţii procesuale, în forme corespunzătoare etapei procesuale, anterioare urmăririi penale, în care se află.

Persoanele care au calitatea de părţi ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 488¹ alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecăţii sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situaţii diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală şi etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestaţii privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi. Egalitatea nu înseamnă uniformitate şi acest principiu nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenţei de situaţii (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, şi Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).

Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa anterior menţionată, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziţie de inferioritate faţă de persoana vătămată, încălcându-i, în acest fel, dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestaţie cu privire la durata procesului penal. Curtea reţine, în acest sens, că, astfel cum s-a arătat şi în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. nu pot fi aplicate decât în coroborare cu cele ale alin. (3) lit. a) din acelaşi articol, potrivit cărora contestaţia analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puţin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menţionate. Or, în aceste condiţii, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de raţiune juridică.Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488¹ alin. (2) şi alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală

488⁶

Art. 488⁶: Soluţii

(1)Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată.

(2)În toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică.

(3)Dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare.

(4)Abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 7.000 lei şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate.

(5)Încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se restituie în ziua motivării.

(6)Hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare tuturor părţilor sau persoanelor dintre cele enumerate la art. 4884 alin. (1) lit. c), din dosarul cauzei, care sunt ţinute să respecte termenele cuprinse în aceasta.

(7)Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac.

(8)Contestaţia formulată cu nerespectarea termenelor prevăzute de prezentul capitol se restituie administrativ.

PRACTICI UNITARE/NEUNITARE DE INTERPRETARE

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) C. pr. pen. , care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, trebuie respinsă, ca inadmisibilă (§ 18 din Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019). Prin aceeaşi decizia , §§ 21 şi 22, Curtea a statuat că pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate trebuie să se ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. S-a arătat în acest sens că interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (v în acest sens Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011), iar în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite, această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative. Interpretarea astfel realizată indică instanţei constituţionale înţelesul normei juridice supuse controlului de constituţionalitate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ în vederea atingerii acestei finalităţi. ( Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 104 din 11 februarie 2020). Interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (v Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 110 din 12 februarie 2016, §§ 29-30). Or, în cauza dedusă judecăţii, Curtea a constatat că în privinţa modului de interpretare a normei juridice supuse controlului de constituţionalitate nu au fost pronunţate nici hotărâri prealabile, nici hotărâri în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, care să contravină dispoziţiilor Legii fundamentale, iar cu privire la practica judiciară existentă, a constatat că aceasta nu se caracterizează printr-o cvasiunanimitate care să plaseze interpretarea textului criticat în afara cadrului şi a limitelor Constituţiei. Faptul că, în practică, unele instanţe judecătoreşti interpretează, în mod izolat, termenul prevăzut la art. 207 alin. (1) C. pr. pen. ca fiind unul de recomandare, şi nu unul imperativ şi pe această bază factuală se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii similare Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 nu relevă decât o chestiune de greşită interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar. S-a arătat că întotdeauna controlul de constituţionalitate vizează conţinutul normativ al normei juridice, astfel cum acesta este stabilit printr-o interpretare generală şi continuă la nivelul instanţelor judecătoreşti, neputând fi efectuat asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. Prin urmare, controlul de constituţionalitate poate viza norma astfel cum aceasta este interpretată, în mod continuu, printr-o practică judiciară constantă, prin hotărâri prealabile şi prin hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii, atunci când acestea contravin dispoziţiilor Legii fundamentale, însă competenţa Curţii Constituţionale este, de asemenea, angajată atunci când există o practică judiciară divergentă şi continuă, fără a fi izolată, în cazul în care una dintre interpretările date normei în cauză este contrară exigenţelor Constituţiei (v Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011, Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 336 din 10 aprilie 2012, M. Of. nr. 374 din 1 iunie 2012, şi Decizia nr. 841 din 10 decembrie 2015 ). Cu alte cuvinte, criteriul fundamental pentru determinarea competenţei Curţii Constituţionale de a exercita controlul de constituţionalitate asupra unei interpretări a normei juridice este caracterul continuu al acestei interpretări, respectiv persistenţa sa în timp, în cadrul practicii judiciare, aşadar existenţa unei practici judiciare care să releve un anumit grad de acceptare la nivelul instanţelor. Curtea este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc (§ 20 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016).

Curtea nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. S-a statuat că acceptarea unui punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar (§ 21 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016 ).

. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (v şi Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 705 din 6 august 2020), atât soluţia, cât şi considerentele reţinute în Decizia nr. 716 din 5 noiembrie 2019 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Autorii invocă lipsa stabilirii în practica judiciară a naturii de termen peremptoriu a termenului la care fac trimitere dispoziţiile art. 488⁶ alin. (1) C. pr. pen. , precum şi lipsa reglementării unei sancţiuni aplicabile în cazul nerespectării acestui termen. Curtea constată, de asemenea, că referitor la prevederile art. 488⁶ alin. (1) şi (3) C. pr. pen. nu este învederată o practică cvasiunanimă a instanţelor judecătoreşti, în sensul nerespectării termenului analizat, de natură a contraveni prevederilor constituţionale, şi nu au fost pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii care să încalce dispoziţiile Legii fundamentale.

Totodată, referitor la critica potrivit căreia legea procesual penală nu prevede sancţiunea aplicabilă în situaţia încălcării de către organele judiciare a termenului stabilit conform art. 488⁶ alin. (1) C. pr. pen. , instanţa de contencios constituţional reţine faptul că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, “Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”, o astfel de critică fiind, prin urmare, inadmisibilă.Decizia nr. 487 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488⁶ alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală

493

Art. 493: Măsurile preventive

(1)Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a)interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;

b)interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale;

c)interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;

d)interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;

e)interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.

(2)Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la alin. (1), persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice.

(3)Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

(4)Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.

(5)În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice.

(6)Participarea procurorului este obligatorie.

(7)Împotriva încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă.

(8)Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora. Dispoziţiile alin. (5)-(7) se aplică în mod corespunzător.

(9)Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 şi art. 283 alin. (2), iar faţă de practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la art. 283 alin. (2).

(10)Luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii conform art. 249-256.

LIPSA LEGĂTURII EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE CU CAUZA

Excepția a fost ridicată într-un dosar având ca obiect cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată în temeiul Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Potrivit încheierii de sesizare, deschiderea procedurii de insolvenţă a debitoarei a fost dispusă prin Sentinţa nr. 6.883 din 4 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a civilă. De asemenea, excepţia are ca obiect dispoziţii C. pr. pen. referitoare la luarea măsurilor preventive în cazul persoanei juridice, dispoziţii aplicate însă într-o altă cauză, respectiv în Dosarul nr. 13.481/3/2016/a28 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, în care, prin Încheierea din 25 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală a luat măsura preventivă a suspendării procedurii de dizolvare sau lichidare a unei societăţi, măsură care a fost prelungită succesiv din 60 în 60 de zile, până la data invocării prezentei excepţii. Această soluţie îl nemulţumeşte pe judecătorul-sindic din cauza având ca obiect cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014, acesta sesizând Curtea Constituţională, întrucât apreciază că, prin greşita interpretare a textului legal criticat, măsuri preventive se dispun şi atunci când societatea este supusă unei proceduri judiciare de insolvenţă.

Analizând contextul în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată şi modalitatea în care aceasta a fost motivată, în prezenta cauză este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate, expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată.

În acest sens, interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).

Eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea să fie aplicabile/aplicate de către instanţă, aşadar acolo unde instanţa este învestită cu analiza/soluţionarea cererii de aplicare a măsurilor preventive la care textul legal menţionat se referă. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză, excepţia de neconstituţionalitate, aşa cum a fost formulată şi motivată, adică exclusiv cu privire la înţelesul şi aplicarea art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată, respectiv cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă, şi, prin urmare, aceasta este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, chiar dacă problematica interpretării şi aplicării legii este susceptibilă de o abordare nuanţată, putând determina în anumite condiţii învestirea Curţii Constituţionale cu soluţionarea fondului excepţiilor de neconstituţionalitate, în cauză Curtea nu va putea proceda la această analiză, faţă de inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate reţinută.

Prin Decizia nr. 18 din 7 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. , a stabilit că interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Întrucât Curtea nu va fi învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. în interpretarea dată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată după data sesizării instanţei constituţionale în prezenta cauză, Curtea va lua doar act de pronunţarea acestei decizii, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) C. pr. pen. .Decizia nr. 591 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

505

Art. 505: Persoanele chemate la organul de urmărire penală

(1)Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea.

(2)Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.

(3)Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte.

INTERESUL SUPERIOR AL MINORULUI

În considerarea art. 49 din Legea fundamentală, în componenta sa referitoare la minori, legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa atât un regim juridic specific din punct de vedere substanţial în legătură cu răspunderea penală a minorilor, cât şi o procedură specială de tragere la răspundere penală a acestora.

Reglementând răspunderea penală a minorului şi limitele acestei răspunderi, legiuitorul a împărţit, conform art. 113 din Codul penal, vârsta minorităţii în trei perioade distincte:

a) până la vârsta de 14 ani se aplică prezumţia absolută a lipsei răspunderii penale, minorul fiind considerat ca total lipsit de discernământ şi incapabil de a înţelege gravitatea unei fapte prin care a încălcat legea, excluzând totodată, în mod absolut, posibilitatea ca acesta să cunoască prevederile legii penale;

b) în cazul în care minorul care a comis infracţiunea are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, se aplică prezumţia relativă a lipsei răspunderii penale, această prezumţie fiind bazată pe un factor psihic, respectiv prezenţa sau absenţa discernământului în momentul comiterii infracţiunii. Prin discernământ se înţelege atât capacitatea mentală (psihică şi intelectuală) a persoanei de a înţelege semnificaţia socială a faptelor pe care le săvârşeşte (urmările acesteia), cât şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa neconstrânsă de a le săvârşi. Cu privire la acest aspect trebuie arătat că pentru aceste categorii de minori expertiza este obligatorie, sens în care, potrivit art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice care va stabili existenţa sau inexistenţa discernământului în momentul comiterii faptei;

c) în cazul în care minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală are vârsta peste 16 ani, acesta răspunde penal. Dar, chiar dacă această persoană este prezumată relativ că are discernământ şi a putut să îşi dea seama de gravitatea faptei pe care a comis-o şi de urmările socialmente periculoase ale acesteia, totuşi legiuitorul consideră că această capacitate nu este pe deplin formată, fapt care justifică regimul sancţionator diferit al faptelor penale comise de minori. În plus, potrivit art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului (care poate fi şi un minor care a împlinit vârsta de 16 ani) în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice. Deci, în această situaţie, efectuarea expertizei este la aprecierea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată.

Din analiza normelor juridice care reglementează limitele răspunderii penale a minorilor rezultă că vârsta şi discernământul reprezintă criteriile de distingere dintre minorii care răspund penal şi cei care nu răspund penal, în cazul în care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.

Minorii care nu răspund penal, dar săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, cad sub incidenţa dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, care reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În capitolul V, intitulat “Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal”, se prevăd măsurile care pot fi luate de comisia pentru protecţia copilului, respectiv plasamentul şi supravegherea specializată.

În materia procedurii speciale aplicabile minorilor, noul Cod de procedură penală, în capitolul III din titlul IV al părţii speciale, a reluat o mare parte a dispoziţiilor Codul de procedură penală din 1968, însă textele privind procedura specială trebuie coroborate şi completate cu cele care reglementează instituţiile din partea generală, precum şi cu cele privind urmărirea penală şi judecata din partea specială. Potrivit art. 504 C. pr. pen. , urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în acest capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale.

Reglementării penale a minorităţii îi corespunde şi o reglementare procesual penală, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire şi judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziţii speciale se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege.

Legiuitorul a urmărit, prin instituirea acestei proceduri, să asigure minorilor un plus de garanţii procesuale care să îşi dovedească eficienţa prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.

Codul de procedură penală conţine dispoziţii speciale aplicabile instrumentării cauzelor cu infractori minori. Astfel, în partea generală, titlul V, capitolul I, secţiunea a 8-a (art. 243 şi 244), intitulată “Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor (indiferent că au vârsta între 14 şi 16 ani sau au împlinit 16 ani), se prevede că reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii [art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală], la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri [art. 243 alin. (3) din Codul de procedură penală], când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea prevăzută la art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul [art. 243 alin. (4) din Codul de procedură penală], regimul special de detenţie al minorilor se stabileşte în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală (art. 244 C. pr. pen.).

Potrivit art. 505 alin. (1) C. pr. pen. , când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea.

Spre deosebire de art. 505 alin. (1) C. pr. pen., potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.

O astfel de reglementare diferenţiată a regimului juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu îşi găseşte justificare în nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 114 din Codul penal, toţi minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, ca o consecinţă a răspunderii penale, sunt supuşi unor măsuri educative, în acest sens. Nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului şi că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v , în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, sintagma “fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus.

Curtea constată existenţa unei discriminări a suspecţilor/inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani faţă de suspecţii/inculpaţii minori care nu au împlinit încă această vârstă. Având în vedere natura măsurii procesuale în discuţie, legiuitorul a apelat, în mod eronat, la distincţia realizată în art. 505 alin. (2) C. pr. pen., prin aplicarea unui criteriu ce ţine de vârsta de la care minorul răspunde penal, potrivit art. 113 alin. (3) din Codul penal. Din contră, în această ipoteză normativă supusă controlului de constituţionalitate primează calitatea de minor a persoanei, criteriul de vârstă antereferit fiind unul secundar, care nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituţie. Prin urmare, legiuitorul trebuie să acorde minorilor, indiferent de vârsta pe care aceştia o au în cursul minorităţii, aceleaşi garanţii procesuale în privinţa ascultării şi/sau confruntării realizate de organele de urmărire penală. De aceea, dispoziţiile legale criticate discriminează minorul cu vârsta de peste 16 ani, acesta fiind exclus de la dreptul de a fi asistat, la orice ascultare sau confruntare, de persoanele prevăzute la art. 505 alin. (1) C. pr. pen. Neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are drept rezultat accesul minorilor la măsura de ocrotire şi protecţie prevăzută de art. 505 alin. (1) C. pr. pen., indiferent de vârstă.

Necesitatea reglementării criticate nu îşi găseşte nicio justificare, deoarece în faza de judecată, potrivit art. 508 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., la judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, sens în care acestea au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Totodată, reglementarea specială a unei proceduri privitoare la minori trebuie să aibă caracter unitar, caracter care îşi găseşte raţiunea în faptul că minorul se află într-o situaţie de vădită vulnerabilitate, cu atât mai mult cu cât atunci când ascultarea şi confruntarea se fac la sediul organului de urmărire penală, acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obişnuit, fapt ce ar putea influenţa negativ calitatea declaraţiilor. De asemenea, dispoziţiile art. 107-110 referitoare la audierea suspectului/inculpatului, precum şi cele ale art. 131 referitoare la confruntare din Codul de procedură penală îl obligă pe minor la respectarea anumitor proceduri şi îi conferă anumite drepturi (poate refuza să semneze declaraţia dacă nu este de acord cu cele consemnate, o poate rectifica sau completa). Or, prezenţa persoanelor mai sus menţionate contribuie atât la respectarea drepturilor stabilite de lege, cât şi a drepturilor sale constituţionale reflectate în art. 21 şi art. 24 din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (2) C. pr. pen., citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Or, nu poate fi pus semnul egalităţii între oportunitatea sau necesitatea citării, apreciată unilateral de organul de urmărire penală, şi interesul superior al minorului. Reglementările internaţionale în materie consacră un deziderat referitor la interesul superior al copilului care trebuie să prevaleze întotdeauna, sens în care, potrivit art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată prin Legea nr. 18/1990, M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001, “În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala. Totodată, potrivit art. 40 din aceeaşi convenţie, statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, scop în care copilului trebuie să i se acorde dreptul de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea formulării şi susţinerii apărărilor sale. Prin urmare, faptul că, potrivit art. 90 lit. a) C. pr. pen., minorul care răspunde penal, indiferent de vârstă, beneficiază de asistenţă juridică obligatorie, nu este de natură a complini dreptul acestuia, în pofida faptului că a împlinit vârsta de 16 ani, de a fi confruntat sau audiat în faza de urmărire penală, asemeni minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, în prezenţa părinţilor, a bunicilor sau a oricărei altei persoane în îngrijirea căreia se află minorul, prilej cu care i se aduc la cunoştinţă şi drepturile procesuale de care se bucură, părinţii fiind singurii care pot decide dacă înţeleg sau nu să apeleze la serviciile unui apărător ales.

Directiva (UE) 2016/800 a Consiliului Uniunii Europene privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial nr. L132 din 21 mai 2016, urmăreşte instituirea unor norme minime comune în scopul de a stabili garanţii procedurale prin care să se asigure că toţi copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de 18 ani, şi care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, sunt în măsură să înţeleagă şi să urmeze procedurile respective şi să îşi exercite dreptul la un proces echitabil – v considerentele (1) şi (2) ale preambulului directivei. În acest sens, au fost instituite noi garanţii complementare cu privire la informaţiile care trebuie să fie furnizate copiilor şi titularului răspunderii părinteşti, pentru a se lua în considerare nevoile şi vulnerabilităţile specifice copiilor – considerentul (18) al preambulului directivei. Aşa fiind, directiva instituie dreptul copilului ca titularul răspunderii părinteşti să fie informat, sens în care acestuia din urmă i se furnizează, cât mai curând posibil, informaţiile pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu art. 4, potrivit căruia, între altele, minorul are dreptul de a fi însoţit de titularul răspunderii părinteşti în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât şedinţele de judecată – v art. 5 şi art. 4 alin. (1) pct. (iv). De aceea, “În conformitate cu prezenta directivă, copiii ar trebui să aibă dreptul de a fi însoţiţi de titularul răspunderii părinteşti şi în alte etape ale procedurii în care sunt prezenţi, de exemplu în cursul interogărilor efectuate de poliţie” – v considerentul (59) al preambulului directivei.

Curtea constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

Dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. pr. pen., în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 505 alin. (1) din acelaşi cod. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul şi asupra soluţiei legislative consacrate în art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Pentru respectarea prevederilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, la orice ascultare sau confruntare a minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani este necesară citarea părinţilor acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea, Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune constatarea ca neconstituţională şi a sintagmei “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) C. pr. pen.

În toate cauzele cu infractori minori, regula instituită în art. 505 alin. (1) C. pr. pen. este aceea a citării persoanelor expres nominalizate şi că, numai în mod excepţional, se poate deroga de la această regulă, dacă ar fi contrară interesului superior al copilului sau ar periclita, în mod substanţial, pe baza unor circumstanţe obiective, procedurile penale. Decizia nr. 102 din 6 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi a sintagmei “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispoziţiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală

538

Art. 538: Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară

(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

(3)Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4)Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

LIBERTATEA INDIVIDUALĂ

Curtea constată că, ulterior sesizării sale cu excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 539 C. pr. pen. , prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021, instanţa de control constituţional – reţinând că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 C. pr. pen. exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze – a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul acestor din urmă norme procesual penale care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Există o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea anumitor condiţii. Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, dispoziţiile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege. limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun.

Or, măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia.

În cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Or, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.

Raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie (Decizia nr. 136 din 3 martie 2021). Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită.

Devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată.

Statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune ce conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept fundamental/o libertate fundamentală.

Articolul 1 alin. (3) – care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Totodată, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, Curtea a constatat că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în ipoteza normei examinate constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 § 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) şi a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă libertăţii individuale un standard mai înalt de protecţie decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenţie.

Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. : a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei.

În schimb, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen. ], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen. , pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Însă dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.

În ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei ordonanţa de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.

Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen. , analizând contextul în care aceasta a fost invocată şi motivele de neconstituţionalitate formulate, în speţă este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată.

Interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).

Eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanţă. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză – întrucât acţiunea civilă a autorului excepţiei a fost formulată în temeiul art. 539 alin. (2) C. pr. pen. -, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată şi motivată, exclusiv cu privire la înţelesul şi aplicarea art. 538 alin. (1) C. pr. pen. , nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată şi este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, Curtea nu poate proceda la analiza fondului excepţiei de neconstituţionalitate faţă de inadmisibilitatea reţinută şi va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen.

Cu privire la dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. pr. pen. , Curtea a pronunţat Decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 143 din 24 februarie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

Dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei sau alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acţiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituţie, prin expresia “condiţiile legii”, lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat, aceeaşi idee regăsindu-se şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , potrivit cărora “Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”.

Termenul de 6 luni prevăzut la art. 541 alin. (2) C. pr. pen. este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune rezonabil, care asigură celui prejudiciat condiţiile optime pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. Curtea a subliniat, de altfel, că exerciţiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speţă, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acţiunii pentru repararea pagubei, nu este incompatibilă cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la justiţie.

Curtea nu poate reţine nici instituirea, prin normele procesual penale criticate, a unui regim discriminatoriu, astfel cum susţine autorul, în raport cu materia răspunderii civile delictuale. Reglementarea termenului de prescripţie de 3 ani (art. 2.517 din Codul civil) şi începerea curgerii acestuia de la naşterea dreptului la acţiune, iar nu de la naşterea dreptului subiectiv material [art. 2.528 alin. (1) din Codul civil] în situaţia acţiunii în răspundere civilă delictuală au în vedere specificul acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. Or, această diferenţă de regim juridic nu este de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. Principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (v Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală

539

Art. 539: Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

(1)Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2)Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.

( v și Decizia 41/2016 )

Ulterior sesizării sale cu prezentele excepţii de neconstituţionalitate, a pronunţat Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021, prin care – reţinând că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 C. pr. pen. exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze – a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul acestor din urmă norme procesual penale, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Există o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiţii. Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, prevederile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege. Limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun.

Or, măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia.

În Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, că raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită.

De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată.

Statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/o libertate fundamental(ă).

Articolul 1 alin. (3)- care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Totodată, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în ipoteza normei examinate constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 § 5 din Convenţie, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) şi a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenţie.

Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei.

Totodată, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în temeiul Deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta Decizia poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34). Decizia nr. 640 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală

CERERI DE REVIZUIRE

Curtea observă că, ulterior sesizării cu prezenta excepţie, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021, a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale” şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunţată ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă.Decizia ce urmează a fi pronunţată în cauza de faţă poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34). Decizia nr. 505 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

Curtea constată că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021^,M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021., ne M. Of. până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare este neconstituţională.

Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale”, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. urmează a fi respinsă, ca devenită inadmisibilă.

În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii în materie, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, prezenta excepţie de neconstituţionalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia de constatare a neconstituţionalităţii mai sus menţionată va produce efecte, în egală măsură, şi în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie, întrucât aceasta a fost ridicată înaintea pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 (v, în acest sens, considerentele de principiu dezvoltate prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, §§ 57-59).Decizia nr. 175 din 16 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

Curtea observă că – ulterior sesizării sale cu această excepţie – prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021(M. Of. nr. 494 din 12 mai 2021) a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în temeiul Deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta Decizia poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34).Decizia nr. 246 din 20 aprilie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

Ulterior sesizării sale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021instanţa de contencios constituţional a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare, este neconstituţională. Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora “Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o Decizia anterioară a Curţii Constituţionale”, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. urmează a fi respinsă, ca devenită inadmisibilă.

În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii în materie, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia de constatare a neconstituţionalităţii va produce efecte, în egală măsură, şi în prezenta cauză, ţinând seama că instanţa constituţională a fost sesizată cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate înainte de pronunţarea Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021 (v, în acest sens, considerentele de principiu dezvoltate prin Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, §§ 57-59).

Referitor la dispoziţiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, acestea au mai făcut obiectul unor critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 56 din 13 februarie 2018, M. Of. nr. 354 din 24 aprilie 2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin Decizia nr. 56 din 13 februarie 2018, §§ 15-26, Curtea a reţinut că, într-o democraţie constituţională efectivă, unele norme constituţionale, datorită caracterului lor general, sunt şi trebuie să fie concretizate de către legiuitorul ordinar (v, în acest sens, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014, § 123, potrivit căruia Curtea nu neagă posibilitatea legiuitorului constituant derivat de a reglementa sau defini de principiu o anumită instituţie, fiind, desigur, exclusă detalierea în amănunt).

Recursul în interesul legii, instituit şi reglementat în prevederile art. 514-518 din Codul de procedură civilă, reprezintă, de asemenea, o consacrare la nivel infraconstituţional, realizată de legiuitorul ordinar, a normei constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (3), potrivit căreia “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Cu privire la această atribuţie a instanţei supreme, în Decizia nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, M. Of. nr. 895 din 16 decembrie 2011, şi în Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011, Curtea a reţinut că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu referire la situaţiile pe care legiuitorul ordinar le vizează şi ale căror efecte urmăreşte să le limiteze, prin reglementarea instituţiei recursului în interesul legii, Curtea a statuat că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică (v, în acest sens, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009).

În Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, CEDO a precizat că divergenţele profunde de jurisprudenţă care persistă în timp şi care privesc un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (în acest sens, v şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de pildă Decizia nr. 296 din 1 martie 2011, M. Of. nr. 497 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 1.193 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 28 din 13 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, M. Of. nr. 70 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, M. Of. nr. 301 din 24 aprilie 2014).

Valorile constituţionale pe care legiuitorul ordinar le ocroteşte prin instituirea mecanismului recursului în interesul legii au fost de asemenea indicate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, M. Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007, în care a reţinut că, pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.

Ttextul art. 126 alin. (3) din Constituţie conţine, în realitate, mai multe norme. Mai întâi, instanţelor judecătoreşti, care compun puterea judecătorească, menţionată, alături de cea executivă şi cea legislativă, în art. 1 alin. (4) din Constituţie, le revine îndatorirea de a interpreta şi aplica legea. În al doilea rând, sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În sfârşit, norma constituţională prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va exercita această atribuţie potrivit competenţei sale. Se observă deci că puterea constituantă a stabilit, în mod expres, 3 veritabile obligaţii instituţionale. Astfel, instanţele judecătoreşti trebuie să interpreteze şi să aplice legea. Apoi, instanţele judecătoreşti trebuie să interpreteze şi să aplice legea în mod unitar. În sfârşit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să asigure dezideratul interpretării şi aplicării unitare a legii.

Legiuitorul constituant îi impune, în mod explicit şi nemijlocit, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Prin urmare, demersul legiuitorului ordinar de a adopta reglementarea referitoare la recursul în interesul legii şi, în mod specific, instituirea caracterului obligatoriu, pentru instanţele judecătoreşti, al dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problemelor de drept judecate reprezintă o consecinţă inevitabilă a instituirii de către puterea constituantă a competenţei instanţei supreme de a asigura aplicarea şi interpretarea unitară a legii.

Toate criticile de neconstituţionalitate formulate în cauză trebuie evaluate prin prisma celor anterior precizate. Astfel, susţinerea acesteia, potrivit căreia, din cauza caracterului obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, judecătorii instanţei supreme “se amestecă nemotivat şi nedorit în activitatea legislativului” trebuie respinsă. Rolul şi funcţiile puterii judecătoreşti în democraţia constituţională din România sunt desemnate prin expresiile “înfăptuirea justiţiei” – art. 124 alin. (1) – şi “realizarea justiţiei” – art. 126 alin. (1). Deopotrivă însă Constituţia introduce un corectiv esenţial cu privire la conţinutul acestor noţiuni, respectiv acela că justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Astfel, aşa cum a statuat deja Curtea în Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009, sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică. S-a reţinut, totodată, că interpretarea este o fază indispensabilă a procesului aplicării legii. În acest context, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale, interpretarea legilor poate fi definită ca reprezentând operaţiunea raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare (v deciziile nr. 427 din 24 octombrie 2013, M. Of. nr. 766 din 9 decembrie 2013, nr. 2 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012, nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, M. Of. nr. 895 din 16 decembrie 2011, nr. 1.027 din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 703 din 5 octombrie 2011, nr. 360 din 25 martie 2010, M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010, nr. 600 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009). În plus, Curtea reaminteşte § 34 al Hotărârii din 22 noiembrie 1995 a CEDO , pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, potrivit căruia “Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară […]”.

Susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia, prin faptul că dezlegările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unor probleme de drept sunt obligatorii, judecătorii instanţei supreme se amestecă, nedorit, în activitatea de legiferare, trebuie respinsă. De altfel, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precum şi în Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, M. Of. nr. 706 din 17 octombrie 2008, Curtea a reţinut că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 şi ale art. 73 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, Curtea a reţinut că legiuitorul, având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 (recursul în interesul legii era reglementat în art. 329 şi 3305-3307, în vreme ce, în Codul de procedură civilă actual, este reglementat în art. 514-517), a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege, fără ca astfel instanţa supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Nu se susţine afirmaţia potrivit căreia prevederile legale criticate aduc atingere principiului independenţei judecătorului. Independenţa judecătorului trebuie, într-adevăr, să subziste şi în interiorul sistemului judiciar din care face parte. Astfel, CEDO a stabilit în Hotărârea din 22 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Parlov-Tkaleic împotriva Croaţiei, § 86, că absenţa unor garanţii suficiente care să asigure independenţa judecătorilor în interiorul sistemului judiciar şi, în particular, faţă de superiorii lor poate să conducă instanţa de contencios constituţional la concluzia că îndoielile cu referire la imparţialitatea şi independenţa unei curţi sunt în mod obiectiv justificate. O asemenea situaţie este însă cu totul distinctă de cea în care legiuitorul ordinar, în concretizarea unei norme constituţionale explicite, obligă, printr-o dispoziţie, precum aceea criticată în prezenta cauză, instanţele judecătoreşti să respecte dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie unor probleme de drept care au fost soluţionate în mod contradictoriu.Decizia nr. 162 din 4 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă

Curtea observă că – ulterior sesizării sale cu această excepţie – prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare, este neconstituţională, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

. În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, în temeiul Deciziei anterior menţionate, prin care s-a admis excepţia, prezenta Decizia poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34).Decizia nr. 161 din 4 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală

PROCEDURA SPECIALĂ A REPARĂRII PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZ DE PRIVARE NELEGALĂ DE LIBERTATE

Dispoziţiile art. 539 alin. (2) C. pr. pen. au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Prin deciziile pronunţate a fost analizată constituţionalitatea în sine a dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal din perspectiva art. 20 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 5 § 5 din C.E.D.H. , precum şi a unor aspecte procedurale de valorificare a acestuia din perspectiva art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 52 alin. (3) din Constituţie (v Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 346 din 5 mai 2016, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, M. Of. nr. 306 din 21 aprilie 2016, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 519 din 11 iulie 2016, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, M. Of. nr. 364 din 16 mai 2017). În prezenta cauză, însă, principala critică de neconstituţionalitate care se desprinde din motivarea excepţiei se circumscrie determinării sferei dreptului persoanei la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal. Astfel, această critică se axează pe faptul că reglementarea însăşi a dreptului la repararea pagubei în concepţia art. 539 C. pr. pen. este mult prea restrictivă, întrucât condiţionează acest drept numai de criteriul nelegalităţii privării de libertate şi refuză luarea în considerare a unui criteriu alternativ, cu caracter complinitor, care să valorifice soluţia de achitare pronunţată – şi implicit pe cea de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. -, indiferent de modul în care a fost dispusă măsura privativă de libertate în cursul procesului penal, aspect care nu a mai format obiect al analizei Curţii Constituţionale în coordonatele noului Cod de procedură penală şi asupra căruia Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta Decizia .

Dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate în cursul procesului penal a fost reglementat şi în Codul de procedură penală din 1968. Iniţial, art. 504 alin. 2 din capitolul IV – Repararea pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept din titlul IV – Proceduri speciale din Partea specială a Codului de procedură penală din 1968 stabilea că beneficia de dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care a fost arestată în cursul procesului penal, proces în care s-a dispus achitarea/scoaterea de sub urmărire penală pentru motivele prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a) şi c) din cod (fapta nu există/fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat).

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 255 din 20 septembrie 2001, M. Of. nr. 837 din 27 decembrie 2001, având în vedere art. 48 alin. (3) din Constituţie [devenit art. 52 alin. (3) după revizuirea şi republicarea Constituţiei], a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 2 C. pr. pen. şi s-a constatat că acestea sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în alin. 1 al aceluiaşi articol dreptul la repararea pagubei al persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată. Prin urmare, beneficia de dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care a fost arestată în cursul procesului penal, proces în care s-a dispus achitarea/scoaterea de sub urmărire penală, aşadar, pentru toate motivele prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a)-e) din cod (fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei).

Ulterior, art. I pct. 219 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, a modificat art. 504 alin. 2 C. pr. pen., iar noua soluţie legislativă a reglementat dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite de persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, fără a se mai face vreo menţiune cu privire la soluţia de achitare/scoatere de sub urmărire penală.

Noul Cod de procedură penală reglementează, la rândul său, în art. 539, dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate dispuse în cursul procesului penal. Cu alte cuvinte, dreptul la repararea pagubei este condiţionat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, criteriu care nu ţine seama de soluţia dată/pronunţată de procuror sau instanţa judecătorească, după caz, pe fondul acuzaţiei în materie penală.

Articolul 539 C. pr. pen., reglementează dreptul la repararea pagubei al persoanei faţă de care au fost dispuse în mod nelegal măsuri preventive privative de libertate sau alte măsuri de fapt cu efect similar, neprevăzute de lege. Dacă aceste din urmă măsuri intră de plano sub incidenţa textului criticat, sub aspectul măsurilor preventive privative de libertate trebuie realizată o distincţie între cele care au fost luate potrivit legii şi cele cu încălcarea acesteia.

Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni (Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 102 din 6 februarie 2017, §§ 25 şi 26). Din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, modalităţii de executare şi a intensităţii, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei (Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2015, § 26). Privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane (Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015, § 15). Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar, libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din C.E.D.H. ) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrarul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ (Decizia nr. 303 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 602 din 26 iulie 2017, § 18).

Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni [art. 202 alin. (1) C. pr. pen.]. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive – reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (v Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014 referitoare la natura arestului la domiciliu).

Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau procuror în condiţiile stabilite de art. 209 C. pr. pen.. Măsura arestului la domiciliu (art. 222) şi a arestului preventiv (art. 223) se iau pentru prevenirea unor situaţii care ar putea periclita buna desfăşurare a procesului penal [art. 223 alin. (1) lit. a)-c) ] sau a unor stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) ]. Luarea acestor măsuri preventive privative de libertate se realizează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa judecătorească în faţa căreia se află cauza, iar procedura corespunzătoare este reglementată de art. 218-240 C. pr. pen..

Potrivit jurisprudenţei CEDO , o arestare sau detenţie în sensul art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie trebuie să îndeplinească trei condiţii, şi anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă şi să fie legală şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§ 183-186). În Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunţată în Cauza Storck împotriva Germaniei, § 122, Curtea a reiterat că art. 5 § 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 §§ 1-4 din Convenţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, pronunţată în Cauza Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, § 67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Sâncrăian împotriva României, § 91).

În aceste coordonate, problema de drept pe care Curtea Constituţională trebuie să o examineze vizează existenţa unei măsuri preventive privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în Codul de procedură penală şi art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.

Spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dispunerii măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei “suspiciuni“. Aceasta din urmă trebuie să fie însă “rezonabilă”. Cum noţiunea de “rezonabil” nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau celui procesual penal, legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sintagma “suspiciune rezonabilă” semnifică existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune (Decizia nr. 185 din 21 martie 2017, M. Of. nr. 521 din 5 iulie 2017, § 19).

Faptele care dau naştere unor bănuieli de natură să justifice arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar a formulării unei anumite acuzaţii, care urmează să fie probată în etapele ulterioare ale urmăririi penale. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că scopul privării de libertate nu ar fi conform dispoziţiilor art. 5 § 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul antereferit nu impune ca autoritatea care dispune deţinerea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă la momentul arestării sau al reţinerii provizorii (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, pronunţată în Cauza Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, § 53, Hotărârea din 28 octombrie 1994, pronunţată în Cauza Murray împotriva Regatului Unit, §§ 55 şi 67, sau Hotărârea din 16 octombrie 2001, pronunţată în Cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, § 36).

Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, M. Of. nr. 946 din 29 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate (§ 43). Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat (§ 49). “De altfel, CEDO, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 § 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 § 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994) ” -(§ 50). “Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie”. Totodată, prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 613 din 24 iulie 2019, s-a stabilit că nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire ori menţinere a măsurii preventive (ad similis, v şi Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, § 52).

Prin urmare, rezultă că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 C. pr. pen. exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze.

Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 C. pr. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 § 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 § 5 din Convenţie (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 17).

Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul Cod civil. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 C. pr. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 C. pr. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau ale art. 8 din C.E.D.H. , care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (v Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, § 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, § 20).

Articolul 539 alin. (2) C. pr. pen. în interpretarea Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, §§ 34 şi 35, permite, de principiu, constatarea caracterului nelegal al privării de libertate din cursul procesului penal numai de către instanţa penală, ceea ce înseamnă că instanţei civile îi rămâne competenţa de a judeca acţiunea pentru repararea pagubei pe baza constatărilor instanţei penale, fără a putea, însă, valorifica, sub acest aspect, o hotărâre de achitare din moment ce privarea de libertate nu este considerată nelegală prin însăşi hotărârea pronunţată.

Legea procesual penală reglementează o procedură specială în privinţa reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal, fără a ţine seama în vreun fel sau altul de rezultatul procesului judiciar, ceea ce înseamnă că o măsură privativă de libertate dispusă potrivit legii în cursul procesului penal nu poate da naştere în niciun caz la un drept la despăgubire pe motiv că persoana în cauză a fost achitată/nu a fost trimisă în judecată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Modul restrictiv în care este redactat art. 539 C. pr. pen. exclude angajarea acestei răspunderi, ceea ce înseamnă că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul antereferit nu este considerat prin lege o faptă ilicită care să angajeze răspunderea delictuală a statului şi să poată fi valorificată în faţa instanţei civile, tocmai pentru că sistemul normativ actual nu califică ipoteza enunţată ca fiind o faptă ilicită. În consecinţă, , deşi libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedura antereferită, prejudiciul suferit rămânând nereparat. De aceea, revine Curţii Constituţionale competenţa să stabilească dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigenţelor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Curtea a stabilit o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiţii (Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, § 33). Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, prevederile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 581 din 2 iulie 2020, § 48; v , în acelaşi sens, şi Decizia nr. 499 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019, § 27, sau Decizia nr. 847 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 223 din 19 martie 2020, § 15).

Limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun.

Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.

Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită.

Raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Prin urmare, evaluarea acţiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă – subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale – poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituţionalităţii normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată şi din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenţei statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător.

Dreptatea este un concept constituţional care, având în vedere natura sa moral-filosofică, nu poate cunoaşte în sine o normativizare, dar reprezintă cadrul şi măsura acţiunii statului. Societatea, în mod rezonabil, pretinde dreptatea, iar statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a o impune şi valoriza. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată.

În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal.

Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora (Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011). De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3)- care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

Prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Prin urmare, nu există o relaţie de congruenţă între textele constituţionale antereferite şi viziunea restrictivă a Codului de procedură penală, care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituţionale şi nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale – inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei – precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situaţia analizată nu reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că ambele ipoteze sunt menite să apere aceleaşi valori constituţionale (dreptatea, libertatea individuală, legalitatea), înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat inviolabilitatea libertăţii individuale trebuie să i se recunoască şi să beneficieze de aceeaşi protecţie. De aceea, situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 C. pr. pen. reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic.

În sensul că sistemele naţionale de drept pot oferi o protecţie superioară libertăţii individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluţie de respingere a acuzaţiei în materie penală, se reţine Hotărârea din 22 octombrie 2020, pronunţată în Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei, §§ 33-34, în care CEDO a atras atenţia asupra particularităţii sistemului juridic intern armean, care oferă unei persoane achitate dreptul la despăgubire ca urmare a privării sale ilegale de libertate. Aceste dispoziţii au fost interpretate de Curtea de Casaţie din Armenia, în decizia sa din 1 iulie 2011, ca îndreptăţind o persoană achitată la o despăgubire integrală pentru prejudiciul material suferit “ca urmare a privării sale ilegale de libertate”. În consecinţă, normele relevante operează în sensul că orice detenţie a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii. Curtea a observat că, în cazul în care legislaţia internă prevede că acuzatul are dreptul, în situaţia unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenţia sa din cadrul procedurilor precedente, un astfel de drept “automat” la despăgubire nu poate fi în sine considerat ca implicând faptul că detenţia în cauză trebuie caracterizată drept “ilegală”. Mai mult, deşi nu se poate afirma că art. 5 § 5 din Convenţie impune un astfel de drept “automat” la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluţii legale care să respecte cerinţele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislaţia internă. În acest sens, CEDO a reţinut că, în conformitate cu legislaţia armeană, reclamantul nu numai că avea dreptul la despăgubiri ca urmare a achitării sale, dar şi detenţia sa era considerată “ilegală” în sensul dreptului intern.

Recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 § 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenţie.

Curtea mai reţine că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei.

În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăţia unui acuzat nu mai este admisibilă. Astfel, CEDO consideră că, odată ce achitarea a devenit definitivă – fie şi o achitare care oferă învinuitului beneficiul îndoielii în conformitate cu art. 6 § 2 – exprimarea oricărei suspiciuni de vinovăţie, inclusiv cele exprimate în motivele de achitare, este incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 21 martie 2000, pronunţată în Cauza Asan Rushiti împotriva Austriei, § 31; v şi Hotărârea din 25 august 1993, pronunţată în Cauza Sekanina împotriva Austriei, § 30). Dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părţii în cauză (Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în Cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, § 39). Prezumţia de nevinovăţie înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzaţie penală şi procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în faţa legii şi trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăţie. În acest sens, prin urmare, prezumţia de nevinovăţie va subzista după încheierea procedurilor penale, pentru a se asigura că, în ceea ce priveşte orice acuzaţie care nu a fost dovedită, nevinovăţia persoanei în cauză este respectată (Hotărârea din 12 iulie 2013, pronunţată în Cauza Allen împotriva Regatului Unit, § 103).

Chiar dacă nici articolul 6 § 2 şi nici orice altă dispoziţie a Convenţiei nu conferă unei persoane “acuzate de o infracţiune” dreptul la rambursarea costurilor sale sau dreptul la despăgubire pentru detenţia legală preventivă în cazul în care procedurile împotriva sa încetează (Hotărârea din 13 ianuarie 2005, pronunţată în Cauza Capeau împotriva Belgiei, § 23), o reglementare naţională care a stabilit un drept la despăgubire în caz de achitare, nu o poate condiţiona de un anumit temei al achitării. În acest sens, prin Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, CEDO a statuat că exprimarea unei suspiciuni asupra nevinovăţiei unui acuzat este acceptată atât timp cât încetarea procesului penal nu are ca rezultat o Decizia pe fondul acuzaţiei, dar astfel de suspiciuni nu pot fi menţinute după o achitare care a devenit definitivă (v şi Hotărârea din 13 iulie 2010, pronunţată în Cauza Tendam împotriva Spaniei). Prin urmare, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei are în vedere dreptul persoanelor achitate la despăgubire, stabilind că aceste persoane nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârşit sau nu fapta cu vinovăţia cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăşi prezumţia lor de nevinovăţie. Astfel, chiar dacă această cauză a vizat o anumită categorie de hotărâri de achitare, ceea ce se desprinde, ca principiu, din aceasta este că, indiferent de motivul achitării, prezumţia de nevinovăţie este menţinută, iar aceste persoane trebuie să beneficieze de acelaşi tratament juridic sub aspectul dreptului la despăgubire. Ulterior, prin Hotărârea nr. 8 din 19 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a Spaniei a decis că o interpretare care permite o astfel de despăgubire numai în cazurile de inexistenţă a faptei penale încalcă dreptul la prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 24.2 din Constituţia spaniolă. Conform acestei hotărâri, pentru a stabili dacă administrarea justiţiei este sau nu responsabilă pentru un arest preventiv, nu pot fi folosite argumente care afectează direct sau indirect prezumţia de nevinovăţie. Astfel, tratamentul juridic al cazurilor de achitare trebuie să fie identic sub aspectul dreptului la despăgubiri al persoanei arestate şi, ulterior, achitate.

În acelaşi sens se reţine şi Decizia nr. U-III-1839/2006 din 7 mai 2009, pronunţată de Curtea Constituţională a Croaţiei, prin care s-a subliniat că, “în examinarea unei cereri de despăgubire pentru privare nejustificată de libertate în temeiul articolului 480.1.1 C. pr. pen., este irelevantă evaluarea motivelor pentru care a fost dispusă detenţia, legalitatea acesteia sau motivele pentru care s-a renunţat la urmărirea penală. În aplicarea dispoziţiei citate, ceea ce este relevant este rezultatul procedurii (faptul că nu a fost iniţiată urmărirea penală împotriva persoanei care a fost deţinută sau că s-a renunţat la urmărirea penală prin hotărâre definitivă sau că persoana a fost achitată definitiv sau acuzaţiile împotriva sa au fost respinse) “.

În schimb, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen.], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen., pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Desigur, dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.

Soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (2) C. pr. pen. condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 C. pr. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 12). Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) C. pr. pen., de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie (§ 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 18; în acelaşi sens, v şi Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, § 20, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, § 21, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, § 19). Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare.

Toate statele membre ale Consiliului Europei care au răspuns solicitării Curţii Constituţionale a României (Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Letonia, Liechtenstein, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia şi Ţările de Jos), la care se adaugă şi Armenia, au reglementat în legislaţia lor naţională dreptul la repararea pagubei cauzată de o măsură preventivă privativă de libertate luată în mod “legal”, urmată însă de o netrimitere în judecată/achitare, ca o măsura asimilată/particulară privării nelegale de libertate. Acest drept la despăgubiri în situaţia dată nu reprezintă o exigenţă a C.E.D.H., reglementarea acestuia, astfel cum s-a arătat şi în prezenta Decizia , intrând în marja de apreciere a statelor. Aceste state au reglementat în legislaţia lor internă şi cazuri în care nu se acordă această despăgubire, respectiv în situaţia în care persoana în cauză a stânjenit, a indus în eroare sau a provocat ea însăşi luarea măsurii preventive. Aceasta este, însă, o situaţie de excepţie, regula reprezentând-o dreptul la despăgubire. Totodată, de principiu, indiferent de temeiurile achitării, regula este aceea a afirmării dreptului la despăgubire. Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală

Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală

541

Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) şi ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală

Art. 549¹: Procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării

(1)În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală.

(2)Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, care nu poate fi mai scurt de 30 de zile.

(3)Pentru termenul fixat se dispune încunoştinţarea procurorului şi se citează persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se comunică o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 20 de zile de la primirea comunicării pot depune note scrise.

(4)Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

(5)Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea, poate dispune una dintre următoarele soluţii:

a)respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;

b)admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului.

(6)În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele prevăzute la alin. (3) pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.

(7)Contestaţia se soluţionează potrivit procedurii prevăzute la alin. (4) de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care poate dispune una dintre următoarele soluţii:

a)respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;

b)admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit alin. (5).
Art. 549¹ a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )

Prin Decizia nr. 1.227 din 20 sep tembrie 2011, M. Of. nr. 17 din 10 ianuarie 2012, Decizia nr. 122 din 6 martie 2014, M. Of. nr. 389 din 27 mai 2014, Decizia nr. 744 din 3 noiembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 205 din 7 mai 2018, Curtea a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată sesizează instanţa de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a anumitor dispoziţii din legi sau ordonanţe, fără a se pronunţa asupra altora, criticate în cadrul aceleiaşi excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional va analiza excepţia de neconstituţionalitate astfel cum aceasta a fost ridicată de autorul său. Doar în ipoteza în care instanţa judecătorească, prin dispozitivul hotărârii, consideră excepţia referitoare la una sau unele dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind inadmisibilă, contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, şi respinge cererea de sesizare cu această motivare, Curtea Constituţională nu se va pronunţa cu privire la această excepţie. În această împrejurare, autorul are, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, posibilitatea atacării cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate.

Dispozitivul încheierii de sesizare trebuia să se refere la dispoziţiile art. 549¹ alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) C. pr. pen., ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 549¹ alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi C. pr. pen..

Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 a fost reM. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007. Art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 215/2001 au fost abrogate de art. 597 alin. (2) lit. e) din partea a IX-a a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, M. Of. nr. 555 din 5 iulie 2019.

Astfel, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 549¹ alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) C. pr. pen., ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 549¹ alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi C. pr. pen..

Autorul excepţiei susţine că prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 121 alin. (2), potrivit cărora “consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe”, şi art. 126 alin. (6), potrivit cărora “controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor ce privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale”. Autorul acesteia solicită, concomitent cu invocarea excepţiei de necompetenţă materială a judecătorului de cameră preliminară, ca instanţa de contencios constituţional să pronunţe o decizia interpretativă prin care să constate că prevederile art. 549¹ alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportate la prevederile art. 54 lit. d) C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că înscrisul la care se referă “procedura de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării” poate fi un act administrativ şi, totodată, se interpretează că atribuie în competenţa judecătorului de cameră preliminară posibilitatea să analizeze şi să desfiinţeze un act administrativ. De asemenea, ulterior solicitării scoaterii din cauză a Consiliului Judeţean Ilfov, motivat de faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, doar unităţile administrativ-teritoriale au personalitate juridică şi doar acestea pot fi părţi în cadrul raporturilor juridice de orice natură (inclusiv procesual penale), autorul solicită Curţii să constate că dispoziţiile art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 215/2001, precum şi ale art. 549¹ alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că permit consiliilor judeţene să aibă calitatea de parte în procesul penal şi, în această calitate, să poată exercita drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor juridice de drept procesual.

Formularea unor astfel de motive nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, fiind ridicate prin intermediul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate probleme ce privesc modul de interpretare şi aplicare a legii. (v Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, § 22, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, § 21, şi Decizia nr. 166 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 675 din 30 iulie 2020, §§ 15-17).Decizia nr. 128 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 549¹ alin. (1) şi (5) lit. b) teza finală raportat la art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, ale art. 21 şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi ale art. 549¹ alin. (3) teza întâi raportat la art. 353 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală

TITULAR AL DREPTULUI

Prin Decizia nr. 299 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 665 din 11 august 2017, Curtea a respins ca neîntemeiată critica privind nerecunoaşterea dreptului persoanei vătămate de a sesiza judecătorul de cameră preliminară cu o cerere de desfiinţare a unor înscrisuri.

Reglementarea calităţii de titular a procurorului în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris este justificată prin aceea că el este cel care dispune soluţia în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii penale. De asemenea, Curtea a constatat că, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor – rol esenţial în activitatea judiciară, consacrat de art. 131 din Constituţie. Or, între formele concrete prin care Ministerul Public îşi îndeplineşte rolul consacrat de norma constituţională precitată se află şi sesizarea instanţelor judecătoreşti, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în condiţiile în care art. 67 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte că procurorul are “rol activ în aflarea adevărului”.

Procurorul nu va mai dispune cu privire la confiscarea specială în cazul emiterii unei soluţii de netrimitere în judecată, ci va sesiza judecătorul de cameră preliminară şi, de asemenea, nu va mai sesiza instanţa civilă cu propunere de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris, ci judecătorul de cameră preliminară. Aşa încât, în cazul confiscării sau desfiinţării unui înscris, în ipoteza clasării, legea procesual penală în vigoare reglementează o procedură în care procurorul are calitatea de titular al cererii formulate în acest sens, îndreptată către judecătorul de cameră preliminară. Doar procurorul poate sesiza judecătorul de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, dispoziţia de sesizare va fi menţionată în ordonanţa de clasare, respectiv de renunţare la urmărirea penală, înaintarea acesteia împreună cu dosarul de urmărire penală urmând să se facă în termenul reglementat în art. 549¹ alin. (1) C. pr. pen..

Întrucât sesizarea judecătorului de cameră preliminară este o dispoziţie distinctă în cadrul ordonanţei procurorului, aceasta va fi motivată separat prin indicarea motivelor pentru care se solicită confiscarea bunului sau desfiinţarea înscrisului, precum şi a temeiului juridic al solicitării, astfel încât persoanele interesate care vor fi încunoştinţate de declanşarea acestei proceduri să îşi poată formula apărările în faţa judecătorului de cameră preliminară.

În ipoteza în care procurorul nu dispune sesizarea judecătorului de cameră preliminară, întrucât nu există indicii din care să rezulte că înscrisul este fals, persoana interesată ar putea supune acest aspect analizei procurorului ierarhic superior, prin formularea unei plângeri, în temeiul art. 336 C. pr. pen.. În aceeaşi ipoteză menţionată, persoana care justifică un interes în vederea desfiinţării unui înscris poate sesiza instanţa civilă cu cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea unui act juridic cu privire la care procurorul a apreciat că nu are caracter fals, astfel încât aceasta va avea posibilitatea de a administra probe într-o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil.

Reglementând doar cu privire la procuror calitatea de titular al dreptului de a sesiza judecătorul de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, s-a plasat în marja sa de apreciere, având în vedere că, prin lege, poate stabili procedura de judecată, aşadar, poate institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, alegerea mijloacelor procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia urmând să permită respectarea imperativelor art. 21 din Constituţie. Or, deşi nu li se recunoaşte dreptul de a sesiza judecătorul de cameră preliminară, persoana interesată, inclusiv persoana vătămată au suficiente garanţii în vederea respectării dreptului lor de acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.

Curtea constată, totodată, că susţinerile autoarei excepţiei din Dosarul Curţii nr. 1.725D/2019 – potrivit cărora normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, întrucât nu stabilesc un termen în care procurorul să sesizeze judecătorul de cameră preliminară cu privire la desfiinţarea unor înscrisuri – sunt neîntemeiate, în condiţiile în care alin. (1) al art. 549¹ C. pr. pen. prevede că ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) (20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia) ori, după caz, la art. 340 (20 de zile de la comunicarea soluţiei prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorului şef secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului ierarhic superior sau 20 de zile de la data la care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare) sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală. Aşadar, din coroborarea dispoziţiilor art. 549¹ C. pr. pen. cu prevederile art. 318, respectiv ale art. 340 şi 341 din acelaşi act normativ, , în cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, acesta va sesiza mai întâi judecătorul de cameră preliminară cu privire la confirmarea renunţării la urmărirea penală, respectiv va aştepta să se soluţioneze plângerea împotriva soluţiei de clasare ori să expire termenul prevăzut de lege pentru formularea plângerii, după care va sesiza judecătorul de cameră preliminară pentru a dispune confiscarea specială sau desfiinţarea unui înscris. În aceste condiţii, sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru a se pronunţa asupra confiscării bunurilor sau desfiinţării unui înscris poate avea loc după expirarea termenelor prevăzute de lege pentru a se formula plângere împotriva soluţiei de clasare sau, în situaţia în care a fost formulată o asemenea plângere la judecătorul de cameră preliminară, după pronunţarea unei soluţii cu privire la această plângere, precum şi după confirmarea de către judecătorul de cameră preliminară a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, aşa încât susţinerile autoarei excepţiei sunt neîntemeiate.

Cu privire la susţinerile potrivit cărora dispoziţiile art. 549¹ alin. (5) C. pr. pen. – care reglementează soluţiile ce pot fi pronunţate de judecătorul de cameră preliminară – fac referire la posibilitatea de respingere a propunerii procurorului doar în cazul solicitării de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, sunt neîntemeiate, în condiţiile în care dispoziţiile procesual penale criticate conferă judecătorului de cameră preliminară posibilitatea de a respinge atât propunerea procurorului de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale, cât şi pe cea de desfiinţare a unui înscris. Atât lit. a), cât şi lit. b) ale alin. (5) al art. 549¹ C. pr. pen. reglementează soluţia de respingere ori de admitere a propunerii procurorului, care vizează, deopotrivă, confiscarea bunurilor ori desfiinţarea înscrisului, în timp ce conjuncţia “şi” introduce măsurile subsecvente acestora şi care urmează a fi dispuse de judecătorul de cameră preliminară. Astfel, judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea procurorului, poate admite propunerea privind confiscarea bunurilor ori desfiinţarea înscrisului şi dispune, după caz, confiscarea bunurilor ori desfiinţarea înscrisului [lit. b) ], după cum poate respinge propunerea privind confiscarea bunurilor ori desfiinţarea înscrisului [lit. a) ], iar, în ipoteza respingerii cererii de confiscare a bunurilor poate dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării.

Ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală reprezintă actul prin care judecătorul de cameră preliminară este sesizat, propunerea de desfiinţare a înscrisului având un fundament probator în dosarul de urmărire penală pe baza căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedură contradictorie, va soluţiona sesizarea, administrând, fie din oficiu, fie la cererea părţilor, probele necesare, utile şi pertinente cauzei. Statuând însă asupra fondului cauzei (astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, M. Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015), judecătorul de cameră preliminară va pronunţa o încheiere prin care va admite ori va respinge sesizarea formulată de procuror, atât în cazul confiscării bunurilor, cât şi în ipoteza desfiinţării de înscrisuri.

Susţinerile autoarei excepţiei sunt nefondate, în condiţiile în care, soluţionând propunerea procurorului cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, în temeiul normelor procesual penale ale art. 549^{1 alin.} (5) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară poate pronunţa atât soluţia de admitere, cât şi soluţia de respingere a sesizării astfel formulate, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate.Decizia nr. 134 din 2 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 549¹ alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală

587

Art. 587. – Liberarea condiţionată

(1)Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.

(2)Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.

(3)Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare.

(4)O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat.

Obiectul cauzelor în care au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate este acela al examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulate de cei doi autori. Totodată, dispoziţiile criticate reglementează calea de atac a contestaţiei, care poate fi formulată împotriva hotărârii judecătoriei prin care aceasta s-a pronunţat asupra cererii de liberare condiţionată.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a reţinut că “legătura cu soluţionarea cauzei”, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

Excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi.

Decizia nstanţei de contencios constituţional nu poate produce un efect concret asupra desfăşurării procesului în cauzele în care au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate, dispoziţiile criticate neavând legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Decizia nr. 773 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală

PREVIZIBILITATEA UNUI ACT NORMATIV

Instanţa judecătorească susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din C.E.D.H. şi art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Curtea observă că, în esenţă, instanţa judecătorească apreciază că sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii” este neclară, deoarece nu se poate determina momentul de la care rămâne definitivă hotărârea judecătorească prin care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate. În acest context, în ceea ce priveşte cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii, , prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 332 din 2 mai 2019, § 51, a stabilit că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia.

Previzibilitatea unui act normativ impune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. În acelaşi sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita.

Există mai multe metode interpretative, şi anume literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică.( Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 666 din 28 iulie 2020) Or, sensul normei poate fi înţeles/dedus prin metodele interpretative. Dacă în urma parcurgerii metodelor interpretative, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, determinarea şi evaluarea înţelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispoziţiile legii din care aceasta face parte, aceasta reprezentând interpretarea sistematică a normei (Decizia nr. 626 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 115 din 3 februarie 2021, §§ 32-34).

Dispoziţiile criticate fac parte integrantă C. pr. pen., astfel că acestea nu pot fi interpretate strict gramatical şi izolat de ansamblul actului normativ din care fac parte, sensul prevederilor legale analizate avut în vedere de legiuitor fiind cel care decurge din interpretarea lor sistematică, prin coroborarea acestora cu restul normelor din cuprinsul actului normativ menţionat (mutatis mutandis, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, § 20).

Dispoziţiile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că, dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede că hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare.

Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu prevederile art. 551 C. pr. pen., care stabilesc momentul de la care hotărârea primei instanţe rămâne definitivă. Astfel, inclusiv hotărârile pronunţate în materia liberării condiţionate, în primă instanţă, rămân definitive la data expirării termenului de introducere a contestaţiei când nu s-a declarat contestaţie în termen sau când contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului. Totodată, aceste hotărâri rămân definitive la data retragerii contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de introducere a contestaţiei sau la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins contestaţia.

Durata termenului, după expirarea căruia propunerea sau cererea de liberare condiţionată va putea fi reînnoită, nu trebuie să fie în toate cazurile de un an, ci acesta este lăsat la aprecierea instanţei, care îl va stabili în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite şi de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 67 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 388 din 17 mai 2019, § 19, a reţinut că termenul fixat de instanţa de judecată, după a cărui expirare cererea sau propunerea de liberare condiţionată poate fi reînnoită şi care poate fi de cel mult un an, este lăsat la aprecierea instanţei, aspect ce se încadrează în logica mecanismului dispunerii liberării condiţionate, care include o apreciere proprie a instanţei cu privire la îndreptarea persoanei condamnate şi la capacitatea acesteia de a se integra în societate. Această apreciere are la bază datele şi informaţiile din procesul-verbal, întocmit de comisia pentru liberare condiţionată cu prilejul formulării propunerii de liberare condiţionată, documentele care atestă menţiunile cuprinse în procesul-verbal anterior precizat, precum şi orice alte informaţii furnizate de administraţia penitenciarului, ce relevă conduita persoanei condamnate în perioada executării fracţiei obligatorii de pedeapsă. Prin urmare, în acord cu particularităţile fiecărei situaţii concrete, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată, în condiţiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabileşte un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de liberare condiţionată, timp pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să îşi îndeplinească condiţiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiţionată, termen a cărui lungime va fi stabilită în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite şi de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o lungime minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanţa de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen. fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor legale specifice instituţiei liberării condiţionate.Decizia nr. 293 din 6 mai 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii”

LIBERARE CONDIŢIONATĂ

Prin Decizia nr. 67 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 388 din 17 mai 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. cu referire la art. 97 alin. (1), (2), (3), (6), (10), (11) şi (13) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Prevederile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. nu încalcă accesul liber la justiţie. Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a executării detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei închisorii, fără lipsire de libertate, acordată prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată, drept urmare a îndeplinirii de către persoana condamnată a condiţiilor impuse în privinţa conduitei sale pe timpul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă, precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probaţiune, pe durata termenului de supraveghere a măsurilor şi obligaţiilor prevăzute de lege şi impuse prin hotărârea judecătorească de acordare a liberării condiţionate.

Instituţia liberării condiţionate este substanţial diferită de cea prevăzută de Codul penal din 1969, atât sub aspectul condiţiilor de acordare, cât şi sub aspectul condiţiilor de reintegrare socială a persoanelor condamnate. Astfel, dacă dispoziţiile Codului penal din 1969 impuneau persoanei condamnate doar condiţia de a nu săvârşi alte infracţiuni, prevederile Codului penal în vigoare au în vedere nevoia de reintegrare socială a persoanelor liberate condiţionat, pe timpul termenului de supraveghere, prin impunerea unor măsuri şi obligaţii. Aşa fiind, liberarea persoanei condamnate înaintea epuizării termenului pedepsei este un beneficiu prevăzut de lege, şi nu un drept. Acordarea acestui beneficiu este lăsată de legiuitor la aprecierea instanţei de judecată, care va analiza, conform prevederilor art. 587 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) din Codul penal şi, respectiv, ale art. 100 alin. (1) din Codul penal, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea penală pentru dispunerea acesteia. În acest sens, art. 99 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiţionată, în cazul detenţiunii pe viaţă, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune; cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Totodată, art. 100 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiţionată, în cazul pedepsei închisorii, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

Atât în ipoteza avută în vedere de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, aceea a liberării condiţionate dispuse cu privire la o persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii, cât şi în cazul liberării condiţionate, ca formă de individualizare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, instanţa judecătorească competentă să analizeze cererea de liberare condiţionată nu este învestită doar pentru a verifica formal faptul că fracţiile de pedeapsă prevăzute la art. 99 alin. (1) lit. a) şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal au fost executate, ci pentru a aprecia cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate la art. 99 alin. (1) şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal. Iar una dintre aceste condiţii, în ambele ipoteze juridice analizate, este aceea ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Or, aceasta din urmă este o apreciere proprie, de natură concluzivă, a instanţei judecătoreşti, formată ca urmare a analizării celorlalte condiţii reglementate pentru dispunerea liberării condiţionate.

Aşa fiind, simpla împlinire a termenului reprezentând fracţia de pedeapsă ce trebuie executată pentru acordarea liberării condiţionate nu conferă persoanei condamnate dreptul de a fi pusă în libertate, conform art. 101-106 din Codul penal.

Dispoziţiile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. şi cele ale art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013 prevăd că, dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În acord cu particularităţile fiecărei situaţii concrete, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată, în condiţiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabileşte un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de liberare condiţionată, pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să îşi îndeplinească condiţiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiţionată, termen a cărui durată va fi stabilită în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite şi de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o durată minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanţa de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen. fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor legale specifice instituţiei liberării condiţionate.

Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, prevăzut la art. 22 din Constituţie şi la art. 2 din C.E.D.H. , Curtea constată că, în situaţia în care persoana condamnată prezintă probleme de sănătate, pe toată durata executării pedepsei, din care face parte şi intervalul de timp stabilit de instanţa de judecată conform art. 587 alin. (2) C. pr. pen., aceasta poate să beneficieze de îngrijiri medicale în cadrul penitenciarului, conform art. 71 din Legea nr. 254/2013, sau poate solicita întreruperea executării pedepsei, potrivit art. 592 din Codul de procedură penală.

Prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, §§ 16 şi 17, a reţinut că art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevede amânarea executării pedepsei cu închisoarea, drept excepţie de la regula executării de îndată şi în mod continuu a hotărârilor penale definitive şi, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spaţiile de detenţie, excepţie ce are ca scop protecţia stării de sănătate, precum şi a integrităţii fizice şi psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că aceasta suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.

Având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că dispoziţiile art. 592 C. pr. pen. reglementează cazurile de întrerupere a executării pedepsei prin trimitere la prevederile art. 589 din acelaşi cod, deşi prevederile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. nu prevăd precaritatea stării de sănătate a persoanei condamnate drept cauză de liberare condiţionată, în ipoteza invocată, autorul excepţiei beneficiază de mijloacele procedurale necesare pentru protecţia sănătăţii şi a integrităţii sale fizice şi psihice.

Prin urmare, interpretând sistematic textul criticat, în coroborare cu prevederile art. 592 C. pr. pen., acesta nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 22 din Constituţie şi nici pe cele ale art. 2 din Convenţie.Decizia nr. 23 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală

589

Art. 589. – Cazurile de amânare

(1)Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:

a)când se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilă executarea imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;

b)când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

(2)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.

(3)Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat.

(4)Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o.

(5)Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării.

(6)În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

(7)Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.

CAZUL MINORULUI

Soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională.( Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 alin. (2) şi ale art. 126 din Constituţie, în ipoteza în care o condamnată are un copil mai mare de un an care are nevoie de îngrijiri medicale.

Termenul de un an reglementat prin dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală a fost prevăzut de legiuitor drept cauză de amânare şi, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, în vederea asigurării depăşirii de către minor şi de către mama acestuia a urmărilor sarcinii şi ale naşterii, timpul de un an fiind termenul considerat adecvat pentru atingerea scopului anterior menţionat. În acelaşi sens a decis şi CEDO, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, § 68, prin care s-a afirmat că posibilitatea de a obţine amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, aşadar, dincolo de urmările sarcinii mamei şi ale naşterii.

În ceea ce priveşte cazul minorului care a împlinit vârsta de un an, soluţionarea criticii de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză presupune analiza de către instanţa de contencios constituţional a două ipoteze distincte: 1. ipoteza în care tatăl minorului mai mare de un an este cunoscut şi are capacitatea fizică şi juridică necesară pentru a se îngriji de creşterea şi educarea minorului; 2. ipoteza în care tatăl minorului în cauză nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creşterea şi educarea minorului.

Referitor la cea dintâi ipoteză anterior menţionată, prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, §§ 26, 28 şi 29, Curtea a constatat că, din perspectiva dreptului de a îngriji copilul – componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieţii de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituţie -, bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situaţie similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeaşi vârstă, iar diferenţa de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoaşterii posibilităţii amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În materia concediului pentru creşterea copilului şi a indemnizaţiei de concediu parental, bărbaţii se află într-o situaţie similară cu cea a femeilor (v Hotărârea din 27 martie 1998, pronunţată în Cauza Petrovic împotriva Austriei, § 36) şi că dincolo de diferenţele care pot exista între tată şi mamă în relaţia lor cu copilul, în ceea ce priveşte îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbaţii şi femeile se află în situaţii analoage [v Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), § 132]. Totodată, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, CEDO a constatat că, deşi instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esenţial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii, totuşi, în problema de a şti dacă, în timpul primului an de viaţă al copilului, un tată condamnat se găseşte într-o situaţie similară celei a unei mame condamnate, considerentele reţinute în cauzele Petrovic împotriva Austriei şi Konstantin Markin împotriva Rusiei, citate anterior, sunt pe deplin aplicabile în speţă. Curtea Constituţională a mai reţinut că, într-adevăr, instituţia amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului, cu scopul de a se asigura că el primeşte atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Or, chiar dacă pot exista diferenţe în relaţia lor cu copilul, atât mama, cât şi tatăl pot acorda această atenţie şi aceste îngrijiri.

Cu atât mai mult, tatăl minorului ce a împlinit vârsta de un an, care este în libertate şi care nu se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a creşte şi de a educa minorul, va fi cel căruia îi va reveni obligaţia de a se ocupa de îngrijirea acestuia, inclusiv în situaţia invocată de autoarea excepţiei, în care minorul are nevoie de îngrijiri medicale. De altfel, soluţia juridică anterior enunţată constituie o aplicare directă a principiului interesului superior al copilului, având în vedere nevoia acestuia de a fi crescut, educat, îngrijit etc. de unul dintre părinţii săi naturali şi de a se afla în preajma acestuia. În acest sens, Curtea menţionează că principiul interesului superior al copilului este reglementat la art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, reM. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, care prevede, la alin. (2) şi (3), că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie şi că acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Acelaşi act normativ prevede, la art. 4 lit. a), definiţia noţiunii de “copil”, prin care se înţelege “persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii”.

Referitor la cea de-a două ipoteză mai sus enunţată, în care tatăl minorului nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creşterea şi educarea minorului, în privinţa acestuia din urmă se instituie tutela, având ca temei legal fie dispoziţiile art. 511 din Codul civil – care prevăd că “în cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela” -, fie pe cele ale art. 110 din Codul civil – potrivit cărora “tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele -, fie dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 272/2004, care prevăd la alin. (1) că “orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă”, iar la alin. (2), că “protecţia prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege, adopţia” şi că “în alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică”.

. Instituţia tutelei este, conform art. 106 alin. (1) din Codul civil, o formă de ocrotire a minorului, alături de ocrotirea asigurată de părinţi, de darea în plasament şi de alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege. Aceasta se instituie, potrivit art. 107 alin. (1) din Codul civil, de către instanţa de tutelă şi de familie stabilită potrivit legii, denumită în cuprinsul Codului civil “instanţa de tutelă”. Conform art. 45 din Legea nr. 272/2004, instanţa de tutelă este instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul. Instituirea tutelei are loc potrivit unei proceduri prin care, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 107 din Codul civil, cererile de instituire a tutelei se soluţionează de îndată. De asemenea, art. 108 din Codul civil prevede două mijloace juridice de ocrotire a minorului, arătând că ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Codului civil, precum şi de către consiliul de familie, ca organ consultativ. Aşadar, pe lângă instituţia tutelei şi în scopul completării ocrotirii asigurate prin aceasta, instanţa de tutelă poate constitui şi consiliul de familie, procedură care are loc, conform art. 108 alin. (2) din Codul civil, la cererea persoanei interesate. În situaţia în care nu se constituie consiliul de familie, alin. (3) al articolului anterior menţionat prevede că atribuţiile acestuia vor fi exercitate de către instanţa de tutelă.

Mai mult, Legea nr. 272/2004 prevede, la capitolul II, intitulat “Drepturile copilului”, dispoziţii referitoare la drepturi şi libertăţi civile ale copilului, la mediul familial şi îngrijirea alternativă, la sănătatea şi bunăstarea copilului, la educaţie şi la activităţi recreative şi culturale, iar la capitolul III, intitulat “Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi”, dispoziţii comune cu caracter general ce au în vedere inclusiv categoria de copii analizată în prezenta cauză, dispoziţii referitoare la plasament şi la plasamentul în regim de urgenţă, precum şi prevederi referitoare la supravegherea specializată şi la monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială în privinţa copiilor. Astfel, Legea nr. 272/2004 reglementează, la art. 54, noţiunea de “protecţie specială a copilului”, ca reprezentând “ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora”, iar la art. 55 alin. (1), faptul că beneficiază copilul de protecţia specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. Totodată, art. 56 coroborat cu art. 119 din aceeaşi lege reglementează serviciile de protecţie specială a copilului. În acest sens, potrivit art. 119 din Legea nr. 272/2004, pentru prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi pentru realizarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, se organizează şi funcţionează următoarele tipuri de servicii: a) servicii de zi; b) servicii de tip familial; c) servicii de tip rezidenţial. Serviciile de protecţie specială anterior enumerate sunt definite şi reglementate, în mod distinct, la art. 120, 121 şi 123 din Legea nr. 272/2004. Totodată, art. 125 din Legea nr. 272/2004 prevede că pentru asigurarea protecţiei speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, consiliul judeţean şi, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti au obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial şi de tip rezidenţial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unităţii lor administrativ-teritoriale, precum şi că, în funcţie de nevoile evaluate ale copiilor plasaţi, consiliul judeţean poate organiza şi dezvolta şi servicii de zi. Nu în ultimul rând, art. 126 din Legea nr. 272/2004 prevede că persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial, constituite şi acreditate în condiţiile legii, pot desfăşura activităţi în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi al protecţiei speciale a acestuia.

Legislaţia în vigoare asigură, în privinţa minorului mai mare de un an aflat în ipoteza invocată de autoarea excepţiei, numeroase mijloace juridice de protecţie a drepturilor şi intereselor acestuia, protecţie care acoperă, în mod implicit, şi nevoile de asistenţă medicală ale minorului.

Atât amânarea executării pedepsei, cât şi întreruperea executării pedepsei reprezintă excepţii de la regula executării de îndată şi în mod continuu a pedepselor privative de libertate. Aceste excepţii au ca fundament faptul că persoana condamnată se găseşte în situaţii în care executarea pedepsei cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă ar afecta grav existenţa acesteia sau a membrilor familiei. Prin urmare, întrucât reprezintă excepţii de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detenţiunea pe viaţă, Ipotezele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situaţiile care, prin natura lor, impun incidenţa unui asemenea regim juridic. (Decizia nr. 146 din 12 martie 2020, M. Of. nr. 561 din 29 iunie 2020, §§ 17 şi 21)Aşa fiind, aceste excepţii sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menţinerii unei corecte proporţionalităţi între interesul individual al persoanei condamnate şi interesul public privind executarea pedepselor, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătoreşti definitive de condamnare.

Amânarea şi întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepţii de la regula executării de îndată şi în mod continuu a hotărârilor penale definitive şi, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spaţiile de detenţie. Aceste excepţii sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) C. pr. pen.. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.] şi faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.], fiind situaţii considerate de legiuitor ca având o semnificaţie deosebită pentru viaţa şi existenţa persoanei condamnate, care pot justifica şi, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.( Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, § 16)

Dispoziţiile legale criticate nu sunt de natură a încălca prevederile constituţionale ale art. 49 alin. (2) referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor, nevoia de îngrijire (inclusiv de îngrijire medicală) a copilului care a împlinit vârsta de un an, în situaţia în care mama acestuia execută o pedeapsă penală privativă de libertate, fiind asigurată prin dispoziţiile legale mai sus analizate.

Mai mult, având în vedere caracterul excepţional al instituţiilor amânării şi întreruperii executării pedepsei, vârsta de un an prevăzută în cuprinsul art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. a fost apreciată de legiuitor ca fiind de natură a realiza un just echilibru între interesul privat al mamei condamnate aflate în executarea unei pedepse privative de libertate şi cel al copilului acesteia de a depăşi urmele lăsate de naştere şi, respectiv, perioada imediat următoare acesteia şi nevoia statului de asigurare a ordinii publice, prin punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale definitive. Aşa fiind, criteriul anterior menţionat este unul obiectiv şi rezonabil, acesta justificând tratamentul juridic diferit reglementat în privinţa amânării şi întreruperii executării pedepsei pentru mama care are un copil mai mic de un an şi cea care, aflându-se în aceeaşi situaţie juridică reglementată prin ipoteza normei procesual penale analizate, are un copil care a împlinit vârsta anterior menţionată. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea, prin prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., a principiului egalităţii în drepturi reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la acesta, Discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiaşi categorii de subiecte de drept sau unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil (v, în acest sens, Decizia nr. 263 din 24 februarie 2009, M. Of. nr. 170 din 18 martie 2009).

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 din Constituţie, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei va proceda la pronunţarea unei soluţii în acord cu limitele stabilite prin art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. , iar acestea au fost reglementate de legiuitor conform politicii sale penale, în acord cu dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

592

Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

598

V Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 275 alin. (2) şi ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală

INDICE

Accesul la informație – 21/2018, 769/2021, 104/2021

Accesul liber la justiție – 102/2021, 430/2021, pl1/1994, 249/2021,127/2021,639/2021,650/2021,488/2021,699/2021,130/2018, 292/2021,774/2021,31/2021,527/2021,335/2021,703/2021,492/2021,518/2021,494/2021,248/2021,208/2021,498/2021,207/2021,98/2022,26/2022,90/2022, 595/2021,84/2021,131/2018, 487/2021,696/2021,640/2021,175/2021,162/2021,134/2021,23/2021, 569/2008, 545/2015,

Aplicarea legii de către organele judiciare – 128/2021, 134/2021, 149/2017, 165/2021, 166/2020, 332/2017, 357/2011, 421/2017, 466/2017, 500/2018, 598/2012, 698/2016, 735/2017, 766/2021, 779/2017, 783/2017, 785/2015, 79 / 2021, 820/2017, 90/2022,

Autoritatea de lucru judecat – 102/2021, 233/2021, 482/2021, 812/2021,

Avocat – 103/2021, 103/2021, 130/2018, 136/2016, 205/2021, 236/2020, 237/2021, 257/2017, 328/2016, 382/2020, 429/2021, 488/2021, 493/2021, 516/2021 , 521/2021, 653/2021, 654/2021, 703/2021, 772/2021, 813/2021, 99/2022,

C. E. D. O. 131/2018, 23/2021, 31/2021, 34/2021, 52/2021, 79/2021, 82/2021, 102/2021, 104/2021, 125/2021, 127/2021, 129/2021, 134/2021, 163/2021, 173/2021, 231/2021, 233/2021, 235/2021, 245/2021, 247/2021, 293/2021, 300/2021, 307/2021, 335/2021, 376/2021, 430/2021, 450/2021, 487/2021, 488/2021, 494/2021, 495/2021, 499/2021, 516/2021, 637/2021, 641/2021, 694/2021, 695/2021, 696/2021, 705/2021, 772/2021, 813/2021, 868/2021, 94/2022

Chestiuni prejudiciabile – 102/2021

Conștiința juridică – 118/2021, 697/2021,

Denunțător –450/2021, 665/2021, 772/2021,

Dreptul la tăcere – 236/2020

Noțiunea de lege – 697/2021

Principiul separării funcțiilor judiciare – 33/2021

Repartizare aleatorie – 382/2020, 119/2004, 133/2021, 163/2021, 703/2021, 515/2021, , 695/2021,

Specialiști – 376/2021, 504/2021

Suspiciune rezonabilă – 1/1994, 778/2015, 47/2016, 438/2016, 236/2020, 19/2021, 206/2021, 237/2021, 249/2021, 331/2021, 376/2021, 641/2021, 697/2021, 725/2019, 707/2021, 772/2021, 94/2022,

Bibliogrfafie

C. Ghigheci, Cereri și excepții de cameră preliminară I, Ed. Hamangiu, 2017

– Gheorghiţă Mateuţ, Observaţii critice privind noua regle

– Gheorghiţă Mateuţ, Dreptul la apărare şi avocatul, subiect procesual distinct în procesul penal – elemente de noutate în Codul de procedură penală, în C.D.P. nr. 4/2014, p. 11;

Ion Neagu, Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Codul de procedură penală adnotat, Universul Juridic, 2018

– Daniel Marius Morar, Mihaela Senia Costinescu, Mihaela Ionescu, Daniela Ramona Maritiu, Mihai Morar, Cristina Teodora Pop, Codul de procedura penala in jurisprudenta Curtii Constitutionale, Comentarii pe articole, Ed. . Hamangiu, 2022

– Rodica Aida Popa, Aspecte teoretice şi practice referitoare la metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute în Codul de procedură penală, în Dreptul nr. 6/2015, p. 175;
Voicu Ionel Puscasu, Cristinel Ghigheci, Codul de procedura penala adnotat. Vol. I. Partea generala, Universul Juridic 2019
Mihai Suian, Consideraţii privind accesul la un sistem informatic ca metodă de supraveghere tehnică (I), în C.D.P. nr. 3/2016, p. 68;
Cristina Rotaru, Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare. Supravegherea tehnică – interceptarea convorbirilor şi comunicărilor, în C.D.P. nr. 1/2011, p. 11
Mihai Suian, Consideraţii privind accesul la un sistem informatic ca metodă de supraveghere tehnică (II), în C.D.P. nr. 4/2016, p. 117.
Volonciu Nicolae ș. a. , Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu, 2014
https://alephnews.ro/inregistrare/off-on-the-record-18-iulie-2021-invitat-daniel-morar-judecator-ccr-fost-procuror-sef-dna-fost-prim-adjunct-al-procurorului-general-al-romaniei/
https://www.ccr.ro/
ttps://www.ccr.ro/jurisprudenta-decizii-de-admitere/
https://dorin.ciuncan.com/carti/metode-speciale-de-supraveghere-sau-de-cercetare/
https://dorin.ciuncan.com/documentare/jurisprudenta-si-doctrina-penala-in-materia-coruptiei/

Pages

Categories

Legături

Meta

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ, DECIZII REFERITOARE LA CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Art. 912

Art. 7

0

21

39

44

60

71

72

Art. 72. – Cererea de strămutare şi efectele acesteia

78

81

88

145

175

235

261

367

375

428

452

454

4881

505

INDICE

Bibliogrfafie

– Daniel Marius Morar, Mihaela Senia Costinescu, Mihaela Ionescu, Daniela Ramona Maritiu, Mihai Morar, Cristina Teodora Pop, Codul de procedura penala in jurisprudenta Curtii Constitutionale, Comentarii pe articole, Ed. . Hamangiu, 2022

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Tags

Art. 91²

488¹